Piste false, Michael Connelly

 ..................................................

4-5

       Amelia Amelia îl privea cu un aer inexpresiv, aşa cum se uitase şi la masă, înainte.

   - Păi, bine, v-am răpit destul timp, cred, aşa că voi pleca. Cum vă spuneam, veţi primi înapoi toate lucrurile acestea. Vă voi suna, dacă mai apare ceva. Am scris numărul meu de telefon pe lista cu inventarul obiectelor, pentru eventualitatea în care vă mai amintiţi ceva sau vreţi să vă ajut cumva.
   Îşi luară la revedere, dar McCaleb mai poposi o clipă.
   - Oh, era să uit. Am găsit o scrisoare într-unul dintre dosare, în care soţul dumneavoastră era lăudat pentru ajutorul pe care l-a acordat victimelor unui accident de circulaţie, lângă Lone Pine. Vă aduceţi aminte?
   - Sigur. A fost acum aproape doi ani, în noiembrie.
   - Mai ţineţi minte cum s-a întâmplat?
   - Jimmy venea spre casă, când a dat peste accidentul acela. Tocmai se produsese, aşa că totul era un dezastru - oameni, lucruri proiectate în toate direcţiile. A chemat salvarea şi s-a oprit să încerce să le aline durerea oamenilor acelora amărâţi. L-a marcat foarte mult tragedia aceea, mai ales că un băieţel i-a murit atunci în braţe. Înţelegi, domnule McCaleb, ce fel de om era?
   Lui Terry nu-i rămase decât să încuviinţeze din cap.
   McCaleb trebui să aştepte 10 minute pe aleea din faţa casei, până ca Buddy Lockridge să-şi facă apariţia, într-un final. După ce se sui în maşină, opri casetofonul din care urla la maximum o bandă cu Howlin’ Wolf.
   - Unde-ai umblat?
   - M-am plimbat cu maşina. Încotro?
   - Păi, a trebuit să te aştept cam mult. Înapoi, în portul nostru.
   Buddy o luă spre autostradă.
   - Tu mi-ai zis că nu-i nevoie să stau degeaba în maşină şi că mă pot plimba, aşa că m-am dus, şi gata. De unde să ştiu cât va dura totul, dacă nu vrei să-mi spui nimic?
   Avea dreptate, dar asta nu însemna că lui McCaleb îi trecuse supărarea.
   - Dacă treaba asta va mai dura aşa în continuare, ar trebui să-ţi iau un celular.
   - Dacă treaba asta va mai dura aşa în continuare, vreau o leafa mai mare.
   McCaleb nu răspunse nimic. Lockridge schimbă caseta, îşi scoase muzicuţa şi se apucă să cânte odată cu „Wang Dang Doodle”. Terry privea pe geam, gândindu-se la Amelia Cordell şi la glonţul care distrusese două vieţi deodată.

25.

      Pachetul de la Carruthers îl aştepta pe McCaleb în cutia poştală. Era ceva gros ca o carte de telefon. O dată ajuns pe barcă, îl desfăcu şi întinse documentele pe masa din salon.
   Găsi cel mai recent rezumat referitor la cercetările în cazul Kenyon şi se apucă să citească, considerând că era mai bine să afle întâi ultimele informaţii, apoi să se întoarcă şi să o ia de la început.
   La investigaţia în cazul uciderii lui Donald Kenyon colaboraseră atât FBI, cât şi poliţia din Beverly Hills. Cazul, însă, se răcise, cum se spune în limbajul detectivilor. Cei doi agenţi FBI din Los Angeles, Nevins şi Uhlig, conchiseseră în ultimul raport, întocmit în decembrie, că după toate probabilităţile Kenyon fusese lichidat de către un ucigaş plătit. Existau două teorii în privinţa persoanei care îl plătise pe asasin. Prima teorie era că una dintre cele două mii de victime păgubite prin crahul bancar fusese nemulţumită de sentinţa dată lui Kenyon sau se temuse că acesta avea să se sustragă din nou justiţiei, angajând astfel un ucigaş care să-l execute. A doua teorie era că asasinul se afla în slujba partenerului lui Kenyon, despre care acesta susţinuse la proces că îl forţase să delapideze banca. Acest partener, pe care Kenyon refuzase să-l numească, rămăsese şi acum necunoscut pentru FBI, aşa cum reieşea din raport.
   Prezenţa celei de-a doua teorii în raport i se părea deosebit de interesantă lui McCaleb, întrucât implica faptul că guvernul federal acorda crezare afirmaţiei lui Kenyon, care susţinuse că fusese silit să extorcheze fondurile, de către o altă persoană. Fireşte, în timpul procesului, acuzarea demontase afirmaţia inculpatului, numind această persoană „fantoma” lui Kenyon. Acum, însă, iată un document FBI care sugera că era posibil ca fantoma să existe.
   În încheierea raportului, Nevins şi Uhlig făceau un scurt profil al subiectului necunoscut, care îl angajase, probabil, pe ucigaş. Profilul era valabil pentru ambele teorii: cel care îl plătise pe asasin era un tip bogat, având capacitatea de a-şi ascunde urma sau de a rămâne în anonimat şi dispunând de legături cu reţeaua tradiţională de crimă organizată.
   Pe lângă faptul că raportul reînvia fantoma invocată de Kenyon, al doilea lucru care i se părea interesant lui McCaleb era sugestia că „patronul”, adică adevăratul ucigaş, avea legături cu reţeaua tradiţională de crimă organizată.
   Sintagma, în limbaj FBI, însemna Mafia. Tentaculele Mafiei se întinseseră aproape peste tot, dar, chiar şi aşa, organizaţia nu avea o influenţă prea puternică în sudul Californiei. Nivelul crimei organizate în zonă era extrem de ridicat, fără însă ca infractorii propriu-zişi să semene cu ceea ce se vede îndeobşte în filme, adică mai puţini italieni şi mai mulţi asiatici şi ruşi.
   După ce aşeză documentele în ordine cronologică, McCaleb reluă lectura, de data asta, însă, de la început. Majoritatea erau rezumate de rutină şi actualizări periodice privind diferite aspecte ale investigaţiei, trimise spre informare conducerii din Washington. Frunzărind rapid documentele, McCaleb găsi un raport referitor la activitatea echipei de supraveghere în dimineaţa crimei, pe care îl citi cu fascinaţie.
   În momentul omorului, în furgonetă de supraveghere se aflau patru agenţi.
   Era într-o marţi dimineaţa, la ora opt, când de obicei se face schimbul, aceasta fiind explicaţia prezenţei simultane a celor patru agenţi. Cel care monitoriza microfoanele îşi scoase căştile de la urechi şi i le dădu celui care intra în tură.
   Agentul proaspăt sosit era un individ tipicar, care susţinea că i se întâmplase o dată să ia păduchi de la un coleg, când îşi pusese căştile pe cap. Aşa că procedă la înlocuirea perniţelor de burete din dreptul urechilor, trecând apoi la dezinfectarea ansamblului cu un spray special. În tot acest răstimp, trebui să contracareze aluziile răutăcioase şi jignitoare ale celorlalţi trei. Când îşi puse, într-un final, căştile pe urechi, la început nu auzi nimic, după care desluşi un schimb de cuvinte, pe înfundate, iar la sfârşit o împuşcătură în casa lui Kenyon. Detonarea se auzise slab, întrucât în holul de la intrarea în casă nu fuseseră montate dispozitive de ascultare, raţionamentul fiind că, dacă Donald Kenyon s-ar fi gândit să fugă, în niciun caz nu şi-ar fi povestit planul tocmai aici. De aceea, microfoanele fuseseră instalate în încăperile propriu-zise ale casei. Cei doi din schimbul de noapte nu plecaseră încă, glumind în continuare cu celălalt agent. Când auzi împuşcătura, agentul care avea căştile la urechi le strigă să facă linişte. Continuă să asculte, în timp ce un alt agent îşi puse şi el căştile pe urechi. Amândoi auziră un glas, în casa lui Kenyon, rostind clar lângă unul dintre microfoane: „Nu uita prăjitura”.
   Cei doi agenţi se uitară unul la celălalt şi căzură de acord că nu Kenyon spusese aceste cuvinte. Declarând stare de urgenţă, agenţii renunţară la „acoperire” şi porniră în goană spre casă, ajungând tocmai în momentul în care Donna Kenyon deschidea uşa de la intrare: pe jos, în holul cu pardoseală de marmură, zăcea soţul ei, într-o baltă de sânge. După ce chemară ajutoare de la FBI, poliţia locală şi ambulanţă, agenţii scotociră casa şi împrejurimile.
   Pistolarul dispăruse.
   McCaleb trecu apoi la transcrierea benzii înregistrate în ora dinaintea asasinării. Deşi banda fusese prelucrată în laboratoarele FBI, pentru optimizarea redării fonice, nu toate cuvintele puteau fi, totuşi, desluşite. Se auzeau vocile fetelor, la micul dejun - pe scurt, o conversaţie normală între cei patru membri ai familiei Kenyon. Pe la 7:40, fetele şi mama plecară.
   Transcrierea indica 9 minute de linişte, după care Kenyon îl sună acasă pe avocatul lui, Stanley Lagrossa.
   LAGROSSA: Alo?
   KENYON: Donald la telefon.
   LAGROSSA: Donald.
   KENYON: A rămas valabil?
   LAGROSSA: Da, dacă ai vorbit serios.
   KENYON: Sigur. Ne vedem la birou.
   LAGROSSA: Cunoşti riscurile. Bine, vedem acolo.
   Alte 8 minute de tăcere, după care în casă se auzi o altă voce. O bună parte din conversaţia încordată care urmă era de nedesluşit, întrucât Kenyon şi intrusul se mişcau, intrând şi ieşind mereu din raza de interceptare a microfoanelor. După toate aparenţele, conversaţia avusese loc în intervalul prelungit în care se făcuse schimbul de căşti între cei doi agenţi din furgonetă.
   KENYON: Ce e?
   NECUNOSCUTUL: Gura! Dacă faci ce-ţi spun, familia ta scapă cu viaţă. S-a-nţeles?
   KENYON: Cum îţi permiţi să dai buzna aici şi...
   NECUNOSCUTUL: Am zis gura!!! Hai, mişcă. Pe-aici.
   KENYON: Să nu le faci rău alor mei. Te rog, eu...
   NECUNOSCUTUL: (ininteligibil)
   KENYON: fac asta. N-aş putea şi ştie şi el asta. Nu înţeleg. El...
   NECUNOSCUTUL: Gura. Nu-mi pasă.
   KENYON: (ininteligibil)
   NECUNOSCUTUL: (ininteligibil)
   În raport, se menţiona că urmau două minute de linişte, apoi schimbul final de cuvinte.
   NECUNOSCUTUL: OK, uite cine...
   KENYON: Nu... Ea nu are nimic de-a face cu asta. Ea...
   Pe urmă, o împuşcătură. Şi, câteva momente mai târziu, microfonul 4, care era ascuns într-o debara din spatele casei, care avea o uşă ce dădea afară, înregistră ultimele cuvinte rostite de necunoscut.
   NECUNOSCUTUL: Nu uita prăjitura.
   Uşa de la debara fusese găsită deschisă, după toate probabilităţile acesta fiind traseul pe unde fugise criminalul.
   McCaleb reciti transcrierea, captivat pentru că acestea erau ultimele cuvinte şi momente din viaţa unui om. Îi părea rău că nu avea o copie a benzii, ca să simtă şi mai bine ce se întâmplase acolo.
   În următorul document pe care îl citi, se explica faptul că anchetatorii bănuiau amestecul mafiei. Era un raport de criptologie. Banda înregistrată în casa lui Kenyon fusese trimisă la laboratorul de criminalistică pentru optimizare. Apoi, transcrierea fusese remisă celor de la criptologie. Expertul însărcinat cu studierea documentului se concentrase asupra ultimei replici a asasinului, rostită după uciderea lui Kenyon şi, aparent, fără nicio legătură cu conversaţia precedentă. Replica - „Nu uita prăjitura” - fusese introdusă în computerul cu programul de criptologie, pentru a se verifica dacă se potrivea cu unul dintre codurile cunoscute, întâlnite deja în rapoartele biroului ori cu trimitere la literatură sau divertisment. Rezultatul a indicat o corespondenţă directă.
   În Naşul, filmul din care s-au inspirat o sumedenie de mafioţi, unul dintre şefii mari din familia Corleone, Peter Clemenza, primeşte sarcina de a-l ucide pe un membru al unei familii trădătoare, în New Jersey. În dimineaţa în care pleacă de-acasă să îşi îndeplinească misiunea, nevastă-sa îi spune să se oprească la cofetărie: „Nu uita prăjitura”
   Lui McCaleb îi plăcuse filmul, aşa că reţinuse replica, întrucât reda perfect esenţa vieţii în rândurile mafiei - acel amestec de brutalitate şi lipsă de scrupule, alături de valorile familiei şi lealitate. Înţelegea acum de ce biroul conchisese că uciderea lui Kenyon era într-un fel legată de mafie. Replica sugera îndrăzneala şi bravura mafioţilor. Îşi putea imagina perfect un ucigaş flegmatic care şi-ar fi făcut din ea un slogan.
   - Nu uita prăjitura, spuse McCaleb cu glas tare.
   Brusc, îi veni o idee, care îi produse un fior de emoţie.
   - Nu uita prăjitura, repetă el.
   Grăbit, se duse să scoată din geanta de piele caseta cu „filmul” împuşcării lui James Cordell, pe care o puse în aparatul video, pornind televizorul. După ce se lămuri cam în ce moment al acţiunii se afla banda, o derulă rapid până la faza în care se producea împuşcătura. Îşi pironi ochii pe gura mascatului, în momentul în care acesta începu să vorbească, fără să se audă. „Nu uita prăjitura”, spuse McCaleb cu voce tare, odată cu tipul.
   Derulă banda înapoi şi repetă figura. Cuvintele se potriveau cu mişcare buzelor pistolarului. Era absolut sigur de asta. Îl cuprinse un val de entuziasm şi simţi cum îi creşte adrenalina - o senzaţie pe care n-o avea decât în momentele de maximă intensitate, când simţea că se apropia de descoperirea adevărului.
   Scoase, acum, banda cu uciderea Gloriei Torres, o puse în aparat şi repetă ritualul dinainte. Şi de data aceasta, cuvintele se potriveau cu mişcarea buzelor pistolarului. Nu încăpea niciun fel de îndoială.
   - Nu uita prăjitura, spuse McCaleb din nou, cu voce tare.
   Se duse la dulăpiorul de lângă masa cu hărţi şi scoase telefonul. Nu apucase încă să îşi asculte mesajele primite la sfârşitul săptămânii, iar acum era prea surescitat ca s-o facă. Formă numărul lui Jaye Winston.
   - Pe unde tot umbli şi de ce nu-ţi verifici mesajele telefonice? Tot weekend-ul am încercat să dau de tine, la fel şi azi, ca să-ţi explic. Nu de la mine a...
   - Ştiu. Nu e vina ta. Aşa a vrut Hitchens. Dar nu de-asta te-am sunat, oricum. Ştiu ce ţi-a comunicat FBI-ul din Washington. Sunt la curent cu conexiunea cu Donald Kenyon. Trebuie să obţii permisiunea de a colabora din nou cu mine.
   - Imposibil. Hitchens mi-a zis nici să nu mai discut cu tine. Cum să obţin, atunci, permisiunea...
   - Te ajut eu.
   - Cum? Cu ce?
   - Răspunde-mi doar la o întrebare, ca să vedem dacă am dreptate. În dimineaţa asta, Gilbert Spencer şi doi agenţi operativi - presupun că se numesc Nevins şi Uhlig - vin şi îţi dau vestea că glonţul pe care l-ai trimis la Washington se potriveşte cu cel care l-a împuşcat pe Kenyon. Corect?
   - Până aici. Da, dar asta nu înseamnă mare.
   - Aşteaptă, n-am terminat. După aceea, tipul îţi spune că ar vrea să vadă cazul tău şi pe cel de la LAPD, deşi iniţial nu pare să existe vreo legătură, în afară de armă. Zice că, la urma urmei, la Kenyon a fost un asasinat de profesionişti, în timp ce la voi e vorba de nişte simple tâlhării. În plus, în cazul Kenyon ucigaşul a folosit un glonţ exploziv, pe când la voi au fost proiectile compacte. Federale. Acest aspect întăreşte teoria biroului, potrivit căreia pistolarul profesionist din cazul Kenyon şi-a aruncat arma, găsită şi însuşită ulterior de criminalul pe care îl căutaţi. Aici se sfârşeşte legătura dintre cele trei cazuri. Ei, cum m-am descurcat până aici?
   - Mortal.
   - OK, vasăzică i-ai cerut lui Spencer informaţii despre cazul Kenyon, ca să îţi poţi face singură confruntările, dar n-ai prea avut succes.
   - A spus că cercetările au ajuns într-un punct critic, aşa că e preferabil ca nişte muritori de rând ca noi să nu ştie prea multe detalii.
   - Şi Hitchens a fost de acord cu asta?
   - Da, a marşat la soluţia lor.
   - Dar n-a vrut nimeni prăjitură?
   - Ce?
   În următoarele 5 minute, McCaleb o lămuri ce legătură avea „prăjitura” cu cele trei cazuri, citindu-i transcrierea benzii înregistrate cu microfoane ascunse, în locuinţa lui Kenyon, precum şi concluziile din raportul de la criptologie. Winston îi confirmă presupunerea că Gilbert Spencer nu pomenise nimic despre aceste lucruri.
   - Prin urmare, „prăjitura” demonstrează limpede că nu a fost vorba despre o armă aruncată şi găsită de omul nostru, din pură întâmplare. Acelaşi pistolar a operat în toate cele trei cazuri: Kenyon, pe urmă Cordell, apoi Torres. Habar n-am dacă tipii de la FBI ştiau toate astea când au venit! a voi, la şedinţă. Dar dacă le-ai da toate materialele, copii după dosarul celor două cazuri şi benzile, şi-ar da seama acum. Întrebarea este care a fost resortul comun al celor trei crime.
   Winston păstră tăcerea câteva momente, după care mărturisi că era complet derutată.
   - Zău dacă îmi dau seama - păi, s-ar putea să nu existe, totuşi, niciun resort comun. Dacă avem de-a face cu un ucigaş plătit, cum zice. FBI-ul, poate că.au fost trei „simbrii” diferite. Ştii? Dacă nu există niciun fel de legătură, decât faptul că acelaşi ucigaş a săvârşit trei asasinate în baza a trei „comenzi” diferite?!
   McCaleb scutură din cap, spunând:
   - Posibil, cred, dar cam fără sens. Vreau să zic, ce motiv să fi existat pentru ca Gloria Torres să devină ţinta unui asemenea asasinat? Lucra la tipografia ziarului, atât.
   - Poate a văzut ceva, şi acesta a fost mobilul. Mai ţii minte că vineri mi-ai pomenit ceva de o legătură între cei doi, Torres şi Cordell? Ei bine, poate chiar aşa şi e, numai că legătura a constat în ceva ce amândoi au văzut sau au aflat.
   McCaleb încuviinţă din cap.
   - Cum rămâne cu simbolurile - lucrurile luate de la cele două victime? întrebă Terry, mai mult pentru sine, parcă.
   - Habar n-am. Poate că e un infractor căruia îi place să aibă suveniruri. Sau poate a trebuit să îi dovedească „patronului” că a lichidat pe cine trebuia. Scrie ceva în dosarul lui Kenyon apropo de faptul că asasinul şi-ar fi însuşit vreun obiect?
   - Până acum, n-am găsit nimic.
   În mintea lui se învălmăşeau tot felul de posibilităţi, întrebarea femeii îl făcu să realizeze că, din cauza emoţiei şi a entuziasmului, se pripise şi o sunase fără să se documenteze până la capăt. Mai avea încă un teanc de materiale necitite despre cazul Kenyon. Poate că legătura pe care o căutau era acolo.
   - Terry?
   - Da, scuze, căzusem pe gânduri. Ştii ce, hai că te sun mai târziu. Mai am nişte dosare de parcurs şi s-ar putea...
   - Ce dosare?
   - Păi, cred că am toate documentele, sau aproape toate, despre care ţi-a povestit Spencer.
   - S-ar părea că în felul ăsta ai toate şansele să intri iar în graţiile căpitanului.
   - Nu-i spune nimic, deocamdată. Lasă-mă să mă mai documentez şi te sun după aceea.
   - Promiţi?
   - Da.
   - Spune, atunci, clar. N-am chef să mă trezesc cu vreo pleaşcă de la birou, din cauza ta.
   - Hei, sunt la pensie, ai uitat? Bine, promit.
   Peste un ceas şi jumătate, McCaleb termină de parcurs toate documentele de la FBI. Entuziasmul electrizant dinainte se risipise complet. Aflase o mulţime de informaţii noi din toate dosarele citite, dar nimic care să sugereze o posibilă legătură între Kenyon, Cordell şi Torres.
   Restul documentelor conţinea o listă lungă cu numele, adresa şi coordonatele investiţiilor celor două mii de victime păgubite prin falimentul băncii. Cordell şi Torres nu figurau însă.
   FBI se văzuse nevoit să considere că fiecare păgubit al băncii putea fi un posibil suspect în uciderea lui Kenyon. De aceea, fiecare nume din lista investitorilor avea micul lui dosar. Doisprezece dintre aceştia se încadraseră iniţial în categoria unor posibili suspecţi, dar, prin verificări ulterioare, fuseseră disculpaţi.
   Investigaţia îşi mutase apoi atenţia asupra celei de-a doua teorii - „fantoma” despre care vorbea Kenyon era reală, ordonând uciderea omului care furase milioane pentru el.
 Teoria aceasta devenise din ce în ce mai plauzibilă după ce s-a aflat că Donald Kenyon fusese pe punctul de a dezvălui cui transferase fondurile furate de la bancă. Potrivit unei declaraţii făcute de avocatul lui Kenyon, Stanley Lagrossa, clientul său luase decizia de a coopera cu autorităţile, în speranţa obţinerii unei reduceri a pedepsei. Întâlnirea celor doi avea să aibă loc în dimineaţa crimei.
   McCaleb frunzări din nou primele rapoarte şi reciti scurta transcriere a convorbirii telefonice dintre Kenyon şi Lagrossa, purtată de aceştia cu câteva minute înainte de atentat. Discuţia concisă părea să sprijine afirmaţia avocatului potrivit căreia Kenyon era gata să coopereze.
   Potrivit teoriei biroului, formulată într-un raport suplimentar la declaraţia lui Lagrossa, ori partenerul anonim nu a vrut să mai rişte nimic şi a decis să-l lichideze pe Kenyon, ori l-a ucis după ce a aflat că acesta plănuia să coopereze cu autorităţile. Acelaşi raport menţiona că reprezentanţii lui Kenyon nu abordaseră niciun agent federal sau procuror în vederea unei propuneri de cooperare. Asta însemna că, dacă existase o scurgere de informaţii către partenerul necunoscut, aceasta se făcuse prin oamenii lui Kenyon, posibil chiar prin Lagrossa.
   În timp ce îşi turna nişte suc de portocale, realiză că nu făcuse absolut niciun progres; altfel spus, ceea ce citise în dosarele trimise de Carruthers nu-l ajuta deloc să afle cine o omorâse pe Gloria Torres.
   Clătindu-şi paharul, Terry observă doi bărbaţi venind spre chei, pe aleea principală. Erau îmbrăcaţi în nişte costume albastre, aproape identice, ceea ce îl făcu pe McCaleb să îşi dea seama că pe el îl căutau. Aflaseră probabil ce făcuse Vernon Carruthers.
   Bărbatul se grăbi să-şi strângă toate documentele de la FBI. Pe urmă, despărţi în două teancul gros de foi cu numele şi adresa investitorilor, punând totul într-unul dintre bufetele din bucătărie. Celelalte documente le băgă în geanta de piele, pe care o puse în birou, sub masa cu hărţi.
   Deschise uşa de la salon şi ieşi pe punte, ca să-i întâmpine pe cei doi agenţi.
   - Domnul McCaleb? zise cel mai tânăr dintre ei.
   Purta mustaţă, ceea ce, după standardele biroului, era o îndrăzneală.
   - Lasă-mă să ghicesc. Nevins şi Uhlig?
   Cei doi nu păreau deloc încântaţi de faptul că fuseseră identificaţi.
   - Putem urca la bord?
   - Sigur.
   - Dacă ştii cine suntem înseamnă că ştii şi de ce am venit, spuse Uhlig. Nu vrem ca treaba asta să se încurce mai mult decât este. Mai ales ţinând seama de activitatea pe care ai avut-o la birou. Prin urmare, dacă ne dai dosarele furate, punem punct şi gata.
   - Ohoho, zise McCaleb, ridicând mâinile. Dosarele furate?
   - Domnule McCaleb, ni s-a adus la cunoştinţă că te afli în posesia unor dosare confidenţiale de la FBI. Dumneata nu mai eşti agent, deci nu ai dreptul să le deţii. Cum îţi spuneam, însă, dacă vrei să ai probleme din cauza asta, perfect, vei avea. Dar, de fapt, noi nu vrem decât să recuperăm dosarele.
   McCaleb făcu un pas şi se rezemă de marginea bordului. Încerca să îşi dea seama de unde aflaseră, or singura posibilitate rămânea Carruthers. Pesemne că îl prinseseră la înghesuială pe Vernon, care nemaiavând încotro a trebuit să le dea numele. În acelaşi timp, ştia că bunul său prieten nu era genul de om care să facă aşa ceva, indiferent de presiunile exercitate asupra lui.
   Hotărî să se bazeze pe instinct şi să facă pe nebunul. Nevins şi Uhlig ştiau că Vernon Carruthers efectuase compararea balistică cu laser la cererea lui McCaleb. De aceea, probabil, presupuseseră că Vernon îi trimisese copiile fişierelor.
   - Lăsaţi-o baltă, băieţi. N-am niciun dosar, furat sau nu. Aţi fost prost informaţi.
   - Şi atunci de unde ai ştiut cine suntem? întrebă Nevins.
   - Simplu. Am aflat azi, când v-aţi dus la sediul poliţiei regionale şi le-aţi spus să mă scoată pe tuşă.
   McCaleb îşi încrucişă braţele la piept şi privea spre barca vecinului său.
   Buddy şedea pe punte, sorbind dintr-o bere şi urmărind scena cu cei doi în costum, de pe The Following Sea.
   - Păi, va trebui să aruncăm o privire pe-aici, ca să ne convingem, zise Uhlig.
   - Fără mandat de percheziţie, nu, or mă îndoiesc că aveţi aşa ceva.
   - Nu avem nevoie, dacă ne laşi să intrăm şi să căutăm.
   Nevins păşi spre uşa glisantă de la salon, încercând să o deschidă. Constată că era încuiată.
   - Singurul mod în care poţi pătrunde acolo este prin efracţie. Ceea ce nu va semăna deloc cu un acces pe bază de invitaţie, nu-i aşa? În plus, nu cred că te-ai gândi să faci asta de faţă cu un martor neimplicat, care vede totul.
   Uitându-se înjur, agenţii îl zăriră pe Lockridge, care ridică berea, salutându-i. De furie, lui Uhlig i se încleştase maxilarul.
   - În regulă, McCaleb, zise agentul mai în vârstă. Păstrează dosarele, n-ai decât. Dar te avertizez de pe acum să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Biroul este în curs de a prelua complet cazul, or îţi dai seama că atât ne-ar mai lipsi ca un amator neisprăvit, fără legitimaţie, şi care nici inima nu şi-o mai are în piept să ne încurce iţele.
   De data asta, McCaleb simţi că lui i se încleştează maxilarul de nervi.
   - Căraţi-vă dracului de pe barca mea!
   - Sigur. Am plecat.
   Cei doi coborâră pe punte. În timp ce se îndreptau spre alee, Nevins se întoarse şi spuse:
   - Pe curând, mocofanule!
   Terry îi urmări cu privirea, până la ieşirea pe poartă.
   - Ce-a fost chestia asta? strigă Lockridge.
   McCaleb dădu din mână a lehamite:
   - Nimic, doi prieteni care mi-au făcut o vizită.
   Pe Coasta de Est, era aproape 8:00 P.M. McCaleb îşi sună prietenul care îi spuse că fusese deja băgat la înghesuială.
   - Le-am zis: „Măi, i-am dat informaţiile lui Lewin. Da, la rugămintea fostului agent McCaleb, am dat mai multă atenţie pachetului, dar nu i-am furnizat nicio copie a raportului şi nici alte documente.” Bun, vor să mă dea afară, treaba lor, n-au decât s-o facă. Dar pe urmă or să mă plătească gras ca să depun mărturie, pe rând, la toate cazurile mele. Şi am cazuri voluminoase, nu glumă.
   Vorbea de parcă ar mai fi existat o terţă persoană, ceea ce, fiind vorba despre FBI, nici nu era exclus. McCaleb sesiză stratagema lui Vernon şi procedă la fel.
   - Acelaşi lucru a fost şi pe-aici. Au venit ţanţoşi, siguri de faptul că am dosarele alea. Le-am spus că nu-s la mine şi să se care dracului de pe barcă.
   - Mda, ai fost tare.
   - Şi tu la fel, Vernon. Hai, te las. Atenţia la val, bătrâne.
   - Asta ce mai înseamnă?
   - Păzeşte-ţi spatele.
   - Oh, corect. Şi tu.
   Winston ridică receptorul de la primul ţârâit.
   - Unde-ai fost?
   - Am avut treabă. Nevins şi Uhlig mi-au făcut o vizită. Le-ai dat aceleaşi copii după dosarele celor două cazuri, pe care mi le-ai dat şi mie săptămâna trecută?
   - Hitchens le-a dat totul - dosarele, benzile...
   - Mda, probabil că a făcut şi el legătura cu „prăjitura”. Au venit să pună mâna pe caz. Va trebui să te tii cu dinţii de el.
   - Ce tot spui acolo? Cum să preia FBI-ul investigaţia unei crime?
   - Găsesc ei o modalitate. Nu-l vor prelua cu totul, dar vor pretinde să aibă controlul. Şi-au dat seama, cred, că arma nu e singura legătură dintre cele trei cazuri. Or fi ei nişte lepre, dar îşi cunosc meseria. Cred că au sesizat acelaşi lucru pe care l-am observat şi eu, atunci când m-am uitat la videocasete. Ştiu şi ei că este vorba despre acelaşi pistolar şi că există un reper comun în toate cele trei crime. Au venit ca să mă intimideze şi să mă facă să renunţ. Atenţie, vei fi următoarea ţintă.
   - Dacă-şi închipuie că le voi preda lor toată treaba asta...
   - Degeaba, tu nu contezi. Or să se ducă direct la Hitchens. Şi, dacă el nu e de acord să se retragă, se vor duce mai departe, în sus, pe cale ierarhică. Am făcut şi eu meseria asta, nu uita. Ştiu cum funcţionează o asemenea chestie. Cu cât urci mai sus, cu atât presiunile sunt mai mari.
   - La naiba!
   - Bun venit printre noi.
   - Şi tu ce-o să faci?
   - Eu?! Mâine mă apuc iar de muncă. Nu trebuie să dau explicaţii nimănui - nici biroului, nici lui Hitchens, nici cui o fi. Sunt propriul meu stăpân în chestia asta.
   - Păi, s-ar putea să fii şi singurul care să nimereşti ţinta. Mult noroc.
   - Mersi. Mi-ar prinde bine.

26.

      McCaleb nu ajunse la însemnările şi documentele financiare luate de la Amelia Cordell decât spre sfârşitul zilei.
   Obosit, le parcurse repede, fără însă a găsi ceva interesant. Din nenumăratele documente bancare, trase concluzia că răposatul Cordell îşi primea drepturile băneşti în fiecare miercuri. Din situaţia bancară a contului lui Cordell reieşea că acesta scosese bani din bancomat în fiecare zi de plată, de la aceeaşi filială a băncii unde fusese ucis. Astfel se confirma că, asemeni Gloriei Torres, care se oprea seară de seară la Sherman Market, şi Cordell, când fusese ucis, făcea un lucru care intra invariabil în programul său săptămânal. Apăreau, deci, argumente în favoarea ipotezei că ucigaşul îşi urmărea de mai multă vreme victimele - în cazul lui Cordell, de cel puţin o săptămână.
   Tocmai când trecea în revistă diversele extrase bancare, McCaleb simţi că barca se înclină şi, ridicându-şi privirea, o văzu pe Graciela păşind pe punte.
   Ce surpriză plăcută!
   - Graciela, ce-i cu tine pe-aici?
   - Nu mi-ai primit mesajul?
   - Nu, păi... of, am uitat să verific robotul.
   - Ei bine, am sunat mai devreme şi ţi-am lăsat vorbă că am să trec pe-aici. Am scris câteva însemnări despre Glory, cum m-ai rugat.
   În loc să mârâie agasat, la ideea că tot nu scăpa de hârtii şi documente, McCaleb o lăudă pentru promptitudine. Observă că femeia căra, atârnată de braţ, o geantă de voiaj.
   - Ce-ai acolo, în geanta de voiaj? Sper că n-ai scris totuşi aşa de mult...
   Graciela se uită la el, zâmbind.
   - Sunt lucrurile mele. Mă gândesc să rămân aici peste noapte.
   Terry se emoţionă la gândul acestei perspective, deşi ştia că acest fapt nu era sinonim cu o noapte de dragoste.
   - Unde-i Raymond?
   - La doamna Otero. Îl va duce mâine la şcoală, pentru că eu mi-am luat liber.
   - De ce?
   - Ca să fac pe şoferul pentru tine.
   - Bine, dar am deja pe cineva care-mi conduce maşina. Nu-i nevoie să te învoieşti...
   - Ştiu, dar aşa vreau. În afară de asta, ţi-am fixat o întâlnire la Times, cu şeful lui Glory şi mi-aş dori să te însoţesc.
   - În regulă, eşti angajată.
   Graciela zâmbi din nou şi îl urmă în salon.
   După ce îi duse geanta de voiaj jos, în cabină, şi îi turnă un pahar de vin roşu, dintr-o sticlă proaspăt desfăcută, McCaleb se aşeză alături de ea la prora şi începu să-i povestească despre ultimele noutăţi legate de caz. Când îi spuse despre Kenyon, Graciela făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă că între sora ei şi infractorul ucis ar fi putut exista vreo legătură.
   - Nu-ţi vine nimic în minte, aşa-i?
   - Nu. N-am nicio idee cum să fi fost posibil ca ei doi...
   Graciela lăsă fraza neterminată.
   McCaleb scutură din cap, aşezându-se mai comod în şezlong. Graciela îşi scoase carneţelul cu însemnări, în care Terry, însă, nu găsi nimic interesant.
   Dar o asigură că informaţiile aveau toate şansele să fie utile, întrucât investigaţiile erau în curs de desfăşurare.
   - E uimitor cât de mult s-a schimbat totul. Acum o săptămână, se considera că avem de-a face cu un caz tipic de jaf. În prezent, dispunem de indicii care sugerează că ar fi vorba despre o motivaţie patologică a crimei sau chiar de un omor la comandă, varianta de victimă aleasă la întâmplare trecând pe locul trei.
   Graciela sorbi din vin, după care spuse:
   - Şi, în felul ăsta, situaţia s-a complicat, nu-i aşa?
   - Nu. Înseamnă doar că ne apropiem de final. Trebuie să fii receptiv şi să admiţi toate posibilităţile. După care începe trierea... Deci, toate astea dovedesc că ne apropiem de final.

   După ce contemplară apusul, plecară cu maşina la un mic restaurant italian din Long Beach, cartierul Belmont Shores. Lui McCaleb îi plăcu mâncarea, mai ales că se bucurară şi de privilegiul de a lua masa într-unul dintre cele trei separeuri rotunde.
   În timpul cinei, Terry încercase să schimbe subiectul, intuind că Graciela era încă deprimată de întorsătura pe care o luase investigaţia. Îi spuse nişte bancuri, pe care le ştia din vremea când lucra la FBI, dar poantele de-abia dacă îi smulseră câte un surâs anemic.
   - Ţi-era greu, probabil, când făceai munca asta zi de zi. Mă refer, mai ales, la faptul că trebuie să ai de-a face tot timpul cu indivizi de speţa asta. Cred că a fost ceva...
   Lăsă fraza neterminată. McCaleb se mulţumi să încuviinţeze din cap.
   Considera că n-avea niciun rost să reia subiectul.
   - Crezi că vei putea uita vreodată?
   - Ce, serviciul?
   - Nu, felul cum te-a marcat. Bunăoară, povestea pe care mi-ai spus-o, cu the Devil’s Keep. Tot ce ţi s-a întâmplat. Vei putea trece peste toate astea?
   McCaleb reflectă câteva clipe la întrebare. Simţea că răspunsul avea mare importanţă pentru Graciela. Era vorba aici despre credinţă, or în funcţie de atitudinea lui faţă de acest subiect, femeia urma să ia o decizie în ceea ce-l privea. Aşadar, era important ca răspunsul să fie sincer. Pentru el, conta acest lucru.
   - Graciela, tot ce-ţi pot spune este că sper să pot trece peste toate astea. Vreau să îmi revin. În ce sens, nu-mi dau seama. Dar, de multă vreme, mă simt gol pe dinăuntru şi aş vrea să umplu vidul din mine. În sinea mea, mi se pare straniu să vorbesc despre asta, dar rămâne o realitate. Vreau să ştii că există. Nu ştiu dacă ce ţi-am spus e suficient ca să te lămureşti în privinţa mea. Însă sper şi aştept să am ceea ce cred eu că ai tu.
   Nu ştia dacă fusese coerent. Se mută pe banchetă şi o sărută pe obraz. Apoi îi puse mâna pe genunchi, mângâind-o în sus, pe coapsă, aşa cum faci cu iubita ta. Bărbatul îşi dorea cu disperare să o aibă alături, să nu o piardă, or nu prea avea încredere în puterea propriilor cuvinte. Trebuia să o atingă fizic, cumva.
   - Vrei să mergem? întrebă femeia.
   - Unde?
   - La barcă.
   Terry îi răspunse afirmativ.
   Ajunşi înapoi, pe ambarcaţiune, Graciela îl duse în cabina-dormitor, unde făcură dragoste fără niciun fel de ezitare. Mişcându-se într-un ritm lent, Terry simţea ecoul bătăilor inimii până în tâmple, ca un fel de pulsaţie intensă care îl îndemna să continue. Era sigur că şi Graciela simţea prin piept cadenţa vieţii din trupul lui.
   La sfârşit, tot corpul i se înfioră de plăcere şi îşi lipi faţa de gâtul femeii. Un râs scurt, parcă retezat, ca un gâfâit, îl scutură involuntar. Apropiindu-se din ce în ce mai mult, McCaleb spera ca Graciela să creadă că tuşise sau că respirase mai adânc.
   - Ce-i aşa de nostim?
   - Nimic... Pur şi simplu, sunt fericit, atâta tot.
   Îmbătat de parfumul ei şi cu mintea şi inima pline de speranţă, Terry îi şopti:
   - Tu eşti cea care mă vei ajuta să-mi revin. Tu eşti şansa mea.
   Graciela îşi încolăci braţele de gâtul lui şi îl trase mai aproape, fără să spună niciun cuvânt.
   McCaleb se trezi în toiul nopţii. Visase că înota pe sub apă, fără să simtă nevoia să se ridice la suprafaţă, ca să respire.
   Stătea lungit pe spate, cu braţul lipit de spatele gol al Gracielei, simţindu-i căldura corpului. Se gândi să se ridice uşor, ca să se uite la ceas, însă nu voia să rupă vraja acestei apropieri fizice. Când închise ochii, auzi zgomotul inconfundabil al uşii glisante de la salon, care se deschidea, îşi dădu seama că, de fapt, îl trezise ceva - un sunet. Un fior de gheaţă îi trecu prin piept, dezmeticindu-l complet. Cineva urcase pe barcă.
   Rusul, se gândi Terry. Bolotov îi dăduse de urmă şi venise să îşi pună în aplicare ameninţarea. Dar elimină rapid această posibilitate, revenind la convingerea instinctivă că individul nu putea fi atât de prost, încât să se preteze la un asemenea gest.
   Se rostogoli până la marginea patului şi întinse mâna spre podea, până la telefon. Formă rapid numărul lui Buddy Lockridge. Voia să-l roage să se uite la The Following Sea şi să-i spună dacă vedea pe cineva sau ceva în neregulă. Îi veni în minte imaginea lui Donald Kenyon forţat să meargă la uşa de la intrare unde a fost împuşcat cu un glonţ exploziv, care îi spulberase creierii. Îşi dădu seama că intrusul nu se aştepta, probabil, să o găsească acolo şi pe Graciela.
   Nu, orice s-ar fi întâmplat, nimeni nu avea să se apropie de ea şi să-i facă vreun rău!
   Când văzu că Lockridge nu răspunde nici la al patrulea apel, McCaleb se văzu nevoit să renunţe, neputându-şi permite să irosească minute preţioase.
   Deschizând uşa încetişor, îşi aminti de revolver. Îl pusese în sertarul de jos al mesei pentru hărţi. Intrusul era mai aproape de acest loc decât el, aşa că se putea foarte bine să fi găsit deja arma.
   Încercă să se gândească la un obiect de pe puntea inferioară, pe care să-l folosească drept armă, dar nu găsi nimic. Deschisese deja uşa complet.
   - Ce e? şopti Graciela.
   Rapid, dar fără niciun zgomot, Terry se duse înapoi spre pat. Punându-i palma peste gură, şopti:
   - E cineva pe barcă.
   Simţindu-i crisparea, bărbatul continuă:.
   - Nimeni nu ştie că eşti aici. Aşa că te rog să te muţi binişor, acolo jos, lângă pat, până vin eu înapoi.
   Femeia nu se urnea din loc.
   - Fă cum ţi-am spus, Graciela!
   Începu să se mişte, dar McCaleb o ţinu pe loc.
   - Ai vreun spray paralizant sau vreun fel de armă, în poşetă?
   Răspunzându-i negativ, Terry o împinse uşor spre cealaltă margine a patului, de la perete, şi se duse înapoi la uşă.
   Urcând treptele tiptil, McCaleb observă că uşa glisantă era întredeschisă.
   Întrucât în salon era ceva mai multă lumină decât în cabina-dormitor, zări proiectat pe uşă conturul siluetei unui bărbat. Nu îşi dădea seama exact dacă intrusul îl privea sau stătea cu spatele, uitându-se spre port.
   Îşi aduse aminte că pe bufetul din bucătărie lăsase tirbuşonul cu care desfăcuse sticla de vin pentru Graciela. Îl putea lua uşor de-acolo, numai că trebuia să se dumirească mai întâi dacă avea vreun rost să-l folosească pe post de armă împotriva cuiva mult mai bine dotat, probabil.
   Ajunse la concluzia că nu avea altă soluţie, şi întinse mâna să ia tirbuşonul.
   Scara scârţâi, iar silueta omului se crispă. Dispăruse elementul-surpriză.
   - Pe loc, nemernicule!
   Intrusul se duse rapid la uşă, se strecură afară, după care o trase la loc, închizând-o complet. Căznindu-se să deschidă uşa, McCaleb pierdu câteva momente capitale, lăsându-i răgaz individului să fugă pe punte, iar de acolo să dispară pe chei.
   Deşi ştia, instinctiv, că nu avea cum să-l prindă din urmă, McCaleb sări pe punte şi începu să-l urmărească.
   Când ajunse cu sufletul la gură în dreptul culoarului de acces, auzi zgomotul de motor brusc ambalat. Smuci de poartă şi se repezi în parcare, tocmai când o maşină ieşea în scrâşnet de cauciucuri. McCaleb rămase cu ochii pironiţi la vehiculul care se îndepărta, neizbutind din păcate să desluşească numărul de pe plăcuţa de înmatriculare.
   - La naiba!
   Cu ochii închişi, îşi duse mâna la faţa, prinzându-şi vârful nasului între degete. O tehnică de autohipnoză. Încerca să îşi întipărească în minte cât mai multe detalii din ceea ce văzuse doar cu câteva clipe înainte. Maşină roşie, marcă străină, suspensii uzate... Realiză că maşina i se părea cunoscută, deşi nu o putea localiza încă.
   McCaleb se aplecă în faţă, cu mâinile proptite pe genunchi, simţind un val de greaţă şi nişte palpitaţii intense. Se concentră, cu respiraţii adânci, reuşind până la urmă să încetinească ritmul bătăilor inimii.
   Prin pleoapele închise, simţi o lumină puternică. Deschise ochii şi văzu farurile unui autovehicul care se apropia. Era paznicul care răspundea de securitatea portului.
   - Domnul McCaleb? Dumneata eşti?
   Abia atunci îşi dădu seama Terry că era gol puşcă.
   Nu lipsea nimic, toate lucrurile erau la locul lor. În fine, asta din câte îşi dădea seama la prima vedere. Conţinutul genţii de piele, aşa cum o lăsase pe masa din bucătărie, părea neschimbat, din câte îşi amintea. Găsi teancul gros de documente, acolo unde le pusese mai devreme, în bufetul din bucătărie.
   Uitându-se cu atenţie la uşa glisantă, descoperi nişte zgârieturi de şurubelniţă.
   Ştia cât de simplu este să forţezi o uşă glisantă folosindu-te de o simplă şurubelniţă. Avusese noroc cu zgomotul făcut de încuietoare, fiindcă aşa se trezise la timp.
   În prezenţa paznicului, McCaleb termină de verificat toate sertarele şi dulapul din salon, stabilind că nu există nicio neregulă.
   - Dar dedesubt?
   - N-a avut timp să ajungă şi-acolo, zise Terry. L-am surprins exact când deschidea uşa de sus. Presupun că s-a speriat şi n-a mai apucat să facă nimic.
   McCaleb tăcu, gândindu-se la posibilitatea ca intrusul să nu fi venit, de fapt, la furat. Se gândi din nou la Bolotov, dar elimină rapid această variantă.
   Silueta pe care o văzuse strecurându-se pe uşă era prea pipernicită ca să fie vorba despre rus.
   - Pot să urc? Aş vrea să vă fac o cafea.
   McCaleb se întoarse spre scări o văzu pe Graciela. Când se dusese în dormitor ca să se îmbrace îi spusese că era mai bine să rămână acolo. Iar acum, poftim, se trezise cu ea în salon, îmbrăcată în cămaşa de noapte, pe sub care îşi trăsese nişte pantaloni largi de trening de-ai lui. Era un pic ciufulită, dar din cauza asta părea şi mai sexy. Se holbă la ea, amuţit, câteva momente, după care i se adresă paznicului:
   - Păi, noi tocmai am cam terminat, cred...
   - Să sun la Pacific Division?
   - N-are rost. O fi fost vreo haimana, care voia să-mi şterpelească binoclul sau busola, zise Terry, deloc convins de ceea ce spune. Nu vreau să amestec poliţia în treaba asta. Ar însemna să avem balamuc toată noaptea.
   - Eşti sigur?
   - Da. Mulţam de ajutor, Shel. Rămân dator.
   - N-ai de ce. Păi, atunci, hai să plec. Va trebui să întocmesc un raport. Poate mâine dimineaţă cei de la LAPD vor vrea să vadă despre ce e vorba.
   - Bine, în regulă, doar că n-am chef de ei pe-aici în momentul de faţă. Sunt stors de vlagă după cât am alergat. Mâine, însă, e perfect.
   - OK, salutare.
   McCaleb aşteptă câteva momente, după care se întoarse spre Graciela, care nu se clintise din loc.
   - Cum eşti?
   - Bine. Speriată, dar atât.
   - Ce-ar fi să te duci jos?! Vin şi eu imediat.
   Femeia coborî în dormitor. McCaleb închise uşa glisantă, încercând încuietoarea, pentru a se asigura că mai funcţionează. Era în regulă. Întinse mâna spre raftul cu unelte de pescuit, de unde luă mânerul de lemn de la cange, pe care îl puse pe şina de culisare a uşii, ca o piedică. Suficient de sigur, pentru cât mai rămânea din noapte. Ştia, însă, că trebuia să regândească sistemul de securitate al bărcii.
   După ce termină, Terry se uită în jos şi constată că, fiind în picioarele goale, simţea ceva ud. Mocheta era stropită cu apă. Îşi aminti, brusc, că în bătaia luminii din port corpul intrusului i se păruse lucios asemeni unei oglinzi.

27.

      În drum spre Times, McCaleb nu scoase aproape niciun cuvânt. Mintea îi lucra frenetic, întorcând pe toate părţile întâmplările din timpul nopţii, ca o ancoră care bâjbâie prin nisipul de pe fundul mării, căutând, dar negăsind nimic de care să se agaţe.
   După ce observase pata udă de pe mochetă, McCaleb refăcuse traseul pe care alergase în urmărirea intrusului, până în parcare, constatând că şi debarcaderul era ud. Fusese o noapte răcoroasă, iar roua nu avusese încă timp să se depună. Clar, intrusul avea hainele ude când a ajuns pe barcă. Felul în care lumina i se reflecta pe corp sugera eventual un costum de scafandru. Întrebarea la care McCaleb nu putea răspunde era de ce?
   Înainte de a pleca, Terry se dusese până la Buddy Lockridge. Îl găsi ciufulit ca de obicei, şezând pe punte şi citind o carte numită Hocus. McCaleb îl întrebă dacă fusese acasă, pe barcă, în noaptea precedentă, iar Buddy îi răspunse afirmativ. Când îl întrebase de ce nu răspunsese la telefon, Lockridge susţinu că aparatul nu sunase deloc. McCaleb o lăsă baltă, până la urmă, gândindu-se că ori vecinul lui se îmbătase criţă, ori el formase numărul greşit.
   Îi spuse lui Lockridge că nu avea nevoie de el ca şofer, pentru ziua aceea, dar că voia să-l angajeze ca scufundător.
   - Ce, vrei să-ţi curăţ fundul bărcii, pe dinafară?
   - Nu. Vreau să verifici coca, în ce stare este. Şi fundul mării. Şi toţi pilonii din jurul bărcii.
   - Ce să verific? De ce?
   - Nu ştiu. Dacă vei găsi ceva, îţi vei da seama singur.
   - Treaba ta, fie cum vrei. Întâi, însă, va trebui să-mi cârpesc costumul de scafandru şi, după aia, cobor să văd.
   - Mulţam. Trece manopera în contul meu.
   - S-a făcut. Ia zi, acum face pe şoferul prietena ta?
   - Nu, Buddy, asta e valabil doar pentru astăzi. Trebuie să mă prezinte unor persoane. S-a înţeles?
   - Sigur. În regulă.
   În maşină, McCaleb sorbea din cafeaua pe care şi-o luase şi privea pe geam, intrigat în continuare de faptul că Lockridge nu răspunsese la telefon, când îl sunase. Ajunseseră la trecătoarea Sepulveda, aflată deasupra Munţilor Santa Monica. Majoritatea vehiculelor de pe 405 circulau în sens invers.
   - La ce te gândeşti?
   - La noaptea trecută, cred. Încerc să mă lămuresc. Buddy va face nişte scufundări în jurul bărcii, azi. Poate va afla ce naiba a făcut tipul acela prin apă.
   - Păi, eşti sigur că mai vrei să te vezi acum cu tipul ăla de la Times? Putem reprograma întâlnirea, dacă vrei.
   - Nu, am plecat deja într-acolo. E bine să stăm de vorbă cu cât mai multă lume. Încă nu ne-am dumirit ce înseamnă toate informaţiile alea de ieri. Trebuie să sondăm în continuare, până ne vom lămuri.
   - Da, mi se pare bine aşa. Tipul mi-a spus că vom putea sta de vorbă şi cu câteva prietene de-ale Gloriei.
   McCaleb se arătă de acord, apoi întinse mâna spre geanta de piele de la picioarele scaunului. Era burduşită de toate documentele şi benzile pe care le îndesase, nedorind să lase niciun material pe barcă, de teama unei noi tentative de efracţie. În plus, îşi luase şi revolverul, un Sig-Sauer P-228. În afară de întrevederea cu Bolotov, McCaleb mi mai purtase armă de când se pensionase.
   Scormoni printre vrafurile de hârţoage din servietă, până dibui carnetul de notiţe, pe care îl deschise la pagina unde scrisese graficul de timp al crimei, alcătuit pe baza rapoartelor din dosarele de la LAPD. Găsi imediat informaţia pe care o căuta.
   - Annette Stapleton, zise Terry.
   - Ce-i cu ea?
   - O cunoşti? Vreau să o văd.
   - Era prietenă cu Glory. Ne-a vizitat o dată, ca să-l cunoască pe Raymond. A fost şi la înmormântare. Dar cum ai aflat de ea?
   - Apare menţionată în dosarul de la LAPD. A stat de vorbă cu sora ta în parcare, în seara aceea. Vreau să discut cu ea despre ce se întâmplă de obicei seara. Poate aşa aflu dacă Gloria era cumva îngrijorată de ceva. Poliţia nu i-a dat prea multă importanţă lui Stapleton. Să nu uităm, de fapt, că investigaţia lor a pornit de la premisa că a fost vorba despre un jaf.
   - Nişte cretini.
   - Nu ştiu. Oamenii ăştia nu sunt neapărat de condamnat. Au o mulţime de cazuri de investigat, or acesta, din cauza înscenării făcute de criminal, aşa a părut.
   - Tot n-au scuză.
   McCaleb nu o mai contrazise, preferind să tacă. Nu simţea nevoia, în mod deosebit, să le ia apărarea lui Arrango şi Walters. Se gândi iar la întâmplarea din noaptea precedentă şi ajunse la o concluzie clară: se părea că făcea suficiente valuri, încât să stârnească reacţia cuiva, deşi nu-şi dădea seama exact în ce ar fi urmat să constea această reacţie.
   Ajunseră la sediul L.A. Times, cu 10 minute înainte de întâlnirea fixată cu şeful lui Glory, Clint Neff. Clădirea în care funcţionau redacţia şi tipografia ziarului Times forma un complex arhitectonic imens, între Winnetka şi Prairie, în Chatsworth, în partea de nord-vest a oraşului Los Angeles.
   Cartierul era alcătuit din birouri moderne, depozite şi vile înstărite. Sediul Times părea clădit din geamuri fumurii şi plastic alb. Se opriră la o gheretă de pază, unde trebuiră să aştepte ca agentul în uniformă să verifice telefonic valabilitatea întâlnirii, înainte de a le ridica bariera. După ce parcară, McCaleb îşi luă carnetul de notiţe, lăsând în maşină servieta voluminoasă, care n-ar fi făcut decât să-l incomodeze, înainte de a pleca, se asigură că Graciela încuiase bine maşina.
   Intrară pe nişte uşi glisante într-un hol din marmură neagră şi gresie cărămizie. O atmosferă rece şi austeră, care nu diferea prea mult de tonul ziarului, cum ar fi comentat unii critici.
   Un bărbat cu părul alb, îmbrăcat într-o uniformă albastră, îi întâmpină. Pe ecusonul oval din piept scria că îl chema Clint. De gât îi atârnau două tampoane protectoare pentru urechi, cum poartă cei din aeroporturi. Graciela făcu prezentările.
   - Domnişoară Rivers, tot ce vă pot spune este că ne pare nespus de rău. Sora dumneavoastră era o persoană deosebită
   - Competentă profesional şi o bună prietenă.
   - Mulţumesc. Aşa e.
   - Dacă vreţi să veniţi în birou, putem sta jos câteva minute. Voi încerca din răsputeri să vă fiu de folos. Sora dumneavoastră v-a spus, probabil, că aici se tipăresc toate ziarele pentru ediţia din Valley şi, de asemenea, majoritatea suplimentelor.
   - Da, ştiu.
   - Nu-mi dau seama cum v-aş putea ajuta. Le-am spus câtorva colege că veţi dori să discutaţi cu ele. Au fost de acord.
   Urcând pe o scară, McCaleb interveni:
   - Annette Stapleton mai lucrează în schimbul de noapte?
  - Mmm... nu, de fapt, zise Neff. Nettie... a fost cam şocată de întâmplare, ceea ce nici nu-i de mirare, aşa că acum lucrează ziua.
   Neff se îndrepta, pe un alt culoar, spre o uşă dublă.
   - Şi azi e aici?
   - Sigur. Puteţi vorbi cu ea, doar că vă rog ca toate discuţiile să aibă loc doar în pauză. Bunăoară, Nettie va avea liber la 10 şi jumătate.
   - Nicio problemă, zise McCaleb.
   După ce făcură câţiva paşi, în tăcere, Neff se întoarse spre Terry:
   - Vasăzică, dumneata ai lucrat la FBI, nu?!
   - Exact.
   - Cred că e o muncă destul de interesantă.
   - Uneori.
   - Dar cum se face că te-ai pensionat? Mi se pare că eşti încă tânăr.
   - Păi, probabil că munca acolo începuse să fie cam prea interesantă.
   McCaleb se uită la Graciela şi îi făcu cu ochiul. Femeia îi zâmbi. Zgomotul din tipografie îl scuti pe Terry de alte întrebări indiscrete. Ajunseră la uşile duble care abia dacă reuşeau să atenueze vacarmul maşinilor de tipar. Dintr-un aparat montat în perete, Neff trase două pungi de plastic, în care se aflau nişte dopuri antifonice pentru urechi, pe care le oferi celor doi.
   - Este mai bine cu ele. Acum lucrează toată linia de tipar. Se tipăreşte Book Review. Tiraj de un milion două sute de exemplare. Cu dopurile astea scăpaţi de efectul a 30 decibeli, ceea ce nu înseamnă că nu este destul de stresant şi aşa.
   Intrară în hală. Impactul senzorial era deopotrivă tactil şi auditiv. Podeaua vibra ca la un cutremur minor. Dopurile din urechi nu prea reuşeau să atenueze vuietul maşinilor de tipar. Un bubuit gros acompania constant vacarmul general. Ajunseră la o uşă, dincolo de care se afla sala de odihnă, folosită de angajaţi pe timpul pauzei. Înăuntru erau nişte mese lungi şi diverse aparate automate cu băuturi şi mâncare. În spaţiile libere de pe pereţi, existau panouri de afişaj cu tot felul de anunţuri utile. Zgomotul se subţie considerabil după ce închiseră uşa. Traversară încăperea şi intrară pe o altă uşă în micul birou al lui Neff. Aici, toţi trei îşi dezgoliră urechile.
   - Mai bine nu le aruncaţi încă, zise Neff. La ieşire, vom trece tot pe unde am venit, aşa că e bine să le aveţi, pentru orice eventualitate.
   McCaleb scoase punga de plastic din buzunar în care puse dopurile antifonice. Neff se aşeză pe fotoliul din spatele biroului, făcându-le semn să ia loc. Vinilinul de la tapiseria scaunului era mânjit de cerneală, aşa că McCaleb ezită să se aşeze.
   - Nu vă faceţi griji, este uscată şi nu se mai ia.
   Timp de 15 minute discutară despre Gloria Torres, Terry obţinând însă foarte puţine informaţii relevante. Era limpede că Neff o plăcuse pe Gloria, dar şi că relaţia dintre ei fusese strict profesională. Aşa că informaţiile de ordin personal lipseau aproape cu desăvârşire.
   Tam-nisam, McCaleb îl întrebă dacă îl cunoştea pe James Cordell.
   - Cine-i ăsta?
   - Dar pe Donald Kenyon?
   - Care? Tipul cu banca şi delapidările? Da, am fost amici. La club. Din gaşca noastră mai făceau parte Milken şi băiatul ăla, Boesky.
   McCaleb zâmbi. Era limpede că Neff nu le putea fi de prea mare ajutor.
   Începu să se gândească la altceva, lăsând-o pe Graciela să-l întrebe pe Neff cine erau prietenele lui Glory. Terry se gândea la scaunul pătat de cerneală, pe care şedea. Ştia de unde provenea cerneala. Probabil că toate persoanele care şezuseră pe el, înaintea lui, veneau din tipografie, chemate la raport. De aceea, probabil, toţi tipografii purtau uniformă bleumarin. Ca să nu se vadă petele de cerneală.
   Îi veni o idee: când a fost ucisă, Glory era în drum spre casă. Dar nu purta niciun fel de uniformă. Îşi schimbase hainele înainte de a pleca de la tipografie.
   Aici. Numai că raportul de la poliţie nu pomenea nimic despre faptul că în maşina ei sau în dulapul de la serviciu s-ar fi găsit vreun halat de lucru.
   - Scuzaţi-mă, îl întrerupse McCaleb pe Neff, există vreun vestiar cu dulapuri pentru angajaţi? Gloria a avut unul personal?
   - Sigur că da, avem un vestiar cu dulapuri pentru angajaţi. Cum vă închipuiţi că muncitorii ar putea pleca de la serviciu murdari de cerneală? Avem...
   - Dulapul lui Glory a fost golit deja de lucrurile ei?
   - Păi, la noi nu se prea fac angajări acum. N-am putut obţine aprobare ca să luăm pe altcineva în locul Gloriei. Din moment ce nu a apărut niciun nou salariat, cred că n-a umblat nimeni acolo.
   McCaleb simţi un val de emoţie. Poate dădeau lovitura.
   - Aveţi o cheie, deci? Putem să ne uităm înăuntru?
   - Sigur, nu văd de ce nu. Trebuie să mă duc să iau şperaclul de la atelierul de întreţinere.
   Întrucât dulapul lui Glory se afla, evident, în vestiarul de femei, Neff le spusese că Nettie o va însoţi acolo pe Graciela, pentru a inspecta dulapul.
   McCaleb urma să aştepte afară. Perspectiva aceasta nu-i prea convenea. Şi asta nu neapărat fiindcă nu ar fi considerat-o pe Graciela capabilă să inspecteze lucrurile dintr-un dulap. Numai că şi-ar fi dorit să vadă personal ce era acolo, privind dulapul ca o entitate şi asimilând tot felul de detalii, aparent nesemnificative, exact cum procedase întotdeauna cu analiza situaţiei de la locul faptei.
   Neff reveni în scurt timp, împreună cu Stapleton. Se făcură prezentările.
   Tânăra îşi amintea de Graciela, aşa că îi transmise sincere condoleanţe. Pe urmă, coborâră toţi patru, ajungând pe holul care ducea la vestiar. McCaleb se gândea să mai facă o ultimă încercare, propunând să intre acolo, în cazul în care înăuntru nu mai era deja altcineva. Când se apropiară, însă, de uşa de la vestiarul femeilor, auzi curgând apa de la duşuri. Înţelese imediat că nu avea nicio şansă.
   McCaleb epuizase toate subiectele de conversaţie cu Neff şi nu avea idee ce să-l mai întrebe. Preferă, aşadar, să se îndepărteze câţiva paşi, ca să evite un dialog de circumstanţă sau nişte eventuale întrebări personale. Cum pe perete se aflau diverse panouri, se prefăcu că citea cu atenţie anunţurile afişate.
   Trecură 4 minute, în care niciunul nu scosese vreun cuvânt. McCaleb continua să privească în aceeaşi direcţie. Când Graciela şi Nettie ieşiră, în fine, din vestiar, se holba la un afiş pe care era desenată de mână o picătură de lichid, colorată în roşu, îndemnându-i pe angajaţi să devină donatori de sânge.
   Graciela veni spre el.
   - Nimic. Doar nişte haine, o sticlă de parfum şi antifoanele. Mai erau patru fotografii cu Raymond şi una cu mine, lipite pe uşă.
   - Antifoane?
   - Nu, am vrut să zic tampoane protectoare pentru urechi, în rest, nimic altceva.
   - Ce fel de haine?
   McCaleb continua să se holbeze la afiş, în timp ce vorbea.
   - Vreo două uniforme curate, o bluză de-acasă şi o pereche de blugi.
   - Ai verificat toate buzunarele?
   - Da, tot nimic.
   În clipa aceea, se dumiri brusc, cu impactul glonţului care străpunge o armură. Se aplecă în faţă şi puse mâna pe panoul de afişaj.
   - Terry, ce este? Te simţi rău?
   Bărbatul nu-i răspunse. Mintea îi lucra frenetic. Graciela îi puse palma pe frunte, ca să verifice dacă nu cumva avea temperatură. McCaleb o împinse la o parte.
   - Nu, n-am nimic.
   - E vreo problemă? se băgă în vorbă şi Neff.
   - Nu, replică McCaleb, pe un ton cam ridicat. Numai că trebuie să plecăm imediat. Trebuie să mă urc în maşină.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Nu. Îmi pare rău, nu e nimic, decât că trebuie să plecăm.
   Dând din cap spre Annette Stapleton, în semn de mulţumire, McCaleb se îndreptă spre ceea ce presupunea că era uşa de la intrarea în clădire. Graciela porni după el, în timp ce Neff striga în urma lor să o ia pe primul culoar la stânga.

28.

      - Ce-a fost chestia asta? Ce se întâmplă?
   McCaleb mergea grăbit spre maşină. Avea senzaţia că viteza cu care păşea îl ajuta cumva să îşi stăpânească groaza pe care i-o provocau gândurile din acel moment. Graciela trebuia aproape să alerge, ca să poată ţine pasul cu el.
   - Sânge.
   - Sânge?
   - Amândoi erau donatori de sânge. Sora ta şi Cordell. Adevărul ăsta a fost acolo, în faţa mea atâta - am văzut afişul şi mi-am amintit de scrisoarea pe care am văzut-o în casa lui Cordell... şi mi-am dat seama. Unde sunt cheile?
   - Terry, mergi mai încet, te rog. Mai încet.
   Cu părere de rău, McCaleb renunţă să mai gonească, aşa că Graciela îl ajunse din urmă, scoţând cheile din poşetă.
   - Aşa, acum lămureşte-mă şi pe mine despre ce este vorba.
   - Descuie maşina şi o să-ţi arăt.
   Urcând în maşină, McCaleb scoase raportul autopsiei lui Cordell.
   - La naiba, astea sunt doar concluziile preliminare.
   Răsfoi dosarul ca să se convingă că avea dreptate. Era incomplet.
   - Nu are analiza toxicologică şi nici pe cea a sângelui.
   Îndesă la loc în servietă dosarul cu datele autopsiei, apoi băgă şi revolverul.
   - Hai să găsim un telefon undeva. O sun pe nevastă-sa.
   Graciela porni maşina.
   - Perfect, spuse femeia. Mergem... mergem la mine acasă. Dar trebuie să-mi spui la ce te gândeşti, Terry.
   - OK, dar mai lasă-mă un minut să reflectez, încercă să pună frână avalanşei de idei care îl asaltaseră, pentru a analiza bine semnificaţia ultimei constatări.
   - Mă refer la compatibilitate, la legătură.
   - Ce legătură?
   - Ce ne-a scăpat până acum? Ce am tot căutat să aflăm? Legătura dintre cele două cazuri. La început, conexiunea a constat doar din caracterul aleatoriu al crimelor. Aşa au crezut poliţaii. Aşa am crezut şi eu, la prima vedere. Aveam de-a face cu două jafuri, soldate cu două victime - fără nicio altă legătură între ele, în afară de ucigaş şi intersectarea întâmplătoare a acestuia cu indivizii omorâţi. Suntem în L.A., unde chestii din astea se întâmplă tot timpul. Capitala violenţei aleatorii, aşa-i?!
   Graciela se înscrise pe Shemian Way. Se aflau la o distanţă de câteva minute de casă.
   - Da, corect.
   - Ba nu, deloc. Fiindcă pe urmă ne-am documentat mai bine. Descoperim un ucigaş care ia de la victime nişte simboluri personale, ceea ce sugerează cu totul altceva decât nişte ciocniri întâmplătoare dintre pistolar şi victime. Lucrul acesta indică o relaţie mai profundă - alegerea victimei, urmărirea şi dominarea ei.
   McCaleb tăcu. Treceau pe lângă Sherman Market, pe care îl priviră, fără să scoată niciun cuvânt. După câteva clipe, McCaleb continuă:
   - Pe urmă, dintr-odată, se mai cojeşte o foaie de ceapă. Obţinem rezultatele analizei balistice, care ne duc către un joc complet nou, fiindcă a mai apărut o crimă, care de data asta seamănă cu o treabă profesionistă. Un ucigaş plătit. De ce? Care ar putea fi oare legătura dintre sora ta, James Cordell şi Donald Kenyon?
   Graciela nu îi răspunse. Ajunsese pe Alabama şi trecea pe banda care o lua la stânga.
   - Sângele, zise Terry. Sângele este probabil legătura.
   Parcă pe aleea din faţa casei şi opri motorul.
   - Sângele, repetă Graciela.
   McCaleb se holba drept în faţă, la uşa închisă de la garaj. Rosti cuvintele rar, cuprins efectiv de groază:
   - În tot acest timp n-am încetat să mă gândesc: oare ce a văzut Glory, ce a aflat? Cu cine i s-au intersectat paşii, încât a ajuns să fie ucisă? Vezi tu, i-am analizat viaţa şi am ajuns la o concluzie: nu deţinea nimic la care să fi râvnit cineva, aşa că motivul trebuie să fi fost în altă parte. Dar n-am reuşit să îmi dau seama unde anume. Absolut deloc. Sora ta era o mamă bună, o soră bună, o salariată şi colegă bună. Singurul lucru pe care îl avea şi care o făcea unică era propriul sânge. Din acest motiv, ceea ce era în ea era atât de nepreţuit... pentru cineva.
   McCaleb aşteptă câteva clipe, fără s-o privească pe Graciela.
   - Cineva ca mine.
   Auzi răsuflarea ei hârşâită şi simţi că îl părăseşte orice speranţă. Speranţa de a se achita de datorie.
   - Spuneai că a fost... luată pentru organe. Vezi un afiş acolo şi îţi dai seama de asta?
   În clipa aceea, o privi.
   - Am înţeles aşa, pur şi simplu. Atâta tot.
   McCaleb deschise portiera.
   - O sunăm pe doamna Cordell. Ne va spune ce grupă sanguină avea soţul ei. Vom afla că era AB cu CMV negativ. Compatibilitate perfectă. Pe urmă, ne interesăm de grupa sanguină a lui Kenyon. Aceeaşi compatibilitate. Pun pariu, ai să vezi.
   Se pregătea să coboare din maşină.
   - Nu are nicio logică, fiindcă mi-ai spus că domnul Cordell a murit pe loc, acolo, la bancă. Nu i s-a luat inima. Şi nici organele. Situaţia e diferită. Şi în cazul lui Kenyon, de asemenea. A murit acasă.
   McCaleb coborî din maşină, după care se întoarse spre Graciela, care privea în faţă, prin parbriz.
   - Cu James Cordell şi Donald Kenyon n-a ţinut. Ucigaşul a învăţat din aceste două experienţe. I-a reuşit, până la urmă, cu sora ta.
   Terry închise portiera şi porni spre casă. Trecură câteva momente până când Graciela îl ajunse din urmă.
   Înăuntru, bărbatul se aşeză pe o canapea din camera de zi, unde gazda îi aduse telefonul din bucătărie. Îşi dădu seama că avea numărul Ameliei Cordell în agenda din servietă, pe care o lăsase în maşină. Mai realiză, totodată, că autovehiculul nu era încuiat şi că revolverul îi rămăsese acolo.
   Ieşind din nou afară şi apropiindu-se de maşină, se uită spre stradă. Căuta din priviri vehiculul din seara precedentă. Nu zări niciun automobil cât de cât asemănător cu cel care demarase în trombă din parcarea portului şi nici vreo altă maşină oprită în apropiere, în care să se fi aflat cineva în habitaclu.
   Întors înapoi în casă, se aşeză pe canapea şi formă numărul Ameliei Cordell, sub privirile distante ale Gracielei, care se instalase în celălalt capăt al canapelei. Telefonul sună de cinci ori, după care intră robotul. McCaleb îşi lăsă numele şi numărul, cu mesajul că avea ne voie urgent să ştie grupa sanguină a lui James Cordell. Închise telefonul şi se uită spre Graciela.
   - Ştii dacă are cumva serviciu? întrebă femeia.
   - Nu, nu are. Habar n-am pe unde poate fi.
   Luă din nou receptorul şi formă propriul număr, ca să îşi verifice mesajele.
   Avea nouă în total, inclusiv cele de sâmbătă. Le ascultă pe cele de la Jaye Winston şi Vernon Carruthers, depăşite deja de evenimentele-survenite ulterior. Mai era şi mesajul de la Graciela, care îi spunea că va veni luni în port. Dintre celelalte două mesaje, unul era de la Tony Banks, expertul în tehnică video, care îi transmitea că terminase lucrarea la caseta pe care i-o lăsase. Celălalt mesaj era din nou de la Jaye Winston. Sunase în acea dimineaţă ca să-i spună că prezicerea lui se adeverise: FBI-ul se implica din ce în ce mai mult în investigarea acestor crime. Hitchens le promisese o cooperare totală, împuternicindu-i pe agenţii Nevins şi Uhlig să conducă anchetele. Jaye era supărată din cauza asta. Şi el era la fel de contrariat. Închise telefonul, pufăind exasperat.
   - Acum, ce mai este?
   - Nu ştiu. Trebuie să mi se confirme această... această idee, înainte de a face pasul următor.
   - Dar de ce nu vorbeşti cu poliţista care se ocupă de caz? Nu se poate să nu aibă dosarul complet al autopsiei, din care poate scoate grupa sanguină a victimei.
   - Nu.
   Fără nicio altă explicaţie - nu, pur şi simplu. Se uită în jurul lui, prin cameră. Era o încăpere mică, frumos mobilată şi bine îngrijită. Alături, în sufragerie, pe raftul de sus al unei vitrine cu porţelanuri, se vedea o fotografie mare, înrămată, a Gloriei Torres.
   - De ce nu vrei s-o suni? insistă Graciela.
   - Nu ştiu exact. Poate că... vreau să-mi clarific nişte lucruri înainte. Prefer să aştept telefonul doamnei Cordell.
   - De ce nu suni atunci direct la laboratorul de medicină legală?
   - Nu, nici asta nu-i bine.
   Ce omitea Terry să spună era că, dacă teoria i se confirma, însemna că orice persoană care profitase de pe urma morţii lui Glory era considerată suspectă.
   Lucru valabil şi în cazul lui. Prin urmare, nu voia să le dea idei autorităţilor, care să declanşeze o astfel de supoziţie. Cel puţin nu înainte de a avea şi alte câteva răspunsuri care să-i permită să se disculpe.
   - Gata, ştiu! spuse Graciela, brusc. Computerul din laboratorul de analize - cred că pot afla de acolo. Doar dacă numele lui n-a fost şters de pe listă, lucru care m-ar cam mira. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, am găsit numele unui donator, care murise deja de 4 ani şi era încă inclus acolo.
  McCaleb nu înţelegea mai nimic.
   - Ce tot îndrugi acolo?
   Graciela se uită la ceas şi sări în picioare.
   - Mă duc să mă schimb şi plecăm imediat. Îţi explic totul pe drum.
   Acestea fiind zise, dispăru pe un coridor, după care se auzi o uşă închizându-se.

29.

      Ajunseră la spitalul Holy Cross, cu puţin timp înainte de prânz. Graciela parcă în faţa clădirii, apoi intrară pe uşa de acces general. Nu voia să treacă pe la urgenţe, întrucât acolo lucra şi nu era recomandabil să fie văzută de colegi.
   Pe drum, îi explică lui Terry că, după moartea Gloriei, trebuise să se tot învoiască pentru a sta cu Raymond. Acum, însă, răbdarea şefilor ajunsese la capăt. În plus, pentru ceea ce se pregăteau să facă Graciela risca să fie concediată. Prin urmare, cu cât o vedea mai puţină lume, cu atât mai bine.
   O dată intraţi în spital, răzbiră până acolo unde voiau să ajungă, mai ales că Graciela îşi pusese uniforma de asistentă medicală, care îi dădea prestanţă şi autoritate. Nimeni nu se gândi să îi oprească. Urcară cu un ascensor pentru personal, la etajul patru.
   Pe drum, Graciela îi expusese lui McCaleb planul ei. Îşi făcuse socoteala că aveau la dispoziţie 15 minute pentru a face ce îşi propuseseră.
   Acesta era intervalul maxim - adică exact cât îi lua celui care se ocupa de rezervele de sânge să coboare până în restaurantul spitalului, să îşi ia ceva de mâncare şi să revină în laboratorul de patologie. În acest compartiment, şeful laboratorului avea o pauză de prânz de un ceas, însă se instalase rutina ca masa să fie servită la birou, fiindcă nu exista nimeni care să ţină locul celui plecat la restaurant.
   Aşa cum prevăzuse Graciela, ajunseră la laboratorul de patologie la 12:05, unde nu găsiră pe nimeni. Pe McCaleb îl cuprinseră nerăbdarea şi emoţia, când văzu ecranul computerului pornit. Fireşte, nu erau chiar singuri acolo, întrucât la câţiva metri se mai afla un birou, unde şedea o asistentă medicală.
   Graciela se purta cu o dezinvoltură extraordinară.
   - Hei, Patrice, cum mai merge? zise ea, pe un ton vesel.
   - Graciela, rosti asistenta, cu un accent spaniol, articulând bine fiecare silabă, ca la ştirile de la televizor. Merge, şi gata. Dar tu ce mai zici?
   - Nada. Cine e la rezervele de sânge şi unde s-a dus?
   - Patty Kirk, pentru vreo câteva zile. S-a dus jos să-şi ia un sandviş, acum două minute.
   - Hmmmm, mormăi Graciela, ca şi cum s-ar fi gândit ce să facă. Păi, lasă, atunci, intru şi eu un pic pe computer. Avem un pacient cu grupă sanguină rară, jos, la urgenţe, şi am senzaţia că tipul o să ne înghită tot stocul de-acolo, aşa că aş vrea să văd pe ce ne mai putem baza.
   - Puteai să fi telefonat şi îţi căutam eu informaţia.
   - Ştiu, dar am vrut să-i arăt şi prietenului meu, Terry, cum se lucrează la noi. S-ar putea să ne devină coleg, după rezidenţiat.
   Patrice se uită la McCaleb şi zâmbi din nou, măsurându-l apreciativ din priviri. Bărbatul îi citi cu exactitate gândurile.
   - Ştiu, e cam târzior la vârsta asta. Dar aşa te mai apucă, nebunii din astea, atunci când se adună nişte ani în urmă.
   - Da, probabil. Baftă la rezidenţiat. Am văzut băieţi de 27 de ani cărora după chestia asta le dădeai cel puţin 50.
   - Ştiu. Dar sunt pregătit să rezist.
   Îşi zâmbiră şi cu asta conversaţia luă sfârşit. Patrice se întoarse la dosarele ei, iar McCaleb se uită la Graciela care se instalase în faţa computerului, unde începuse să acceseze baza de date.
   - Vino şi tu aici. Patrice nu muşcă.
   Fata râse, dar nu spuse nimic. McCaleb se postă în spatele scaunului Gracielei, care îşi ridică privirea şi îi făcu cu ochiul, ştiind că Patrice nu avea cum s-o vadă din poziţia aceea. Stăpânirea de sine a femeii era impresionantă.
   McCaleb se uită la ceas, după care coborî braţul ca să vadă şi ea cât se făcuse ora: 12:07 Graciela se concentră la ecranul computerului.
   - Bun, căutăm grupa sanguină AB, în regulă. Intrăm aici şi ne conectăm la BOPRA. Asta înseamnă în traducere liberă Agenţia de solicitare şi furnizare de organe şi sânge, adică banca regională de sânge, cu care lucrăm noi. La fel, de altminteri, ca majoritatea spitalelor de aici.
   - Bun, am înţeles.
   Ridică mâna şi urmări cu degetul un număr cu şase cifre trecut pe o fâşiuţă de hârtie lipită pe monitor, deasupra ecranului. McCaleb înţelese că acesta era codul de acces. Pe drum înspre spital, Graciela îi explicase cât de insuficiente erau măsurile de securitate aferente sistemului BOPRA. Codul de acces în computer era modificat lunar. Însă salariaţii care lucrau aici nu erau angajaţi cu normă întreagă, ceea ce implica o mare fluctuaţie de personal, accentuată şi prin faptul că asistentele medicale se îmbolnăveau destul de des şi, ca să nu stea în contact cu pacienţii din spital, erau detaşate în acest laborator. De aceea se ajunsese ca numărul codului de acces să fie lipit la vedere pe monitor.
   În 8 ani de când făcea meseria de soră medicală, Graciela mai lucrase şi la alte două spitale din Los Angeles, unde avusese ocazia să constate că practica în privinţa laboratorului de patologie era identică.
   Graciela tastă numărul codului, prin care computerul urma să fie conectat, prin intermediul unui modem, la computerul BOPRA.
   - Se conectează la alt server, spuse Graciela.
   McCaleb se uită la ceas. Le mai rămâneau cel mult opt minute. Pe ecran apărură tot felul de căsuţe de dialog, unde Graciela introduse răspunsurile corecte.
   - Acum intrăm pe pagina referitoare la necesarul de sânge. Introducem cerinţa şi pe urmă... hocus-pocus, aşteptăm.
   Ţinea mâinile în faţa ecranului şi îşi frângea degetele.
   - Graciela, ce mai face Raymond? întrebă Patrice.
   McCaleb întoarse capul, constatând că fata stătea în continuare cu spatele la ei.
   - E bine. Eu sufăr şi acum, dar măcar el este bine, or asta e tot ce contează.
   - Da, mă bucur. Să-l mai aduci pe-aici.
   Pe ecran începu să apară lista cu sângele grupa AB care era disponibil, împreună cu spitalul sau banca de sânge aferente fiecărei poziţii.
   - În regulă, spuse Graciela. Constatăm aşadar că dispunem de o rezervă suficientă de sânge. Doctorul doreşte să aibă cel puţin şase unităţi, în rezervă, pentru eventualitatea în care pacientul ar trebui să mai sufere nişte intervenţii chirurgicale. De aceea facem clic pe cealaltă fereastră şi reţinem şase. Rezervarea e valabilă doar 24 de ore. Dacă în acest interval nu este reconfirmată, sângele respectiv este dat disponibil.
   - Bine, am înţeles, spuse McCaleb, comportându-se ca un învăţăcel studios.
   - Să nu uit să-i spun lui Patty să reconfirme chestia asta mâine.
   - Dar ce făceai dacă descopereai că nu există nicio rezervă de sânge la grupa asta sanguină?
   În drum spre spital, Graciela îi spusese să pună această întrebare, în cazul în care nu vor fi singuri în laborator.
   - Bună întrebare, zise femeia, accesând în continuare baza de date. Uite ce facem. Ne ducem la iconiţa asta, pe care vezi o picătură de sânge. Facem clic şi intrăm în fişierul cu donatorii de sânge. Aşteptăm din nou.
   După câteva secunde, ecranul începu să se umple de nume, adrese, numere de telefon şi alte informaţii.
   - Aceştia sunt toţi donatorii de sânge cu grupa sanguină AB. Se poate vedea unde locuiesc, cum pot fi contactaţi, precum şi data când au donat sânge ultima oară. Nu e bine să se apeleze mereu la aceiaşi oameni. Încerci să antrenezi cât mai multă lume şi, mai ales, să găseşti persoane care locuiesc aproape de spital sau de banca de sânge. Asta fiindcă şi pentru donatori trebuie să fie ceva convenabil.
   În timp ce vorbea, îşi plimba degetul în jos pe lista cu nume. În total, erau aproximativ 25, cam din toată partea de vest a ţării. Se opri la numele Gloriei, bătând uşor în ecran, cu vârful unghiei. Pe urmă, continuă să citească lista.
   Ajunse la capătul listei, fără să fi dat de numele James Cordell sau Donald Kenyon.
   McCaleb pufai dezamăgit, dar Graciela ridică degetul, făcându-i semn să mai aibă un pic de răbdare. Apăsă pe o tastă şi pe ecran apăru o nouă înşiruire de nume. Poate vreo 15, cel mult, James Cordell era cap de listă.
   Lăsă degetul să-i alunece în jos, până la penultimul nume - Donald Kenyon.
   De data asta, McCaleb simţi că i se opreşte răsuflarea de emoţie. Graciela îşi ridică privirea. În ochii femeii se citea sumbra confirmare a supoziţiei lui McCaleb. Acesta se apropie de ecran, pentru a citi informaţiile din dreptul fiecărui nume. Cordell nu mai donase sânge de nouă luni, iar Kenyon de peste 6 ani. McCaleb observă că ultima însemnare după fiecare dintre aceste nume era litera D, urmată de un asterisc. Alte nume aveau ori una, ori alta, dar în niciun caz combinaţia aceasta. McCaleb se apropie şi bătu uşor în ecran.
   - Asta ce-nseamnă? Decedat?
   - Nu. „D” înseamnă donator. Donator de organe. Oamenii aceştia au semnat nişte acte, au marcat acest lucru pe carnetul de şofer şi pe alte documente, de asemenea, astfel încât dacă se întâmplă să moară şi să ajungă la spital să se ştie că li se pot lua organele.
   Cât rostise aceste cuvinte se uită fix la McCaleb, care nu se simţise în stare să o privească. Ştia ce însemna o astfel de confirmare.
   - Dar asteriscul?
   - Nu prea ştiu exact.
   Mişcă documentul de pe ecran, până ce ajunse la legenda din capul paginii, unde îşi mută degetul de la un simbol la altul, ajungând în final şi la asterisc.
   - Înseamnă CMV negativ. Majoritatea oamenilor sunt purtători ai unui virus sanguin neprimejdios, numit CMV. Cam un sfert din populaţie nu îl are. Este un element ce trebuie neapărat avut în vedere, pentru a fi sigur de compatibilitate sanguină totală între donator şi primitor.
   McCaleb încuviinţă din cap. Ştia deja acest lucru.
   - Gata, asta a fost lecţia de azi, zise Graciela, încetişor.
   Îndreptă săgeata mouseului spre iconiţa prin care ieşea din program, dar Terry îi prinse mâna înainte ca femeia să facă vreo mişcare.
   Graciela îl privi întrebător. McCaleb se uită în spate, spre Patrice. Era imposibil să vorbească, aşa că luă un blocnotes de pe masă şi se apucă să scrie, făcându-i semn Gracielei s-o ţină de vorbă pe Patrice.
   - Ia zi, Patrice, ce mai face Charlie?
   - Oh, e bine, dar tot dobitoc rămâne.
   - Cum aşa? Doar vă înţelegeaţi atât de bine!
   - Da, suntem ca doi porumbei.
   McCaleb îi puse Gracielei în faţă foaia de hârtie, pe care scrisese trei întrebări:
    Poţi printa lista?
    Poţi deschide fişierul surorii tale?
    Cine a primit organele ei?
   Graciela ridică din umeri, rostind pe muteşte „nu ştiu” Pe urmă se întoarse spre computer şi începu să lucreze. Întâi printă lista donatorilor de sânge cu grupa sanguină AB. Din fericire, computerul era legat la o imprimantă laser, care printa aproape silenţios, aşa că Patrice nici nu băgă de seama ce făcea Graciela. McCaleb împături repede lista, în lungime, şi o băgă în buzunar.
   Graciela reveni la pagina de primire, unde deschise o fereastră cu comenzi.
   Făcu clic pe o iconiţă în formă de inimă roşie. Pe ecran apăru o fereastră pe care scria SERVICII DE PROCURARE A ORGANELOR, precum şi un template care cerea un cod de acces. Graciela ridică din umeri, se uită la codul lipit pe monitor şi îl tastă din nou.
   Nimic.
   Săgeata se transformă în clepsidră, dar fără să se întâmple nimic. McCaleb se uită la ceas. Era 12:15, sfârşitul intervalului asupra căruia conveniseră.
   Patty Kirk trebuia să apară din clipă în clipă, aşa că exista marele risc de a fi surprinşi asupra faptului. Când Graciela pusese la cale această acţiune, nu-i spusese şi cum ar urma să se explice, dacă erau prinşi.
   - Cred că s-a blocat computerul.
   Nervoasă, bătu cu palma în monitor, ca şi cum gestul ar fi putut avea un efect. McCaleb tocmai se pregătea să îi spună să renunţe şi să nu se mai enerveze degeaba, când o auzi pe Patrice împingând scaunul şi ridicându-se.
   Poate venea să vadă ce era cu computerul.
   - Gata, şi-a dat drumul, spuse Graciela.
   McCaleb stătea astfel încât Patrice să nu poată vedea monitorul.
   - O porcărie, zise fata. Mereu face aşa. Mă duc sus, pe terasă, să beau o Cola şi să fumez o ţigară. Pa, Graciela, ne vedem mai târziu. Mă bucur că te-am cunoscut, îi zâmbi ea lui McCaleb.
   - Şi mie mi-a făcut plăcere.
   Patrice ocoli masa de lucru şi ieşi pe hol. Imediat ce rămaseră singuri, McCaleb se uită la monitor, unde apăruse următorul mesaj:
   ACCES DOAR PENTRU NIVELUL 1 ÎNCEARCĂ DIN NOU
   - Ce-nseamnă chestia asta?
   - Înseamnă că nu deţin codul de intrare în fişier. Cât e ceasul?
   - Ar trebui să plecăm. Gata, ieşi din program.
   Graciela apăsă pe butonul de deconectare şi McCaleb auzi un „clic-clic”, care indica întreruperea legăturii telefonice.
   - Ce făceai? Ce voiai?
   - Îţi spun mai târziu. Hai să ieşim de-aici.
   Graciela se ridică, împinse scaunul mai în spate, aşa cum îl găsise, şi se grăbi spre uşă. O dată ajunşi pe coridor, o luară pe primul culoar la dreapta, spre lifturi. Mergeau repede, ca nişte hoţi care se tem să nu fie prinşi. O femeie venea din partea opusă, ţinând în mâini o cutie de Cola şi un ambalaj de sandviş. Îi zâmbea Gracielei, de la distanţă.
   - Oh, la naiba. Asta e...
   - Da. Fii calm.
   - Nu, ţine-o pe loc.
   - De ce? Suntem OK.
   McCaleb ridică mâna, ca şi cum s-ar fi scărpinat la nas, ca femeia care se apropia să nu-i poată citi cuvintele pe buze.
   - Ai uitat de screen saver. Nu ştim la cât timp e programat să apară. Riscăm ca tipa să se prindă.
   - Nu contează, doar n-am furat documente de stat.
   Se dovedi, însă, că discuţia lor n-avusese niciun rost, fiindcă Patty Kirk se opri din proprie iniţiativă.
   - Graciela, ce-i cu tine pe-aici? Tocmai m-am întâlnit cu Jane Tompkins la restaurant. Făcea spume că iar lipseşti de la serviciu.
   - Să nu-i spui că m-ai văzut!
   - Bine, dar ce faci, de fapt?
   - El e Terry, un prieten, care îşi face rezidenţiatul la UCLA. I-am promis să-l plimb un pic prin spital, fiindcă se gândeşte să se transfere aici. Şi, ştii cum e, uniforma impune şi deschide toate uşile. Terry, ea e Patty Kirk.
   Dădură mâna unul cu celălalt, zâmbindu-şi.
   - Te omoară Janie, dacă află. A crezut că iar ai probleme cu Raymond. Merit o cinste, fetiţo, să nu uiţi!
   - Ştiu, ştiu, dar te rog să nu-i spui, bine? Toţi sunt furioşi pe mine, în secţie. Ea este singura prietenă care mi-a mai rămas.
   Îşi luară la revedere, iar McCaleb şi Graciela porniră mai departe spre ascensor. Când Patty Kirk se îndepărtase destul, cât să nu-i mai poată auzi, Graciela îl întrebă dacă o reţinuse suficient.
   - Depinde de cum e programat acel screen saver. Dar cred că e în regulă. Hai să plecăm de-aici.

   Înapoi în automobilul Gracielei, marca Rabbit, ieşiră din parcarea spitalului şi porniră spre Autostrada 405, ca să meargă spre sud.
   - Încotro? întrebă femeia.
   - Nu ştiu exact. Trebuie să intrăm cumva în baza de date BOPRA. Avem nevoie de lista persoanelor primitoare. Mă îndoiesc, însă, că ne putem duce la ei, aşa, hodoronc-tronc, să le-o cerem, dar mai ales m-ar mira să ne-o dea. Apropo, pe unde e BOPRA asta?
   - L.A., partea de vest, lângă aeroport. Ai dreptate, evident. Nu putem intra pur şi simplu acolo şi să le pretindem lista de care avem nevoie. Întregul sistem se bazează pe confidenţialitate. Eu am putut da de tine doar fiindcă cineva mi-a povestit de articolul din ziar.
   - Corect.
   Depăşise deja această fază de gândire. Mintea îi lucra frenetic. În cele din urmă, îi veni o idee. Tocmai se apropiau de intrarea pe autostradă.
   - Hai să o luăm peste colină. Spre Cedars. Cred că ştiu pe cineva care ne poate ajuta.

30.

      Se duseră întâi la cabinetul lui Bonnie Fox, de la spitalul Cedars. În sala de aşteptare nu era nimeni, iar asistenta lui Fox îi confirmă supoziţia că doctoriţa nu era acolo.
   - E în aripa de nord şi nu cred că mai vine azi aici. Aţi venit la controlul periodic?
   - Nu, nu neapărat pentru asta.
   McCaleb îi mulţumi, după care plecară. Ştia „traducere” cuvintelor rostite de Gladys: Fox era la vizită, la etajul şase, în turnul din aripa de nord a spitalului. O luară pe pasarela-culoar, care făcea legătura, la etajul trei, cu aripa de nord, apoi urcară cu ascensorul la etajul şase, unde se aflau secţiile de cardiologie şi de transplant. McCaleb începuse să obosească să tot care servieta de piele.
   Bărbatul fusese de suficiente ori la etajul şase, aşa că nu se simţea deloc dezorientat. Nici Graciela, în continuare îmbrăcată cu uniforma de asistentă medicală, nu făcea notă discordantă. McCaleb o luă înainte, pe culoar, în stânga lifturilor, spre zona unde se aflau rezervele cu pacienţii care aşteptau un transplant sau erau deja în convalescenţă după o asemenea intervenţie.
   Ştia că avea toate şansele ca Fox să fie într-unul dintre aceste saloane.
   Înaintând pe coridor, Terry se uita în toate încăperile care aveau uşa deschisă. Nici urmă de Fox. În schimb, pe paturi, zăceau persoane în vârstă, şubrezite de ani şi suferinţă. Acestea erau saloanele cu cei care aşteptau, conectaţi la nişte aparate; cu ei, timpul începea să nu mai aibă răbdare, iar şansele de supravieţuire păleau odată cu ritmul tot mai anemic al propriilor inimi. Într-una dintre camere, McCaleb îl zări pe tânărul pe care îl cunoştea de când fusese internat în spital. Băiatul şedea pe pat, în capul oaselor, şi se uita la televizor. Părea singur în cameră. Din mâneca pijamalei ieşeau nişte fire şi tuburi legate la diverse aparate şi monitoare. Lămurindu-se că Fox nu era înăuntru, Terry întoarse repede capul. Pacienţii tineri te impresionau cel mai mult, fiindcă ţi se părea inacceptabil şi nedrept ca nişte organe care nu funcţionaseră prea mult să se defecteze aşa, făcându-i să trăiască o lecţie de viaţă, cumplită şi uneori fatală, deşi nu erau vinovaţi cu nimic.
   Pentru o clipă, lui McCaleb îi zburară gândurile la poliţiştii şi detectivii care investigaseră crimele de la Devil’s Keep, gaura neagră în care dispăruse şi credinţa lui că ar exista un motiv bun şi valabil pentru orice pe lume.
   Aveau noroc. Tocmai când se apropiau de sectorul asistentelor medicale, McCaleb o văzu pe Bonnie Fox aplecată peste masă, pentru a pune la loc în raft dosarul unui pacient. Când se îndreptă de spate, se întoarse şi îi văzu.
   - Terry?
   - Bună, doctore.
   - Ce-ai păţit? Cumva...
   - Nu, nu, totul e bine.
   - Atunci, ce cauţi aici? Fişa îţi este în cabinetul meu.
   O remarcă, în fine, şi pe Graciela, dându-şi seama clar că nu o cunoştea - constatare care o contrarie şi mai mult.
   - N-am venit pentru fişă şi nici pentru vreun control medical. Există vreo cameră unde să fim singuri, ca să discutăm câteva minute?
   - Terry, sunt la vizită, trebuie să mă ocup de pacienţi. Nu ştiu de ce ţi se pare normal să vii aşa, tam-nisam, iar eu să las totul...
   - Doctore, e ceva important. Foarte important. Acordă-mi 5 minute şi sunt convins că îmi vei da dreptate. Dacă nu vrei, am plecat. Îmi iau fişa şi la revedere.
   Doctoriţa scutură din cap, agasată, după care se întoarse spre una dintre asistente:
   - Anne, unde avem liber?
   Asistenta se aplecă spre stângă, urmărind cu degetul o coloană dintr-un registru.
   - La 10, 18, 36. Aveţi de unde alege.
   - Mă duc la 18, fiindcă e mai aproape de domnul Koslow. Dacă sună, spune-i că ajung în cinci minute.
   Rostise ultimele cuvinte tare şi apăsat, uitându-se cu subînţeles la McCaleb. Apoi, păşind grăbită, Fox îi conduse, pe coridor, până la camera 618.
   Fiind ultimul, McCaleb închise uşa. Puse pe podea geanta grea de piele.
   Doctoriţa se rezemă cu mijlocul de patul gol, punând alături fişa pacientului şi încrucişându-şi braţele la piept. McCaleb îi simţea furia ca pe ceva aproape palpabil.
   - Ai 5 minute. Cine e persoana?
   - Graciela Rivers. Ţi-am povestit despre ea
   Fox o studie pe Graciela, cu un aer sever.
   - Dumneata eşti cea care l-ai împins în treaba asta? Pe mine n-a vrut să mă asculte, dar mă mir cum e posibil ca dumneata, asistentă medicală, să nu îţi dai seama ce i se întâmplă. Uită-te la el. Culoarea pe care o are, cearcănele de sub ochi. Acum o săptămână se simţea minunat. Era perfect, ce naiba! Îi scosesem deja fişa din dosarul meu, deoarece am considerat că el, ca pacient, nu mai ridică nicio problemă. Aşa de sigură eram. Şi acum...
   Arătă spre McCaleb, ca şi cum înfăţişarea lui spunea totul.
   - N-am făcut decât ceea ce am considerat că trebuie să fac. Trebuia să întreb...
   - A fost alegerea mea, le întrerupse McCaleb. Totul. Alegerea mea.
   Fox scutură din cap, în semn că nu dădea doi bani pe explicaţiile lor. Făcu câţiva paşi de lângă pat, îndemnându-l pe Terry să se aşeze.
   - Scoate-ţi cămaşa şi stai jos. Începe să vorbeşti. Ţi-au mai rămas doar 4 minute.
   - N-o să-mi scos cămaşa, doctore. Vreau să asculţi ce îţi voi spune, nu să te concentrezi la bătăile inimii mele.
   - Bine. Vorbeşte. Mă împiedici să mă ocup de pacienţii care au nevoie de mine. Grozav. Vorbeşte. Domnul Koslow, de alături, se află exact în situaţia în care erai tu, acum vreo două luni. Încerc să-l ţin în viaţă, până când poate apare o inimă. Mai am aici şi un băiat de 13 ani, care...
   - Ai de gând să mă laşi să-ţi spun de ce am venit, ori nu?
   - Nu mă pot stăpâni, din cauza nervilor pe care tu mi i-ai provocat.
   - Ei bine, ascultă ce îţi voi spune şi o să-ţi treacă.
   - Imposibil.
   - Mă laşi să vorbesc, o dată?!
   Fox ridică mâinile, cuminţită, ţuguie buzele şi făcu o scurtă plecăciune. În cele din urmă, McCaleb începu să povestească. Îi trebuiră 10 minute ca să îi prezinte un rezumat al investigaţiilor, dar asta nu mai conta deja, fiindcă după câteva momente doctoriţa devenise atât de captivată şi de concentrată, încât timpul nu mai avea nicio importanţă. Îl lăsă să spună tot, fără să-l întrerupă.
   - Asta e. Acesta-i motivul pentru care suntem aici.
   Fox îşi mută privirea de la unul la celălalt, de mai multe ori, ca şi cum s-ar fi chinuit să asimileze ceea ce îi spusese McCaleb. Pe urmă începu să păşească prin camera aceea prea puţin spaţioasă, în timp ce încerca să puncteze ceea ce înţelesese din toată povestea lui Terry:
   - Deci tu spui că se porneşte de la o persoană care are nevoie de un organ - inimă, plămân, ficat, rinichi, nu contează. Dar, ca şi tine, oamenii în această situaţie au o grupă sanguină rară - AB, cu CMV negativ. Lucrul acesta înseamnă o perioadă lungă, foarte lungă, de aşteptare, posibil fără nicio reuşită, fiindcă poate doar unul din două sute de oameni au grupa asta de sânge, de unde reiese că numai unul din două sute de ficaţi, să zicem, care apar, ar fi compatibil cu această persoană. Am înţeles bine, până aici? Tu susţii că persoana aceasta s-a decis să îşi crească şansele, ieşind în lume şi împuşcând oameni din grupa ei sanguină, fiindcă astfel organele lor puteau deveni disponibile pentru transplant?
   Fox rostise aceste cuvinte cam prea sarcastic, ceea ce îl irită pe McCaleb, care preferă însă să nu obiecteze, mulţumindu-se doar să dea din cap.
   - Şi mai susţii că tipul a obţinut numele acestor persoane care au grupa lui sanguină dintr-o listă a donatorilor de sânge din computerul BOPRA?
   - Corect.
   - Dar nu ştii cum a putut face asta.
   - Nu. Ştim, însă, că sistemul de securitate al BOPRA este foarte vulnerabil.
   McCaleb scoase din buzunar lista printată de Graciela la spitalul Holy Cross. O despături şi i-o întinse lui Fox.
   - Am reuşit să obţinem asta astăzi, or spargerea bazelor de date ar fi ultimul lucru la care m-aş pricepe pe lumea asta.
   Doctoriţa luă hârtia, fluturând-o spre Graciela.
   - Da, dar te-a ajutat ea.
   - Nu ştim cine este această persoană sau cine l-a putut ajuta. Suntem nevoiţi să presupunem că, dacă această persoană are conexiunile necesare şi capacitatea de a angaja un ucigaş plătit, înseamnă că aceeaşi persoană, un el sau o ea, evident, a putut intra în computerul BOPRA. Ideea este că se poate, sublinie McCaleb, arătând spre listă. Chestia asta conţine tot ce trebuie. Toate persoanele listate aici au această grupă sanguină. Omul acesta poate alege orice donator vrea. Alege, să zicem, o persoană tânără, face nişte investigaţii. Kenyon era tânăr şi sănătos. Juca tenis, făcea echitaţie. Cordell era tânăr şi puternic. Oricine l-ar fi urmărit o bucată de timp ar fi constatat că are o condiţie fizică excelentă. Făcea surf, schi, ciclism alpin. Amândoi erau perfecţi.
   - De ce să-i ucidă, atunci? Ce-a fost asta, un fel de antrenament?
   - Nu. A fost de-adevăratelea, dar în ambele cazuri a ieşit prost. La Kenyon, criminalul a folosit un glonţ exploziv, care i-a făcut praf creierul, aşa că victima a murit până să ajungă la spital. Ucigaşul şi-a rafinat metoda. A optat pentru un glonţ cu înveliş metalic, pe care l-a tras în partea frontală a creierului victimei. O rană fatală, da, dar nu instantaneu. Un tip care trecea pe-acolo cu maşina a chemat salvarea. Cordell mai trăia. Numai că operatoarea n-a înţeles bine adresa şi ambulanţa s-a dus în altă parte, iniţial. Între timp, minutele trec, iar victima decedează la locul faptei.
   - Şi nici de data asta nu s-au putut recolta organele, zise Fox, începând să înţeleagă.
   - Ce expresie oribilă, spuse Graciela, care tăcuse până atunci.
   - Care expresie?
   - A recolta organele. Groaznic. Aceste organe nu sunt recoltate, ci sunt donate de către nişte oameni cărora le-a păsat de semenii lor. Nu sunt asemenea grânelor recoltate de pe câmp.
   Fox mişcă din cap, dându-i dreptate Gracielei.
   - N-a ieşit bine cu Cordell, dar nu din cauza metodei. Aşa că pistolarul a revenit la lista cu donatorii potenţiali. Şi...
   - Lista din computerul BOPRA.
   - Exact. Revine şi o alege pe Gloria Torres. Procesul o ia de la capăt. Tipul o urmăreşte, îi învaţă programul şi obiceiurile, ştiind totodată că este sănătoasă şi aptă pentru scopul urmărit.
   Când rosti aceste cuvinte, McCaleb se uită la Graciela, aşteptându-se ca duritatea vorbelor să-i stârnească o nouă reacţie. Dar Graciela tăcea.
   - Bun, deci acum vrei să urmăreşti această pistă cu organe recoltate, fiindcă presupui că ucigaşul - sau persoana care l-a angajat - a primit unul dintre organe. Îţi dai seama ce înseamnă asta?
   - Da. Dar nu există altă explicaţie. Avem nevoie să ne ajuţi cu BOPRA.
   - Nu ştiu.
   - Mai gândeşte-te. Care este probabilitatea să fie doar o coincidenţă că s-a întâmplat ca acelaşi om - cel mai plauzibil, un ucigaş plătit - să împuşte trei oameni care să aibă această grupă sanguină întâlnită la unul din două sute de indivizi? Niciun computer nu-ţi poate calcula această probabilitate. Fiindcă nu se poate să fie o coincidenţă. Este o chestie de sânge. Compatibilitatea grupei sanguine este singura legătură aici. Or tocmai această potrivire constituie mobilul crimelor.
   Fox se retrase spre fereastră. McCaleb o urmă. Camera dădea spre Beverly Boulevard, o arteră plină de firme luminoase şi reclame. Se uită la Fox, care nu părea să vadă ce era afară, ci doar propria imagine reflectată în geam.
   - Mă aşteaptă pacienţii.
   - Avem nevoie de ajutorul tău.
   - Ce ar trebui exact să fac?
   - Nu-mi dau seama. Dar cred că din poziţia ta ai mult mai multe şanse decât noi să obţii informaţii din BOPRA.
   - Dar de ce nu apelaţi la poliţie? Ei au cele mai mari şanse de reuşită. De ce să mă implicaţi pe mine?
   - Nu mă pot duce la poliţie. Cel puţin deocamdată. Dacă mă duc la ei, am ieşit din asta. Nu mă mai pot ocupa de caz. Gândeşte-te la ce ţi-am spus. Sunt un posibil suspect.
   - Asta-i o nebunie!
   - Da, eu ştiu, dar ei nu. În afară de asta, nici nu contează, de fapt. E vorba despre ceva personal. Îi sunt dator lui Glory Torres şi Gracielei. N-am de gând să stau cu mâinile în sân şi să nu fac nimic.
   Pentru câteva clipe, în cameră se aşternu tăcerea.
   - Doamnă doctor, spuse Graciela, trebuie să ne ajutaţi. Dacă n-o faceţi, atunci tot ce se întâmplă aici, tot ce faceţi dumneavoastră aici nu înseamnă nimic. Dacă nu, puteţi proteja integritatea sistemului în cadrul căruia lucraţi înseamnă că nu există niciun sistem.
   Cele două femeie se priviră ochi în ochi, câteva clipe, după care doctoriţa zâmbi, încuviinţând din cap.
   - Duceţi-vă la mine în cabinet şi aşteptaţi-mă acolo. Trebuie să îl consult pe domnul Koslow şi pe încă un pacient, îmi ia cel mult o jumătate de ceas. După aceea, vin la cabinet şi dăm telefon.

31.

      - Secretariatul.
   - Cu Glenn Leopold, vă rog. Bonnie Fox la telefon.
   Se aflau în cabinetul lui Fox, cu uşa închisă. Doctoriţa pusese în funcţiune speaker-ul aparatului, pentru ca McCaleb şi Graciela să poată asculta convorbirea telefonică. Durase într-adevăr o jumătate de oră până ce Fox venise la cabinet. Avea cu totul altă atitudine. Era dispusă să îi ajute, desigur, însă McCaleb observă că părea mai agitată decât fusese mai devreme. Terry îi prezentase planul pe care îl concepuse, aşteptând-o, doctoriţa îşi notase câteva lucruri, ca repere, după care dădu telefon.
   - Bonnie?
   - Bună, Glenn, ce mai faci?
   - Excelent. Cu ce îţi pot fi de folos? Am 10 minute la dispoziţie, după care intru într-o şedinţă.
   - Nu durează mult. Am o mică problemă, aici, Glenn, şi m-am gândit că m-ai putea ajuta.
   - Spune.
   - Am efectuat un transplant pe 9 februarie - era dosarul BOPRA 9836 - şi a apărut o complicaţie. Aş vrea să pot discuta cu chirurgii care au făcut transplantul cu celelalte organe ale donatorului.
   Urmă o scurtă tăcere, înainte ca vocea lui Leopold să se audă iarăşi în difuzor.
   - Mda, păi... să vedem. E o chestie cam neobişnuită. La ce fel de complicaţii te referi, Bonnie?
   - Oh, ştiu că te grăbeşti şi nu vreau să te reţin. Ca să rezum - grupa de sânge a persoanei primitoare era AB cu CMV negativ. Organul pe care l-am primit prin BOPRA era compatibil - conform fişei. Acum, însă - după atâta timp, nouă săptămâni sau aşa ceva de la operaţie - persoana primitoare a făcut virusul CMV, aşa că la ultima biopsie a ieşit o incompatibilitate de grupă sanguină. Încerc să înţeleg ce s-a putut întâmplă.
   Din nou tăcere la capătul firului.
   - Mda, părerea mea e că, dacă virusul ar fi fost prezent în inimă, ar fi apărut mult mai devreme.
   - Aşa e, numai că până acum nu am făcut nicio investigaţie pentru a-l identifica. Am presupus, pornind de la fişă, că virusul CMV nu este prezent. Să nu mă înţelegi greşit, Glenn, nu susţin că virusul a venit odată cu inima. Dar trebuie să aflu de unde provine şi vreau să elimin toate posibilităţile. Or cel mai bun punct de pornire este chiar inima.
   - Încerci să lămureşti această situaţie, cum spuneai, la solicitarea procuraturii? Fiindcă, dacă lucrurile stau aşa, cred că trebuie şi eu să obţin...
   - Nu, nu, Glenn, e doar pentru mine. Trebuie să mă edific dacă virusul a venit odată cu inima sau a fost - în fine, este
   - O problemă a noastră, de-aici.
   - Ce sânge aţi folosit?
   - Păi, tocmai asta e, n-am folosit decât sângele pacientului. Am dosarul în faţă. Din sângele care i s-a luat înainte de operaţie, opt unităţi, s-au folosit doar şase.
   - Şi eşti sigură că astea şase au fost ale lui?
   Vocea lui Leopold începea să trădeze o oarecare agitaţie lăuntrică. Fox se uita la McCaleb, care sesizase cât de greu îi venea doctoriţei să îl mintă pe directorul de la BOPRA.
   - Tot ce pot spune este că s-au respectat procedurile obişnuite şi că eu, personal, am verificat de două ori etichetele de pe pungi, înainte de operaţie. Pe ele era trecut numele lui. Nu-mi rămâne decât să presupun că înăuntru era sângele lui.
   - Şi ce vrei de la noi, Bonnie?
   - O listă. Ce organ la care pacient s-a dus, precum şi numele chirurgului, ca să pot lua legătura cu el.
   - Nu ştiu ce să zic. Cred că ar trebui, poate...
   - Glenn, înţelege, pacientul meu are această problemă, or eu trebuie să mă edific asupra situaţiei. Este absolut necesar să mă liniştesc. Totul rămâne aici, nu va transpira nimic, dacă de asta ţi-e cumva teamă. N-a pomenit nimeni de avocaţi sau de neprofesionalism. Trebuie doar să aflăm ce s-a întâmplat. Şi noi ne gândim că a fost o încurcătură cu sângele, aici. Însă sunt convinsă că îmi dai dreptate că într-o asemenea situaţie porneşti iniţial de la noul ţesut care a fost introdus în organismul pacientului.
   McCaleb îşi ţinea răsuflarea. Ajunseseră într-un punct crucial. Important era ca lui Fox să i se dea voie să obţină singură acele nume, şi nu să i se spună că Leopold va verifica şi i le va transmite ulterior.
   - Presupun...
   Leopold lăsă fraza neterminată. Fox se aplecă în faţă, cu braţele pe birou, pe care îşi rezemă apoi capul. În liniştea din cameră, McCaleb auzi un sunet în receptor, care semăna cu clicul unor taste de computer pe care apăsa cineva.
   Simţi un val de emoţie, dându-şi seama că Leopold deschidea probabil programul de pe computerul lui.
   Terry se ridică în picioare şi o bătu uşor pe cot. Fox îşi ridică privirea; bărbatul mişcă mâna cu un gest circular, îndemnând-o să continue.
   - Glenn? La ce te gândeşti?
   - Caut chiar acum... Recoltarea a avut loc la Holy Cross... Nu există nimic în fişa donatorului care să indice un CMV. Nimic. Persoana aceasta dona sânge de multă vreme. Cred că ar fi apărut dinainte, dacă...
   - Probabil că aşa este, dar prefer să verific. Fie numai şi pentru a fi cu conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria până la capăt.
   - Înţeleg.
   Din nou zgomot de tastatură.
   - Ia să vedem, transportul s-a făcut... cu Medic Air... Ficatul a fost transplantat exact acolo unde a fost şi inima, la Cedars. Îl cunoşti pe doctorul Spivak? Daniel Spivak?
   - Nu.
   McCaleb scoase repede un carnet şi notă.
   - Păi, el a făcut operaţia asta. Ia să mai vedem, plămânii...
   - O să-l sun pe Spivak, îl întrerupse Fox. Care e numele pacientului?
   - Mmm... Bonnie, te rog să păstrezi o confidenţialitate absolută, da?
   - Categoric.
   - A fost o femeie. Gladys Winn.
   McCaleb îşi notă numele.
   - În regulă. Erai la plămâni.
   - Ăăă, da, plămânii. Nu se dau decât împreună cu inima. Pacientul tău a luat inima.
   - Corect. Cum e cu transplantul de măduvă osoasă?
   - Văd că vrei totul. Măduva... ăăă, cu măduva nu s-a făcut nimic. Am ratat momentul. Ţesutul a fost transportat la San Francisco, dar până ca Medic Air să ajungă la destinaţie s-a închis aeroportul din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile. Au fost redirijaţi la San Jose, însă din cauza întârzierii, a traficului greoi de la sol, în fine, a ajuns prea târziu la spitalul St. Joseph’s. Am ratat o şansă. Din câte am înţeles, pacientul a decedat ulterior. Cum ştii şi tu, e o grupă sanguină tare păcătoasă.
   Din nou tăcere. McCaleb se uita la Graciela, care privea în jos, aşa că nu-i putea vedea ochii. Pentru prima oară realiză prin ce trecea femeia în acele momente. Vorbeau despre Gloria şi oamenii salvaţi datorită ei. Dar totul era rostit pe un ton aşa de rece şi nemilos. Chiar dacă Graciela, ca asistentă medicală, era obişnuită cu cruzimea rapoartelor medicale, acum se discuta, însă, despre sora ei.
   McCaleb notă „măduvă osoasă” pe hârtie, apoi trase o linie între cele două cuvinte. Pe urma, făcu un semn care o îndemna pe Fox să-şi continue conversaţia telefonică.
   - Cum e cu rinichii?
   - Rinichii... Rinichii au fost împărţiţi. Hai să vedem ce avem la rinichi...
   În următoarele 4 minute, Leopold parcurse lista cu organele prelevate din corpul Gloriei Torres şi redistribuite altor persoane. McCaleb notă totul şi nu-şi ridică ochii din hârtie, nedorind să o vadă pe Graciela, care era, probabil, răvăşită după toată această discuţie sinistră.
   - Gata, spuse Leopold, într-un final.
   Bucuros de numele obţinute, dar epuizat de emoţii, Terry răsuflă adânc şi zgomotos. Prea zgomotos, chiar.
   - Bonnie? zise Leopold, încetişor. Mai e cineva cu tine? De ce nu mi-ai spus că eşti cu...
   - Nu, Glenn, sunt singură.
   Tăcere. Fox se uită furioasă la McCaleb, după care închise ochii strâns de tot şi aşteptă...
   - Păi, bine, spuse Leopold. Mi s-a părut că aud pe altcineva, dar asta e, mi s-a părut doar. Mă simt obligat să îmi reiterez rugămintea de a păstra o confidenţialitate desăvârşită privind informaţiile...
   - Ştiu, Glenn.
   - Pentru care am încălcat regulamentul, ca să ţi le furnizez.
   - Înţeleg. Voi proceda cu cea mai mare discreţie, în continuare. Te voi ţine la curent... cu ceea ce voi afla.
   - Perfect.
   După alte câteva replici banale, convorbirea telefonică luă sfârşit. Doctoriţa închise telefonul şi îşi lăsă capul pe masă, peste braţele încrucişate.
   - Doamne... nu-mi vine să cred ce am putut face. L-am... l-am minţit pe omul ăsta. Am minţit un coleg de breaslă. Când va afla, va...
   Lăsă fraza neterminată, legănând din cap, cu fruntea proptită pe braţe.
   - Doctore, începu McCaleb. Ai procedat corect. Lui nu i-ai făcut niciun rău şi, oricum, probabil că nu va afla niciodată la ce au servit informaţiile date. Mâine poţi să-l suni şi să-i spui că te-ai edificat în privinţa sursei virusului CMV, care nu provenea de la donator. Îi zici că ai distrus toate însemnările legate de ceilalţi pacienţi.
   Fox ridică încet capul şi îl privi.
   - Nu mai contează. Minciuna tot minciună rămâne. Urăsc când trebuie să mint. Dacă află adevărul, nu va mai avea niciodată încredere în mine.
   McCaleb se uita la ea, neştiind ce să-i răspundă.
   - Trebuie să-mi promiţi un lucru, zise Fox. Dacă teoria ţi se confirmă, vei pune mâna pe nemernicul care-a făcut treaba asta. Este singurul mod în care accept să mă implic. Va fi singura mea apărare.
   Terry încuviinţă din cap, apoi o îmbrăţişă.
   - Mulţumesc, rosti Graciela, încetişor. Ai fost minunată.
   Doctoriţa îi zâmbi anemic, dând din cap.
   - Încă un lucru, spuse McCaleb. Ai vreun copiator pe-aici?

32.

      Cabina ascensorului, la coborâre, era ticsită de oameni. Nu se auzea niciun zgomot, în afară de muzica de la difuzor - un Louis Jordan mai vechi, cu „Knock Me a Kiss”
   Când ieşiră din lift, McCaleb arătă spre uşile pe unde se ajungea la parcarea subterană.
   - Tu te duci pe-acolo, îi zise Gracielei.
   - De ce? Tu unde te duci?
   - Iau un taxi până în port.
   - Păi, ce-ai de gând să faci? Vreau să merg cu tine.
   McCaleb o trase la o parte, ca să o ferească de aglomeraţia din hol.
   - Trebuie să te duci acasă, la Raymond şi la serviciu. Copilul este problema ta. Problema mea este asta, fiindcă aşa mi-ai cerut tu.
   - Ştiu, dar vreau să te ajut.
   - M-ai ajutat. Mă ajuţi. Dar trebuie să te duci la Raymond. Eu ies pe la urgenţe. Acolo sunt taxiuri tot timpul.
   Graciela se încruntă. Ştia că Terry avea dreptate, dar nu-i convenea propunerea. Bărbatul băgă mâna în buzunar şi scoase fotocopia listei pe care o făcuse în cabinetul lui Fox.
   - Uite, ia asta. Dacă mi se întâmplă ceva, ai şi tu o copie. I-o dai lui Jaye Winston, de la poliţia regională.
   - Cum adică, dacă ţi se întâmplă ceva?! exclamă femeia, aproape ţipând, ceea ce îl făcu pe Terry să-şi regrete cuvintele.
   O împinse într-un mic intrând, unde se aflau nişte telefoane publice. Nu era nimeni acolo. Îşi puse servieta pe jos, între picioare, şi se uită drept în ochii Gracielei.
   - Nu te îngrijora, nu voi păţi nimic. E doar faptul că toată munca mea de până acum, de atunci, de când ai venit prima oară pe barcă, la mine, a dus la asta. Numele de pe această hârtie. De aceea socotesc mai prudent să avem amândoi câte un exemplar, atâta tot.
   - Şi chiar crezi că numele ucigaşului este acolo?
   - Nu ştiu. La asta vreau să mă gândesc când ajung înapoi, pe barcă.
   - Dar te-aş putea ajuta.
   - Ştiu, Graciela. M-ai ajutat deja. Acum, însă, trebuie să te retragi un pic şi să te ocupi de Raymond. Nu este cazul să îţi faci griji. Vorbim la telefon. Îţi voi spune tot ce se întâmplă. Nu uita, lucrez pentru tine.
   Graciela schiţă un zâmbet nereuşit.
   - Ba nu, nu-i aşa. A fost suficient să-ţi povestesc despre Glory, pe urmă ai făcut ce ţi-a spus inima.
   - Poate.
   - Dar ce-ar fi să te duc eu cu maşina până în port?
   - Exclus. Asta ar însemna să nimereşti în ora de vârf şi să stai două ceasuri la volan. Hai, du-te acum, cât traficul e mai puţin aglomerat. Du-te să stai cu Raymond.
   Graciela acceptă, în cele din urmă. Terry o îmbrăţişă şi o sărută.
   - Graciela?
   - Da?
   - Mai e ceva.
   - Ce anume?
   - Vreau să te gândeşti la asta, să te gândeşti dacă am dreptate.
   - Ce vrei să spui?
   - Dacă eu am dreptate, dacă cineva a ucis-o pe Glory pentru ceva din trupul ei înseamnă că într-un fel au omorât-o şi pentru mine. Şi eu am o bucată din ea. Dacă lucrul ăsta e adevărat, atunci mai putem noi...
   Bărbatul nu-şi termină fraza, iar Graciela nu spuse nimic mult timp. Îşi pironise ochii pe pieptul lui.
   - Ştiu asta, rosti femeia, într-un final. Dar tu n-ai făcut nimic. Nu tu ai provocat asta.
   - Lasă, vreau să te mai gândeşti şi să fii absolut sigură.
   Graciela se arătă de acord.
   - Aşa se întâmplă, Dumnezeu are bunătatea de a face din rău bine.
   McCaleb stătea cu fruntea lipită de fruntea ei, fără să spună nimic.
   - Ştiu ce mi-ai spus şi ştiu şi povestea despre Aubrey Linn. De aceea am şi mai multe motive de a crede. Aş vrea să încerci şi tu.
   Terry o strânse la piept, şoptindu-i:
   - Bine, voi încerca.
   Un bărbat cu geantă diplomat se apropie de unul dintre telefoane. Îi privi cu un aer contrariat, din cauza uniformei cu care era îmbrăcată Graciela. Crezând că aceasta era una dintre asistentele medicale de la Cedars, atitudinea i se părea cel puţin condamnabilă, în acel moment. Oricum, prezenţa intrusului destrămase vraja momentului. McCaleb se trase de lângă Graciela, uitându-se în ochii ei.
   - Ai grijă şi salută-l pe Raymond din partea mea. Spune-i că vreau să mai mergem la pescuit.
   - Şi tu să ai grijă de tine. Nu uita să mă suni.
   - Bine.
   Graciela îl sărută repede, după care porni spre garajul subteran. McCaleb aruncă o privire spre bărbatul de la telefon, după care se îndreptă în cealaltă parte a culoarului.

33.

      Nu exista niciun taxi parcat în faţa camerei de gardă de la Urgenţe. McCaleb se decise să îşi schimbe planul.
   De la micul dejun, nu mai mâncase nimic, aşa că începea să se simtă slăbit de foame. Avea un început de migrenă, care îi pulsa la ceafa, şi ştia că dacă nu se alimenta, durerea de cap se va generaliza în curând. Se hotărî să îl sune pe Buddy Lockridge, ca să vină să-l ia cu maşina acasă, apoi să mănânce un sandviş cu piept de curcan, vizavi, la Jerry’s Dell. Simţea că i se face şi mai foame, când se gândea la sandvişurile delicioase de acolo. Când venea Buddy, intenţiona să meargă la Video GraFX Consultants din Hollywood, ca să ia videocaseta şi imaginea pe care Tony Banks o mărise, la rugămintea lui.
   Intră repede înapoi în hol şi se duse spre nişa unde se aflau telefoanele publice. La unul dintre aparate, vorbea o tânără care plângea, în timp ce îi povestea interlocutorului despre starea gravă a cuiva adus la Urgenţe. McCaleb observă că femeia avea câte un cercel în buza de jos şi într-o nară, cele două tortiţe fiind legate printr-un lănţişor făcut din ace de siguranţă.
   - Nu m-a recunoscut, nu l-a recunoscut nici pe Danny, se jelea ea. E dus complet. În plus, au mai chemat şi poliţia.
   Cu atenţia distrasă momentan de acele de siguranţă şi întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă tipei îi venea să caşte, McCaleb se duse la telefonul aflat cel mai departe de ea şi încercă să o ignore. Tocmai se pregătea să închidă, constatând că Lockridge nu răspunsese nici la al şaselea apel - pe o ambarcaţiune ca Double-Down, n-ai cum să nu răspunzi măcar la al patrulea apel - când Buddy ridică în fine receptorul.
   - Hei, Buddy, eşti gata să mergi la serviciu?
   - Terry?
   Înainte ca McCaleb să-i răspundă, Lockridge rosti în şoaptă:
   - Măi omule, pe unde eşti?
   - La Cedars. Am nevoie să vii să mă iei cu maşina. Dar ce s-a întâmplat?
   - Păi, eu vin să te iau, dar nu cred că vei mai vrea să te întorci aici.
   - Buddy, lasă prostiile şi spune-mi exact ce se întâmplă acolo.
   - Nu-mi dau seama, dar sunt o mulţime de oameni pe barca ta.
   - Ce fel de oameni?
   - Păi, doi dintre ei sunt ăia în costume, care au fost ieri aici. Nevins şi Uhlig.
   - Au intrat înăuntru, în cabine?
   - Da. În plus, au tras la o parte husa de pe Cherokee şi au adus un vehicul de tractare. Cred că vor să ţi-o ia. M-am dus să văd ce au de gând şi era să mă culce la pământ, nu alta. Mi-au arătat legitimaţiile şi mandatul de percheziţie, după care mi-au zis s-o şterg de-acolo. Tare mofluzi. Acum scotocesc prin toată barca.
   - La naiba!
   Întorcând privirea, McCaleb văzu că înjurătura îi atrăsese atenţia femeii care plângea. Se întoarse cu spatele la ea.
   - Buddy, unde eşti acum? Pe punte ori jos?
   - Jos.
   - Vezi de-acolo barca mea?
   - Sigur, mă uit pe hubloul de la bucătărie.
   - Câţi oameni vezi?
   - Păi, unii sunt înăuntru. Dar în total cred că sunt vreo patru-cinci. Mai sunt încă doi la Cherokee.
   - E şi vreo femeie?
   - Da.
   McCaleb i-o descrise pe Jaye Winston, cum se pricepu mai bine, iar Lockridge îi confirmă că femeia de pe barcă întrunea toate semnalmentele.
   - Tipa este acum în salon. Am avut senzaţia mai devreme că e doar pe post de spectatoare acolo.
   Exact cum presupunea şi McCaleb. Încerca să îşi dea seama ce se putuse întâmplă. Dar, din orice unghi ar fi analizat lucrurile, situaţia se prezenta la fel. Faptul că Nevins şi Uhlig ştiau că el deţinea nişte documente FBI n-ar fi putut genera o asemenea reacţie - un mandat de percheziţie, cu o echipă completă. Nu mai exista decât o explicaţie. Devenise oficial un posibil suspect.
   Acceptând această variantă, rămânea de văzut cum vor efectua Nevins şi Uhlig această percheziţie în vederea strângerii unor probe.
   - Buddy, ai văzut dacă au luat ceva de pe barcă? Ştii la ce mă refer - obiecte introduse în pungi de plătise sau în pungi maro de hârtie, ca la supermarket.
   - Da, am văzut nişte pungi. Le-au pus sus, pe punte. Dar nu trebuie să-ţi faci griji, Terror.
   - Cum adică?
   - Nu cred că vor găsi ceea ce caută, de fapt.
   - Ce vrei să...
   - Lasă, nu la telefon, bătrâne. Vrei să vin să te iau acum?
   McCaleb se opri. Ce vrusese Buddy să spună? Ce se petrecea acolo?
   - Stai pe-aproape, zise el, în cele din urmă. Te sun înapoi imediat.
   McCaleb închise şi introduse altă fisă. Formă numărul lui de telefon. Nu răspundea nimeni. Intră pe fir robotul, iar McCaleb îşi auzi vocea care îi spunea să lase un mesaj. După ţiuitul de la sfârşit, zise: „Jaye Winston, dacă eşti acolo, ridică receptorul”.
   Aşteptă câteva momente şi tocmai când se pregătea să repete mesajul, cineva ridică receptorul. McCaleb răsuflă uşurat când o auzi pe Jaye.
   - Winston la telefon.
   - Sunt McCaleb.
   Scurt şi concis, dar suficient cât să îi testeze reacţia.
   - Ăăă... Terry. Cum ai - unde eşti?
   Sentimentul de uşurare pe care îl simţise adineauri începea să se risipească. În locul lui, se instala groaza. Îi oferise posibilitatea să se exprime cifrat sau să simuleze că ar fi vorbit cu un coleg sau chiar cu căpitanul Hitchens, numai că femeia îi spusese pe nume.
   - Nu contează unde sunt. Ce faceţi acolo, pe barca mea?
   - Ce-ar fi să vii încoace şi să discutăm despre asta?
   - Nu vreau să discut acum. Sunt considerat un posibil suspect? Asta trebuie să deduc?
   - Uite ce e, Terry, nu e cazul să complici lucrurile şi mai mult. De ce nu vrei...
   - Există un mandat de arestare? Răspunde-mi la întrebare.
   - Nu, Terry, nu există aşa ceva.
   - Dar sunt un posibil suspect.
   - Terry, de ce nu mi-ai spus că ai un Cherokee negru?
   McCaleb rămase uluit, realizând brusc cum căzuse la mijloc în toată povestea asta.
   - Fiindcă nu m-ai întrebat. Dă-ţi seama ce spui şi ce gândeşti! M-aş fi implicat în toată chestia asta, în investigaţie, şi aş fi amestecat şi FBI -ul, dacă eu aş fi fost criminalul? Sesizezi enormitatea?
   - Ai ajuns la singurul nostru martor.
   - Ce?
   - Da, te-ai atins de Noone. Te-ai băgat în anchetă şi ai ajuns la singurul martor. Tu i-ai făcut şedinţa de hipnoză, Terry. Acum nu ne mai putem folosi de el. Era singura persoană care ar fi putut face o identificare, iar acum, degeaba, l-am pierdut. Tipul...
   Jaye se opri, când pe fir se auzi un zgomot, ca atunci când deschizi încă un aparat telefonic, legat în derivaţie cu celelalte două.
   - McCaleb? Nevins la telefon. Unde te afli?
   - Nevins, nu discut cu un măgar ca tine. Vreau doar...
   - Ascultă aici, încerc să mă port frumos cu tine. Putem proceda calm şi degajat, dar la nevoie întoarcem foaia, să ştii. Tu decizi, amice. Vii încoace, discutăm tot şi vedem ce iese.
   McCaleb analiză repede situaţia, trecând în revistă toate aspectele. Nevins şi ceilalţi ajunseseră la aceeaşi concluzie ca şi el. Făcuseră şi ei legătura cu compatibilitatea de grupă sanguină. Faptul că McCaleb era un beneficiar direct al uciderii lui Torres îl punea în postura de suspect. Parcă-i şi vedea introducându-i numele în computer şi obţinând talonul de înregistrare al automobilului Cherokee. Probabil că aceasta fusese informaţia care îi pusese în mişcare. Obţinuseră un mandat de percheziţie şi se duseseră la barcă.
   McCaleb simţi pe ceafă gheara rece a fricii. Intrusul din noaptea precedentă.
   Începu să se dumirească, din ce în ce mai convingător, că nu conta ce vrusese omul acela, ci ce îi pusese pe barcă. Se gândi la Buddy, care-i spusese adineauri că agenţii nu vor găsi ceea ce căutau. Şi aşa tabloul încerca să capete contur.
   - Nevins, vin acolo, bine, dar mai întâi îmi spui ce-ai găsit?
   - Nu, Terry, nu aşa e jocul. Vii şi pe urmă discutăm despre toate.
   - Închid, Nevins. Ultima şansă.
   - Să nu te miri dacă o să-ţi vezi poza pe toţi pereţii, McCaleb. Asta imediat ce găsim piesa care ne lipseşte, ca pachetul să fie complet.
   Terry închise telefonul şi rămase rezemat cu fruntea de aparat. Nu-şi dădea seama ce se întâmplă sau ce trebuia să facă. Ce găsiseră acolo? Ce ascunsese intrusul pe barcă?
   - Ţi-e rău. Cumva?
   Se întoarse şi o văzu pe fata cu cercei în nas şi în buză.
   - Nu. Dar ţie?
   - Acum mi-a trecut. Mi-a prins bine că am putut vorbi cu cineva.
   - Da, ştiu cum e.
   Tânăra plecă, iar McCaleb luă din nou receptorul şi introduse o fisă în aparat. Buddy răspunse aproape imediat.
   - Uite cum vom face, zise McCaleb. Vii să mă iei. Dar n-or să te lase să pleci de-acolo.
   - Asta-i bună! Doar trăim într-o ţară liberă...
   - Lasă asta. Am vorbit acum cu ei şi tipii s-au prins că cineva mi-a vândut pontul şi mi-a zis că sunt acolo. Aşa că va trebui să procedezi astfel: îţi scoţi pantofii, în care vei pune cheile şi portofelul. Îţi iei coşul cu rufe pentru spălătorie, bagi pantofii sub ele şi îi acoperi bine. Pe urmă, pleci cu coşul de-acolo şi faci...
   - N-am nicio rufă în coş, Terry. Am spălat azi-dimineaţă, până să apară ăştia.
   - Nu-i nimic, Buddy. Iei nişte haine - fie şi curate - şi le bagi mototolite în coş, ca să pară murdare. Asta ca să le laşi senzaţia că nu te duci decât până la spălătorie. Nu închide trapa la barcă şi nu uita să ţii în palmă 4 monede de un sfert de dolar. Sigur te vor opri, dar, dacă j oci teatru la meserie, or să te creadă şi or să te lase să ieşi de-acolo. Pe urmă, te sui în maşină şi vii să mă iei.
   - Şi dacă or să mă urmărească?
   - Nu. Probabil că nici n-or să se mai uite la tine, după ce ţi-au dat voie să pleci. Poate n-ar strica să te duci întâi la spălătorie şi pe urmă la maşină.
   - În regulă. Bun, aşa deci, unde te găsesc?
   McCaleb nu avu nicio ezitare. Ajunsese să aibă încredere în Lockridge. În plus, ştia că îşi putea lua nişte măsuri de precauţie.
   După ce închise telefonul, Terry îl sună pe Tony Banks şi îi spuse că-i va face o vizită.

   McCaleb intră în restaurant şi îşi comandă un sandviş cu piept de curcan, salată de varză şi maioneză. Mai ceru şi nişte murături şi o cutie de Cola. După ce plăti, luă sandvişul şi traversă Beverly Boulevard, înapoi, la Cedars. Fusese internat atâta amar de vreme acolo, încât ştia clădirea aceea ca pe propriul buzunar. Luă ascensorul, până la etajul trei, la maternitate, unde ştia că există o sală de aşteptare cu vedere spre Beverly Boulevard şi Jerry’s. Nu era ceva neobişnuit să vezi acolo taţi mestecând vreun sandviş, în timp ce aşteptau să le nască nevasta. Aşa că McCaleb putea sta liniştit acolo, şi să-l aştepte pe Buddy Lockridge.
   Sandvişul îl termină în mai puţin de 5 minute, în schimb, vecinul său nu-şi făcuse apariţia nici după un ceas. McCaleb se uita la două elicoptere, care aduseseră nişte organe pentru transplant, ambalate în nişte frigidere roşii.
   Tocmai când se pregătea să sune la Double-Down, ca să afle dacă nu cumva agenţii îl reţinuseră pe Lockridge, Terry văzu Ford-ul Taurus, oprind în faţa restaurantului. McCaleb se duse la fereastră şi se uită pe bulevard, într-o parte şi în cealaltă, după care ridică privirea spre cer ca să se asigure că nu exista
prin preajmă niciun elicopter al poliţiei. Pe urmă, ieşi din sala de aşteptare, îndreptându-se spre lift.
   Pe bancheta din spate a Fordului trona un coş de plastic cu rufe de spălat.
   McCaleb se sui în maşină, se uită la coş, apoi la Lockridge, care cânta o melodie ciudată la nelipsita lui muzicuţă.
   - Mersi că ai venit, Buddy. A fost vreo problemă?
   - Nooo. M-au oprit, aşa cum ai presupus, şi mi-au pus nişte întrebări. Dar am făcut pe prostul şi m-au lăsat să trec. Cred că i-au convins monedele pe care le aveam în palmă. Bravo, Terry, ai fost deştept.
   - Asta o să mai vedem. Şi cine te-a oprit? Ăia doi în costum?
   - Nu, alţi doi. Erau de la poliţie. Cel puţin aşa mi-au zis, deşi nu s-au prezentat.
   - Nu cumva unul dintre ei avea mutră de spaniol? O namilă de om, cu o scobitoare între dinţi?
   - Exact. Ăsta e.
   Arrango. McCaleb era încântat că îl trăsese pe sfoară pe înfumuratul ăla.
   - Ia zi, încotro acum? întrebă Buddy.
   McCaleb se gândise la asta. Şi ştia că trebuia să se ocupe de lista persoanele primitoare de organe. Dar, înainte, voia să se asigure că avea la un loc toate piesele jocului.
   În timp, ajunsese să compare orice investigaţie cu scările suprapuse de la maşina de pompieri. Tot suprapui şi extinzi alte scări, ca să ajungi şi mai departe, dar cu cât ajungi mai departe, cu atât eşafodajul devine mai şubred. Nu trebuie să neglijezi baza, începutul investigaţiei. Fiecare detaliu disparat trebuie plasat la locul lui. Şi de aceea McCaleb simţea că venise momentul să lămurească pe deplin derularea cronologică a crimei.
   Trebuia să răspundă la întrebări pe care tot el le formulase, şi asta înainte de a ajunge sus, la capătul scărilor. Acesta era principiul lui şi simţea, instinctiv, că aşa trebuia să procedeze. Miza pe ideea că adevărul exista în cadrul acelor contradicţii.
   - La Hollywood, îl îndemnă Terry pe Lockridge.
   - Prăvălia aia cu tehnică video, unde am mai fost?
   - Exact. Mergem întâi la Hollywood şi pe urmă sus, în Valley.
   După câteva sute de metri pe Melrose Boulevard, Lockridge viră spre est, către Hollywood.
   - Haide, ia să auzim cum stau lucrurile. Ce-ai vrut să spui la telefon, când ai afirmat că ăia n-or să găsească, de fapt, ceea ce caută?
   - Caută în coşul cu rufe, bătrâne.
   - De ce?
   - Fă cum ţi-am zis.
   McCaleb îşi desfăcu centura de siguranţă şi se răsuci pe scaun, ca să ajungă la bancheta din spale. Profită de mişcare, ca să se uite şi la vehiculele din spate. Traficul era intens, dar nu se vedea nicio maşină dubioasă.
   Coşul era plin de lenjerie de corp şi de şosete. Bună mişcare din partea lui Buddy. Greu de presupus că Nevins sau oricare altul dintre cei aflaţi acolo ar fi avut chef să scormonească prin astfel de rufe.
   - Sunt curate chestiile astea?
   - Sigur. Vezi la fundul coşului.
   McCaleb se sui cu genunchii pe scaun, aplecându-se peste spătar. Aruncă rufele din coş, alături, pe banchetă. Auzi un zgomot mai înfundat, când un obiect mai greu decât lenjeria şi şosetele se lovi de banchetă. Dădu la o parte nişte chiloţi şi găsi o pungă cu fermoar, în care se afla un pistol.
   Fără să scoată niciun cuvânt, McCaleb se lăsă jos pe scaun, ţinând în mână punga în care se afla arma. Netezi plasticul, ca să vadă mai bine pistolul dinăuntru. Simţi că îl cuprind năduşelile la ceafă. Pistolul din pungă era un HK P7. Şi nu avea nevoie de nicio analiză balistică pentru a-şi da seama că era acel HK P7, arma cu care fuseseră omorâţi Kenyon, Cordell şi Torres. Se aplecă în jos, ca să se uite mai bine la armă şi observă că seria fusese ştearsă cu acid.
   Pistolul nu putea fi identificat.
   Lui McCaleb începură să-i tremure mâinile. Se lăsă, moale, lângă portieră, cu sufletul sfâşiat între groaza de a cunoaşte istoria obiectului şi disperarea de a se şti condamnat. Cineva voia să-l bage la apă, iar înscenarea ar fi avut probabil toate şansele de izbândă, dacă Buddy Lockridge nu ar fi găsit arma când se scufundase sub The Following Sea.
   - Doamne Sfinte, şopti McCaleb.
   - Cam unt, nu-i aşa?!
   - Unde era, de fapt?
   - Într-o pungă, în apă, la câţiva metri sub prora bărcii tale. Foarte uşor de scos la suprafaţă, dacă ştiai unde era pus. Altfel, n-ai fi avut cum să-l vezi de sus.
   - Şi tipii care percheziţionează barca au căutat şi în apă?
   - Da, numai că eu îmi făcusem deja treaba, aşa că n-au mai avut ce să găsească.
   McCaleb înclină din cap şi puse arma jos, pe podeaua maşinii, între picioare. Holbându-se în continuare la revolver, îşi încrucişă braţele peste piept, de parcă i s-ar fi făcut frig. Cât de puţin lipsise ca să le cadă în plasă. Şi, deşi şedea lângă omul care îl salvase, pentru moment îl cuprinse o mare senzaţie de izolare şi singurătate. Şi mai simţea începutul unei dorinţe despre care doar citise - sindromul fugii. Îi venea să plece la capătul pământului şi să uite de toţi şi de toate.
   - Sunt într-o mare încurcătură, Buddy.
   - Mi-am cam dat seama.

34.

      Până să ajungă la Video GraFX Consultants, McCaleb reuşi să îşi vină în fire şi să se controleze.
   Pe drum, analizase posibilitatea de a fugi, dar o eliminase repede. Singura opţiune era să lupte în continuare. Ştia că era ţintuit locului din cauza inimii - dacă fugea însemna că alege moartea, fiindcă avea nevoie de terapia medicamentoasă postoperatorie, pentru ca trupul să nu ajungă să respingă noua inimă. Fuga însemna, de asemenea, să îi părăsească pe Graciela şi pe Raymond. Or numai gândul că ar fi putut face asta îi usca inima complet.
   Lockridge îl lăsă la intrarea în firmă, parcând ceva mai încolo, ca să-l aştepte. Uşa era încuiată, însă Tony Banks îi spusese să folosească soneria, dacă ajungea după terminarea programului. McCaleb apăsă pe sonerie de două ori, până ca Banks să vină să-i deschidă. Avea în mână un plic mare, pe care i-l întinse lui McCaleb.
   - Asta e tot?
   - Banda şi copiile imaginii. E destul de clar.
   - Cum să mă achit faţă de tine, Tony?
   - Nu trebuie. Mi-a făcut plăcere să te ajut.
   McCaleb dădu din cap, pregătindu-se să pornească spre maşină, dar se opri şi se uită din nou la Banks.
   - Trebuie să-ţi spun ceva. Nu mai lucrez la FBI, Tony, îmi cer scuze că te-am indus în eroare, dar...
   - Ştiu.
   - Da?!
   - Când am văzut că nu mă suni, după ce ţi-am lăsat sâmbătă un mesaj pe robot, am telefonat la fostul tău birou. La numărul de pe scrisoare ta, de pe perete. Mi s-a spus că nu mai lucrezi acolo de vreo doi ani, sau cam aşa ceva.
   McCaleb îşi studie interlocutorul cu atenţie, ceea ce nu mai făcuse până atunci, după care ridică pachetul.
   - Atunci, de ce îmi mai dai asta?
   - Fiindcă vrei să pui mâna pe tipul ăla.
   McCaleb înclină din cap.
   - Bun, mult noroc. Sper să-l prinzi.

   În Sherman Market nu era multă lume - două fete, care se uitau la raftul de dulciuri, şi un tânăr în spatele tejghelei. McCaleb sperase să o întâlnească pe văduva lui Chan Ho Kang. I se adresă tânărului, vorbind rar şi răspicat, în speranţa că acesta înţelegea engleza mai bine decât bătrâna.
   - O caut pe doamna care lucrează aici ziua.
   Tipul, un adolescent de fapt, se uită ursuz la McCaleb.
   - Nu trebuie să-mi vorbeşti aşa, de parcă aş fi înapoiat mintal. Vorbesc englezeşte. M-am născut aici.
   - Oh, îmi pare rău. Poate a fost din cauză că doamna aceea, pe care am mai văzut-o aici, părea să înţeleagă mai greu ce-i spuneam.
   - E mama. A trăit până la 30 de ani în Coreea, vorbind limba ţării. E greu să înveţi altă limbă după atâta vreme.
   - Da, încă o dată, scuze.
   Pornise cu stângul. Încercă din nou.
   - Eşti fiul lui Chan Ho Kang?
   Băiatul încuviinţă din cap.
   - Dar tu cine eşti?
   - Numele meu este Terry McCaleb. Îmi pare rău de moartea tatălui tău.
   - Ce vrei, de fapt?
   - Fac nişte investigaţii pentru familia femeii care a fost ucisă aici...
   - Ce fel de investigaţii?
   - Încerc să îl găsesc pe ucigaş.
   - Mama nu ştie nimic. Las-o în pace. A suferit destul.
   - De fapt, nu voiam decât să mă uit la ceasul ei. Am fost aici, deunăzi, şi am remarcat că poartă ceasul pe care îl avea tatăl tău, în seara aceea.
   Băiatul se holbă lung la McCaleb, după care întoarse capul spre fetele de la raftul de dulciuri.
   - Haideţi, fetelor, v-aţi ales ce vreţi?
   Terry se uită spre ele. Nu păreau prea încântate să fie zorite aşa.
   - Şi ce-i cu ceasul ăsta?
   - Păi, e un pic mai complicat. Există nişte lucruri care nu se potrivesc cu ceea ce scrie în rapoartele întocmite de poliţie. Încerc să îmi dau seama de ce. Dar ca să fac asta, am nevoie să cunosc ora precisă când tipul înarmat a intrat în magazin.
   Arătă spre videocamera din spate.
   - Poliţia mi-a dat o copie a videocasetei. Pe bandă, se vede ceasul tatălui tău. Am mărit această imagine. Dacă mama ta nu a mai umblat la ceas de atunci, ca să-l potrivească, am şanse să aflu ora care mă interesează.
   - N-ai nevoie de ceas pentru asta. Ora e afişată pe banda video. Ai zis că ai banda.
   - Poliţia susţine că ora afişată pe bandă nu e corectă. Asta încerc să aflu. Vrei să o suni pe mama ta şi să îi spui?
   În momentul acela, fetele se apropiară de tejghea. Tipul nu-i răspunse nimic lui McCaleb, în timp ce luă banii şi le dădu restul. Aşteptă ca cele două cliente să iasă din magazin, după care se uită din nou la McCaleb.
   - Nu înţeleg nimic. Mi se pare o aiureală ce vrei dumneata.
   - Încerc să te ajut. Nu vrei ca omul care l-a ucis pe tatăl tău să fie prins?
   - Ba sigur că vreau, numai că treaba asta cu ceasul... nu văd legătura.
   - Aş putea să-ţi explic totul, într-o jumătate de oră, dacă ai avea timp, dar...
   - Nu plec nicăieri.
   McCaleb îl privi câteva clipe şi realiză că aceasta era singura soluţie. Înclină din cap şi îi spuse să aştepte un pic, până se ducea să ia fotografia din maşină.
   Pe tânăr îl chema Steve Kang. Aşezat în maşină pe scaunul din dreapta şoferului, îl dirija pe Buddy Lockridge printr-un cartier aflat doar la câteva străzi de casa Gracielei Rivers.
   McCaleb îl convinsese povestindu-i totul cu lux de amănunte. Aşa că tânărul pusese un afiş pe uşa magazinului, VIN IMEDIAT, şi încuiase. De obicei, mergea pe jos de acasă la prăvălie şi înapoi, numai că dacă foloseau maşina lui Lockridge puteau să mai câştige timp.
   Când ajunseră la locuinţa tânărului, Steve Kang îl conduse pe McCaleb înăuntru, lăsându-l pe Buddy să aştepte în maşină. Practic, casa era identică cu cea a Gracielei, fiind construită probabil de acelaşi arhitect la începutul anilor ’50. Tânărul îl invită pe Terry în camera de zi, după care dispăru pe un culoar care ducea spre dormitoare. McCaleb auzi un murmur dinspre culoar.
   După câteva secunde, realiză că discuţia se purta în limba coreeană.
   În timp ce aştepta, se gândea la asemănările dintre cele două locuinţe, imaginându-şi jalea şi suferinţa celor două familii în noaptea şi în zilele ce au urmat crimelor.
   Pe urmă, Steve Kang se întoarse; îi dădu lui McCaleb un telefon fără cordon şi ceasul pe care îl purtase tatăl său.
    Mama n-a umblat la ele. Au rămas ca în noaptea aceea.
   Bărbatul încuviinţă din cap. Cu coada ochiului, surprinse o mişcare. Se uită în stângă şi o văzu pe bătrâna Kang privindu-l. O salută, însă femeia nu-i răspunse în niciun fel.
   McCaleb adusese fotografia cu imaginea mărită de pe banda video, un carnet de notiţe şi agenda telefonică. Îi spusese lui Steve Kang ce avea de gând să facă, dar se simţea jenat totuşi de prezenţa lui. Se pregătea să se dea drept un ofiţer de poliţie, ceea ce reprezenta o infracţiune din punct de vedere legal, chiar dacă acest ofiţer era Eddie Arrango.
   Din agendă luă numărul de la Central Communications Center (CCC) din L.A. Îl avea de când lucrase la FBI. CCC constituia centrul dispeceratului de poliţie şi pompieri - o clădire sumbră şi întunecată, unde se primeau toate comunicările radiofonice. Tot aici se afla şi ceasul după care fusese stabilită, în mod oficial, ora celor două crime.
   De la Hollywood spre magazin, McCaleb luase dosarul lui Torres, din care scosese numărul legitimaţiei lui Arrango. Puse, acum, pe braţul canapelei ceasul pe care i-l dăduse Steve Kang şi formă numărul uzual de la CCC. O operatoare îi răspunse la al patrulea apel.
   - Arrango la telefon, de la omucideri West Valley, zise McCaleb. Seria unu patru unu unu. Nu vorbesc prin radio. Am nevoie de un zece-douăzeci, pentru începerea unei supravegheri. Poţi să-mi dai şi secundele, totuşi?
   - Secundele? Dar ce individ exact eşti, domnule detectiv Arrango!
   - Exact.
   - Stai un pic.
   McCaleb se uită la ceasul de pe braţul canapelei. În timp ce operatoarea vorbea, notă că ceasul arăta ora 5:14:42 P.M.
   - E şeptesprezece paisprezece treizeci şi opt.
   - Gata, zise el, mulţam frumos.
   Închise telefonul şi se uită la Steve Kang.
   - Ceasul tatălui tău e cu patru secunde înainte faţă de ceasul de la CCC.
   Kang miji ochii şi veni lângă canapea, privind peste umărul lui McCaleb la numerele pe care acesta le scria pe carnet, pentru a le compara cu diversele momente din desfăşurătorul de timp. Amândoi ajunseră simultan la aceeaşi concluzie.
   - Asta înseamnă...
   Steve Kang lăsă fraza neterminată. McCaleb observă că tânărul aruncase o privire rapidă spre culoar, unde se afla mama lui, uitându-se apoi din nou la ora subliniată de pe carnet.
   - Ticălosul naibii! şuieră băiatul, plin de ură.
   - E puţin spus, întări McCaleb.
   Afară, Lockridge porni motorul imediat ce îl văzu pe Terry ieşind din casă.
   - Hai să mergem.
   - Nu-l ducem pe băiat înapoi?
   - Nu, trebuie să stea de vorbă cu maică-sa. Hai să mergem.
   - Bine, bine. Unde?
   - Înapoi, în port.
  - În port? Nu se poate să te duci acolo, Terry. Dacă ăia n-au plecat încă de pe barcă? Sau poate stau la pândă, pe undeva, prin preajmă.
   - Nu contează. N-am de ales.

35.

      Lockridge îl lăsă pe McCaleb pe Cabrillo Way, cam la un kilometru de port, distanţă pe care urma să o parcurgă pe jos, alegând zonele cu umbră din dreptul micilor magazine de pe bulevard.
   Planul era ca Buddy să îşi lase cheile în Taurus, apoi să se ducă pe barcă, comportându-se absolut normal. Dacă vedea ceva ciudat sau vreo mutră necunoscută dând târcoale prin port, urma să aprindă felinarul din vârful catargului de pe Double-Down. Această lumină se vedea de la distanţă, aşa că McCaleb îşi putea da seama că trebuia să se ferească.
   Când ajunse într-un loc de unde putea vedea tot portul, McCaleb se uită rapid la zecile de catarge. Se făcuse întuneric, dar nicio lumină nu era aprinsă.
   Situaţia părea bună. Se uită în jur şi zări un telefon public, lângă un minimarket, aşa că se duse să îşi sune vecinul. Avea ocazia, astfel, să mai lase un pic din mână servieta grea de piele, pe care o căra după el. Buddy răspunse imediat.
   - Vreo problemă? întrebă McCaleb, amintindu-şi de un film pe care îl văzuse cu ani în urmă, în care un personaj punea exact aceeaşi întrebare.
   - Nu cred. Nu văd pe nimeni şi nici nu m-a înhăţat careva până aici. N-am văzut nicio maşină, prin parcare, care să miroasă a copoi.
   - Şi barca mea cum arată?
   - E la locul ei. Am senzaţia că au întins o bandă galbenă lângă piloni, ca şi când n-ai avea voie să urci sau aşa ceva.
   - Bine, Bud, vin. Mă duc întâi la spălătorie, ca să-mi bag servieta într-un uscător. Dacă ajung la barcă şi tabără ăia pe mine, să ai grijă de servietă până scap. De acord?
   - Sigur.
   - OK, ascultă în continuare. Dacă totul merge bine pe barcă, n-o să stau mult acolo, aşa că îţi spun de pe-acum, mulţumesc pentru tot, Buddy, mi-ai fost de mare ajutor.
   - Pentru puţin, bătrâne. Nu-mi pasă ce încearcă să îţi facă nemernicii ăia. Eu te ştiu curat ca lacrima.
   McCaleb îi mulţumi din nou, după care închise telefonul, îşi luă servieta şi se îndreptă spre port. Trecu întâi pe la spălătorie, unde găsi un uscător gol, în care vârî servieta. Pe urmă porni spre barcă, fără să întâmpine nicio problemă, înainte de a descuia uşa glisantă, mai aruncă o privire prin port, fără să sesizeze însă nimic ciudat. Observă silueta întunecată a lui Buddy Lockridge, aşezată pe puntea bărcii de alături, Double-Down. Auzi un sunet de muzicuţă şi dădu din cap. Pe urmă deschise uşa.
   Înăuntru era un aer îmbâcsit şi stătut, deşi mai persista încă o boare de parfum, probabil de la Jaye Winston. Preferă să nu aprindă lampa, luând o lanternă lipită cu magnet sub masă. O aprinse, ţinând-o cu becul în jos, spre podea. Coborî în cabina de dedesubt, ştiind că trebuia să se grăbească. Voia doar să-şi ia haine suficiente şi medicamentele necesare pentru mai multe zile.
   Ştia că, oricare avea să fie deznodământul, tot atât va dura.
   Deschise unul dintre chepengurile de pe hol şi scoase din nişă sacul mare de marinar. Se duse apoi în cabina principală, de unde îşi luă hainele de care ştia că va avea nevoie. Operaţiunea dură destul de mult, din cauză că trebuia să facă totul pe furiş şi doar la lumina lanternei.
   Când termină, luă sacul şi îl cără pe hol, până la prova, pentru a strânge doctoriile, instrumentele medicale şi fişa de observaţie. Puse sacul desfăcut pe chiuvetă, pregătindu-se să bage cutiile de medicamente, când realiză brusc ceva: în timp ce traversase holul, zărise o lumină pe bordul de deasupra apei.
   Lampa din bucătăria vasului. Sau poate unul dintre becurile din salon.
   Încremeni locului, ciulind urechile şi încercând să îşi dea seama dacă se auzea ceva de deasupra. Ştia precis că el nu aprinsese nicio lumină.
   Ascultă concentrat aproape jumătate de minut. Niciun zgomot. Păşi tiptil înapoi pe hol, privind în sus, pe scară. Rămase aşa, neclintit, cu urechile ciulite, încercând să îşi evalueze opţiunile. Singura ieşire, în afară de varianta de a urca înapoi treptele, pe unde venise, era să folosească chepengul din cabina din faţă, care dădea pe punte. Era, însă, o prostie să-şi imagineze că, dacă cineva era cu adevărat sus, pe barcă, nu ar fi avut prevederea de a supraveghea şi această gură de ieşire.
   - Buddy, tu eşti?
   Răspunsul veni după un moment lung de tăcere.
   - Nu, Terry, nu e Buddy.
   O voce de femeie. McCaleb o recunoscu.
   - Jaye?
   - De ce nu vii sus?
   Întoarse capul spre prora. Lanterna era în sac, luminând doar lucrurile din el. În rest, o beznă desăvârşită.
   - Urc.
   Jaye şedea pe scaunul capitonat pivotant, lângă măsuţa din lemn de tec.
   Pesemne că trecuse exact pe lângă ea, pe întuneric, fără să o remarce.
   Bărbatul se aşeză pe un scaun identic, în cealaltă parte a salonaşului.
   - Salut, Jaye, cum mai merge?
   - E loc şi de mai bine.
   - Valabil şi la mine. Intenţionam să te sun dimineaţă.
   - Ei, uite, am venit eu înainte.
   - Şi unde îţi sunt prietenii?
   - Ăia nu sunt prietenii mei. Şi în mod cert nici ai tăi, Terry.
   - Nici nu mi s-a părut că ar fi. Bun, ia să vedem, ce se întâmplă? Cum se face că ai venit aici de una singură?
   - Fiindcă din când în când câte un nătăfleţ de poliţai de la regională, cum suntem noi, se dovedeşte a fi mult mai isteţ decât orice agent federal.
   McCaleb zâmbi, cu un aer deloc amuzat.
   - Ştiai că trebuia să vin după medicamente.
   - Tipii îşi închipuie că eşti în drum spre Mexic, dacă nu cumva ai şi ajuns acolo deja. Eu, însă, am văzut dulăpiorul plin de doctorii şi mi-am dat seama că vei fi nevoit să te întorci. Ca şi cum barca asta te-ar fi ţinut în lesă.
   - Vasăzică acum o să mă înhaţi şi o să te alegi singură cu toată gloria acestei mari realizări.
   - Nu neapărat.
   Iniţial, McCaleb nu avu nicio reacţie. Se gândea la cuvintele lui Jaye, întrebându-se pe ce picior dansa ea de fapt.
   - Ce vrei să spui, Jaye?
   - Vreau să spun că instinctul îmi spune una, iar realitatea aparentă altceva. De obicei, mă bizui pe instinct.
   - Şi eu. La ce „realitate aparent” te referi? Ce-aţi găsit voi, de fapt, astăzi aici?
   - Mai nimic, doar o caschetă de base-ball cu emblema CI pe ea. Ne-am gândit că „CI” vine de la „Catalina Islan”, ceea ce coincide cu felul în care James Noone a descris şapca pe care o purta şoferul de pe Cherokee. În rest, nimic - până ce nu am deschis sertarul de sus de la masa de lucru.
   McCaleb aruncă o privire spre masa la care se referise Jaye. Îşi aminti că deschisese sertarul de sus şi verificase ce era în el, după ce îl pusese pe fugă pe intrusul din noaptea precedentă. Nu găsise nimic dubios şi nici nu i se păruse că ar lipsi ceva de-acolo.
   - Şi ce era?
   - În el? Nimic. Era ceva, însă, dedesubt, lipit cu o bandă adezivă.
   McCaleb se ridică şi se duse spre sertare. Îl trase afară pe cel de deasupra, răsturnându-l cu dosul în sus. Îşi plimbă degetul peste urmele lipicioase lăsate de o bandă adezivă foarte solidă. Zâmbi, scuturând din cap. Se gândea cât de rapid se mişcase, de fapt, intrusul - venise cu pachetul gata pregătit, pe care îl lipise direct sub sertarul deschis.
   - Ia să vedem dacă ghicesc. Era ceva de plastic...
   - Nu. Nu spune nimic. Orice spui se poate întoarce împotriva ta. Nu vreau să-ţi fac niciun rău, Terry.
   - Nu mi-e teamă de asta. Mai bine zis, nu mai mi-e teamă. Aşa că lasă-mă să ghicesc. Sub sertar era o pungă de genul celor etanşe, cu fermoar. În ea era cerceluşul în formă de cruciuliţă, luat de la Gloria Torres, şi o fotografie cu familia lui James Cordell. Adică, poza luată din maşina lui.
   Înclinând din cap, Winston îi confirmă că avea dreptate. McCaleb se întoarse la scaunul pe care şezuse până atunci.
   - Ai omis butonul de la cămaşa lui Donald Kenyon, spuse Jaye. Din argint, având forma semnului pentru dolar.
   - De ăsta n-am ştiut. Pun pariu că Nevins, Uhlig şi ticălosul ăla de Arrango au sărit în sus de bucurie, când au găsit punga aia.
   - Cam aşa ceva. Au fost nemaipomenit de fericiţi de găselniţa lor.
   - Nu şi tu, însă.
   - Nu. Mi s-a părut prea simplu.
   Tăcură amândoi câteva momente.
   - Ştii, Terry, nu pari prea îngrijorat de faptul că pe barca ta s-au găsit dovezi care indică implicarea ta în trei crime. Fără a mai pomeni şi de motivul evident pe care l-ai avut pentru a săvârşi aceste omoruri, adăugă femeia, arătând din cap spre pieptul lui McCaleb. Nu, nu, cel mult pari un pic cam agasat. Îmi spui de ce?
   - Toate astea au fost puse acolo intenţionat. Şapca, cercelul, toate. Noaptea trecută, pe barcă a urcat un intrus. Nu a luat nimic. Aşa că, probabil, a lăsat ceva. Am martori. Mi se înscenează vinovăţia. Nu-mi dau seama de ce, dar e vorba de o înscenare, crede-mă.
   - Păi, dacă te gândeşti cumva la Bolotov, mai bine las-o baltă. De duminică după-amiază, de când a pus laba pe el poliţistul care îl avea sub supraveghere, tipul e la Van Nuys, la închisoare.
   - Nu, nu mă gândeam la Bolotov. Tipul e curat.
   - Mda, văd că ai schimbat placa.
   - Evenimentele au eliminat posibilitatea ca Bolotov să fie unul dintre suspecţi. Reţine, te rog: la un moment dat, am presupus că a fost implicat în spargerea aceea, de lângă serviciul lui, când s-a furat pistolul HK P7. În felul acesta ar fi ajuns deţinătorul unei arme care îl putea face suspect în cazul Cordell şi Torres. Numai că jaful acesta s-a produs în decembrie, în preajma Crăciunului. Să adăugăm, acum, şi cazul Kenyon. Acesta a fost omorât cu un P7, în noiembrie. Prin urmare, nu poate fi vorba de aceeaşi armă, chiar dacă Bolotov ar fi fost autorul furtului. Aşadar, tipul e curat. În continuare, totuşi, nu pricep de ce a făcut unt la mine şi a luat-o la fugă.
   - Probabil el o fi dat spargerea aceea, de Crăciun. L-ai cântat la el la serviciu şi l-ai luat tare, ca şi cum erai decis să-i pui în cârcă vreo două crime. Normal că a fugit. Asta-i tot.
   McCaleb îi dădu dreptate.
   - Ce-o să păţească?
   - Şeful lui o să-şi retragă plângerea pentru fereastra spartă. Şi cu asta, gata. Îi vor da drumul astăzi, după o audiere.
   McCaleb încuviinţă iarăşi, tot printr-o mişcare a capului, după care îşi pironi privirea spre mochetă.
   - Aşa că nu te mai gândi la el, Terry. Altceva?
   - Sunt foarte aproape. Mai am o mutare sau două, până îi dau de cap. Ştiu acum cine este pistolarul. Nu-mi mai trebuie decât câteva zile, pentru a afla cine l-a angajat. Am nişte nume, o listă cu suspecţi. Ştiu că persoana care ne interesează este pe această listă. Bizuie-te pe instinct, de data asta, Jaye. Poţi să mă înhaţi şi să mă bagi la pârnaie, de acord, dar în afară de glorie n-o să te alegi cu nimic, fiindcă nu eu sunt criminalul. Lucru pe care, până la urmă, aş reuşi să îl demonstrez. Între timp, însă, am rata amândoi şansa pe care o avem acum.
   - Cine este pistolarul?
   - Mă duc să-mi iau servieta. Am să-ţi arăt.
   - Şi unde e servieta asta?
   - Într-un uscător, la spălătorie. Am îndesat-o acolo. Nu ştiam la ce să mă aştept exact, venind aici.
   Jaye reflectă câteva clipe.
   - Lasă-mă să mă duc s-o iau. Îţi rămâne ţie, aici, toată farmacia. Nu plec nicăieri. Dacă n-ai încredere, vino cu mine.
   - Bine, du-te singur. Adu servieta. Te aştept aici.
   În drum spre spălătorie, McCaleb se întâlni cu Buddy Lockridge, care ţinea în mână servieta de piele.
   - E-n regulă totul? Mi-ai zis să mă duc să iau asta, dacă văd că se dă careva la tine.
   - Da, totul e-n regulă, Buddy. Aşa cred.
   - Nu ştiu cu ce-ţi tot umple capul tipa aia, dar să ştii că a fost şi ea aici, cu restul grupului, astăzi.
   - Ştiu. Dar cred că e de partea mea.

..................................................