Străinul, Stephen King

 ........................................................

2-10

            Terry parcă îi zâmbea ușor.

   - Un puști atât de scund ratează de obicei. De fapt, chiar la asta mă așteptam astăzi, când l-am trimis la bătaie pe Trevor Michaels. Numai că Derek nu s-a lăsat. Nimerea absolut toate mingile. Indiferent de traiectoria lor. Câţiva copii îi ziceau „Ratare” Anderson, dar după aia unul dintre ei a început să-i zică „Morişcă”. Şi cu numele ăsta a rămas. O vreme, cel puţin.
   - Foarte interesant! observă ironic Samuels. Dar ce-ar fi să vorbim mai bine despre Frank Peterson?
   Terry nu-şi luă ochii de la Ralph.
   - Ca să nu mai lungesc vorba, când l-am văzut că nu e în stare să lovească mingea cum trebuie, l-am învăţat să o lovească foarte uşor, ca să aterizeze chiar lângă careul de bătaie. De obicei, băieţii de 10-11 ani, adică de vârsta lui, nu sunt în stare să lovească aşa. Pricep despre ce e vorba, dar nu le convine să lovească cu bâta atât de jos. Se gândesc că o să-i doară degetele rău de tot dacă intră în contact cu careul. Însă nu şi Derek. Ascultă la mine, puştiul tău are curaj cu carul. Plus că de multe ori a reuşit să înscrie şi să fugă ca din puşcă până la prima bază.
   Ralph nici nu dădea din cap şi nici nu arăta în vreun fel că l-ar fi interesat toate astea, dar ştia foarte bine despre ce vorbea Terry. De multe ori se ridicase în picioare şi îşi aclamase fiul în urma acestor lovituri; şi îşi văzuse băiatul alergând spre prima bază de parcă îi luase foc fundul.
   - Nu a fost nevoie decât să-i arăt cum să ţină bâta, în ce unghiuri, continuă Terry, ridicând mâinile ca să-şi demonstreze spusele.
   Încă avea palmele murdare de ţărână, probabil de la antrenamentul de dinaintea meciului.
   - Înclini bâta spre stânga, mingea decolează spre linia de la baza a treia. O înclini spre dreapta, ajunge la linia de la prima bază. Nu-ţi lua avânt, fiindcă, de obicei, aşa trimiţi mingea drept la adversar, care o s-o prindă din zbor. Împinge-o doar foarte uşor, în ultima fracţiune de secundă. Puştiul s-a prins foarte repede. Iar ceilalţi copii au renunţat să-i mai zică „Morişcă” şi i-au găsit o altă poreclă. Spre sfârşitul meciului, se trimiteau rezervele la prima şi a treia bază, iar echipa adversă ştia că va lovi foarte uşor - nu făcea nicio fentă, ci doar cobora bâta imediat ce aruncătorul începea să-şi facă elan, iar toţi copiii de pe bancă începeau să strige: „Împinge-o, Derek, împinge-o!” Strigam şi eu, striga şi Gavin. Şi aşa i-au spus pe tot parcursul ultimului an, când am câştigat campionatul pe district. „Împinge-O Anderson”. Ştiai?
   Ralph nu ştia, poate din cauză că porecla aceasta a fiului său era ceva care ţinea exclusiv de echipă. Însă ştia că Derek crescuse foarte mult în vara cu pricina. Râdea mai des şi după meciuri voia să-şi petreacă timpul cu băieţii, în loc să se grăbească la maşină, cu capul în piept şi mănuşa atârnându-i în mână.
   - Este meritul lui - a exersat cu o încăpăţânare pe care n-am mai văzut-o la vreun alt băiat şi nu s-a lăsat până nu i-a ieşit lovitura. Dar eu am fost cel care l-a convins s-o încerce.
   Terry se opri o clipă, apoi adăugă în şoaptă:
   - Şi acum tu îmi faci una ca asta. Îmi faci una ca asta în văzul lumii!
   Lui Ralph i se aprinseră obrajii. Deschise gura să răspundă, dar Samuels începu să-l tragă spre uşă şi spunând peste umăr doar atât:
   - Ralph nu ţi-a făcut nimic, Maitland. Nici eu. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
   Şi apoi intrară amândoi în cealaltă încăpere, aceea cu geamul prin care ei puteau vedea ce se petrece în sala de interogatoriu. Şi Samuels îl întrebă pe Ralph dacă se simte bine.
   - Da, spuse acesta, chiar dacă încă îi ardeau obrajii.
   - Unii sunt artişti desăvârşiţi când e vorba să te atingă în punctele sensibile. Ştii asta, da?
   - Da.
   - Şi mai ştii şi că el este vinovatul, da? Niciodată n-am avut un caz atât de clar.
   Tocmai asta mă deranjează, îşi spuse Ralph. Înainte nu m-a deranjat, dar mă deranjează acum. Şi n-ar trebui, pentru că Samuels are dreptate. Dar ăsta-i adevărul.
   - I-ai văzut mâinile? îl întrebă el pe procuror. Când ne-a arătat cum l-a învăţat pe Derek să lovească? I le-ai văzut?
   - Da. Şi ce?
   - N-are unghie lungă la degetul mic, spuse Ralph. La niciuna dintre mâini.
   Samuels ridică din umeri.
   - Ei, asta-i acum! Şi-a tăiat-o. Eşti sigur că te simţi bine?
   - Da, răspunse Ralph. Însă...
   Se auzi soneria de la uşa dintre birouri şi zona cu celulele de arest preventiv. Apoi se deschise cu zgomot. Pe culoar a apărut un bărbat grăbit, în ţinută lejeră, de casă - jeanşi decoloraţi şi un tricou cu sigla universităţii din Texas, sub care ţopăia Super Broscoiul - însă servieta din mâna lui nu era deloc nostimă ca broasca aia. Era o servietă de avocat.
   - Salut, Bill! spuse el. Bună ziua, domnule detectiv Anderson! Vreţi să aveţi amabilitatea de a-mi explica de ce l-aţi arestat pe Cetăţeanul Anului 2015 din Flint City? Este vreo neînţelegere pe care o putem aplana cumva, ori v-aţi pierdut complet minţile?
   Astfel şi-a făcut intrarea în scenă Howard Gold.

18.

    Către: William Samuels, Procuror Districtual
   Rodney Geller, Şef al Poliţiei Flint City
   Richard Doolin, Şerif al Districtului Flint
   Cpt. Avery Rudolph, Poliţia Statală, Secţia 7
   Det. Ralph Anderson, Departamentul de Poliţie Flint City
   Din partea: Det. Lt Yunel Sablo, Poliţia Statală, Secţia 7
   Data: 13 iulie
   Subiect: Centrul de Transport Vogel, Dubrow

       La cererea dlui procuror Samuels şi dlui detectiv Anderson, am ajuns la Centrul de Transport Vogel la ora 2:30 p.m., din data de mai sus. Vogel este principalul centru pentru vehiculele de transport rutier din sudul statului, cu trei linii importante de autobuz (Greyhound, Trailways, Mid-State) şi pentru serviciile feroviare Amtrak. Tot aici se află şi reprezentanţele cunoscute de închirieri auto (Hertz, Avis, Enterprise, Alamo). Deoarece toate zonele Centrului de Transport sunt monitorizate video, m-am dus direct la biroul de pază, unde am fost întâmpinat de Michael Camp, director pe probleme de securitate al firmei Vogel. Mă aştepta.
   Imaginile surprinse de cele 16 camere de supraveghere sunt păstrate 30 de zile, iar întreaga operaţiune este computerizată, aşa că am putut să văd toate înregistrările făcute în seara de 10 iulie.
   Potrivit spuselor domnului Clinton Ellenquist, dispecerul de la compania de taxiuri din Flint City care a fost de serviciu în seara de 10 iulie, taximetrista Willow Rainwater a luat legătura cu el la ora 9:30 p.m. şi l-a anunţat că şi-a lăsat pasagerul la adresa solicitată.
   Trenul firmei Southern Limited, pe care spune dna Rainwater că intenţiona să-l ia suspectul, a intrat în gară la ora 9:50 p.m..
   Călătorii au coborât la Peronul 3. Şapte minute mai târziu, la 9:57, pasagerii cu destinaţia Dallas-Fort Worth au primit permisiunea să se urce în tren tot de la Peronul 3. Trenul Southern Limited a plecat la ora 10:12. Orele sunt exacte, deoarece toate sosirile şi plecările sunt monitorizate şi înregistrate de computere.
   Dl director Camp şi cu mine am urmărit imaginile înregistrate de toate cele 16 camere de supraveghere în ziua de 10 iulie, cu începere de la ora 9:00 p.m. (pentru mai multă siguranţă) şi până la 11:00 p.m., adică încă 50 de minute după ce trenul Southern Limited a părăsit gara. Am pe iPad toate imaginile camerelor de supraveghere, însă, având în vedere caracterul urgent al situaţiei (subliniat de dl procuror Samuels), voi rezuma informaţiile în acest raport preliminar.
   9:30 p.m.: Suspectul intră în gară prin poarta de nord, care reprezintă punctul unde taxiurile îşi lasă de obicei pasagerii.
   Suspectul traversează apoi sala principală. Este îmbrăcat cu o cămaşă galbenă şi blugi. Nu are bagaj. I se vede clar faţa o perioadă de 2 până la 4 secunde când se uită la ceasul de deasupra sălii (captură de ecran trimisă prin e-mail dlui procuror Samuels şi dlui det. Anderson).
   9:35 p.m.: Suspectul se opreşte la un chioşc cu ziare din centrul sălii. Cumpără o carte broşată, plăteşte numerar. Nu se vede titlul, iar vânzătorul nu şi-l aminteşte, dar l-am putea afla dacă este nevoie. În imaginea aceasta se poate vedea catarama de la curea în formă de cap de cal (captură de ecran trimisă prin e-mail dlui procuror Samuels şi dlui det. Anderson).
   9:39 p.m.: Suspectul părăseşte gara pe la ieşirea dinspre Montrose Avenue (poarta de sud). Deşi acest punct de intrare/ieşire este deschis publicului, este folosit mai ales de personalul de la Vogel, deoarece parcarea angajaţilor se află lângă acea latură a clădirii. Parcarea este monitorizată de două camere de supraveghere. Suspectul nu apare pe niciuna dintre ele, dar Camp şi cu mine am observat o umbră care trece foarte repede prin cadru, despre care credem că ar aparţine suspectului. Umbra respectivă mergea spre dreapta, unde este o alee de serviciu.
   Suspectul nu şi-a cumpărat din gară bilet la trenul Southern Limited, nici numerar şi nici cu cardul. Am urmărit de câteva ori imaginile de pe Peronul 3, imagini foarte clare şi, după părerea mea, complete. Prin urmare, pot susţine, cu un grad rezonabil de certitudine, că suspectul nu a reintrat în gară şi nu s-a urcat în tren.
   Concluzia mea este că suspectul a minţit în legătură cu trenul pe care voia să-l prindă, iar drumul cu taxiul până la Dubrow a fost o tentativă de a pune anchetatorii pe o pistă falsă. Teoria mea este că suspectul s-ar fi întors în Flint City, fie cu ajutorul vreunui complice, fie făcând autostopul. La fel de posibil este ca el să fi furat o maşină. Departamentul Poliţiei din Dubrow nu a înregistrat nicio reclamaţie referitoare la furtul vreunui vehicul în apropiere de Centrul Vogel în seara respectivă, dar, aşa cum precizează dl director Camp, ar fi putut să fure o maşină din parcarea pe termen lung, fără ca dispariţia acesteia să fie raportată timp de o săptămână sau chiar mai mult.
   Există şi imagini ale camerelor de supraveghere din parcarea pe termen lung şi acestea pot fi vizionate la cerere, dar camerele respective nu acoperă toate unghiurile. În plus, dl director Camp m-a informat că ele urmează să fie înlocuite şi că se defectează deseori.
   Cred că, deocamdată cel puţin, am avea mai multe şanse de reuşită dacă am investiga alte piste.

   RAPORT ÎNTOCMIT DE Det. Lt Y. Sablo – a se vedea materialele anexate

19.

      Mai întâi, Howie Gold a dat mâna cu Samuels şi cu Ralph Anderson. După aceea s-a uitat prin geamul-oglindă la Terry Maitland, îmbrăcat tot cu tricoul Dragonilor Aurii şi pe cap tot cu şapca norocoasă.
   Terry stătea drept, cu capul sus, cu mâinile împreunate frumos pe masă. Nu se foia, nu tresărea involuntar, nu arunca priviri piezişe şi speriate. Ralph se văzu nevoit să recunoască în sinea lui că antrenorul de baseball nu era câtuşi de puţin întruchiparea criminalului hăituit.
   În cele din urmă, Gold se întoarse cu faţa spre Samuels.
   - Vorbeşte! îi spuse el, pe tonul pe care l-ai folosi atunci când îi ceri căţelului să facă ceva.
   - În momentul ăsta nu sunt prea multe de spus, Howard. Samuels ridică mâna la cap.
   Îşi netezi smocul rebel. Acesta rămase o clipă culcat, după care se ridică din nou. Din senin, Ralph se pomeni că-şi aminteşte o replică a lui Alfalfa, care îi amuzase nespus pe el şi pe fratele lui în copilărie: Îţi faci prieteni pe viaţă doar o singură dată în viaţă.
   - Doar că nu este nicio neînţelegere şi că nu, nu ne-am pierdut minţile.
   - Terry ce zice?
   - Până acum n-a zis nimic, răspunse Ralph.
   Gold se întoarse repede cu faţa la el. Ochii lui albaştri scânteiau uşor măriţi de lentilele rotunde ale ochelarilor.
   - Nu m-ai înţeles, Anderson. Nu am întrebat ce v-a zis în seara asta, că ştiu că-i băiat isteţ şi nu v-a zis nimic. Mă refeream la interogatoriul preliminar. Dacă nu-mi spuneţi, oricum o să aflu de la el.
   - Nu a existat niciun interogatoriu preliminar, spuse Ralph.
   Nu avea chiar niciun motiv să se simtă prost, mai ales pentru că aveau un caz beton, clădit în doar patru zile mari şi late. Însă se simţea ca dracu’. Pe de-o parte, din cauză că Howie Gold i se adresase pe numele de familie, de parcă niciodată n-ar fi fost împreună la băute la barul „Roata de la căruţă”, de vizavi de tribunalul districtual. Şi simţi dorinţa ridicolă să-i spună lui Howie: Nu te uita la mine, uită-te la tipul de alături. El a apăsat pedala de acceleraţie până în podea.
   - Ce zici? Stai aşa! Stai niţel, ce naiba!
   Gold îşi îndesă mâinile în buzunarele din faţă ale pantalonilor şi începu să se legene pe călcâie. Ralph îl văzuse de multe ori făcând aşa atât în tribunalul local, cât şi cel districtual. Şi se pregăti pentru ce era mai rău. Pentru că depusese mărturie în numeroase procese, aflase pe propria-i piele că nu-i deloc plăcut să fii chestionat de Howie Gold.
   Însă Ralph nu i-o luase niciodată în nume de rău. Totul făcea parte din dansul juridic.
   - Vrei să-mi zici că l-ai arestat în faţa a două mii de oameni şi nici măcar nu i-ai dat şansa să se dezvinovăţească?
   Ralph spuse:
   - Eşti un apărător de milioane, dar nici măcar Dumnezeu nu l-ar putea scoate nevinovat acum pe Maitland. Şi, că tot ai adus vorba, să ştii că erau cam o mie două sute de oameni, cel mult o mie cinci sute. Nu încap două mii pe Stadionul Estelle Barga. S-ar prăbuşi tribunele.
   Gold nu-i luă în seamă tentativa, oricum nereuşită şi stupidă, de a destinde atmosfera. Se holba la Ralph de parcă acesta era o specie de insectă, nemaiîntâlnită până acum.
   - L-ai arestat într-un loc public, într-un moment care ar fi putut să fie apoteoza carierei lui de antrenor şi...
   - Apote-şimaicum? îl întrerupse zâmbind Samuels.
   Gold îl ignoră şi pe el. Continua să-l ţintuiască pe Ralph cu privirea.
   - Ai făcut-o, deşi ai fi putut să-l supraveghezi la stadion fără să faci tămbălău şi să-l arestezi când ar fi ajuns acasă, după terminarea meciului. Dar ai făcut-o în faţa soţiei şi fiicelor lui, fapt care mă îndeamnă să cred că a fost o acţiune premeditată. Ce te-a apucat? Ce mama dracului te-a apucat?
   Ralph simţi din nou cum îl ard obrajii.
   - Chiar vrei să ştii, domnule avocat?
   - Ralph! interveni Samuels, punându-i mâna pe braţ şi încercând să-l oprească.
   Ralph i-o dădu la o parte.
   - Nu eu l-am arestat. Am trimis doi poliţişti să-l reţină, pentru că mă temeam ca nu cumva să-l strâng de gât până se făcea vânăt la faţă. Iar asta ar fi dat de lucru unui avocat atât de isteţ cum eşti tu.
   Făcu un pas înainte şi intră în spaţiul personal al lui Gold, cu intenţia de a-l opri să se mai legene înainte şi înapoi pe călcâie.
   - L-a răpit pe Frank Peterson şi l-a dus în Parcul Figgis. Acolo l-a violat cu o creangă şi apoi l-a omorât. Vrei să-ţi spun cum l-a omorât?
   - Ralph, asta-i informaţie confidenţială! guiţă Samuels.
   Detectivul nici nu-l auzi.
   - Raportul preliminar al legistului sugerează că i-ar fi sfârtecat cu dinţii gâtul copilului. Poate chiar a mâncat nişte carne de acolo, da? Şi toată chestia asta l-a excitat atât de tare că şi-a dat jos nădragii şi şi-a deşertat caimacul pe coapsele puştiului. Să ne ajute Dumnezeu să nu mai vedem niciodată vreo altă crimă la fel de odioasă, de abjectă, de incalificabilă. Probabil că se pregătea de multă vreme. Niciunul dintre cei care am fost la locul faptei n-o să uite vreodată ce a văzut acolo. Şi făptaşul este Terry Maitland. Domnul Antrenor T. este criminalul. Şi nu demult monstrul ăsta şi-a pus mâinile alea împuţite pe mâinile fiului meu când i-a arătat cum să lovească cu bâta. Tocmai ce mi-a spus cum îl pregătea, de parcă povestea asta ar fi trebuit să-l disculpe.
   Gold nu se mai uita la el ca la o gânganie. Acum în privire i se strecurase un soi de uimire, de parcă ar fi dat peste un soi de artefact uitat pe Pământ de cine ştie ce rasă extraterestră, necunoscută oamenilor. Însă lui Ralph nu-i păsa. Trecuse de faza asta.
   - Şi tu ai un băiat - Tommy îl cheamă, da? Nu-i aşa că te-ai apucat să antrenezi echipa de fotbal din Liga Pop Warner pentru că Tommy juca în ea? Nenorocitul ăsta l-a atins şi pe fiul tău. Şi acum ai de gând să-l aperi?
   - Pentru numele Lui Dumnezeu, taci odată!
   Gold se oprise din legănat, dar nu se dădea învins şi continua să se uite la Ralph cu expresia aceea de uluire aproape antropologică.
   - Nici măcar nu l-ai interogat înainte, murmură el. Nici măcar. Niciodată n-am mai... Niciodată...
   - Haide, măi! spuse Samuels cu veselie forţată. Ai văzut cele mai oribile fapte din lume, Howie. Pe unele chiar de două ori.
   - Acum vreau să discut cu el, anunţă din senin Gold. Aşa că închideţi-vă porcăriile alea audio şi trageţi draperiile!
   - În regulă, zise Samuels. Ai 15 minute la dispoziţie, după care intrăm şi noi. Vezi dacă antrenorul are ceva de spus.
   - Vreau o oră, domnule Samuels.
   - Jumătate. După care ori mărturiseşte - ceea ce probabil că-i va aduce doar condamnarea pe viaţă în McAlester, nu injecţia letală - ori îl băgăm într-o celulă până la şedinţa de luni, când îţi vor fi prezentate oficial acuzaţiile. De tine depinde. Dar te înşeli cum nu te-ai mai înşelat niciodată în viaţa ta dacă îţi imaginezi cumva că n-am avut motive foarte întemeiate să-l arestăm.
   Gold se îndreptă spre uşă. Ralph apropie cartela de securitate, auzi zgomotul metalic care însoţea deschiderea celor două încuietori, după care se întoarse la geamul-oglindă, ca să-l vadă pe avocat cum intră în sala de interogatoriu. Samuels se încordă când îl văzu pe Maitland ridicându-se de pe scaun şi pornind spre avocat cu braţele întinse. Numai că expresia de pe chipul antrenorului era uşurată, nu agresivă. Îl îmbrăţişă pe Gold, care-şi puse servieta jos şi-l îmbrăţişă şi el.
   - Ca fraţii, bombăni Samuels. Mă înduioşează până la lacrimi.
   Ca şi cum l-ar fi auzit, Gold întoarse capul şi făcu un semn la camera de supraveghere din colţ.
   - Închideţi-o! se auzi din difuzorul de deasupra. Şi sunetul! Şi trageţi draperia!
   Întrerupătoarele se aflau pe o consolă fixată pe perete, unde mai erau şi dispozitivele de înregistrare video şi audio.
   Ralph le închise. Se stinse luminiţa roşie a camerei din colţul sălii de interogatoriu. Făcu un semn din cap spre Samules, care trase draperia. Sunetul făcut de aceasta îi trezi lui Ralph o amintire neplăcută. Înainte ca procurorul să-şi intre în pâine, detectivul asistase la trei execuţii în penitenciarul McAlester. Acolo era o draperie foarte asemănătoare cu cea de aici (poate achiziţionată chiar de la aceeaşi firmă!), care acoperea fereastra uriaşă dintre sala unde aveau loc execuţiile şi sala de vizionare. Când cei care urmau să fie de faţă intrau în această sală de vizionare, draperia era dată la o parte. Imediat ce se declara decesul deţinutului, draperia era trasă. Şi făcea acelaşi zgomot scrâşnit şi dezagreabil ca aceasta.
   - Dau o fugă până peste drum, la birtul lui Zoney, să beau un suc şi să mănânc un burger, spuse Samuels. Eram prea agitat ca să pot să înghit ceva la cină. Ce vrei să-ţi aduc?
   - Aş bea o cafea. Fără lapte, cu doar un cub de zahăr.
   - Sigur? Eu am mai băut cafea de la Zoney şi crede-mă că nu degeaba au botezat-o „Moartea Neagră”.
   - Îmi asum riscul, răspunse Ralph.
   - Bine. Mă întorc într-un sfert de oră. Dacă termină mai devreme, vezi să nu începi fără mine.
   Nici vorbă. Din punctul de vedere al lui Ralph, din momentul acesta, scena îi aparţinea doar lui Samuels. Să aibă el parte de toată gloria, dacă se poate vorbi despre glorie într-un caz atât de îngrozitor cum este acesta. În capătul culoarului erau câteva scaune. Ralph se aşeză pe cel de lângă copiatorul care murmura încet în modul de hibernare.
   Privi la draperia trasă şi se întrebă ce spunea Terry Maitland în spatele ei, cu ce fel de alibi încerca el să-l aburească pe fostul lui coleg de antrenorat din Pop Warner.
   Ralph îşi aduse aminte de uriaşa amerindiană care-l luase pe Maitland de la „Poftiţi, Domnilor” şi îl dusese la gara din Dubrow. Sunt antrenoare de baschet în Liga Prairie din YMCA, îi spusese ea. Maitland avea obiceiul să vină la meciurile noastre şi stătea în tribune lângă părinţi şi urmărea jocul copiilor. Mi-a zis că ar căuta talente pentru Liga Oraşelor...
   Femeia aia îl cunoştea şi probabil că o cunoştea şi el - greu de uitat o persoană atât de mare şi de altă etnie. Cu toate acestea, i se adresase cu doamnă. Oare de ce? Pentru că, deşi o cunoştea din vedere, de la meciurile de baschet, uitase cum o cheamă? Posibil, dar Ralph nu era deloc convins de explicaţia asta. Willow Rainwater nu este deloc un nume pe care să-l poţi uita cu uşurinţă.
   - Poate că era tulburat, murmură Ralph pentru sine sau pentru copiatorul adormit. Plus că...
   Şi îşi mai aminti ceva. Ceva care-l făcu să nu respingă chiar de tot motivul pentru care Maitland îi zisese doamnă lui Willow Rainwater.
   Johnny, fratele lui mai mic cu 3 ani decât el, nu era deloc bun la de-a v-aţi ascunselea. De multe ori doar se ducea în camera lui şi îşi punea pătura peste cap, zicându-şi că, dacă el nu-l vede pe Ralphie, atunci nici Ralphie nu are cum să-l vadă. Şi atunci, oare nu ar fi posibil ca un om care tocmai a comis o crimă abominabilă să fie predispus la acelaşi fel de autosugestie? Dacă eu nu te cunosc, atunci nu mă cunoşti nici tu pe mine. Dementă logică, evident, dar discutăm aici despre o crimă comisă de un nebun; iar aşa s-ar putea explica mai multe, nu doar reacţia lui Terry faţă de Rainwater, ci şi motivul pentru care şi-a imaginat că ar putea scăpa basma curată, cu toate că îl cunoşteau foarte bine mulţi locuitori din Flint City şi era o adevărată celebritate printre suporteri.
   Însă mai era şi Carlton Scowcroft. Dacă închidea ochii, Ralph îl şi vedea pe Gold subliniind un anumit pasaj din declaraţia lui Scowcroft, în timp ce îşi pregătea cuvântul de încheiere pe care avea să-l adreseze juraţilor. Poate chiar inspirându-se din tertipurile la care apelase avocatul lui OJ11. Dacă nu sunteţi siguri, trebuie să-l achitaţi, spusese Johnnie Cochran, avocatul celebrului fotbalist. Varianta lui Gold – aproape la fel de memorabilă – ar putea să fie: Din moment ce n-a ştiut ce face, trebuie să-l eliberaţi.
   Poate că i-ar merge, dar...
   Scowcroft a declarat că Maitland a pus sângele de pe faţă şi haine pe seama unei hemoragii nazale. A ţâşnit mai abitir ca Old Faithful, i-a zis Terry. E pe-aici cineva care să-mi poată pune un dop?
   Însă, cu excepţia celor 4 ani de facultate, Terry Maitland trăise doar în Flint City. Nu ar fi avut nevoie de îndrumările de pe panoul ăla publicitar de lângă Coney Ford; de fapt, n-ar fi trebuit să aibă nevoie de nicio îndrumare.
   Atunci, de ce a întrebat cum poate ajunge la un cabinet medical?
   Samuels se întoarse cu o cola, un burger împachetat în folie şi cu un pahar din plastic cu cafea, pe care i-l întinse lui Ralph.
   - Totul în regulă?
   - Da. După ceasul meu, mai au 20 de minute.
   După ce termină, o să încerc să-l conving să ne dea o mostră de ADN.
   Samuels îşi despachetă burgerul şi îl studie suspicios.
   - Dumnezeule mare! exclamă el. Parcă-i chestia aia pe care o râcâie paramedicii de pe victimele incendiilor.
   Şi totuşi se apucă să mănânce.
   Lui Ralph îi trecu prin minte să aducă vorba despre discuţia dintre Terry şi Rainwater şi despre întrebarea aia bizară despre cabinetul medical; dar n-o făcu. Îi trecu prin minte să aducă vorba despre faptul că Terry nu a încercat să se deghizeze şi nici măcar nu şi-a acoperit faţa cu ochelari de soare; dar nu făcu nici asta. Mai ridicase problemele astea, iar Samuels refuzase să le discute, continuând să susţină - pe bună dreptate - că nu suportau comparaţie cu declaraţiile atât de multor martori şi cu rezultatele incriminatorii ale expertizei medico-legale.
   Aşa cum anticipase Samuels, cafeaua era cu adevărat îngrozitoare, dar Ralph sorbi din ea, golind aproape paharul până când Gold sună ca să-i anunţe că vrea să iasă din sala de interogatoriu. Expresia de pe chipul avocatului îi puse un nod în gât lui Ralph. Nu era una îngrijorată, nici furioasă nu era şi nici nu era expresia de indignare teatrală la care apelează unii avocaţi atunci când înţeleg cât de mare este rahatul în care a intrat clientul lor.
   Nu, expresia aceasta era una de compasiune autentică.
   - Vai şi-amar, măi, băieţi! le spuse el. De mare belea aţi dat!
 

20.

    SPITALUL GENERAL FLINT CITY
   SECŢIA PATOLOGIE ŞI SEROLOGIE

   În atenţia: Dlui Det. Ralph Anderson
   Dlui lt Yunel Sablo
   Dlui procuror William Samuels
   Din partea: Dr Edward Bogan
   Data: 14 iulie
   Subiect: Grupă sangvină şi ADN

     Sânge:
   Au fost analizate mai multe obiecte pentru determinarea grupei de sânge.
   Primul obiect a fost creanga folosită pentru sodomizarea victimei, Frank Peterson, copil de rasă albă, sex masculin, 11 ani. Creanga respectivă era lungă de aproximativ 55 cm şi avea diametrul de circa 7 cm. De la jumătate fusese jupuită de coajă, probabil din cauză că a fost mânuită brutal de criminal (a se vedea fotografia anexată). Pe această porţiune netedă a crengii au fost descoperite mai multe amprente, care au fost fotografiate şi ridicate de Departamentul de Criminalistică al Statului, înainte ca probele să-mi fie remise de Det. Ralph Anderson (Poliţia Flint City) şi de lt Yunel Sablo (Poliţia Statală, Secţia 7). Prin prezenta declar că probele au fost nealterate.
   Sângele de pe ultimii 13 cm ai acestei părţi a crengii este 0+, grupa sangvină a victimei, după cum ne-a confirmat dr Horace Connolly, medicul familiei lui Frank Peterson. Pe creangă mai există şi alte urme de sânge 0+, cauzate de fenomenul denumit „împroşcare”. Se pare că aceşti stropi au ţâşnit în sus în timp ce victima era agresată sexual şi se poate presupune că pielea şi hainele violatorului prezintă asemenea urme de sânge.
   Pe creangă au fost descoperite de asemenea şi urme din al doilea tip de sânge. Acesta este AB+, o grupă mult mai rară (prezentă doar la 3% din populaţie). Sunt de părere că acesta este sângele făptaşului şi presupun că s-a tăiat la mâna cu care mânuia extrem de energic creanga.
   Foarte mult sânge din grupa 0+ a fost descoperit într-o dubă Econoline 2007, şi anume: pe scaunul din dreptul volanului, pe volan şi pe bord. Duba Econoline a fost găsită abandonată în parcarea personalului din spatele localului Shorty’s Pub (Main Street, nr. 1124). Pete de sânge AB+ au fost descoperite de asemenea pe volanul dubei. Aceste mostre mi-au fost aduse de serg. Elmer Stanton şi serg. Richard Spencer, de la Departamentul de Criminalistică al Statului şi declar, prin prezenta, că probele au fost nealterate.
   Foarte mult sânge din grupa 0+ a fost descoperit şi pe hainele (cămaşă, pantaloni, şosete, adidaşi şi chiloţi) recuperate dintr-un Subaru 2011, descoperit pe un debarcader abandonat, lângă Route 72 (cunoscut şi sub numele de Drumul Fierăriei Vechi). Există o pată de sânge AB+ pe manşeta stângă a cămăşii. Aceste mostre mi-au fost aduse de agentul de poliţie John Koryta (Secţia 7) şi serg. Spencer (Criminalistică), iar prin prezenta declar că probele au fost nealterate. Nu s-a descoperit sânge AB+ în autoturismul Subaru până la data întocmirii acestui raport. S-ar putea găsi urme de sânge din grupa aceasta, dar este posibil ca sângele din zgârieturile dobândite de făptaş în timpul comiterii crimei să fi fost deja coagulat atunci când acesta a abandonat maşina. La fel de posibil este ca făptaşul să-şi fi bandajat rănile, cu toate că mie mi se pare destul de improbabil, având în vedere că mostrele sunt atât de mici. Presupun că a fost vorba doar de nişte tăieturi minore.
   Recomand ca, în cel mai scurt timp, să se stabilească grupa sangvină a oricărui suspect, din cauza relativei rarităţi a grupei AB+.

    ADN:
   Sunt foarte multe mostre care aşteaptă testarea ADN în laboratorul din Cap City şi, în circumstanţe normale, rezultatele se obţin după câteva săptămâni, dacă nu chiar luni. Totuşi, având în vedere atât violenţa extremă a acestei crime, cât şi vârsta victimei, mostrele prelevate de la locul crimei au fost situate în „capul listei”.
   Cea mai importantă dintre acestea este mostra de lichid seminal prelevată de pe pulpele şi fesele victimei, însă s-au obţinut şi mostre de piele de pe creanga folosită pentru sodomizarea băiatului. Şi, evident, mai există şi mostrele de sânge, la care m-am referit mai sus. Raportul ADN va fi gata săptămâna viitoare şi, pe baza lui se vor putea compara mostrele. Serg. Stanton m-a informat că acest raport ar putea fi gata mai curând, însă eu am experienţă în privinţa acestor teste şi aş sugera că vinerea viitoare pare o dată mai sigură, chiar şi într-un caz atât de urgent cum este acesta.
   Deşi se poate considera că îmi depăşesc atribuţiile, mă văd obligat să adaug o remarcă de natură personală. De-a lungul carierei mele, am avut de-a face cu probe prelevate de la multe victime ucise, dar aceasta este de departe cea mai oribilă crimă pe care am văzut-o, iar persoana care a comis-o trebuie să fie prinsă cu maximă celeritate.

    Raport dictat la 11 a.m.
    Dr Edward Bogan

21.

        Howie Gold a încheiat întâlnirea privată cu Terry la ora 8:40 p.m., cu 10 minute înainte de consumarea jumătăţii de oră pe care o avusese la dispoziţie. Până atunci, lui Ralph şi Bill Samuels li se alăturaseră Troy Ramage şi Stephanie Gould, o agentă de poliţie care intrase în tură la opt şi care adusese cu ea o trusă sigilată pentru prelevarea ADN-ului.
   Ralph ignoră comentariul lui Howie (vai şi-amar, mare belea) şi îl întrebă pe avocat dacă el şi clientul lui sunt de acord cu recoltarea unei probe de salivă.
   Howie ţinea cu piciorul uşa de la sala de interogatoriu ca să nu se încuie la loc.
   - Vor să-ţi ia probe de salivă, Terry. Eşti de acord? Oricum ţi le vor lua şi eu trebuie să dau nişte telefoane.
   - În regulă, spuse Terry.
   Sub ochi îi apăruseră cearcăne negre, dar părea extrem de calm.
   - Să facă tot ce vor, ca să pot să scap de aici înainte de miezul nopţii.
   Individul părea absolut convins că aşa va fi. Ralph şi Samuels schimbară o privire. Sprâncenele ridicate ale lui Samuels îl făceau să semene mai mult ca oricând cu Alfalfa.
   - Sun-o pe nevastă-mea, ceru Terry. Spune-i că sunt bine.
   Howie zâmbi larg.
   - E numărul unu pe lista mea.
   - Du-te la capătul culoarului, îl sfătui Ralph. Acolo o să ai semnal bun.
   - Ştiu, zise Howie. Am mai fost aici. E ca un fel de reîncarnare.
   Apoi, către Terry:
   - Să nu spui nimic până nu mă întorc.
   Poliţistul Ramage luă mostrele de salivă, câte una din interiorul fiecărui obraz. Apoi le ridică în faţa camerei de supraveghere şi abia după aceea le puse în câte un flacon steril. Agenta Gould băgă flacoanele în trusă şi o ridică în faţa camerei în timp ce o sigila cu o etichetă roşie, din acelea cu care erau marcate probele. În continuare, agenta semnă documentul de primire. Cei doi poliţişti trebuiau să ducă aceste mostre în încăperea cât o debara, unde se afla magazia de probe a Poliţiei Flint City. Acolo, aveau să fie din nou arătate unei camere de supraveghere şi abia apoi înregistrate.
   Alţi doi agenţi, cel mai probabil aparţinând poliţiei statale, aveau să le transporte a doua zi la laboratorul din Cap City. „Nealterate”, cum ar fi spus doctorul Bogan.
   Exprimare poate puţin cam strictă, dar nu era de glumă cu probele astea. Ralph avea de gând să facă tot posibilul ca mostrele să rămână intacte. Să nu le atingă nimeni. Să nu le încurce nimeni.
   În timp ce Howie îşi dădea telefoanele, Samuels a vrut să intre înapoi în sala de interogatoriu, dar Ralph l-a oprit, pentru că voia să tragă cu urechea la ce vorbea avocatul.
   Acesta a discutat scurt cu soţia lui Terry - detectivul l-a auzit spunând: Totul o să fie bine, Marcy. După care a dat alt telefon, şi mai scurt, unei persoane pe care a informat-o unde se află fiicele lui Terry şi căreia i-a atras atenţia că o să fie plin de ziarişti pe Barnum Court şi că trebuie să procedeze în consecinţă. Apoi reveni în sala de interogatoriu.
   - În regulă. Haide să vedem dacă putem să rezolvăm încurcătura asta.
   Ralph şi Samuels se aşezară vizavi de Terry. Scaunul dintre ei rămase gol. Howie prefera să stea în picioare, cu mâna pe umărul clientului său.
   Zâmbind, Samuels începu să vorbească:
   - Îţi cam plac băieţeii, domnule antrenor, nu-i aşa?
   Terry nu ezită câtuşi de puţin.
   - Îmi plac foarte mult. Îmi plac şi fetele, din moment ce am două fiice.
   - Şi sunt convins că fetiţele tale fac sport, cum să nu facă, dacă îl au tătic pe Domnul Antrenor T.? Însă nu te ocupi de echipele de fete, nu-i aşa? Nu antrenezi nicio echipă de fotbal european, nici de softball, nici de lacrosse. Te limitezi la băieţi. Baseball vara, fotbal în Liga Pop Warner toamna şi baschet iarna, deşi mi se cam pare că la ăsta din urmă te mulţumeşti doar cu rolul de spectator. Că doar te duci sâmbăta după-amiaza la YMCA, chipurile ca să cauţi talente, nu? Ca să cauţi băieţi iuţi şi îndemânatici. Şi, dacă tot eşti acolo, să-i vezi şi cum arată în pantaloni scurţi, nu?
   Ralph se aştepta ca Howie să-l oprească, numai că Howie nu spunea nimic. Deocamdată. Chipul îi era complet lipsit de expresie şi nu îşi mişca decât ochii. Probabil că joacă poker al dracu’ de bine, îşi spuse el.
   Pe de altă parte, Terry începuse să zâmbească.
   - Chestia asta ai aflat-o de la Willow Rainwater. N-aveai de la cine altcineva. Nu-i aşa că-i o figură? Ar trebui s-o auzi cum răcneşte la meciuri. Blochează, blochează, mişcă-te mai repede, DU-TE LA COŞ! Ce mai face?
   - Tu să-mi zici, spuse Samuels. Doar te-ai întâlnit cu ea marţi seară.
   - Nu m-am...
   Howie îl apucă de umăr şi-l strânse, înainte să mai poată adăuga ceva.
   - Ce-ar fi să renunţaţi la introducere? Spuneţi-ne doar de ce se află Terry aici. Daţi cărţile pe faţă!
   - Spune-ne unde ai fost marţi, ripostă Samuels. Termină ce-ai început.
   Însă Howie Gold îl strânse iarăşi de umăr pe Terry, mai tare de data aceasta, împiedicându-l şi acum să vorbească.
   - Nu, Bill, nu merge aşa. Spuneţi-ne ce dovezi aveţi, dacă nu vreţi să ne ducem la presă şi să declarăm că l-aţi arestat pe unul dintre cetăţenii de frunte ai oraşului nostru, că aţi aruncat cu noroi în reputaţia lui, că i-aţi speriat soţia şi fiicele şi nu vreţi să spuneţi de ce.
   Samuels se uită la Ralph, care ridică din umeri. Dacă procurorul n-ar fi fost de faţă, el ar fi început deja să înşire dovezile, sperând că aşa va obţine o mărturisire cât mai grabnică.
   - Haide, Bill! zise Howie. Omul ăsta vrea să se ducă acasă, la familia lui.
   Samuels zâmbi, însă ochii îi rămaseră reci - zâmbetul lui nu era decât o grimasă care-i dezvelea dinţii.
   - O să afle la tribunal ce dovezi avem, Howard. Aşteaptă până luni.
   Ralph sesiză că se destramă ţesătura - şi aşa destul de subţire - a amabilităţii, în mare parte din vina lui Bill, înfuriat la modul cel mai sincer de oribila crimă şi de cel care o comisese. Aşa cum ar fi fost oricine... însă „vorba dulce mult aduce”, cum ar fi spus bunicul lui Ralph.
   - Înainte să începem, am şi eu o întrebare, interveni detectivul, străduindu-se să adopte un ton cât mai jovial. Una singură? Bine, domnule avocat? Oricum o să aflăm puţin mai târziu.
   Howie păru recunoscător că nu mai este nevoit să discute cu Samuels.
   - Să auzim.
   - Ce grupă de sânge ai, Terry? Ştii?
   Terry se uită la Howie. Howie ridică din umeri. Atunci Terry se uită înapoi la Ralph.
   - Ar trebui s-o ştiu. Donez de şase ori pe an la Crucea Roşie pentru că am o grupă cam rară.
   - AB pozitiv?
   Terry se uită nedumerit la el.
   - De unde ştii?
   Îşi dădu imediat seama care trebuie să fie răspunsul şi se grăbi să adauge:
   - Dar nici chiar prea rară. Cel mai puţin întâlnită e AB negativ. Unu la sută din toată populaţia. Crucea Roşie îi are pe ăştia în listele de apelare rapidă.
   - Când vine vorba de ceva foarte rar, eu mă gândesc la amprente, remarcă Samuels pe un ton de conversaţie lejeră. Probabil din cauză că ne referim mai mereu la ele în procese.
   - Cu toate că nu joacă vreun rol prea important în deciziile luate de juraţi, spuse Howie.
   Samuels nu-l luă în seamă şi continuă:
   - Nu există două perfect identice. Apar chiar diferenţe minuscule şi în amprentele gemenilor identici. Nu se întâmplă să ai un frate geamăn, Terry, nu?
   - Doar nu zici că ai găsit amprentele mele acolo unde a fost omorât micuţul Peterson?
   Expresia de pe chipul lui Terry era una de neîncredere pură. Ralph se văzu nevoit să admită că tipul era un actor al naibii de bun şi intenţiona să joace jocul ăsta până în ultima clipă.
   - Atât de multe amprente din astea avem că nici nu le mai ştiu numărul, spuse Ralph. Sunt peste tot în duba albă cu care l-ai răpit pe Frank Peterson. Pe bicicleta puştiului, pe care am găsit-o în spatele dubei. Pe trusa cu scule din dubă. Sunt peste tot în Subaru ăla în care te-ai urcat în spatele localului Shorty’s Pub. Şi mai ştii ceva? Ţi-am găsit amprentele şi pe creanga cu care a fost sodomizat băiatul, agresiune atât de violentă că doar leziunile interne pe care i le-a provocat i-ar fi putut aduce moartea.
   - N-am avut nevoie nici de praf şi nici de lumină UV ca să le prelevăm pe astea, interveni Samuels. Amprentele de pe creangă sunt roşii de la sângele copilului.
   Acesta era momentul în care majoritatea criminalilor - în jur de 95% - ar fi cedat nervos, indiferent dacă aveau sau nu avocat. Însă nu şi criminalul acesta.
   Ralph citi şoc şi uluire în ochii lui, dar nu descoperi acolo nici urmă de vinovăţie.
   Howie îşi reveni şi trecu la atac.
   - Aveţi amprentele. În regulă. N-ar fi prima oară când sunt plantate nişte amprente.
   - Ţi-aş da dreptate dacă ar fi vorba doar de câteva, spuse Ralph. Dar şaptezeci? Optzeci? În sângele de pe arma crimei?
   - Avem şi o serie de martori, zise Samuels şi începu să-i enumere pe degete. Ai fost văzut când l-ai abordat pe Peterson în parcarea de la Băcănia cu Delicatese a lui Gerald. Ai fost văzut când i-ai pus bicicleta în spatele dubei cu care erai. Băiatul a fost văzut urcându-se în dubă împreună cu tine. Ai fost văzut ieşind din păduricea unde a avut loc crima, plin de sânge. Aş putea să continui, dar mama m-a învăţat să păstrez câte ceva şi pentru mai târziu.
   - Martorii oculari sunt rareori demni de încredere, spuse Howie, clătinând din cap. Amprentele sunt discutabile, dar martorii oculari...
   Acum interveni Ralph.
   - Aş înclina să fiu de acord cu tine, cel puţin în mare parte din cazuri. Însă nu şi în ăsta. Am stat de vorbă cu unii dintre ei, care mi-au zis că Flint City este, de fapt, un oraş foarte mic, unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Nu zic că le dau dreptate, dar cartierul de vest este o comunitate unită, iar domnul Maitland este foarte bine cunoscut aici. Terry, femeia care te-a identificat la băcănie îţi este vecină, iar fata care te-a văzut ieşind de după copacii din Parcul Figgis te cunoaşte foarte bine, dar nu doar pentru că stă pe Barnum Street, la câteva case de tine, ci pentru că odată şi-a pierdut câinele şi tu i l-ai găsit.
   - June Morris? bâigui năucit Terry. Junie?
   - Mai sunt şi alţii, spuse Samuels. Şi încă mulţi.
   - Willow?
   Terry rămăsese fără suflare, de parcă tocmai ce ar fi primit un pumn zdravăn în plex.
   - Şi ea?
   - Mulţi, repetă Samuels.
   - Fiecare dintre ei te-a ales dintr-un şir de 6 fotografii, zise Ralph. Fără pic de ezitare.
   - Nu cumva în fotografia aia clientul meu purta o şapcă a Dragonilor Aurii şi avea un tricou cu un C mare pe piept? întrebă Howie. Nu cumva s-a întâmplat ca ofiţerul care conducea interogatoriul să pună - evident, din greşeală - degetul chiar pe poza aia?
   - Ştii că nu facem din astea, zise Ralph. Cel puţin, sper că ştii.
   - Ce coşmar! şopti Terry.
   Samuels îi zâmbi compătimitor:
   - Te înţeleg. Tot ce poţi face ca să se sfârşească este să ne spui de ce ai făcut-o?
   Ca şi cum ar exista pe lumea asta un motiv pe care să-l poată pricepe cineva cu minte în cap, îşi spuse Ralph.
   - S-ar putea să conteze.
   Samuels schimbase placa şi acum se dădea înduioşat.
   - Însă trebuie să mărturiseşti înainte să primim rezultatele ADN. Avem o mulţime de probe şi nu trebuie decât să fie comparate cu mostrele de salivă pe care ţi le-am luat acum...
   Se întrerupse şi ridică din umeri. Vezi, Doamne, era neputincios în faţa sistemului.
   - Haide, spune-ne! îl îndemnă şi Ralph. Nu ştiu dacă a fost un episod de nebunie temporară sau de amnezie disociativă. Sau n-ai putut să-ţi stăpâneşti impulsurile sexuale sau naiba ştie ce o fi fost. Doar mărturiseşte.
   Simţea că vorbeşte din ce în ce mai tare şi îi trecu prin cap să reducă volumul. Însă nu o făcu. Lasă-l să se sperie şi mai tare.
   - Fii bărbat şi mărturiseşte!
   Mai mult pentru sine, decât ca să fie auzit de ceilalţi, Terry spuse:
   - Nu înţeleg cum se poate aşa ceva. Marţi nici măcar nu eram în oraş.
   - Dar unde erai? îl întrebă Samuels. Haide, surprinde-ne! Mor după poveştile frumoase. În liceu am citit aproape toate romanele scrise de Agatha Christie.
   Terry se întoarse spre Gold, care făcu un semn din cap.
   Însă lui Ralph i se păru că acum avocatul părea îngrijorat.
   Toate informaţiile alea despre grupa sangvină şi amprente îl cam zdruncinaseră. Ca să nu mai pomenim de treaba cu martorii oculari. Dar cel mai tare probabil că l-a zguduit declaraţia micuţei Junie Morris, al cărei căţeluş se pierduse şi fusese găsit de dragul şi prietenosul antrenor T., om pe care te poţi baza întotdeauna.
   - În Cap City eram. Am plecat marţi dimineaţă la 10, m-am întors miercuri noaptea. Mă rog, cam pe la nouă şi jumătate, asta înseamnă noapte pentru mine.
   - Presupun că n-ai fost însoţit, zise ironic Samuels. Ai plecat doar aşa, ca să fii singur cu gândurile tale, da? Ca să te pregăteşti pentru meciul cel mare?
   - Am...
   - Ai fost cu maşina ori cu duba aia albă? Apropo, unde ai ţinut-o ascunsă? Şi, mai ales, de unde ai reuşit să furi una cu număr de New York? Eu aş cam avea o teorie în privinţa asta, dar mi-ar face mare plăcere să te aud că mărturiseşti sau negi...
   - Vrei să asculţi ce am de spus sau nu? îl întrebă Terry.
   Incredibil! începuse să zâmbească din nou.
   - Poate că ţi-e frică să mă asculţi. Şi poate că ai dreptate să te temi. Eşti în căcat până la brâu, domnu’ Samuels, şi te afunzi în el tot mai mult.
   - Serios? În cazul ăsta, cum se face că, dintre noi doi, doar eu pot să ies de aici la sfârşitul interogatoriului şi să mă duc acasă, cu sufletul împăcat?
   - Calmează-te! îi şopti Ralph.
   Samuels se răsuci spre el, bălăngănindu-şi smocul rebel din creştet. Detectivului nu i se mai părea amuzant acum.
   - Nu-mi spune mie să mă calmez, domnule detectiv! Stăm aici cu un om care a violat un copil cu o cracă de pom şi i-a sfârtecat beregata ca un... ca un canibal blestemat!
   Gold se uită fix în camera de supraveghere din colţ şi începu să vorbească pentru judecătorul şi juraţii din viitor.
   - Nu te mai purta ca un puşti năbădăios, domnule procuror, dacă nu vrei să pun punct chiar acum acestui interogatoriu.
   - N-am fost singur, zise Terry, şi nu ştiu nimic despre nicio dubă albă. M-am dus în Cap City împreună cu Everett Roundhill, Billy Quade şi Debbie Grant. Cu alte cuvinte, catedra de engleză a liceului din Flint. Am un Ford Expedition, dar era în service pentru că i-a murit aerul condiţionat, aşa că am mers toţi cu maşina lui Ev. Este şeful catedrei şi are un BMW. Am plecat din faţa liceului la ora 10.
   Pentru moment, Samuels părea descumpănit de explicaţiile antrenorului şi incapabil să pună întrebarea evidentă, aşa că o făcu Ralph în locul lui.
   - Şi ce anume se întâmpla în Cap City de a fost necesar ca 4 profesori de engleză să facă drumul până acolo în mijlocul vacanţei de vară?
   - Harlan Coben, răspunse laconic Terry.
   - Cine-i Harlan Coben? întrebă Bill Samuels, al cărui interes pentru romanele poliţiste se pare că atinsese apogeul cu lecturile din Agatha Christie.
   Însă Ralph ştia; nu se dădea în vânt după literatura de niciun fel, dar soţia lui era o cititoare pasionată.
   - Autorul de cărţi poliţiste?
   - Autorul de cărţi poliţiste, încuviinţă Terry. Există un grup care se numeşte Program Regional pentru Profesorii de Engleză, care organizează în fiecare vară câte o conferinţă. Numai atunci ne putem întâlni toţi. Avem seminarii şi mese rotunde, chestii din astea. În fiecare an se ţine în câte un alt oraş. Anul ăsta a fost Cap City. Însă profesorii de engleză sunt şi ei oameni şi e greu să-i strângi pe toţi, chiar în vacanţa de vară, pentru că fiecare are alte treburi - vacanţe cu familia, treburi casnice, reparaţii şi alte alea, de care nu s-au putut ocupa în timpul anului şcolar. Plus tot felul de activităţi de sezon. De exemplu, eu mă ocup de Liga Mică şi Liga Oraşelor. Aşa că organizatorii încearcă mereu să invite câte o personalitate care să constituie punctul de atracţie al celei de-a doua zile, când apar oricum majoritatea participanţilor.
   - În cazul acesta, marţea trecută? întrebă Ralph.
   - Da. Conferinţa de anul acesta s-a desfăşurat la Hotelul Sheraton, din 9 iulie, adică de luni, şi până în 11 iulie, miercuri. N-am mai fost de 5 ani la conferinţele astea, dar, când Ev mi-a zis că invitat o să fie Coben şi că mergeau şi colegii noştri, am vorbit cu Gavin Frick şi cu tatăl lui Baibir Patel să se ocupe ei de antrenamentele de marţi şi miercuri. M-a durut sufletul să fac asta, pentru că urma semifinala, dar ştiam că mă voi întoarce pentru antrenamentele de joi şi vineri şi nu voiam să-l pierd pe Coben. I-am citit toate romanele. E un maestru al intrigii şi are mult umor. Pe lângă asta, conferinţa de acum se ocupa de modalităţile de predare a literaturii de succes în rândul adulţilor la clasele de la a şaptea la a douăsprezecea. Iar asta este o problemă care stârneşte controverse de ani buni, mai cu seamă în partea aceasta a ţării.
   - Scuteşte-ne de expozeu! îl întrerupse Samuels. Treci la concluzii!
   - În regulă. Am plecat la Cap City. Am ajuns la masa de prânz. Am fost la discursul lui Coben. Am participat la masa rotundă de la 8 p.m.. Am dormit acolo. Ev şi Debbie şi-au luat câte o cameră single, dar eu şi cu Billy Quade ne-am cazat într-una dublă şi am împărţit costurile. A fost ideea lui. Zicea că îşi construieşte o anexă la casă şi trebuie să facă economie la bani. Toţi trei vor garanta pentru mine.
   Se uită la Ralph şi făcu un gest cu palmele deschise.
   - Am fost acolo. Asta-i concluzia.
   Tăcere. Într-un final, Samuels spuse:
   - La ce oră a fost discursul lui Coben?
   - La trei, răspunse Terry. La ora trei, în după-amiaza zilei de marţi.
   - Ce convenabil! exclamă sarcastic Samuels.
   Howie Gold zâmbi cu toată gura:
   - Nu şi pentru voi.
   Ora trei, îşi zise Ralph. Cam atunci când Arlene Stanhope pretindea că l-ar fi văzut pe Terry punând bicicleta lui Frank Peterson în spatele dubei furate şi plecând cu băiatul pe scaunul din faţă. Nu, nu „cam”. Doamna Stanhope a zis că auzise ceasul de la primărie anunţând ora.
   - A ţinut discursul în sala de întruniri de la Sheraton? întrebă el.
   - Da. Sala mare, de vizavi de cea de banchete.
   - Şi eşti sigur că a început la trei.
   - La trei şi-a început prezentarea preşedinta Programului. Şi ne-a cam plictisit vreo 10 minute.
   - Îhî. Şi cât timp a vorbit Coben?
   - Aproximativ 45 de minute. După care a răspuns la întrebări. Probabil că era în jur de patru jumătate
când a terminat.
   Lui Ralph i se învârtejeau gândurile în cap ca nişte bucăţele de hârtie într-un vânt puternic. Nu-şi amintea să mai fi fost vreodată luat prin surprindere într-un asemenea hal. Ar fi trebuit să verifice toate mişcările lui Terry, însă aşa au decis la şedinţa operativă de luni dimineaţă. Atât el, cât şi Samuels şi Yune Sablo, de la poliţia statală, căzuseră de acord că, dacă se apucau să pună întrebări despre Maitland înainte de a-l aresta, ar fi riscat să alerteze un individ extrem de periculos. Plus că nici nu le păruse necesar, în lumina dovezilor copleşitoare pe care le aveau. Însă acum...
   Aruncă o privire spre Samuels şi îşi dădu seama că nu are la ce ajutor să se aştepte din partea lui. Expresia procurorului era o combinaţie de îndoială şi perplexitate.
   - Aţi dat-o în bară rău de tot, spuse Gold. Sunt convins că vă daţi şi voi seama.
   - Ba n-am dat-o deloc în bară, replică Ralph. Avem amprentele, avem martori oculari care îl cunosc bine şi, foarte curând, vom avea şi rezultatele ADN. Dacă se potrivesc, afacerea e încheiată.
   - O, nu te grăbi, că s-ar putea să mai avem şi alte dovezi, spuse Gold. Detectivul meu se ocupă chiar acum de asta şi este un om de toată încrederea.
   - Ce dovezi? izbucni Samuels.
   Gold zâmbi.
   - De ce să vă stric surpriza? O să aflaţi curând ce descoperă Alec. Dacă ce mi-a spus clientul meu se va confirma, cred că te vei pomeni cu alte găuri în bărcuţa ta, Bill. Şi bărcuţa aia deja ia apă la greu.
   Alec era Alec Pelley, fost detectiv în cadrul poliţiei statale, actualmente la pensie, care lucra exclusiv pentru avocaţii inculpaţilor din cauzele penale. Serviciile lui erau extrem de scumpe, dar îşi făcea foarte bine treaba. Odată, la un pahar, Ralph l-a întrebat pe Pelley ce l-a determinat să treacă de cealaltă parte a baricadei. Pelley i-a răspuns că ajunsese la concluzia că patru dintre oamenii pe care îi vârâse la închisoare fuseseră nevinovaţi şi avea remuşcări din cauza asta şi voia să-şi ispăşească păcatele. „În plus”, adăugase el, „e tare nasol la pensie dacă nu ştii să joci golf.”
   N-avea niciun sens să facă speculaţii cu privire la ce dovezi vâna Pelley acum, presupunând, fireşte, că nu alerga după himere. Şi că nu era doar o cacealma a avocatului. Ralph se uită lung la Terry, căutând din nou un semn de vinovăţie pe chipul lui, dar nevăzând decât îngrijorare, supărare şi consternare - expresia unui om arestat pentru o faptă pe care nu a comis-o.
   Numai că o comisese, toate probele atestau asta, iar rezultatul ADN va fi ultimul cui bătut în sicriul lui. Alibiul lui Maitland era doar o minciună abil construită, aşa cum foloseau criminalii din romanele Agathei Christie (sau ale lui Harlan Coben). În dimineaţa următoare, Ralph va începe s-o demonteze bucată cu bucată - mai întâi luându-i la întrebări pe colegii lui Terry, apoi verificând tot ce s-a întâmplat la conferinţa aia, cu accent pe orele între care a avut loc evenimentul cu Coben.
   Dar încă dinainte de a se apuca de treabă - treabă din care-şi câştiga pâinea - i se păru că depistează o posibilă neconcordanţă în alibiul lui Terry. Arlene Stanhope îl văzuse pe Frank Peterson urcând în duba albă cu Terry la ora trei.
   June Morris îl văzuse pe Terry în Parcul Figgis şi plin de sânge pe la şase şi jumătate - mama fetiţei a spus că la televizor începuse buletinul meteo atunci când June plecase de acasă. Ceea ce reprezenta un interval de trei ore şi jumătate, adică suficient timp în care Terry să fi parcurs cei 112 kilometri dintre Cap City şi Flint City. Dar dacă nu pe Terry Maitland îl văzuse doamna Stanhope în parcarea de la Băcănia cu Delicatese a lui Gerald? Dar dacă era un complice care semăna cu Terry? Sau poate doar era îmbrăcat ca Terry, cu tricoul şi şapca Dragonilor Aurii?
   Părea puţin probabil până în momentul când luai în calcul vârsta doamnei Stanhope... şi ochelarii cu lentile groase pe care îi purta...
   - Am terminat aici, domnilor? îi întrebă Gold. Pentru că am multă treabă de făcut dacă încă vă încăpăţânaţi să-l reţineţi pe domnul Maitland. Printre primele puncte pe listă este anunţarea presei. Nu tocmai preferatul meu, dar...
   - Minţi! spuse iritat Samuels.
   - Dar aşa i-aş putea convinge pe reporteri să plece de lângă casa lui Terry şi fetiţele lui s-ar putea întoarce fără să fie pozate şi hăituite. Şi, mai ales, familia ar avea parte de un strop din liniştea pe care le-aţi răpit-o cu atâta nechibzuinţă.
  - Păstrează vorbele astea mari pentru camerele de luat vederi! se răsti Samuels.
   Apoi întinse degetul spre Terry, intrând în rolul pe care avea să-l joace şi el în faţa judecătorului şi juraţilor.
   - Clientul tău a torturat şi a ucis un copil. El şi numai el este răspunzător dacă rudele lui au ajuns victime colaterale.
   - Eşti incredibil! spuse Terry. Nici măcar nu m-ai interogat înainte de arestare. Nu mi-ai pus nici măcar o singură întrebare.
   Interveni Ralph:
   - Ce-ai făcut după discursul lui Coben?
   Terry clătină din cap, nu pentru că refuza să răspundă, ci pentru că încerca să-şi limpezească gândurile.
   - După? Am stat la coadă împreună cu toată lumea. Dar, din cauza lui Debbie, am fost cam la coada cozii. A trebuit să se ducă la toaletă şi ne-a cerut s-o aşteptăm ca să fim împreună. A lipsit mult. Mulţi s-au dus la WC după ce s-a terminat cu partea de întrebări şi răspunsuri, dar femeile stau mai mult acolo, pentru că... în fine, sunt mai puţine locuri. M-am dus la chioşcul de ziare cu Ev şi Billy şi am aşteptat-o acolo. Când a venit, coada se întinsese până în hol.
   - Despre ce coadă vorbeşti? nu înţelese Samuels.
   - Pe ce lume trăieşti, domnule Samuels? Coada la autografe! Toate lumea avea câte un exemplar din ultimul lui roman, i-am spus că am s-o fac. Cartea era inclusă în preţul biletului la conferinţă. A mea e semnată şi datată şi am să v-o arăt bucuros. Presupunând că n-aţi luat-o deja din casă odată cu restul lucrurilor mele. Când am primit autografele deja trecuse de cinci şi jumătate.
   Dacă ăsta-i adevărul, îşi spuse Ralph, atunci neconcordanţa pe care şi-o imaginase în alibiul lui Terry tocmai ce se făcuse mică cât o boabă de mazăre. Teoretic era posibil să ajungă cu maşina într-o oră de la Cap la Flint City - limita de viteză era de 110 kilometri la oră, dar agenţii de circulaţie nu te băgau în seamă nici dacă mergeai cu 135 sau 145. Însă cum să fi avut timp Terry să comită crima? Dacă nu cumva a fost vreun complice care arăta identic cu el. Dar cum să fi fost fapta vreunui complice, indiferent cu cine ar fi semănat acesta, din moment ce amprentele lui Terry erau peste tot, inclusiv pe creanga aia? Răspuns: n-a avut niciun complice.
   De asemenea: de ce să fi avut nevoie Terry de un complice care să semene cu el, să fie îmbrăcat la fel ca el sau şi una, şi alta? Răspuns: n-a avut nevoie.
   - Ceilalţi profesori de engleză au fost lângă tine tot timpul cât ai stat la coadă? îl întrebă Samuels.
   - Da.
   - Sesiunea de autografe a avut loc tot în sala mare de conferinţe?
   - Da. Mi se pare că aia este sala de evenimente a hotelului.
   - Ce-aţi făcut după ce v-aţi luat autografele?
   - Am fost toţi la cină cu nişte profesori de engleză din Broken Arrow, cu care am făcut cunoştinţă cât timp am stat la coadă.
   - Unde anume la cină? vru să ştie Ralph.
   - La un restaurant care se cheamă Firepit. O cârciumă destul de bună, la vreo trei străzi de hotel. Am ajuns acolo cam pe la şase, am băut ceva la bar înainte de masă, am luat şi desert după aia. Ne-am simţit bine.
   Ultima propoziţie a fost rostită pe un ton nostalgic.
   - Am fost nouă persoane cu totul. Ne-am întors împreună la hotel şi am participat la aceeaşi masă rotundă, care a avut ca temă modalităţi prin care profesorul poate face faţă provocărilor din cărţi cum ar fi Să ucizi o pasăre cântătoare şi Abatorul Cinci. Ev şi cu Debbie au plecat înainte să se termine, dar eu şi cu Billy am rămas până la final.
   - Adică până la ce oră? întrebă Ralph.
   - Nouă şi jumătate, cam aşa.
   - Şi după aia?
   - Am fost cu Billy la bar, am băut câte o bere, după care am urcat în cameră şi ne-am culcat.
   Zice că a fost la discursul unui cunoscut autor de romane poliţiste, chiar atunci când a fost răpit Frank Peterson, îşi spuse Ralph. Că a luat parte la o masă rotundă pe tema unor cărţi interzise în unele şcoli, atunci când Willow Rainwater pretinde că l-a luat cu taxiul din faţa clubului de striptease „Poftiţi, Domnilor” şi l-a dus la gara din Dubrow. Bineînţeles că ştie că vom discuta cu colegii lui, că-i vom căuta pe profesorii din Broken Arrow, că vom sta de vorbă cu barmanul de la Sheraton. Probabil că îşi imaginează că vom cere înregistrările camerelor de supraveghere ale hotelului şi vom verifica autograful de pe ultima carte lansată de Harlan Coben. Nu are cum să nu ştie lucrurile astea, că nu-i deloc prost.
   În cazul în care această poveste a lui se va confirma, concluzia va fi deopotrivă inevitabilă şi imposibil de crezut.
   Samuels se aplecă peste masă şi îşi împinse bărbia înainte.
   - Chiar te aştepţi să credem că marţi, între ora trei şi opt, ai fost tot timpul în compania altor oameni? Tot timpul?
   Terry îi aruncă privirea aceea de care doar profesorii de liceu sunt capabili: Amândoi ştim că eşti cretin, dar nu vreau să te fac de râs în faţa colegilor tăi.
   - Evident că nu. M-am dus şi eu la toaletă înainte de discursul lui Coben. Şi m-am mai dus o dată când eram la restaurant. Poate vei reuşi să convingi juraţii că, în minutul şi jumătate cât mi-a luat să-mi golesc vezica, m-am întors în Flint City, l-am omorât pe sărmanul Frank Peterson şi am revenit în Cap City. Crezi că ai să reuşeşti?
   Samuels se uită la Ralph. Ralph ridică din umeri.
   - Cred că nu mai avem alte întrebări deocamdată, spuse Samuels. Domnul Maitland va fi condus la penitenciarul local, unde va rămâne până luni, când îi vor fi prezentate acuzaţiile.
   Terry se gârbovi brusc.
   - Vrei să mergi până la capăt, zise Gold. Nu contează ce ţi se spune - chiar asta vrei.
   Ralph se aşteptă la o altă explozie din partea lui Samuels, numai că procurorul îl luă prin surprindere, începând să vorbească pe un ton atât de stins şi epuizat, că ai fi zis că el trecuse prin toate necazurile acelei zile, nu Maitland.
   - Zău, Howie, ştii bine că nu am încotro. Ai văzut ce probe avem. Jocul se va încheia în momentul în care rezultatul ADN va confirma prezenţa clientului tău la locul crimei.
   Se aplecă din nou peste masă şi din nou invadă spaţiul personal al lui Terry.
   - Încă mai poţi să scapi de injecţia letală, Terry. Fă-o. Te rog s-o faci. Termină cu prostiile şi mărturiseşte. Fă-o pentru Fred şi Arlene Peterson, care şi-au pierdut copilul în cel mai îngrozitor mod cu putinţă. Ai să te simţi mai bine după aia.
   Terry nu se îndepărtă, aşa cum se aştepta Samuels. Ci se aplecă şi el peste masă, iar acum procurorul se dădu înapoi, ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva omul din cealaltă parte să nu aibă o boală contagioasă pe care să i-o dea şi lui.
   - Nu am ce să mărturisesc, domnule. Nu eu l-am ucis pe Frank Peterson. N-aş face niciodată rău unui copil. Ai greşit. Ai arestat un nevinovat.
   Samuels oftă şi se ridică în picioare.
   - Bine. Ţi-ai ratat şansa. De acum încolo... să te ajute Dumnezeu.

22.

    SPITALUL GENERAL FLINT CITY
    SECŢIA PATOLOGIE ŞI SEROLOGIE

   În atenţia: Dlui Detectiv Ralph Anderson
   Dlui lt Yunel Sablo
   Dlui procuror William Samuels
   Din partea: Dr F. Ackerman, Şefă Secţie Patologie
   Data: 12 iulie
   Subiect: Anexă Autopsie Anatomopatologică/PERSONAL ŞI CONFIDENŢIAL
   În conformitate cu cererea dvs., vă transmit mai jos opiniile mele.
   Frank Peterson ar fi putut sau nu să supravieţuiască actului de sodomizare la care am făcut referire în raportul autopsiei (executată la data de 11 iulie, cu sprijinul dlui dr Alvin Barkland), însă nu există nici urmă de îndoială că principala cauză a morţii a fost exsangvinarea (pierderea masivă de sânge).
   Au fost descoperite urme de muşcături pe faţa, gâtul, umărul, pieptul şi trunchiul lui Peterson. Aceste leziuni, coroborate cu fotografiile de la locul crimei, sugerează următoarea ordine a faptelor: Peterson a fost aruncat cu violenţă la pământ, a căzut pe spate şi a fost muşcat de cel puţin şase ori, cel mult de douăsprezece ori. Putem vorbi aici de un comportament delirant al făptaşului. După aceea, Peterson a fost întors pe partea cealaltă şi sodomizat. Cu siguranţă că, la momentul respectiv, victima nu mai era conştientă. Fie în timpul actului de sodomie, fie imediat după aceea, făptaşul a ejaculat.
   Am subliniat că această anexă este personală şi confidenţială pentru că sunt anumite aspecte ale cazului care, dacă ar fi dezvăluite public, ar face obiectul presei în căutare de senzaţional, nu numai la nivel local, ci şi naţional. Lipsesc bucăţi din trupul lui Peterson, mai precis: lobul urechii drepte, sfârcul drept şi părţi din trahee şi esofag. Probabil că făptaşul a luat aceste bucăţi, împreună cu o fâşie considerabilă de carne de la ceafă, considerându-le trofee personale. De fapt, acesta este scenariul cel mai optimist. Cealaltă ipoteză este că făptaşul a mâncat respectivele bucăţi din corpul victimei.
   Din moment ce dumneavoastră vă ocupaţi de acest caz, veţi proceda după cum credeţi de cuviinţă, dar vă recomand să nu faceţi cunoscute presei aceste fapte şi concluziile mele.
   Totodată, vă recomand să nu le faceţi publice nici în timpul procesului, decât dacă dezvăluirea lor ar fi absolut necesară ca să asigure condamnarea făptaşului. Evident că este lesne de imaginat reacţia părinţilor în faţa unor asemenea informaţii, dar cine ar putea dori să-i pună în această situaţie? Scuzele mele dacă mi-am depăşit atribuţiile, dar am simţit nevoia să o fac în cazul de faţă. Sunt medic legist, dar sunt şi mamă.
   Vă rog să prindeţi omul care a pângărit şi a ucis acest copil, şi asta cât mai repede. Altminteri, cu siguranţă că va comite din nou o faptă la fel de atroce.

   Dr Felicity Ackerman
   Spitalul General Flint City
   Şefă Secţie Patologie
   Şefă Serviciu de Medicină Legală

23.

      Deşi sala principală a secţiei de poliţie din Flint City era mare, părea umplută până la refuz de cei patru bărbaţi care îl aşteptau pe Terry Maitland - doi poliţişti de la poliţia statală şi doi gardieni de la penitenciarul local, toţi trupeşi şi laţi în umeri.
   Deşi era încă buimăcit de toate câte i se întâmplaseră (care încă i se întâmplau), Terry se văzu nevoit să admită că îl distra un pic toată această concentrare de forţe. Închisoarea locală era la doar patru străzi distanţă de secţia de poliţie. Şi prea mulţi muşchi fuseseră convocaţi ca să-l escorteze pe drumul de nici măcar un kilometru.
   - Întinde mâinile! îi ceru gardianul.
   Terry le întinse şi încheieturile lui făcură cunoştinţă cu o pereche nouă de cătuşe. Se uită în jur după Howie, cuprins din senin de aceeaşi nelinişte ca la 5 ani, când se despărţise de mama lui în prima zi de grădiniţă. Howie stătea pe scaun în colţul unui birou gol şi vorbea la telefon. Îl văzu pe Terry că îl caută din priviri, încheie convorbirea şi se grăbi să ajungă lângă el.
   - Nu atingeţi deţinutul, domnule! spuse gardianul care-i pusese cătuşele lui Terry.
   Gold nu-l luă în seamă. Îl luă pe Terry de după umeri şi-i şopti:
   - O să fie bine!
   Apoi făcu un lucru care-l miră chiar şi pe el şi îl surprinse la culme pe clientul său: îl sărută pe acesta pe obraz.
   Cuvintele avocatului (şi gestul de afecţiune al acestuia) avură darul de a-l mai linişti pe Terry. Escortat de cei patru malaci, coborî treptele secţiei, îndreptându-se spre duba penitenciarului care îl aştepta în spatele unei maşini a poliţiei rutiere, cu girofarul pornit. Mai ales cuvintele lui Howie reuşiră să-l facă să nu se intimideze atunci când se pomeni înconjurat de camere de luat vederi şi de reporteri care-l mitraliau cu întrebări: Ai fost pus sub acuzare, ai comis crima, eşti nevinovat, ai mărturisit, ce vrei să le transmiţi părinţilor lui Frank Peterson...
   O să fie bine, îi spusese Gold şi de aceste cuvinte se agăţa disperat Terry.
   Dar desigur că nimic nu va mai fi bine.

PĂRERI DE RĂU

- 14 IULIE-15 IULIE -

1.

        Girofarul cu baterie pe care-l ţinea Alec Pelley pe bordul Fordului Explorer aparţinea zonei gri.
   Poate nu era chiar legal să-l folosească, din moment ce ieşise la pensie şi nu mai făcea parte din poliţia statului Oklahoma; însă, pe de altă parte, poate că avea tot dreptul - de vreme ce era membru al corpului de rezervişti ai poliţiei din Cap City şi îşi plătise cotizaţia la zi. În orice caz, în situaţia de faţă i se păruse necesar să-l pună pe bord şi să-l aprindă. Cu ajutorul lui, a reuşit să facă drumul de la Cap la Flint în timp record, iar la ora nouă şi un sfert bătea la uşa casei de la numărul 17, de pe Barnum Court. Aici nu era niciun ziarist, dar se vedeau luminile orbitoare ale camerelor câteva case mai încolo, unde probabil că locuia familia Maitland.
   I-a deschis uşa un bărbat scund şi îndesat, cu părul de culoarea incertă a nisipului, cu fruntea încruntată şi cu buzele atât de tare strânse că parcă nici nu avea gură.
   Evident pregătit să-şi înceapă discursul cu „ia mai du-te la dracu’”. Femeia din spatele lui era o blondă cu ochi verzi, cu vreo zece centimetri mai înaltă decât soţul ei şi mult mai drăguţă, chiar fără machiaj şi cu ochii umflaţi. Acum ea nu plângea, dar se auzeau alte plânsete din casă. Plânsete de copil. Probabil una dintre fetiţele familiei Maitland, îşi zise Alec.
   - Domnul Mattingly? Doamnă Mattingly? Numele meu este Alec Pelley. V-a telefonat Howie Gold?
   - Da, răspunse femeia. Intraţi, domnule Pelley!
   Alec dădu să păşească peste prag. Mattingly, deşi cu 20 de centimetri mai scund decât el, i se puse cu vitejie în drum.
   - Am putea să vedem mai întâi o legitimaţie?
   - Fireşte.
   Alec le-ar fi putut arăta permisul de conducere, dar preferă legitimaţia de poliţist în rezervă. Nu era nevoie ca soţii Mattingly să ştie că în prezent misiunile lui erau mai mult ca un soi de acte de caritate şi constau în asigurarea pazei la concerte rock, la rodeo, la meciuri de wrestling şi, de 3 ori pe an, la cursele de Monster Truck de la Coliseum. De asemenea, ori de câte ori câte o poliţistă de la circulaţie intra în concediu medical, scria amenzi pentru maşinile parcate ilegal în zona comercială din Cap City. Umilitoare ocupaţie pentru cineva care pe vremuri condusese o echipă formată din 4 detectivi ai poliţiei statale, însă pe Alec nu-l deranja; îi plăcea să stea la aer. Plus că studiase temeinic Biblia, iar în Iacov, capitolul 4, versetul 6, se spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”
   - Mulţumesc, spuse domnul Mattingly, dându-se la o parte şi întinzându-i mâna. Tom Mattingly.
   Alec dădu mâna cu el, aşteptându-se să-i fie strânsă cu putere. Tom Mattingly nu-l dezamăgi.
   - În mod normal, nu sunt suspicios, că locuim într-un cartier liniştit, dar i-am zis lui Jamie că trebuie să fim extrem de prudenţi cât timp le avem pe Sarah şi Grace sub acoperişul nostru. O grămadă de oameni sunt furioşi pe domnu’ antrenor T. şi, credeţi-mă când vă spun, ăsta-i doar începutul. Odată ce se va duce vorba despre ce a făcut, o să fie mult, mult mai rău. Mă bucur că aţi venit să le luaţi de pe capul nostru.
   Jamie Mattingly îi aruncă o privire încărcată de reproş.
   - Indiferent ce-ar fi făcut tatăl lor - dacă a făcut ceva - nu-i vina lor, se răsti ea.
   Apoi i se adresă lui Alec:
   - Fetiţele sunt distruse, mai ales Gracie. Şi-au văzut tatăl luat de poliţie, cu cătuşe la mâini.
   - Iisuse, aşteaptă până o să afle motivul! interveni Mattingly, clătinând dezaprobator din cap. Şi o să-l afle cu siguranţă foarte curând. Din cauza blestematului ăluia de Internet şi din cauza blestematului ăluia de Facebook şi din cauza blestematului ăluia de Twitter. Jamie are dreptate, trebuie să-i acordăm prezumţia de nevinovăţie, aşa se face în America, da’ când îl arestezi în văzul lumii...
   Oftă, chipurile indignat. După aceea continuă:
   - Vreţi să beţi ceva, domnu’ Pelley? Jamie a făcut nişte ceai înainte de meci şi l-a pus la gheaţă.
   - Vă mulţumesc, dar ar fi bine să duc fetiţele acasă cât mai repede. Le aşteaptă mama lor.
   Aceasta era prima misiune a serii. Înainte să iasă din secţia de poliţie, Howie îi turuise o listă întreagă cu sarcini, cu rapiditatea unei mitraliere. Iar al doilea punct de pe listă îl obliga să se întoarcă foarte repede la Cap City, dând numeroase telefoane de pe drum (trăgând nişte sfori şi cerând să i se plătească nişte datorii). Da, era bine că-şi reluase activitatea pentru care era pregătit - mult mai bine decât să dea amenzi de parcare pe Midland Street - numai că partea asta avea să fie dificilă.
   Judecând după peştii morţi agăţaţi pe pereţii simpli, din lemn neprelucrat, ai încăperii în care se aflau fetiţele, aceasta trebuie să fi fost sanctuarul lui Tom Mattingly. Pe ecranul uriaş al televizorului, Spongebob zburda în orăşelul de pe fundul oceanului. Dar zburda fără sunet. Fetiţele după care venise Alec stăteau înghesuite una în alta pe canapea şi încă purtau tricourile şi şepcile Dragonilor Aurii. Mai aveau şi obrăjorii pictaţi cu vopsea aurie şi neagră - probabil le-o aplicase mama lor cu câteva ceasuri în urmă, înainte ca lumea să se ridice pe picioarele din spate, să uite că le-a fost prietenă bună şi să muşte din familia lor - numai că fetiţa mai mică plânsese atât de mult, încât lacrimile ei amare îi şterseseră mare parte din acel machiaj.
   Fata mai mare îl observă pe necunoscut în pragul uşii şi îşi strânse mai tare surioara în braţe. Alec îndrăgea copiii, chiar dacă el personal nu avea niciunul, iar gestul instinctiv al lui Sarah Maitland îi frânse inima: un copil care proteja un alt copil.
   Se opri în mijlocul camerei şi rămase acolo, cu mâinile împreunate în faţă:
   - Sarah? Sunt prieten cu Howie Gold. Ştii cine e, da?
   - Da. Tata e bine?
   Şoapta fetiţei era răguşită de atâta plâns. Grace nici nu se uită la Alec, ci îşi cuibări capul pe umărul surioarei ei mai mari.
   - Da. M-a rugat să vă duc acasă.
   Nu era tocmai adevărul-adevărat, însă acum nu era deloc momentul să despice firul în patru.
   - E şi el acolo?
   - Nu. Dar este mama voastră.
   - Mergem pe jos, spuse stins Sarah. Stăm la câteva case de aici. Aş putea s-o ţin de mână pe Gracie.
   Fără să-şi scoată nasul din umărul surorii ei, Grace Maitland clătină din cap.
   - Nu mergeţi pe jos după lăsarea întunericului, scumpo, interveni Jamie Mattingly.
   Şi, mai ales, nu în seara asta, îşi zise Alec. Şi nici în serile următoare. Nici în zilele următoare. Multe seri şi zile.
   - Haideţi, fetelor! spuse Tom, cu bună dispoziţie prefăcută (şi dezgustătoare). Vă conduc până la uşă.
   Afară, la lumina becului de pe verandă, Jamie Mattingly părea îngrozitor de palidă; parcă ar fi trecut de la statutul de mamă casnică la cel de bolnavă de cancer în doar trei ore.
   - Îngrozitor, spuse ea. Parcă întreaga lume s-a întors cu fundul în sus. Slavă Domnului că fetiţa noastră e plecată în tabără! Am fost la meci doar pentru că Sarah şi Maureen a noastră sunt prietene foarte bune.
   Auzind numele prietenei ei, Sarah Maitland izbucni în plâns, făcându-şi surioara să hohotească şi mai tare. Alec mulţumi soţilor Mattingly şi conduse fetele la maşină. Au mers încet, cu capetele plecate, ţinându-se de mână ca doi copilaşi dintr-un basm. Alec aruncase toate gunoaiele pe care le ţinea în mod obişnuit pe scaunul din faţă, iar fetiţele se înghesuiră acolo. Grace îşi ascunse din nou faţa la pieptul surorii ei.
   Alec nu le puse centura de siguranţă; până la luminile de pe peluza familiei Maitland nu erau decât vreo două sute de metri. În faţa casei nu mai rămăsese decât un singur car de reportaj, de la studioul teritorial din Cap City al postului ABC. Patru sau cinci bărbaţi beau cafea din pahare de polistiren şi pierdeau vremea lângă antena de satelit de pe camion. La vederea maşinii lui Alec virând pe aleea familiei Maitland şi-au aruncat cafelele şi s-au repezit spre ea.
   Alec deschise geamul şi strigă la ei pe tonul tunător cu care soma pe vremuri răufăcătorii:
   - Nicio cameră! Să nu vă prind că filmaţi copilele astea!
   Vorbele lui îi deconcertară pe oamenii de televiziune. Însă doar preţ de câteva secunde. Să le ceri muştelor verzi din presă să nu filmeze e ca şi cum ai cere ţânţarilor să nu înţepe. Alec mai ţinea minte vremurile când lucrurile erau altfel (vremurile acelea de demult, când domnii încă mai deschideau uşa şi lăsau doamnele să intre primele). Numai că vremurile acelea erau moarte şi îngropate. Singurul reporter care preferase să rămână pe Barnum Court - un hispanic, pe care Alec îl ştia vag şi care avea o slăbiciune pentru papioane şi prezenta buletinul meteo în weekend - îşi înşfăcase deja microfonul şi verifica acum bateria prinsă la centură.
   Uşa casei se deschise. Sarah îşi văzu mama şi vru să coboare din maşină.
   - Stai o clipă, Sarah! o opri Alec.
   Întinse mâna spre bancheta din spate. Luase două prosoape înainte să plece de acasă şi acum le dădu fetelor.
   - Puneţi-vă astea pe feţe şi lăsaţi-vă doar ochii descoperiţi, zâmbi el. Aşa cum fac bandiţii în filme, bine?
   Grace se uită nedumerită la el, dar Sarah pricepu despre ce era vorba şi înfăşură un prosop în jurul surioarei mai mici. Alec îl aranjă în aşa fel încât să acopere gura şi nasul lui Grace, în vreme ce Sarah îşi punea şi ea prosopul. Apoi coborâră din maşină şi trecură în goană prin luminile orbitoare ale carului de reportaj, ţinându-şi cu mâinile prosoapele sub bărbie. Nu arătau deloc a bandiţi, ci mai degrabă păreau doi beduini pitici într-o furtună de nisip. Şi erau cei mai disperaţi şi mai trişti copilaşi pe care-i văzuse vreodată Alec.
   Din păcate, Marcy Maitland nu se gândise să-şi acopere şi ea chipul cu un prosop, aşa că asupra ei se concentră cameramanul.
   - Doamnă Maitland! chirăi la ea senor Papion. Aveţi vreun comentariu referitor la arestarea soţului dumneavoastră? Aţi vorbit cu el?
   Alec se puse în faţa camerei (deplasându-se agil împreună cu ea atunci când cameramanul încercă să prindă un unghi bun de filmare) şi îndreptă degetul spre senor Papion.
   - Încă un pas dacă mai faci, hermano, şi ai să-i pui personal lui Maitland toate rahaturile tale de întrebări din celula învecinată.
   Senor Papion îi aruncă o privire ofensată.
   - Cui îi zici tu hermano? Sunt aici în interes de serviciu.
   - Bun serviciu ai! îl ironiză Alec. Ce leafă iei pentru hărţuirea femeilor şi copiilor?
   Însă el unul îşi terminase treaba aici. Doamna Maitland îşi luase fetele în braţe şi le dusese în casă. Acum erau în siguranţă - în fine, atât cât se putea. Deşi Alec avea sentimentul că micuţele nu se vor mai simţi nicăieri în siguranţă multă vreme de acum încolo.
  Senor Papion schimbă brusc direcţia, făcând semn cameramanului să-l urmeze. Alec se întoarse la maşină.
   - Cine sunteţi, domnule? Cum vă numiţi?
   - Ce-ţi pasă? Să zicem că mă cheamă Cutărică. Nică-Cutărică. Vezi-ţi de drum! N-ai ce reportaj să faci aici, aşa că lasă oamenii în pace, ai înţeles? N-au nimic de-a face cu povestea asta.
   La fel de bine ar fi putut să-i vorbească în rusă. Vecinii începuseră deja să iasă iarăşi în faţa caselor, abia aşteptând să urmărească alt episod al telenovelei de pe Barnum Court.
   Alec băgă maşina în marşarier, ieşi de pe alee şi porni spre vest. Ştiind foarte bine că omul cu camera îi va filma plăcuţa de înmatriculare şi astfel vor afla curând cine este şi pentru cine lucrează. Nu mare scofală, dar oricum o cireaşă pe tortul pe care-l vor servi telespectatorilor care vor urmări programul de ştiri de la ora unsprezece.
  Se gândi în treacăt la ce se petrecea acum în casa familiei Maitland - o mamă şocată şi îngrozită care încerca să-şi liniştească cele două fetiţe, la fel de şocate şi îngrozite, care încă purtau pe chipuri vopseaua cu care se pictaseră pentru meciul din ziua respectivă.
   - Maitland e autorul? îl întrebase el pe Howie, atunci când acesta îl sunase şi-i relatase pe scurt situaţia. Tu ce crezi?
   Deşi nu conta; munca-i muncă. Însă mereu îi plăcuse să ştie.
   - Nu ştiu ce să cred, îi răspunsese Howie, dar ştiu ce trebuie să faci tu după ce le laşi acasă pe Sarah şi Gracie.
   Imediat ce observă indicatorul de la autostradă, Alec sună la Hotelul Sheraton şi ceru să vorbească cu recepţionerul cu care mai colaborase şi în trecut.
   La naiba, colaborase aproape cu toţi!

2.

        Ralph şi Bill Samuels stăteau în biroul detectivului. Îşi slăbiseră nodurile de la cravate şi se descheiaseră la gulere.
   Luminile carelor de reportaj de afară se stinseseră de zece minute. Erau aprinse toate cele patru leduri de lângă butoanele telefonului de pe biroul lui Ralph, însă, până la unsprezece, când va sosi Gerry Malden, de apeluri se ocupa Sandy McGill. Deocamdată, sarcina ei era simplă, deşi repetitivă şi plictisitoare: Departamentul de Poliţie din Flint City nu are de făcut niciun comentariu pentru moment.
   Ancheta este în curs de desfăşurare.
   Ralph vorbise la telefonul personal. Acum îl băgă înapoi, în buzunarul de la haină.
   - Yune Sablo s-a dus cu soţia în nordul statului, în vizită la socrii. Zice că amânase deja de două ori şi nu a mai avut încotro, pentru că nu voia să doarmă o săptămână pe canapeaua din living. Care canapea, spune el, este extrem de incomodă. Se întoarce mâine şi va fi prezent luni, la tribunal.
   - Atunci să trimitem pe altcineva la Sheraton, zise Samuels. Păcat că Jack Hoskins e în concediu.
   - Ba nu, nu-i deloc păcat, replică Ralph, făcându-l pe procuror să izbucnească în râs.
   - Bine, m-ai prins. N-o fi Jackie al nostru cel mai prost detectiv din tot statul, dar are toate şansele să-l detroneze pe ăla de pe primul loc. Tu îi cunoşti pe toţi detectivii din Cap City. Pune mâna şi sună până dai de unul mai viu.
   Ralph clătină din cap.
   - De Sablo avem nevoie. Cunoaşte cazul şi este omul nostru de legătură cu poliţia statală. N-are sens să-i scoatem din sărite, mai cu seamă după cum au mers lucrurile în seara asta. Adică nu tocmai cum ne aşteptam noi.
   Aceasta era subestimarea anului, dacă nu cumva chiar a secolului. Uluirea totală a lui Terry şi aparenta lui nevinovăţie îl zguduiseră pe Ralph mai mult decât o făcuse alibiul ăla absolut de neconceput. Oare era posibil ca monstrul acela care sălăşluia în interiorul antrenorului să-şi fi şters complet din memorie amintirea atrocităţilor comise? Şi după aia... ce a mai făcut? A umplut spaţiile goale cu detaliile unei conferinţe imaginare din Cap City?
   - Dacă nu găseşti imediat pe cineva, Gold o să-l trimită...
   - Pe Alec Pelley.
   - Da, pe ăla. O să pună primul mâna pe înregistrările camerelor de securitate. Evident, presupunând că hotelul încă le are.
   - Le are. Le ţin 30 de zile.
   - Eşti convins?
   - Da. Numai că Pelley nu are niciun mandat.
   - Haide, măi! Chiar crezi că-i trebuie aşa ceva?
   Ralph nu credea. Vreme de 20 de ani, Alec Pelley fusese detectiv în cadrul poliţiei statale. Probabil că în tot timpul acesta îşi făcuse foarte multe relaţii. Plus că lucra pentru Howard Gold, un avocat de mare succes, aşa că avusese grijă să şi le păstreze pe toate.
   - Acum nu mai pare atât de bună ideea ta de a-l aresta în public, spuse Samuels.
   Ralph se uită urât la el.
   - Idee cu care tu ai fost de acord.
   - Nu cu foarte mult entuziasm, spuse Samuels. Haide să dăm cărţile pe faţă, că am rămas între patru ochi. În cazul tău a fost vorba de ceva personal.
   - Ai dreptate, spuse Ralph. Şi, dacă tot suntem între patru ochi, vreau să-ţi amintesc că tu nu ai fost de acord cu ideea mea doar de florile mărului. La toamnă sunt alegeri şi o arestare atât de mediatizată ţi-ar spori şansele.
   - Nici măcar nu m-am gândit la asta, spuse Samuels.
   - Cum zici tu. Nici măcar nu te-ai gândit, doar te-ai lăsat dus de val. Dar dacă îţi imaginezi că am vrut să-l arestez la stadion din cauza fiului meu, atunci cred că ar trebui să te uiţi mai bine la fotografiile de la locul crimei şi să te gândeşti la ce a scris Felicity Ackerman în anexa de la raportul autopsiei. Tipii ăştia nu se mulţumesc cu o singură victimă.
   Samuels începuse să se cam înroşească la faţă.
   - Adică tu crezi că nu m-am gândit? Pentru numele lui Dumnezeu, Ralph, doar eu am zis că-i un canibal!
   Ralph îşi trecu o palmă peste obrazul neras.
   - N-are niciun rost să ne certăm acum despre ce am zis sau am făcut. Important este cine va ajunge primul la imaginile camerelor de securitate. Dacă Pelley ne-o va lua înainte, nu-i aşa că n-ar putea să ia filmările alea la subraţ şi să ne lase cu ochii în soare? Şi nici n-ar putea să le şteargă.
   - Corect! spuse Samuels. Plus că imaginile alea nici nu sunt concludente. S-ar putea să vedem în unele dintre ele un bărbat care seamănă cu Maitland...
   - Foarte adevărat. Dar va fi o cu totul altă mâncare de peşte să dovedim că el a fost din doar câteva instantanee. Mai ales că noi avem amprentele şi declaraţiile martorilor oculari, zise Ralph, ridicându-se şi deschizând uşa. Poate imaginile alea nu-s chiar atât de importante. Trebuie să dau un telefon. Ar fi trebuit să-l dau mai demult.
   Samuels îl urmă în sala de la intrarea în secţie. Sandy McGill vorbea la telefon. Ralph se apropie de ea şi îşi trecu muchia palmei de-a curmezişul gâtului. Femeia puse receptorul în furcă şi se uită întrebătoare la el.
   - Everett Roundhill, zise detectivul. Şeful catedrei de engleză de la liceu. Caută-l şi dă-mi-l la telefon.
   - Nu trebuie să-l caut, pentru că am deja numărul lui, spuse Sandy. A sunat de două ori până acum, cerând să discute cu persoana care se ocupă de anchetă şi eu i-am zis să stea la rând.
   Şi flutură spre el un teanc de bileţele.
   - Aveam de gând să ţi le pun pe birou ca să te ocupi mâine de ele. Ştiu că e duminică, dar am spus oamenilor că sunt convinsă că vei veni la secţie.
   Privind în podea şi nu la cel de lângă el, Bill Samuels spuse foarte încet:
   - Roundhill a sunat. De două ori. Nu-mi place. Deloc nu-mi place.

3.

         În noaptea aceea de sâmbătă, Ralph a ajuns acasă la ora 11 fără un sfert.
   A apăsat butonul de la telecomanda garajului, a intrat cu maşina, a apăsat iar butonul. Uşa hurui docilă înapoi pe şine - măcar lucrul ăsta rămăsese normal pe lume. Apeşi Butonul A şi, presupunând că sunt baterii Duracell relativ noi în Compartimentul pentru Baterii B, Uşa Garajului C se deschide şi se închide.
   Opri motorul şi rămase acolo, în beznă, lovind în volan cu verigheta în ritmul unui cântecel din adolescenţa lui zbuciumată, care-i revenise în minte: Tuns şi frezat... singurel! Odată cu cvartetul... de la bordel!
   Uşa se deschise şi în prag apăru Jeanette, cu halatul înfăşurat în jurul trupului. La lumina venită de la bucătărie, Ralph observă că soţia lui avea în picioare papucii în formă de iepuraşi pe care i-i dăruise în glumă de ziua ei. Cadoul adevărat fusese o excursie doar în doi la Key West, unde s-au distrat de minune, dar care acum era doar o amintire înceţoşată în mintea lui - aşa cum ajung să fie toate vacanţele: aidoma gustului de mentă care-ţi rămâne în gură după ce te-ai spălat pe dinţi. Nu mai rezistaseră decât papucii ăştia caraghioşi, cumpăraţi pe nimic de la Dollar Store, papuci roz, cu ochi simpatici şi urechi clăpăuge.
   Se uită lung la ei şi simţi că îl înţeapă ochii. Parcă îmbătrânise cu 20 de ani de când intrase în luminişul ăla din Parcul Figgis şi văzuse trupul sfârtecat al băieţelului care probabil că-i idolatriza pe Batman şi pe Superman.
   Se dădu jos din maşină şi îşi strânse soţia în braţe, o strânse tare, lipindu-şi obrazul ţepos de obrazul ei neted şi moale. Dar nu spuse nimic, pentru că se străduia din răsputeri să-şi stăpânească lacrimile.
   - Iubire! şopti Jeanette. L-ai prins, iubire. L-ai prins! Deci, care-i problema?
   - Poate nu-i nicio problemă, spuse el. Poate sunt un milion de probleme. Ar fi trebuit mai întâi să-l aduc la interogatoriu. Dar, Iisuse Hristoase, eram atât de sigur!
   - Haide în casă! îl îndemnă ea. Fac un ceai şi îmi povesteşti tot.
   - Ceaiul mă ţine treaz.
   Jeanette făcu un pas în spate şi îşi aţinti asupra lui ochii la fel de frumoşi şi întunecaţi la 50 de ani pe cât fuseseră la 25.
   - Adică tu crezi că altfel ai să reuşeşti să dormi?
   Iar când el nu-i răspunse:
   - Cazul este clasat.
   Derek era în tabără în statul Michigan, aşa că erau doar ei doi în toată casa.
   Jeanette îl întrebă dacă voia să se uite la ştirile de la 11 la televizorul din bucătărie, dar el clătină din cap. Ultimul lucru de care avea nevoie acum era să urmărească un reportaj de 10 minute despre cum a fost prins Monstrul din Flint City. Jeanette puse pe masă şi câteva felii de pâine cu stafide. Ralph se aşeză pe un scaun şi îi povesti totul, dar fără să se uite la ea. Păstră pentru final convorbirea cu Everett Roundhill.
   - Era furios pe noi toţi, zise el, dar s-a dezlănţuit asupra mea, pentru că eu l-am sunat.
   - Vrei să zici că a confirmat povestea lui Terry?
   - Cuvânt cu cuvânt. Roundhill i-a luat cu maşina - pe Terry şi pe ceilalţi doi profesori de engleză, Quade şi Grant - din faţa liceului. Marţi dimineaţă, la ora 10, aşa cum stabiliseră. Au ajuns la Hotelul Sheraton din Cap City pe la 11:45, la timp ca să-şi poată ridica legitimaţiile pentru conferinţă şi să anunţe că participă la prânzul de gală. Roundhill zice că nu l-a mai văzut pe Terry timp de vreo oră, imediat după prânz, dar crede că a fost împreună cu Quade. În orice caz, s-au reîntâlnit la ora 3, exact atunci când doamna Stanhope zice că l-a văzut punând bicicleta lui Frank Peterson - şi pe Frank - într-o dubiţă albă şi murdară, 112 kilometri mai la sud.
   - Cu Quade ai discutat?
   - Da. Când veneam spre casă. Nu era supărat - nu aşa cum era Roundhill, care a ameninţat că va cere procurorului general să demareze o anchetă de proporţii - dar era extrem de sceptic. Perplex. Zicea că el şi cu Terry s-au dus la librăria „A Doua Ediţie” imediat după prânz, au răsfoit nişte cărţi şi după aia s-au întors la discursul lui Coben.
   - Şi Grant? El ce zice?
   - E o „ea”. Debbie Grant. N-am reuşit încă să vorbesc cu ea. Mi-a spus soţul ei că a ieşit în oraş cu nişte prietene şi mereu îşi închide telefonul când se distrează cu „fetele”. O s-o sun mâine-dimineaţă, dar n-am nici cea mai mică îndoială că va confirma declaraţiile lui Roundhill şi Quade.
   Muşcă dintr-o felie de pâine cu stafide, apoi o puse la loc pe farfurie.
   - Eu sunt de vină. Dacă l-aş fi adus pe Terry la interogatoriu după ce l-au identificat Stanhope şi fetiţa familiei Morris, aş fi ştiut că există o problemă şi n-ar mai fi urlat acum posturile TV şi tot Internetul.
   - Dar ai comparat amprentele cu cele ale lui Terry Maitland, nu-i aşa?
   - Da.
   - Amprentele din dubă, amprenta de pe cheia din contact, amprentele din maşina abandonată pe malul râului, amprentele de pe creanga cu care...
   - Da.
   - Şi ai discutat cu mai mulţi martori oculari. Cu tipul ăla de la Shorty’s Pub şi cu amicul lui. Plus taximetrista. Plus paznicul de la clubul de striptease. Toţi îl cunoşteau şi l-au identificat.
   - Îhî. Şi nu mă îndoiesc că vom găsi alţi martori oculari printre clienţii de la „Poftiţi, Domnilor”. Probabil doar burlaci, care nu trebuie să le explice nevestelor ce căutau acolo. Dar tot cred că ar fi trebuit să am puţină răbdare. Să mai aştept un pic. Poate ar fi trebuit să dau un telefon la liceu ca să văd ce program avea în ziua crimei. Dar ce program să fi avut? Doar e vacanţa de vară. Ce mi-ar fi putut spune ăia de acolo, în afară de „Nu este aici”?
   - Şi te-ai temut că, dacă ai să începi să pui întrebări, ai să-l pui în gardă.
   La vremea respectivă, acest raţionament păruse foarte corect, dar acum părea o tâmpenie. Mai rău, părea o neglijenţă.
   - Am făcut greşeli în cariera mea, dar niciuna nu se compară cu asta. Parcă aş fi avut orbul găinilor.
   Jeanette clătină cu putere din cap.
   - Mai ţii minte ce ţi-am spus atunci când m-ai anunţat că vrei să-l arestezi?
   - Da.
   „Foarte bine faci. Ia-l de lângă băieţii ăia cât de repede poţi.”
   Asta îi spusese.
   Au rămas tăcuţi o vreme, privindu-se lung peste masa din bucătărie.
   - Imposibil! zise Jeanette în cele din urmă.
   Ralph întinse un deget spre ea.
   - Mi se pare că ai pus punctul pe i.
   Jeanette sorbi gânditoare din ceai, apoi se uită la el peste marginea cănii.
   - Există o vorbă veche, care zice că toată lumea are o dublură. O sosie, i-am zice noi acum. Mi se pare că Edgar Allan Poe chiar a scris o povestire pe tema asta, „William Wilson”.
   - Poe şi-a scris povestirile înainte de folosirea amprentelor şi a testelor ADN. E drept că noi nu avem încă rezultatul ADN - aşteptăm să-l primim. Dacă este ADN-ul lui, înseamnă că el e criminalul şi eu n-am greşit cu nimic. Dar dacă ADN-ul este al altcuiva, o să ajung la balamuc. Desigur, după ce îmi voi pierde slujba şi voi fi dat în judecată pentru arestare abuzivă.
   Jeanette luă o felie de pâine, se uită la ea, apoi o puse la loc pe farfurie.
   - Ai amprentele lui de aici. Şi sunt sigură că rezultatul ADN-ului va confirma că el este, dar mostra de ADN tot de aici o ai. Însă, Ralph... nu ai nicio amprentă şi nicio mostră ADN de acolo. De la persoana aia care a fost la conferinţa din Cap City. Poate Terry Maitland l-a ucis pe băiat şi la conferinţă a luat parte dublura lui? Cum ar fi asta?
   - Dacă tu crezi că Terry Maitland are un frate geamăn identic, cu aceleaşi amprente şi acelaşi ADN, trebuie să-ţi spun că este imposibil.
   - Nu despre asta vorbesc. Spun doar că tu nu ai nicio probă concludentă care să spună că Terry este bărbatul din Cap City. Dacă Terry a fost aici, aşa cum indică toate dovezile, înseamnă că dublura lui a fost acolo. Este singura explicaţie cât de cât logică.
   Ralph înţelegea raţionamentul, iar în romanele poliţiste care-i plăceau lui Jeannie - cele scrise de Agatha Christie, de Rex Stout, de Harlan Coben - acesta ar fi reprezentat punctul de atracţie al ultimului capitol, în care Miss Marple, Nero Wolfe sau Myron Bolitar îl dădeau în vileag pe asasin. Numai că în cazul de faţă exista un argument la fel de incontestabil ca forţa gravitaţională: un om nu se poate afla simultan în două locuri.
   Însă, dacă avea încredere în martorii oculari de aici, aceeaşi încredere trebuia s-o aibă şi în martorii care spuneau că au fost în Cap City împreună cu Maitland. Cum să se îndoiască de spusele lor? Roundhill, Quade, Grant erau colegi de catedră. Îl vedeau zilnic pe Maitland. Atunci el, Ralph, ar fi trebuit să creadă că toţi cei trei profesori puseseră la cale violarea şi asasinarea unui copil? Sau că petrecuseră două zile în compania unei sosii perfect identice, astfel încât nu le ridicase niciun semn de întrebare? Şi dacă el însuşi ar ajunge cumva la această concluzie, cum ar putea Bill Samuels să convingă juraţii, mai ales când Terry avea de partea lui un avocat atât de experimentat şi de abil precum Howie Gold?
   - Hai la culcare! spuse Jeanette. Îţi dau un somnifer şi te masez pe spate. Lucrurile nu vor mai părea atât de negre mâine-dimineaţă.
   - Zici tu?

4.

       În timp ce Jeanette Anderson îşi masa soţul pe spate, Fred Peterson şi fiul lui cel mare (unicul său fiu acum, că Frankie murise) adunau farfuriile şi făceau ordine în living şi birou.
   Cu toate că fusese o reuniune comemorativă, dezordinea şi resturile semănau foarte mult cu cele rămase în urma unei petreceri foarte lungi, cu mulţi invitaţi.
   Ollie îl surprinsese pe Fred. Băiatul era adolescentul tipic şi egoist, care, în mod normal, nu şi-ar fi strâns şosetele de sub măsuţa pentru cafea decât dacă-i spuneai de mai multe ori; însă în seara asta se dovedise un ajutor de nădejde, eficient şi răbdător, începând cu ora 10, când Arlene îl condusese la uşă pe ultimul din şirul parcă nesfârşit de musafiri. Reuniunea de prieteni şi vecini dăduse semne de oboseală de pe la şapte, iar Fred sperase că se va sfârşi până la 8 - Doamne, nu se mai simţea în stare să dea politicos din cap atunci când lumea îi spunea că Frankie se afla acum în ceruri. Numai că atunci a venit vestea că Terence Maitland fusese arestat pentru asasinarea lui Frankie şi totul o luase de la început.
   Această a doua etapă chiar a semănat cu o petrecere, chiar dacă una macabră. Oamenii îi spuneau fără contenire că: a) era de necrezut; b) Domnul Antrenor T. a părut întotdeauna atât de normal; şi c) injecţia letală de la McAlester era o pedeapsă prea uşoară pentru el.
   Acum Ollie făcea naveta între living şi bucătărie, adunând paharele şi teancurile de farfurii şi băgându-le în maşina de spălat vase, cu o pricepere de care Fred nu-l crezuse capabil.
   După ce a umplut maşina, Ollie a pornit-o şi s-a apucat să clătească alte turnuri de farfurii, pe care urma să le spele în tura a doua. Fred a adus vasele din birou şi a găsit altele pe masa de picnic din curte, unde câţiva dintre musafiri ieşiseră la fumat. Până la final, prin casă le trecuseră 50 sau 60 de persoane - absolut toţi vecinii, plus câţiva prieteni din alte părţi ale oraşului; şi, evident, părintele Brixton, de la biserica Sf. Anton, împreună cu diverse persoane, chipurile discipoli, care se ţineau ca scaiul de el (Fred le zicea fanii lui Brixton). Şi veneau, tot veneau, şi nu se mai terminau - un şuvoi nesecat de oameni sincer întristaţi şi de gură-cască.
   Fred şi Ollie au făcut curat în tăcere, fiecare cufundat în propriile-i gânduri şi în propria-i durere. După ore în şir de condoleanţe - şi, pe bune, chiar şi cuvintele străinilor păreau venite din inimă - cei doi nu mai erau în stare să se îmbărbăteze unul pe celălalt. Poate că era ciudat. Poate era trist. Poate era ironic. Fred era doar mult prea ostenit şi prea îndurerat ca să se gândească la asta.
   În tot acest timp, mama băieţelului mort - îmbrăcată în cea mai bună rochie a ei din mătase, păstrată doar pentru ocazii speciale - a stat pe canapea, cu genunchii lipiţi şi ţinându-se cu mâinile de umeri de parcă i-ar fi fost frig. Nu a mai spus nimic de când dăduse Dumnezeu şi plecase şi ultimul musafir al serii, bătrâna doamnă Gibson, vecina lor de alături, care, aşa cum era de aşteptat, rezistase până la capăt.
   Poate să plece, are ce bârfi un an de acum încolo, i-a spus Arlene Peterson soţului său, închizând uşa de la intrare, încuind-o bine şi sprijinindu-şi trupul masiv de ea.
   Atunci când îi căsătorise predecesorul părintelui Brixton, Arlene Kelly fusese o zână zveltă în dantelă albă. A rămas zveltă şi frumoasă şi după naşterea lui Ollie, numai că asta s-a întâmplat în urmă cu 17 ani. După ce l-a născut pe Frank a început să se îngraşe, iar acum era aproape obeză, deşi lui Fred i se părea la fel de frumoasă şi nu-l lăsa inima să urmeze sfatul pe care i-l dăduse domnul doctor Connolly la ultimul examen medical: Tu ai s-o mai duci încă 50 de ani, Fred, dacă n-ai să cazi cumva de pe un bloc sau n-ai să te arunci în faţa vreunui camion. Însă nevasta ta are diabet de tip 2 şi e musai să slăbească vreo 25 de kilograme, dacă vrea să rămână cât de cât sănătoasă. Trebuie s-o ajuţi. În fond, amândoi aveţi pentru ce să trăiţi.
   Numai că acum Frankie murise - şi nu oricum, ci ucis.
   Aşa că multe din lucrurile pentru care aveau de ce să trăiască păreau stupide şi lipsite de sens. Numai Ollie îşi păstrase importanţa şi valoarea în mintea lui Fred. Şi, în ciuda cumplitei dureri care îl încerca acum, ştia că el şi cu Arlene trebuie să aibă mare grijă de el în săptămânile şi lunile ce vor urma. Şi Ollie suferea. Poate că acum Ollie era în stare să pună umărul (de fapt, făcea mai mult decât doar să pună umărul) la curăţarea urmelor acestui ultim act al ritualurilor funerare pentru moartea celui care a fost Franklin Victor Peterson, numai că mâine vor trebui să-i permită să redevină un simplu băiat. Va dura ceva, dar va izbuti în cele din urmă.
   Să vezi ce am să mă mai bucur data viitoare când am să văd şosetele lui Ollie sub măsuţa pentru cafea, îşi spuse Fred. Şi promit că am să rup tăcerea asta înfiorătoare de îndată ce o să-mi vină în minte ceva inteligent de spus.
   Numai că nu-i venea nimic în minte - nici inteligent, nici de altă natură. Iar atunci când Ollie trecu spre birou, cu mers de somnambul şi trăgând aspiratorul după el, Fred îşi zise că nu putea să fie mai rău decât acum. Habar n-avea cât de mult se înşela.
   Se duse până în pragul biroului şi se uită la Ollie, care începuse să aspire mocheta cenuşie, cu aceeaşi eficacitate stranie şi de nebănuit până acum, mişcând peria mai întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă, ca să poată aduna toate scamele şi gunoaiele. Firimiturile de biscuiţi Nab, Oreo şi Ritz dispăreau ca şi cum n-ar fi fost vreodată acolo. Şi uite că acum Fred găsi ceva de spus:
   - Fac eu curat în living.
   - Nu mă deranjează să fac eu, zise Ollie.
   Avea ochii umflaţi şi roşii. Cu toată diferenţa de vârstă dintre cei doi fraţi - 7 ani - aceştia fuseseră surprinzător de apropiaţi. Ori poate că nu era chiar atât de surprinzător, poate că diferenţa aceea de vârstă i-a ajutat să depăşească rivalitatea care apare de obicei între fraţi. Şi l-a făcut pe Ollie să devină un fel de al doilea tată pentru Frank.
   - Ştiu, răspunse Fred, dar e corect să ne împărţim sarcinile în mod egal.
   - Bine. Numai să nu te apuci să spui „Aşa şi-ar fi dorit Frankie”. Că am să mă văd nevoit să te strangulez cu furtunul de la aspirator.
   Fred zâmbi. Poate nu era chiar primul lui zâmbet de când le apăruse poliţistul în prag marţea trecută,  dar era primul zâmbet neprefăcut.
   - Ne-am înţeles.
   Ollie termină de curăţat mocheta şi trase aspiratorul până la tatăl său. Când Fred intră cu el în living şi se apucă să aspire covorul de acolo, Arlene se ridică în picioare şi se târî până în bucătărie, fără să privească înapoi. Fred şi Ollie se uitară unul la celălalt. Ollie ridică din umeri. Ridică din umeri şi Fred şi se reapucă de treabă. Oamenii veniseră să le fie alături în momentele acestea de suferinţă şi Fred credea că a fost frumos din partea lor, dar, drăcia dracului, ce mizerie lăsaseră în urmă! Îl consola gândul că ar fi putut fi mult mai rău dacă ar fi fost un priveghi irlandez - însă Fred se lăsase de băutură imediat după naşterea lui Frankie şi în casa familiei Peterson nu se găsea picătură de alcool.
   Dinspre bucătărie se auziră nişte sunete total neaşteptate: râsete.
   Fred şi cu Ollie se holbară din nou unul la altul. Ollie se grăbi spre locul de unde veneau hohotele de râs ale mamei sale - fireşti, în primele clipe, dar acum din ce în ce mai stridente şi mai isterice. Fred apăsă cu talpa piciorului pe butonul de oprire al aspiratorului şi se repezi după fiul său.
   Arlene Peterson stătea cu spatele la chiuvetă, se ţinea cu mâinile de burta-i voluminoasă şi se strica de râs. Se înroşise rău de tot la faţă, de parcă ar fi avut febră mare. Pe obraji îi şiroiau lacrimi.
   - Mama?! exclamă Ollie. Ce naiba?
   Deşi aduseseră toate vasele din living şi birou, tot mai aveau foarte multă treabă de făcut aici. Erau două blaturi de-a dreapta şi de-a stânga chiuvetei şi o masă în colţ, unde familia Peterson avea obiceiul să ia cina. Pe toate suprafeţele astea erau îngrămădite farfurii şi cutii din plastic cu resturi de mâncare şi pachete din folie de aluminiu în care se aflau alte resturi. Pe aragaz era un pui fript - şi acesta parţial consumat - şi un vas pentru sos, umplut cu o mâzgă maronie.
   - Avem mâncare cât să ne ţină o lună! reuşi să îngaime Arlene.
   Atât de tare râdea acum, că nici drept nu mai putea să se ţină. Obrajii i se învineţiseră. Părul ei roşcat, moştenit atât de fiul aflat acum în faţa ei, cât şi de fiul aflat acum în pământ, se desfăcuse din agrafele cu care încercase să-l îmblânzească şi se învolburase în jurul chipului ei ca o aureolă cârlionţată.
   - Nasol, Frankie a murit! Mişto, nu mai trebuie să mă duc la cumpărături multă... multă... vreme!
   Acum începu să urle. Sunetele astea ar fi fost fireşti într-un ospiciu, nicidecum în bucătăria lor. Fred îşi spuse că trebuie să se mişte, să se apropie de ea şi s-o ia în braţe, dar picioarele nu voiau să-l asculte. Ollie a făcut primul gest, dar, înainte să ajungă lângă mama lui, aceasta înşfăcă puiul fript şi îl azvârli spre el. Ollie se feri. Puiul se rostogoli prin aer, împrăştiindu-şi umplutura, se izbi de perete cu un pleosc-fleoşc sinistru şi lăsă o pată mare de grăsime pe tapet, chiar sub ceas.
   - Mama, opreşte-te! Încetează!
   Ollie încercă să o prindă de umeri şi să o ia în braţe, dar, fără să se oprească din râsul acela îngrozitor, Arlene îi scăpă din mâini şi se repezi la unul dintre cele două blaturi. Înhăţă un platou cu lasagna - adus de unul dintre paraziţii părintelui Brixton - şi şi-l răsturnă în cap. Pastele reci i se prelinseră pe păr şi pe umeri. Apoi Arlene aruncă platoul spre living.
   - Frankie e mort şi noi servim blestematu’ ăsta de bufet italienesc!
   Fred se dezmetici şi porni spre ea, dar Arlene se feri şi de mâinile lui. Râdea ca o fetiţă exaltată peste măsură, care juca leapşa cu soţul şi fiul ei. Acum înşfăcă o cutie din plastic, plină cu bezele moi. Începu s-o ridice, apoi o scăpă pe jos.
   Încetă să mai râdă. Îşi apucă sânul stâng cu o mână. Pe cealaltă şi-o lipi de piept, deasupra lui. Îşi privi soţul cu ochi mari, încă plini de lacrimi.
   Ochii ăştia, îşi spuse Fred. De ei m-am îndrăgostit.
   - Mama? Mama, ce ai?
   - Nimic, răspunse ea.
   Dar imediat după aceea:
   - Parcă inima.
   Se aplecă să se uite la friptura de pui şi la bezelele împrăştiate pe jos. Din păr i se prelinseră foile de lasagna sfărâmate.
   - Uite ce-am făcut!
   Şi scoase un suspin prelung şi horcăit. Fred o prinse în braţe, numai că era prea grea şi o scăpă. În acea fracţiune de secundă, înainte ca Arlene să se prăbuşească pe podeaua bucătăriei, Fred observă că îi dispăruse culoarea din obraji.
   Ollie scoase un ţipăt şi căzu în genunchi lângă ea.
   - Mama! Mama! Mami!
   Ridică ochii la tatăl său.
   - Nu cred că mai respiră.
   Fred îşi împinse fiul la o parte.
   - Sună la salvare!
   Fără să se uite dacă Ollie îl asculta, Fred încercă să simtă pulsul la gâtul gros, foarte gros, al soţiei sale. Simţi o pâlpâire, însă una neregulată, haotică: tânc-tânc, tincatincatânc, tânc-tincatinca. Se aşeză peste ea, îşi prinse încheietura stângă cu mâna dreaptă şi începu să apese ritmic. Oare face bine cum face? Oare asta-i tehnica de resuscitare? Habar n-avea, dar, când Arlene deschise ochii, propria inimă îi făcu o tumbă în piept. Uite, şi-a revenit!
   N-a fost chiar un infarct. S-a surmenat prea mult, atâta tot. A leşinat. Cred că sincopă se zice la chestia asta. Dar ai să intri la regim de slăbit, iubito. Şi de ziua ta am să-ţi fac cadou o brăţară din aia care-ţi măsoară...
   - Uite ce mizerie am făcut! şopti Arlene. Scuze.
   - Nu vorbi!
   Ollie vorbea repede şi tare la telefonul din bucătărie. Aproape striga. Dădea adresa lor persoanei de la celălalt capăt. Îi zicea să se grăbească.
   - O să fie nevoie să faceţi iar curat în living, spuse ea. Îmi pare rău, Fred, tare rău îmi pare.
   Înainte ca Fred să-i ceară încă o dată să tacă şi să o roage să stea liniştită până se va simţi mai bine, Arlene scoase alt horcăit prelung. Şi îşi dădu ochii peste cap. I se vedea acum doar albul lor congestionat, dând chipului femeii aspect de mască mortuară dintr-un film horror.
   Mai târziu Fred se va chinui să-şi şteargă această imagine din minte. Însă nu va reuşi.
   - Tată? Ambulanţa e pe drum. Cum se simte?

........................................................