Lore, Alexandra Bracken

......................................................

3-5

         Postura lui Chiron era rigidă, capul plecat și coada vârâtă între picioare... însă câinele nu se uita la Philip, ci la Castor.

   Culoarea din obrajii noului zeu dispăru cu totul. Se uită la câine, înghețat, până ce Van păși între ei.

   - O să îl scot din cameră, zise Philip. Nu pare să... își amintească de tine.

   - Este în regulă, spuse Castor tăios. Ce vreau eu să știu este cum a reușit Wrath că îți acceseze transmisiunea.

   - Tehnicienii sunt interogați, zise Van. Voi încerca eu însumi să scot adevărul de la ei și să studiez sistemul. Există o șansă destul de mare că au reușit să îl acceseze fără niciun fel de ajutor din interiorul casei. Sunt mai îngrijorat de faptul că Wrath își poate folosi puterea în felul acesta.

   - Prioritatea mea imediată este protejarea zeului familiei. Este doar o chestiune de timp până ce vor încerca să lovească direct, spuse Philip. Gărzile vor veni după tine, stăpâne, când va sosi momentul să te muți, într-un loc mai sigur, în afara orașului.

   - Chiar crezi că este necesar? întrebă Van. Dacă au un spion în rândul familiei, ei ne vor cunoaște întotdeauna mișcările înainte de a le face. Este un risc enorm.

   - Nu ești arhonte al acestei case, Mesagerule, spuse Philip. Este decizia mea.

   Mesager - bineînțeles. Aceea era broșa pe care o purta Van - o aripă aurie ce indica statutul de emisar al familiei. Rolul acesta însemna că făcea ceva mai mult decât să spioneze, însă mesagerii erau protejați de un jurământ făcut între case. În felul acesta, puteau transmite mesajele fără teamă de moarte și să aranjeze schimbul de cadavre strânse de alte familii.

   - Ești sigur că nu vorbește rivalitatea dintre tine și Aristos Kadmou în locul tău?

   Van nu trebui să își ridice glasul ca vorbele să-i fie aspre.

   Lore era șocată că bărbații nu îi puteau auzi respirația grea.

   - Evander, fiu al lui Andonis, șuieră Philip. Mai îndrăznește să îmi vorbești așa, și nu îți voi lua doar broșa aceea, ci și cealaltă mână.

   „Cealaltă mână?”

   Lore se aplecă în față. Se vedea limpede acum felul în care degetele de la mâna dreaptă a tânărului erau ușor mai lungi și mai rigide decât la stânga. Le mișca și putea strânge mâna, însă mișcările erau mai lente și mai limitate. Și el, ca mulți alți vânători, își pierduseră o parte a corpului și o înlocuise cu o proteză sofisticată.

   „La dracu”, se gândi Lore.

   Trebuie să fi fost vreun accident. Mâna dreaptă a lui Van fusese cea dominantă, cel puțin din ce își amintea Lore în timpul celor câteva sesiuni de antrenament la care participase băiatul, când părinții lui încheiau afaceri în afara orașului.

   În timp ce unii vânători se zbăteau să intre din nou în antrenament pentru a învăța stiluri noi de luptă, mai potrivite pentru trupurile lor modificate, și astfel să rămână activi, majoritatea erau împinși să se retragă la un noi de pensie anticipată, în roluri pașnice de arhivari sau tămăduitori, de către arhontele lor.

   Lore găsise dintotdeauna acea practică revoltătoare; dacă cineva voia să lupte, dacă voiau să ajungă la kleos, atunci ar fi trebuit să li se dea voie, indiferent de împrejurări.

  - Dacă am avea o profeție, stăpâne, începu iar Philip, întorcându-se spre Castor, am putea anticipa mișcările cadmizilor...

   - De câte ori să îți sppun că nu vor exista profeții? răspunse Castor. Nu îmi stă în putere. Simt că este nevoie să îți amintesc că, deși am ceva din puterea lui Apolo, nu sunt el.

   Lore își ținu respirația când noul zeu făcu câțiva pași în direcția ei, scoțându-și brățările de aur și așezându-le pe măsuța de lângă paravan.

   Philip se crispă, dar încuviință.

   - Da, stăpâne. Bineînțeles, cu toții suntem nerăbdători să auzim cum un copil nevinovat de 12 ani a învins unul dintre cei mai puternici zei originali și s-a înălțat. Ai putea vorbi cu unul dintre istoricii familiei....

   - Ajunge, zise Castor, tărăgănând cuvântul.

   Castor se afla acum așa de aproape, că Lore simțea mirosul de tămâie de pe pielea lui. Pentru un moment, fu sigură că ochii noului zeu se ridicaseră pentru a-i întâlni pe ai ei, însă Castor trecu mai departe, spre pat.

   - Aș vrea să mă odihnesc înainte de a călători.

   - Cas... Stăpâne, începu Van. Poate că ar fi mai bine să discutăm...

   - Am zis că ajunge, răspunse Castor, strângând unul dintre stâlpișorii patului așa de tare, că trosni. Chemați-mă când va fi timpul să plecăm.

   Philip strânse umărul lui Val și îl trase spre ușă.

   - Vânătorii sunt în fața ușii. Mai dorești ceva, stăpâne?

   - Doar absența ta, răspunse Castor, fără a se întoarce.

   - Încuie ușa în urma noastră, îi reaminti Van.

   Castor dădu din cap, dar nu făcu nicio mișcare după plecare celor 2 bărbați preț de câteva momente bune. Se întoarse, lovindu-se cu genunchiul de cufărul de la picioarele patului, și blestemă.

   Lore ar fi râs văzând un zeu puternic șchiopătând și strâmbându-se, doar că mișcările lui Castor păreau încă și mai rigide decât înainte.

   Castor încercă să își întindă brațele peste pieptul lat, să își rotească gâtul. Întoarse cele 3 încuietori ale ușii și apăsă un buton din perete. Lore tresări când o ușă de metal alunecă în jos, acoperind-o pe cealaltă. Se baricadase. Și o prinsese și pe ea înăuntru.

   Chiron mârâi când Castor încercă să se apropie de el, întinzându-i mâna șa cum făcuse și Lore. Câinele își retrase buzele, încrețindu-și îngrozit botul. Castor nu își retrase pumnul până ce Chiron nu se aruncă spre el, dând să îi muște încheieturile degetelor.

   - Mă cunoști, șopti el. Da, mă cunoști.

   Lore își apăsă iar gura cu mâna, ca să nu scoată vreun sunet. Bineînțeles că Chiron nu și-l mai amintea. Castor nu mai era băiatul pe care îl iubise cu atâta devotament. Acesta era.... altceva.

   Lore nu avea de ce să se teamă; Castor îi ceruse ajutorul ei - nu avea niciun motiv să o ucidă, nici măcar pentru că intrase în casă pe ascuns. Totuși, Lore nu se putea hotărî să facă vreo mișcare. Se simțea ca una dintre statuile din vechime, prinsă pe veci într-o ipostază, cu ochii etern deschiși.

   Gura câinelui se relaxă și tăcu suficient timp pentru ca tânărul să încerce să se apropie iar. Când mâna lui Castor trecu deasupra spatelui lui Chiron, câinele se ridică și se mișcă. Se ghemui pe un munte de perne, aruncând noului zeu o privire neîncrezătoare. Castor îi întoarse privirea; pe chipul său nu se mai citea căldura sau speranța. Ceva întunecat păru să îi umbrească ființa când începu să dea ocol camerei, respirând mai greu, mai ostenit. 

   Se oprea când și când, purtându-și mâna de-a lungul damascului în relief de pe pereți, al mătăsii cearșafurilor și al draperiilor, al marginilor rotunjite ale florilor sculptate pe spătarul unui scaun. Degetele lui se mișcau lent, cu venerație, ca într-un soi de ritual tăcut. 

   Lore îi vedea doar profilul și furtuna infinită de emoții ce îi traversa chipul. Castor mormări ceva ce fata nu reuși să audă.

   În cele din urmă, Castor se opri în centrul camerei, cutremurându-se. Întinzând brațele, noul zeu își scoase coroana din părul negru și o ținu între degete. Se auzi un trosnet mut când frânse coroana în două și lăsă jumătățile să cadă pe podea. 

   Însă nu se auzi niciun sunet când panoul secret din perete se deschise pe neașteptate și un vânător purtând masca Minotaurului păși mut în cameră.

   Castor își îndreptă trupul, ridicându-se ușor, și întoarse privirea tocmai când vânătorul își scoase o armă mică din veșminte. Pentru un moment, Castor nu făcu altceva decât să se holbeze la vânător. Nu se mișcă. Nu părea nici să respire.

   „Rahat”, își zise Lore. „Rahat, rahat - mișcă-te!”

   Castor însă nu se clinti. Vânătorul trase.

   Lore împinse paravanul, întinzând mâna după șurubelniță. Nu era tocmai un cuțit, dar obiectul se învârti în aer, așa cum sperase ea. Șurubelnița ricoșă pe masca atacatorului, aruncându-l la pământ. Lore se năpusti înainte când vânătorul se clătină înapoi spre ușa secretă, prea furioasă și speriată ca să îl lase să scape.

   Vânătorul scoase un pumnal lung din centura de la șold. 

   Chiron sări în picioare pe pat, lătrând nebunește - a fost suficient pentru ca Lore să ridice bustul mic de marmură de pe măsuța de toaletă și să îl izbească de capul vânătorului. O dată. De două ori.

   Asasinul se prăbuși la pământ, nemișcat. Sângele șiroia de sub gluga neagră. 

   Lore împinse gluga și smulse masca. Sub ea se ascundea chipul vlăguit al lui Philip Achilleos.

   - Jigodie, șuieră ea.

   Și un trădător, pe deasupra, căci se ascunsese în spatele altei familii. Trucul nu l-ar fi protejat de blestemul celui ce își ucide propriul neam, așa cum nu îl protejase nici de ea.

   Chiron scheună, smulgând-o pe Lore din amețeală. Câinele se afla aproape de locul în care Castor căzuse pe podea și îi adulmeca mâna. Lore își recuperă șurubelnița și se îndreptă spre noul zeu, căutând orice urmă de glonț sau de rană. În apropierea inimii lui se vedea o singură săgeată cu fulgi în capăt - un tranchilizant.

   Lore adăugă și „laș” listei de nume ale arhontelui. Achilleos nu voise să întâmpine nicio rezistență din partea noului zeu când și-ar fi înfipt cuțitul în inima lui Castor și s-ar fi înălțat.

   - Oh, dracu să te ia!

   Lore îl prinse pe Castor de pieptul cămășii, scuturându-l.

   - Ai fi putut evita totul cu ușurință - revino-ți!

   Capul lui Castor se legănă moale pe spate. Fata își lipi o ureche de pieptul lui, dar nu putu auzi nimic din cauza bătăilor propriei inimi.

   - Castor? zise ea, zguduindu-l. Cas!

   El nu răspunse. Lore își apăsă podul palmei pe pieptul lui Castor și îl apăsă iar și iar. Castor se ridică brusc, gâfâind. Se întoarse într-o parte, dezorientat, alunecând cu picioarele și cu brațele e covor.

   - Cas... dădu să zică Lore, întinzând mâna spre el.

   Noul zeu se retrase și mai mult, aruncând o mână în direcția ei.

   Răsuflarea ei scurtă fu singurul sunet pe care Lore mai reuși să îl facă înainte ca aerul să se preschimbe în foc în plămânii ei și un val sfredelitor de căldură și de lumină să țâșnească din degetele lui.

TREISPREZECE

       Lore crescuse cu un pumnal în mână.

   Se antrenase ore și zile întregi cu toiege, pumnale, sulițe și scuturi, repetând acele mișcări mortale până ce nu mai avea forța necesară să țină armele. Mânele lor lăsaseră urme întunecate de amintiri în palmele ei, ca râurile din Hades. Alimentase bătăturile, îngroșându-și pielea ca să nu mai poată fi sfâșiată.

   Lore voise ca trupul ei să își amintească totul: greutatea armelor, unghiul loviturii, forța exactă de care avea nevoie de la mușchii ei. O parte din ea înțelesese întotdeauna că avea să sosească un moment când mintea ei urma să se golească din cauza epuizării sau a durerii și tot ce i-ar mai fi rămas era acel antrenament, acele exerciții. Un moment în care abilitățile aveau să îi devină reflexe.

   Ca acum.

   Șifonierul din spatele ei explodă într-o mie de așchii ce i se înfipseră în păr și în piele. Fata nu simți nimic. Nu irosi nici măcar o răsuflare. Se îndepărtă, icnind.

   „Masca”, se gândi ea, încercând să și-o scoată.

   Șireturile ei i se încurcaseră însă în păr și nu o putea trage de pe față, indiferent de cât de mult o smucea. Rămase fără suflu, izbindu-se de zidul din spatele ei.

   Brațul lui Castor îi împresură pieptul ca o bandă de oțel. Zeul își mișcă brațul, aducându-l la gâtul fetei. Privirea lui Lore se întunecă în timp ce rămânea fără aer. Pe chipul lui Castor nu se citea nicio emoție; era ca și cum el acționa tot din instinct, în timp ce trupul lui se străduia să supraviețuiască.

   Lore lovi din picioare cu sălbăticie, încercând să îl lovească în rotule. Undeva, în fundal, Lore auzea lătratul câinelui, vedea o formă neagră în spatele loviturilor oponentului.

   Fata își izbi fruntea de a lui Castor, lăsând masca de bronz să își facă efectul. Tânărul gemu și sângeșe țâșni dintr-o tăietură de pe fruntea lui. Castor făcu un pas clătinat și fata se năpusti asupra lui.

   Avea unghiile rupte, mâinile erau răni deschise și îl împinse cu o forță născută din disperare. Greutatea lui era imposibilă - sufocând-o când se lăsă asupra ei - însă Castor era făcut totuși din carne și sânge.

   Lore îi încercui trunchiul cu picioarele și îl răsturnă sub ea. Lore îi duse șurubelnița la gât, dar Castor prinse metalul și împinse vârful înapoi spre fața fetei. Sângele lui sfârâi pe oțel, în timp ce se încălzea în mâna lui, preschimbându-se în aur topit.

   Căldura lui incandescentă era așa de aproape de ochiul ei, încât o smulse pe Lore din amețeala ei.

   Chiron urla înnebunit, prinzând brațul noului zeu între fălcile lui.
   Castor nu părea să simtă colții sau forța brută a câinelui imens. Pupilele lui Castor erau dilatate, înconjurate de scânteile încinse ale puterii lui. O privea pe Lore fără să o vadă, chiar și când îi smulse masca de pe față.

   - Sunt eu! zise Lore, gâtuită, încercând să își întoarcă fața de la lama ce ardea. Sunt eu... Sunt Lore!

   Chipul noului zeu se transfigură ca o aripă ce se deschide. Furia se preschimbă în șoc, apoi în groază. Îi dădu drumul și Lore se ridică de pe el, căzând în genunchi și gâfâind. Șurubelnița căzu și ea pe covor. Mirosul lânii arse umplu repede încăperea.

   Lore avu destulă prezență de spirit să îi facă vânt cu piciorul spre marmura din baie.

   Tăcerea ce urmă durea aproape la fel de mult pe cât duruse căldura. Pentru o perioadă lungă de timp, Castor nu făcu altceva decât să se holbeze la Lore în timp ce fata se apleca peste genunchi, încercând să inspire mai mult aer. Sângele îi vuia încă în vene.

   Chiron veni lângă ea pe picioarele lui țepene și, pentru un moment, Lore rămase cu fața ascunsă în blana de pe grumazul animalului. Partea ei mai slabă își dorea să fi dispărut acolo.

   În cele din urmă, Lore se forță să se întoarcă.

   - Surpriză? zise ea, pentru că Lore nu întâlnise încă o situație pe care să o facă și mai jenantă decât era.

   - Ai fi putut să... aș fi putut să te ucid, zise Castor răgușit. Am crezut... am fost confuz, și asasinul...

   Nu. El chiar ar fi ucis-o. Brațele ei zvâcneau din cauza efortului pe care îl depusese ca să țină șurubelnița departe.

   - Îmi amintesc că eu eram deasupra, uriașule, zise ea.

   Castor închise ochii, oftând prelung. Noul zeu își frecă fruntea, ceea ce îi aminti lui Lore cât de mult o durea propria frunte.

   - Ar fi trebuit să știu că erai tu încă de la prima lovitură, zise el. Numai tu ai ataca imediat capul. Vreau să știu de unde ai făcut rost de mască?

   Chiron linse bărbia fetei, mângâind-o.

   - Da, da, spuse Castor, aruncându-i o privire urâcioasă câinelui. Învârte puțin cuțitul în rană.

   Lore mângâie capul câinelui, în semn de mulțumire, apoi arătă spre pat. Animalul plecă cu pași greoi, ocolindu-l pe Castor.

   - Nu că nu mi-ar fi plăcut să fiu așa de aproape de a fi înjunghiat de șurubelniță, zise Castor. Judecând după reacția ta în ringul de box, nu am crezut că te voi mai vedea... dar ai venit.

   - De fapt, eram pe cale de a pleca înainte de a mă întrerupe cu neobrăzare, răspunse Lore. Și, ca să știi, habar nu am avut că asta e camera ta.

   Câinele ar fi trebuit să îi dea de bănuit, dar oricum.

   - Dacă nu ai venit să mă ajuți, spuse Castor lent, atunci ce cauți aici?

   - Cred că tocmai te-am ajutat. Ar trebui să menționez faptul că ai stat ca o momâie în timp ce asasinul tău a tras în tine? spuse Lore, împingând un deget spre Philip. Sper că nu este nevoie să îți spun cine este.

   Castor inspiră abrupt printre dinți, dând cu ochii de forma ghemuită a bărbatului.

   - Eu nu...

   - Nu ai stat ca o momâie? zise Lore, simțind primele impulsuri ale mâniei. Nu ai stat de pomană, lăsându-l să încerce să te omoare?

   Castor își luă privirea de la bărbat.

   - Tu nu ai înțelege.

   - Păi, în mod clar nu o voi face dacă nu îmi explici, spuse Lore.

   Când Castor tot refuză să o privească, Lore adăugă:

   - Ce se petrece? Nu îmi spune că ai vrut să vezi dacă chiar avea să o facă. Știm amândoi ce fel de om este și e clar că nu ai construit tocmai o relație durabilă cu mica scenetă de mai devreme.

   - Cât ai văzut din ce s-a petrecut?

   - Am văzut suficient, spuse Lore, târându-se spre el. Chiar și când erai... Când era bolnav, continuai să lupți.

   Cel de mai devreme nu fusese Castor, cu toată bravura lui. Acesta era Castor cel adevărat.

   - Ai vrut... Ai vrut să te omoare?

   Ezitarea lui îi răspunse.

   - Nu, insistă Castor. A fost doar o greșeală - nu am fost suficient de precaut.

   Lore clătină din cap.

   - Tu ești întotdeauna precaut.

   Castor își frecă genunchiul la care se lovise mai devreme.

   - Nu și în ultima vreme. Mi se pare că...

   Lore așteptă ca tânărul să își termine propoziția.

   - Ca și cum m-aș mișca într-un trup care nu îmi aparține, zise el în cele din urmă. Nu a mai trebuit să mă mișc.. sau să simt... sau...

   Castor inspiră iar.

   - Pur și simlu nu eram sigur ce aș fi putut să fac sau cum să evit să îl ucid.

   - Ar fi fost un lucru așa de rău? întrebă Lore.

   - În timpul acestei săptămâni, când ahileii au nevoie de un lider? replică el. Fără vreo dovadă că m-a atacat primul? Aici nu sunt camere de supraveghere. Am verificat deja.

   - Nu ești tu liderul lor? întrebă Lore, simplu. Nu te servesc pe tine, chiar mai presus de arhonte?

   - Ei nu m-au vrut niciodată, zise el. Nici când eram copil, și cu siguranță nici acum. Poate am crezut, pentru 1 minut, că le-ar fi mai bine dacă Philip s-ar înălța. Că el ar...

   Lore tresări auzind cuvintele necruțătoare ale lui Castor, însă el nu își mai termină gândul.

   - Că ar fi... ce? Devenit mai insuportabil? Că ar fi făcut abuz de încă și mai multă putere? insistă Lore.

   - El ar putea măcar să o controleze, spuse Castor. El nu ar... Ei ar crede în el.

   - Nu există o lume în care fraptul că tu ești mort și Philip Achilleos devine zeu este ceva bun. Spune-mi că înțelegi asta, că tu crezi că meriți să trăiești.

   Pentru Lore, nu avea niciun pic de sens - de ce l-ar fi ucis Castor pe Apolo, dacă nu ca să-i ia puterea?

   Gândul îi răsări imediat în minte.

   „Ca să se vindece. Ca să renască într-un trup nou, sănătos.”

   Se luptase cu o formă agresivă de leucemie de când avea 4 ani, înfruntând, de-a lungul timpului, chimioterapia, radioterapia și transplanturile de celule stem. Boala se întorsese și mai gravă chiar înainte de începutul noului Agon și toată lumea, inclusiv Castor însuși, crezuse că avea să moară.

   Toți, în afară de Lore.

   - Te rog, nu mă mai privi așa.

   - Cum?

   - Ca și cum ți-ar fi teamă.

   - Nu mi-e teamă, zise ea. Sunt îngrijorată. Încerc să înțeleg ce se întâmplă și cum s-a întâmplat toată chestia asta, zise fata, arătând spre el.

   Până în acel moment, Lore nu se gândise niciodată la cât de copleșitor trebuie să fi fost să duce deodată greul familiei sau să pierzi persoana care fuseseși odată. Poate că asta explica greutatea pe care o vedea pe chipul lui acum și ezitarea de a accepta ceea ce devenise. Dar mai era ceva - un lucru pe care Lore nu îl putea identifica.

   - Ce coincidență. Și eu sunt confuz, zise Castor, ocolind ocazia pe care Lore i-o dăduse ca să explice. Pentru început, cum ai intrat în clădire? Au ferecat-o și au trimis oameni pretutindeni. Am verificat. Nu-mi spune că te-ai preschimbat într-un păianjen.

   Lore se strâmbă.

   - Am intrat în clădire așa cum am intrat mereu.

   - Ba nu, zise el, privind-o pe sub cortina de păr negru. Erau vânători de-a lungul scării de incendiu. Este imposibil să fi venit pe acolo.

   - Atunci este bine că nu am ales acea rută, zise Lore.

   - Nu ai...

   Castor își îndreptă spatele mai mult.

   - Mi-ai spus că obișnuiai să intri pe scara de incendiu.

   „Oh”, se gândi Lore. „Așa e.”

   Asta este ceea ce îi spusese - așa cum îi spusese și că Furiile preferau gustul cărnii de băiețel și că ceremonia de inițiere a vânătorilor consta în a bea pipi de satir și a alerga gol sub clar de lună.

   Nu era prima dată când Lore își dădea seama că se purtase ca o nemernică în copilărie. Cazul de față era însă o excepție.

   - Nu am vrut să-ți faci griji, răspunse ea țâfnoasă.

   Castor obișnuia să-și facă griji din orice - din cauza copacilor din parc, a câinilor vagabonzi, că Lore avea să fie pedepsită pentru că se strecura afară ca să îl vadă, că leucemia urma să îl ucidă și că tatăl lui nu avea să îi simtă lipsa. Aceasta fusese singura grijă de care îl putuse elibera.

   - Era singura cale de acces când erai... când nu mi-au mai dat voie să te vizitez.

   Tratamentul îi compromisese sistemul imunitar, dar Lore nu suportase gândul de a-l ști singur, zi de zi. Avusese întotdeauna grijă să nu îl atingă, știind câtă mizerie din oraș aducea cu ea. În majoritatea zilelor, nu făcuse decât să stea la căpătâiul lui în timp ce dormea și să îl vegheze, alături de Chiron.

   Castor clătină din cap, nevenindu-i să creadă, și de-a dreptul oripilat.

   - Ai fi putut cădea de la etajul al patrulea. Nu ai fi scăpat cu viață!

   Lore clătină din mână, întorcându-se spre Philip care zăcea trântit la pământ și abia respirând.

   - Ai zis că nu știi în cine poți avea încredere, spuse Lore. La asta te-ai referit?

   - Da.

   Castor inspiră adânc.

   - Dar am și vrut să... te văd, și să te avertizez cu privire la Aristos - la Wrath. Van  m-a adus la tine, în loc să venim direct aici după Ascensiunea din Central Park.

   - De ce?

   Lore ura cât de gâtuite îi răsunară cuvintele.

   - Ai avut la dispoziție 7 ani ca să mă găsești. Calitatea de muritor te-a făcut să te simți exagerat de nostalgic sau ai avut doar chef să-mi strici seara?

   - Am încercat, a zis el. Am încercat să te găsesc ani buni, dar parcă dispăruseși. Nu ai lăsat nicio urmă.

   - Da, păi, a fost cam intenționat, zise Lore, simțindu-și inima cum o îmboldește la gândul acelei amintiri.

   - Am crezut că ai murit, dar Van a reușit ieri să îți dea de urmă, zise Castor. Era îngrijorat din cauza lui Philip și s-a gândit - eu m-am gândit - că ai vrea să mă ajuți să mă ascund sau să mă scoți din oraș.

   Lore se întrebă dacă nu cumva purta un soi de semn pe spate, oferind adăpost tuturor nemuritorilor aflați în pericol.

   - Dar ai dreptate, zise el. Ai dreptate. Nu a fost corect să îți pun pe umeri o asemenea povară. Cred că m-am gândit doar că...

   - Ce? Că suntem încă prieteni? termină ea, înainte să se poată abține.

   Castor tresări și încercă să-și ascundă reacția ridicându-se în picioare.

   Lore se ridică și ea. Nu îi plăcea să se vadă pe o poziție inferioară lui.

   - Atunci de ce ai venit aici? întreb el. Mi-ai spus limpede că nu vrei să mă ajuți, așa că de ce ai riscat să intri aici?

   Întrebarea atârna ca o sabie deasupra gâtului ei. Lore îi întoarse spatele, încercând să găsească singură un răspuns.

   „Pentru că ești singurul om din lume în care am crezut că pot avea încredere.”

   - Din disperare, se auzi spunând, tranșând adevărul.

   Ochiii lui Lore surprinseră sclipirea aurie de pe podea și, ignorând durerea din trup, se aplecă să culeagă fragmentele coroanei. Minciuna se formă pe buzele ei mai repede decât și-ar fi imaginat.

   - Ca să aflu dacă mai știi și altceva despre ceea ce caută Wrath.

   Lore îi întinse o bucată de coroană, cu ochii fixați asura frunzelor complicate de laur, și nu asupra feței lui Castor.

   - Înțeleg, spuse moale noul zeu. I-am surprins câteva mișcări în anii dintre vânători, dar nu am reușit niciodată să-mi dau seama ce caută, și nici Van nu poate înțelege. Mi-aș dori să am un răspuns pentru tine, Golden.

   - Nu...

   Lore își forță vocea să răsune calmă.

   - Nu-mi spune așa.

   Fusese stupid să aleagă acel nume în ringul de box al lui Frankie, dar fusese primul lucru care îi venise în minte, iar lui Frankie îi plăcuse prea mult ca să o lase să îl mai schimve săptămâna următoare. Era o trimitere la alintul pe care părinții ei îl folosiseră - „fata de aur” - care, în sine, era o trimitere la miere.

   Numele lui Lore provenea de ala ambele ei bunici, Melitta, care însemna „albină”, și Lora.

   - Cred că știu ce caută, îi spuse Lore lui Castor.

   Mâna noului zeu se legăna lângă a ei. O undă de căldură mângâie încheieturile degetelor ei cu o clipă înainte ca degetele lui să i le atingă. Atingerea fu ușoară, ezitantă, pierdută aproape imediat.

   - Ce?

   Ochii lui o fixau. Lore nu ar fi știut să spună ce anume o țintuia pe loc, așteptând, cu mâinile încă întinse. Dar apoi atingerea reveni.

   Vârfurile degetelor lui trasară conturul încheieturilor lui Lore, peste punțile degetelor, până ce, în cele din urmă, se prinseră în bucata de coroană și Lore își aminti că trebuia să îi dea drumul.

   - O altă versiune a poemului originii, zise ea. Una în care se explică cum să câștigi Agonul.

   Mâinile lui Castor strânseră mai bine banda subțire de aur. Lore nu suporta gândul de a-și ridica privirea ca să îi citească reacția.

   - De ce crezi asta?

   O groază cutremurătoare o traversă pe Lore când își dădu seama de situația în care se afla cu adevărat. 

   Înainte de a sosi acolo, Lore voise să găsească noul poem din două motive. Primul, pentru că știa că Wrath îl căuta personal și ar fi riscat să iasă din ascunzătoare, dându-i Atenei ocazia rară de a-l răpune. Și al doilea, ca să nu vadă poemul în mâinile unui alt zeu, nou sau vechi, care l-ar fi putut folosi pentru a deveni un nemuritor adevărat, cu puteri inimaginabile, capabil să zdrobească sau să înrobească omenirea.

   Acum, aparent, avea un al treilea motiv: pe Castor.

   Dacă poemul spunea că Agonul se putea termina când nu mai rămânea decât un învingător, atunci acela trebuia să fie Castor. Însă Lore se aliase deja cu un alt zeu. Unul care nu ar fi ezitat să îl ucidă pe Castor cu prima ocazie.

   - Lore? zise Castor. De ce crezi asta?

   - A fost un alt avertisment pe care l-am primit în dimineața asta, răspunse Lore. De la altcineva.

   - O să văd dacă Van a auzit ceva, o asigură Castor. Așa măcar își va concentra căutarea.

   Când Lore riscă să își ridice privirea pe sub suvițele rebele de păr, descoperi că noul zeu se uita la maxilarul ei; la cicatricea lungă ce îi brăzda fața.

   Plămânii lui Lore parcă erau înveliți în oțel incandescent; tresăltară dureros când fata inspiră.

   „Cicatricile”, obișnuia să le spună tata, „sunt semne ale bătăliilor cărora le-ați supraviețuit.”

   Dar Lore nu își câștigase cicatricea, ci fusese însemnată.

   - Pe asta nu mi-o amintesc, zise Castor.

   Lore ignoră întrebarea din spatele observației.

   - Am auzit că familia ta, zise Castor. Părinții tăi... fetele...

   - Nu vreau să vorbesc despre asta, zise ea scurt. Nu este cumva un avantaj al zeilor acela că nu le mai pasă de viețile stupide ale muritorilor din afara casei lor?

   Noul zeu strânse din dinți.

   - Lore, sunt tot eu, Castor.

   Lore clătină din cap, râzând trist, deși pieptul ei părea să se strângă.

   - Sunt. Sunt.

   Fragmentul de coroană căzu iar pe podea, pe când mâinile lui se închiseră în jurul încheieturilor lui Lore, ca și cum atingerea ar fi făcut-o cumva să înțeleagă.

   Atingerea păru să i se prelungească lui Lore în vine, scânteindu-i terminațiile nervoase, și a fost suficient ca să descopere minciuna din cuvintele lui.

   Ca și cum abia și-ar fi dat seama ce făcuse, zeul îi dădu drumul și făcu un pas înapoi.

   Era Castor, însă, în același timp, încetase a mai fi el. Lore nu trebuia decât să se uite în ochii lui ca să știe sigur. Poate că păstrase ceva din destinul genetic al lui Castor, alături de înfățișare, dar fusese... îmbunătățit. Imperfecțiunile care îl făcuseră un om ca oricare altul fuseseră șterse și rezultatul era devastator, în mai multe feluri.

   Pe de altă parte, nici Lore nu mai era fata pe care o știa el.

   - Îmi pare rău, zise Castor, cu ușoară disperare în glas. Dar... vorbește cu mine. De ce vrei să știi care sunt planurile lui Wrath?

   Ochii lui Castor se deschiseră larg.

   - Spune-mi că nu ai de gând să îl vânezi...

   Tăcerea se întinse între ei, împărțind distanța ce îi despărțea în prezent și în trecut. Era singura barieră din viața ei pe care Lore nu știa cum să o depășească. Castor închise ochii, și tot trupul lui se crispă.

   - De ce i-a ucis?

   Lore se întrebă atunci dacă era posibil ca membrii Casei lui Cadmus să fi ținut secret ce făcuse ea, în tot acel timp. Presupunea că mândria ar fi putut explica acest fapt. Uneori, când amintirea acelei nopți ieșea la suprafață și fata retrăia totul în mintea ei, ca să autopedepsească, Lore se mângâia știind cât de umilitor ar fi fost pentru Aristos Kadmou - pentru toți cadmizii - să știe că fusese înrânt de o fetiță.

   - Van s-a gândit că te va găsi cu o rudă a mamei tale, dar nimeni nu a vrut să spună nimic, a zis Castor. Nimeni nu și-a asumat riscul de a-și atrage pedeapsa cadmizilor pentru că te-ar fi ascuns. Dar de ce ți-a atacat familia?

   Riscaseră, iar Lore îi răsplătise cu sânge. Era interesant însă că, în căutarea lui, Van nu descoperise și povestea aceea înfiorătoare.

   - Nu este evident? zise Lore. Wrath a vrut să termine ce a început bunicul lui. A vrut ca perseizii să iasă din cursă.

   - De ce nu a ordonat asta mai demult? a întrebat Castor. De ce a așteptat până la ascensiune? De ce nu a venit să îi omoare singur, ca nemuritor?

   - Nu vreau să vorbesc despre asta, spuse Lore brusc. Nu știu ce motive a avut, bine? Pentru că tata i-a refuzat oferta. Pentru că tata l-a făcut de râs. Pentru că așa a avut el chef! Tot ce știu este că Aristos și cadmizii mi i-au răpit. Mi-au luat totul.

   Dar nu acesta era adevărul și dovada se afla în fața ei. Nu îl luaseră pe Castor, ci Agonul.

   În gât i se opri un nod, dar Lore nu mai era acum o fetiță. Avea să își controleze emoțiile.

   - Și am crezut... am crezut că ai murit și tu.

   - Îmi pare rău. Zeilor, Lore, spuse Castor.

   Vocea lui avea un ton pe care Lore nu îl mai auzise până atunci: furie și dezgust.

   - Nu te-am putut ajuta. Nu i-am putut ajuta nici pe ei. Nu am fost în stare să fac nimic, ani de zile. Chiar dacă te-aș fi găsit, tu nu ai fi știut niciodată.

   - Ce vrei să zici?

   Lore se aplecă spre el, privind la scânteile de putere ce luceau în ochii lui negri. Mâna fetei i se deschise pe lângă trup și începu să se ridice, de parcă ar fi vrut să netezească liniile dure de pe chipul lui Castor.

   - Nu am putut lua formă fizică.

   Castor râse sumbu.

   - S-ar părea că sunt la fel de slab și de inutil ca zeu, pe cât am fost ca și muritor.

   Lore se încruntă. Acantha spusese ceva în timpul ceremoniei.

   „Casa pe care am construit-o pentru tine în munți a rămas pustie, ofrandele tale sunt neatinse.”

   - Nu ești inutil, îi spuse fata. Și nu ai fost niciodată. Niciodată, indiferent ce ți-au spus cei din familia asta oribilă.

   Castor o privi de parcă ar fi vrut să creadă cu disperare în cuvintele ei.

   - Nu am putut nici măcar să îmi salvez tatăl.

   Castor își privi mâinile.

   - A murit, știi? Am văzut când s-a întâmplat - eram acolo, plutind între locurile în care obișnuiam să merg și oamenii pe care îmi doream să îi văd.

   - Nu am știut, spuse Lore încet.

   - Stop cardiac. Am văzut cum s-a întâmplat.

   Castor strânse pumnii.

   - Și lucrul peste care nu pot trece, pe care nu îl pot accepta este că am avut puterea să îl vindec. Să îl salvez. Dar pe atunci... eram prea nou. Cel puțin am învățat cum să îmi invoc puterile, dar să le controlez...

   Lore își apăsă pieptul cu mâna. În mintea ei, ultima imagine pe care o avea cu trupul tatălui ei se împleti cu ultimele momente pe care își imagina că trebuie să le fi avut Castor. Trebui să închidă ochii și să respire adânc ca să nu i se facă rău.

   - M-am întors ca să caut răspunsuri, îi spuse Castor, cu vocea la fel de hotărâtă pe cât îi era și privirea. Asta reprezintă un motiv suficient pentru mine ca să rămân în viață. Nu trebuie să îți faci griji în privința mea.

   Lore încercă să își adune gândurile în timp ce se aplecă să culeagă o carte groasă, cu coperte de piele, ce căzuse de pe masa din apropiere. Surprinse imaginea ușii cu coada ochiului și se opri. Lore strânse cartea bine.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Castor, venind spre ea.

   - Gărzile, zise Lore.

   Ar fi trebuit să o audă luptându-se cu Philip, cu Castor. Ar fi trebuit să îl audă pe Chiron, la cum lătrase. Lore nu ar fi trebuit să auce să dea nici măcar prima lovitură, fără să fie pătrunsă de un glonț sau o sabie.

   - Unde sunt?

   - Nu au fost nicicând gărzi, Melora, zise o voce aspră.

   Philip se ridică, ținând cuțitul într-o mână, în timp ce pe cealaltă și-o apăsa pe rana de la cap. Bărbatul înaintă spre zeu.

   - Întotdeauna mi-am amintit de tine ca de un copil prost, continuă Philip, dar nu am crezut niciodată că ai fi atât de neghioabă încât să îți arăți fața aici.

   - Amuzant, spuse Lore. Eu întotdeauna mi-am amintit de tine ca de o scursură și în mod clar te-am crezut suficient de prost cât să încerci să ucizi un zeu nou.

   Arhontele scuipă spre ea. Castor făcu un pas în față, furios.

   - Pleacă acum, îi spuse Castor. Nu trebuie să afle nimeni ce s-a întâmplat aici și nu vei risca să fii atins de blestemul ucigașului.

   - M-aș blestema singur cu dragă inimă, îi răspunse Philip. Aș fi fericit să o fac, dacă asta ar însemna ca familia asta să supraviețuiască. O știi prea bine, la fel ca mine. Ești prea patetic ca să porți mantaua lui Apolo, iar tu nu vei avea niciodată respectul ahileilor. Dacă aș fi știut ce se va alege de tine, te-aș fi sufocat în leagăn.

   Cuvintele răsunară ca un ecou perfect a ceea ce spusese Castor însuși. Pumnii noului zeu se strânseră lângă trup, dar nu îndrăzni să nege.

   - Voi încerca să îi protejez, zise Castor.

   - Încerca? repetă Philip batjocoritor. Încerca! Să nu crezi că nu îți cunosc planul de a ne abandona - de a pleca din oraș și de a-ți lăsa familia în urmă. Ai fost dintotdeauna slab, dar acum, lașitatea ta egoistă ne-a adus tuturor rușinea.

   Castor tresăltă. Lore îi cuprinse brațul, sperând să îl calmeze.

   - Îți fac această ofertă o singură dată, zise Philip. Te voi ușura de povara vieții cu o moarte rapidă și ușoară. Știi că este singura soluție. Încerca? Tu nu vei fi niciodată de ajuns.

   Lore strânse cartea mai bine, dezbătând care punct moale de pe trupul bătrânului țap avea să îl lovească. Văzu umbra de teamă de pe chipul lui Castor - îngrijorarea că vorbele lui Philip erau corecte și că nu avea să fie niciodată suficient - și se hotărî: gâtul și apoi boașele.

   Philip se aplecă într-o poziție de luptă.

   - Nu voi ști niciodată cum tu, un plod muribund, ai ucis un zeu antic, dar sunt sigur de un lucru: dacă îți dau voie să trăiești, îi vei pierde, și ei vor muri cu toții blestemându-te.

   O dungă subțire de lumină spintecă mocheta lângă picioarele lui Lore. Fata își aruncă privirea în jos, confuză, și rată săgeata ce se împlântă în inima lui Philip. Bătrânul se holbă la Castor, căscând ochii, pe când o mână se ridică se săgeată. Muri înainte de a atinge podeaua.

   Castor se mișcă instinctiv, ca să îl prindă, dar Lore își întoarse privirea în sus, spre lucarnă.

   O altă săgeată apăru în fanta de cer albastru de deasupra și zbură fără cel mai mic sunet, spintecând aerul și îndreptându-se direct spre gâtul lui Castor.

PAISPREZECE

       Lore făcu un salt, aruncând cartea grea în calea săgeții. Brațele ei tremurară absorbind impactul loviturii.

   În loc să ricoșeze sau să rămână blocată în coperta cărții, săgeata străpunse sutele de pagini subțiri și ieși prin spate. Lovi cadrul armat al ușii și se opri.

   Cartea căzu din mâinile fetei.

   - Dă-te înapoi, îl auzi ea pe Castor spunând.

   Când nu se mișcă, zeul o prinse de pieptul robei și o învârti până ce ajunse în spatele lui. Se auzi un pocnet scurt când cineva sări prin lucarnă; mobila și picioarele nesigure ale lui Lore se cutremurară.

   O voce răsună ca vântul prin copaci, într-o noapte geroasă:

   - Ucigaș de zei.

   Femeia - ființa - arăta ca cioplită din întunericul unei sălbăticii străvechi și uitate de lume. Părul blond al zeiței era tapetat cu frunze și prins în norișori aproape la fel de albi ca neaua în jurul chipului ei brăzdat de țărână. Chiar și cu sânge de muritor în vine, pielea ei ivorie avea reflexii de perlă, ca și cum ar fi radiat lumina lunii.

   Era Artemis.

   Zeița își dezveli dinții, amenințătoare, dar privirea lui Lore era fixată asupra felului în care degetele ei se curbau în jurul arcului tip compound. Pesemne că îl furase de la un vânător mort.

   Chiron sări de pe pat, mârâind. Zeița se întoarse când animalul făcu un salt spre ea și ochii îi străluciră. Câinele se liniști deodată, ca lovit de un tranchilizant. Trupul lui se relaxă și se rostogoli pe o parte, lăsându-și la vedere burta moale.

   - Stăpână a Vânătorii, spuse Castor, neutru.

   Artemis îl privi ucigător în timp ce înainta cu pași lenți. Fiecare pas dezvăluia o nouă oroare.

   Pe fața zeiței nu era țărână, ci sânge uscat. Materialul albastru al veșmintelor ei era îmbibat de sânge. Privirea lui Lore se fixă pe tolba de săgeți prinsă la spatele zeiței - tolba prinsă cu o chingă ce nu era făcută din piele tăbăcită, ci din păr de om împletit. Șuvițele erau de diferite culori și texturi, lipicioase de sânge și presărate cu bucățele de scalp.

   Stomacul lui Lore se revoltă violent.

   Artemis ridică arcul. O altă săgeată era deja pregătită.

   - Trebuie să fi știut că vin după tine. Că am să te hăituiesc până în Casa lui Hades, până în adâncurile cele mai întunecate ale Tartarului, în orice beznă infernală în care sperai să te poți ascunde.

   Fără să se gândească, Lore așeză o mână pe umărul lui Castor, avertizându-l, și îi simți mușchii încordându-se ca răspuns.

   - Te rog, spuse el. Nu îmi ești dușman, iar eu nu îți sunt ție. Trebuie să îți un o întrebare. Dacă ai fost acolo în acea zi. Dacă ai văzut ce s-a întâmplat.

   Privirea lui Lore zbură spre ușa zăvorâtă din spatele ei și știu.

   „Nu vine nimeni”, se gândi ea.

   Lore începu să cerceteze hotărâtă camera și ochii ei se opriră asupra unei oglinzi mari. Ar fi putut scoate sticla din ramă și să folosească cioburile. Nu trebuia decât să se apropie suficient de mult cât să taie unul dintre tendoanele sau una dintre arterele de pe piciorul zeiței. Așa ar fi câștigat ceva timp ca să fugă.

   - Am așteptat 7 ani momentul ăsta, șuieră Artemis. Moartea fratelui meu îți va aduce pieirea. Te așteaptă un destin groaznic, Ucigașule de Zei. Când voi termina cu tine, din stâvul tău de muritor nu va mai rămâne fărâmiță pentru păsări.

   Gemenii fuseseră ca două jumătăți ale unui singur suflet, gravitând perpetuu unul în jurul celuilalt, ca noaptea ce se preschimba în zi, și ziua, în noapte. Se păziseră și se protejaseră și nutriseră gelozie unul față de celălalt, despărțindu-se arareori în timpul Agonului, dacă le fusese cu putință.

   Acum, zeița arăta ca și cum moartea lui Apolo îi răpise ultima fărmână de judecată. Ochii ei ardeau aprinși de cărbunii puterii ei.

   - Ai fost acolo? întrebă Castor, aproape implorator. Răspunde-mi.

   - Pleacă, fato, zise zeița, adresându-i-se direct lui Lore. Nu am nimic de împărțit cu tine. Deocamdată.

   Lore simți cuvintele ca pe niște picături reci pe piele. Nu înțelegea de ce Castor nu o atacase încă pe zeiță, de ce continua să o întrebe același lucru.

   - Lasă-mă să o scot de aici, zise Castor, mergând ușor cu spatele, spre ușă. Așa cum ai zis, nu ai nimic de împărțit cu ea.

   Era o parodie teribilă a felului în care obișnuiseră să se antreneze, oglindindu-și pașii unul altuia. Castor întinse mâna după săgeata zeiței, despicând lemnul cadrului ușii și eliberând-o. Pe când își ducea mâna iar la șold, își îndoi încheietura, astfel că vârful săgeții era îndreptat spre centura lui împletită cu fir de aur - spre micul cuțit vârât acolo, lipit de șalele lui.

   Lore inspiră adânc, știind exact ce voia Castor. Fata se apropie de el, punând mâna pe mânerul cuțitului. Acesta absorbise căldura pielii lui și acum îi ardea degetele.

   - Te vei îneca în propriu-ți sânge înainte de a mai auzi vreun cuvânt din gura ta...

   Castor se aplecă înainte și Lore se mișcă mai repede decât o făcuse vreodată în viața ei, eliberând cuțitul și aruncându-l.

   Fie pentru că pumnalul era ușor îndoit, fie pentru că lui Lore îi lipsea, pur și simplu, antrenamentul, cuțitul zbură mai departe, spre dreapta, decât își dorise ea. Se răsuci spre brațul zeiței, în loc să se îndrepte spre umăr.

   Artemis își smuci arcul în sus, ca să blocheze arma. Cuțitul ricoșă și căzu pe podea, învârtindu-se mai departe.

   Lore nu văzu și nu auzi săgeata până ce vârful ei ca lama trecu șuierând prin aer, în direcția ei; dar Lore cădea deja, conștientă de forța cu care o împinsese Castor doar înainte de a ateriza pe podeaua tare.

   Pe ochiul ei drept se scurse sânge din locul în care marginea săgeții îi spintecase pielea de pe tâmplă și scalp. Lore își șterse sângele de pe umăr și se ridică, ignorând privirea îngrijorată a lui Castor.

   Zeița se întoarse spre pat, șuierând. Ochii ei căzură asupra lui Chiron care încercase din răsputeri să își vâre trupul masiv în spatele patului.

   - Nu, spuse Castor, te rog...

   Chiron scânci, apoi scheună de parcă zeița l-ar fi împuns cu o sabie. Câinele îngheță și se zbârli. Își dezveli colții și mârâitul lui se rostogoli în cameră ca un tunet.

   - Chiron, nu, zise Lore. Nu!

   Câinele se repezi asupra lor cu un sunet ce nu semăna cu nimic din ce auzise Lore până atunci. Șuvițe de bale zburară din botul și gura lui spumegândă. Ochii lui Luceau aurii, animați de puterea zeiței. În ei nu se citea conștiință și înțelegere - ci doar furie.

   Furie și foame.

CINCISPREZECE

        Lore nu mai văzu câinele și Castor păși între ea și Chiron.

   O explozie țâșni din mâinile lui întinse, făcând aerul alb incandescent, în timp ce se năpusti asupra lui Artemis. Lore își aruncă brațul peste ochi, protejându-i. Bucăți de beton și de cărămidă se desprinseră din zid și peretele dormitorului gemu, sfărâmat.

   Undeva în apropiere, Chiron scheună. Lore pipăi, orbită, după câine, prinzându-i blana și trăgându-l la ea, în spatele trupului protector al lui Castor. 

   Lumina copleșitoare dispăru la fel de repede pe cât se aprinsese. Lore își coborî brațul. Camera se răci în jurul ei, pe când puterea se dezintegra în scântei fierbinți, plutitoare.

   Castor se afla deja în dreptul găurii fumegânde din zid, privind cu chipul grav. Lore se ridică cu greu, clătinându-se ușor pe picioare și oprindu-se lângă el. Fata se aplecă peste marginea clădirii, căutând trupul.

   Pe capacul unui tomberon se vedea o adâncitură mare, acolo unde căzuse Artemis, rostogolindu-se apoi și fugind. Zeița era iar în picioare, dispărând deja îm umbrele străzilor lăturalnice.

   Din interiorul casei se auziră strigăte, alungate de vaietul sirenelor de urgență.

   - Ai ratat, zise Lore, răgușită.

   - Ba nu, răspunse Castor.

   Maxilarul zeului se crispă iar, când se întoarse ca să o privească.

   - Ești bine? întrebă el, mângâind-o ușor de-a lungul tâmplei și a obrazului.

   Lore se retrase.

   - De ce nu ai făcut asta înainte? zise Lore, simțind că rămâne fără aer la fiecare cuvânt.

   Castor o privi de parcă răspunsul ar fi fost evident.

   - Chiron era în drum.

   Câinele scânci lângă ușa dormitorului, zgâriind-o ca să iasă.

   - Artemis se va întoarce, zise Lore. De regulă, când păsările mâncătoare de stârvuri sunt menționate într-o conversație, se poate presupune cu destulă siguranță că urmează un măcel.

   - Nu îți mai face griji din cauza mea, Lore, zise Castor, zâmbind trist. Nu sunt vreun cerb pe care să-l poată hăitui până la epuizare.

   Castor arătă spre zid.

   - Și cel puțin o voi vedea venind?

   - În primul rând, nu ești amuzant.

   Lore își trecu o mână prin coama de păr încâlcită.

   - Și în al doilea rând, nu asta am vrut să spun.

   Ușa se zgâlțâi sub loviturile cuiva din partea cealaltă.

   Lore păși în fața lui Castor când zăvorul scrâșni, ignorând durerea agonizantă de mușchi de pe șale și avertizarea care îi răsuna în minte.

   „Ce faci?” se gândi ea, furioasă pe ea însăși. „Poți încă să scapi, dacă ieși prin lucarnă.”

   Atena avea nevoie de ea și Lore avea nevoie ca Atena să rămână în viață. Trebuia să găsească un doctor sau un centru medical obscur ca să trateze rănile interne pe care încă le avea zeița - și asta curând, dacă voiau să îl prindă pe Wrath când ieșea din ascunzătoare ca să îl vâneze pe Castor și pe ceilalți zei noi.

   „Cas...”

   Lore îi aruncă o privire. Nesiguranța o chinuia. Nu îi plăcea gândul de a-l lăsa acolo, dar ce altceva ar fi putut face? Să încerce să o convingă pe Atena că era logic să accepte ajutorul unui dușman căruia îi purta ranchiună?

   Lore ar fi avut mai mult succes încercând să adoarmă Cerberul.

   Ușa din metal a camerei se ridică, lăsând-o pe cea de lemn să se deschidă cu putere, lovindu-se de tencuiala fumengândă a zidului din apropiere. Van rămase în prag. Pielea lui întunecată era pământie și gura sa se schimonosise de îngrijorare.

   - Castor? strigă el printre norii de fum dintre ei.

   Chiron își făcu loc pe lângă picioarele lui, evadând, în sfârșit, din cameră.

   - Unde ești?

   - Aici, răspunse noul zeu.

   Van se răsuci spre ei, cu pumnalul în mână.

   Castor întinse un braț în fața fetei.

   - Este în regulă, Van. E doar Lore.

   - Lore, repetă Van, inspirând scurt.

   Lore văzu acuzația care crește în ochii lui și se burzului, cuprinsă de o iritare cunoscută:

   - Nu e vina mea.

   Apoi adăugă în gând: „De data asta”.

   Van coborî arma.

   - Cum ai intrat aici?

   - Uite o întrebare mai bună, replică Lore. Cum dracului a reușit să intre Artemis? De ce nu era lucarna zidită?

   - Artemis?

   Van își trecu privirea de la Lore la Castor, apoi la săgețile răzlețe, mobila răsturnată și gaura din perete. În cele din urmă, ochii i se opriră asupra ușii secrete și a cadavrului lui Philip, ce zăcea lângă ea.

   - Ceva îmi spune că nu a murit apărându-te vitejește...?

   - Nu, nu s-a întâmplat așa, răspunse Lore. Nu i-a trecut nimănui prin cap să verifice intrările secrete?

   Van ridică o mână, oprind-o.

   - Deși mi-ar face plăcere să stau aici, ciondănindu-mă, spre noi se îndreaptă cel puțin 200 de cadmizi, și jumătate dintre vânătorii noștri au plecat să ne caute morții. Castor, trebuie să pleci. Acum.

   Pulsul îi crescu lui Lore, dar picioarele ei refuzară să se miște.

   Castor strânse din dinți. O umbră îi trecu peste chip și Lore putea ghici că cuvintele lui Philip îi răsunau în minte.

   „Îi vei pierde, și ei vor muri cu toții blestemându-te.”

   Poate că îi ura pe ahilei și Agonul, dar nu ar mai fi fost Castor dacă pleca știind că li se apropia moartea și că el putea împiedica măcelul.

   - Nu trebuie să le demonstrezi nimic lor, încercă Lore.

   - Nu o să fug, răspunse Castor. Nu contează ce părere am despre ei sau ce cred ei despre mine. Am o responsabilitate față de ahilei.

   - Ești de-a dreptul idiot, întrebă Lore serioasă, sau fumul ți-a afectat rațiunea?

   - Ești fermecătoare ca întotdeauna, Melora, comentă Van. Pot îndrăzni să întreb ce cauți aici? Nu ai vrut să îl ajuți mai devreme.

   - Am venit aici pentru mâncare, răspunse Lore. Tu?

   Dar chiar în acea clipă, mintea îi țipă să o rupă la goană.

   „Trebuie să pleci înainte ca el și șerpii lui să ajungă aici”, se gândi Lore, cuprinsă de o frică de gheață. „Trebuie să te întorci la Atena. Trebuie să îi spui totul despre Hermes și Artemis, și Tidebringer, și Wrath..”

   Van o măsură cu o privire rece. 

   Lore se luptă cu pornirea de a se feri de privirea aceea scrutătoare sau de a întreba ce anume căuta. Pe când era copilă, privirea și liniștea lui o făcuseră întotdeauna să se simtă zgomotoasă, murdară și simplă.

   - A venit ca să afle dacă știm ceva despre o altă versiune a poemului originii; una care să explice cum să poată fi câștigat Agonul, îi spuse Castor. Cinevs a avertizat-o că asta este ceea ce caută Wrath.

   - Cine ți-a spus? întrebă Van.

   - Nu te privește, răspunse Lore.

   - Nu ai auzit nimic despre asta? insistă Castor.

   Lore se simțea vinovată pentru că, chiar și atunci, Castor încerca să o ajute, să îi pună nevoile pe primul loc, așa cum făcuse întotdeauna.

   Van clătină din cap.

   - Nu... dacă - și accentuez „dacă” - varianta există cu adevărat, atunci ar trebui să fie un lucru despre care odiseii ar avea cunoștință. Voi vorbi cu sursa mea de acolo, dar tu trebuie să pleci, Cas. Acum.

   „Rahat”, se gândi Lore.

   Ar fi trebuit să se gândească la arhivele odiseilor - dar, pe de altă parte, încerca să nu se gândească deloc la Casa lui Odiseu.

   - Am datoria de a ajuta familia asta, insistă Castor. Aparent, mai am ceva din simțul onoarei.

   - Onoarea ta ar fi adorabilă dacă nu ar fi stupidă, îi zise Lore. Oare instinctul de supraviețuire este primul care dispare când îți pierzi umanitatea, sau o fi judecata rațională? Orașul ăsta nu s-a schimbat așa de mult de când ai plecat. Îl cunoști mai bine decât majoritatea vânătorilor de aici. Cel mai cuminte ar fi să te ascunzi și să aștepți trecerea următoarelor 5 nopți sau să vezi dacă poți ajunge într-unul dintre cartierele mărginașe. Nu este ideal, dar măcar nu ar trebui să te aperi constant pe două fronturi. Ultimul lucru de care ai nevoie este să rămâi aici și să mori pentru niște oameni care....

   - Exact, spuse Van, pășind lângă Lore. De asta, vei pleca cu Melora.

   Lui Lore îi trebui un moment să proceseze cuvintele.

   - Stai... ce? Nu. Nu poate veni cu mine.

   - Nu plec, zise Castor.

   - Trebuie să plece cu tine, insistă Van, ignorându-l pe Castor.

   Lore era dezgustată.

   - Văd că încă fugi din calea oricărei bătălii.

   - Știi bine că nu este adevărat, îi zise Castor, aspru.

   Lore se înfierbântase și se forță să respire adânc. Dintotdeauna fusese așa - chiar și când erau copii, Castor încerca să o tragă înapoi din calea situațiilor limită, fie că era vorba despre Van sau nu. Diferența era că, acum, Lore era mai mult decât capabilă să decidă când să sară.

   - Dacă mi-aș fi dorit un ghid de etică, m-aș fi oprit pe drum la un magazin.

   Nu le putea explica totul - nu le putea spune nimic despre târgul pe care îl încheiase și să le înfrunte indignarea și, în mod sigur, nu putea aduce și mai multe necazuri acasă.

   Van ridică o mână înmănușată și își înclină capul, studiind-o într-un fel pe care Lore îl ura. Fata trebui să stea calmă când el zise:

   - Adevărata problemă aici este că nu te crezi în stare să îl protejezi, așa e? Nu te-aș fi luat drept o lașă, Melora.

   - Oh, mai du-te dracului, Evander, replică ea. Am suficiente probleme oricum.

   Lora știa că Van o atrăgea într-o capcană. Știa că temperamentul ei era iute și că regretele aveau să fie adânci, însă cuvântul „laș” o făcea să clocotească. Nu era vorba de faptul că Van îl aruncase spre ea ca pe un cuțit, ci îl regăsea deja înăuntrul ei, ca pe o infecție dureroasă. Auzindu-l, cuvântul începuse să își facă loc la suprafață.

   „Lașii să fie consumați de propria lor rușine”, obișnuia să spună mama ei.

   - Vreți să mă ascultați odată? zise Castor. Nu pot fugi. Refuz să preschimb cuvintele bătrânului în realitate. Familia mea m-a considerat un eșec din ziua în care m-am născut. Nu am de gând să le demonstrez că au dreptate.

   Lore se întoarse spre el, șocată de vehemența acelor cuvinte. Chiar și Van părea ușor surprins.

   - Cas... dădu ea să spună.

   Frânele unor automobile scrâșniră afară, urmate de turațiile motoarelor și de strigătele ce răzbăteau de la etajele inferioare ale clădirii. 

   Lore strânse pumnii. Rațiunea se lupta cu ceea ce o îndemna instinctul. Încăpățânarea lui Castor avea să îl omoare, dacă îl lăsa acolo. Trebuia să existe o cale de a o face pe Atena să asculte. Și dacă nu exista, atunci Lore avea tot timpul până acasă pentru a găsi un plan de rezervă.

   - Fugi, Cas, zise Van.

   Castor clătină din cap, îndurerat.

   - Nu pot.

   - Trebuie, replică Van

   Evander avea tonul încrezut al cuiva care câștigase deja lupta.

   - Poate că tu ești dispus să îți dai viața, dar știu că nu vrei să o sacrifici pe a ei.

   Van dădu din cap spre Lore. Buzele fetei se deschiseseră, vrând să protesteze, dar Castor inspiră scurt și închise ochii.

   - Van... dădu el să spună.

   Dar Mesagerul găsise deja punctul sensibil.

   - Nu te va lăsa aici, știind că vin să te ucidă. Ai să riști să o găsească și pe ea?

   Lore și Van se priviră iar și fata îi ghici gândurile.

   „Îl las în grija ta.”

   Lore mârâi.

   - Dacă vii cu mine, trebuie să plecăm în secunda asta.

   Lore își înlănțui brațul cu al lui Castor și îl trase spre gaura pe care o făcuse în zid.

   - Luați un taxi, zise Van. Plătiți cu bani lichizi.

   Lore clipi.

   - Vreau să se știe că m-aș fi gândit și eu la asta, în cele din urmă.

   Van se întoarse acum spre noul zeu. Castor își înclinase trupul spre ușă și scârțâitul lamelor de metal ce se loveau. Pe trepte se auziră pași grăbiți.

   - Tu ce vei face? întrebă Lore.

   - Vino cu noi, îl rugă Castor.

   - Nu până nu aflu tot ce se poate afla, zise Van. Voi întreba despre poem. Unde vă pot găsi când se termină totul?

   Lore strânse din dinți. Castor avea încredere în Evander, dar asta nu însemna că ar fi trebuit să se încreadă și ea.

   - Martha`s Diner, în Harlem. Așteaptă acolo.

   Van încuviință, ieșind din nou pe coridor. Zăvoarele pocniră din nou, unul câte unul. Ușa de metal trosni la locul ei, separându-i de restul casei. Castor rămase cu ochii la ea; mușchii de pe umerii lui se strânseră din cauza groazei și a frustrării. Lore era copleșită de rapiditatea secundelor ce treceau pe lângă ei.

   - Haide. Asta nu este o luptă pe care să o poți câștiga. Uneori, trebuie să uiți de onoare...

   - Nu este vorba despre onoare, îi zise el aspru. Ci despre oamenii pe care îi las aici să moară.

   Lore îi dădu drumul brațului; simțea că o arsese cu vorbele lui. Lore se îndreptă spre marginea peretelui spart, aruncându-și privirea spre tomberon.

   - Rahat, înjură ea.

   Căderea nu mai era problema lor cea mai mare. Vânători purtând măștile cu șerpi ale cadmizilor se strângeau în jurul resturilor din zid, privind și arătând în sus. Fata se retrase, evitând o săgeată ce țâșnise dintr-un arc de metal. Păcănitul elicelor de elicopter o făcu să se uite iar spre acoperiș. Sângele îi vui în vene auzind pașii grei ce se îndreptau spre lucarna deschisă.

   Castor sări deodată lângă ea, întinzând ambele mâini. Lui Lore îi trebui un moment ca să înțeleagă exact ce voia zeul.

   - Glumești, zise ea.

   - Iar îți este teamă, zise Castor. Crezi că o să te scap din brațe?

   - Nu, cred că voi fi nevoită să îți râcâi trupul de muritor de pe beton, răspunse Lore. Vorbești serios? Suntem la etajul al patrulea.

   - Ai încredere în mine, zise Castor.

   Vocile erau suficient de răsunătoare, că Lore putea auzi fragmente de conversație.

   „Este chiar sub noi...”

   Lore se încruntă.

   - Dacă mă scapi, jur că mă voi întoarce ca una dintre Keres și nu voi lăsa decât cenușă și sânge din tine.

   Castor încuviință, cu chipul sumbru.

   - Te-aș lăsa să încerci.

   Lore păși ezitantă lângă el, ridicându-se pe vârfuri ca să își petreacă unul dintre brațe pe după gâtul lui Castor. Zeul se aplecă și o ridică enervant de ușor, înfășurându-și brațele puternice în jurul umărului fetei și pe sub genunchii ei, fără cel mai mic efort.

   Castor își aruncă o privire spre chipul lui Lore.

   - Ești gata?

   Zeul nu mai așteptă răspunsul, ci păși spre marginea zidului. De pe ambele laturi ale peretelui coborâră funii și ultimul lucru limpede pe care îl mai auzi Lore a fost o voce profundă și cunoscută ce șuieră:

   - Luați-l! Nu-l lăsați să scape!

   Castor își eliberă o mână și trimise o explozie spre vânătorii ce escaladau de dedesubt zidul, trăgând spre el.

   Lore se întoarse, lipindu-și chipul de umărul lui Castor, pe când duhoarea de păr, piele și metal arse îi inundă nările.

   - Ești gata? întrebă el iar.

   Fata încuviință. Apoi, Castor o strânse mai bine în brațe, se prinse de una dintre frânghiile ce atârnau și sări.

   Căderea făcu inima lui Lore să se oprească de câteva ori și păru să îi sugă oxigenul din plămâni. Era singurul motiv pentru care nu țipă. Castor mârâi când frânghia se smuci brusc, oprindu-i. Ochii lui Lore se deschiseră brusc. Aterizaseră în grămada topită și fumegândă de gunoi, ce fusese odată tomberonul.

   - Ești bine?

   Lore inspiră scurt, ieșind din îmbrățișarea lui.

   Mâna lui Castor era tăiată adânc de frecarea cu frânghia. El se strâmbă în timp ce o lumină emană în jurul palmei lui și pielea se vindecă.

   Lore sări jos, ocolind cadavrele carbonizate ce îi înconjurau.

   - Să mergem... Cas!

   Castor privi înapoi o ultimă dată, pe când gloanțele și săgețile începeau să se abată iar asupra lor, de deasupra.

   Lore prinse încheietura lui Castor, trăgându-l departe de clădire și nu îi dădu drumul până ce el nu îi egală pasul. Îl conduse pe după celălalt tomberon, prin gard, spre garaj - unul dintre cele o mie de secrete care le împletiseră viețile.

   - Ține-te după mine, îl avertiză Lore. Nu mă opresc pentru tine.

   - Voi încerca din răsputeri să țin pasul, zise, încă vizibil supărat.

   Lore acceptă ajutorul lui Castor când se cățără pe fereastra casei liftului, apoi se întoarse, întinzându-i mâna, la schimb.

   - O să te las să încerci.

   Castor acceptă ajutorul, deși Lore știa că nu avea nevoie de el, și porniră iar.

   Sângele lui Lore îi alerga prin vene pe măsură ce fugeau, aprins de căldura din mușchii ei și de ritmul familiar al pașilor lui Castor, care o urma. Ruta lor veche, secretă, îi aștepta ca și cum nu ar fi plecat niciodată și nu s-ar fi pierdut unul pe celălalt.

   În acel moment, trecutul devenise prezent și prezentul era trecut; nu erau decât ei 2, ascunși de umbrele orașului, așa cum fusese întotdeauna.

   Așa cum ar fi trebuit să fie mereu.

PARTEA A DOUA

CU FOC ÎN VENE

ȘAISPREZECE

        Căldura verii întârzia în oraș, scoțând la suprafață cele mai urâte mirosuri pe care le putea oferi Manhattanul.

   În timp ce își croiau drum spre vest, spre Hudson, Lore se simțea ca prinsă într-un sac umed de gunoi. Își scosese mantia de vânător, dar în privința lui Castor era altă poveste. New Yorkul era unul dintre puținele orașe în care un bărbat îmbrăcat în costum complet antic nu ar fi fost nici măcar al treilea cel mai ciudat lucru zărit pe stradă.

   Totuși, întreaga lui înfățișare atrăgea atenția, de la înălțime, la constituție, la chip.

   Lore îi ceru șoferului de taxi să îi lase la distanță de câteva străzi de casa ei. Avea încă în buzunar banii câștigați în urma meciului de box. Îi veni greu să se despartă de ei, numărând suma pentru plata cursei din teancul din ce în ce mai subțire de bancnote de 20 de dolari.

   Lore nu știa din ce cauză se simțea mai agitată - pentru că risca să fie văzută de una dintre familii sau de reacția pe care avea să o primească ajungând acasă.

   Castor nu mai scosese un cuvânt de când plecaseră de la Thetis House. Nu fusese nevoie.

   Pulsul orașului încetinise în după-amiaza târzie. Când și când, treceau pe lângă vreo persoană plecată la cumpărături sau spre spălătorie, sau pe lângă copiii ce se jucau în apa vreunul hidrant pornit. Cu toate astea, Lore se simțea ușurată că nu întâlniseră niciun chip cunoscut. Cu cât era nevoită să spună mai puține minciuni, cu atât era mai bine.

   Ceva din tensiunea chinuitoare de pe chipul lui Castor se estompă văzând-o cum se apleacă să culeagă niște pungi Duane Reade ce dănțuiau pe trotuar ca niște fantome rătăcite.

   - Ce? întrebă ea, defensivă. Nu îmi plac gunoaiele.

   Lore avea să se îngrijească mereu de cartierul care avusese grijă de ea. Era o parte a contractului pe care îl încheiai când deveneai newyorkez.

   Lore îl simți pe Castor privind-o iar pe când ocoliră un alt colț de stradă. Fata îl văzu pe Bo, motanul de prăvălie, așteptând pe banca lor, dar îl împinse pe Castor mai departe; nu voia ca domnul Herrera să o vadă plină de sânge, praf și funingine.

   Lore ezită când se apropiară de Martha`s.

   - Haide, îi spuse, conducându-l pe Castor spre ușa din lateral.

   Fata bătu, încercând în același timp să își ochii fixați asupra străzii. Dură câteva clipe, dar chipul lui Mel apăru de după ușa întredeschisă. Ochii ei se deschiseră larg văzând halul în care era Lore.

   Fata zâmbi optimist.

   - Credeam că ești livratorul meu de fructe. Ești în regulă? Ce s-a întâmplat?

   Mel clipi, văzându-l în final pe Castor.

   - Ăă, bună.

   - Am avut un accident cu bicicleta, minți Lore. Am căzut în țărână când m-am lovit de el. Te-ar deranja să folosim baia ca să ne curățăm? Știi că Miles... o să-și iasă din minți când o să mă vadă așa.

   - Bineînțeles.

   Mel le făcu semn să intre, împingându-i pe lângă bucătărie, unde Joe, bucătarul restaurantului, începea pregătirile pentru clienții ce luau cina acolo.

   - Uite, folosiți-o pe cea din spate. Ești sigură că nu ar trebui să mergeți la spital?

   - Suntem în regulă amândoi, promise Lore, în timp ce închise ușa băii mici în urma lor. Mulțumesc.

   - Da... zise Mel, încruntată. Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva, auzi?

   Castor așteptă până când Lore se așeză în fața chiuvetei, stropindu-și cu apă pe față, ca să o întrebe:

   - Cine este Miles?

   Lore ridică ochii la el, de după șervețelul de hârtie cu care își tampona tăietura de pe frunte.

   - Prietenul și colegul meu de apartament.

   Noul zeu încuviință, sprijinindu-se cu spatele de ușă. O privi în tăcere pe fată și Lore se întrebă dacă mai fusese vreodată atât de conștientă de prezența unei alte persoane în viața ei, în afara luptei. Înălțimea lui, prezența lui copleșitoare umpleau spațiul mic.

   Fata își aruncă ochii spre Castor în oglindă, cercetându-i chipul îngrijorat și zdrențele veșmintelor luxoase.

   - Nu este vina ta, îi zise. Ai fost nevoit să pleci.

   - Oare? întrebă el slab.

   - Nu le poți fi de ajutor mort, îi reaminti Lore.

   - Din câte se pare, zise el, nu le sunt de ajutor în niciun fel.

   Lore aruncă șervetul umed spre fața lui Castor. Zeul tresări, privind-o șocat.

   - Tu ești cel mai bun lucru din Casa lui Ahile, îi zise ea. Poate chiar singurul lucru bun. Uneori, trebuie să supraviețuiești ca să lupți altă dată. Chiar și eu știam că nu aveam nicio șansă, și știi ce părere am eu despre fugă.

   Castor oftă, sprijinindu-și capul de ușă.

   - Am fost slab întreaga mea viață. Și când în final am căpătat forță - când am devenit puternic...

   Lore îl întrerupse.

   - Ești cea mai puternică persoană pe care o cunosc. Întotdeauna ai fost.

   - Știu că minți, zise el. În majoritatea zilelor, abia reușeam să țin pasul cu tine.

   Lore se forță să își controleze fierbințeala cuvintelor.

   - Tu ești cea mai puternică persoană pe care am cunoscut-o vreodată, Castor Achilleos, și nu datorită vitezei tale sau forței cu care loveai. Ci pentru că atunci când erai doborât la pământ, luptai să te ridici. Și acum trebuie să faci la fel. Orice ai simți, trebuie să lași în urmă și să te ridici.

   Lore nu menționase incidentul cu Philip din cauza haosului care îi urmase, dar nu îl uitase.

   - Trebuie să rămâi în viață, îi spuse ea. Dacă vrei să îi ajuți, trebuie să trăiești.

   Chipul lui Castor era așa de frumos, că aproape durea să îl privească. Așa că nu își ridică ochii la el.

   - Și cu tine cum rămâne? zise Castor. Asta faci și tu - te ridici și reintri în Agon după ce ai scăpat de el?

   - Ce îndrăzneală venind de la un tip care a vrut să mă atragă înapoi, îi zise.

   - A fost o greșeală, răspunse Castor. Ieșiseși. Ar fi trebuit să te las în ppace, dar am fost egoist și voiam să te văd. Trebuia să știu că ești în viață. Dar dacă eu sunt motivul pentru care ți-a intrat în cap ideea asta de a-l vâna pe Wrath...

   Lore nu spuse nimic. Nu avea cum, din moment ce strângea din dinți așa de tare.

   - Părinții tăi nu și-ar fi dorit să îi răzbuni și nu ar vrea să fii prinsă în iadul nemuririi, al vânătorii, îi zise Castor. Ei ar vrea să trăiești o viață plină, liberă.

   Un fior de gheață se formă în degetele lui Lore și se împrăștie în trupul ei. Respirația i se gâtui în timp ce fata se lupta să își găsească vorbele, în haosul copleșitor și familiar ce i se dezlănțuia în piept.

   - Habar nu ai despre ce vorbești. Merită să aibă pace. Merită... Ei au fost... A fost o greșeală.

   Cuvintele încetiniră, aproape letargice în comparație cu viteza gândurilor. Castor îi așeză o mână pe umăr. Lore încercă să o dea la o parte, să se retragă, dar chipurile surorilor ei îi răsăriră în amintire. Așa cum erau când le găsise...

   - Lore?

   - Sunt... bine. Sunt bine, reuși Lore să spună.

   Pulsul ei bătu tare și iute, până ce îi întunecă privirea. Încercă să respire, să își amintească unde era, dar nu le vedea decât pe Olympia și pe Damara și găurile negre ce se căscau în locul ochilor. Sângele încă umed pe obrajii lor, ca lacrimile.

   „Nu acum”, se gândi ea, fugărind cuvintele prin minte, țipându-le, „nu acum” - trebuia să fie calmă.

   Presiunea se ridica din nou în pieptul ei și forța pe care o exercita amenința să o frângă. Lore nu își găsea calea de scăpare din bezna ce o împresura.

   - Ai auzit de țestoasele de pe Broadway?

   Cuvintele atinseră mintea lui Lore ca o torță în întuneric, neașteptate și luminoase, întrerupându-i gândurile.

   - Dacă... ce? întrebă ea, clipind ca să își limpezească privirea.

   - Spectacolul cu țestoase de pe Broadway, zise Castor, blând.

   Lore tot nu înțelegea.

   - Nu... Despre ce vorbești?

   - Serios? zise el, privind-o adânc în ochi. Pentru că s-a jucat cu... carapacea închisă.

   Presiunea cedă, ridicându-se de pe umerii și de pe pieptul ei până ce Lore reuși să inspire suficient de adânc ca să pufnească în râs. Fata se uită la picioarele ei, la gresia veche de sub ele și încercă să își ascundă jena.

   Gil obișnuia să spună povești despre viața lui de profesor, despre trăsnăile foștilor lui studenți, despre călătoriile lui lungi prin lume, pe un ton jos și mângâietor până ce Lore își revenea. Beau un ceai și discutau, atât cât putea Lore.

   Dar acum nu voia să vorbească despre ce se întâmplase. Castor, cel puțin, părea să simtă asta.

   - Este ușor să fii cuprins de exasperare când ai de-a face cu nemuritorii, zise el simplu.

   - Nu mai spune, răspunse Lore, când fu sigură că vocea nu avea să îi tremure. Aduci mai multe necazuri decât ai merita.

   - Absolut, fu el de acord.

   - Apropo, a fost o glumă îngrozitoare.

   - Nu-ți face griji, zise el. Am strâns glume timp de 7 ani.

   - Este o amenințare? întrebă Lore.

   Aerul se încălzi în jurul ei. Era singurul motiv pentru care pielea i se aprinse văzând zâmbetul lui Castor.

   La ușă se auzi un răpăit scurt.

   - Scumpo? A venit cineva care întreabă de cineva ce seamănă mult cu tine. Este înalt, de culoare, arată ca scos dintr-o reclamă pentru parfum...

   Lore și Castor se priviră surprinși. Van se mișcase repede.

   - Îl poți trimite în spate? întrebă Lore. Scuze, îți promit că plecăm în curând.

   - Vreți ceva de mâncare înainte de a pleca? întrebă Mel. Ceva la pachet?

   - Clătite? întrebă Castor, înainte ca Lore să îl poată opri.

   Fata îl privi iritată, însă Castor se holbă înapoi, nerușinat.

   - Nicio problemă, spuse Mel.

   Noul zeu își ocupă locul la chiuvetă, stropindu-și fața și brațele cu apă. Lore deschise ușor ușa toaletei ți o închise din nou când văzu că Van venea spre ei. Purta blugi și o cămașă frumoasă din in, cu mânecile ridicate.

   Pentru un moment, Lore se întrebă cum de ajunsese în suburbie fără vreo cută sau pată de transpirație pe haine.

   Van intră în baie și pe chip i se citi ușurarea.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Castor. Ești bine?

   - Sunt în regulă, răspunse Van, deși părea neliniștit. Am scăpat, alături de alți câțiva. Aștept vești despre vânătorii care au plecat să ne caute morții.

   Van îi întinse lui Castor punga de plastic pe care o strângea în mână.

   - Pentru tine; sunt haine de schimb.

   Castor scoase o pereche de pantofi sport, pantaloni scurți de baschet și un tricou de atletism.

   - Nike? Pe bune?

   - Nu mi-a fost tocmai ușor să îți cumpăr haine, îi zise Van, arătând spre dimensiunile lui Castor. Era singurul lucru care știam că-ți va veni. În plus, ne-ar prinde bine puțină victorie de partea noastră*.

   *Nike este zeița victoriei în mitologia greacă

   - Ai reușit să iei legătura cu odiseii? întrebă Lore.

   Van clătină din cap.

   - Încă nu.

   - Dă-mi hainele vechi când ai treminat cu ele, îi zise Lore lui Castor, deschizând ușa băii și ieșind afară.

   - De ce? întrebă Van scurt. Ce ai de gând să faci cu ele?

   - Van, zise Castor, intrându-și în rolul de veșnic conciliator. Este în regulă.

   - Scap de ele într-un fel care o să îi deruteze pe vânători și pe câinii lor, replică Lore. Este un răspuns suficient de bun pentru tine?

   Lore nu se obosi să mai aștepte. Așa cum promisese, Castor îi cedă vechiul costum.

   - Mă întorc în câteva minute, le zise ea. Nu plecați. 

   Lore rupse în fâșii materialul cald și îmbibat de sânge și le aruncă în tomberoane, pe canapele lăsate pe trotuar, în stații de autobuz și la metrou, trasând un cerc cât putu ea de mare în jurul cartierului.

   Când se întoarse, Castor și Van se aflau pe aleea din spatele restaurantului; Mesagerul se plimba nervos, iar noul zeu își savura fiecare înghițitură de clătite.

   - În sfârșit! exclamă Van.

   - Să mergem, zise fata.

   Apoi, strigând spre intrarea în restaurant, adăugă:

   - Mersi, Mel! Îți rămân datoare!

   - Unde mergem? întrebă Van imediat ce ieșiră iar pe stradă.

   Lore se opri. Nu era o conversație pe care să o aibă în văzul lumii.

   - Mergem la mine acasă. Dar va trebui să mă ascultați foarte bine și să faceți exact ce vă spun când ajungem acolo.

   - De ce? întrebă Van. Pentru că, dacă îți încălcăm regulile, ne vei da afară?

   - Nu, replică Lore pe un ton egal, ci pentru că, dacă nu o veți face, zeul care se află deja în casă vă va ucide pe amândoi.

   Castor se înecă cu mâncarea și se lovi cu pumnul în piept.

   - Cred că nu am auzit bine... zise Van. Sunt sigur.

   - Acum înțelegi de ce nu am crezut că ar fi o idee bună să îl iau pe Cas cu mine? întrebă ea.

   - Cine... dădu să spună Van.

   Ochii lui se căscară, răspunzându-și la propria întrebare.

   - Nu. Nu pot să cred. Ea nu a mai căutat niciodată ajutorul vreunui muritor...

   - Nu a avut niciodată nevoie de ajutorul unui muritor, răspunse Castor, aruncând restul de clătite într-un tomberon. Ce s-a întâmplat?

   - Wrath le-a atacat pe ea și pe Artemis, zise Lore, vorbind încet. Și Artemis a decis să o încetinească așa cum a știut mai bine. Cu un cuțit în vintre.

   - Să fiu al dracului, zise Van, cu ușoară apreciere.

   - Am găsit-o în pragul ușii mele, continuă Lore. Aparent, m-a urmărit de-a lungul anilor și a decis să riște neștiind dacă voiam sau nu să o ucid.

   Van deschise gura să vorbească iar, apoi o închise. Avea nevoie de o clipă de gândire.

   - Te-am căutat pentru că am crezut că ți-ai terminat ucenicia de tămăduitor, îi zise Lore lui Castor. Am oprit hemoragia, dar este într-o stare proastă.

   - Și de ce îți pasă? întrebă Castor. Este o viperă. Las-o să moară, dacă nu a mierlit-o deja.

   Lore își aruncă privirea în jos.

   - Este încă în viață. Sunt sigură.

   Lui Van nu îi scăpă sensul din spatele cuvintelor lui Lore.

   - Nu ai făcut așa ceva, zise el lent. Spune-mi că nu ai fost atât de proastă.

   - Ce altceva era să fac? întrebă Lore.

   - Să o lași să dea colțul? sugeră Van. Să zâmbești satisfăcută știind că niciun vânător nu îi va lua puterea.

   - Nu eram singură când am găsit-o, zise Lore, auzind felul în care i se ridicase vocea. Și-n plus, mi-a oferit ceva ce îmi doream.

   Un moment mai târziu, Castor înțelese și el. Sângele i se scurse din obrajii lui bronzați, fie din cauza mâiniei, a fricii sau a amândurora.

   - Ți-ai legat viața de a ei? Ce mama naibii ți-a promis ca să te convingă să accepți?

   Lore se gândi să mintă, dar părea inutil, având în vedere pericolul în care se aflau în prezent.

   - Mi-a promis că îl ucide pe Wrath.

   Van și Castor o priviră tăcuți.

   - Oh, făcu Van. Păi, e grozav. În afară de faptul că ai putea muri într-o săptămână, când acesta este scopul a aproape o mie de oameni. Altfel, e un plan genial, Melora.

   - Nu am nevoie de o predică, se răsti Lore. Am făcut o alegere și acum trăiesc suportând consecințele.

   - Ba bine că nu, zise Castor.

   Cuvintele lui vibrau de frustrare.

   - Atunci, arată-ne drumul spre casa ta.

  - Încă vreți să veniți? întrebă ea.

   Privirea pe care i-o aruncă Castor răspunse pe loc.

   - Și să te las să mori? Ai vrut să o vindec, așa că o voi vindeca.

   Lore se răsuci pe picioarele țepene, lăsându-i pe tineri să facă schimb de priviri în spatele ei. Când Lore se asigură că nu erau urmăriți de niciun vânător, îi conduse, în liniște, spre casa din oraș.

   - Asta e, spuse Lore. O să intrăm prin beci. Astfel, nu veți sta în stradă, iar eu voi avea suficient timp ca să o pregătesc.

   În spatele uneia dintre cărămizile de fațadă se afla o cheie de rezervă. Lore o scoase de la locul ei, oftând ușurel.

   - Stați în spatele meu, bine?

   Fata le făcu semn să intre în beciul ticsit de lucruri, încuind ușa în urma lor.
   Castor și Van priviră de jur împrejur, oprindu-se asupra teancurilor de cutii de carton și de plastic.

   - Toate chestiile astea sunt ale tale? întrebă Van.

   - Ești întotdeauna atât de băgăcios? mormăi Lore. Nu. Și înainte de a întreba, am moștenit caa de la omul pentru care am lucrat ca îngrijitoare. Gilbert Merrit.

   - Ai fost îngrijitoarea cuiva? zise Van nevenindu-i să creadă. Tu?

   - Van, îl atenționă Castor. Oprește-te.

   De data asta, Lore își păstră replica usturătoare pentru sine. Se întoarse spre treptele ce duceau în casă și strigă:

   - Eu sunt!

   Castor dădu să o urmeze. Lore întinse un braț, oprindu-l. Van, cel puțin, era destul de rațional cât să rămână în spate.

   - Trebuie să aștepți, șopti ea. Dă-mi câteva minute să sting preventiv focul pe care îl va stârni prezența ta.

   „Focul” era, în mod cert, un cuvânt prea ușor, având în vedere frânturile de informații groaznice pe care fata le avea cu privire la sentimentele zeiței pentru colegii ei mai noi.

   Lore urcă treptele în fugă, uitându-se încă o dată cu înțeles la Castor, înainte de a deschide ușa și a spune tare:

   - Intru.

   Totul se îndreptă rapid, ca și cum timpul se împărțise în cadre. Unu, Miles și Atena stând lângă șemineul din sufragerie, cu televizorul aprins în spate. Doi, Atena întinzând mâna în spate, spre un obiect rezemat de perete. Trei, chipul ei împietrit de un mârâit și brațul ei îndoindu-se în spate. Patru...

   Un obiect lung și subțire zbură din mâna zeiței, șuierând pe când despică o cărare primejdioasă spre celălalt capăt al camerei. Lore sări în dreapta, inspirând șocată, dar arma nu fusese menită să o lovească pe ea.

   Castor prinse sulița chiar înainte de a i se înfige în inimă.

ȘAPTESPREZECE

       Guma pe care o mesteca Miles zbură din gura lui deschisă.

   - Aia este... mătura mea? zise Lore, șocată.

   Trunchiul de lemn al suliței era de un verde distinctiv, tocit acolo unde obișnuise să fie ținut în mână.

   Lore își aruncă privirea spre Miles, atât ca să confirme bănuiala, cât și ca să se asigure că tânărul era bine. Gura lui se lărgi într-un rictus jenat.

   - Da, este, răspunse el, printre dinții strânși. Este foarte inventivă.

   Lore simți un val de căldură la dreapta ei. Puterea lui Castor cuprinse arma improvizată până ce lemnul se preschimbă în cenușă în mâna lui. Privirea lui fioroasă, neclintită, nu se dezlipi nicio clipă de a Atenei.

   - Aia era mătura mea, zise Lore, cu regret în glas.

   - Ucigaș de zei!

   Camera vibră sub cuvintele tunătoare. Atena întinse iar mâna în spatele ei, pipăind în căutarea unei alte sulițe improvizate.

   Lore făcu un pas între cei 2 zei, întinzând mâinile.

   - Stop... Oprește-te!

   - Îndrăznești să aduci... monstrul aici, în sanctuarul acesta? mârâi Atena.

   - Păi, este sanctuarul meu, deci da, zise Lore. Ascultă...

   - Nu așa ne-a fost învoiala, Melora.

   Atena nu era nevoită să strige pentru a-și face simțite cuvintele, ca un topor înfipt într-un craniu.

   - Mi-ai jurat credință. Mie.

   - El este aici ca să te vindece, replică Lore, încercând o tactică diferită. O să ne ajute. Este o strategie. M-am gândit că o să-ți placă ideea.

   - Nu văd nicio strategie, cu excepția cazului în care l-ai adus aici ca să îl ucid, mârâi Atena. Am auzit, șarlatanule, că ți-ai irosit ultimii ani de ți-au fost dăruiți pierzând vremea ca un flăcău fără căpătâi.

   Abia când îl zări pe Miles privind de la unul la celălalt, vizibil agitat, Lore își dădu seama că vorbiseră cu toții în limba străveche.

   - Ei bine, eu măcar nu am preschimbat un meșteșugar talentat în arahnidă, nu am aruncat un prunc de pe munte și nici nu am blestemat vreun om să aibă ficatul mâncat de vulturi pentru tot restul vieții, răspunse Castor, așa că presupun că încă mai sunt unele lucruri pe care le am de învățat, în calitate de zeu.

   Atena nu era cea mai înfiorătoare atunci când pielea i se aprindea de furie sau când șuiera amenințări criminale, ci în momentele ca cel de față, când ochii ei se oțeleau și trupul îi rămânea nemișcat, ca al unui animal de pradă încrezător că nimic nu avea să îi scape.

   Mâna lui Castor ateriză pe umărul lui Lore, ca și cum ar fi vrut să o împingă ușor la o parte.

   Fata îi dădu mâna la o parte și vorbi în engleză, accentuând fiecare cuvânt.

   - Destul. Nu avem timp pentru așa ceva.

   Lore se apropie lent de Atena, cu ochii la sulița care, se părea, îndeplinise pentru o scurtă vreme rolul de mop.

   - Vreau să îți spun ce s-a întâmplat. Avem nevoie de ajutorul lui.

   - Nu am nevoie de ajutorul lui, mormăi Atena. Ceilalți...

   Lore jucă singura carte care avea să conteze pentru zeiță și o așeză pe masă fără a spune un singur cuvânt să mai îmblânzească efectul.

   - Hermes e mort. Wrath l-a ucis în timpul ascensiunii.

   Miles reacționă primul, zicând șocat:

   - Ce? Pe bune?

   Atena abia își aruncă ochii la Lore, ca și cum și-ar fi dorit ca minciuna să se prefacă în scrum la picioarele ei.

   - Imposibil, zise ea, în cele din urmă.

   - E mort, confirmă Castor. Ca și Tidebringer.

   Van li se alătură pe trepte.

   - Spune adevărul, Zeiță, zise el în cele din urmă, mai mult ca să-și facă simțită prezența. Nu aflăm aici în calitate de aliați, nu de dușmani.

   Lore simți o ușoară satisfacție când zeița îl măsură din cap până în picioare, cu aceeași intensitate cu care Van îi măsura pe ceilalți.

   Poate din cauza asta, Mesagerul alese să își îndrepte atenția spre altcineva.

   - Tu cine ești? întrebă Van.

   Miles își îndreptă umerii când privirea Mesagerului se opri asupra lui. Urechile i se înroșiseră.

   - Bună... eu sunt Miles. Adică, sunt colegul de apartament al lui Lore. Și prietenul ei.

   - Eu sunt Castor, zise noul zeu. Acesta este Evander... Van.

   Rucsacul simplu de piele al lui Van arăta precum carapacea unui gândac. Evander îi ajustă bretelele, privind-o pe Lore cu coada ochiului.

   - La ce dracu ți-a fost capul când ai implicat un Străin în toate astea?

   Miles tresări auzind mustrarea rece din cuvintele lui Van.

   Furia lui Lore însă înota încă prea aproape de suprafață.

   - El era cu mine când am găsit-o. În caz că ai uitat, dă-mi voie să-ți amintesc - lumea reală nu funcționează după aceleași principii ca cele ale familiilor. Ai dreptul să alegi cum îți trăiești viața când ești afară.

   - Poate că totul este nou pentru mine, dar nu sunt inutil, zise Miles. Ce-ar fi să îmi acorzi mai mult de 10 secunde înainte de a mă judeca?

   - Nu am nevoie de mai mult de 10 secunde, spuse Van.

   Lore își strânse pumnii pe lângă corp. Se luptase deja îndelung cu gândul că Miles fusese atras în Agon, dar condescendența ascunsă în acele cuvinte - ca și cum îl pusese intenționat în pericol, ca și cum Miles era un nimic - o înfuria.

   - Van, zise Castor, dojenitor.

   Evander Achilleos trăise într-o casă elegantă din Londra și fusese crescut de părinți care vorbeau cu un accent perfect și mâncau din farfurii de porțelan cu margini aurite, dar, în acel moment, nimic din toate astea nu era evident. În puținele dăți în care părinții lui îl aduseseră la New York, în timpul călătoriilor de afaceri, și băiatul se antrenase la Thetis House sau li se alăturase lui Lore și lui Castor în aventurile din Central Park, el se purtase măcar politicos - deși era clar că nu o putea înghiți pe Lore, din cine știe ce motiv.

   Van habar nu avea cine era Miles și mai mult ca sigur nu știa cine devenise Lore.

   - Îmi place acest muritor, zise Atena, stând lângă Miles. Rămâne cu noi.

   Lore își aruncă privirea la proteza lui Van și la poziția lui rigidă în timp ce își ținea mâna lipită de abdomen.

   - Atunci, ce vei spune familiei când le vei trimite cadavrul lui? o întrebă Mesagerul.

   - Iisuuuse, zise Miles. Sunt chiar aici.

   - Dacă ai de gând să îmi insulți prietenul, poți să pleci, spuse Lore.

   Privirea fetei se mută la Miles, ca să vadă cum înghițise cuvintele lui Van.
   În locul fricii, pe chipul băiatului se zărea ostilitatea sinceră - genul de privire pe care înainte o rezervase doar străinilor ce furau taxiurile altor persoane și prețului pentru kimchi, la prăvălie.

   Privirea lungă și rece a Atenei îl părăsi în sfârșit pe Van.

   - Spune-mi de ce ești așa de sigur că Hermes și impostoarea lui Poseidon sunt morți.

   Van inspiră adânc.

   - Am înregistrat totul - am văzut cu ochii mei. Noul Ares, Wrath, l-a ucis pe Hermes în parc și i-a lăsat trupul acolo. Unii dintre vânătorii lui - cadmizii - au luat-o cu ei pe Tidebringer când au plecat din parc. Sursele mele din Casa lui Tezeu au confirmat că a fost ucisă mai târziu de către Wrath, în complexul lor actual.

   Postura zeiței era la fel de rigidă și de dreaptă precum arma din mâna ei.

   - Și tu te încrezi în aceste... surse?

   - Da, spuse Van simplu. Pentru că știu prea bine ce le pot face dacă mă mint.

   - Sora ta este încă în viață, adăugă Lore. Asta am văzut-o eu cu ochii mei. L-a atacat pe Castor în una dintre casele ahileilor.

   Atena își umflă nările nervoasă.

   - Este dreptul ei. Nu se va opri până nu îl ucide pe impostor.

   - Fantastic, zise Lore sumbru.

   - Prezența lui asigură faptul că sora mea ne va găsi mai curând decât am anticipat, spuse Atena, dând din cap spre Castor. Nimic nu este prea departe de vârful săgeții ei.

   - Ți-e teamă de ea? întrebă Lore.

   În ciuda dorinței ei de a o tenta pe zeiță, Lore se întreba sincer dacă o ființă ca ea era măcar capabilă de frică. A-ți fi teamă însemna a accepta faptul că nu ești infailibil.

   - Frica este un tărâm străin pe care nu îl voi vizita niciodată și o limbă ce nu îmi va atinge gura, zise Atena. Unde sunt descendenții eroului Ahile ca să te protejeze?

   Castor miji ochii.

   - Preocupați cu altceva.

   - Și totuși, iată-te aici, singur, departe de protecția lor, zise Atena.

   Zeița conturase întreaga imagine în doar câteva secunde.

   Castor făcu un pas înainte, ridicând un pumn, însă Lore îl trase la loc.

   - Casa aceea a fost atacată de cadmizi. Wrath a încercat să îi crecruteze pe ahilei, trimițându-i o avertizare lui Castor. Descendenții lui Tezeu s-au alăturat deja cadmizilor și îi servesc lui.

   - Atunci își dezonorează strămoșii, zise Atena, strâmbându-și gura, dezgustată. Câți ahilei mai sunt în viață și liberi de controlul lui Wrath?

   Atât Lore, cât și Castor se întoarseră spre Van, așteptând un răspuns.

   - Numărul este irelevant, zise el, precaut, evitând privirea lui Castor.

   „Este așa de rău, hm?” se gândi Lore.

   - Câți ne-au rămas?

   Cuvintele lui Castor se rostogoliră în sufrageria tăcută ca un nor de furtună, întunecând încăperea. Greutatea răspunsului păru insuportabilă pe limba lui Van și strivi liniștea ca un scut de bronz.

   - Douăzeci și șapte.

   Lore îl privi pe Castor procesând acel număr. Tendoanele gâtului său se umflară în timp ce se întoarse și își sprijini mâinile pe spătarul unuia dintre fotoliile englezești.

   - Cu câți ai început acest Agon? insistă Atena, neobosindu-se să își ascundă satisfacția.

   - În acest ciclu, în oraș se află 378 de vânători ai Casei lui Ahile, răspunse Van distant. Aproape 100 au fost uciși la Thetis House, în atacul cadmizilor. Trădătorii s-au alăturat celor aproape 500 de cadmizi și întregii Case a lui Tezeu, care la ultima numărătoare avea 430 de soldați.

   - Trebuie să îi vindec pe supraviețuitori, zise Castor, gâtuit.

   - Nu, trebuie să rămâi aici, replică Van. Le-am dus provizii. Au cel puțin un tămăduitor.

   - Van... zise Castor.

   - Știu, spuse Van. Știu că vrei să ajuți, dar nu poți. Nu acum. Wrath este hotărât să ucidă toți ceilalți zei și să combine familiile într-o singură forță, aflată sub comanda lui. Nu va înceta să te hăituiască până ce nu te va fi ucis, așa că asta este acum prioritatea noastră. Dacă mori, ahileii rămași sunt la mila lui. Spune-mi că înțelegi asta.

   Umerii lui Castor căzură moi.

   - Înțeleg.

   Amuzamentul născut la auzul veștii despre ahileii trădători preschimbă trăsăturile perfecte ale zeiței în ceva monstruos.

   - Vai, cum mai fuge turma la adăpostul unui protector mai strașnic.

   Castor se roti, cu chipul frânt de durere și de mânie.

   - Știi câte ceva despre asta, nu-i așa?

   Atena se ridică în capul oaselor, întâlnind privirea lui Castor, de la egal la egal. Lore se abținu să nu mormăie frustrată.

   - Voi doi veți avea suficient timp să vărsați sânge, să aruncați fulgere și pentru concursuri de holbat când veți fi iar nemuritori, zise Lore.

   Fata se întoarse spre Atena.

   - Aceia erau vânători care l-ar fi urmat pe Castor și ne-ar fi ajutat acum. Suntem nevoiți să înfruntăm un cerc și mai mare de protecție în jurul lui Wrath și mai mulți vânători ieșiți pe străzi, în căutarea ta.

   - Nu mă voi ascunde niciodată în spatele sabiei unui impostor, nici nu mă voi da înapoi de la a îndeplini un legământ. Îți spun ție acum, așa cum am vorbit și mai înainte, impostorul Ares va muri de mâna mea. Nu am nevoie de ajutor.

   - Ba da, zise Lore. Și asta ți-o spune un muritor care a supraviețuit destul de multor răni. Nu am făcut decât să opresc sângerarea. Dacă ești de acord cu această alianță, Castor o să te vindece și îți va readuce puterea. Nu va mai trebui să irosești zile odihnindu-te.

   - Poate am să-l las pe falsul Ares să elimine rivalii în numele meu, zise Atena, înainte de a-i lua viața și a sfârși vânătoarea pentru totdeauna.

   Lore nu era naivă; știa că orice parteneriat între zei ar fi durat doar până la sfârșitul Agonului și că, în cele din urmă, Atena și Castor ar fi împiedicat eliberarea completă din jocul vânătorii. Nu făceau decât să întârzie inevitabilul, mai ales dacă o nouă versiune a poemului exista cu adevărat și confirma că învingătorul era ultimul zeu supraviețuitor.

   - Nu o vei face, îi zise Lore Atenei, cu subînțeles. Pentru că nu vei ajunge la finalul acestui ciclu.

   Ceilalți tăcură auzind-o. Atena ridică bărbia, dar privirea ei îi dădea dreptate.

   - Nu îmi voi lega destinul de al tău, zise Castor, în cele din urmă. Dar din moment ce viața ta este legată de a lui Lore, eu nu pot - și nu vreau - să îți dau voie să mori.

   Atena dădu din cap. Un fior rece traversă ceafa lui Lore când zeița îl studie pe Castor.

   - Impostorul mă va vindeca, spuse Atena, într-un final, așezându-se în mijlocul divanului de catifea al lui Gil.

   Zeița ridică marginea cămășii pe care i-o dăduse Lore, scoțând la iveală rana oribilă.

   - Și vom începe să plănuim cum se cuvinte.

   Castor făcu o plecăciune sarcastică.

   - Cum să nu.

   Ceilalți se așezară în locuri diferite din sufragerie; Van, pe unul dintre scaune, iar Miles și Lore pe podea, lângă măsuța de cafea.

   Castor își duse mâna la rana zeiței. Din degetele lui se revărsă lumină, însă nu fulgerătoare și incandescentă ca în cazul exploziei, ci blândă și pulsatorie.

......................................................