Lore, Alexandra Bracken

 ..........................................................

5.

            Cel nou era de la Miles, care îi transmitea că se afla pe poziție în clădirea de deasupra ei. Mai aveau 15 minute până la amiază.

   Cas are necazuri, răspunse ea celorlalt. 5th ave linia 7. Înaintez acum.

   Harta GPS-ului nu era suficient de amănunțită ca să îi indice care tunel trebuia urmat, ci îi arăta doar faptul că se mișca în direcția corectă.

   Până când Lore găsi ultimul tunel, tot trupul îi era înlemnit de frustrare. Rămânând în capătul lui și pierzându-și privirea în bezna lui, Lore ezită, dintr-odată, nesigură. Lore se pierduse de atâtea ori, încât nu înțelegea pe deplin cum ajunsese acolo. Pentru un moment, i se păru că înțelege cum trebuie să se fi simțit Tezeu în labirint, doar că ea nu avea firul Ariadnei ca să o ghideze înapoi la lumină.

   Se forță să inspire. Avea o mână strânsă pe mânerul sabiei, și pe cealaltă rotită în pumn, în spatele scutului. Vibrațiile aegis-ului hrăneau nodul de groază din stomacul fetei.

   Primul ei pas înainte necesită la fel de mult efort ca înaintarea anevoiasă printr-o maree întunecată. Lore nu știa nicio rugăciune care ar fi ajutat-o sau cine ar fi putut să o audă.

   Simți aerul agitându-se în jurul ei, de parcă niște ființe s-ar fi mișcat acolo, nevăzute, pândind și așteptând. Își apăsă marginea scutului de frunte, închizând ochii. Strânse lănțișorul cu talismanul în formă de pană, până când marginile de metal i se adânciră în carnea palmei.

   „Pot fi liberă.”

   Ea nu era Tezeu în labirint, nici Perseu în vizuina gorgonei. Nu era Herecle, făcându-și muncile. Nu era Belerofon, ce călărea pe cer, nici Meleagru, vânând sau Cadmus, luptându-se cu șarpele. Nu era nici măcar Iason, strigând triumfător la marginea lumii și strângând în mâini lâna de aur.

   Nimic nu era sortit. Lore nu fusese aleasă pentru acea luptă; ea alesese să vină acolo, de una singură. Fiecare pas pe care îl făcuse, fiecare greșeală o conduseseră în acel punct. Se afla acolo pentru că tatăl ei o învățase să țină un cuțit, pentru că mama ei o crescuse puternică și mândră, pentru că surorile ei nu aveau să devină niciodată oameni în toată firea. Lore se afla acolo în numele orașului care o crescuse și era însoțită de mândria strămoșilor ei și de puterea inimii ei, și niciunul dintre aceste lucruri nu avea să o trădeze.

   Lore le recunoscu atunci - umbrele ce se mișcau pe zidurile tunelului, alături de ea.

   - Stați cu mine, șopti ea, pășind mai departe.

   Lore repetă cuvintele până ce deveniră rugăciunea de care avea nevoie și armura sufletului ei.

   - Vă rog, stați cu mine.

   Lore o rupse la goană, traversând tunelul ca o săgeată eliberată din cele mai ferme mâini.

   - Stați cu mine...

   Aerul se schimbă și Lore știu că se apropia. Un fior, o urmă de putere îi ascuți simțurile, conducând-o mai departe pe linia pe care se afla, într-un tunel mai mic. Concentrarea i se accentuă în timp ce alerga de-a lungul șinelor și apa împroșca în jur. Ajunse, mai curând decât se aștepta, într-o secțiune despărțită de restul tunelurilor - cea care ducea spre Waldorf Astoria.

   Auzind voci, Lore încetini și stinse lanterna.

   - Ascultă-mă, te rog!

   „Belen”, se gândi Lore.

   Fata scoase una dintre căștile cu funcție de izolare fonică pentru a auzi mai bine.

   Niște forme neclare prinseră contur la capătul tunelului, în spațiul cavernos al liniei 61. Pe ziduri fuseseră atârnate felinare, luminând secțiuni ale stației cufundate în beznă. Nu semăna deloc cu celelalte stații pe care ea și Castor le traversaseră ca să ajungă acolo.

   În timp ce înainta, se chinuia să-ți păstreze echilibrul pășind peste două seturi de șine ascunse sub apă. În jur nu se mai vedeau persoane, formând astfel un spațiu generos la dreapta singurul vagon tip platformă ce aștepta în față. Un rezervor mare, argintiu, la fel de mare precum platforma, fusese legat deasupra ei. Dacă era o bombă, nu semăna cu nimic din ce mai văzuse Lore.

   - Te îndoiești de mine?

   Vocea lui Wrath răsună până la Lore, profundă și amenințătoare. Noul zeu dădu ocol vagonului și ieși la vedere. În apropiere, un lift enorm se contura masiv - era, fără îndoială, acela care ducea spre parcarea hotelului.

   Wrath era monstruos în perfecțiunea lui macabră și cu trupul umflat de mușchi. Zeul l-ar fi privit de sus chiar și pe Castor, așa cum se înălța, acum, deasupra lui Belen. 

   Tânărul făcu câțiva pași din fața tatălui său, ridicând mâinile. Purta ceva ce părea a fi o robă ceremonială, sângerie, brodată cu fir de aur. Ambele lui mâini erau înfășurate în straturi groase de tifon alb.

   Luciul de pe trupul lui Wrath era un soi de vopsea aurie. Luciul îi acoperea tot corpul, pe sub tunica ivorie, din mătase. Purta o platoșă din bronz, lustruită, alături de manșete și cnemide. Ce era mai rău, pe umerii lui atârna o blană familiară, țepoasă. Capul animalului fusese demult turnat în bronz, pentru a fi purtat pe post de coif, așa cum îl purta acum Wrath. Blana era a leului din Nemeea și putea face carnea pe care o acoperea imună la tăișul armelor.

   Panica îi cuprinse pieptul lui Lore. Dacă Wrath era îmbrăcat pentru luptă, cu ore bune înainte de apusul soarelui....

   Informația primită fusese din nou greșită. Planul lui Wrath era în desfășurare chiar în acel moment. 

   Lore scoase telefonul, dar tot nu exista semnal. Stătu pe gânduri dacă să plece, încercând să ajungă mai sus și să-i avertizeze pe ceilalți, dacă nu descoperiseră singuri eroare, dar Belen vorbi iar, de data asta mai disperat.

   - Ești cea mai puternică ființă din lume, spuse Belen. Ne ai pe noi și noi îți suntem devotați. Noi toți, stăpâne.

   - Chiar așa? întrebă Wrath, rece.

   Noul zeu dădu lent târcoale fiului lui muritor, obligându-l pe Belen să se retragă spre platformă fără a fi nevoit să scoată vreo armă.

   - Nu ai nevoie de ea, continuă Belen, pe un ton ascuțit.

   Sângele lui Lore îi îngheță în vene auzind acel cuvânt.

   „Ea.”

   - Întreabă-te de ce ar vrea să lucreze cu tine - de ce a venit la tine acum, când ești așa de aproape de a realiza ceea ce ai visat, spuse Belen. Ea și sora ei plănuiau să te ucidă pe tine și pe toți ceilalți noi zei, iar acum vine să ți se închine? Este vicleană - se va folosi de planul tău și te va ucide - te va distruge, tată. Te rog...

   - Tată? repetă o voce moale.

   Atena apăru la marginea conului de lumină aruncat de unul dintre felinare. Ochii ei luceau în beznă.

   Pulsul lui Lore o luă razna și trupul i se acoperi de sudoare. Capul lui Belen se întoarse fulgerător spre zeiță, în mod limpede tulburat.

   - Tată? zise Atena iar. Stăpâne, nu m-aș fi așteptat ca cineva așa de puternic precum ești tu să aibă un fiu atât de plângăcios și slab.

   Atena păși alături de noul zeu; în mână ținea o lance. Și ea purta o robă scurtă, ceremonială, de un alb pur, iar pielea îi era acoperită de același luciu auriu. Armura zeiței era la fel de considerabilă ca a lui Wrath. Coiful Atenei era bătut cu pietre ce păreau a fi diamante și safire, de-a lungul penelor albe.

   Ura pe care Lore o simți uitându-se la ea o îneca. Toată furia de care se convinsese că nu avea nevoie și pe care nu și-o dorea reveni la suprafață, clocotind.

   Lore își uită calmul, planul, uită totul cu excepția rușinii pe care Wrath încercase să o folosească pentru a-i stinge neamul și dorința lui de a-i răpi viața știută, chiar și atunci când era o fetiță. Lore nu mai văzu nimic în afară de chipul bărbatului care voise să-i smulgă familia și zeița nemiloasă care săvârșise crima.

   Wrath se înclină spre Atena, trăgându-și înapoi umerii lui largi. Își prinse coiful, dar o mână pluti spre sabia de la centură.

   - Te va trăda - te va distruge, așa cum i-a distrus pe toți ceilalți, spuse Belen, de data asta cu adevărat speriat. Ascultă-mă - te minte! Nu ai nevoie de ea!

   - Nu am vorbit minciuni, zise Atena rece. Marele Wrath și cu mine suntem meniți pentru ceea ce urmează - întotdeauna am fost meniți să ne unim forțele. Noi suntem întâlnirea dintre vechile obiceiuri și cele noi. Primul Ares a fost slab, prea temperamental și smintit, și cel mai disprețuit dintre copiii tatălui meu. Dar acum am găsit un partener vrednic de război - el îmi balansează strategia prin putere - și un nou rege în fața căruia să îngenunchez.

   Belen scutură din cap.

  - Nu... Nu poate fi adevărat...

   - Pretinzi că mint? întrebă Atena aspră. Îi datorez credință stăpânului Wrath după ce mi-a dezvăluit noul poem și dorința tatălui meu. Sunt fericită să-i servesc pe când se va înălța, cu adevărat, pentru totdeauna.

   Lore simți gust de fiere; după tot ce făcuse, cuvintele Atenei, tonul ei siropos sunau ca o altă trădare. Pe acoperișul casei, Lore îi mărturisise totul - trecutul, temerile ei - și o crezuse pe zeiță, simțise furia și frustrarea reprimate ale Atenei.

  „Nu este vorba despre complicitate, ci despre supraviețuire.”

   Zeița jucase teatru, dar fusese un rol pe care ea și-l asumase.

   - Zeița cu ochi oțelii este cea mai înțeleaptă dintre toate ființele, spuse Wrath, umflându-se în pene când auzi aprecierile Atenei.

   Credea laudele pe deplin, așa cum numai un bărbat ce nu-și vedea propriile metehne ar fi putut.

   - S-a arătat demnă de a-mi servi... Spune-mi, tu cum mi-ai arătat asta? Un băiat - unul care nici măcar nu poate lupta - îndrăznește să-mi pună judecata la îndoială? Îndrăznește să se creadă mai înțelept decât însăși Atena?

   Belen scutură din cap, retrăgându-se până când se lovi de marginea vagonului.

   - Stăpâne, spuse Atena, urmărindu-l pe tânăr cu o privire pe care Lore o recunoscu - victorie tăcută. Așa cum știi, toate marile alianțe trebuie să înceapă cu un sacrificiu, pentru a-l îmbuna pe Zeus, dacă vor să iasă învingătoare.

   Noul zeu se întoarse spre fiul lui muritor.

   Fiecare părticică din Lore păru să se smulgă, înaintând, chiar dacă ea rămase pe loc.

   Belen mai avu timp să șoptească: „Te rog”, înainte ca tatăl lui să scoată un cuțit mic, ascuns într-o teacă de pe antebrațul lui, și să-i reteze gâtul. Sângele țâșni pe rezervor sub forța loviturii. Belen căzu la pământ. Trupul i se zbătu în timp ce inima îi pulsă ultimul strop de viață.

   Wrath îl privi murind, copleșit de o satisfacție macabră ce i se răsfiră pe chip. Când tânărul rămase nemișcat, noul zeu se aplecă și așeză o mână pe gâtul fiului său, mânjind-o de sânge.

   Atena îl privi dezgustată.

   Ridicându-se iar, Wrath își așeză palma pe rezervor, lăsând o urmă neagră pe el. Zeul se retrase, cu privirea fixată asupra amprentei. Lent, își duse degetele la buze. La limbă.

   Nu se întoarse când vorbi iar, dar vocea lui purtă cuvintele de-a lungul distanței care îl despărțea de Lore.

   - Fiică a lui Perseu.

   „Stați cu mine”, își zise Lore pentru ultima dată, în timp ce strânse în mâini curelele aegis-ului și intră în stație.

   - Ce drăguț din partea ta să aduci zeului tău un ultim dar, zise Wrath.

CINCIZECI ȘI TREI

           Vocea lui era precum atingerea solzilor de reptilă pe piele, stârnind o  frică inconștientă, primară.

   „Dușmani”, șuiră glasul din mintea lui Lore.

   Fata strânse curelele scutului încă și mai bine, imaginându-și zeii ghemuindu-se în fața ei, sub puterea lui. Dar gândul nu o umplu de satisfacție.

   „Nu”, se gândi ea iar. „O să am nevoie de ajutorul tău, dar nu pentru asta.”

   Lore avea propria ei furie, propria ei forță și voia ca zeii să se teamă de ea, să știe că ea fusese cea care îi înfrânsese.

   Privirea fetei nu ezită când întâlni scrutarea lui Wrath. Zeul râse în timp ce Lore se apropia, ridicând aegis-ul și ținând o mână pe mânerul sabiei. Sunetul răsună cu ecou în jurul lor, înmulțindu-se până ce deveni un muget. 

   Lore evită să se uite la Atena, dar o urmări cu coada ochiului când zeița vorbi.

   - Ce șiret ești, stăpâne, spuse Atena, pe un ton jos și mieros, că ți-ai trimis vânătorul să dea informații false urmașilor lui Odiseu.

   Respirația lui Lore i se opri în piept, arzând-o.

   - Am făcut ceea ce nu ai putut face tu, zise Wrath înclinând din cap disprețuitor. Am scos târfulița asta din vizuină și am făcut-o să-mi aducă și scutul meu de drept.

   Mișcarea fusese subtilă, dar grăitoare. Atena își îndreptă umerii auzind ultima parte a propoziției. Dar când vorbi iar, cuvintele zeiței nu trădară nimic în afară de respect.

   - Într-adevăr. Să ți-l aduc?

   Pielea lui Lore se înfioră detectând jocul subtil de culise.

   - Nu, îi zise Wrath, zâmbind arogant.

   Zeul vorbi pe tonul unui părinte ce face pe plac unui copil slab de minte.

   - Nu ai suficientă putere ca să îl porți. Îți voi da voie să îl iei îndată ce ne-am îndeplinit misiunea și nu mai am trebuință de el.

   Lore ridică aegis-ul ca să ascundă faptul că își așeza casca la loc în ureche. Vocea ei răsună înăbușit când vorbi.

   - Te-ai coborât într-atâta încât să te aliezi cu el acum? zise Lore, adresându-se Atenei, nu lui Wrath, într-un fel care știa că îl va înfuria. Cu unul dintre zeii inferiori pe care pretindeai că-i disprețuiești?

   Wrath păși între Lore și zeiță, blocând silueta Atenei. Pieptul i se înfioră în timp ce-și îndreptă umerii, privind-o pe Lore de sus. Fata își mută privirea dincolo de zeu.

   - Zeița cu ochi oțelii își recunoaște stăpânul, zise Warth, cu o urmă de mânie în glas. Ceva ce tu ai refuzat să faci - dar tu ai fost mereu țâfnoasă, nu-i așa? Micul drac împielițat ce trebuia călcat în picioare. De aici înainte, îmi vei servi așa cum îmi poftește inima - tu și fata odiseilor. O să am una pe fiecare genunchi. Așteptarea nu va face decât ca plăcerea să-mi fie și mai mare.

   Furia și dezgustul o ardeau pe Lore, amenințând să-i destabilizeze controlul.

   „Concentrează-te”, se gândi Lore.

   Planul ei putea încă funcționa - îi putea face încă să se întoarcă unul împotriva celuilalt.

   - Deci tu și Artemis ați început Agonul cu gândul de a ucide toți noii zei, îi spuse Lore Atenei când păși la dreapta, mai departe de Wrath și în direcția vagonului și a rezervorului. Și te-ai apropiat așa de mult de mine, în speranța că-ți voi da aegis-ul și că vei avea ocazia să-l ucizi pe noul Apolo - poate chiar și pe câțiva dintre ceilalți zei noi, inclusiv pe cel de față.

   Totul îi devenise așa de clar lui Lore.

   Wrath inspiră și zgomotul ce ieși din gâtlejul lui semăna cu un mârâit. Tulburarea i se citi pe chip când se aplecă iar între ele, încercând să forțeze privirea lui Lore să se oprească asupra lui.

   - Ea este loială celui mai puternic și recunoaște că eu sunt acela, spuse Wrath. Te-aș fi putut modela și pe tine, o ființă sălbatică și hidoasă, în ceva mai demn, spuse Wrath. Dar vei muri precum ai trăit - ca un nimeni. Neputincioasă și singură.

   „Concentrează-te”, își zise Lore iar, înăbușindu-și greața.

   Strânse curelele aegis-ului până ce o durură palmele. Fiecare mușchi din trupul ei era încleștat din cauza tensiunii, implorând să fie detensionat. Lore întinse mâna spre ureche și găsi, subtil, butonul căștii. Orice alte cuvinte crude încărcate de dispreț ar mai fi avut Wrath, ele dispărură într-un soi de tăcere zumzăitoare, nenaturală.

   Liniștea concentră gândurile lui Lore, întărâtând foamea din inima ei. Voi ca cei doi să simtă durere. Voia să privească zeii sângerând și suferind așa cum făcuseră surioarele ei și să implore milă.

   Zâmbetul rece al Atenei era lent și intenționat, ca și cum ar fi citit fiecare gând al lui Lore. Fata știa ce aștepta zeița de la ea - se aștepta ca temperamentul ei să preia controlul și ca Lore să răbufnească. Prevedea că Lore urma să fie distrusă de aceeași pornire impulsivă pe care Atena o zgândărise.

   În schimb, Lore își ținu pornirile în frâu. Aegis-ul nu avea să tremure nicicând în mâinile ei, nici din cauza fricii, nici din cauza mâniei. Dacă ar fi trebuit să-și folosească ura ca să devoreze ultimele îndoieli, Lore ar fi făcut-o cu plăcere. Dar fata nu avea să o lase să pună piedici în calea scopului ei sau să se scufunde în furie și să fie consumată de ea.

   După ani de antrenament la Thetis House, Lore citi cu ușurință comanda clară de pe buzele lui Wrath.

   Zeul întinse o mână spre ea, privind-o atent și radiind triumfător, iar Lore știu că Wrath își folosea puterea. Pretinse că se luptă sub greutatea scutului, că se clatină pe picioare.

   „Adu-mi-l”, zicea el.

   Dincolo de poleială și de costum, de cât de impunător îl făcuseră să pară umbrele, Lore vedea în Wrath același bătrân care fusese odată, șezând pe tronul lui inutl.

   „Dă-mi aegis-ul.”

   Trupul lui Wrath se zgudui de plăcere. Lore se forță să pară tensionată, ca și cum abia s-ar mai fi ținut pe picioare sub natura epuizantă a puterii lui. Își schimonosi fața, strâmbându-se ca să arate ca și cum ar fi opus rezistență, în timp ce făcea un pas spre el. În timp ce folosi scutul ca să ascundă faptul că își scotea lanterna din buzunar.

   Atena miji ochii. Cuvântul „așteaptă” se formă pe buzele ei, dar Wrath nu fusese niciodată genul de om care să asculte îndemnul unei femei, și nemurirea nu schimbase această meteahnă.

   Zeul întinse și cealaltă mână, blocând-o pe Atena și aproape împingând-o din calea scutului, pe măsură ce Lore se apropia.

   „Dă-mi-l”, zise el, iar, întinzând mâna... întinzând un braț lung și puternic... chipul îi exalta deja triumfător. „Dă-mi-l, dă-mi-l mie, fetiță cuminte ce ești.”

   Lore intenționase să-l orbească temporar cu lanterna. Totuși, pe cât de incandescentă fusese furia ei mai devreme, mânia lui Lore se condensă și îngheță auzind cele două cuvinte: „fetiță cuminte”.

   Lore lovi butonul lanternei la cea mai înaltă setare și îi privi pe ambii zei întorcându-și fețele. Wrath nu avea să o mai atingă vreodată.

   Secundele se târâră când Lore scăpă lanterna din mână și scoase sabia din teaca ei, apoi se repezi, luând o decizie. Blana leului din Nemeea proteja spatele lui Wrath și căcea peste platoșa lui de bronz - dar niciuna dintre manșete nu acoperea încheietura expusă a cotului.

   Lore abătu feroce lama ascuțită a sabiei asupra lui Wrath și, cu o singură lovitură, tăie antebrațul drept al zeului.

   Wrath se clătină pe picioare, bătând în retragere, în timp ce sângele țâșnea din rana deschisă.

   - Fetița asta cuminte, zise Lore, cu obidă, te așteaptă să vii să-l iei.

   Lore lipi scutul de trupul ei, dar când se roti departe de silueta agitată a lui Wrath, zgomotele îi năvăliră în urechea stângă. Casca mică ieșise cumva.

   „Rahat”, își zise ea, căutând la suprafața apei.

   Casca dispăruse însă.

   Wrath mugi de durere din locul în care căzuse într-un genunchi. Plămânii lui lucrau ca niște foale când își ridică mâna teafără ca să oprească sângele. O venă îi pulsa pe frunte, în timp ce se uita la Lore într-un fel care îi promitea o durere dincolo de agonie.

   - Nenorocito... icni el. Nenorocită mică....

   - Este al tău, îi spuse Lore Atenei. Ai putea la fel de bine să elimini competiția cât timp este la pământ. Știm amândouă că nu vei accepta ca el să poarte aegis-ul.

   Zeița zâmbi, pășind alături de Wrath.

   - Nu o asculta, stăpâne. Vrea să ne dezbine. Ridică-te și arată cât ești de puternic.

   Wrath făcu întocmai, nădușind și blestemând când sângele îi pulsă sub degete.

   Văzându-l așa, cu dinții rânjiți și chipul alb, Lore se întrebă dacă nu cumva tot ce făcuse fusese doar să distrugă și ultima fărâmă de umanitate din el.

   - Presupun că falsul tău zeu te-a vindecat, zise Atena, ușor sarcastic. Unde este el acum, Melora? L-ai pierdut în beznă?

   „Trăiește”, își zise Lore. „Trăiește și va veni după mine.”

   Un alt gând îi răsări atunci în minte, amuțindu-le pe toate celelalte. Lore presupusese că Atena își dorea scutul doar pentru poem și pentru ceea ce avea el să spună - dar zeița avea acum acea informație, și totuși rămăsese alături de Wrath și continua să-și joace rolul.

   „Încă și-l dorește”, se gândi Lore, încruntându-se. „Încă își dorește aegis-ul.”

   Atunci de ce nu-și folosea zeița puterea ei incomensurabilă pentru a-l smulge din mâinile lui Lore, așa cum și ea, și Lore, știau că poate face?

   „Pentru că” șopti o voce măruntă în mintea fetei, „Atena a devenit o parte din planul lui.”

   - Spune-mi de ce vrei scutul, zise Lore, în timp ce bătea în retragere - nu de frică, ci ca să se apropie de vagon și de rezervor.

   Trebuie să existe o cale de a dezactiva motorul atașat de vagon.

   Colțul gurii zeiței tresări.

   Pulsul lui Lore începu să îi bubuie mai tare în urechi.

   - Marele meu stăpân, începu să spună Atena, cu expresie limpede de amuzament pe chip, deși noul zeu nu o putu zări, a descoperit însemnătatea versurilor și instrucțiunile tatălui meu - nu mi-am dat seama singură până când el nu mi-a amintit de povestea lui Deucalion și a soției lui, Pyra. O cunoști, nu?

   Bezna păru să o apese pe Lore din toate părțile când cuvintele i se așezară în minte.

   Deucalion și Pyra fuseseră singuri supraviețuitori ai potopului trimis de Zeus pentru a extermina rasa războinică de muritori din Epoca Bronzului, în urma avertismentului dat de tatăl lui Deucalion, Prometeu. Deucalion și Pyra fuseseră aceia care repopulaseră lumea aruncând peste umeri oasele mamei primordiale - pietre.

   - Înțelegi acum, zise Atena. Am crezut atâta timp că vânătoarea este o pedeapsă, când este de fapt doar un test. În tot timpul acesta, tatăl meu a dori ca noi să-i demonstrăm credință, stârpind cea mai rea epocă a omenirii. Începând o rasă nouă care se va închina zeilor ei.

   Lore clătina din cap, luptându-se cu furia care amenința să o sufoce.

   - Ai avea nevoie de puterea lui Poseidon asupra oceanelor și râurilor ca să pui în mișcare un asemenea plan.

   - Oare apele nu se ridică deja pe măsură ce oamenii otrăvesc, lent, lumea? întrebă Atena. Oare nu vor continua să o facă atâta timp cât zeul războiului le înfierbântă inimle și îi îndeamnă iar și iar, până când aerul se va sătura de fum și pământul va sângera?

   - Teama ei, zise Wrath, apărând deodată în spatele lui Lore. E ca vinul în sângele meu.

   - E doar un strop din ceea ce urmează, zise Atena, fără a se sinchisi să-l privească pe Wrath. Când lumea va înțelege care îi este soarta.

   Atena făcu un pas spre Lore și privirea îi fugi în direcția aegis-ului.

   - Dar nu apa va purifica pământul. Nu apa va curăța această lume. Ci focul.

   Lore se întoarse spre vagon și rezervor, cu sabia ridicată.

   - Nu aș face asta, o tachină Wrath. Conține foc grecesc și va arde la contactul cu apa.

   „Foc grecesc.”

   Lore inspiră scurt pe nas. Era o armă legendară din Imperiul Roman de Est. Odată aprinsă, orice atingea substanța ardea și, în loc să o oprească, apa o ajuta să ardă mai departe și să alimenteze focul.

   Străzile aveau să fiarbă, cauzând distrugeri masive în timp ce consuma materialele întâlnite în cale. Într-un oraș inundat, ar fi durat zile, dacă nu chiar săptămâni pentru ca incediul să fie stins. Și până atunci...

   Nu aveau de gând să ardă Grand Central. Dădeau foc întregului oraș.

   - Da, suflă Wrath. Focul se va răspândi sub străzi, prin multele sale tunele, devorându-l din interior.

   - Dacă îl aprind acum, veți muri și voi, zise Lore, pregătind vârful sabiei să pătrundă prin metalul rezervorului. Asta ar trebui să mă oprească?

   - Doar dacă vrei să-ți salvezi prietenii din infernul ce stă să explodeze deasupra noastră, rânji Wrath.

CINCIZECI ȘI PATRU

        Pulsul lui Lore porni iar într-o cursă nebună și fata își umflă nările.

   - Este o amenințare goală, se forță ea să rostească. O să-și dea seama de ce se petrece îndată ce vor vedea că vânătorii tău au plecat.

   - Copilă, zise Wrath. Cine a spus că vânătorii mei au fugit? Nu am avut nevoie decât de 2 dintre ei ca să-i închidă pe restul înăuntru și să pună foc.

   Șocul o zgudui.

   - Ești... dădu să spună Lore. Ai de gând să.....

   - Ești, ești, ești, repetă el, batjocoritor.

   Wrath se opri iar lângă Atena, folosindu-și centura ca pe un garou pentru braț.

   - Cu toții trebuie să moară, în cele din urmă, pentru ca lumea să renască. Ar trebui să se simtă onorați știind că sunt primele sacrificii făcute în numele unei epoci noi, mărețe.

   Lore se întoarse spre Atena, însă zeița era impasibilă.

   - Nu poți face așa ceva, o imploră Lore. Nu ai ucide doar vânători - dacă planul lui reușește, ai ucide oameni nevinovați.

   - Nu există muritori nevinovați, răspunse Atena, simplu.

   - Îmi va face o deosebită plăcere să zdruncin viața din tine, să văd adevăratul sfârșit al neamului perseizilor, îi zise Wrath. Îngenunchează în fața mea și cheamă-l pe Stăpânul Norilor cu aegis-ul, să fie martor pârjolului.

   - Chiar crezi că scutul îl va chema pe Zeus să vadă cum distrugi orașul? întrebă Lore. Nu funcționează așa, jigodie!

   - Funcționează așa cum îmi este vrerea, spuse Wrath printre dinți.

   Lore coborî într-o postură defensivă când ambii zei începură să se îndrepte spre ea și sabia îi atârnă, brusc grea, în mână. Brațul îi tremura, forțându-se să țină arma ridicată. Un val nou de groază o copleși pe Lore când vagonul zăngăni, activat de un motor nevăzut.

   - O simți acum? întrebă Wrath.

   Lore dădu să-și activeze singura cască rămasă, dar era prea târziu. Puterea din cuvintele lui îi transforma membrele în cauciuc.

   Lore se clătină când trupul îi amorți. Strânsoarea se relaxă pe aegis împotriva voinței ei și, pentru prima dată, Lore abia îi mai putu sprijini greutatea.

   - Chiar crezi că ea îți va permite să trăiești în continuare? îl întrebă Lore pe Wrath, luptându-se să scoată cuvintele din gură.

   Trupul i se cutremură când fata își sprijini picioarele pe pământul de sub apă, într-o ultimă încercare de a nu se prăbuși.

   - Crezi că Zeus și ceilalți te vor lăsa să ai această lume?

   - Neghioabo, mârâi Atena. Nu știi nimic.

   Ideea i se arătă lui Lore ca o rază de soare ce sparge pătura norilor - înțelegea motivul adevărat pentru care Atena venise acolo. De ce făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să recupereze scutul.

   Wrath uită de ranăă și încercă să-și avânte brațul lipsă spre Lore. Fata nici nu tresări, nici când lancea Atenei căzu între ei, oprind a doua încercare a lui Wrath. Ochii zeiței ardeau în beznă.

   - Ai dreptate, sunt o proastă, îi zise Lore. Și ai avut dreptate și mai înainte să râzi de mine pentru că m-am încrezut în tine. Adevărul nu este doar că te-am crezut pe cuvânt, ci am crezut în tine. Când ai protejat oamenii aceia de explozie și de dărâmături. Când mi-ai povestit despre Pallas, despre orașul tău, despre rolul care ți-a fost menit și despre acela pe care ți l-ai dorit.

   Atena tresări aproape imperceptibil.

   - Templele tale au căzut. Oamenilor nu le mai este teamă de tine.Legenda ta, odată cântată în poeme a devenit o șoaptă, continuă Lore. Dar eu tot am crezut în tine.

   Atena își umflă nările și cu mâinile strângea bățul lancei.

   - Acesta nu este un test, ci o lecție, spuse Lore. De ce ar vrea Zeus să ucizi oameni nevinovați - adoratori ai altor zei - când acesta a fost unul dintre motivele pentru care ați fost pedepsiți la început? Chiar și după tot ce v-a făcut ție și celorlalți, nu te-am auzit niciodată vorbind despre el cu mânie sau cu resentiment. În ochii tăi, el nu are egal. Nu ar da niciodată lumea celui ce iese învingător din Agon.

   - Tăcere! mugi Wrath, încercând s-o lovească.

   Vorbele lui Van, din cursul dimineții, reveniră în mintea lui Lore și fata continuă, neînfricată.

   - Un sacrificiu trebuie să însemne ceva. Voi înțelegeți sacrificiul ca pe un act făcut în favoarea voastră. Dar Zeus le vorbea muritorilor, la Olympia, iar noi am perceput sacrificiul într-un mod diferit. Noi aducem sacrificii pentru a onora zeii, pentru a le mulțumi, pentru a le cere binecuvântările.. sau pentru a căuta iertare.

   - Îți retez limba din cap, zise Wrath, așa cum ar fi trebuit s-o fac pe când erai o scârnăvie.

   - Ai făcut vreodată așa ceva? o întrebă Lore pe Atena. Ai căutat vreodată, cu adevărat, iertare pentru ce s-a întâmplat cu secole în urmă? Sau ți-ai petrecut mai mult de 1000 de ani încercând să justifici totul dând vina pe Destin - și totul pentru că nu suporți să recunoști că tu - și doar tu - ești de vină pentru că ai decăzut în inima tatălui tău?

   Expresia Atenei era ascunsă în beznă, dar Lore știa că zeița era împietrită și ultimul ei licăr de speranță dispăru. Nu exista nicio cale de a ajunge la inima ei; era prea târziu.

   - Ar trebui să protejezi orașele, spuse Lore, nu să cauzezi distrugerea lor!

   Wrath mârâi sălbatic când se năpusti asupra ei, făcând-o pe Lore să bată în retragere în timp ce apa îl împroșca.

   Fiecare lovitură o îndepărta pe Lore din ce în ce mai mult de rezervor și de vagon. Luptându-se cu influența puterii lui, Lore căzu într-un genunchi, ridicând scutul; nu mai putea face nimic altceva decât să lase scutul să încaseze furtuna de lovituri. Brațele îi tremurau absorbind vibrațiile fiecărei izbituri și ea strânse din dinți.

   „Ajută-mă”, se gândi Lore. „Te rog!”

   „Da”, răspunse scutul.

   Lore lovi cu pumnul pe partea din față a scutului și aegis-ul mugi.

   Sunetul cutremură pereții tunelului, făcând bucățele mici de piatră să cadă asupra lor. Când Lore inspiră, simți puterea scutului cuprinzându-i trupul - puterea o umplea chiar și atunci când Wrath încerca să i-o răpească.

   Deodată, se opri. Cumva, Lore știu ce urmează.

   Pe chipul lui Wrath nu mai rămăsese nimic omenesc.

   - Nu ți-a ajuns, scârbă? Chiar și taică-tău a știut când să plece fruntea, zise Wrath amuzat. Pe toți zeii - marea, focul și femeile sunt cele 3 rele.

   Lore ura zicala mai mult chiar decât îl ura pe Wrath.

   Se trase spre el. Noul zeu ridică sabia încă o dată, nedescurajat de sângele ce curgea încă din celălalt braț, retezat.

   „Se hrănește cu puterea mea”, își dădu Lore seama.

   Era singura modalitate prin care Wrath era încă în picioare. Toiul luptei nu făcea decât să îi mențină setea de sânge. Chiar dacă Lore îl forța să revină la lupta normală...

   Lore rămase neclintită.

   - Am o altă zicală străveche pentru tine, zise Lore, scoțându-și brațul din curele scutului. Du-te dracului!

   Lore azvărli scutul spre Wrath. Zeul se întinse după el și hohotul lui răsunător se întrerupse când aegis-ul îl lovi și îi crăpă oasele pieptului. Zeul icni înăbușit și căzu pe spate, sub greutatea imposibilă a scutului.

   - Poate că ești zeu, îi spuse Lore, satisfăcută să îl vadă chinuindu-se. Dar eu sunt perseizii.

   Adrenalina îi întunecă rațiunea. Lore înaintă cu sabia, animată de nevoia de a o înfige în ceva. Wrath împinse scutul de pe el, parând loviturile lui Lore cu sabia lui. Atena dispăruse din raza vizuală a fetei, ceea ce o alarmă pe Lore.

   Fata își reîncepu atacul și mai amenințător și văzu momentul în care ochii lui Wrath se căscară mari pentru că Lore nu luă o poziție obișnuită, ci se trânti cu genunchii pe abdomenul lui, chiar acolo unde se termina platoșa.

   - Greșeala ta cea mai mare a fost să te blochezi în orașul ăsta cu mine, spuse Lore.

   - Gata cu trucurile, fetișcano, mârâi Wrath, încordându-și genunchii în jurul șoldurilor ei, ca să o răstoarne pe spate.

   Lore încercă să își încline sabia astfel încât să pătrundă în pieptul zeului, dar vârful ei alunecă pe platoșă. Wrath se mișcă, țipând, țintuind-o cu toată greutatea trupului său. Dar fără o mână, Wrath nu mai avu pe ce să se sprijine când Lore îl lovi cât putu de tare cu genunchiul în vintre. Lore avu suficient spațiu ca să-și bage o mână sub ea și să scoată tubul mic de Mace (spray lacrimogen) din buzunarul de la spate.

   - De fapt...

   Lore apăsă cu degetul mare pe tub și eliberă un jet de spray în ochii lui Wrath.

   - Mai am un singur truc.

   Lore se ridică de sub el, răsturnându-l și lovindu-l cu piciorul pe spate. Prinse sabia și o ridică deasupra gâtului expus al zeului. Ani de furie, de teamă și de durere îi limpeziră mintea până când nu mai rămase decât un singur gând.

   „Ucide-l.”

   Wrath nu merita altceva decât ce-și dorea Lore cu disperare să-i ofere. Fata avântă sabia spre el...

   Dar opri vârful înainte de a pătrunde prin pielea expusă a gâtului.

   Lore inspiră cutremurându-se, încercând să își simtă iar inima înfocată de ură.

   Îl putea ucide - știa asta acum. Îl putea ucide și îi putea lua puterea, folosind-o ca s-o egaleze pe Atena, lovitură cu lovitură. Își putea înscrie numele în memoria oricărui vânător.

   Dar nu ar fi fost niciodată liberă.

   Lui Lore îi era suficient să știe să Wrath fusese înfrânt de ea, o fetiță. Asta, pentru el, era o soartă mai rea decât moartea. Răzbunarea crease Agonul, dar nu era un lucru care avea să îi pună capăt. A-i ucide pe oricare dintre zei ar fi însemnat să lase vânătoarea să continue pentru încă un ciclu. Pentru ea, pentru Castor.

   Presiunea cedă în pieptul lui Lore ca o furtună ce se preschimbă în ploaie ușoară. Lore puse iar mâna pe aegis și se ridică.

   Wrath doar mârâi, zbătându-se agitat de furia neconsumată.

   Cuvintele reverberară din nou în mintea lui Lore.

   „O soartă mai rea decât moartea.”

   Lore se întoarse încet spre Atena, încă auzind cuvintele acelea.

   Deodată, știu. Fata înțelese.

   Ce altceva putea însemna sacrificiul pentru zei, dacă nu a renunța la singurul lucru pe care îl doreau cu adevărat, dincolo de propriile vieți și de putere? A sacrifica ce își doreau mai mult - o bătălie strașnică, finală.

   Tăciunii încinși din ochii Atenei luceau în bezna din centrul coifului ei.

   Lore își eliberă brațul din centurile scutului și îl întinse zeiței.

   - Ia-l, zise Lore.

   Zeița nu se clinti. Nici măcar nu respiră.

   Lore se apropie de ea, așezând scutul pe jos, între ele, înainte de a se retrage.

   - Dacă ți-aș spune că singura cale de a te elibera de Agon ar fi să distrugi scutul ăsta cu pumnii? Să îl preschimbi într-un morman de metal îndoit și piele?

   Zeița nu se mișcă.

   - Ai fost în stare să torturezi și să ucizi două copile pentru el. Mi-ai ucis părinții și nenumărați alți oameni, doar ca să îl ții din nou în mâini, zise Lore. Ți-l dau de bunăvoie. Ai măcar curajul să-l ridici.

   Atena făcu un pas, dar se opri.

   - Nu are nimic de-a face cu poemul, nu-i așa? Nu cu adevărat, îi spuse Lore, cuprinsă de un calm bizar. Nici măcar nu îl cheamă pe tatăl tău, așa cum l-ai lăsat pe Wrath să creadă.

   Wrath mârâi în spatele ei.

   - Este adevărat?

   - Stăpâne, începu să spună Atena.

   - Nu poți renunța la el, continuă Lore, întrerupând-o. Pentru că a fost un simbol al iubirii paterne. Mândria lui față de tine. Asta îți dorești să redobândești, nu scutul. Acel sentiment pe care l-ai pierdut când l-ai înfruntat.

   - Este adevărat, spuse Wrath.

   Privirea lui era ucigătoare pe când se opri asupra Atenei.

   Zeița nu păru să-l audă. Întreaga ei ființă era concentrată asupra aegis-ului aruncat în apa puțin adâncă. Expresia de pe chipul ei era chinuită când greutatea deciziei îi deveni clară.

   Atena putea scăpa de Agon - și poate să îl sfârșească pentru ei toți - dar numai distrugând singurul lucru care conta pentru ea.

   - Fă-o, îi zise Lore. Trebuie să o faci chiar tu. Trebuie să pui odată capăt!

   Un cuțit apăru în mâna lui Wrath; cuțitul zbură din mâna lui, învârtindu-se prin întuneric.

   „Nu.”

   Lore simți certitudinea deciziei înainte să știe că o luase. În secunda dintre o bătaie de inimă și următoarea, Lore sări în calea cuțitului.

   Șocul impactului o sfâșie înainte ca durerea să pună stăpânire pe ea și sângele să înceapă să curgă din rană. Lore căzu în genunchi, în apă, dar în momentul în care pică, un chip îi apăru în minte.

   Castor.

   Wrath urlă trăgând-o din baltă și trântind-o iar la pământ. Apa sări în jurul ei, împroșcând în toate părțile până ce Lore simți că se îneacă.

   „Mor...”

   Trupul i se crispă, contorsionându-se când trase următoarea gură chinuită de aer. Chipul Atenei se sparse ca o prismă în fața ei, învârtindu-se până ce, în final, Lore vomită și simți gustul sângelui.

   Wrath o ridică iar din apă și o îndoi pe genunchi. Șalele lui Lore trosniră. Fata țipă.

   Nu putea lupta. Nu se putea mișca. Agonia o copleși.

   - Ce ai făcut? răsună vocea Atenei ca purtată de vânt.

   - Este otrava hidrei, Zeiță cu ochi oțelii, spuse Wrath, trăgând cuțitul din pieptul lui Lore când o aruncă în apă.

   Wrath ridică pumnalul deasupra pieptului ei, deasupra inimii.

   - Otrava este de pe o bucată de pânză dăruită lui Heracle. Îmi înmoi toate cuțitele în ea. Ai vrea să guști?

   - Nu, spuse Atena iute. Judecă bine, stăpâne. Gândește-te la aegis! Scutul va dispărea odată cu ea.

   - Ce trebuință mai am de scut? zise el, privind-o cu ochi criminali. Când victoria mea se apropie? Nu îl pot chema și nu îl pot purta. De aici încolo, voi purta doar sabie.

   - Victoria noastră.

   Cuvintele răsunară prin ceața agoniei. Lore nu era sigură dacă le auzise sau și le imaginase. Nu, până când Atena vorbi iar.

   - Sunt sigură că ai vrut să spui victoria noastră, șuieră ea.

   Zeița făcu un pas în față, aplecându-se peste aegis. Mâna ei se opri o clipă, rezistând tentației. Apoi, la fel de ușor ca respirația, Atena îl ridică din apă, reunită cu scutul ei.

   - Așa cum sunt sigură că nu ți-am dat permisiunea să ucizi acest muritor.

CINCIZECI ȘI CINCI

       În mintea lui Lore era un haos de teamă și de durere.

   Incapabilă să se încreadă în ceea ce îi spuneau ochii, Lore se concentră pe sunetul metalului pe metal. Ea încercă să își miște trupul, să se ridice din apa care îi năvălea peste față iar și iar, ca un soi de maree agitată.

   Cei doi zei se năpusteau unul asupra celuilalt, doar ca să fie aruncați înapoi de forța loviturilor.

   - Cățea! tună Wrath. Cum îndrăznești?!

   Atena îl izbi cu scutul în platoșă suficient de tare cât să creeze o ploaie de scântei. Noul zeu fu azvârlit, în timp ce scutul mugi și trupul lui masiv alunecă pe șine și în apă. Atena păși lent spre el, privind cu satisfacție cum zeul se târa spre vagon și spre rezervor. Wrath se răsuci iute, aruncând un pumnal, și încă unul. Atena se mișcă destul de rapid cât să îl pareze pe primul, dar Lore nu apucă să vadă ce se alesese de al doilea, înainte ca acesta să cadă cu zgomot în apă.

   Zeița așteptă până când Wrath se ridică în picioare și se află lângă vagon - suficient de aproape încât să creadă pentru o clipă că avea să îl ajungă.

   Învăluită în umbre, Atena săltă în aer, răsucindu-se deasupra capului lui Wrath și ținând lancea ferm în mână. Pe chipul ei nu se citea nicio emoție sau urmă de ezitare și zeița nu privi înapoi îndată ce împlântă capătul lancei în urma ei, împingându-l prin platoșa lui Wrath, în piept și apoi prin spate.

   Sabia noului zeu zăngăni pe pământ, în timp ce el căzu în genunchi, cu capul atârnându-i moale.
   Atena recuperă pumnalul lui Wrath din apă și se așeză în fața zeului. Trase scutul aproape de chipul său până ce îl forță pe Wrath să întâlnească privirea Medusei.

   Wrath ridică mâna. În ea ținea strâns ceva negru. Strânse obiectul mai tare în pumn. Se auzi un scrâșnet metalic, iar robinetul din spatele rezervorului se deschise și substanțele înecăcioase se vărsară din el. Vagonul zăngăni puternic, înaintând pe șire. Platforma ridica valuri de apă prinzând viteză și lăsă în urma ei o dâră de foc grecesc.

   Wrath scăpă mecanismul din mână și încercă să scoată altceva din armura lui - o brichetă. Degetele însângerate ale zeului aprinseră mica flacără și el rânji sălbatic pe când o aruncă în dâra de chimicale. O brazdă de foc alb-albăstrui se aprinse în fața lui incendiind inima tunelului.

   Aerul din jurul lui Lore pâlpâi și se înfierbântă. Chiar înainte ca vagonul să dispară în tunelul ce avea să îl conducă spre numeroase alte șine, Lore văzu că exista un fel de scut din metal împotriva căldurii, protejând spatele vagonului acolo unde ardeau chimicalele. Scutul era singurul lucru care oprea flăcările să aprindă rezervorul și să cauzeze o explozie. Deocamdată.

   Focul pluti spre ea, dar Lore nu se putea mișca. Cuvântul acela de care se temuse toată viața îi răsună în minte.

   „Neputincioasă.”

   Spațiul se umplu de fum, însă putea încă discerne silueta Atenei când aceasta ridică sabia lui Wrath.

   - Tu, gâfâi el, cu buzele inundate de sânge. Tu - ai pierdut!

   - Iar tu mori, răspunse zeița și, cu precizia ei rece caracteristică, îi reteză capul de pe umeri.

   Lore închise ochii, protejându-se de căldura ce se întețea în jurul ei. Durerea i se scurgea în coloana vertebrală și în picioare în timp ce era târâtă prin apă. Când deschise din nou ochii, lumea ardea, iar chipul Atenei plana deasupra ei.

   Zeița nu arăta bine. Fața îi era acoperită de broboane de sudoare și pielea din jurul unei tăieturi de pe maxilar se înnegrea. Chiar și sclipirea din ochii zeiței părea să se stingă.

   „Otravă”, se gândi Lore.

   Atena nu scăpase, până la urmă.

   Zeița tuși și sunetul ce-i răzbătu din piept era violent, umed. Atena păru să se sperie și-și apăsă o mână nesigură pe piept. Din ochi, din nas și din gură îi picura sânge.

   - Spune-mi... ce să fac, zise Atena. Spune-mi... cum... să îl opresc.

   Dar Lore nu putea vorbi. Sufletul începuse să i se îndepărteze de trup, lăsând în urmă lumea ce se ștergea în ochii ei.

   Zeița o privi o ultimă dată pe Lore, încruntându-se, și se ridică în picioare. Lore era așa de sigură că zeița pleca, alergând să se sașveze, încât scoase un sunet ca un animal rănit. Respirația îi șuieră în gât, pe măsură ce încerca să și-o recupereze.

   Dar Atena se întoarse o clipă mai târziu, chinuindu-se să țină în mână unul dintre pumnalele lui Wrath.

   Pentru prima dată, chipul zeiței păru să vorbească. Emoțiile ajunseseră la suprafața calmă. Furie. Regret. Acceptare.

   Zeița strecură mânerul pumnalului în mâna lui Lore, strângându-i cu grijă degetele în jurul lui, și apoi își închise propria mână peste a fetei. Lore holbă ochii uitându-se la Atena, cuprinsă de teamă. De groază.

   Doar nu avea de gând să... Atena nu ar fi făcut niciodată așa ceva și chiar și în momentele ei aprige de ură, chiar și cuprinsă de disperare de a-și proteja oamenii dragi, Lore nu ar fi vrut ca ea să o facă. Nu își dorise niciodată asta.

   - Trebuie să se întâmple așa, șuieră Atena.

   Trupul i se zguduia violent de acum, încercând să se lupte cu efectele otrăvii.

   - Sunt... pierdut. Tu vei... renaște. Vei avea mai mult timp. Luptă iar... până la final. Este... singura... alegere... logică. Orașul... trebuie apărat.

   Zeița așeză vârful cuțitului deasupra inimii ei. Îi oferea lui Lore o ultimă soluție.

   „Niciodată liberă.”

   Lore se cutremură, strângând ochii. Voia să se agațe de micul licăr de speranță din sufletul ei, acela pe care îl purtase ca pe o torță în cele mai întunecate momente. Își dorea viața pentru care luptase atâta și o chema cu aceeași disperare cu care își chema următoarea gură de aer. Voia să plângă așa cum nu mai plânsese de când era copil. Își voia părinții.

   Își dorea totul, dar nu asta. Niciodată asta.

   Lore se născuse într-o cușcă și avea să moară într-una - chiar dacă nu cu trupul, ci cu sufletul.

   Dar orașul trebuia apărat, și era de datoria ei să o facă.

   Lore întâlni privirea Atenei și încuviință.

   Zeița o pătrunse cu privirea, ordonându-i.

   - Prin inimă.

   Împreună, împlântară pumnalul în carne, cu nădejde. Zeița se cutremură, cu ochii deschiși. Privirea ei licări argintie, văzând ceva, simțind ceva ce nu putea fi știut.

   Era moartea unui războinic.

   Ultima judecată a unui zeu.

CINCIZECI ȘI ȘASE

         Aerul umplu plămânii lui Lore și pieptul i se umflă dureros în timp ce inspira din ce în ce mai adânc, încercând să potolească pârjolul de sub piele. Inima îi bubuia precum tunetul, amenințând să-i iasă prin coaste și prin piele.

   Apoi, trupul ei se aprinse de foc.

   Un vârtej de lumină se roti în jurul lui Lore, înghițind-o.

   Trupul fetei se ridică din apă. Vinișoare incandescente îi brăzdau brațele și picioarele.

   Rămășițele lumești ale Atenei se preschimbară în cenușă. Ființa ce se înălța dintre ele, planând ca fulgerul deasupra unui ținut adormit, era de nedescris, făcută din magie pură și iradiantă. Zeița o privi pentru ultima dată pe Lore, întinzând o mână spre aegis. Într-o clipită, dispărură împreună, lăsând în urmă scântei ce tremurară în beznă pe măsură ce cădeau.

   Și apoi, lumea pe care Lore o cunoscuse dispăru odată cu Atena.

   Fata țipă când durerea i se adânci în trup. Puterea reverberă în ea, consumând, în calea ei, sânge și oase. Magia își făcea loc, eradica fiecare fărâmă de materie ce îi ocupase vreodată trupul.

   Secundele se târau, recuperându-și lent curgerea normală. Lore își pierdu cunoștința, începând să plece, să plutească. Fulgerul, acea putere nestăvilită, pătrundea în ea și amenința să îi sfărâme trupul muritor.

   Lore nu știa cu ce avea să mai rămână, ci doar că era posibil să nu poată stinge rezervorul cu foc grecesc, darămite să îl mai și oprească.

   - Trebuie... țipă ea prin vârtejul năprasnic și haosul forțelor dezlănțuite în jurul ei. Trebuie să rămân - încă puțin - trebuie să rămân!

   Puterea explodă de-a lungul coloanei ei vertebrale când trupul îi căzu în apa arzândă. Lore se ridică în capul oaselor. Ceva se smucea înăuntrul ei, izbindu-se de bariera pielii. Lore își privi mâinile. Firicele ale aceleiași forțe electrice dansau pe nodurile degetelor ei și în palme.

   Nu își dăduse seama cât de estompate îi fuseseră simțurile până când ele se treziră iar în ea. Aerul îi părea deodată fetei o creatură vie, rece pe alocuri, umed în altele, mereu în mișcare, mereu atingând-o.

   Picioarele lui Lore o susținură cu nădejde când fata o rupse la goană, însuflețită de o forță și viteză necunoscute.

   Vagonul zbura pe șine, lăsând în urmă coada lui de foc. Flăcările începuseră ă escaladeze pereții de beton, devorând suporții și chiar șinele.

   Lore îl prinse din urmă, înainte de a pătrunde în tunelul ce avea să îl trimită sub gara Grand Central. Cu un țipăt, Lore se așeză în fața vagonului, sprijinindu-și mâinile pe marginea plată. Își înfipse călcâiele pe șine și împinse împotriva forței vagonului motorizat. Acesta bolborosi și scrâșni în timp ce încerca să înainteze.

   Lore strânse din dinți, urlând disperată și își ridică piciorul suficient de mult cât să izbească roata dreaptă din față, apoi pe cea din stânga, distorsionându-le pe amândouă. Lore înclină vagonul în față, îndoind și mototolind metalul ca pe o bucată de hârtie, până ce vagonul nu se mai putu clinti. Fata desprinse curelele rezervorului, trăgându-i forma masivă spre ea. Lore șuieră când focul grecesc îi atinse picioarele și brațele goale, dar rezistă până reuși să zdrobească robinetul și să oprească torentul de chimicale.

   Lore rostogoli rezervorul cât de departe putu în stație, în apa ce nu ardea încă. Flăcările nu puteau fi stinse cu apă. Tatăl ei îi povestise odată despre focul grecesc, îi spusese că...

   „Putea fi stins doar cu țărână. Lipsit de oxigen.”

   Lore se întoarse și privi înapoi la șinele libere de sub Grand Central, pentru o ultimă dată, la platformele pe care se putea cățăra, ca să scape din infern și să-i găsească pe ceilalți.

   Fata inspiră, sprijinindu-și mâna pe zidul tunelului.

   „Nu sunt liberă.”

   Gândul o pătrunse ca o săgeată.

   „Niciodată liberă.”

   Dar ceilalți aveau să fie bine.

   Lore începu să izbească cu pumnii în zid până când intrarea în tunel se prefăcu într-un maldăr de piatră ruptă și stația nu se mai văzu dincolo de dărâmături. Calea focului era momentan întreruptă, dar nu avea să se stingă atâta timp cât exista apă. Dacă se acumula destulă căldură, străzile de deasupra se puteau scufunda. Lore trebuia să găsească o cale de a înăbuși văpaia. De a-i tăia sursa de oxigen.

   Lore fugi înapoi de unde venise. Căldura o împresura, dar fata nu se opri până nu ajunse pe Linia 61. Întreaga stație era în flăcări; nu era chip să stingă incendiul, să scurgă apa.

   „Ba da”, își dădu seama. „Exista o cale.”

   Lore nu era neputincioasă.

   Inspirând adânc aerul incandescent, Lore pătrunse în centrul stației, icnind când focul i se cățără pe haine și pe piele. Îngenunche și își izbi pumnii în pământul acoperit de apa în flăcări. Putea trimite apa, focul, să ardă în măruntaiele pământului, unde nu exista aer, ci doar beznă.

   „Te rog”, se gândi ea, înălțând un pumn.

   Puterea electrică se aduna încă în centrul corpului ei, doar că, de data asta, Lore nu i se mai opuse, ci o dezlănțui.

   Puterea se strânse în jurul mâinii ei, lucind ca aurul topit. Izbi pământul cu pumnul urlând ca un animal. Pământul mugi când se despică. Sub flăcări și sub apă se răsfiraseră crevase ce luceau aurii.

   Lore închise ochii, concentrându-se la căldura și energia ce i se răspândeau în trup. Simți că se afunda din ce în ce mai mult, în timp ce puterea ei topea roca de sub genunchii fetei. Nu exista cale de scăpare. Avea să alunece în bezna de dedesubt și să se stingă odată cu flăcările.

   Singură. Era singură...

   - Stați cu mine, strigă Lore, gâtuită, suspinând, încercând să respire și să ușureze presiunea ce o apăsa.

   „Nu mă părăsiți...”

   Dar Lore nu era singură.

   Își simți familia aproape - atingerea lor îi mângâia obrajii, îi înconjura centrul. Și dincolo de ei, simți prezența unor ochi nevăzuți.

   Puterea se aprinse în trupul lui Lore la fel de pură ca inima de foc a lumii. La fel de străveche precum Haosul și lumile născute din el.

   - Lore!

   Vocea lui Castor răzbătu din stație.

   - Lore!

   Fata ridică privirea, căutându-l prin fum și găsindu-l în lift.

   - Pleacă de aici! zise ea, înecându-se.

   Mirosul de păr ars și de piele pârjolită se ridică în jurul ei și Lore își dădu seama că venea de la ea. Transpirația îi curgea de pe față pe măsură ce izbea cu pumnii în pământ, săpând în roca tare, pulverizând-o. Planul ei funcționa.

   Cu coada ochiului, Lore îl văzu pe Castor repezindu-se spre ea, protejându-i fața de flăcări.

   - Oprește-te! strigă el. Trebuie să ieșim de aici! Nu mai poți face nimic!

   Întotdeauna exista o soluție.

   Scântei de putere zburară în jurul ei, prinzându-i-se în păr și preschimbându-i pielea într-un cosmos luminos. Brațele fetei tremurau din cauza efortului de a mai rezista încă puțin. Mâinile ei luciră aurii când le abătu o ultimă dată asupra solului și lumea se despică sub ea.

   Focul grecesc se scurse din stație, în crevasa adâncă.
   Lore izbi iar pereții tunelului, îngropând focul sub un maldăr de piatră. Tunelul se cutremura sub forța fiecărei lovituri, de parcă era gata să se prăbușească.

   Un singur gând o ghida pe Lore. Trebuia să înăbușe focul... Dar o durea... Fiecare părticică din ea ardea...

   Strălucirea mâinilor ei deveni mai puternică, întinzându-i-se pe brațe, cuprinzând-o până ce Lore nu mai știu dacă lumina ce radia în jurul său era a ei sau a flăcărilor.

   - Oprește-te! răsună vocea îngrozită a lui Castor. Lore, oprește-te!

   Castor înaintă prin pârjol, îndrăzneț și strălucitor, în timp ce vederea lui Lore era împăienjenită de întuneric.

   - Destul! spuse el. Dacă strada se scufundă, hotelul se va prăbuși, la rându lui!

   - Focul... îngăimă ea.

   - S-a stins! îi spuse el, prinzându-i brațele, încercând să o forțeze să îl privească.

   Zidurile și pământul își încetară zbuciumul și apa rămasă sfârâi în timp ce se scurgea în crevasa creată de Lore.

   Dar fata nu îl auzea pe Castor; chemarea profundă a puterii de mai devreme o trase iar la ea, amenințând să îi sfârtece trupul când se înălță. Venele lui Lore luciră aurii sub pielea ei, în timp ce ultima picătură de sânge muritor ardea consumată de magie. Lore se simțea la fel de ușoară precum fumul.

   Castor o strânse mai tare în brațe.

   - Nu... rămâi, o imploră el. Rămâi aici!

   Puterea fetei îi arse pielea și durerea răscoli un gând în mintea lui Lore, trăgând-o înapoi din calea luminii nepământene, în care se dizolva.

   „Îl rănesc.”

   Castor o sărută până ce puterea arzătoare îi eliberă mintea și trupul. Senzația corpului lui Castor deveni o ancoră și Lore se legă de ea cu toate puterile.

   Puterea arzătoare se stinse în jurul lor. Nimic altceva nu mai părea real în afară de Castor.

   - Rămâi, spuse Castor iar și își dezlipi buzele de ale ei. Nu pleca fără mine....

   Mintea lui Lore se goli de gânduri. În trupul acela nu mai rămăsese nimic din vechea ei ființă. Și când bezna o cuprinse, în final, pe fată, lui Lore nu i se păru a fi sfârșitul, ci un început.

CINCIZECI ȘI ȘAPTE

        Spre surprinderea ei, Lore se trezi în lumea pe care credea că o lăsase în urmă.

   Orașul zumzăia pentru ea cântecul lui vechi, mai slab acum, dar întețindu-și treptat volumul și ritmul. Zeci de mașini vuiau pe străzi, anunțând zilele ce aveau să vină. Echipamentele de construcție zăngăneau și bubuiau, în efortul lor de a îndepărta dărâmăturile. Oamenii se plimbau pe străzile din apropiere, râzând - un sunet de care Lore se agăță, cel care se vârî în inima ei când fata deschise ochii.

   Chipul neliniștit al lui Miles o urmărea cu încordare. Mâna lui se strânse în jurul alor ei și băiatul își mușcă buza, încercând să nu plângă. Părea că reușise, cumva, să facă un duș sau cel puțin să se spele bine și să se bărbierească.

   - Ochii tăi, șopti el.

   Lore încercă să se gândească la ce i-ar fi putut răspunde. Acum că era trează, senzația tulburătoare o cuprinse iar. Puterea zeiței se mișcă iar înăuntrul ei, neliniștită în cușca ei de carne. Trupul lui Lore, ce îi servise cu nădejde atâția ani, acela pe care îl întărise, îl iubise și îl rănise, i se părea acum imaterial.

   În schimb, Lore își roti privirea de jur împrejur.

   Se aflau în dormitorul ei din casa din oraș.

   Pe Lore o surprinse cât de mult o emoționă gândul. Fata își drese glasul.

   - Nu am vrut să se întâmple așa.

   Miles zâmbi, deși ochii îi înotau în lacrimi.

   - Probabil că de asta este bine că a fost așa.

   Miles deschise draperiile, invitând înăuntru lumina aurie a după-amiezii. Lore simți căldura ei pătunzându-i trupul la fel de intens pe cât simți pătura alunecându-i pe piele.

   Lore se ridică brusc în capul oaselor.

  - Ce zi e azi?

   - Sâmbătă, răspunse Miles. Dormi de când te-a vindecat Castor.

   „Sâmbătă.”

   Gândul născu un nou val de panică. Mai rămăseseră doar câteva ore până la finalul Agonului.

   - Unde sunt toți? întrebă ea și pulsul i se înteți văzând spațiul gol din jurul lor. Sunt bine?

   Lore își aminti brusc ce se întâmplase în stația de metrou.

   - Castor este....?

   - Este teafăr. Toată lumea este bine. Adică... în sensul vag traumatizat al omului ce nu a avut timp să proceseze totul, dar sunt bine.

   Miles își frecă ceafa.

   - Au urcat pe acoperiș acum câteva minute, ca să ia aer.

   O liniște confortabilă se lăsă între ei. Lore inspiră și expiră iar și iar, bucurându-se de senzație. Ce ușor era. Își dădu seama că ținea încă mâna lui Miles, dar nu o eliberă.

   - Ce se va întâmpla cu tine după ziua de azi? șopti el. O să dispari? O să fii vânată ca ceilalți, peste 7 ani?

   Lore clătină din cap.

   - Nu știu. Dar... sper că s-a terminat. Totul.

   Lore simți deodată o nevoie disperată de a-și vedea orașul. Se ridică încet din pat, dând drumul mâinii lui Miles.

   În timp ce se mișca, putrea se zvârcolea în interiorul ei, inundându-i mușchii și înfășurându-se în jurul fiecărei încheieturi și tendon.

   Miles păși lângă ea.

   - Și dacă Agonul te ia cu el și nu te mai poți întoarce? Atena a zis că zeii trăiesc într-o lume mai presus de a noastră - acolo te vei duce și tu?

   - Acesta este căminul meu, spuse Lore. Chiar dacă îmi pierd forma asta materială, voi găsi o cale de a mă întoarce. Sunt hotărâtă și știi ce înseamnă asta.

   - Te uiți cu înverșunare și lovești pe cineva cu pumnul în rinichi? zise Miles.

   - Poate un pic și din asta.

   Lore râse din inimă, dar văzu că Miles avea nevoie de mai multă încurajare.

   - S-ar putea să fiu nevoită să plec o vreme, dar nu te-aș părăsi niciodată, dacă stă în puterea mea să opresc asta.

   - Bine, dar eu nu vreau să pleci deloc, spuse Miles.

   Lore se întoarse din nou spre strada goală de dedesubt, privind cum culorile apusului scăldară, pentru un moment, cartierul ei drag într-o lumină perfectă. Un cuplu trecu plimbându-și câinele și împingând un cărucior pentru copii; cei doi râseră în timp ce bebelușul aruncă pe caldarâm o jucărie mică în formă de stea.

   Miles își aruncă iar privirea spre Lore, sprijinindu-și tâmpla de geam.

   - Mi se pare că ești ușor diferită, dar nu chiar. Nu pot explica.

   - Nici eu, spuse Lore. Mă simt.... ușoară.

   Fata își trecu un braț peste umărul lui Miles și tânărul făcu la fel.

   - Știi, orașul ăsta este plin de porcării, spuse Lore după o vreme. Dar sunt niște porcării frumoase.

        Lore și Miles se alăturară celorlalți, pe acoperiș. Soarele se dădea în spectacol, etalându-și lumina auriu-trandafirie și violet.

   Castor se ridică să ia punga de plastic și gustări pe care o aducea Miles. Lore văzu în ochii lui o urmă de îngrijorare, dar Castor încercă din răsputeri să o ascundă.

   Iro și Van ședeau pe o pătură întinsă pe suprafața dură. Inima lui Lore se umplu văzându-i; bucuria îi era așa de mare, că aproape tresări. Iro și Van se priviră, îndemnându-se tăcut, unul pe celălalt, să spună ceva.

   Lore se simți deodată rușinată - ca și cum ceea ce se întâmplase și ceea ce devenise ea era acum o fantomă pe care o puteau vedea cu toții și nu voiau să o bage în seamă. Lore ura cu adevărat că se simțea intimidată.

   - Frate, chiar trebuie să punem o piscină sau să plantăm o grădină aici sus, zise Lore, prefăcându-se că privește în jur. Care mai e farmecul să ai acces la acoperiș dacă nu le poți face în ciudă vecinilor cu el?

   - Cred că ideea este să nu încalci planul de urbanism al orașului, spuse Miles relaxat. Și să nu plătim o amendă exorbitantă.

   - Nu ai vreo pilă în administrația orașului? întrebă Lore. Adică imaginează-ți - niște lumini drăguțe, câteva plăntuțe ici și colo...

   - Ai omorât fiecare plantă pe care ți-am adus-o vreodată, replică Miles. Apoi am plecat în Florida în vacanța de primăvară și ai omorât și plantele mele, pentru că nu le-ai udat.

   - Am fost ocupată, protestă Lore. Păreau să fie în regulă.

   - Cum am ajuns la subiectul ăsta? întrebă Castor, scoțând un pachet mic de covrigei și aruncându-i-l lui Van.

   - Cum ai știut că am poftă de mini twists? întrebă Van, culegând un covrigel din pungă.

   - Pentru că ne-am hrănit precum șobolanii de la metrou în ultimele două zile și pentru că ai mâncat pufuleți cu brânză la micul dejun, răspunse Castor.

   - Șobolanii de la metou apucă uneori să mănânce câte o felie de pizza căzută, spuse Lore.

   - Putem să nu mai vorbim despre șobolani? zise Van, scârbit.

   Lore și ceilalți se adunară în jurul pungilor, întinzându-se pe acoperișul cald, până ce soarele dispăru, în cele din urmă, după linia orizontului.

   În timp ce Miles turuia despre veștile privind decalarea începutului de an universitar la Columbia, Iro surprinse privirea lui Lore.

   „Ești bine?” o întrebă Lore, fără a rosti cuvintele.

   Iro dădu din cap. Pe pielea ei nu se vedea vreo vânătaie sau zgârietură, ceea ce nu părea posibil, având în vedere lupta pe care probabil că o dusese la hotel.

   Pesemne Castor îi vindecase pe toți după ce se îngrijise de Lore. Fata se sprijini pe coate și își întoarse privirea spre cer. Fără strălucirea obișnuită a orașului, stelele se vedeau mai limpede.

   Castor, Van și Miles se mutară la marginea acoperișului și noul zeu le arătă aceleași constelații pe care Lore le observase singură. Tatăl ei îi învățase să le găsească pe cer, povestindu-le miturile ce stăteau în spatele fiecăreia.

   Precum eroii din vechime și mulți alții după ei, și Lore crezuse că cea mai mare onoare în afară de kleos era să fii așezat printre stele de către zei. Uneori, Lore se surprindea căutându-și familia printre acele stele. Când durerea îi apăsa ființa, când i se făcea așa de dor de ei încât îi era imposibil să mai doarmă, Lore le inventase propriile constelații.

   Lore își apăsă o mână pe piept și frecă locul de piele, dusă pe gânduri. Cu timpul, fata știa că avea să își revadă familia, dar nu atunci. Învinsese moartea de atâtea ori, că nici nu mai ținea socoteala, dar nu uitase că ființa care îi distrusese viața îi și dăruise o a doua șansă.

   Iro se întinse lângă ea, privind cerul întunecat. Lore se întoarse spre ea.

   - Este totul în regulă cu familia ta? întrebă Lore. Ce s-a întâmplat la hotel?

   - Odiseii sunt răniți, dar își revin, spuse Iro. Am pierdut un singur vânător în luptă. Îndată ce cadmizii au descoperit rezervorul cu foc grecesc și că erau blocați înăuntru, cu noi, lupta s-a oprit și au acceptat să ne arate cum să înăbușim focul. Într-un fel, a fost foarte ciudat.

   - Odiseii sunt norocoși că te-au avut ca lider, spuse Lore.

   Iro clătină din cap.

   - Dacă ar fi așa de simplu. Vreau ca ei să mă asculte, dar există încă o mică parte din mine care simte că... nu sunt făcută ca să conduc.

   - Ba ești, îi spuse Lore.

   Iro inspiră adânc.

   - Nu știu cum să-i conving pe bătrâni că trebuie să ne găsim un alt scop în lumea asta, dar sper că mama mă poate ajuta. Ne întâlnim cu ea în casa de pe Valea Loarei. Vom lupta împreună ca să păstrăm spiritul odiseilor.

   - Bun, zise Lore. Ăsta e un lucru bun, Iro. Nu știu dacă te pot ajuta în vreun fel, dar voi încerca să o fac.

   Iro pufni.

   - Este ceva ce nu poți face?

   - Să te bat într-un meci? răspunse Lore.

   - Să nu uiți asta niciodată, zise Iro. Indiferent câte eternități vei trăi.

   - Dacă am noroc... spuse Lore încet.

   - Vrei.... Îți dorești asta?

   - Nu știu ce vreau și nici ce simt cu adevărat. Sunt, în mare parte, tristă, cred, răspunse Lore. Poate că nici nu este cuvântul potrivit. Mi se pare că mi-e dor de tot, și de voi toți, și sunt încă aici. Nu pot scăpa de sentimentul că puterea Atenei nu îmi va aduce decât și mai multe necazuri, că, indiferent cât voi încerca, îmi voi pierde umanitatea și mă voi rătăci pe aceleași căi distructive pe care au pornit vechii zei.

   Lore nu voia ca epocile să pară clipe sau ca timpul să-și piardă însemnătatea. Nu voia să decidă cum și când să-și folosească puterea, știind că, inevitabil, avea să facă greșeli. Nu voia să mai fie în viață după ce toți prietenii ei mureau.

   - Nu știm ce se va întâmpla până când se împlinește termenul, spuse Iro când ceilalți se întorceau la ele. Dar până atunci, vor sta aici împreună cât de mult în noapte.

   Lore încuviință, dar știau amândouă că orele erau numărate. O nouă săptămână începea la miezul nopții.

   Mâncară și băură în timp ce noaptea cădea peste oraș. În cele din urmă, Lore le povesti ce se petrecuse în tunel și ce făcuse Atena. Răspunse la întrebări, chiar dacă ea însăși avea încă multe nelămuriri.

   Pe când orele treceau, noaptea i se părea lui Lore un soi de vis. Conversația și hohotele de râs, fețele luminate de lumânări.

   Lore îi privi, temându-se să nu piardă nicio secundă din viața pe care o iubea.

CINCIZECI ȘI OPT

        Lore simți momentul în care luna se apropie de vârful traseului ei pe cer.

   Se retrase din cuibul călduros al brațelor lui Castor și se ridică în capul oaselor. Ceilalți dormeau în jurul ei, întinși sub stele. Miles și Van se țineau de mână, Iro părea relaxată, visând.

   Lore întinse mâna după telefon - 11.50 p.m.

   Lore le promisese celorlalți că ea și Castor aveau să îi trezească înainte de miezul nopții. Totuși, pe când mâna ei plana peste umărul lui Miles, Lore nu reuși să o facă. Își luase adio de atât de multe ori în viață, mereu cu durere și niciodată ca urmare a dorinței ei.

   În schimb, ridică telefonul lui Miles de unde zăcea, șșâmgă băiat, se strâmbă și își făcu o poză pe care o setă ca background pe ecran. Apoi, într-un e-mail, îi lăsă instrucțiuni cum să acceseze contul neatins al lui Gil - Hermes - lăsat ei și unde să găsească cheile pentru cutia de valori ce conținea actul de proprietate al casei.

   - De ce zâmbești?

   Castor adormise de vreo oră, dar probabil că simțise și el schimbarea din aer. Se ridică și se întinse acum, rotindu-și umerii înapoi și legănându-și brațele ca și cum ar fi vrut să-și amintească cum se simțeau.

   Lore își duse degetul la buze, făcându-i semn să tacă când așeză telefonul lângă Miles. Se întinse și cuprinse mâna pe care i-o întinsese Castor. Pășiră împreună, cu degetele împreunate, spre capătul celălalt al acoperișului. Castor privi orașul întunecat, lipsit încă de luminile lui amețitoare.

   - Mi-am amintit.

   Lore se uită la el, așteptând să continue.

   - Am visat cum s-a întâmplat, chiar acum, zise Castor. Apolo m-a lăsat să-l ucid, dar nu a murit. S-a înălțat.

   Așa cum făcuse Atena.

   - Despre asta a fost vorba? întrebă Lore. Trebuiau să-și sacrifice viața pentru un om?

   - Cred că este mai mult de atât. Îți amintești ce a spus Reveler? întrebă Castor. Că până și Apolo înțelesese că lupta nu avea să ia sfârșit - că Agonul, crimele, toate erau în zadar? Am văzut asta pe chipul lui. Ideea îl distrugea. Mi-a spus că putea simți boala din mine și s-a înfuriat. A răsturnat camera cu susul în jos, distrugând tot în calea lui. Am crezut că era mânios pentru că am îndrăznit să îl privesc în ochi sau pentru că îl găsisem, dar m-am înșelat.

   Castor inspiră iar.

   - S-a potolit deodată. Toată furia aceea dezlănțuită urmată de... tăcere. A rămas pe gânduri. A scos un cuțit din teaca de la brâu și a venit spre mine.

   - Ți-a fost frică? șopti Lore.

   Castor clătină din cap.

   - Nu. Pe chipul lui se citea ceva diferit - un soi de concentrare. M-a întrebat dacă vreau să trăiesc. I-am spus că nu-mi era teamă să mor. Nu îmi mai era. Și mi-a zis: „Dacă un simplu băiețel este neînfricat în fața morții, atunci și eu voi fi la fel de curajos.” Mi-a așezat pumnalul în mână și și-a închis pumnul în jurul degetelor mele. Nu l-am putut opri. Nu am putut scăpa din strânsoarea lui. A spus: „Nu sunt lipsit de putere sau de scop”, și și-a înfipt cuțitul din mâna mea în inimă.

   Lore nu reuși să vorbească o vreme.

   - De ce nu te-a vindecat, pur și simplu? Avea această abilitate, nu-i așa?

   - Nu știu, răspunse Castor. Agonul era pe sfârșite. Avea să-și recupereze puterile în doar câteva ore. Dar cred că a vrut să fie liber - a vrut să scape de durerea infinită, de violență, de moarte, la fel de mult pe cât ne-am dorit și noi.

   - Și a plecat din lumea asta în singurul fel în care a știut să o facă, spuse Lore. Permițându-ți să-i iei viața.

   Castor dădu din cap, frecându-și fața cu palmele.

   - Nu sunt sigur că este un sacrificiu adevărat, pentru că i-a fost e folos, într-un fel. Cred că trebuiau să-și amintească scopul lor real, și pentru a face asta au fost nevoiți să renunțe la puterea pe care încercaseră cu disperare să o păstreze.

   Castor oftă ușor.

   „Unde erau ceilalți zei?” se întrebă Lore. „Liberi sau încă prinși în lumea subterană?”

   Mâinile fetei se strânseră în jurul mâinii lui Castor, voia să îl simtă.

   - Oare o să fie la fel ca în stație? O să doară să plec?

   - Nu știu, zise Castor, alungându-i părul de pe chip. Nu sunt sigur ce se va întâmpla.

   Secundele treceau prea repede. Lore strânse mâna lui Castor. Inima îi bubuia în piept și se întrebă cum era să nu mai poată simți.

   Lore se înălță pe vârful picioarelor și prinse chipul lui Castor între palme, trăgându-l spre buzele ei, înainte de a fi prea târziu.

   - Ți-e frică? întrebă el.

   Lore clătină din cap.

   - Sunt doar... îngrijorată din cauza celorlalți.

   Dar era mai mult de atât.

   „Nu vreau să plec deloc.”

   - Dacă ai putea alege, începu să spună Lore. Știind tot ce știi acum... ți-ai păstra puterea?

   Castor se gândi la întrebare, mângâindu-și maxilarul.

   - Nu. Nu mi-am dorit niciodată să trăiesc veșnic. Când eram bolnav, îmi doream doar să mai am un moment. Încă o oră. O zi. Voiam să mă lupt cu tata, să îmi continui pregătirea ca tămăduitor și să alerg prin oraș alături de tine...

   Lore închise ochii, concentrându-se la atingerea lui Castor, la sunetul vocii lui.

   - Am avut nevoie de putere săptămâna aceasta, indiferent ce părere aș fi avut despre ea, continuă Castor. Dar încă simt ca atunci când eram copil. Sunt recunoscător pentru zilele bune, când mă simt puternic în trupul meu. Pentru timpul ce mi-a mai rămas cu tine.

   Lore își petrecu brațele pe după mijlocul lui Castor și el își sprijini obrazul de părul fetei.

   „Nu vreau să plec”, se gândi ea. „Nu vreau să pierd asta nici măcar o clipă.”

   Lore nu voia să trăiască veșnic. Voia doar să îl îmbrățișeze pe Castor. Să știe că prietenii ei erau teferi și lângă ea. Să audă pulsul orașului devenind mai ferm pe zi ce trecea.

   - Te rog, șopti Lore - lui Zeus însuși, oricui o asculta. Lasă-ne să alegem. Sfârșește asta.

   Aerul se mișcă în jurul lor, ca un răspuns. Lore simți un soi de curent electric cuprinzându-i simțurile, frenetic. O prezență se strânse în spatele lor, un soi de presiune compactă și zumzăitoare. Lore nu se întoarse.

   - Te rog, șopti iar Lore, repetând gura, disperată. Lasă-ne.

   „Eliberează-ne.”

   Vântul se înteți, ciufulind părul fetei. Cânta un imn străvechi, purta cu el povești de peste mări și țări și secole.
   Lore inspiră scurt când curentul de aer îi traversă trupul - o căldură bruscă îi învălui inima. Lore îl cuprinse pe Castor mai strâns, dar nu simți durere. În spatele pleoapelor ei închise era doar lumină.

   Presiunea se relaxă când puterea ce pâlpâia în interiorul lui Lore se eliberă de ea ca un ghem de ață deșirat. Lore inspiră surprinsă simțind schimbarea și, apoi, absența puteri. Aerul se liniști și sunetele orașului se înălțară iar.

   Lore deschise ochii.

   - Ce...?

   Castor deschise și el ochii.

   Preț de un moment, Lore se uită la el mută de uimire. Ochii lui erau din nou negri, fără scânteierile puterii. Erau ochii pe care Lore îi văzuse în fiecare zi, în copilărie. Erau ochii pe care îi iubea.

   Trupul lui de muritor era cald lângă corpul lui Lore. Fata îi simți inima începând să bată sălbatică în piept. O exaltrare pură o cuprinse.

   „Mulțumesc”, se gândi ea. „Mulțumesc.”

   Castor râse ușor, vesel. Mâinile lui îi pipăiră brațele, părul, chipul, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu era un vis.

   Pe când începea a opta zi, Lore zâmbi și îl sărută pe Castor.

                              SFÂRȘIT