Lore, Alexandra Bracken

..................................................

4-5

            Atena trase aer în piept, șuierând când lumina intră adânc în pielea roșie și inflamtă.

   - Ai reușit să afli ceva despre poemul pe care îl caută falsul Ares? întrebă ea.

   - Nimic util. Dar, așa cum a subliniat Van, dacă cineva știe despre o altă versiune a poemului, atunci aceia ar trebui să fie odiseii, explică Lore.

   Fata își roti umerii ca să elibereze tensiunea ce se strânsese acolo.

   - Înțeleg, începu Atena, șuierând iar când Castor își mișcă mâna. Presupun că falsul Ares știe și el asta.

   - Cu siguranță, așa cum știe că ei o au și pe noua Afrodita, zise Lore. Aș pune pariu că odiseii sunt noua țintă a lui Wrath. Singura întrebare e când îi va ataca.

   - În noaptea asta, zise Van.

   - În noaptea asta? repetă Lore. Cum de ești așa de sigur?

   - Am dedus, răspunse Van iute - cam prea iute. Casa lui Cadmus nu va mai risca un alt atac în plină zi, care ar putea atrage atenția presei.

   - Deducția ta este greșită. Dacă au fost dispuși să îi atace pe ahilei în zori, atunci nu vor ezita să facă la fel și în cazul odiseilor, zise Atena. A răspuns vreun paznic al orașului la atacul asupra familiei tale?

   - Asta chiar este ciudat, zise Lore, aruncându-și privirea la Castor. M-aș fi așteptat ca cineva să raporteze măcar zgomotul exploziei, dacă nu au văzut-o.

   Castor mormăi ușor, aprobator, dar concentrat încă la sarcina pe care o avea de îndeplinit.

   - Nu-i ciudat deloc, zise Van. Toate familiile plătesc diferiți membri ai orașului și serviciile de urgență să ne ignore. Este posibil ca Wrath și cadmizii să aibă o influență mai mare decât noi, restul.

   Miles clipi.

   - Este... oribil. Deși, bănuiesc, nu cu totul neaștepta.

   - Atunci, nu se tem a fi văzuți de cei din afara Agonului, îi zise Atena lui Van. Spune-mi, deci, cum poți vorbi cu atâta siguranță despre atacul cadmizilor din noaptea asta. Presupun că este vorba despre „sursele” tale?

   Armura de calm și siguranță a lui Van îi păruse întotdeauna impenetrabilă lui Lore. Dar din momentul în care pășise pe ușă și pusese ochii pe zeiță, Lore simțise neliniștea ce încorda nervii tânărului la maximum. Chiar și în acel moment, când era tăcut, Lore îl văzu foindu-se sub scurtarea Atenei.

   - Urăsc adevărurile spuse pe jumătate și jocurile murdare, îl avertiză zeița.

   Castor se sprijini cu spatele de divan, terminându-și treaba. Se uită la Van.

   - Spune-le.

   Van umflă din nări, inspirând.

   - Am o sursă, da. După mai mult ani de încercări, am reușit să îmi formez o legătură printre cadmizi - un bătrân. Când am vorbit cu el, acum o oră, mi-a confirmat zvonurile despre moartea lui Tidebringer și despre atacul odiseilor, de la noapte. Nu s-a decis încă ora exactă, dar el crede că va fi pe la miezul nopții.

   - Un bătrân? spuse Lore suprinsă.

   Aceia tindeau să fie cei mai loiali membri ai familiilor, căci culegeau roadele răsplatelor.

   - De ce ar vrea să te ajute pe tine?

   Zâmbetul lui Van era crud.

   - Pentru că știu ceva despre el și pentru că ar prefera să moară înainte ca familia să îi afle secretul. Pentru că întotdeauna obțin ceea ce îmi doresc, în cele din urmă.

   - Hm.

   Atena nu părea deloc impresionată.

   Castor se ridică, traversând camera ca să se așeze pe celălalt fotoliu.

   - Cu plăcere, mormăi el. 

   Zeița îl ignoră, concentrându-se iar asupra lui Lore.

   - S-ar părea că avem o oportunitate reală de a-l ucide pe falsul Ares în noaptea asta și poate de a strânge chiar noi informații despre poem.

   Lore își strânse buzele auzind despre poem, sperând că trăsăturile nu îi trădează gândurile. Nici Atena, nici Wrath nu aveau să afle ceva despre poem dacă Lore îi putea împiedica.

   - Și chiar dacă nu apare să-l ucidă el însuși pe noul zeu cu puterea Afroditei, zise ea, cadmizii vor fi nevoiți să îl aducă acolo unde se ascunde Wrath. I-am putea urmări.

   Divanul trosni când Atena se sprijini de spătarul lui.

   - Într-adevăr.

   Lore simți privirea lui Castor, dar refuză să se uite la el - să vadă preocuparea și îngrijorarea despre care știa că erau acolo.

   - Mi se pare un plan bun.

   - Serios? Nu am auzit niciun plan, zise Castor. Nu știm unde sunt odiseii - sediul lor din New York nu a fost identificat. Și chiar în afară de asta, va trebui să îi înfruntăm pe Wrath, cu armata lui combinată de vânători, și pe odisei.

   Înainte ca Lore să poată protesta, Castor adăugă:

   - Și da, noi îi vom înfrunta, pentru că nu am de gând să rămân în urmă.

   - Nu trebuie decât să le cerem odiseilor și zeului lor fals un armistițiu de câteva ore, zise Atena. Sunt sigură că unul dintre voi are vreun soi de legătură cu familia și i-ar putea aborda.

   - Nu ai o prietenă printre odisei? o întrebă Castor pe Lore. Iro? Țin minte că vorbeai despre întâlnirea cu ea.

   Lore ar fi vrut să o înghită pământul când Castor și Van se întoarseră spre ea. Ar fi putut vorbi cu Iro, dacă o găseau...

   „Nu.”

   Mamele lor fuseseră cele mai bune prietene, partenere de antrenament și deveniseră la fel de apropiate ca două surori. La insistențele mamei lui Iro, Lore mersese să locuiască cu ei, după ce familia fetei fusese ucisă. De fapt, o ascunseseră.

   În cei 4 ani în care trăise cu odiseii, relația dintre Lore și Iro se transformase din cea a două străine care se întâlniseră o singură dată, într-o prietenie la fel de strânsă pe cât fusese și cea a mamelor lor. Oricare ar fi fost sentimentele lui Iro pentru ea în prezent, Lore știa că fata avea să se simtă îndemnată de datorie să o ucidă pentru ceea ce făcuse Lore în noaptea când fugise din casa lor.

   - Cred că știu unde sunt odiseii, le spuse Lore în final. Dar nu îi pot aborda. M-ar ucide înainte să trec pragul.

   - Ce? zise Miles. De ce?

   Lore nu își regreta fapta, dar nici nu simțea nevoia de a împărtăși informația.

   - Probleme de familie.

   Atena își înclină capul, semănând și mai mult cu un prădător.

   - Moartea ar fi justificată?

   - În ochii lor? Da, răspunse Lore. Nu mai este ca în vechime, când îi puteai despăgubi sau te puteai exila singur.

   - Nu ești exilată acum? întrebă Atena. Nu este suficient ca să le astâmperi furia?

   Legea străveche se concentrase asupra furiei - furia celor cărora li se greșise și nevoia de a primi un răspuns. Furia era ca o otravă pentru suflet și niciun aspect al ei nu era mai contagios decât violența. Dacă întâlnirea putea fi evitată, atunci ciclul vicios al urii ar fi putut fi evitat înainte de a începe. Însă societatea lor era una crudă.

   - Nu știu, spuse Lore. Nu plănuiam să aflu vreodată.

   - Deci ai fost cu ei, zise Van.

   După felul în care se uita la ea, Lore știu că Van avea o oarecare idee despre ceea ce făcuse, chiar înainte de a spune:

   - Noul zeu cu puterea Afroditei, Heartkeeper...

   - Heartkeeper? repetă Lore, strâmbându-se. Mi se pare mie sau numele astea sunt din ce în ce mai prostești?

   - Dacă Lore nu îi poate aborda, zise Castor, atunci un Mesager ar putea să o facă.

   Van clătină din cap.

   - Spionul din rândul cadmizilor vrea să ne întâlnim iar la noapte. Nu pot fi în ambele locuri în același timp.

   - Pot să merg eu, zise Miles. La întâlnirea cu spionul, adică.

   - Ce... nu, zise Lore. Nu cred că este o idee bună.

   - De fapt, este o idee groaznică, spuse Van. Nu este o simplă întâlnire. Trebuie să îmi recuperez una dintre gențile de urgență pentru bani lichizi.

   - Și? Spune-mi unde este și unde să mă văd cu el, zise Miles.

   Van nu răspunse.

   - Ce, trebuie să învăț vreun salut complicat? întrebă Miles. Nu vorbește engleză?

   Lore oftă, ducându-și o mână la față.

   - Miles...

   - Lăsați-mă să fac și eu ceva, zise Miles. Nu pot lupta, dar cunosc orașul ăsta și știu cum să îl navighez.

   - Nu, spuse Van ferm.

   - Pretinzi că ești un discipol al logicii, zise Atena. Sigur îți dai seama că este calea cea mai bună. El este necunoscut familiei și știe orașul ca pe propriul buzunar. Sarcina nu necesită vreun talent special, ci mai degrabă discreție.

   - Exact! zise Miles. Voi merge direct acolo și mă întorc imediat aici.

   - Și dacă spionul încearcă să te omoare și să ia banii? întrebă Van.

   - Încă îi știi secretul, îi răspunse Miles, mai mult decât dornic să înâlnească privirea glacială a lui Van. Nu o să facă nimic prin care să riște să îl dai în gât.

   - Miles are dreptate... începu Castor.

   - Plănuiam să iau legătura cu cei 27 de ahilei după aceea, îi spuse Van. Și să încerc să le găsesc un adăpost. Toate casele noastre de siguranță și proprietățile sunt compromise, împreună cu majoritatea visteriilor și rezervelor...

   - Știu eu un loc pe care îl pot folosi, îl întrerupse Miles. Asta dacă te crezi capabil să accepți ajutorul unui biet Străin.

   Van nu zise nimic, iar chipul lui nu trăda nici el prea multe.

   - Unde este? întrebă Castor.

   - Este un depozit abandonat, răspunse Miles. În Brooklyn. Am participat la o ședință despre el, în stagiul meu de practică. Clădirea este goală de mai bine de 10 ani din cauza unei dispute dintre administrația orașului și dezvoltatori.

   - Este acceptabil, zise Castor. Mulțumim.

   Miles zâmbi.

   - Măcar se vor putea regrupa. Cum ar fi mai bine să le dăm adresa?

   - Van? întrebă Castor.

   Tânărul stătea drept, nemișcat, cu privirea la lumina ce se strecura prin perdelele pale ale bivondoului.

   - Le pot trimite adresa într-un mesaj.

   Lore oftă.

   - Chiar vrei să faci asta, Miles?

   - Da, spuse băiatul.

   - Trebuie să-mi promiți că vei fugi dacă ceva - orice - pare ciudat, zise Lore.

   - Totul este ciudat la lumea voastră, îi aminti el. Dar voi fi precaut.

   - Bine, zise Van, ridicându-se.

   - Bine, zise Miles, făcând la fel.

   - Atunci, ăsta este planul nostru, le spuse Lore.

   - Tot nu știm unde să-i găsim pe odisei, îi reaminti Castor, sprijinindu-și mâinile pe genunchi.

   - Știu eu, zise Lore. Sau pot măcar să ghicesc.

   Fata își aruncă o privire la ceasul cu pendulă.

   - O să îmi fac un duș și voi închide ochii pentru câteva minute, ca să nu dorm pe picioare. Hai să încercăm să nu plecăm mai târziu de 5, înainte de apus.

   - Trebuie să aștept atât de mult? întrebă Miles.

   - Te grăbești așa de tare la moarte? întrebă Van.

   Mesagerul își scoase telefonul.

   - O să îi spun spionului că mutăm întâlnirea pe mâine...

   - Nu, se revoltă Miles. Am încheiat discuția. Lore o să îi conducă pe ceilalți odisei, ca să le puteți propune un armistițiu, cu scopul de a-l prinde pe Wrath și de a afla informații despre poem. Atena se va juca de-a ofensiva. Castor o să fie apărarea împotriva lui Wrath. Și eu voi merge la întâlnirea asta și voi afla orice informație are să îmi dea spionul pentru că nu aveți de ales.

   Toate astea, bineînțeles, dacă ocupanții casei lui Lore nu se omorau nul pe celălalt între timp.

   Buzele lui Van se depărtară și îl privi pe Miles încă o clipă înainte de a-și face de lucru cu telefonul.

   - Când am decis că eu sunt defensiva? întrebă Castor în același timp în care Atena zise:

   - Ofensiva mea nu este o joacă...

   Lore îi lăsă pe ceilalți și urcă la etaj, închizând ușa dormitorului în urma ei. Setă o alarmă și se strecură în pat.

   Rămase întinsă pe cuvertură, ascultând vocile de dedesubt până ce se prefăcură într-un murmur stins. După alte câteva momente, pleoapele ei grele se închiseră.

   Chipul lui Iro apăru, ieșind din bezna amintirilor ei. Ultima imagine pe care Lore o avea cu ea și zâmbetul ei încurajator. Neștiind ce monstru se ascundea printre ei.

OPTSPREZECE

       Lore se trezi auzind bipăitul frenetic al alarmei, ieșind cu greu dintr-un somn greu și fără vise.

   Miji ochii privind ceasul de pe ecranul telefonului - era 4 și un sfer după-amiaza - și regretă imediat că dormise. Mușchii ei erau tensionați și, oricât de mult se întinse, nu reuși să se relaxeze. 

   După ce se schimbă într-o pereche curată de blugi și un tricou negru, Lore ieși pe coridor, așteptând să audă vocile celorlalți. În casă era însă liniște.

   „Un ultim moment de pace”, se gândi ea, inspirând.

   Chiar dacă le ieșeau socotelile cu Heartkeeper, nimic nu avea să mai fie la fel pentru Lore. Îndată ce odiseii aflau că trăia, fata nu avea să mai cunoască odihna. După noaptea aceea, era posibil să nu mai poată rămâne în oraș, darămite în casa ei. Nu exista lor în care să poată fi în siguranță.

   Lore se uită iar împrejur, prinzând balustrada netedă. Era pe punctul să coboare treptele, când o mișcare din dormitorul lui Gil îi surprinse atenția.

   Van stătea în picioare, studiind un obiect de pe măsuța lui Gil - o figurină veche din argint, întruchipând o țestoasă, pe care Gil o îndrăgise în ciudat faptului că era, evident, urâtă.

   Lore nu își aminti cum traversă camera până la Van, ci doar că se afla acolo, trăgându-i obiectul din mână.

   - Nu este a ta.

   Cu grijă, Lore așeză figurina la locul ei, alături de o veche cutie din lemn și o fotografie cu ea, Gil și Miles, făcută la scurt timp după ce Gil îi oferise lui Miles dormitorul gol de la etajul al treilea, în urma unei conversații dintr-o cafenea.

   Gil și Miles erau croiți din același material: iubeau să se distreze și aveau prea multă încredere în oameni și, în ciuda bănuielilor ei premature, nopțile lor cu jocuri de societate și tachinările infinite din timpul cinei făcuseră din casa lor un loc călduros și sigur, într-un fel pe care Lore nu credea să îl mai fi experimentat vreodată.

   Lore privi prin cameră.

   Înainte ca Gil să moară, intrase acolo de sute de ori, fie ca să îl bată la cap cu privire la medicația lui, ca să îl ajute să intre în pat sau să se dea jos din el în zilele în care bătrânețea îl făcea să se simtă neputincios, fie doar ca să îi aducă ceaiul sau un joc pentru a alunga ce-i bântuia gândurile. El îi spunea „dragă”, un cuvânt pe care Lore era destul de sigură că nici părinții ei nu l-ar fi folosit pentru a o descrie.

   Deși Lore nu își cunoscuse niciunul dintre bunici - muriseră cu ani buni înainte de a se naște ea - iubise conceptul de bunic și fantezia pe care o crease în jurul lui, folosind poveștile despre bunicii ei. Dar îl iubise ce adevăratul Gil, așa exasperant și încăpățânat cum putea fi uneori.

   Intenționase să stea cu el doar câteva luni, până ce piciorul și brațul lui rupte aveau să se vindece și până ce reușea să strângă suficienți bani să o ia de la capăt. Însă, așa cum i se întâmplase și cu orașul, Lore nu fusese în stare să îl abandoneze pe bătrân.

   Fusese bând, inteligent și reușea, fără greșeală, să o facă să râdă. Gil îi demontase toate mecanismele de apărare.

   Și acum, spre rușinea ei, spațiul din jur părea întunecat și stătut. Colecția lui de bastoane, fiecare cu un cap diferit de animal sculptat, nici măcar nu ajunsese în dulap împreună cu celelalte obiecte ale lui, iar rafturile cu cărți academice erau acoperite cu un strat gros de praf.

   Oricât încercase să mențină casa așa cum o lăsase Gil, Lore nu fusese în stare să intre în dormitorul lui de luni bune.

   - Casa asta nu este ceea ce mi-aș fi imaginat pentru tine, zise Van. Stilul este foarte...

   - Îți recomand să nu termini propoziția, spuse Lore.

   - Voiam să zic „grandios”, continuă Van, arătând spre mobila de culoare închisă, din stejar, cu inserturi de os și ornată cu modele de flori și vițe. Cum ai ajuns să lucrezi pentru el?

   Lore se întoarse, strângând din dinți. Inima îi bătea cu putere în piept.

   - Dă-ți seama și singur, dacă vrei să afli neapărat.

   Vocea lui Van o opri în pragul ușii.

   - Te-am invidiat întotdeauna, să știi.

   Lore îngheță pe loc.

   - Ai fost invidios pe mine? zise ea, întorcându-se spre Van. Din cauza sărăciei, a ciclului constant de ostracizare și umilire sau a amenințării continue cu obliterarea?

   Van își strânse proteza cu cealaltă mână, lăsându-se pe amândouă să se odihnească în fața trupului său. Ar fi fost o postură relaxantă dacă strânsorea mâinii lui nu ar fi fost așa de intensă.

   - Tu ai știut mereu cine ești și cine urma să devii. Totul părea să îți fie ușor doar pentru că îți doreai ceva foarte mult, explică el. Obișnuiam să cred că, dacă aș fi găsit o cale de a-mi dori ceva la fel de mult ca și tine, atunci aveam să descopăr o comoară ascunsă adânc în mine. Ceva care să mă facă să alerg la fel de repede, să lovesc la fel de tare. Să vreau să ridic sabia.

   - Eram un copil prost, îi zise Lore. Mă credeam atotștiutoare, dar habar nu aveam de nimic.

   Van zâmbi șters.

   - Și știi care este lucrul cu adevărat ironic? Chiar alergând pe urmele tale, încercând să te prind din urmă, tu ai făcut singurul lucru pe care mi l-am dorit mai mult decât orice. Singurul lucru pe care l-am crezut imposibil. Ai scăpat.

   Lore inspiră scurt. Stomacul i se crispă dureros.

   - Am făcut-o pentru că am fost nevoită.

   - Ai făcut-o pentru că nu ai cunoscut niciodată teama, zise el. Pentru că ai vrut să trăiești.

   - Cunosc frica, îi spuse ea. O cunosc mai bine decât propria-mi imagine.

   - Nu știu ce ți s-a întâmplat, zise el. M-am întrebat asta tot timpul, dar nu m-am îndoit nicio clipă că ai fi în viață.

   Van se îndreptă spre baia dormitorului, cel mai probabil spre duș. Gestul o eliberă din durerea tăcută a momentului, înainte de a se sufoca.

   - Știi, unii oameni se obișnuiesc atât de mult să privească viața de la marginea unei cuști, că nu mai văd gratiile, zise el. Eu nu le-am uitat niciodată, ci doar am învățat cum să trăiesc înăuntru, după regulile mele. Nu... Nu îți lăsa prietenul să devină captiv împreună cu noi, restul.

   Gâtul lui Lore se strânse auzindu-i vorbele. Fata întinse brațul, dând la o parte o șuviță lungă de păr și neștiind ce să răspundă.

   Van crescuse fără griji materiale, dar nu se potrivise niciodată pe deplin în rolul de vânător. Lore se simțea vinovată pentru felul în care îl judecase, atât în trecut, cât și în prezent, într-o mică măsură.
   Atitudinea lui față de Miles avea mai mult sens acum și o parte din Lore se întreba dacă ceea ce simțise Van pentru ea în copilărie fusese mai degrabă frustrare față de propria persoană și lumea lor.

   - Este o singură misiune, spuse Lore în cele din urmă. După noaptea de azi, o să găsesc o cale de a-l convinge să plece.

   - Bun, răspunse Van.

   Dar tocmai înainte de a închide ușa băii, Lore se auzi spunând:

   - Este încă timp să scapi. Niciodată nu este prea târziu.

   - Am ales să rămân, îi zise Van. Nu plec înainte de a-i captura pe cei care m-au încătușat.

   Cuvintele lui o urmăriră pe Lore la parter, cu atât mai neliniștitoare, cu cât reflectau propriile ei circumstanțe. Se gândi să se întoarcă la etaj, să îi spună lui Van ce învățase în ultimii ani - că închisoarea era atât de uternică pe cât o făcea mintea ta.

   Lore alesese să jure credință Atenei. Alesese să intre înapoi în cușcă pentru ultima dată, ca să îl prindă pe bărbatul care îi răpise totul.

   „Nu pierdută”, își spuse Lore. „Liberă.”

   Lore ajunse pe ultima treaptă și se opri.

   Castor ocupase divanul, lungindu-și corpul pe el și lăsându-și picioarele să atârne peste margine. Își împreunase degetele și le odihnea pe piept. Acum, ele se ridicau și coborau în ritmul respirației lui adânci și regulate.

   Atena îl privea, stând în picioare, lângă el. Mâinile ei erau deschise pe lângă trup. Chipul ei nu era umbrit de masca obișnuită de ură. Ceea ce văzu Lore o sperie și mai tare.

   Curiozitate.

   - Ce faci? întrebă Lore aspru.

   Pe când Castor deschise ochii, Atena se îndreptă spre șirul de arme improvizate pe care le orânduise de-a lungul peretelui. Castor se ridică în capul oaselor, uitându-se la ele.

   - Fac pregătiri, răspunse Atena mieros.

   Zeița întinse una dintre arme spre ei - fosta ei vergea pentru perdele, observă fata, cu disperare.

   - Ai fost antrenată să lupți cu o asemenea armă? Nu îți voi da voie să o dezonorezi cu incompetența ta.

   Castor pufni și își frecă fața cu mâna.

   - Nu știu ca Lore să dea dovadă de incompetență, indiferent ce și-ar pune în minte.

   - Lăsând la o parte potențiala incompetență, spuse Lore, au trecut cel puțin 1000 de ani de când era social acceptabil să porți o chestie din asta pe stradă.

   - Nu vei părăsi acest sanctuar fără o armă cu care să te aperi, îi zise Atena. Nu cât timp viețile noastre sunt legate. Așa că întreb din nou, ai fost antrenată să lupți cu această armă?

   Nu era o simplă suliță - ci o dory, arma purtată de armatele antice ale Greiciei și de cei mai mari eroi ai ei. Atena crease un cap de suliță sub formă de frunză dintr-o bucată de metal, dar echilibrase arma folosind un alt ascuțiș de metal pe post de călcâi.

   Arma era grosolană, dar făcută cu multă grijă.

   Lore nu avea nicio îndoială că arma avea să se simtă la fel de solidă și de ucigătoare în mâna ei ca una făcută de un fierar priceput.

   - Da, răspunse ea, lăsând iritarea să scape. M-am antrenat astfel timp de 6 ani. O să am grijă de ea.

   Atena puse ochii pe Lore, scrutând-o cu flăcările ei argintii. Orice ar fi văzut pe chipul lui Lore, o convinse pe zeiță. Îi întinse arma.

   Lore testă greutatea și gradul de prindere, urând cât de familiar și de bine simțea sulița în mână.

   - Nu este un dar născut pe nicovala lui Hefaistos, meșteșugarul, zise Atena, dar voi ține minte cuvântul ce mi l-ai dat.

   - Cum o să ieșim în oraș cu astea? întrebă Castor, recuperând lancea pe care i-o dăduse Atena mai devreme, din locul de lângă ușă. O să spunem oamenilor că mergem să pescuim la suliță în Hudson?

   De fapt, nu era o idee așa de proastă.

   - Cred că am un plan, zise Lore.

   Un plan extrem de stupid poate, dar măcar era o idee.

   Lore coborî treptele spre beci câte două, doar ca să se retragă un pas văzând că nu era singură.

   Miles se plimba de-a lungul unei poteci înguste dintre cutii, cu mâinile în șolduri. Tânărul părea să mormăia ceva în șoaptă.

   - Ești bine, amice? întrebă Lore.

   Miles se răsuci, aproape dărâmând un teanc de cutii.

   - Ce? Scuze... da, adică...

   Lore sări de pe ultima treaptă, aruncându-i o privire furișă.

   - Ești sigur că vrei să mergi la întâlnire? Nu este prea târziu să dai înapoi.

   - Da! zise el, apoi continuă pe un ton mai jos. Da, sunt în regulă. Și contrar părerii lui Evander, voi continua să fiu în regulă.

   - Nu îl lăsa pe Van să te enerveze, îi zise Lore. Are însă dreptate cu un lucru. De aici înainte va deveni și mai periculos. Tu nu ești obligat să demonstrezi nimic - nici mie, nici lui.

   - Știu, răspunse Miles. Nu o să te încurc.

   Lore clătină din cap, gâtuită de emoție.

   - Nu asta am vrut să spun. După noaptea asta, vreau să pleci. Vizitează-ți părinții. Pleacă într-o excursie. Doar ieși din oraș. Promite-mi.

   - O să îți promit un lucru, spuse Miles. O mătură nouă. Bine, două lucruri, pentru că avem nevoie și de un mop. De fapt, o să ai nevoie și de o vergea nouă pentru dulap.

   - Altceva? întrebă ea, răscolită de durere.

   - Promit că o să țin legătura cu tine, zise el. Dacă vei începe iar să îți împărtășești localizarea cu mine.

   Lore se strâmbă.

   - Nu îmi place să mă simt urmărită.

   Miles reîncepu vechea dispută.

   - Este o chestiune de siguranță - stai, ce cauți?

   - Asta, de fapt.

   Lore ridică un cap de mop nefolosit și zdrențăros și o cutie de rezerve pentru pămătuful de raf, galbene, sub formă de pene.

   - Ai văzut cutia aia cu cârpe vechi pe care Gil nu m-a lăsat să o arunc?

   - Da, este chiar aici...

   Miles trase telefonul lui Lore din buzunarul de la spate al blugilor, în timp ce o urmă pe trepte.

   - Parola? Setez opțiunea de localizare.

   Lore îl privi enervată, dar îi spuse parola. La etaj, Miles îi întinse telefonul înapoi și privi, împreună cu Castor și Atena, cum fata trecu vârful uneia dintre lănci printr-o rezervă galbenă, apoi fixă capul de mop pe celălalt capăt al ei.

   - Suntem... Ce este asta? întrebă Van, pe când cobora treptele.

   Lore ridică lancea, etalând-o ca pe un produs de lux.

   - Ingeniozitate. Suntem gata de plecare?

   Atena ridică una dintre rezervele de pămătuf la nas și o mirosi, apoi o atinse cu limba. Chipul ei se schimonosi cuprins de scârbă.

   - De pe trupul cărei creaturi ai tuns astea?

   - O Pasăre Mare, răspunse Lore serioasă.

   - Ne deghizăm în... oameni de serviciu? ghici Castor.

   - Crezi că o găleată ne-ar ajuta să fim mai convingători? întrebă Lore, aplecându-se să lege câteva cârpe la un capăt al lancei lui.

   Atena întinse cealaltă armă spre Van, dar el clătină din cap. Zeița se zbârli vizibil.

    - Am plecat, le spuse Miles celorlalți. Ne vedem peste câteva ore.

   Van dădu să îi blocheze calea spre ușă.

   - Nu o da în bară, îl avertiză Van. Am nevoie de spionul ăsta.

   - Dă-te din calea mea, răspunse Miles, făcându-și loc cu umărul pe lângă el.

   Miles îi aruncă o ultimă privire lui Lore și zise:

   - Nu uita să îmi trimiți mesaj.

   - Nu o să uit, zise Lore. Ai grijă.

   - Ia un taxi, îi spuse Van.

   - Și plătește cu bani lichizi, termină Miles. Da, în mod cu totul uimitor, am înțeles ideea de prima dată.

   Miles ridică mâna în semn de la revedere, ieșind afară și închizând ușa în urma lui.

   - Deci unde este locul ăsta? o întrebă Castor.

   - La intersecția străzilor Broadway cu Thirty-Six, răspunse Lore. Să mergem.

   Pe când ieșeau în stradă și făcură semn primului taxi, Lore își întoarse brusc privirea spre casă, doar în eventualitatea în care ar fi fost ultima dată când o mai vedea.

NOUĂSPREZECE

           Odiseii dețineau o proprietate în Manhattan, suficient de mare pentru ca întreaga familie să o folosească pentru întâlniri în timpul Agonului.

   Era o achiziție recentă, cumpărată în primul an al conviețuirii lui Lore cu ei. Singura întrebare ce rămânea era dacă nu cumva o vânduseră între timp.

   Lore află imediat răspunsul îndată ce taxiul în care erau ea și Atena opri la intersecția străzilor Seventh și Sixth și fata surprinse un colț al clădirii la distanță de o stradă, spre sud.

   Lore și Atena își lunecară armele din poală, pe bancheta din spate, ignorând felul în care șoferul se uită la ele, în oglinda retrovizoare. Atena își aruncă privirea de jur împrejur, cercetând zona în căutarea amenințătorilor, în timp ce se îndreptau spre clădirea din vecinătate.

   Taxiul în care se aflau Castor și Van opri în spatele lor.

   Proprietatea odiseilor, Baron Hall, mai purta un nume în rândul familiilor: Itaca House. Casa reper fusese creată în stil antic, ambele ei fațade fiind decorate cu coloane corintice. În trecut, clădirea găzduise o bancă. Acum, în anii dintre Agoni, era închiriată pe post de sală de evenimente, ca paravan pentru adevărații proprietari.

   Parcat lângă intrarea de pe Sixth Avenue se afla un autobuz mare, cu geamuri fumurii. Un cort fusese înălțat ca să conecteze ușa autobuzului cu intrarea în clădire, dar Lore vedea luminile dinăuntru schimbându-se, pe măsură ce oamenii erau îndemnați să meargă mai departe. Autobuzul se legăna, umplându-se.

   Castor i se alătură, lipit cu spatele de zid.

   - Ce fac? întrebă el.

   - Mută ceva? spuse ea. Sau evacuează?

   Van se apropie de ei.

   - Ce știi despre clădire?

   - Are două intrări, una din Sixth Avenue și cealaltă din Thirty-Sixth. Câteva ferestre mici pe fațadă, având în vedere securitatea ei - există o sală mare, centrală și câteva saloane mai mici ce se deschid din ea, inclusiv o trezorerie pe care plănuiau să o transforme într-o cameră de siguranță.

   - Există vreo cale de a vedea în interiorul clădirii fără a fi zărit? întrebă Atena. Trebuie să evaluăm înainte ca Evander să se apropie de intrare.

   - Există un dom mare de sticlă ce dă spre sala principală, dar ar fi proști să nu-l fi acoperit, zise Lore. Și sunt sigură că au vânători acolo, ca să supravegheze totul.

   Van își scoase rucsacul lucios de pe umăr și căută în el până ce scoase o casetă mică. Îi deschise clema.

   Înăuntru se afla un dispozitiv mărunt, de forma unei păsări, și nu mai mare decât pumnul lui Lore. Lăsând obiectul la locul lui, Van își scoase telefonul, introduse cea mai lungă parolă văzută vreodată de Lore și deschise o aplicație necunoscută. Derulă imaginile unei proteze pentru mână și selectă una, care schimbă forma strânsorii lui. Apoi deschise alta. După ce mai apăsă câteva butoane, pasărea mecanică prinse viață și se ridică din caseta ei.

   Atena își îndepărtă privirea, dezgustată.

   - Bineînțeles. Ar fi trebuit să mă aștept că îți vei folosi... tehnologia în locul șireteniei și al abilităților reale. Asta este, cu adevărat, cea mai josnică epocă a omenirii.

   - Bineînțeles, orice nu provine de la zei este oribil, spuse Lore, dându-și ochii peste cap. Ei bine, eu sunt impresionată.

   - Mulțumesc, îi spuse Van pe când manevra drona mai aproape de acoperișul clădirii Baron Hall.

   Lore și Castor se aplecară mai aproape când camera dispozitivului se aprinse.

   - Am proiectat-o singur.

   Trupul lui Castor radia căldură.

   - Se văd 3 vânători. Nu poartă măști.

   Un fior de groază lunecă pe spatele lui Lore.

   - Pare nefiresc, având în vedere tot ce știu despre lașitatea vânătorilor, zise Atena.

   - Este nefiresc, confirmă Van.

   - Și nu ne ajută deloc, spuse Lore. Este posibil ca odiseii să nu fi vrut ca măștile să le fie observate de oamenii din clădirile alăturate...

   - Sau ar putea să nu fie vânătorii Casei lui Odiseu, termină Atena.

   Lore mai avusese dreptate în legătură cu un lucru. Odiseii contruiseră un paravan de beton peste domul mare de sticlă.

   - Aia este o ușă? Așa s-ar părea, zise Van, apropiind drona.

   În structura de beton se vedea o mică trapă. Lore își dădu seama că trapa era necesară ca să permită accesul la luminile domului. Trapa era securizată cu o încuietoare electronică și ceea ce părea a fi o ușă blindată.

   - Nu există vreo altă cale de a vedea înăuntru? întrebă Van. Senzorul cu infraroșu ne va spune doar dacă sunt oameni înăuntru, nu și cine sunt.

   Lore clătină din cap. Ferestrele care existau în clădire fuseseră probabil raforsate și acoperite.

   - Bine, atunci, zise Castor.

   Zeul se îndreptă spre ușile din sticlă de la parterul clădirii învecinate. Mânerul ușii luci sub mâna lui și încuietoarea de metal se înmuie suficient ca să o scoată din locul ei.

   - Cas! șuieră Lore, însă zeul dispăruse deja înăuntru.

   - În sfârșit, șopti Atena.

   Ochii ei sclipiră de nerăbdare, în timp ce zeița făcu câțiva pași mari spre ușă.

   Clădirea nu avea gărzi, darămite lifturi. Urcară treptele în fugă până ce ajunseră într-o cameră întunecată de la ultimul etaj. Când intrară, Lore se sperie de siluetele umbrite ale manechinelor și busturilor de probă. Bineînțeles, se aflau în Garment District. Clădirea nu era formată din apartamente, așa cum presupusese ea, ci din studiouri de modă și ateliere, aparent goale într-o seară de duminică.

   Castor se ghemui în spatele șirului de ferestre ce dădeau spre acoperișul casei alăturate. Cele două clădiri erau apropiate, cu o latură lipită de cealaltă. Nu ar fi trebuit decât să deschidă o fereastră și să sară vreun metru.

   Lore se feri din calea vânătorilor de dedesubt, ridicându-se în picioare la capătul șirului de ferestre. Atena își ocupă poziția opusă lui Lore, scuturând rezervele de pămătuf de pe lancea ei cu o iritare evidentă.

   - Cum vom proceda? întrebă Lore, aruncându-și o privire la vânătorii care patrulau de la un capăt la altul.

   - Ca atunci când ne jucam de-a prinselea prin Central Park, răspunse Castor.

   Lore pufni amintindu-și, dar știa despre ce vorbea Castor. Trebuiau să îi adune pe vânători laolaltă, ținându-i însă cu spatele la ei.

   - Dacă ne vede vreunul și transmite prin radio, suntem pierduți.

   - Ai vreun truc zeiesc în mânecă pentru a le distrage atenția? îl întrebă Lore. Ceva care să îi amețească?

   Van apăsă câteva butoane pe telefon.

   Castor și Lore se întoarseră înapoi la ferestre, în timp ce vânătorii, înveșmântați în mantiile lor negre, începură să se apropie, atrași de pasărea dronă ce se legăna în aer, pe un traseu ciudat și mânios. Unul dintre ei întinse mâna ca să își apese casca din ureche și să raporteze ciudățenia. Înainte să apuce, drona îngheță în aer și din ea țâșniră 3 săgeți rapide.

   Vânătorii se îndepărtară, dar apoi căzură.

   Atena se întoarse spre Van, în timp ce acesta își purta calm degetul pe suprafața telefonului, ghidând drona înapoi la el.

   - Deși nu sunt de acord cu pasărea falsă, apreciez cât de letală este.

   - Nu sunt morți, îi spuse Van. Doar leșinați pentru vreo oră sau cam așa ceva.

   Castor rupse sigiliul de pe cadrul ferestrei și o deschise. Pasărea bâzâi intrând, așezându-se la loc în caseta ei.

   - Ce altceva mai ai acolo? îl întrebă Lore, cu ochii la rucsacul lui Van.

   Van ridică sprâncenele și scoase un pumnal mic.

   Săriră între clădiri și pășiră ușor pe acoperiș. Lore strângea lancea suficient de tare cât să o doară degetele. Castor și Atena plecară să rezolva problema trapei în timp ce ea și Van se apropiară de vânătorii leșinați. Van îi întinse mai multe brățări autoblocante.

   Icnind, Lore rostogoli unul dintre vânători pe spate și trase în sus mâneca robei. Pe brațul lui se înfășura imaginea unui șarpe, însemnul cadmizilor.

   - La dracu, șopti Lore.

   Van îi întâlni privirea, ridicând brațul unui alt vânător.

   Ajunseseră prea târziu.

   - Am intrat, strigă ușurel Castor.

   Lore legă la un loc mâinile și picioarele vânătorului, apoi se ridică. Inima îi palpita înnebunită. În timp ce se întoarse, un bâzâit ușor îi atrase atenția - voci înăbușite, întrerupte de un semnal bruiat. Lore scoase casca celui mai apropiat vânător și, curățând-o, o puse în propria ei ureche. Van făcu la fel, apoi recuperă și a treia cască și o puse în buzunar.

   Li se alăturară lui Castor și Atenei, la trapa din acoperiș; ușa arăta acum ca o conservă de aluminiu pe jumătate zdrobită. 

   Lore se opri văzând-o, aproape incapabilă să înțeleagă ce se petrecuse. Forța brută de care ar fi fost nevoie să.... Ochii ei lunecară spre Atena. Zeița privirea prin domul mare de sticlă, cu buzele strânse și chipul sumbru.

   Sala centrală din Baron Hall reprezenta holul său rotund - un spațiu larg și generos. Vechile tejghele ale funcționarilor fusese transformate în baruri. Unul dintre ele se afla chiar în centrul încăperii, direct sub domul de sticlă. Lumini albastre, aurii și verzi luminau artistic spațiul, ca și cum unul dintre cadmizi înțelesese cum să aprindă instalația din tavan.

   Nu conta. Lore văzu totul.

   Odiseii, cu mâinile legate și capetele acoperite, ședeau în genunchi, așteptându-și rândul să fie târâți spre autobuzul de afară. Între timp, cadmizii se serveau cu armele celeilalte familii și cu banii, cu proviziile de mâncare și obiectele lor de artă antică, ce fuseseră ascunse în altă parte a clădirii.

   Iar Wrath, tronând în centrul acestei scene, strângea cu o mână gâtul lui Heartkeeper.

DOUĂZECI

       Wrath îi părea imens lui Lore, la fel de înalt și de viguros precum coloanele ce încercuiau sala. Calmul pe care îl afișa stând acolo, gata să frângă gâtul unui alt zeu era de-a dreptul terifiant.

   - Spionul s-a înșelat cu privire la oră, șopti Van, șocat. Sau poate că s-au răzgândit în ultima clipă.

   Lore nu își dădu seama că strângea mâna lui Castor până când acesta o strânse, liniștitor.

   - De ce falsul zeu este încă în viață? întrebă Atena. De ce nu l-au ucis?

   Pielea întunecată a lui Heartkeeper era lucioasă de sânge sau de transpirație. Fața lui, ce fusese întotdeauna frumoasă, chiar și înainte de a căpăta nemurirea, era acum umflată și aproape de nerecunoscut. Veșmintele ivorii erau strânse în jurul picioarelor strâmbate în unghiuri nefirești, incapabile să îl sprijine, sub influența puterii lui Wrath. Gura îi fusese acoperită cu bandă adezivă - împiedicându-l să-și folosească puterea de persuasiune asupra noului zeu. O coroană făcută din perle și pietre de un albastru-luminos zăcea, în bucăți, în apropiere.

   - Nu trebuie să fie un lucru așa de dificil.

   Vocea lui Wrath se sparse în căștile pe care le furaseră de la vânători.

   - Spune-mi cum să deschid trezoreria și le voi da voie acelora ce au îngenuncheat în fața mea să trăiască. Îți voi permite să mi te închini în noua eră.

   Lore se mișcă, dând ocol domului spre cealaltă latură a sălii. Ușa masivă de argint a trezoreriei era închisă. Fusese proiectată pentru a rezista la aproape orice, inclusiv exploziilor.

   - Cred că poemul se află în camera blindată, le spuse Lore.

   Wrath făcu semn unuia dintre cadmizii din apropiere.

   - Găsește copila. Poate că ea va fi în stare să creeze presiunea necesară.

   Heartkeeper se agăță de mâinile lui Wrath, dar efortul lui era în zadar.

   - Unde este Iro? îi întrebă vânătorul pe odiseii capturați. Dacă este prea lașă ca să își arate fața, atunci nu merită protecția noastră și nici voi nu meritați suferința scurtă pe care o vă vom aduce.

   Era un pumnal menit să le lunece prin coaste, să li se împlânte în inima mândriei lor. Lore închise ochii, așteptând.

   - Eu sunt.

   Lore deschise iar ochii. Van îi aruncă o privire surprinsă, dar Lore clătină din cap. Nu era vocea lui Iro.

   - Eu sunt fiica lui, spuse altcineva.

   - Eu sunt Iro, se auzi la treilea glas.

   Wrath se întoarse, aruncându-l pe Heartkeeper la podea. Noul zeu abia își putea ridica fruntea, darămite să evadeze.

   - Omoară 5 dintre ei pentru fiecare minut în care rămâne ascunsă. Scoate-i din autobuz, dacă este nevoie.

   - Unde este Iro, fiică a lui Iolas? strigă iar vânătorul, dând târcoale grupului.

   Câțiva dintre cei adunați se zvârcoliră, imobilizați, dar nu există nicio ezitare când unul dintre prizonieri spuse cu vocea lui masculină răsunătoare:

   - Eu sunt Iro.

   El avea să fie primul care murea. Sângele lui stropi podeaua din marmură și împroșcă fețele hotărâte ale vânătorilor din jurul lui.

   Wrath se aplecă deasupra lui Heartkeeper, întorcându-i capul spre cei ce urmau să fie uciși, înainte de a-l apăsa pe podea cu piciorul. Wrath se aplecă în față, apăsând talpa și mai mult.

   - Spune-mi cum să deschid trezoreria. Informația asta nu merită prețul tuturor acestor vieți. Nu merită să fii amintit drept lașul care i-a lăsat să moară.

   Mintea lui Lore se învârtea, încercând să surprindă amintirea incompletă, înainte de a-i scăpa cu totul. Era ceva în legătură cu trezoreria - ceva despre construcția camerei blindate. Lore și Ire pătrunseră odată în biroul arhontelui ca să studieze documentele și planurile pentru acea încăpere.

   - Te rog! imploră un vânător târât spre șirul de cadavre. Te rog, nu!

   Vânătorul cadmid rânji. Cel care ținea sabia apropie arma de gâtul tânărului îngrozit.

   - Vrei să te închini noului tău stăpân?

   - Da! strigă el.

   Odiseii din jurul lui mârâiră.

   - Da... fata, Iro. Este în trezorerie.

   Castor o privi pe Lore. Fata clătină din cap, inundată de panică.

   Dar era ceva...

   - Poate dacă tatăl ei nu ne spune, fiica lui va fi mai dornică, zise Wrath, întorcându-se spre silueta moale a lui Heartkeeper, doar ca să își arunce privirea înapoi. Omorâți-l și pe el.

   - St... stăpâne, țipă odiseul.

   Țipătul lui pătrunse urechea lui Lore, țâșnind din cască.

   - Nu mi-au plăcut niciodată șobolanii, zise Wrath simplu, întorcându-se înainte să vadă capul retezat de pe gâtul vânătorului.

   Zeul se îndreptă spre trezorerie, ridicând mâna ca să ciocănie ușor, batjocoritor.

   - Copilă. Ai vrea să ni te alături? Nu cred că ți-ar plăcea să mă vezi secându-ți tatăl de viață și nici ucigând întreaga Casă a lui Odiseu. Este un lucru teribil să fii ultimul din familia ta.

   Amintirea reveni fulgerător în mintea lui Lore.

   „O altă intrare.”

   - Mai există o intrare în trezorerie, zise Lore repede.

   - Ești sigură? întrebă Castor.

   Fata dădu din cap.

   - Am văzut-o în planurile clădirii când am locuit cu odiseii. Iro mi-a spus că l-ar ajuta pe tatăl ei să scape pentru că încăperile blindate nu au de obicei decât o intrare și niciun inamic nu s-ar aștepta să fie și a doua.

   - Îți amintești cum să o accesezi? o întrebă Van.

   Lore ezită, dar dădu din cap.

   - Există un tunel legat de magazin - cred că se află pe Thrity-Ninth Street.

   - S-ar putea să existe totuși o cale de a-l ucide pe Wrath și de a o salva pe fată și informațiile pe care le are despre poem. Poate că și pe falsul zeu și pe alți odisei, zise Atena tărăgănând cuvintele. Surpriza este aliatul nostru, dar timpul ne este stăpân.

   Lore privi iar în jos, acolo unde Wrath întârzia lângă ușa trezoreriei.

   Timp de 4 ani, Iro fusese singura persoană din viața lui Lore pe care ea se putuse bizui complet, iar Lore fusese singura prietenă adevărată a lui Iro, în timp ce restul familiei se zbătea să câștige putere și favoruri de la nou înnobilatul tată al lui Iro. Amândouă vorbiseră limba aceea secretă, mută, a jalei pierzând pe cineva drag.

   Lore o idolatrizase pe Iro - cât de perfectă și de calmă părea în fața incertitudinilor, când emoțiile ei amenințau să îi sfâșie trupul. Cu excepția acelei ultime nopți, ele se protejaseră întotdeauna una pe cealaltă, și Lore știa că, fără insistențele lui Iro de a se antrena cu ea, ar fi ajuns sclavă pe viață în Casa Odiseilor.

   Să o lase în urmă fusese una dintre cele mai agonizante decizii pe care Lore trebuise să le ia vreodată. Nu avea să o mai facă iar.

   „Iro”, își zise ea. „Mai rezistă puțin...”

DOUĂZECI ȘI UNU

        Van plecă spre vânătorii odisei din autobuz.

   Lui Lore nu îi plăcea planul - nu pentru că Van nu s-ar fi putut apăra singur sau să scape prin vorbele lui meșteșugite cam din orice necaz, dar habar nu avea câți cadmizi se aflau în autobuz sau ce erau capabili pentru a-și ține prizonierii pe loc.

   „Nu muri”, se gândi Lore. „Te rog, nu muri.”

   Lore întinse mâna, ajustând casca. Bruiajul trosni, punctat de câteva informații răsfirate de la vânătorii cadmizi ce supravegheau clădirile din vecinătate.

   - Este liniște, nicio mișcare pe stradă....

   - Vrea să verificăm transportul, în căutarea fetei...

   - Rahat, mormăi Lore, privind ecranul luminat al telefonului pentru a suta oară în ultimele 5 minute. Hai, Van...

   Dacă Lore mai avea nevoie de dovezi că Mesagerul lucra singur, acest lucru ar fi trebuit să îi devină clar din faptul că ducea cu el o dronă profesională, dar nu și un dispozitiv care să îi permită să să comunice cu ea sau cu Castor, care aștepta să atace de pe acoperiș, în cazul în care Wrath punea mâna pe Iro înainte de a o găsi pe Lore.

   În cele din urmă, Van îi dăduse lui Castor un telefon de unică folosință și făcuse legătura cu cu un apel în 3.

   - Ești sigur că asta este intrarea? întrebă Atena șoptit.

   Lore își aruncă privirea spre Trhirty-Nine Street, dând cu ochii de cizmăria de acolo. Cercetaseră frenetic străzile din jur înainte ca Lore să vadă vitrina goală.

   Având în vedere că imobilele comerciale din Manhattan nu rămâneau neocupate pentru multă vreme, lui Lore i se păruse un loc destul de bun de unde să înceapă, chiar înainte a vedea mica literă lambda înscrisă sub placa de lângă ușă, ce marca monumentul istoric.

   Odiseii foloseau litera ca însemn secret- lambda de la Laertid, nume derivat de la cel al tatălui lui Odiseu, Laerte.

   Acum, ghemuite în spatele unui șir de mașini parcate, zeița și Lore așteptau. Semnalul veni mai repede decât se așteptase Lore.

   - Mergeți, zise Van brusc. Vin acum.

   Lore inspiră scurt și se întoarse spre Atena.

   - Ăsta este semnalul nostru.

   Fugiră peste stradă și își ocupară pozițiile de-o latură și de cealaltă a magazinului pustiu. Ferestrele și ușa fuseseră acoperite cu hârtie pentru a ascunde ce se afla înăuntru.

   Lore ținu lancea zeiței, iar Atena se aplecă să spargă zăvorul grilajului de metal.

   Când grilajul se ridică scrâșnind, Atena trase de ușa din spatele lui. Încuietoarea plesni cu ușurință.

   Îndată ce se aflară înăuntru, toate îndoielile lui Lore se spulberară. Magazinul era gol, cu excepția câtorva pachete de provizii și apă, în mod clar depozitate acolo în caz de urgență.

   - Pe aici, spuse Lore, îndreptându-se spre ceea ce părea a fi magazia din spate.

   Acolo, sub o trapă ascunsă de un covoraș de cauciuc se aflau niște trepte.

   Lore ridică telefonul ca să lumineze ce se afla dedesubt, dar nu era necesar. Câteva lumini presărate ici, colo se aprinseră când cele două treceau pe lângă senzorii lor, scoțând la iveală coridorul sordid ascuns sub clădiri și sub stradă.

   - Inteligent, observă Atena.

   - Vom vedea, șopti Lore.

   Van probabil își setase telefonul pe silențios înainte de a intra în autobuz, căci Castor a fost acela care le-a dat de știre.

   - Van este... s-ar părea că... au plecat...

   Cuvintele se disipară întrerupte, apoi se opriră când apelul se încheie.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Atena, alertată.

   - Nu am semnat aici jos, zise Lore, alergând în față.

   Lumina telefonului dănțuia pe pereții tunelului, în ritm cu pașii ei.

   Cărarea se înălța ușor, ridicându-le din partea cea mai joasă a tunelului. Alte lumini se aprinseră, dezvăluind o ușă masivă de argint, drept în față.

   Îndată ce se aflară la câțiva metri de ușă, casca lui Lore începu să capteze frânturi din informațiile țipate între vânători.

   - Ce dracu se petrece?

   - ...îndreptat spre vest, pe Thirty-Sixth...

   - ...luați motocicletele...

   - Kyros, Doriam... vede cineva ceva de pe acoperiș?

   O voce îndurerată răspunse:

   - Nu am văzut nimic până în clipa când a plecat autobuzul. Pesemne că unul dintre ei a scăpat.

   - Poți să o deschizi? zice Lore, încercând să formeze iar numărul lui Van.

   Telefonul tot nu se putea conecta la apeluri, iar cuvintele nu se mai distingeau în vocile care strigau în căști.

   - Iro? încercă Lore să strige prin ușă. Mă auzi? Sunt Lore.

   Atena pipăi de-a lungul ușii dintr-o bucată, apoi făcu un pas în spate, ridicând un pumn. Lore sări când zeița își izbi mâna în centrul ușii/

   Pielea de pe încheieturile zeiței se despică, lăsând o urmă de sânge pe metal. Atena lovi iar.

   - Este armată astfel încât să reziste la explozibil. Nu o să o poți deschide cu pumnii... protestă Lore.

   Dar Atena nu era nevoită să facă asta. În timp ce centrul ușii se îndoia, marginile de sus și de jos ale ușii se ridicaseră suficient de mult pentru ca Atena să își strecoare degetele în spatele lor. Trupul ei se cutremură forțându-se să ridice ușa.

   - Iro! strigă Lore. Ieși de acolo!

   Dar înăuntru nu era nimeni. Iro deschisese ușa trezoreriei.

   Adrenalina inundă trupul lui Lore, făcându-i pulsul să o ia razna și se ascunse în spatele ușii, în camera blindată. Dincolo de ea, Lore văzu sala cea mare.

   Și moartea.

   Cadmizii erau prea concentrați asupra scenei din fața lor ca să o observe pe ea sau pe Atena. Se băteau cu pumnii în piept, șuierând, în timp ce Wrath își aplecase urechea spre o tânără în haine de vânător.

   Zeul ținea strâns capul lui Heartkeeper cu un pumn, în timp ce cu cealaltă mână îi apăsa un cuțit la gât.

   Iro arăta exact așa cum și-o amintea Lore - buclele ei negre fusese strânse într-un coc jos, lăsând la vedere rețeaua de vânătăi și tăieturi proaspete de pe fața și gâtul ei. Pielea cafenie a fetei era pământie și, deși buzele ei se mișcau, chipul ei, portretizarea unei frumuseți severe, era palid de ură. 

   Acesta a fost ultimul lucru pe care l-a văzut Lore înainte ca Lumea să explodeze în jurul lor.

   Domul de sticlă se sparse când Castor eliberă un jet de căldură și lumină, făcând să plouă cu cioburi și așchii de metal asupra cadmizilor strânși dedesubt.

   - Nu! mârâi Atena.

   Castor așteptase cât putuse de mult - Lore știa asta, dar o mică parte din ea răspunse la frustrarea Atenei când puterea zeului se pogorî furioasă prin dom. Atacul lui le ajuta să o salveze pe Iro, ceea ce Lore își dorea cu disperare, dar îl forța pe Wrath să se retragă din nou în umbră, iar Atena pierdea cea mai bună ocazie de a-l ucide.

   „Încă putem să le facem pe amândouă”, gândi Lore. „Trebuie doar să ne mișcăm repede...”

   Atena își coborî capul și alergă spre haosul din sală, urlând sălbatic, doar că să fie oprită când dogoarea exploziei lui Castor o aruncă înapoi. Țipetele umplură sala.

   Cadmizii căzură pătrunși de sticlă și șrapnel, iar alții fugiră, dar nu suficient de departe - puterea lui Castor se scindă, trosnind și șerpuind pe podea, ca un fulger ce pârjolea pământul. Explozia îi prinse în tentaculele ei.

   Lore se clătină în față, protejându-și ochii în timp ce îi căuta pe Wrath și pe Iro.

   Gresia și betonul se surpară, aruncându-i pe vânătorii fugari spre nivelul inferior. Oamenii dispărură înghițiți de fum și beznă.

   - Unde este? tună Atena.

   Patru cadmizi năvăliră spre ea, cu săbiile ridicate, dar Atena era mai rapidă și le spintecă piepturile cu lancea.

   Lore se lupta să înfrunte valurile de căldură ce se revărsau dinspre miezul topit al exploziei lui Castor. Fata surprinse silueta lui Wrath prin zidul de fum.

   Un vânător veni vijelios spre ea și Lore se feri ca să evite sabia. O durere ascuțită îi pătrunse umărul când ascuțișul armei îi rată gâtul, milimetric, și vânătorul se roti pe călcâie, dispărând brusc, ca și cum norii furioși de cenușă l-ar fi înghițit.

   Dar Lore uită cu totul de atacator auzind vocea disperată a lui Iro ce țipa:

   - Tată!

   - Aici... îi strigă Lore Atenei.

   Zeița își croia încă drum printre restul de cadmizi, cu privirea arzătoare și liniile feței asprite de plăcerea luptei.

   - Sunt aici!

   Lore își avântă lancea pe sub picioarele unui vânător din apropiere, aruncându-l spre un tentacul aprins de putere. Fata tuși, înecându-se cu fumul gros, înaintând cu greu.

   - Iro! strigă ea. Iro!

   Dar vocea îngrozită a lui Heartkeeper a fost prima care ajunse la ea.

   - Nu te uita! Iro, nu...

   Iro țipă.

   Când Lore ajunse la ea, cadavrul lui Heartkeeper zăcea la picioarele fetei, cu bustul spintecat în două. 

   Iro îngenunche lent; chipul ei era împietrit din cauza șocului. Mâinile ei tremurară, îndreptându-se spre chipul bărbatului.

   Iar Wrath nu se vedea nicăieri.

   Puterea lui Castor se opri, lăsând în urma ei câteva focuri și câteva biciuri incandescente de furie.

   Lore ridică privirea, căutând prin fumul ce se înălța și spre cadrul ard al domului, răscolită de un nou val de groază. Singurul motiv pentru care Castor s-ar fi oprit era dacă vânătorii cadmizi ajunseseră pe acoperiș și se afla ei însuși în pericol.

   - Unde ești, Ucigaș de Zei? tună Atena în haosul întunecat din jurul lor. Ridică-te și luptă, lașule!

   Lore își petrecu brațele peste pieptul lui Iro, trăgând-o înapoi.

   - Sunt eu... sunt Lore! Trebuie să ieșim de aici! Iro, trebuie să fugim...

   Iro se eliberă din strânsoarea ei, rotindu-se cu fața spre ea. Smuci lancea din mâna fetei și îndreptă vârful spre gâtul ei într-o clipită. Lore văzu momentul exact în care fata își reveni din șoc și o recunoscu.

   Un tremur cuprinse trupul lui Iro când privi în ochii lui Lore. Sub ochiul ei drept era o vânătaie și pielea îi era murdară de transpirație și de funingine. Ochii ei erau deschiși larg și roșii, iar tendoanele de pe gât, umflate de panica asemănătoare unui animal prins în capcană.

   - Tu nu poți fi aici! Trebuie să pleci! Nu-l poți lăsa să te vadă!

   Atena se năpusti asupra lor, din spate, împrăștiind fumul și cărbunii. Fără a scoate vreun cuvânt, ridică bara lăncei și o lovi pe Iro peste ceafă. Fata căzu moale în brațele lui Lore.

   - Impostorul a fugit, îi zise Atena, vizibil mânioasă. Și acum trebuie să fugim și noi. Dacă falsul Apolo ar fi în stare să își controleze puterea, l-ar fi putut opri. Intenționat sau nu, ne-a sabotat.

   - Nu este adevărat, replică Lore.

   Zeița se îndreptă cu pași mari spre trezoreria deschisă, călcând peste cadavrele și resturile din calea ei. Lore înghenunche și o ridică pe Iro peste umăr. Își înăbuși un țipăt de durere când greutatea fetei se lăsă acolo, dar aceasta dispăru îndată ce Lore începu să alerge.

   Abia ajunseseră la camera blindată când Lore simți o presiune la baza gâtului. Se întoarse lent.

   Wrath apăruse iar dintre ruine și vârtejurile de fum de dens. Venea spre ele, cu pașii lui înceți și lungi, mai aproape și mai aproape...

   Mâna fetei găsi încuietoarea electronică a ușii și se opri acolo. Uită motivul pentru care veniseră. Uită de greutatea lui Iro și de plămânii care o ardeau. Nu o strigă pe Atena. Nu putea vorbi deloc, sugrumată de mâinile reci ale fricii.

   În spatele zeului, restul de cadmizi se regrupau, strângându-se precum umbrele.

   Zeița își dădu seama că Lore nu o mai urma și se întoarse. Văzându-l e Wrath, întinse mâna după sabia lui Iro și o aruncă cu toată puterea ei. Wrath se întoarse, lăsând tăișul să îi zgârie obrazul pe când sabia spintecă aerul pe lângă el.

   Aristos Kadmou fusese monstrul din labirintul minții lui Lore timp de atâția ani, încât fata își aducea aproape perfect aminte chipul lui săpat de cicatrici și felul în care părul lui brunet și aspru era presărat de fire albe. Acum, el arăta mai tânăr decât își amintea Lore, ca și cum nemurirea îl trăsese înapoi câteva decenii. Însă pe chipul lui întârzia ecoul trecutului sub forma sprâncenelor joase și groase, a pielii măslinii, a chipului cioplit ca un diamant.
   Prin furtuna de cioburi incandescente ce se învârtea în jurul lui, ochii lui aurii îi întâlniră pe ai lui Lore și zeul zâmbi.

   „Te-am găsit.”

   Lore lovi panoul de securitate cu pumnul și ușa se închise în urma lor.

CU ȘAPTE ANI ÎN URMĂ

      Tatăl ei nu voise să îi spună unde mergeau.

   Lore căra cu strășnicie pachețelul pe care i-l dăduse maică-sa și mergea cu un pas în urma bărbatului. Tatălui ei îi plăcea să zâmbească, dar nu râsese deloc toată dimineața. El și mama abia dacă își vorbiseră. Acum, omoplații lui erau strânși precum aripile unei viespi. Văzându-i expresia de pe chip, Lore se feri să îl întrebe unde mergeau, de teama unui cuvânt aspru.

   Fetei nu îi plăcea situația deloc.

   Luna august scosese la iveală viața ascunsă în sânul orașului. Lore evita cu grijă florile mărunte și iarba care străpungeau crăpăturile din asfalt. Păsările cântătoare din copacii înalți de pe strada lor o întâmpinară când trecu pe lângă ele. Lore zâmbi.

   Deși Lore înaintase în vârstă și era mai înaltă, perspectiva pe care o avea asupra tatălui ei nu păruse să se schimbe. El arăta la fel de mare și de puternic ca orice clădire din centrul orașului, ce tăia cerul ca un cuțit lucios din sticlă.

   Lore se grăbi, ca să egaleze pașii lungi ai tatălui ei. După un moment, însă, el se opri, așteptând-o. Când Lore îl ajunse din urmă, tatăl ei îi cuprinse ceafa cu o mână, apoi și-o petrecu pe cealaltă după umărul fetei. Lore se relaxă în sfârșit.

   - Spune-mi, întrebă el, pe un ton ce se voia ușor, cum se simte Castor al tău?

  Cu soarele ce îi bătea din spate, Lore nu putea vedea chipul tatălui ei.

   - Nu este Castor al meu, zise ea. Este hetaîros-ul meu.

   - Ah, zise bărbatul nevinovat. Eu nu am avut niciodată un partener al meu de luptă, ci doar pe tata. Partenerii se întâlnesc și în afara antrenamentului sau sunt obligați să se vadă doar între pereții de la Thetis House?

   Lore își mușcă obrazul așa de tare, că simți gustul de cupru al sângelui. Se întâlnea tot timpul cu Castor în timpul lor liber - în zilele când nu aveau antrenament sau terminau mai repede și nici părinții sau dădaca lor, doamna Osbourne, nu aveau habar.

   Lore era recunoscătoare pentru surioarele ei. Poate că îi furaseră păturica preferată și pe Bunny Bunny, dar o țineau pe doamna Osbourne ocupată.

   - El se antrenează din ce în ce mai mult cu Tămăduitoarea Kallias acum, zise Lore, încercând să nu sune pe atât de rănită pe cât se simțea.

   Într-o zi, Castor avea să fie cel mai bun tămăduitor al ahileilor, dar până atun, Lore nu voia să lucreze cu ceilalți elevi care își pierduseră partenerii interesați de arhivistică sau de fierărie.

   - Cred că nu m-ar deranja să îl văd pe Castor în afara orelor de antrenament....

   - În afara orelor de antrenament - ca de pildă când ați mers în Central Park, martea trecută?

   Lore încetini, încercând panicată să găsească o scuză. Ar fi putut spune că fusese nevoită să urmeze o altă rută spre casă din cauza traficului sau a lucrărilor de șantier....

   - Ah-ah, făcu tatăl ei. Nicio minciună nu a fost vreodată îndreptată prin altă minciună.

   Lore deschise gura, apoi o închise la loc.

   - Promite-mi că nu vei mai merge acolo fără un adult, îi zise tatăl ei.

   Lore se strâmbă și privi o privire de avertizare ce îi șterse imediat sfidarea de pe chip.

   - De ce? întrebă ea, confuză.

   - Pentru că așa zis eu, Melora, răspunse el. Și pentru că nu ești în siguranță.

   Lore deschise gura șocată. În siguranță? Cu o zi în urmă, instructorul ei îi arătase printre care coaste să își înfigă cuțitul ca să ajungă la inima dușmanului. Exersase mișcarea în acea dimineață, în fața oglinzii de la baie.

   - Mă descurc, tată. Întotdeauna am un cuțit cu mine.

   Tatăl ei se opri iar, inspirând adânc. Ceva ce Lore nu deslușea îi umbri chipul. Nu fusese tocmai teamă, ci era ca și cum fata l-ar fi lovit în stomac, și acum tatăl ei se lupta să nu se ghemuiască de durere. Bărbatul rămase o vreme tăcut.

   - Îmi pare rău? șopti ea.

   Acela era, de obicei, răspunsul pe care îl aștepta tatăl ei.

   Bărbatul se scutură din transa lui, ridicându-i iar mâna.

   - Ce ți-am spus despre cuțit?

   - Că nu pot să îl folosesc decât la Thetis House sau acasă, repetă ea cuminte.

   Ceea ce era stupid. Toți vânătorii aveau nevoie să-și țină armele cu ei permanent, chiar și între Agoni. Dar răspunsul ei tot nu îl mulțumi pe bărbat.

   El își arunci privirea de jur împrejur la oamenii ce treceau pe lângă ei, neatenți, cu ochii la ecranele telefoanelor. Apoi începu să vorbească în limba străveche.

   - Pentru că Străinii nu vor înțelege. O să te închidă dacă ei găsesc asupra ta o asemenea armă.

   - Pot să mă apăr singură!

   Cuvintele ieșiră fulgerător din gura fetei.

   - Sunt cea mai bună din grupa mea. Instructorul mă numește Spartana...

   - Nici măcar spartanii nu erau spartani, Melora, îi zise tatăl ei.

   Lore se retrase din calea lui și strânse pachetul la piept. Gândurile ei erau un vârtej confuz.

   - Ce vrei să zici?

   Bărbatul îngenunche, ca să o privească drept în ochi.

   - Nu adevărul este cel care dăinuie întotdeauna, ci poveștile pe care vrem să le credem. Legendele mint. Ele înfrumusețează imperfecțiunile pentru a spune o istorisire frumoasă sau ca să ne arate cum să ne purtăm, să atribuie glorie celor victorioși și să facă de rușine pe cei ce ezită. Poate că au existat oameni în Sparta care au întruchipat aceste mituri. Poate. Dar modul în care suntem amintiți este mai puțin important decât ceea ce facem în prezent.

   Inima lui Lore începu să bată foarte repede. Strânse pachetul suficient de tare încât să șifoneze hârtia maro.

   - Dar legendele sunt adevărate. Strămoșii noștri, zeii...

   - Dacă au existat vreodată eroi, ei au dispărut de acum, îi zise tatăl ei, ridicându-se. Nu au rămas decât monștrii. Tu ai avut întotdeauna mult curaj, chrysaphenia mou. Pentru unii monștri, va fi suficient ca să îi sperie, dar vor mai fi și alte bestii mai mari, cărora le va face plăcere să te hăituiască. Înțelegi?

   Lore nu răspunse. Furia îi urla în piept, îndrăzneață și crudă. Putea să se apere de oricine - și de orice - ar fi încercat să îi facă rău. Monștrii aveau colți, dar din acest motiv, leoaicele erau înzestrate cu gheare.

   - Înțelegi? repetă el, mai aspru de data asta.

   - Da, tată, zise ea ursuză.

   - Tatăl lui Castor este o cunoștință de-ale mele, zise el. Voi discuta cu el să găsim niște zile în care îl poți întâlni în afara orelor de antrenament și voi cere permisiunea lui Philip Achilleos, dacă este necesar. Dar tu... tu trebuie să îmi promiți.

   - Promit, zise ea, adăugând, în gând: „să fiu mai precaută ca până acum”.

   Cei 2 începură să pășească iar, alăturându-se șuvoiului de oameni care traversau orașul. Lore stătea aproape de tatăl ei, încercând să evite să fie îmbrâncită de grupurile hoinare de copii de școală, în timp ce traversau Fifth Avenue. Lore nu le aruncă nici măcar o privire. Ei nu erau ca ea.

   - Sora ta va începe în curând antrenamentul la Thetis House. Ți-ar lăcea?

   Lore ridică din umeri. 

   Nu și-o putea imagina pe Pia, cu ochii ei mari și degetele mici, mereu pătate de vopseluri, încasând lovituri de la toiegele colegilor ei. Gândul acesta făcu pieptul lui Lore să se revolte iar, deși fata nu era sigură de ce.

   - Ce plănuim pentru ziua de azi? întrebă tatăl lui Lore, vorbind iar în engleză.

   Lore ridică din nou din umeri. Știa deja ce dar să îi facă surorii ei - promisiunea de a-i face patul și de a-i împleti părul în fiecare zi, până când vara zbura dusă de vânturile toamnei.

   - Un film? propuse ea.

   Tatălui ei nu îi plăceau prea mult, dar poate că măcar de data asta...

   - Un picnic? sugeră el în schimb.

   - O excursie la Central Park Zoo? zise ea.

   Făcură schimb de idei până când rămăseseră fără sugestii, începând să inventeze imposibilul.

   - O călătorie pe lună? zise Lore.

   - Un dans cu cai înaripați?

   Lore mută pachetul în mâini. Nu era greu, dar clinchetul care se auzea dinăuntru o făcea curioasă.

   - O plimbare către locul în care ne îndreptăm noi acum? sugeră ea inocent.

   Unul din colțurile gurii tatălui ei tresări, dar încetă când bărbatul își țuguie buzele.

   - Nu, chrysaphenia mou, zise el, privind înainte. Nu o vom duce acolo. Este un loc plin de monștri.

         Lore nu recunoștea restaurantul. Nici măcar nu credea că ar fi fost deschis. Storurile erau trase și ușa era încuiată.

   Fata își aruncă privirea la numele pictat pe cea mai mare dintre cele două ferestre. The Phoenician. Lore inspiră surprinsă.

   - Nu spune nimic, îi zise tatăl ei șoptit, luându-i pachetul din mâini. Mai ții minte că te-am învățat despre cum se poartă musafirii? Cadmizii ne-au invitat aici în semn de bunăvoință și de pace.

   Lore se retrase.

   - Nu ei, tată - ei sunt cei care au omorât pe...

   - Melora, o întrerupse el aspru. Chiar crezi că am uitat? Suntem singuri acum, în lumea asta, doar noi 5. Familia mamei tale nu vrea să se alieze cu noi pentru următorul Agon și nici ahileii sau tezeizii nu sunt dispuși să o facă. Ei ar privi cu bucurie cum ultimii reprezentanți ai Casei lui Perseu sunt scoși din joc. Avem nevoie de aliați.

   Lore inspiră adânc pe nas și își ținu respirația, ca să nu zică nimic.

   - Aristos Kadmou, arhontele familiei, mi-a scris personal și mi-a cerut să o aduc cu mine pe fiica mea cea mai mare, zise el. Nu am putut să refuz fără a lăsa impresia că îl insult. Cadmizii nu sunt recunoscuți pentru amabilitatea lor atunci când sunt jigniți.

   Aerul explodă din gura lui Lore.

   - Dar, tată...

   - Trebuie să dăm drumul trecutului dacă vrem să avem un viitor, îi zise el. Nu îți fie teamă. Sunt cu tine și suntem străini aici. Zeul Xenios* ne va proteja.

   *Zeus ca protector al străinilor

   „Așa cum ne-a protejat restul familiei?”

   Lore a fost surprinsă de gândul ei răutăcios. Firește că zeul avea să îi protejeze. Erau vânătorii aleși ai lui Zeus. 

   Lore știa că familia ei nu era ca toate celelalte. Însă una era să se antreneze în cadrul măreței case a lui Ahile, și alta să ceară arme, echipament de protecție și informații de la cel mai rău dușman al perseizilor. Lore ura faptul că se ajunsese la așa ceva. Perseu fusese un erou cu mult mai mare decât Cadmus.

   Tatăl ei ridică mâna și ciocăni.

   O voce strigă dincolo de ușă, în limba străveche.

   - Cine bate?

   - Demos, fiul lui Demostene și fiica lui, Medora, din Casa lui Perseu, răspunse el. La cererea arhontelui cadmizilor.

   Zăvorul lunecă.

   Lore se prinse cu mâinile de marginea jachetei de piele a tatălui ei, apoi se forță să facă un pas în spate și să își îndrepte umerii. Nu mai era o fetiță. Nu se ascundea în spatele nimănui.

   Femeia care deschise ușa era trecută bine de tinerețe, dovada fiindu-i părul alb și pielea crestată de riduri. Îl primi, apoi zăvorî ușa la loc.

   Restaurantul era întunecat; doar lumina soarelui se strecura prin storuri. Salonul era mai mic decât se așteptase fata și, ca să facă loc, toate mesele și scaunele fuseseră împinse la perete și așezate unele peste celelalte.

   Cadmizii strânși acolo se dădură la o parte, creând o cărare îngustă printre ei. Șuierară și rânjiră pe când Lore și tatăl ei trecură pe lângă ei.

   Lore le întoarse privirile, sfidătoare. Un vânător nu își arăta niciodată frica unui alt vânător. Nu dacă voia să fie respectat.

   Mirosuri familiare pluteau în aer - oregano și usturoi, carne friptă, piele unsă, trupuri.

   Așezat în capătul opus al restaurantului, mai sus decât ceilalți, pe o mică scenă, se afla un bărbat între două vârste, cu părul negru presărat de fire argintii. El se sprijini de jilțul lui, pe măsură ce Lore și tatăl ei se apropiară. Un copac bătrân și masiv fusese doborât pentru a face acel tron; ochii lui Lore erau fixați asupra dragonilor sculptați ce ieșeau din ambele laturi ale lui, ca un soi de avertisment pentru oricine îndrăznea să se apropie prea mult.

   Bărbatul arăta așa cum își închipuise Lore întotdeauna că ar fi trebuit să arate Hades, veghindu-și regatul morților.

   Aproape de picioarele tronului erau un băiat ce părea de vârsta lui Lore. Punta un costum similar cu al bărbatului - o tunică neagră, din mătase, pantaloni negri, cizme negre și un zâmbet întunecat. Băiatul își aplecă nasul cârn spre ea, ca spre un câine pe care intenționa să îl alunge cu piciorul.

   - Bine ai venit, Demos al Perseizilor, zise bărbatul. Mă bucur că ai acceptat invitația mea.

   Lore auzise povești despre Aristos Kadmou. Despre nevestele lui moarte. Tentativa aproape reușită de a o ucide pe Artemis. Ascensiunea lui fără scrupule în rândurile propriei lui familii, pentru a deveni arhonte. Chipul lui spunea toae aceste povești, prin ridurile adânci și cicatricile groase ce îl făceau să pară sculptat din același copac ca tronul.

   Din ceea ce știa Lore, nu era decât cu vreo 10 ani mai în vârstă decât tatăl ei, dar fata presupunea că un suflet hain putea roade pe cineva pe dinăuntru mai repede decât o făcea Cronos.

   - Mulțumim pentru invitație, răspunse tatăl ei. Ți-o prezint pe fiica mea, Melora.

   Lore aruncă o privire feroce.

   - Bine ai venit, Melora, zise Arstos Kadmou, zâmbind ușor.

   - Soția mea ne-a trimis cu un dar, zise tatăl ei, ridicând pachetul. 

   Aristos făcu semn din cap băiatului care se ridică, părând iritat, și merse să îl ia. Băiatul deschise pachetul și ridică cele două borcane de miere.

   Lore se crispă, jenată.

   Mama ei ținea un stup pe acoperișul clădirii în care locuiau și vindea mierea într-una dintre piețele din oraș, la sfârșitul săptămânii. Pentru ei, mierea era aur topit, dar băiatul, Belen, strânse din nas văzând-o.

   - Pentru ce ne trebuie asta? zise el în zeflemea. Putem să cumpărăm de la magazin, pentru câțiva dolari.

   Obrajii lui Lore se aprinseră de furie și doar strânsoarea mâinii de pe umăr o opri de la a-și înfinge unghiile în fața băietului.

   - Ei, Belen, zise Aristos, superficial, aruncându-i băiatului o privire ce nu conținea pic de dojană. Toate darurile, chiar și cele mai... umile sunt bine-venite aici.

   Se auzi un hohot înăbușit. Lore simți trupul tatălui ei crispându-se lângă ea. Mâna pe care și-o așezase pe umărul ei o strânse și mai mult și, deși capul lui era încă plecat, fata îl văzu încercând să-și controleze expresia feței.

   Aristos pocni din degete spre una dintre femeile din apropiere, care se înclină spre el și aduse o sticlă veche.

   - Vinul meu de Madeira preferat, zise arhontele. Vechi de peste 200 de ani.

   Tatăl ei o împinse să accepte darul. Lore o măsură pe femeie în timp ce pășeau ușor înainte.

  Trupul femeii era doar mușchi. Ochii ei erau conturați cu creion negru, ca ai celorlalte femei și fete mai apropiate de vârsta ei, adunate în jurul lor. Machiajul le făcea ochii să pară că lucesc.

   „Sunt leoaicele cadmizilor”, își dădu Lore seama, primind sticla.

   - Ești foarte generos, zise tatăl fetei, formal. Îți mulțumesc în numele familiei noastre.

   - Sigur, zise Aristos. Nu te gândi la ea ca la un semn al generozității mele, ci al bunei credințe în afacerea pe care o încheiem aici.

   - Afacere....? repetă tatăl lui Lore.

   - Bineînțeles, răspunse celălalt. De ce ar renunța un bărbat la mândria lui pentru a intra în vizuina acelora ce aproape că i-au dus familia la dispariție, dacă nu pentru a încheia o afacere?

   Lore își umflă nările, dar tatăl ei își păstră calmul.

   - Chiar așa.

   - Am auzit că mergi de la familie la familie, ca un cerșetor, căutând sprijin și mângâiere, zise Aristos. Ce păcat că ei nu văd oportunitatea pe care le-o oferi.

   - Pentru a încheia o alianță? întrebă tatăl fetei, ignorând șoaptele și râsetele meschine din jurul lor.

   - O alianță?

   Aristos se aplecă în tronul lui, înclinându-și capul.

   - Nu, Demos. Am o ofertă pentru tine. O înțelegere care îți va schimba norocul.

   - Dacă un astfel de lucru este în puterea unui alt om, zise rece tatăl lui Lore.

   - Ți-am cerut să îți aduci fiica pentru că doresc să adaug nobilul sânge al perseizilor în familia mea, continuă bărbatul. Vreau să o cumpăr de la tine, pentru căsătorie.

   Pulsul lui Lore începu să îi tune în cap. Tâmplele îi zvâcneau.

   Tatăl ei se uită la Belen, care își ștergea nasul pe pieptul tunicii.

   - Copiii sunt prea mici pentru ca destinele lor să fie decise...

   - Destinele ne sunt decise la naștere, zise Aristos Kadmou. Așa cum știi prea bine.

   - Nu mai sunt așa de sigur de asemenea lucruri, răspunse tatăl ei. Cred că alegem ceea ce devenim.

   - Atunci, te revolți împotriva sorții? zise arhontele. Poate că asta a fost greșeala ta în toți acești ani. Eu mi-am recunoscut destinul încă de copil. L-am moștenit, împreună cu averea uriașă și gloria lăudată a strămoșului meu.

   - Totuși, ai decis soarta tânărului Belen, zise tatăl lui Lore, cerând mâna fiicei mele în numele fiului tău bastard.

   Se auzi un șuierat de surpriză și pocnetul câtorva arme. Belen se retrase, cu fața roșie de mânia rușinii îndurate. Dar când arhontele cadmizilor vorbi iar, îl amuți chiar și pe tatăl fetei.

   - Nu o vreau pentru Belen, zise el. O vreau pentru mine.

   Degetele lui Lore se înmuiară și din reflex reuși să prindă sticla înainte să se spargă pe podea. Fata se întoarse ca să își privească tatăl, implorându-l tăcut să plece, înainte ca un alt cuvânt groaznic să mai scape de pe buzele de șarpe ale bărbatului.

   - Nu are decât 10 ani, zise tatăl ei. Ești mai în vârstă decât ea cu jumătate de secol - iar celelalte soții ale tale...

   Un murmur înăbușit se împrăștie în rândul cadmizilor. Unii șuierară, alții se loviră cu pumnii în piept, dar Lore îl privea pe arhonte.

   O expresie fulgerătoare îi acoperi fața auzind pomenindu-se despre cele 6 soții ale sale, toate trecute pe lumea cealaltă, fără a-i lăsa un moștenitor adevărat.

   - Voi aștepta până împlinește 12 ani, așa cum cere obiceiul străvechi, ca să o iau de soție, și prima sângerare până să mă culc cu ea, zise Aristos Kadmou, fără a o privi pe Lore. Va crește cu mine până atunci, ca să mă asigur că este educată corect.

   - Nu! urlă Lore.

   Tatăl ei o ținu pe loc, strângând-o iar de umăr.

   - iart-o, este foarte temperamentală, reuși el să zică. Oferta este... generoasă. Cu toate astea, Melora și-a început deja antrenamentul cu ahileii.

   - De ce? întrebă Aristos. De ce să te mai deranjezi, când știi că pentru ea nu există decât o cale?

   - Eu nu văd așa lucrurile, zise tatăl fetei. Este moștenirea mea...

   - Ba sigur că nu, spuse Aristos. Câte fiice ai, perseidule? Și niciun fiu. Nu ai cui să îi dai numele tău. Fata ta nu va primi niciodată o ofertă mai bună decât aceea de a servi arhontelui cadmizilor. Șii că vorbesc adevărul.

   Furia se umflă în pieptul lui Lore.

   - Fii înțelept, Demos. Ai 2 plozi de pus în spatele altor familii, zise Aristos. Scapă de o lipitoare și vei fi mai liber. Îți voi da o sumă frmușică pe ea.

   Dură o clipă înainte ca Lore să își dea seama că mârâitul slab pe care îl auzea venea din gâtlejul ei.

   Spre surpriza fetei, tatăl ei râse spart.

   - Mă crezi așa neghiob, începu el, să nu înțeleg care este adevăratul motiv pentru care mi-o ceri?

   În cameră se așternu iar tăcerea. Aristos Kadmou se aplecă în față, sprijinindu-și coatele pe genunchi și ridicând o sprânceană, sub formă de provocare.

   - Cred că te bântuie, așa cum l-a bântuit pe tatăl tău și pe tatăl lui înaintea ta, continuă tatăl lui Lore, să ai o asemenea moștenire în posesie și să nu o poți folosi decât ca podoabă. Cât de greu este în mâinile tale? Îl poți ridica fără ajutor, așa cum ar putea oricare dintre plozii mei?

   Ochii lui aristos străfulgerară și chipul i se întunecă.

   - Și cum te va bântui pe tine gândul că moștenirea ta zace sub picioarele tale, cu doar un etaj mai jos, zise Aristos. Așteaptă și așteaptă și tot așteaptă să încerci să o recuperezi.

   Lore văzu roșu în fața ochilor pe când fierbințeala din ea creștea. Vorbeau despre aegis, scutul lui Zeus, purtat de Atena. Moștenirea de la Zeus dată lor la începutul Agonului, aceea pe care cadmizii le-o furaseră. Se afla acolo.

   - Te cheamă? întrebă Aristos. Îl poți auzi chiar acum? Sau auzi jaletele strămoșilor tăi, măcelăriți ca niște porci?

   - Nu aud decât disperarea din vocea ta, răspunse tatăl lui Lore, pe un ton egal. Dar fiicele mele nu îți vor dărui niciodată un copil care să poată mânui scutul.

   Chipul arhontelui intră în umbrele scenei când se ridică în picioare.

   - Nu am nevoie să amestec sângele tău inferior cu al meu ca să îl folosesc.

   - Nu îți va fi dat niciodată de bunăvoie, zise tatăl lui Lore. Dacă e să murim, atunci aegis-ul va dispărea cu noi. Ce ghinion că cel mai încăpățânat dintre perseizi a supraviețuit.

   Aristos coborî încet de pe scenă. Brațele lui erau tatuate cu solzi de șarpe, iar venele groase se umflară când își încrucișă brațele la piept.

   - Chiar așa? Spune-mi, fato, ce-ți dorești?

   Lore îi aruncă o privire tatălui ei și îl imită. Fata își pironi ochii asupra unui punct din fața ei, refuzând să se uite la arhonte.

   - Nu îmi pot imagina că vrei mizeria în care te scalzi acum. Nu ți-ar plăcea să trăiești în sânul celei mai puternice familii - să ai aur și bijuterii și mătăsuri? întrebă Aristos.

   Tatăl ei îi spusese să nu vorbească. Lore știa că nu ar fi trebuit să o facă, dar nu se putu abține. Mândria se aprinse în inima ei.

   - O să fiu o leaina, îi spuse Lore. Numele meu va intra în legendă.

   Hohotul de râs al cadmizilor o sfârtecă din toate părțile, dar rânjetul mic al lui Aristos Kadmou era încă și mai rău. Mâna tatălui rămăsese pe umărul fetei, dar ea nu o mai simțea. Nu mai simțea nimic, cu excepția inimii care îi bubuia în piept.

   - Tu, o leaina. zise Aristos. Am multe, așa cum poți vedea. Și toate sunt mai curajoase, mai rapide și mai puternice decât tine...

   Lore eliberă urletul care i se strânsese în plămâni, izbind sticla de stâlpul din piatră de lângă ea. Vinul se revărsă pe podea, roșu ca sângele, făcând aerul să miroasă grețos de dulce; fata se năpusti asupra celei mai apropiate leoaice, strângând gâtul sticlei sparte ca pe un pumnal. Cealaltă fată deschise mai ochii conturați, dar Lore era mai rapidă, mai puternică....

   Mâna tatălui ei îi cuprinse brusc încheietura, smucindu-i arma înainte ca sticla să spintece gâtul celeilalte fete.

   Pentru un moment, Lore nu mai văzu nimic în afară de privirea de pe chipul tatălui ei, groaza întipărită acolo. Pieptul i se ridică greu și nu înțelese de ce îi venea să plângă. Tatăl ei o trase de lângă leoaică, de lângă cadmizii ce înaintau spre ea.

   Pentru prima oară, Lore auzi teama în glasul tatălui ei.

   - Te rog, zise el, e doar o copilă - nu știe să se stăpânească și nu a vrut să te insulte pe tine, ca gazdă. Dacă vrei să ne pedepsești, răsfrânge-ți furie asupra mea, căci nu am educat-o bine.

   Cadmizii se apropiară, strângându-se în jurul lor ca nodul unei sfori. Cineva o apucă pe Lore de coada împletită și o trase tare. Fata își lipi fața de șalele tatălui ei, apucându-i cămașa când primi o lovitură între omoplați.

   Tatăl ei îi împinse departe de ea. Un bici îi atinse brațul, spintecându-i imediat pielea.

   - Opriți-vă, șopti ea. Opriți-vă...

   O altă comandă făcu însă mulțimea de cadmizi să tacă. Să rămână nemișcați.

   - Plecați.

   Cadmizii își ascultară stăpânul, așa cum ar fi trebuit să asculte și Lore. Își făceau liderul mândru, plecând din restaurant, pe când Lore nu îi adusese tatălui ei decât rușine. Fata cunoștea cocentul de xenia, cum trebuia să se poarte un musafir. Ea violase ceva sacru.

   - Când ultimul dintre cadmizi se făcu nevăzut, Aristos Kadmou începu să le dea târcoale. Pașii lui erau lenți și grei; își prinse mâinile la spate.

   - Îți cer iertare în numele fiicei mele, zise tatăl ei. Mă voi revanșa așa cum crezi de cuviință.

   - Nu vreau decât un lucru, spuse Aristos Kadmou. E un lucru bun că îmi plac femeile focoase, zise bărbatul, aplecându-se, și provocarea pe care mi-o aduce domesticirea lor.

..................................................