Lore, Alexandra Bracken

..............................................

2-5

          Apoi adăugă, pentru că nimeni nu părea să știe vreodată cine fuseseră:

   - Și ale lui Meleagru, care a stat în fruntea vânătorii mistrețului caledonian și Belerofon, care a ucis monștri și l-a călărit pe Pegas. De fapt, acestea au fost primele familii care au pierit.

   Sfârșitul lor venise la puțin timp după ce familiile deciseseră să adopte nume unice, ca să respecte cerințele legale ale secolului al XVII-lea. Ambele case fuseseră considerate nevrednice de a lua parte la vânătoare, chiar și de familia blestemată a lui Iason. În cazul lui Meleagru, pentru că descendenții supraviețuitori proveneau dintr-un copil ilegitim, iar al lui Belefron, pentru că strămoșul lor murise urât de zei și doar Zeus însuși l-ar fi izbăvit pe eroul căzut.

   - Credeam că Hercule... Heracle? Credeam că el îl călărea pe Pegas? zise Miles. Vrei să spui că filmul meu de animație favorit m-a mințit?

   Lore oftă.

   - Aproape că mi-e teamă să întreb, zise Miles. Ce s-a întâmplat, mai exact, cu restul familiei tale?

   Pentru un moment, Lore nu știu de unde să înceapă.

   - Există o legendă - o credință fundamentală - că doar bărbații, mai exact capul ales al fiecărei familii, ar trebui să își asume puterea unui zeu, explică Lore, în timp ce trupul i se crispă din cauza furiei. Doar bărbații pot fi moștenitori, atât ai muritorilor, cât și ai puterii nemuritoare. A avea un lider bărbat al casei înseamnă că succesiunea este limpede. Dacă arhontele piere sau capătă nemurirea, autoritatea în rândul familiei trece la fiii săi, la frate sau la nepoți. Când familia se reunește pentru următorul Agon, ei votează următorul bărbat care să preia titlul.

   Dezgustul fetei crescu până ce simți amărăciunea în gură, tot explicând. Crezuse și ea, odată, în legitimitatea acestei cutume - făcuse mai multe decât să creadă. Copil fiind, Lore și-ar fi dat viața cu dragă inimă în numele acelor bărbați care menținuseră ordinea crudă a lumii.

   - Chiar resping femeile în felul ăsta? întrebă Miles. Chiar și acum?

   Nările lui Lore se umflară sub forța următoarei eu răsuflări.

   - Au trecut secole întregi până să le permită femeilor să vâneze, iar acum, doar câteva sunt alese să lucreze într-un soi de haită, în numele arhontelui. Tidebringer, fie intenționat, fie din întâmplare, a revendicat puterile zeilor în urmă cu 14 cicluri. Și nu de la orice zeu, ci de la unul dintre cei originali. Poseidon.

   Era ciudat să simtă un soi de amestec între repulsia profund înrădăcinată și simpatia pentru noul zeu. Lore fusese învățată să o urască, să o învinovățească pentru ceea ce se întâmplase Casei lui Perseu. Lui Lore i se spusese în nenumărate rânduri că Tidebringer greșea, ca și cum mai nefiresc era că o femeie îndrăznise să încerce, decât faptul că ucisese un zeu și îi luase locul.

   - Bine, dar de ce ar dori doamna Poseidon moartea... casei tale? întrebă Miles, ezitând asupra ultimului cuvânt. Credeam că noii zei își protejează și servesc familia.

   - Tocmai asta este, zise Lore. A fost renegată de perseizi și a fost forțată să se ascundă în timpul următorului Agon și al tuturor celor care au urmat pentru că nu avea o familie care să o protejeze. Familiile o vedeau ca pe o amenințare directă la ordinea lumii lor. Nimeni nu știuse vreodată cu siguranță dacă o femeie se putea înălța până la ea. Ideea în sine li se părea prea periculoasă.

   Miles oftă.

   - Cred că știu încotro se îndreaptă povestea.

   - Ca să se asigure că așa ceva nu avea să se mai întâmple vreodată, celelalte familii, conduse de arhontele familiei lui Cadmus, au distrus întreaga Casă a lui Perseu, în ultima zi a Agonului, când uciderea altor vânători era încă permisă, a zis Lore. În afară de Tidebringer, singurul supraviețuitor a fost stră-străbunicul meu, care decisese să rămână la universitate, în loc să participe la vânătoare, în acel ciclu.

   - Fir-aș al dracului, spuse Miles, încet.

   - Celelalte familii au decis să îl lase în viață ca să îl tortureze în alt fel - umilindu-l, continuă Lore. Au împărțit rezervele de armament și echipamentele de protecție ale perseizilor, și-au împărțit afacerile rentabile cu negoțul pe mare și imperiile fabricante de textile și au dat capului Casei lui Cadmus cea mai de preț moștenire a familiei.

   Aegis-ul. Scutul lui Zeus, purtat în atâtea lupte de către fiica lui preferată, Atena, înfățișând capul gorgonei Medusa și dăruit lor de însuși zeul zeilor, ca să îi ajute în vânătoare. Un obiect capabil să cheme fulgerul și să inspire o teroare nefirească în inimile dușmanilor ce îl priveau.

   Toate celelalte familii îi invidiaseră pe perseizi pentru că primiseră ceea ce considerau a fi o moștenire superioară. De-a lungul secolelor, multe dintre obiectele cu puteri fuseseră distruse de familiile rivale pentru a nu putea fi folosite. Dar numai aceia din familiile ce purtau numele casei își puteau folosi darurile. Cadmizii furaseră aegis-ul, dar niciunul dintre ei nu îl putea utiliza. Și adevărul era că supraviețuirea stră-străbunicului ei avea o explicație încă și mai sinistră decât lăsase Lore să se înțeleagă: aegis-ul avea să dispară când ultimul dintre perseizi murea.

   - Uau, zise Miles în șoaptă. Dar atunci, familia ta... părinții tăi?

   - Și surorile.

   Miles căscă gura, șocat. Lore le spusese lui Miles și lui Gil doar că familia ei murise și că fusese luată împotriva voinței ei de un membru al familiei mamei ei. Ambele lucruri erau adevărate, într-o manieră vagă.

   - Uciderea lor a fost ordonată de Aristos Kadmou, nepotul celui care a condus execuția perseizilor, zise Lore.

   - Care este acum noul... Ares? completă Miles. După ce l-a ucis pe ultimul nou Ares în Agonul de acum 7 ani?

   - Muritorul crede că minți.

   Lore tresări auzind vocea profundă a Atenei. Miles reacționă încă și mai exagerat; sări de pe scaun, dărâmându-l, și făcu un pas șovăitor în spate, lipindu-se de bufet și ducându-și o mână la piept.

   - Iisuse! exclamă el șocat. Adică... eu nu...

   Miles se ghemui în ceea ce părea a fi un soi de reverență și jumătate de plecăciune.

   - Chiar așa? întrebă Lore. Mă crezi?

   Atena umplea spațiul din pragul ușii de la bucătărie. Se sprijini greoaie de cadrul ușii, apăsându-și rana cu o mână.

   - Păi, da, spuse Miles. Te cred. Doar că am nevoie de ceva timp să mă obișnuiesc cu gândul, știi?

   Zeița îl măsură din cap până în picioare cu amuzament, înainte de a se întoarce spre Lore.

   - Acest receptacul are nevoie de hrană.

   - Vrei... să iei micul dejun? ghici Lore.

   Atena se așeză pe scaunul liber. Lore se holbă la ea pentru un moment - ceva i se răscolea în stomac văzând-o în casa lui Gil, pe scaunul lui Gil - dar, în final, nu făcu decât să se ridice și merse la frigider.

   În câteva minute, Lore așeză pe masă 3 farfurii cu ouă jumări și șuncă și 3 pahare cu apă. Ea și Miles priviră, strângându-și furculițele în mâini, în timp ce Atena cuprinse o bucată de șuncă între două degete și o duse la nas, ca să o miroasă.

   În ceea ce o privea pe Lore, mâncarea primită de pomană avea cel mai bun gust, dar era limpede că zeița nu îi împărtășea opinia. Gustă curioasă și trupul ei masiv se cutremură cu totul.

   Loial, chiar și în ciuda anilor în care fusese înșelat, Miles mușcă din bucata de carne și declară:

   - Cea mai bună șuncă pe care am mâncat-o vreodată.

   - Dacă nu vrei, nu o mânca, îi spuse Lore Atenei pe un ton glacial.

   Zeița sorbi din paharul cu apă, strâmbându-și buzele într-un soi de rânjet.

   - Este vorba de senzație, zise Atena, forțându-se să înghită o bucată mică de ou. Să mă cobor la nivelul unor trebuințe așa de... primitive. Să am nevoie de o hrană așa de insipidă, revoltătoare sau să mă simt goală. Să simt durere. Este intolerabil.

   - Da, păi, spuse Lore, „intolerabil” rezumă destul de bine existența omenească.

   Miles o privi surprins, dar de data asta își păstră gândurile pentru el.

   - Deci... începu el să spună, aruncându-și ochii la ființa cerească de lângă el.

   Atena era încă acoperită de sânge uscat și de mizerie.

   - Unde îți este bufnița?

   Privirea pe care i-o aruncă Atena ar fi putut incendia un cartier întreg dacă și-ar fi putut folosi puterile pe de-a întregul.

   Nedescurajat, Miles insistă.

   - Și scutul?

   Un pahar alunecă din mâna lui Lore, spărgându-se în chiuvetă.

   - Lore?

   Miles se ridică, venind să o ajute, dar Lore dădu din mână, pe la spate, făcându-i semn să se așeze înainte de a curăța totul cu grijă.

   - Aegis-ul, zise Atena printre dinți, asigurându-se că îi folosea denumirea corectă. Am purtat cu mine scutul tatălui meu. El l-a dăruit vânătorilor, cu secole în urmă, împreună cu alte arme și obiecte divine. Nu l-am mai văzut de atunci, și nici nu l-aș putea folosi dacă aș vrea. Asta dacă nu cumva se află în mâinile mele la până la finalul celor 7 zile, când îmi voi recăpăta nemurirea.

   - Nu este adevărat, zise Lore. Trebuie să îți fie dat de bunăvoie de către cineva din familie, ceea ce este imposibil. Aegis-ul este la cadmizi de decenii întregi.

   - Și ești sigură de toate astea, nu? spuse Atena. Ce scop are să i se destăinui muritorului, Melora? La ce bun?

   - M-am săturat să îl tot mint, răspunse Lore, luptându-se să își stăpânească furia. Îmi dau seama că este un concept străin ție. Dă-mi de știre dacă ai nevoie să îți reamintesc ce înseamnă cuvântul „prieten” - cred că Artemis a fost, cel mai probabil, ultima dintre ei, înainte de a te înjunghia.

   - Nu pot să cred ce urmează să spun, dar în afară de înjunghiere - ceea ce, uau, mă facă să fiu bucuros pentru prima dată în viață că nu am o soră - zise Miles, părând ușor dezamăgit, Artemis este singura zeiță originală în Agon?

   Atena își ridică bărbia, ca și cum ar fi provocat-o pe Lore să răspundă.

   Lore o ignoră.

   - Nu, mai este și Hermes. Și Apolo.

   - Te înșeli, spuse Atena aspru. Apolo a pierit la finalul ultimului Agon.

   O undă de curiozitate sinceră o traversă pe Lore înainte să o poată reprima. Își strânse mâinile pe sub masă până ce sentimentul nepoftit se stinse.

   - Se presupune că Apolo a fost ucis în timpul ultimului Agon, dar nimeni nu a fost martor la asta, explică Lore. Nu sunt decât zvonuri, care ar fi putut, foarte ușor, să fie împrăștiate de o familie pentru a le induce pe celelalte în eroare, ca să poată ști doar ei unde să îl vâneze în următorul ciclu. Dacă Apolo chiar e mort, atunci casa noului zeu i-a ținut identitatea secretă. Eu personal cred că este cineva din Casa lui Tezeu. Familia aceea a făcut investiții majore în energie solară anul trecut.

   Lore îi explicase deja lui Miles cum un nou zeu ar putea aduce familiei sale câștiguri importante amestecându-se în evenimentele majore ale lumii, ca să își vadă propriile interese. 

   Noul zeu ce luase locul Afrodietei, de exemplu, condusese Casa lui Odiseu spre niște proiecte foarte profitabile la Hollywood. Un nou Ares, inclusiv Aristos Kadmou, ar fi putut să alimenteze conflictele mondiale, ca să sprijine investițiile familiei în producerea de armament, iar un nou Dionis ar fi pus bazele unei megabiserici sau ale unui cult al Apocalipsei. Oportunitățile erau vaste și limitate doar de creativitatea noului zeu.

   - Am numărat 8 zei, insistă Miles. Care este celălalt?

   - Era Hefaistos, zise Lore. Dar el a dispărut.

   - A fost șters de pe fața pământului de un impostor însetat de putere, mârâi Atena.

   - Poate că tatăl tău ar fi trebuit să lase indicații mai clare, în loc să aibă încredere că o mână de oameni vor scrie poeme tâmpite despre întâlnirea lor, zise Lore. Nu este vina vânătorilor că au trebuit să descopere regulile de unii singuri.

   - Bineînțeles, spuse Atena, pufnind batjocoritor. Nu i-a ajuns acelui impostor măcinat de orgoliu să revendice puterea unui zeu; netrebnicul a încercat să mai omoare unul, încercând să ia și puterile lui Hefaistos. Doar că a eșuat.

   - Nu te contrazic, răspunse Lore. Nimeni nu a mai făcut acea greșeală de atunci. Vânătorii vor să aibă cât mai multe oportunități de a obține nemurirea. Acesta este motivul pentru care Agonul nu valua niciodată sfârșit. Ei nu vor permite asta.

   Ceasul cu pendulă al lui Gil ticăia în apropiere, iar fiecare bătaie zgândărea nervii lui Lore.

   - Deci care este planul? întrebă Miles.

   - Tu mergi la muncă, zise Lore. Și îți vei căuta un loc în care să stai până duminica următoare.

   - Ce? spuse el. Atunci de ce mi-ai mai spus toate astea?

   - Ideea, zise Lore, era să te fac să înțelegi cât de periculos este.

   - Dacă este așa de periculos, atunci nu plec din casa asta și nu te las în urmă, răspunse tânărul. Am să-i trimit un e-mail șefului și am să îi spun că am un streptococ. Dar nu plec, și tu nu ai cum să mă obligi.

   Atena îl privi cu surprindere și cu aprobare. Lore rânji văzând expresia de pe fața zeiței.

   - Prefer compania acestui muritor, o informă ea pe Lore.

   - Muritorul ăsta nu știe nici să mânuiască un cuțit, zise Lore, ridicându-se ca să strângă farfuriile goale. Așa că, dacă intri prima într-o luptă, îți urez noroc.

   Lore se întoarse spre Miles.

   - Nu știu cât timp va fi această casă sigură. Tot ce am făcut a fost să pun în încurcătură câinii care i-au prins mirosul. La un moment dat, s-ar putea să nu mai fie suficient.

   - Nu accept să fiu prizonieră în această casă, îi spuse Atena. Mă voi folosi de puterea mea ca să îmi ascund prezența, dacă este nevoie. Mă mulțumesc să rămân aici în timp ce receptaculul acesta de muritor își recapătă puterile. Cu toate astea, ca să îmi respect jurământul, va trebui să ies dintre aceste ziduri. Iar tu, Melora Perseous, știi mai puține decât crezi - nici nu știi ce caută falsul Ares de ani de zile.

   Chipul lui Castor apăru iar luminos în mintea lui Lore.

   „El caută ceva...”

   - Și tu știi? insistă Lore.

   Atena dădu din cap.

   - Acest... poem atât de drag ție, acela pe care îl reciți ca pe un adevăr, este fie incomplet, fie Ares caută o altă variantă a lui. Una în care se spune despre sfârșitul Agonului și despre cum învingătorul va revendica o putere nemaivăzută.

   Mintea lui Lore se blocă, lăsându-i trupul să reacționeze. Se ridică așa de repede de pe scaunul ei, că acesta se trânti la pământ și bocăni pe gresie. Nu avea unde să plece și mâinile ei nu se puteau prinde de nimic altceva decât de brațul opus.

   - Ce?

   Miles le privea confuz când pe una, când pe cealaltă.

   Atena se legăna pe scaun, în mod limpede amețită din cauza hemoragiei și a rănii interne.

   - Eu și sora mea i-am dat de urmă. Falsul zeu își dorește această informație mai mult decât orice altceva pe lume și și-a trimis armata de vânători în căutarea poemului, zise Atena. Sunt sigură că nu trebuie să îți descriu haosul pe care îl va aduce în lume dacă îl va găsi. Trebuie să acționăm repede. Dacă recuperăm fragmentul... sau varianta lui nouă... vom ajunge în calea impostorului, iar eu îl voi distruge.

  Găsirea unei noi versiuni a poemului originii - dacă exista - ar fi putut, bineînțeles, să îi dea Atenei aceeași informație pe care o căuta Aristos Kadmou. Lui Lore nu îi plăcea niciuna dintre variante, indiferent despre cine era vorba. Ea trebuia să o găsească prima și, dacă era posibil, să o distrugă sau...

   Mintea ei termină gândul acela întunecat.

   „Distruge orice vânător care știe ce spune poemul.”

   - Nu îl vei ucide în starea ta actuală, îi spuse Lore zeiței. Probabil că ai nevoie de o transfuzie de sânge și de niște antibiotice, cel puțin.

   - Nu am trebuință de asemenea remedii, răspunse Atena. Te îndoiești de puterea mea, copilă?

   Zeița nu părea să bage de seamă că clipea mai des, forțându-se să țină ochii deschiși.

   - Mă îndoiesc de trupul tău de muritor, o lămuri Lore.

   - Există vreo persoană în care să te încrezi suficient ca să îi ceri ajutorul? întrebă Miles.

   - Da, răspunse Lore, evitând să adauge un „poate” destul de important.

   Castor fusese pregătit să devină tămăduitor, iar el ar fi avut acces la rezervele familiei lui - medicamente, sânge și orice altceva ce Lore nu ar fi putut cumpăra pe stradă. Lore era mai mult decât dispusă să dea uitării mândria și să încerce să îl caute, dacă asta ducea la moartea lui Aristos Kadmou. 

   Apodidraskinda.

   Fusese o invitație... nu?

   - Pot găsi ajutor și mai multe informații despre noua versiune a poemului originii și la cine s-ar putea afla, începu Lore. Majoritatea vânătorilor se află în oraș acum, dar ea ar putea fi ascunsă în arhiva vreunei familii, în altă țară.

   - Este aici, zise Atena. Sunt sigură, iar falsul Ares pare să fie și el tot aici. Fie că se află într-o vistierie sau memoria cuiva, vom găsi poemul în acest oraș.

   Lore dădu din cap.

   - Între timp, ar trebui să ne facem griji că sora ta va încerca să-și termine treaba?

   - Artemis m-a rănit doar ca să scape de vânătorii lui Kadmos, care ne-au cotropit în timpul Ascensiunii, răspunse Atena. Poate că alianța noastră își trăiește ultimele zile, dar Artemis va avea alte... preocupări. Îi voi întoarce favoarea cu sabia mea, când va sosi clipa.

   - Cum rămâne cu Hermes? întrebă Lore.

   - Nu l-am văzut pe Hermes de ceva vreme, zise Atena, indiferentă. Și nici nu am avut vreo dorință să îl întâlnesc. De îndată ce netrebnicul a încălcat pactul făcut acum 4 decenii, am refuzat să îi mai acordăm ajutor, și nici el nu a mai venit în întâmpinarea noastră.

   - Nu îmi pot imagina de ce, bombăni Lore.

   Întorcându-se spre Atena, fata adăugă:

   - Poți încerca să te speli cât sunt plecată.

   Zeița își trase părul lipit cu sânge de obraz și dădu din cap. O urmă pe Lore la etaj, în baia de pe coridor. 

   Dorind să asigure pacea cu zeița înainte de a pleca, Lore umplu cada cu apă caldă și adăugă săruri și ulei, apoi așeză o rolă nouă de bandaje lângă chiuvetă.

   - Îți voi găsi niște haine de schimb, îi spuse Lore Atenei pe când ieșea din mica încăpere și zeița intra în urma ei. Trebuie să te avertizez că nu se vor ridica la standardele tale obișnuite.

   Atena privi peste umăr, cu ochi luminoși.

   - Sunt sigură că orice vei găsi va fi... tolerabil.

   Lore se opri în pragul ușii, cu degetele încordate în jurul cadrului.

   - Va trebui să plec pentru ceva timp, zise Lore încet, ca să îți găsesc un tămăduitor. Miles va fi în siguranță cu tine, pentru că altfel nu știu de ce aș fi în stare să îți fac dacă el ar păți ceva.

   Buzele Atenei se strânseră într-un surâs batjocoritor.

   - Într-adevăr. Deși...

   - Ce? întrebă Lore.

   - Există o parte a poveștii noastre pe care nu ai înțeles-o cum se cuvine, zise Atena. Noi nu am fost pedepsiți din cauza vieților pierdute, ci pentru că am intervenit în ținuturile altor zei, ceea ce a amenințat pacea lumii noastre - lumea de dincolo de ochii muritorilor.

   - Asta-i... începu Lore.

   Existau mai multe moduri de a sfârși propoziția: „teribil, crud, incredibil”. Și toate ar fi fost adevărate.

   În cele din urmă, Lore nu își termină gândul. Atena închise ușa băii, lăsând-o pe Lore singură pe coridor. Fata băgă mâna în buzunar, căutând lănțișorul de la Gil.

   Strânse în palmă talismanul sub formă de pană și pentru un moment, nu făcu nimic altceva decât să stea nemișcată pe holul slab luminat, așteptând ca inima să îi bată iar normal.

   „Nu este pierdută”, se gândi. „Ci liberă.”

   Îndată ce săptămâna se încheia și Atena își respecta partea de învoială, Lore avea să fie cu adevărat eliberată. De Agon. De zei. De vânători.

   Lore nu era surprinsă să îl găsească pe Miles în dormitorul ei mic, așezat pe marginea patului. El era singurul element interesant într-un cadru, de altfel, simplu.

   - Bine, spuse ea, știu că vrei să rămâi, dar...

   Miles se postă deodată în fața ei, învăluind-o într-o îmbrățișare strânsă. Lore îngheță pe loc, cu brațele moi pe lângă corp.

   - De ce nu ai plecat? șopti el. Ai fi putut pleca săptămâna trecută. Te-aș fi ajutat.

   Lore strânse ochii și se trase din îmbrățișarea lui, ca să se îndrepte spre șifonier.

   - Dacă se întâmplă ceva cât lipsesc sau vezi ceva suspect pe stradă, vreau să o abandonezi pe Atena și să fugi, zise Lore.

   - Nu o să plec niciunde, insistă el.

   - Nu te poți lupta cu vânătorii, Miles. Sunt antrenați să ucidă zei și pe oricine le stă în cale. Nici măcar nu ți-aș găsi trupul.

   Miles o privi ciudat.

   - Nu o să mă bat cu ei, zise Miles. O să mă ascund în pivniță și o să sun la numărul de urgență, ca o persoană normală.

   Lore zâmbi ușor în timp ce așeză cu grijă lănțișorul pe măsuta de toaletă și trase lent din sertare o cămașă albă, largă, o pereche de colanți negri, niște piese de lenjerie intimă și ciorapi.

   - Vrei să încerc să îl repar? întrebă el.

   - Ai putea? spuse Lore, întinzându-i colierul. Nu am alt lănțișor și nu vreau să risc să pierd medalionul punându-l pe ață.

   Miles cercetă locul în care plesnise lanțul de aur.

   - Pot încerca, cu siguranță.

   - Mulțumesc, zise Lore.

   Avea atât de puține lucruri la care ținea. Tot ce îi aparținuse în trecut era acum pierdut.

   „Nu și Castor”, îi șoptiră gândurile.

   Lore inspiră adânc, lăsând căldura molatecă să i se împrăștie în trup, la acel gând. Îl avea încă pe Castor. Agonul îi răpise atâtea, dar i-l dăduse pe el înapoi.

   - Știi, înțeleg de ce vânătorii tânjesc să devină nemuritori, spuse Miles, ridicând privirea de la lănțișor. Și înțeleg cum îi poate afecta pe ei și pe familiile lor. Dar parcă nici ăsta nu este un motiv suficient de puternic, când știu prea bine că vor fi vânați la rândul lor.

   Panica inițială pe care o trăise și care o împinsese să îi destăinuie totul lui Miles se estompase într-un fel de ușurare epuizantă. O mică parte din Lore se simțea chiar recunoscătoare pentru faptul că putuse să aleagă cum să spună povestea.

   - Totul se reduce la kleos, zise Lore, întârziind cu mâna pe rama fotografiei. Asta caută ei de fapt. Este singurul lucru pe care și-l pot dori. Poți dobândi nemurirea devenind zeu, dar o poți câștiga și prin glorie. Kleos este onoarea care derivă din a deveni o legendă - un personaj pe care ceilalți îl țin în viață prin poveștile și cântecele lor. Trupul moare, dar numele dăinuie pentru totdeauna.

   - Asta-i tot? zise Miles.

   - Pentru tine nu are prea mult sens, răspunse Lore.

   Nu ar fi avut sens pentru nimeni crescut în afara lumii lor. Uneori, nici ea nu înțelegea prea bine.

   Vaietul strident al telefonului lui Miles îi făcu pe amândoi să tresară.

   - Trebuie să schimbi tonul ăla de apel, îl imploră Lore.

   Miles șopti un „scuze” în timp ce se ridică și se îndreptă spre ușă. Răspunse la telefon ușor chinuit:

   - Bună, mamă... Da, nu, am timp. Ce s-a întâmplat?

   Lore îi ascultă vocea în timp ce tânărul se îndepărta pe coridor, spre propria lui cameră.

   - Nu, nu, te gândești la locul greșit, zicea Miles. Este unde obișnuiam să jucăm fotbal, nu la școală...

   Ușa dormitorului se închise, înăbușindu-i cuvintele abia auzite, dar vocea lui încă răsuna în mintea lui Lore, limpede ca un clopoțel.

   „Este unde obișnuiam să ne jucăm...”

   Bineînțeles. Apodidraskinda. De-a v-ați ascunselea. Jocul pe care obișnuiau să îl joace când erau copii.

   - Ce chestie isteață, Cas, șopti ea.

   Mesajul lui nu fusese deloc o provocare, ci îi dădea un indiciu despre locul în care îl putea găsi pe Castor.

ȘAPTE

      În mod uimitor, Lore nu își dăduse seama că îi era teamă de înălțimi până ce nu se găsi la 3 etaje deasupra solului, ținându-și echilibrul pe un pervaz îngust de beton al unui fost depozit din Tribeca.

   - Un plan fantastic, ca întotdeauna, mormăi ea.

   Trupul ei tremura crispat din cauza urcușului și vârfurile degetelor ei erau răni vii tot agățându-se de cărămizi. Lore își înclină capul la dreapta pentru ultima dată, asigurându-se că era încă în afara unghiului camerei de supraveghere din apropiere.

   Deși ahileii dețineau și alte proprietăți în oraș, clădirea cunoscută drept Thetis House fusese singurul loc în care ea și Castor jucaseră vreodată apodidraskinda.

   Când erau copii, Castor îi arătase cum să se apropie de clădire din spate, fără să fie surprinsă de camerele de supraveghere și de lunetiștii de pe acoperiș - o ispravă care necesita să se strecoare într-un lift de serviciu din garajul din spatele clădirii, să se târască printr-o gaură ascunsă dintr-un gard electrificat și să folosească un șir de tomberoane pe post de scut.

   După aceea, nu îi mai rămânea decât să înfrunte moartea, cățărându-se cu mâinile goale pe colțul clădirii, folosindu-se doar de cărămida decorativă pe post de suport. Însă urcușul de acum era diferit într-un singur mod semnificativ față de ultimul făcut în urmă cu 7 ani.

   Acum, Lore știa că ar fi trebuit să se teamă - nu doar din cauza potențialei căderi, dar și a ceea ce ar fi putut găsi în interiorul clădirii.

   Se cățără mai sus cu alte 4 rânduri de cărămidă, trecând de balcoanele și ferestrele de la etajul al treilea. Înainte să poată continua spre următorul nivel, auzul lui Lore surprinse ceva. O muzică lină, acompaniată de clinchetul unor pahare de cristal și murmurul încet al unor voci entuziasmate.

   Lore își schimbă centrul de greutate, se uită în jos, apoi în sus, înainte de a se apleca în stânga, ca să privească prin ferestrele întunecate ale ușii de la balcon. Cineva le lăsase crăpate.

   „Nu pot să cred...”, se gândi ea.

   O petrecere.

   Interiorul clădirii reda iluzia unei vieți diferite, antice. 

   Lore surprinse frânturi de imagini, în timp ce ahileii treceau prin dreptul balconului. Femeile pluteau ușoare, etalându-și rochiile colorate, din mătase, croite în stilul antic al chitoanelor și pelpos-urilor. Bijuteriile lor sclipitoare era însoțite de coronițe din frunze și laur, adevărate și aurite.

   Bărbații conversau în jurul platourilor imense cu mâncare și al turnurilor curgătoare de șampanie și de pahare de vin. Cu toții purtau fie un chiton, fie robe moderne pe deasupra pantalonilor largi, din mătase.

   Petrecerile în genul acelora care se preschimbau în bachete udate de vin și încărcate de ritualuri erau destul de întâlnite - până la urmă, la ce bun era un destin glorios dacă nu ți-ar fi permis să te bucuri cu totul de el? Unele petreceri includeau ceremonii, precum sacrificiile închinate lui Zeus, în căutarea favorurilor sale, așa cum se făceau în zilele de dinaintea Agonului, și alte ritualuri care veneau mai târziu, după încheierea lui, când era momentul ca familiile să își îngroape morții.

   Petrecerea de față nu era una dintre ele.

   „Ai face bine să fii aici, Cas”, se gândi Lore, iritată și totodată surprinsă că simțea un impuls de nerăbdare.

   În interiorul zidurilor de cărămidă se găseau nenumărate încăperi - dormitoare, săli de antrenament, spații de conferințe - șifoniere și dupapuri în care se putea pierde. Oficial, Lore nu fusese invitată decât la etajul al treilea - un spațiu larg, deschis, plin cu rafturi pentru arme și unde se antrenase cu tinerii Casei Ahileilor. Deși mama și tatăl ei încercaseră să o antreneze când era copilă, le venise greu să găsească timp și pentru asta, pe lângă serviciul care le plătea chiria și le aducea mâncare pe masă.

   Lore nu se gândise niciodată ce preț trebuie să fi plătit tatăl ei pentru a-l convinge pe arhontele Casei Ahileilor să îi permită antrenamentul - adevăratul preț nu fusese suma de bani sau favorurile promise, ci mândria pierdută în nevoia de a face acea solicitare.

  Lore inspiră din nou când ajunse, în final, în dreptul celui de-al patrulea etaj. În trecut - și, spera ea, și acum - ultimul etaj fusese folosit pentru depozitare și, cu vânătorii care patrulau pe acoperișul de deasupra, nu avea același nivel de securitate precum etajele mai accesibile de mai jos. Asta includea și intrarea subterană, nu-chiar-așa-de-secretă, dinspre clădirea învecinată cu Thetis House.

   Exista un pervaz care traversa clădirea de la marginea ei la cel mai apropiat balcon. Lore își ținu respirația în timp ce își mișcă vârfurile picioarelor pe el. Umerii și brațele ei protestară, însă fata își făcea acum griji din cauza degetelor amorțite de la efortul făcut să se sprijine de cărămizi.

   Înainte de a-și permite să se gândească cu adevărat la cât de incredibil de prostesc era ceea ce făcea, Lore traversă iute pervazul, spre balcon.

   Soarele dimineții târzii îi ardea spatele. Pe măsură ce se ridicase de la orizont, soarele încinsese umezeala densă a orașului și Lore se simțea amețită. Fata clipi alungându-și transpirația ce îi picura în ochi, și întinse o mână spre balustrada de piatră a balconului. Tremură când se ridică peste ea, căzând ușor pe blocul îngust de piatră.

   Lore se târî aproape de uși, ascunsă de privirile celor ce patrulau deasupra, și rămase aclo, în genunchi, preț de câteva momente, așteptând ca brațele ei să se dezmorțească.

   „Nu ai timp pentru așa ceva”, își zise ea. „Du-te mai departe.”

   Draperiile grele ascundeau orice sau pe oricine s-ar fi aflat în cameră.

   Lore își lipi urechea de sticla încinsă a ușii, pândind zgomotul vreunei mișcări, dar nu auzi decât petrecerea de dedesubt și bubuitul propriei inimi. Ochiurile de sticlă ale ușilor erau antiglonț, dar alarma atașată reprezenta o problemă mai mare. Sau ar fi reprezentat, dacă un Castor de 11 ani ar fi rezistat mai bine strategiei diabolice a unei Lore de 10 ani de a face doar pariuri pe care știa cu siguranță că le putea câștiga. Deasupra cadrului ușii se afla o singură cărămidă liberă.

   Lore își folosi briceagul ca să o scoată de la locul ei și mulțumi în gând vânătorului îndrăgostit - acela pe care Castor îl pândise folosind trucul ca să își dea întâlniri cu iubitul lui secret.

   Lore scoase un magnet Wheelz 4 Totz din buzunarul blugilor, desfăcând șiretul pe care îl lipise de el. Cu grijă, fata dădu drumul magnetului prin deschizătura din perete și folosi șiretul pentru a-l mișca înainte și înapoi, până ce auzi clicul sugestiv al magnetului lipindu-se de senzorul alarmei.

   „Te rog să funcționezi”, se gândi ea. „Te rog ca măcar asta să fie ușor.”

   Senzorii alarmei fuseseră dintotdeauna magnetici și erau declanșați când magnetul de pe ușă era separat de jumătatea lui fixă. Era un sistem simplu ce funcționa de obicei, așa că Lore spera să nu fi fost înlocuit între timp cu un mecanism mai nou, bazat pe laser.

   Lore băgă iar mâna în buzunarul de la spate și scoase o bucată subțire de plastic pe care o decupase dintr-o sticlă goală de Pepsi. Dură un moment pentru ca fata să îndese plasticul între uși și să deschidă încuietoarea mai slabă, de jos. Așteptă ca vânătorul de deasupra să plece, înainte de a vârî în yală cheia universală pe care o cumpărase de la magazinul de bricolaj din cartier.

   Înfășurând cărămida în poalele tricoului ei, Lore lovi cheia, forțând-o suficient cât să o poată întoarce și, din fericire, să descuie ușa.

   Lore făcu un pas într-o parte, lipindu-se cu spatele de cealaltă ușă și o împinse în draperia grea din spatele acesteia, zâmbind satisfăcută.

   - Idioți previzibili.

   În ciuda milioanelor de dolari pe care le cheltuiau familiile pe sistemele de securitate și pe arme, tot nu reușiseră să securizeze ușile sau să le zidească, așa cum făcuseră cu ferestrele. Ar fi însemnat să își blocheze singurele căi de evadare, în cazul în care alți vânători sau zei i-ar fi atacat acolo.

   Când a fost clar că nicio alarmă silențioasă nu fusese declanșată, Lore se strecură înăuntru și închise ușa. Primi cu drag adierea rece a aparatului de aer condiționat și întunericul relativ, trăgând șiretul prin gaură, scoțând magnetul și punând cărămida la locul ei.

   Așa cum se așteptase, încăperea era încă folosită pe post de debara. Era un labirint format din cutii și cufere vechi, toate mirosind a umezeală, de parcă abia scăpaseră dintr-un beci inundat.

   Lore cotrobăi prin ele până ce găsi un set ponosit de veșminte negre ale vânătorilor. Își prinse roba în jurul blugilor scurți, franjurați și al topului negru, îmbibat de sudoare.

   Pe fundul cufărului se afla o mască ciobită. Lore se uită la ea, urând cât de îngrețoșată se simțea la gândul de a purta un alt însemn în afară de cel al familiei ei.

   „Ai nevoie de ea”, își zise fata. „Ia-o. Pentru orice eventualitate.”

   Singurul lucru pe care nu reușise să îl găsească era o formă de cuțit sau de armă.

   - Ei bine, mormăi ea, scoțând dintr-o cutie de scule abandonată o șurubelniță singuratică, este ascuțită.

   Lore vârî instrumentul în buzunarul interior ascuns al robei. Își trase gluga pe cap, apoi o dădu jos, când își imagină cât de ridicol ar fi arătat.

   - Haide, Perseous, șopti ea. Să pornim în cercetare.

   Coridorul era exact așa cum și-l amintea, cu excepția câtorva încuietori electronice ce fuseseră instalate pe câteva uși. Lore își aruncă privirea în sus, cercetând tavanul în căutarea camerelor de supraveghere ascunse.

   O voce străpunse liniștea ca o lamă lipită de ceafa fetei.

   - Ce faci tu aici sus?

OPT

       Lore se întoarse în loc.

   Un bărbat pe care nu îl recunoștea, purtând veșminte identice cu ale ei, stătea în celălalt colț al holului, chiar în capătul scării.

   - Eu... dădu ea să spună, continuând cu primul lucru care îi veni în minte. Mi s-a părut că aud ceva.

   Bărbatul miji ochii. Lore își vârî instinctiv o mână în robă, spre șurubelniță, dar făcu un efort să se oprească. Nu ar fi făcut decât să arate și mai vinovată dacă nu se îndrepta spre bărbat, așa că începu să pășească spre el.

   - Ți s-a părut că ar fi dat de necaz? întrebă omul în limba străveche.

   O undă de anxietate străbătuse cuvintele.

   - Credeam că are slujitori cu el.

   „Slujitori?”

   - N-a fost nimic, spuse Lore relaxată, evitând să intre în unda de lumină slabă a lumânării de pe o masă din apropiere.

   Fata strânse masca bine, dorindu-și să-și fi așezat blestemăția pe față.

   - Etajul este în siguranță.

   Înainte să plece de acasă, Lore își desenase cu o cariocă, pe încheietura mâinii stângi, litera alpha, împreună cu însemnul familiei. Era un tatuaj pe care îl văzuse pe piepturile și brațele ahileilor ce o antrenaseră. Își ridică mâneca, prefăcându-se că se scarpină.

   Chipul bărbatului se relaxă, observând tatuajul fals. Deși existau spioni gata să facă orice era necesar ca să păcălească sistemele de apărare ale unei alte familii, vânătorii erau suficient de superstițioși ca să creadă că a purta însemnul altei case pe propriul trup avea să le atragă furia strămoșilor, făcându-i pe aceștia să îi abandoneze.

   Având în vedere că ghinionul o urmase pe Lore oriunde ar fi mers în ultimii 7 ani, fata era sigură că ai ei n-ar fi putut-o urî mai mult decât o făceau deja.

   - Bun, zise vânătorul. Să coborâm. Ar trebui să putem mânca ceva înainte de a ne trimite iar la posturi. Ești una dintre fetele lui Tassos, nu-i așa?

   - Am fost acceptată din prima, zise Lore, lăsându-și chipul să se relaxeze într-un zâmbet. Cum...

   O ușă de la capătul coridorului se deschise și mai multe fetițe, nu mai mari de 5 ani, au fost împinse afară dintr-una dintre camere. Inima lui Lore se strânse ca un pumn.

   Toate fetele purtau tunici simple, cu broderii aurii ce se asortau cu sandalele și centurile. Diferite stiluri de diademe și panglici erau împletite în cozile lor.

   O femeie cu bucle brunete sub formaunor inelușe zglobii ieși în urma lor. Mătase violet a rochiei ei lungi și curgătoare era decorată cu simboluri antice și cu ilustrații, inclusiv imaginea lui Ahile, pregătit de luptă.

   Femeia le făcu semn fetițelor și toate 9, până la ultima, tăcură și rămaseră nemișcate, cu trupușoarele rigide de o ascultare alimentată de frică.

   Un bărbat ieși ca tunetul din camera de vizavi. Lore își umflă nările, nervoasă, văzându-l.

   Phipil Achilleos avea acum părul argintiu și încruntarea lui permanentă nu făcuse decât să se adâncească odată cu vârsta. Cicatricile lui păreau mai pronunțate ca niciodată pe chipul palid și deși moșul se putea încă lăuda cu pectoralii lui puternici, trupul de sub veșmântul de culoarea profundă a safirului se împuținase vizibil pe măsură ce lăsase în urmă anii de glorie.

   Soția lui, Acantha, venea în urma lui, țanțoșă și impecabilă. Ea fusese întotdeauna un vânător mai bun decât soțul ei - până la finalul primului ei ciclu al Agonului, Acantha devenise, practic, legendară. Însă căsnicia ei și alianța temporară pe care o adusese între Casa lui Ahile și cea a lui Tezeu îi retezaseră aripile.

   - Pater, zise femeia în violet, plecându-se în fața lui Philip. Pot să îți prezint...

   Bărbatul dădu ocol fetelor, privindu-le dezgustat. Una dintre ele riscă să își arunce privirea în sus. Dosul palmei lui Philip izbi tâmpla copilei.

   Furia se învolbură în Lore. Făcu un pas spre grup, dar se opri când fata își îndreptă postura, privind cu chipul impasibil și ridicându-și bărbia.

   „Trebuie să îl găsești pe Castor”, își reaminti Lore. „Nu te da de gol așa de ușor.”

   Dar fetițele... copiii... Nu putea suporta.

   Se simțise ușor dezarmată să se regăsească în Thetis House, dar acum Lore își aminte de ura ei - pentru vânători, pentru viața aceea. Ura o străpunse ca un fulger. Îi venea să țipe văzând-o pe fată înclinându-se în fața acelui porc și arătându-i respectul pe care nu îl merita, doar ca să îi facă pe plac.

   Lui Philip nu îi păsa de acei copii, așa cum nu îi păsa nici de Castor. Faptul că arhontele negase, personal, să îi acorde tatălui lui Castor suma necesară continuării tratamentului medical al băiatului era un motiv suficient pentru Lore să îl urască în această viață și pentru totdeauna.

   - Astea sunt cele mai bune pe care le-ai găsit? șuieră el spre femeia în violet. Ți-am spus să alegi niște fete frumoase. Unde le-ai găsit, târându-se în tunelurile de la metrou, cu alți șobolani?

   - Pater? zise femeia, ceva mai timid.

   - Poate, spuse Acantha, așezând o mână calmă pe brațul soțului ei.

   Acantha aruncă o privire tainică ceileilalte femei, înclinându-și capul până ce șirul de diamante ce îi atârnau la urechi reflectă lumina lumânărilor.

   - Poate, Pater, chipurile lor ar fi mai plăcute privirii tale dacă ar fi să le vopsesc în auriu?

   Philip Achilleos mârâi aspru înainte de a lătra:

   - Fie. Nu uita, nu doar de dezamăgirea mea trebuie să te temi.

   - Da, Pater, zise femeia, strângându-le pe fete la ea. Da, bineînțeles. Vor fi gata la timp pentru ceremonie.

   „Ceremonie”, observă Lore. Nu era o simplă petrecere.

   Philip se întoarse, văzându-i pe ea și pe celălalt vânător la capătul coridorului.

  - Ce stați acolo ca niște neghiobi cerșind să fie biciuiți?

   Nici Lore și nici celălalt vânător nu aveau nevoie de mai multă încurajare să coboare de îndată scările.

   Lore îl lăsă pe bărbat să acapareze scurta conversație și își păstră capul în jos, numărând treptele, pe când le traversa cu picioarele. Mirosul de tămâie și de ulei de chiparos era suficient să o facă să își simtă capul greu și trupul amorțit, ca de alcool.

   Sala de antrenamente, singurul spațiu deschis din clădire, fusese transformată ca să poată găzdui ceremonia. Intrarea era acoperită cu draperii albe din mătase, suficient de groase cât să ascundă încăperea din spatele ei. Doi vânători, purtând veșmintele ceremoniale, coifuri și cu trupurile pictate viu, păzeau ușa.

   Lore îl lăsă pe celălalt vânător să se apropie primul, apoi întinse mâna spre brațul celuilalt gardian. Îi prinse antebrațul cu două degete, așa cum îi arătase Castor, cu inima îndoită, cu ani în urmă, ca răsplată pentru un alt pariu câștigat. Gardianul îi întoarse gestul.

   - Bine ai venit, soro, șopti el, apoi se dădu la o parte.

   Lore încuviință, apoi își trase masca din bronz peste față, simțindu-se mai bine îndată ce văzu că și alți vânători făcuseră la fel. Nu voise să iasă în evidență ca fiind singura ce o purta, dar riscul de a fi recunoscut era mai mare. Poate că trecuseră 7 ani de când nu mai călcase acolo, dar înfățișarea ei nu se schimbase așa de mult cu trecerea timpului și oricine o cunoscuse pe mama lui Lore o putea recunoaște în chipul fiicei ei. Avea același păr rebel și des, tenul ei cald, măsliniu și ochii căprui ce băteau spre verde.

   Dar... poate că nu. Mama ei era moartă și, deși dușmănia se putea alimenta de-a lungul secolelor, amintirile se estompau cu timpul. Nimănui de acolo nu îi păsase suficient de mult cât să și-o amintească pe Helena Perseous.

   Cu excepția fiicei ei.

   Lore îndepărtă cortina de mătase, oprindu-se șocată în prag. Îi trebui un moment să înțeleagă la ce se uita.

   Era un templu. Se afla în interiorul unui templu.

   Pe măsură ce Lore făcu un alt pas în față, iluzia deveni și mai limpede. Imagini holografice, ca niște fantome, erau proiectate pe oglinzile întregi ce acopereau pereții și tavanul. Coloane, reale și false, se înălțau spre imaginea digitală a unui tavan boltit, decorat în culori îndrăznețe și aparent poleit în aur și argint.

   Chiar știind că totul era o minciună, Lore se simți cuprinsă de entuziasm - o emoție pe care nu voia să o analizeze prea îndeaproape.

   Lore se întoarse, descoperind că hologramele coloanelor de la intrare se deschideau spre un peisaj marin sălbatic și stâncos. Umbrele din cameră se adânceau pe măsură ce se îndepărta de intrare. Spațiul îi lăsa impresia unui vis ce se preschimba într-un coșmar.

   Rânduri de creuzete mari duceau direct spre un soi de altar; ele luminau gresia decorativă de pe podeaua bătătorită de lemn, pe care Lore și alți câteva sute ca ea sângeraseră, alunecaseră și o zgâriaseră.

   - Ce mama dracului? șopti ea, incapabilă să se abțină.

   O piscină presărată cu lumânări plutitoare și cu flori se întindea în fața altarului. Între ele se afla un scaun impozant - de fapt, un tron, cu un soare delicat sculptat pe spătar. Părea să fie turnat în aur sau acoperit cu foiță de aur. Luând în considerare tot ceea ce văzuse până atunci, Lore avea sentimentul că era vorba despre prima variantă.

   Bărbații și femeile din jurul ei se legănau în ritmul molatec al unei lire, alții se învârteau în jurul camerei, ducând pahare de vin și înarmați cu bârfe în loc de săbii. Mese lungi acoperite cu fețe de masă albe ca neaua mărgineau latura din dreapta încăperii. Ahileii scoseseră la înaintare cele mai prețioase boluri și vase ceremoniale și toate dădeau pe-afară de un amestec colorat de fructe proaspete. Lângă acestea erau tipsii de argint cu felii subțiri de carne și de pește, brânză, produse de patiserie și grămezi de măsline umplute.

   Aruncându-și iute privirea de jur împrejur, ca să se asigure că nu o vede nimeni, Lore fură un pocal cu vin, îl bău dintr-o sorbire, apoi începu să măsoare festinul din fața ei.

   Trebuia să îl găsească pe Castor cât mai repede cu putință, dar ultima masă o luase cu multe ore în urmă și nu avea de gând să își ignore durerea ascuțită din stomac, dacă nu era nevoită să o facă.

   Când femeia care se mișca în apropiere - aceea care contemplase platoul cu amygdalota (tip de fursecuri grecești, făcute cu migdale) într-un fel pe care Lore îl înțelegea din adâncul sufletului - se mută, în cele din urmă, la baklavaua cu miere, Lore înșfăcă unul dintre fursecurile cu migdale. Era tentată să fure și unul dintre merele trase în ciocolată și învelite în foiță de aur, ca să îl ducă Atenei - doar ca să îi vadă reacția.

   Simțindu-se mai stăpână pe sine, cu stomacul liniștit, Lore își întoarse atenția spre încăperea uriașă și se adânci și mai mult în umbrele ei, croindu-și cale de-a lungul laturii din dreapta. De aproape, imaginile proiectate nu erau nimic mai mult decât niște purici.

   „Bine, Cas”, se gândi Lore. „Unde ești?”

   Fata se mișcă iar, de data asta oprindu-se lângă piscina lucitoare, chiar în afara haloului ei de lumină. Lore căută cu privirea prin încăpere.

   Ahileii, ca toți ceilalți vânători, își aveau rădăcinile în casa lor străveche, dar fiecare secol adusese în familie soți și soții din toate colțurile lumii. Chipurile din jurul lor, cu tenurile lor și trăsăturile diverse, reflectau acest lucru.

   Pulsul fetei începu să bată mai tare, chiar dacă ea stătea locului.

   Era de rău că se afla în acea încăpere, alături de acei oameni. Voia să plece, deși nu o făcu. Voia să întoară privirea, deși nu putea.

   Când era copilă, fusese fermecată de bogățiile etalate ale familiilor, cu mult diferite de situația în care se afla propria ei familie. Devorase secretele delicioase ale tradițiilor lumii lor secrete și se simțise la fel de mândră și de feroce ca orice demon, știind că familia ei fusese aleală, printre multe altele. Că erau Unși, moștenitori ai celor mai măreți eroi.

   „Nu-i decât un bal mascat”, se gândi Lore.

   Lumea aceea era la fel ca imaginile distorsionate din jurul ei. Templele fuseseră odinioară locuri de venerație sacră, nu de ospețe deșucheate. Familiile abandonaseră adevăratele credințe în adrul ritualurilor cu secole în urmă; singura lor religie era aceea a brutalității fervente și a materialismului. Doar Zeul mai primea un soi de recunoaștere și, chiar și atunci, sacrificiile erau gesturi mărunte, născute din superstiție, nu din devoțiune.

   Mai mulți membri ai vechii trupe de antrenament erau acolo; văzându-i, Lore se înfierbântă pe dată. Orestes, veșnicul măgar, tachinând-o pe Selene, cea plictisită, una dintre puținii copii care catadicsiseră să îi vorbească lui Lore în toți cei 3 ani petrecuți acolo. Și Agata, care își înmuiase mâna în piscină ca să recupereze o brățară cu smaralde, scăpată acolo. Lângă ea se afla Iesos, cu trupul brăzdat de mult mai multe cicatrici decât ținea minte Lore - nu i-ar fi plăcut să și-l amintească. Tânărul avusese o obsesie pentru faptul că Lore nu avea un nume „corespunzător” și „real” și decisese să o numească Chloris, ca și cum fata ar fi trebuit să se simtă jignită.

   „Unde ești, Cas?” își zise ea iar, exasperată.

   Timpul trecea și Lore tot nu îl zărea pe Castor iar disperarea începu să diluzeze mica urmă de speranță pe care o simțea. Poate că tânărul muncea, vindecând vânătorii răniți sau se odihnea la o altă proprietate a familiei?

   Mama lui Castor murise în Agonul de după nașterea lui, însă Lore era surprinsă să nu îl vadă nici pe tatăl lui, Cleon. În calitatea lui de administrator al clădirii, Cleon locuia la Thetis House și ar fi trebuit să fie responsabil pentru organizarea unui asemenea festin.

   „Ți-ai pierdut deja prea mult timp”, se gândi Lore, îndreptându-se spre ieșire.

   Trebuia să se folosească de distracția oferită de petrecere ca să îl caute pe Caston în camerele de la etaj și, dacă nici așa nu avea succes, să fure orice provizii medicale pe care ar fi putut pune mâna și să se întoarcă la Atena.

   Dar Lore abia făcuse un pas când liniștea învălui Casa lui Ahile. Vânătorii se întoarseră spre intrare, pășind în laturile căii luminate ce ducea spre altar. Privirile înfometate de pe chipurile din jurul ei, ochii lor febrili din cauza vinului și a surescitării făceau să i se întoarcă stomacul pe dos.

  Philip Achilleos apăru în capătul scărilor, urmat la un pas mai departe de Acantha. Pășiră în acordurile lirei, cu ochii fixați asupra altarului, în timp ce se îndreptau spre tron. În loc să se așeze, Philip rămase în picioare la stânga lui, iar Acantha la dreapta.

   Pentru un moment, Lore nu înțelese ezitarea lui Philip. Dar pricepu brusc, violent, așa cum un val de neoprit se lovește de țărm. Exaltarea celor din jur. Simbolurile soarelui, lira și tot laurul din basoreliefuri sau din ghirlandele din jurul ei. Încăperea era menită să arate precum Marele Templu din insula Delos. Locul de naștere al lui Artemis... și al fratelui ei geamă, Apolo.

   - Oh, răsuflă Lore.

   Șocul îi străbătu șira spinării. Noul Apolo nu era în Casa lui Tezeu, ci în Casa lui Ahile.

   „Dar nu este Philip?”

   Fata își aruncă privirea spre bătrân, încercând să îi deslușească expresia precaută de pe chip.

   Interesant. Fusese, poate, un accident. Poate că Apolo murise înainte ca bătrânul să îi vină de hac. Nu ar fi fost nici prima, nici ultima dată când se întâmpla.

   Niște copii, fetele pe care Lore le văzuse la etaj, coborâră treptele; aveau pielea aurită. Lui Lore i se părea aproape imposibil să le privească. Erau așa de mândre, ținând câte o lumânare într-o mână și un mic obiect de argint, în cealaltă. Una ținea o carte, alta, un telescop, o altă fată avea o liră, în timp ce altă fetiță ducea o mască de teatru. Lore înțelese atunci. Fetele le reprezentau pe Muze.

   „Cântă-mi, o, Muză...”

   Fetele formară și ele o procesiunea spre piscină. 

   Una câte une, se așezară pe marginea ei și dădură drumul lumânărilor pe apă. Flăcările plutiră printre florile albe. Un murmur slab umplu încăperea, părând să se ridice din gurile tuturor, la unison. Tânăra negresă care cânta la liră începu un cântec nou, unul care părea să plutească pe note făcute din aer și din lumină. Cântăreața se mișcă și ea pe scaun, ca să vadă ce - sau mai degrabă cine - venea.

   Lore știu că trebuia să întoarcă privirea înainte de auzi șocul din glasurile celor din jur. Un val de căldură îi traversă deodată pielea, o putere incendiară care aprinse fiecare nerv din trupul ei.

   El coborî treptele așa cum prima rază de soare străpunge fereastra în zori. Ținuta lui era impecabilă - era înalt, cu mușchi sculptați și un chip care reverberă în cele mai plăcute amintiri ale lui Lore.

   Castor.

CU ZECE ANI ÎN URMĂ

       Într-o dimineață de iarnă, înainte ca soarele să-și fi început urcușul și ca sora ei să se trezească din aburul viselor, Lore își întâlni destinul.

   Fata deschise ochii și găsi chipul tatălui aplecat asupra ei.

   - Chrysaphenia mou, șopti el, folosind alintul obișnuit - Fata mea de aur.

   Chipul lui era blând.

   - Mai vrei să te antrenezi? Am găsit un loc pentru tine.

   Lore se uită la Olympia, ghemuită ca o pisică în patul lor mic, apoi iar la tatăl ei. Era deodată complet trează. Tot trupul ei parcă stătea să plesnească.

   - Agoge*?

   *educația riguroasă și antrenamentul dur pe care îl parcurgeau toți bărbații Spartei

   Tatăl ei dădu din cap.

   - Ahileii vor accepta să te antrenezi cu ei, dar va trebui să începi azi.

   Lore aruncă așternutul cât colo, sărind în picioare suficient de repede cât să îl facă pe tatăl ei să chicotească. Bărbatul se aplecă asupra ei și o sărută pe cap. Lore îl sărută la rândul ei.

   - Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

   - Șșș, îi aminti el, arătând spre Olympia.

   Lore se prefăcu că își trage un fermoar peste buze, dar nu se putu abține să nu zâmbească larg. Sări pe vârfuri.

   - Nu va fi așa cum ai citit tu, zise el, netezindu-i părul. Nu vreau să fii dezamăgită când o să ajungi acolo și o să-ți dai seama că nu este deloc Sparta.

   Vânătorii își adaptaseră programele de antrenament pe baza celor mărețe ale spartanilor, însă eliminaseră lucrurile care nu le plăcuseră. Lui Lore nu îi păsa; singurul lucru ce conta era că avea să fie capabilă să lupte precum părinții ei. Că avea să poată participa la ceremonii și să vadă arhivele și toate lucrurile pe care nu le regăsea în casa micii lor familii - cele mai mari mistere despre care nu auzise decât povestindu-se.

   - Azi? repetă fata, doar ca să se asigure că nu visa. Serios?

   - Serios, răspunse el. Acum mergi și spală-te și îmbracă-te. Te duc acolo înainte de tura mea.

   Lore dădu fuga la micul șifonier pe care îl împărțea cu sora ei, smucind sertarul de sus. Fotografiile de acolo scoaseră un zgomot și Olympia se foi și se întoarse. Lore își întoarse privirea la ciuful de păr brunet de pe cearșaf și se forță să își pună un tricou, puloverul și o pereche de pantaloni, și apoi să închidă șifonierul la loc. Merse înapoi spre pat și trase pătura peste Pia, asigurându-se că păpușa Bunny Bunny se afla aproape de fetiță.

   „În sfârșit”, se gândi ea, cuprinsă de atâta entuziasm că abia mai putea respira.

   Fata ieși în fugă din cameră și se opri când își dădu seama că nu își pusese pantofii.

   Cu 3 luni în urmă, părinții ei o așezaseră la masa mică din bucătăria lor și îi explicaseră de ce nu se putea antrena cu alți copii de vârsta ei.

   „Nu avem timp”, îi spusese mama ei. „Știu că te supără, dar mai știu și că înțelegi că noi nu ne asemănăm celorlalte familii. Casa mea - Casa lui Odiseu - nu își va deschide porțile pentru noi, din moment ce am renunțat la numele meu, și chiar și așa, școala lor se află peste ocean. Eu și tatăl tău vom continua să te antrenăm. La vară, s-ar putea să muncesc mai puține ore, iar doamna Osborne va putea avea grijă de surorile tale...”

   Lore dăduse din cap, lăsând lacrimile și durerea să i se strângă în interior, până ce ar fi putut fugi în camera ei. Plânsese tăcută, cu fața îngropată în pernă, și împinsese cartea cu mituri, dăruită de tatăl ei, adânc sub pat, ca să nu mai poată ajunge la ea niciodată. Lunecase într-un somn adânc, iar acolo, lucitoare i se revelase soarta.

   Visele erau mesaje de la Zeus. Era important să își amintească totul. Văzu marginile unui scut ținut ferm în fața ei, respingând întunericul. O aripă din lumină aurie. Ochi strălucitori ce se oglindeau în lama unei săbii.

   Nu povestise nimănui visul. Acum, se părea că Moirele erau gata pentru ea.

   Mama se afla deja în bucătărie, pregătind micul dejun. Damara era culcată în legănuț, gângurind. Fetița era mai mică decât o păpușă, iar pielea ei era așa de moale și de subțire, că lui Lore îi era uneori teamă să o atingă, ca să nu îi lase o vânătaie.

   Fata se aplecă și își sărută surioara ușor pe mână. Îi plăcea să îi șoptească secrete Damarei pentru că, spre deosebire de Pia, copilul nu le spunea părinților ceea ce auzise.

   - Sunt puțin emoționată, zise ea ușor, apoi o gâdilă pe Damara până ce începu să râdă.

   Lara râse la rândul ei.

   - Sună ca un pui de pisică.

   - Pisică?

   Tatăl ei întinse mâna spre bebeluș, mângâind obrazul rotund al Damarei și lăsând-o să-i ronțăie degetul mare.

   - Este o Perseous, fără nicio îndoială, zise el mândru. Ce strânsoare puternică!

   - O Perrrseous, spuse Lore, chicotind.

   - Văd că cineva este entuziasmată, spuse mama, pe când așeză în fața lui Lore un bol cu fulgi de ovăz.

   Fata inspiră aroma dulce a scorțișoarei și a bananelor pe care femeia le amestecase în castron. Îi pregătise micul dejun favorit.

   - Vrei să îți împletesc părul? întrebă mama.

   Lore dădu nerăbdătoare din cap, lăsându-și mama să îi perie buclele și să le țeasă cu grijă într-o coadă împletită, în timp ce termină rapid de mâncat. Tata și mama discutau tăcut despre știrile de la radio.

   - Putem să mergem? întrebă Lore. Putem merge devreme?

   Tatăl ei râse.

   - Ce îi spui mamei tale?

   - Oh! Mulțumesc, mama, zise Lore, ridicându-se de pe scaun ca să îi sărute obrazul.

   Mama ei o ajută să coboare, conducându-i la ușă. Îi întinse haina tatălui lui Lore, apoi o ajută pe fată să și-o pună pe a ei.

   - Ți-a rămas și aceasta mică, zise ea, uimită. Vei crește înaltă, ca mama mea.

   Lore nu putea decât spera să se întâmple așa. Înălțimea ar fi ajutat-o la antrenamente și, mai târziu, în calitate de vânător.

   - O să ți se pară foarte greu la început, îi spuse mama ei, încheindu-i nasturii. Sus inima și nu te lăsa descurajată. Totul se va întâmpla la momentul potrivit. Ești fiica lui Perseu.

   Cuvintele acelea rămăseseră în mintea lui Lore în timp ce ea și tatăl ei se îndreptau spre centrul orașului, mergând cu metroul mai departe decât fusese vreodată Lore. Când ieșiră din stație, străzile erau la fel de necunoscute pe cât erau de palpitante.

   Tatăl ei îi întinse mâna, rezistând la încercările lui Lore de a se elibera până ce ajunseră în fața unei clădiri mari de cărămidă. Tatăl ei se opri pentru un moment, verificând numărul casei, apoi își mută mâna pe umărul fetei ca să o conducă spre clădirea mai mică de lângă cea principală. Acolo, ușa se deschise înainte ca el să poată ridica mâna să ciocănească.

   Un bărbat îi întâmpină acolo, privindu-i încruntat, din capătul treptelor. Părul lui negru era netezit pe scalp și Lore observă îndată că fața îi semăna cu a unui țap nervos.

   - Suntem onorați de bunăvoința arătată.

   Tatăl ei plecă fruntea, băgând mâna în buzunarul interior al hainei și scoțând un plic gros. Bărbatul în acceptă fără să se uite la el.

   - Pot să ți-o prezint pe fiica mea, Melora?

   - Înțelegi termenii acestei înțelegeri? Favoarea pe care ți-am cerut-o în schimb? zise bărbatul cu vocea lui uruitoare.

   Lore se uită, confuză, când la el, când la tatăl ei.

   - Înțeleg, răspunse tatăl ei. Voi trimite toate informațiile despre Tidebringer.

   - Până la noapte.

   - La noapte, se învoi tatăl ei.

   Fruntea lui Lore se încruntă. Tidebringer cauzase distrugerea familiei lor, dar fetei nu îi plăcea ideea ca acel bărbat, un rival al casei ei, să primească ceva.

   Totuși, avea să fie în regulă. Tatăl ei nu se înșela niciodată.

   În cele din urmă, țapul cel bătrân își coborî privirea la ea.

   - Eu sunt Philip Achilleos, arhontele ahileilor.

   Se întoarse, lăsând ușa deschisă.

   - Vino, copilă. Tatălui tău nu îi este permis să intre aici.

   Greutatea mâinii tatălui ei se ridică, eliberând-o.

   - Mă întorc după tine în seara asta, promise el.

   Dar Lore nu mai privi înapoi, nici când ușa se închise și se încuie, lăsând afară lumina soarelui de dimineață.

   Clădirea nu era tocmai o clădire, ci mai mult găoacea uneia, înțelese copila. Înăuntru erau mașini parcate.

   Bărbatul o conduse în josul unor trepte, spre un coridor întunecat. Se aflau sub nivelul solului și se îndreptau spre clădirea mai mare.

   - Ești un oaspete la Thetis House, îi spuse Philip Achilleos. Dacă dezvălui ceva din cele văzute aici, viața ta și a familiei tale vor fi pierdute. Dacă rămâi în urma celorlalți copii, vei fi scoasă din agoge, pentru a nu ne ține proprii noștri copii pe loc din cauza incompetenței tale.

   Lore răspunse cu „da”, de parcă bărbatul i-ar fi pus întrebări. Avea să facă orice ar fi fost nevoie ca să rămână. Avea să se antreneze pe cât de mult și de dur era nevoie ca să obțină arete - combinația perfectă de curaj, forță, abilitate și succes - și, într-o zi, kleos. Destinul ei era un dar, iar acum avea să îl ducă la îndeplinire.

   Arhontele o conduse la etajul al doilea al clădirii, un loc luminat, în ciuda lipsei ferestrelor. Etajul era cu totul din lemn și acolo se strânseseră deja grupuri de copii, unii la fel de tineri ca ea, pe la 7 sau 8 ani. Alții erau mai mari sau chiar cu mult mai în vârstă.

   O tăcere grea se lăsă asupra lor când ea și Philip trecură pe lângă ei, îndreptându-se spre capătul încăperii. Copiii făcură plecăciuni în fața bărbatului, însă Lore era prea uimită de rândurile cu arme și de grupele de antrenament ca să le audă șoaptele șuierate despre pereseizi și Perseu.

   În cele din urmă, ajunseră la grupul copiilor de vârsta ei. Purtau cu toții chitoane scurte, roșii, iar în mâini strângeau toiege mici din lemn, ca niște sulițe, dar fără vârful lor mortal. 

   Lore le cercetă chipurile cu nerăbdare și fu surprinsă să citească privirile dezgustate și neîncrezătoare.

   „Ei nu te cunosc, atâta tot”, gândi ei. „Trebuie să arăți de ce ești în stare, așa cum spun poveștile.”

   - Aceasta este Melora Perseous, zise Philip. Se va alătura trupei voastre în calitate de oaspete al familiei noastre.

   Aceea era singura prezentare de care avea să aibă parte. Dând din cap spre instructor, Philip se retrase.

   Pentru un moment, instructorul, un bărbat masiv, cu păr deschis la culoare, nu făcu decât să o măsoare din priviri.

   - Perseous, zise el, amuzat. Marea Casă a lui Perseu este nevoită să cerșească și să își ofere favorurile în schimbul milei, s-ar părea.

   Ceilalți copii rânjiră unul spre celălalt, chicotind și șușotind. Lore își încleștă maxilarul așa de tare, încât crezu că o să-și spargă dinții.

   - Ești cu săptămâni întregi în urma celor de vârsta ta, continuă el, dându-i ocol.

   La celălalt capăt al sălii, ceilalți elevi își începeau antrenamentul zilei, făcând exerciții cu săbiile și cu toiegele.

   Lore rezistă tentației sâcâitoare de a se întoarce și de a-i privi, lăsând zăngănitul metalul pe metal, al lemnului pe lemn, sunetul moale al cărnii ce se izbea de carne să o mulțumească.

   „Tu ești o fiică a lui Perseu.”

   Repetă acest gând până când deveni un soi de armură pe care doar ea o putea vedea.

   „Ești o fiică a lui Perseu.”

   - Din întâmplare, și el este ca tine, zise instructorul, arătând spre un băiat din fundul încăperii.

   Băiatul păși înainte, spre ceilalți copii. Lore îl măsură din cap până în picioare, nesigură.

   Băiatul era cam de înălțimea ei, însă brațele și picioarele lui erau ca niște crenguțe. Pielea sa era alidă, ca și cum nu mai văzuse lumina soarelui de luni întregi. O umbră de păr negru creștea pe scalpul lui ras. Niște bandaje groase erau lipite pe pielea vânătă de pe interiorul brațelor și pe dosul palmelor.

   „Este bolnav”, își dădu ea seama. „Sau fusese bolnav.”

   Lore toleră râsul celorlalți copii încă și mai puțin acum, și îl plăcu pe băiat pentru că nu reacționă când hohotele începură iar. Lore îi întâlni ochii negri, mijindu-i pe ai ei. Băiatul o privi epuizat, însă se afla acolo, chiar dacă ceilalți credeau, în mod clar, că nu avea ce să caute în acel lor.

   - Castor va fi heraîros-ul (partenerul) tău deocamdată, zise instructorul glacial. Însă el este menit să devină ucenicul tămăduitorilor și nu îți va sta întotdeauna la dispoziție. În acele zile, nu vei face decât să îi observi pe ceilalți. Între timp, ar trebui să ai un partener... pe măsură.

   Copiii râseră iar.

   Lore se întreba dacă ei credeau că era jignită de faptul că îi fusese atribuit un partener ce se recupera după boală sau dacă băiatul era rănit pentru că era obligat să lucreze cu cineva născut în Casa lui Perseu.

   „Între Case au existat mereu rivalități”, se gândi ea.

   Dar între ea și Castor ura nu avea ce să caute. Sângele îi clocotea în vene la gândul că avea un partener. Își ridică bărbia. Ceilalți habar nu aveau de ce era în stare, de ce îi pregătise destinul. Lore nu avea să își dezamăgească familia sau hetaîros-ul.

   Lore dădu din cap spre Castor. Băiatul încuviință, privind-o cu ochi blânzi, dar concentrați. Lore îl plăcea. Calmul lui o calma și pe ea.

   Singura avertizare pe care o primi fu în curentul de aer pe care îl simți pe ceafă și apoi durerea de acolo, ce o făcu să se clatine cu toată greutatea corpului în față. Ceilalți copii o împunseră cu toiegele, ținând-o în centrul ringului. Următoarea lovitură veni din dreapta, apoi din stânga, trimițând-o când într-o parte, când în alta, în timp ce copiii îi dădeau târcoale.

   Castor inspiră scurt, undeva în dreapta, ridicându-și un braț ca să îl blocheze pe unul dintre băieți pe când își roti toiagul asupra omoplaților lui.

   „Să nu cazi”, se gândi Lore, încercând să surprindă privirea lui Castor. „Să nu cazi.”

   Și asta făcea parte din antrenament. Durea, dar era necesar. Loviturile se năpusteau asupra lor neîncetate și zdrobitoare. Lore încerca să respire ca să oprească lacrimile ce stăteau să îi curgă pe față. Loviturile și durerea se rostogoleau asupra ei ca niște valuri masive. Se uită la Castor, văzând că băiatul o privea la rândul lui.

   - Aceasta este cea mai importantă lecție pe care o veți primi în această sală, zise instructorul. Trebuie să învățați să nu vă fie teamă de durere, căci altfel ea vă va încătușa și vă va răpi curajul. Frica este cel mai mare dușman.

   Vederea lui Lore începu să se întunece în timp ce chipurile celor din fața ei se estompau, scindându-se în două sau în trei, precum capetele lui Cerber.

   „Ești o fiică a lui Perseu.”

   Vocea mamei ei îi răsună cu ecou în minte, tunând, când un toiag o izbi pe Lore în spatele urechii. Sângele îi năvăli în gură când își mușcă obrazul.

   Castor se clătina, tremurând de la efortul de a rămâne în picioare. Băiatul îi aruncă iar o privire și se forță să stea mai drept, așa cum făcu și ea.

   „Să nu cazi”, se gândi ea.

   „Nu voi cădea”, îi promise privirea lui.

   Iar atâta timp cât Castor stătea în picioare, avea să reziste și Lore.

   - Durerea este esența vieții, zise instructorul. Suntem născuți din durere și, dacă va fi se deveniți vânători, să vă onorați strămoșii, veți muri tot în durere.

   „Nu voi muri”, se gândi Lore, pe măsură ce vederea i se întuneca.

   Se uită iar la Castor, fără a-și mai dezlipi privirea de la el.

   - Mamele și tații voștri v-au dăruit sângele strămoșilor, continuă instructorul, dar ei nu sunt familia voastră. Aceștia din jurul vostru sunt frații și surorile voastre. Arhontele vostru vă este protector, lumină și lider. Este al vostru pater. Tatăl vostru adevărat. Pentru el învățați ce este durerea. Pentru el vărsați sânge.

   Lore scuipă sângele, aproape înecându-se cu el. Tatăl ei era arhontele ei.

   - Vă veți strădui să obțineți arete, dar nu există moarte mai măreață decât aceea a unui războinic care a obținut nemurirea gloriei pentru el însuși și pentru familia lui, spuse instructorul. Onoare. Glorie.

   Ceilalți - toți cei prezenți în sala de antrenament - repetară cu el.

   - Onoare.

   Lovitură.

   - Glorie.

   Lovitură.

   - Onoare.

   - Glorie.

   „Ei nu știu”, gândi Lore. „Ei nu știu care este destinul meu.”

   Avea să câștige onoarea și gloria. Avea să obțină kleos și să restabilească numele casei ei. Nu exista nimic mai important de atât. Casa lui Perseu avea să se înalțe iar și numele ei avea să intre în legendă.

   Castor se lipi cu spatele de ea, încă tremurând. Îl vedea când și când, printre lovituri, printre privirile de dispreț și de amuzament din jurul ei. Muci și sânge curgeau de pe fața lui Castor și clipea, încercând să vadă mai bine. Lore îl strânse de încheietură, echilibrându-l. Nu aveau să cadă. Împreună, aveau să își demonstreze forța. Aveau să arate că meritau să se afle acolo.

   Când priimi următoarea lovitură, Lore știu cum să smulgă amuzamentul de pe chipul celorlalți.

   - Mulțumesc, zise ea.

   Și iea, la următorul trosnet al lemnului pe umărul, pe pielea și pe genunchiul ei.

   - Mulțumesc. Mulțumesc. Mulțumesc.

   - Mulțumesc, repetă Castor. Mulțumesc.

   Iar și iar, până ce vocile lor se gâtuiră și loviturile încetiniră, oprindu-se, în cele din urmă. Instructorul ridică pumnul și ceilalți copii se retraseră.

   Lore își dădu seama că strângea în mână încheietura lui Castor, dar că îi era prea teamă ca să îi dea drumul.

   - Ajunge. Mergeți să vă spălați și să vă schimbați, spuse instructorul de undeva din apropiere. Restul, vom începe din prima poziție.

   Cei 2 copii șchiopătară spre ușă, Lore urmându-l pe Castor pe treptele spre vestiar. Copiii găsiră chitoanele roșii împăturite în teancuri organizate pe mărimi și fiecare își alese unul. Chiuvete lunguiețe mărgineau încăperea și în spate se zăreau cabinele de duș. Lore ridică unul dintre prosoapele din apropiere și, udându-l, începu să curețe sângele de pe fața băiatului. Castor făcu la fel pentru ea, atingând-o cu blândețe.

   Ochii lor se întâlniră și copiii zâmbiră larg.

NOUĂ

       „Nu.”

   Cuvântul răsună în capul lui Lore. Spatele ei se lipi de suprafața netedă a peretului, exact în momentul în care genunchii în cedară.

   „Cas”, se gândi Lore ghemuindu-se.

   În ciuda corpului său puternic, mersul lui nu avea siguranța rigidă a Atenei sau pasul ferm și rezervat al lui Philip sau al Achantei. În timp ce se apropia de altar, nu se vedea decât aceeași stângăcie pe care Lore o observase în timpul meciurilor lor, ca și cum mușchii lui erau tensionați precum un arc.

   Castor - noul Apolo - părea să se concentreze să își țină brațele relaxate și capul sus, dar din când în când privea în jos, ca și cum i-ar fi fost frică să nu se împiedice. Degetele i se strângeau unul câte unul, doar pentru a se relaxa din nou, iar și iar, cu fiecare pas.

   Lui Lore i se tăie respirația oricum.

   Familia lui îl împodobise într-un chiton alb strălucitor în a cărui mătase fuseseră țesute însemnele de aur ale noii sale divinități. Un umăr și o parte din pieptul lui neted și puternic erau dezgolite, iar brațele și picioarele erau neacoperite, cu excepția brățărilor strălucitoare din jurul încheieturilor și a baretelor de la sandale. 

   Efectul era devastator, chiar și înainte de a observa coroana din frunze aurite de laur ce se odihnea pe buclele lui întunecate.

   Pe fața noului zeu nu se mai vedea zâmbetul zeflemitor pe care i-l arătase în timpul luptei. Chipul lui era lipsit de orice expresie; dacă nu ar fi văzut licărirea îngrijorată din ochii lui, Lore probabil nici nu l-ar fi recunoscut ca fiind Castor.

   „Nu este Cas”, își aminti ea. „Nu acum. Oricine ar fi fost, oricine ar fi devenit, era altcineva acum.”

   Lore nu înțelegea cum nu își dăduse seama mai devreme cât de straniu era că vechiul ei prieten se afla într-o condiție fizică atât de bună față de ea, din moment ce tămăduitorii Unși și doctorii Străini, cu mulți ani în urmă, fuseseră siguri că moartea avea să îl ia în orice clipă. Ignorase până și scânteile de putere din ochii lui, spunându-și că nu erau decât reflexii ale luminilor din subsolul restaurantului. Își țesuse o poveste pe care să o poată crede. Văzuse o fantomă în locul unui zeu.

   Masca îi deveni brusc fierbinte, sufocantă. Ca și cum ar fi simțit-o, noul zeu dădu să se întoarcă spre fată. dar Philip îl întrerupse:

   - Stăpânul meu, spuse Philip.

   Castor se întoarse spre locul în care stăteau el și Acantha, de o parte și de alta a tronului.

   - Putem începe? Soarele este la zenit și arde strălucitor pentru tine.

   - Desigur, spuse noul zeu, luându-și locul.

   Apoi, mai tare și mai ferm:

   - Scuzele mele.

   „Cum?” se gândi Lore. „Cum este posibil?”

   Castor fusese un băiat de 12 ani în timpul ultimul Agon. Abia avea destulă forță cât să își ridice capul, în niciun caz suficientă pentru a ucide unul dintre ultimii zei vechi. Trebuia să fi fost o greșeală - cumva, era o greșeală.

   „Este adevărat”, îi șopti o voce în minte.

   Atunci de ce venise să o caute la lupte? De ce l-au scăpat Ahileii de sub supraveghere după ce l-au luat în siguranță de la Deșteptare?

   O senzație de teamă începu să o frământe în timp ce se uita cum Philip arăta în direcția tronului. Era ceva forțat în tonul bărbatului - ceva... ceva. Lore începu să îl studieze pe arhonte pe măsură ce noul zeu se apropia de el.

   Auzi din nou cuvintele lui Castor ca șși cum i le-ar fi șoptit la ureche.

   „Se întâmplă ceva. Nu știu în cine să am încredere.”

   Încă nu îl văzuse pe tatăl lui - nu îl văzuse nici pe Evander.

   Următorul ei gând veni cu o neașteptată și nemiloasă certitudine.

   „Philip avea să îl omoare.”

   Castor era marcat acum, zeu sau nu. Încălcase jurământul făcut arhontelui său și vărsase sânge pe care nu avea dreptul să îl verse.

   Despre ce era vorba? O iluzie menită să atragă vițelul de aur la altar pentru a fi sacrificat, astfel încât Philip să poată lua puterea pentru sine? Castor trebuie să fi știut.

   Existaseră mai mulți ucigași de neam de-a lungul secolelor de Agon, cu toții căutând să ia puterea de la cei pe care pretinseseră că îi iubeau și prețuiau. Majoritatea se abțineau, temându-se că cel mai cumplit soi de blestem avea să cadă asupra lor. Ucigașii de neam nu erau lăsați să supraviețuiască prea mult.

   Dar familia îl onoare și îl servise pe Philip Achilleos de mult mai mult timp, față de noul zeu care nu fusese nimic mai mult decât un copil firav și enervant pentru ei. Lore se întrebă dacă mai avea și alți aliați în afară de ea.

   Ea căută șurubelnița prin faldurile robei, în timp ce Castor se mișca în jurul piscinei, uitându-se la fetițele adunate la marginea ei. Tronul părea să sclipească de bucurie la vederea lui.

   Zeii străvechi fuseseră înspăimântător de ingenioși în uciderea rivalilor sau a dușmanilor. Când Lore se uită iar la scaun, nu putu să vadă decât modurile în care ar fi devenit o armă letală pentru un zeu muritor. O otravă ar fi putut fi amestecată cu aurul, așa cum fusese odată acoperită tunica lui Nessus și dăruită lui Herkles. Sau o lamă ar fi putut fi ascunsă într-un panou, gata să intre în carnea lui moale.

   Dar dacă Philip și-ar fi dorit puterea lui Castor, atunci ar fi trebuit să îi dea chiar el lovitura finală. Lore își scutură caul, eliberând o parte din tensiunea ce i se adunase între omoplați. Nu avea cum să o facă acolo, în fața tuturor.

   Fața bărbatului era calmă, dar Lore putea simți disprețul din spatele acelei stăpâniri de sine. Philip și Acantha îngenuncheară primii în fața lui Castor. Când Philip vorbi, o făcu în limba străveche, melodios ca un râu ce se revarsă peste mare.

   - Te onorăm, Luminatule, și îți mulțumim, căci ghidezi soarele pe cerul întins. Auriga, ucigașule de șerpi, Premăritule, Preaputernicule: aducător de molime, tămăduitor al muritorilor; sol al cântecului, poeziei și al imnului; voce profetică; protectorule, maestre al furiei....

   - Da, îl întrerupse Castor pe un ton amuzat pe care Lore nu îl mai auzise folosindu-l. Cred că astea sunt aproape toate.

   Gura lui Lore se deschise. Ar fi râs de expresia ce apăruse pe fața lui Philip, doar că încăperea amuțise.

   - Fii... reîncepu Philip uitându-se la Castor.

   Noul zeu își puse un cot pe brațul îmbrăcat în stofă al tronului său și stătea cu bărbia sprijinită în podul palmei. Îi făcu plictisit semn lui Philip să continue.

   Castor fusese întotdeauna respectuos. Nu chiar timid, dar nici sfidător. Dacă exista cineva care ar fi putut avea măcar o slabă șansă ca noua divinitate să nu i se urce la cap, atunci el ar fi fost acea persoană. Ar fi trebuit să fie el.

   „S-a ales praful și de asta”, se gândi Lore, ducându-și mâna la piept. „Puterea este cel mai puternic drog.”

   - Fii bine-venit înapoi în leagănul muritor în care te-ai născut. Te onorăm și îți cerem să continui să protejezi Casa mărețului Ahile, spuse Philip. În semn de mulțumire, soția mea, Acantha, fiica...

   - Știu cine este soția ta, spuse Castor. Din fericire, nu mi-am pierdut și mințile odată cu mortalitatea, deși mă faci să pun asta la îndoială.

   Un murmur trecu prin rândurile vânătorilor ce își aruncau priviri stânjenite și confuze.

   Philip continuă cu pumnii încleștați pe genunchi.

   - În semn de mulțumire, vor organiza o ceremonie sfântă de sacrificiu în jurul mărețului altar, pe care l-am construit pentru tine pe pământul strămoșilor noștri.

   Lore se încruntă. Ritualul presupunea uciderea și irosirea a 100 de vite. Castor părea să împărtășească aceeași părere.

   - Aș prefera să dai carnea oamenilor flămânzi din acest oraș, spuse Castor pe un ton incredibil de rece.

   Cineva din partea cealaltă a camerei trase brusc aer în piept. Fața lui Philip se făcu roșie de furie. Fălcile i se mișcau înainte și înapoi ca și cum i-ar fi fost greu să vorbească.

   Cel mai probabil trecuseră decenii de când cineva îi vorbise pe un asemenea ton, iar Lore voia să savureze momentul, măcar pentru încă câteva clipe.

   - Îți oferim și acest spectacol, precum și un cântec compus în onoarea ta, spuse Acantha dulce.

   Micile Muze se ridicară în picioare la auzul cuvintelor. Femeia ce interpreta la liră începu să cânte din nou o melodie liniștită și veselă. Fetele începură să cânte și să danseze într-o coregrafie atent pregătită. Mișcările lor deveniră însă rigide de îndată ce observară că noul zeu se uita la ele.

   Castor le zâmbi încurajator, dar zâmbetul îi dispăru repede când își dădu seama că una dintre fete - Calliopea - plângea.

   Erau copile, chiar mai tinere decât fusese Lore când se alăturase grupului de antrenament de la Thetis House. Aerul din plămânii lui Lore începuse să se transforme în foc privind cum fata începe să plângă din ce în ce mai tare; lacrimile și mucii îi șiroiau pe față în timp ce încerca să danseze, dându-și fără îndoială seama cât de tare urma să fie pedepsită mai târziu.

   Când dansul se termină în sfârșit, Castor nu aplaudă împreună cu vânătorii. Doar dădu din cap, privirea lui întunecată întorcându-se la Philip.

   - Aceste fete sunt cele mai... bune din parthenoi-ul nostru, spuse Philip oprindu-se pentru o clipă asupra cuvântului „bune”. Dacă vreuna dintre ele îți este pe plac, o poți avea ca oracol. Sau poate ca amantă, odată ce sângerează prima dată.

   Lore se întreba de unde ar putea face rost cineva de o cămașă otrăvită în timpurile noastre și cât de bine s-ar menține în ambalajul de cadou atunci când i-o va trimite prin poștă direct lui Philip Achilleos.

   Parthenoi-ul era alcătuit din acele tinere, ținute departe de Agon. Ele nu aveau să devină niciodată leoaicele care vânau pentru familia lor, dar aveau rolul de a asigura supraviețuirea acesteia, dând naștere altor copii. Cea mai mare frică a lui Lore fusese să devina una dintre aceste fete, să nu i se permită să participe la Agon. Asta cel puțin înainte de a descoperi că există și sorți mai rele de care să se teamă.

   „Prizoniere”, se gândi ea, în timp ce veninul îi pompa prin vene. „Asta era tot ce erau acele fete. Asta era tot ce urma să li se permită vreodată.”

   Lore își imagină cum ar fi fost să înceapă să taie prin marea de vânători pentru a ajunge la fete și a le lua de acolo, înainte ca altcineva să le poată răni. Dar, apoi, noul zeu vorbi.

   - Sunt încântătoare, spuse Castor cu o expresie întunecată pe chip. Dar, îți interzic să le mai oferi cuiva din această familie sau oricui altcuiva, până nu ajung la maturitate și își aleg singure partenerii.

   Furia ce o strângea pe Lore în piept dispăru brusc.

   - Stăpâne? spuse Philip iar, vocea lui răsunând în liniștea uluită din încăpere.

   - Să aranjezi căsătoria unor copii, când ei ar trebui să se joace și să învețe, este un obicei demn de dispreț. Nu mai facem de mult asta cu băieții noștri. Ar trebui să fie valabil pentru toți copiii, spuse Castor, vocea lui devenind din ce în ce mai tare cu fiecare cuvânt. Ești arhontele acestei linii, Pater, dar eu sunt zeul lor. Dacă vrei să primești binecuvântarea mea, asta îți cer.

   Lore simți pentru prima dată o rază de speranță, dar aceasta dispăru repede văzând reacțiile vânătorilor din jurul ei. Supărare, mânie sau chiar confuzie. Una era să fii iubit și temut, și altceva să fii temut și înjurat. Singurul lucru pe care vânătorii îl urau mai mult decât dezonoarea era schimbarea.

   Acantha îl prinse pe soțul ei de mână și îl trase înapoi. Lore bănuia că nici ei nu îi displăcea în totalitate felul în care i se vorbea soțului ei, dar femeia era prea înrădăcinată în viața lor îngrozitoare pentru a o arăta.

   - O, Luminatule, începu ea, de mult dorim să învățăm cum să te servim mai bine. Din moment ce ai hotărât să nu ni te arăți, nu am putut crea artă în chipul tău. Vila pe care am construit-o pentru tine în munți a rămas goală și ofrandele tale sunt neatinse. Dacă dorești ceva de la noi, spune-ne.

   „Ce?”

   Lore se ridică în picioare în sfârșit pentru a vedea mai bine fața lui Castor. În mod normal, noii zei își manifestau forma fizică imediat ce puteau pentru a duce cea mai bună viață nemuritoare posibilă.

   - Darurile mele nu v-au mulțumit? întrebă Castor.

   - Au fost minunate, spuse Acantha răbdătoare. Dorim doar să îți facem pe plac. Dacă ne-ai spune mai multe despre numele tău, am avea puterea de a face lucruri mărețe sub lumina lui.

   Auzind asta, Castor păru să se liniștească puțin. Se lăsă pe spate și părea că își cântărește următoarele cuvinte. Într-un final, privirea îi căzu asupra lui Philip.

   - Vino la mine, arhonte al Casei lui Ahile, spuse Castor. Îți voi face onoarea de a fi primul căruia îi voi spune ce nume mi-am ales.

   Omul părea să se fi liniștit puțin și se apropie de tron. Castor îl lăsă să se aplece spre el înainte de a vorbi destul de tare cât să îl audă toată lumea.

   - Voi fi cunoscut sub numele de Castor.

   Philip explodă, în sfârșit.

   - Trebuie să îți alegi alt nume, după cum este tradiția! spuse el, smulgându-se din prinsoarea soției lui. Nu îți poți păstra numele pe care l-ai avut când erai muritor!

   Castor transformase discuția din una în care aducea reproșuri, în una menită să ațâțe. Chiar și acum, tonul lui calm și zâmbetul aveau doar rolul de a-l înfuria pe bătrân.

   - Doresc să îl folosesc în onoarea mamei mele muritoare, care mi l-a dat. Există vreo regulă pe care nu o cunosc sau îmi pui la îndoială atât calitatea numelui, cât și decizia?

   Lore oftă.

   „Încerci să te omori?”

   - Desigur, continuă Castor, poți să mă numești, în continuare „stăpâne” sau „Luminatule”. S-ar putea să răspund ocazional și la „Excelența Voastră Supremă”.

   Aprecierea și exasperarea se luptau în ea. Lore și Castor îl urâseră întotdeauna pe Philip din cauza modului în care îi batjocorise, chiar și înainte de a opri tratamentul lui Castor. 

   Castor avea probabil multă mânie reprimată pe care trebuia să o elibereze, se gândi Lore, dar nu era sigură că înjosindu-l pe arhonte și bătându-și joc de propria lui Casă era cea mai bună cale.

   - Te-am nemulțumit? îl întrebă Philip pe noul zeu. Nu ți-am arătat respectul cuvenit?

   - Sunt satisfăcut, zise noul zeu.

   „Toată ideea era să supraviețuiești chestiei ăsteia, idiotule”, se gândi Lore.

   Ca și cum ar fi auzit-o, Castor se calmă, își îmblânzi tonul din nou și spuse:

   - Acum că am rezolvat și problema asta, vorbește-mi despre Casa lui Ahile și ce favor dorești, arhonte.

   Philip trase aer în piept și își îndreptă spatele.

   - Vei fi fericit să afli, stăpânul meu, despre nașterile din ultimii 7 ani, de la ascensiunea ta....

   Cu coada ochiului, Lore surprinse un întârziat ce urca treptele - Evander. Tânărul își făcu lor prin mulțime, îndreptându-și cu mâna stângă tunica din mătase argintie. Cealaltă mână, îmbrăcată cu o mănușă neagră, rămase nemișcată în dreptul stomacului.

   „Rahat”, se gândi Lore.

   Van era prea deștept pentru binele lui și nu îi scăpa nimic. Și un șoim ar fi preferat să îi ceară părerea, în loc să aibă încredere în proprii ochi.

   Ceea ce înseamnă că Lore ar fi trebuit să plece în urmă cu 5 minute.

   Și Castor îl văzu, întâlnind rapid privirea tânărului, înainte de a-și întoarce atenția asupra lui Philip, care își continua stoic raportul despre căsătorii, decese și variile proprietăți și afaceri ale Casei.

   - Medicamentele și vaccinurile tale au fost aprobate de autorități și ne așteptăm să vedem profiturile la începutul semestrului următor, continuă Philip. De fapt, cred că acesta este doar începutul a ceea ce putem realiza dacă tu, prin puterea ta, ai crește cererea.

   Castor se aplecă încruntat.

   - Favorul pe care l-am cere de la tine, Luminatule, spuse Philip, ar fi ca atunci când revii la adevărata formă și putere să creezi o boală pe care doi noi să o putem vindeca.

   Lore își încleștă fălcile atât de tare, încât o durea să le țină închise.

   - Am fost binecuvântați cu abilitatea ta de a-i vindeca pe alții, dar trebuie să mergem și mai departe de cea și să căutăm o nouă oportunitate. Nu trebuie să fie multe morți, continuă Philip încurajat de murmurul aprobator din jur. Câteva mii ar fi suficiente pentru a asigura o cerere la nivel global...

   - Nu, spuse Castor pe un ton acid. Nu îmi stă în putere să creez boli și molime și nu aș fi făcut-o nici dacă aș fi putut. Voi face tot ce îmi stă în putere pentru a servi această familie. Dar nu voi fi un maestru al morții sau al terorii.

   Philip se clătină pe picioare, retrăgându-se câțiva pași.

   - Stăpâne...

   - Sunt sigur, începu Castor să zică, pe același ton, că nu trebuie să îți reamintesc de ce a luat naștere Agonul și de ce Zeus nu i-ar permite lui Apolo sau succesorilor săi să aibă această putere, așa cum nu trebuie să îți reamintesc de toate bolile oribile care există deja în această lume. Poate ai putea chiar să mă întrebi ce am făcut pentru a-i ajuta pe cei care suferă de aceeași boală care m-a afectat și pe mine când eram muritor, sau cum ai putea continua procesul pe care l-am început pentru a asigura medicamente la prețuri decente pentru toată lumea.

   Acantha făcu o plecăciune.

   - Un plan înțelept. Aș fi fericită să conduc un astfel de proiect.

   Vechii zei fuseseră niște monștri: egoiști, vanitoși și cu o sete de sânge de neegalat. Uitându-se acum în sală și observând privirile dezamăgite și furioase ale oamenilor, Lore putea să vadă începuturile unor vremuri și mai sinistre.

   - Evander, fiu al lui Andonis, spuse Castor uitându-se la tânărul cu piele închisă. Ce vești ai despre Agon? Ai putut să negociezi pentru morții noștri?

   Evander se apropie de piscină și îngenunche lângă ea. Ceva se schimbă în expresia lui Castor și își deschise buzele pentru a vorbi, dar Van i-o luă înainte.

   - Am datoria de a raporta moartea lui Hermes...

   Vânătorii din jurul lui nu îl lăsară să termine. Un vacarm îngrozitor cuprinse întreaga sală. Mâinile lui Lore căzură pe lângă corp, iar degetele îi amorțiră.

   Atena și Artemis erau acum ultimii dintre zeii originali. Alt gând și mai îngrozitor îi veni în minte:

   „Trebuie să îi spun.”

   Desigur, în curând era posibil să rămână doar Artemis, dacă Lore nu pleca pe dată pentru a găsi o cale de a o ajuta pe Atena: dar măcar asta era o informație utilă.

   - Cine a revendicat omorul? ceru să știe Philip.

   Van avea un fel de a fi aparte, un calm tulburător chiar și în fața veștilor proaste, chiar și când spuse:

   - Noul Ares, cel care a ales numele Wrath.

   Vacarmul crescu din nou în intensitate, de data asta răsunând de un alt tip de furie.

   - L-a ucis știind că nu îi va putea lua puterile? urlă Philip.

   - Ești sigur? întrebă Castor.

   - Dronele mele au înregistrat momentul morții, spuse Van. Am mai multe vești. Casa Cadmizilor a luat-o și pe Tidebringer.

   Alt val de rumoare străbătu sala.

   - Vie sau moartă?

   - Era în viață, dar la limită, relată Van. Sursele mele îmi spun că Wrath a vrut să obțină ceva informații de la ea, dar Tidebringer nu s-a mai trezit și a terminat treaba înapoi în tabăralor.

   Lore simțea... nu chiar o tristețe, ci mai mult un fel de realizare a faptului că era acum ultima membră a Casei lui Perseu. Strămoșii ei probabil urlau în Ținutul Morților.

   - Ce informație ar fi putut dori de la ea?

   -  Încă cercetez, spuse Van, dar, adăugă pe urmă cu înțeles, poate ceea ce am discutat mai devreme?

   Pentru o clipă, Lore crezu că cei 2 vorbeau despre noua versiune a poemului. Dar pe urmă își aminti de avertismentul lui Castor, din timpul luptei lor.

   „El caută ceva și nu știu dacă nu cumva este vorba de tine.”

   Nu - nu putea să fie vorba despre asta. Tidebringer nu știa unde este sau cum să o găsească.

   - Încearcă să intimideze familiile, spuse Philip adresându-se mulțimii și captându-le atenția cu vehemența lui. Nu ne vom lăsa intimidați.

   Van nu spuse nimic, dar se uită cu subînțeles la Castor.

   - Cred că încearcă mai mult decât atât. Casa lui Tezeu s-a aliat cu Casa lui Cadmus. Sunt sub comanda lui Wrath acum.

   - Ce? spuse alarmat Philip încercând să se facă auzit peste murmurul mulțimii.

   - După cum știi, Casa lui Tezeu a pierdut majoritatea parthenoilor în timpul ultimul Agon, după ce Artemis a descoperit locul în care se ascundeau, spuse Van.

   Stomacul lui Lore se făcu ghem când își aminti. Zeci de fete tinere, masacrate de zeița ce le fusese odată ocrotitoare.

   - Spionii mei îmi spun că, pe lângă o recompensă considerabilă în bani, continuă Van, Wrath le-a promis căsătorii și siguranță, în schimbul loialității lor.

   - Lașii! țipă cineva de lângă Lore.

   - Liniște... liniște! ceru Philip. Ei nu au un nou zeu care să-i protejeze, așa cum avem noi.

   Dacă nu ar fi fost atentă la Castor pentru a vedea cum reacționează, Lore nu ar fi observat felul în care fața lui păru să se scufunde, cum ochii i se strânseră închiși. Un tremur îi străbătu obrajii, iar pumnii i se încleștară pe brațele tronului.

   - Săpâne, începu Van să spună, dacă îmi permiți...

   Imaginile din oglinzi săltară, distorsionate. Lore sări de lângă zid și inima i se urcă în gât.

   Boxele ascunse, ce până atunci redaseră sunetul distant al valurilor, bubuiau acum cu sunetul unor tove ce speriaseră ahileii care alergau acum prin încăpere.

   - Ce se întâmplă? țipă Philip. Cineva să le închidă!

   Oglinzile se întunecară, lăsând doar lumina creuzetelor să lumineze calea către scări.

   Pe cât de brusc începuse sunetul tobelor, pe atât de brusc se și opri. Castor se ridică în picioare, părând că știa ce urmează să se întâmple.

   - Ahilei, spuse o voce adâncă și aspră venind din boxe. Ahilei ascultați-mă.

ZECE

        Teama care o cuprinse pe Lore părea să o despice pe dinăuntru. Pielea i se acoperi de sudoare, rece precum degetele lui Thanatos.

   Țipetele sfâșiară încăperea. Câțiva vânători dădură buzna spre intrare, doar ca să se prăbușească la podea. Ceilalți picară secerați; veșmintele lor de mătase li se strângeau în jurul picioarelor ca niște bălți lucioase în timp ce se agățau de coloane și unii de alții, încercând să se ridice. Alții se chinuiau să ajungă la micile pumnale pe care le ascunseseră în haine.

   Trupul lui Lore o trădă la rândul lui. Picioarele fetei erau ca din gumă, lipsite de forță; se izbi de podeaua lustruită, cuprinsă de un nou val de teamă. Membrele ei se simțeau deodată mici și goale pe dinăuntru și ea nu avea energie nici măcar cât să ridice capul.

   Aristos Kadmou - Wrath. Aceasta era una dintre puterile lui.

   Lore se agăță de acest gând, încercând să alunge panica înainte de a se lăsa cotropită de ea. Noul Ares putea induce setea de sânge într-o persoană, dar putea, la fel de ușor, și să îi slăbească voința și trupul.

   Lore încercă să își arunce picioarele în față, ca să și le îndrepte sub ea, dar ele nu o ascultară. Inspiră adânc pe nas și se răsuci pe loc, căutându-l pe Castor.

   Tânărul stătea în picioare în același lor, aparent neafectat, în timp ce privea oripilat ce se întâmpla în restul încăperii. Când Acantha gemu, prăbușită la pământ, Castor merse la ea, încercând să o tragă înapoi în picioare. Palmele lui luceau, acolo unde atingea trupul femeii, însă Acantha era moale ca o păpușă în brațele lui.

   Pe chipul lui Castor se războiau îngrijorarea și frica. Lore îi auzi gândurile de parcă le-ar fi strigat:

   „Ce să fac? Ce să fac?”

   Lore înțelegea acum. Wrath își dorea ca tânărul zeu să privească dezastrul. Să știe ce urma să se întâmple.

   Apoi, în cele din urmă, vorbi.

   - Salutări ție, Castor Achilleos și neamului tău, zise Wrath.

   - Nu este nevoie de spectacolul acesta. Îți înțelegem puterea, răspunse Castor, rece. Spune-mi ce vrei.

   Trupul lui Lore se dezmoriți și fata inspiră șocată, auzind vânătorii din jurul ei țipând și încercând să se ridice iar, în tim ce influența zeului se estompa.

   - Îți ofer kleos, zise Wrath. Jură-mi credință, tinere zeu. Folosește-ți puterea după voia mea și Casa lui Ahile nu va fi distrusă. Refuză, și cu toții vor muri de sabia mea, începând cu tine.

   - Amenințări goale, șuieră Philip, clătinându-se pe picioare. Îți vom ține piept.

   - Vei lăsa muritorul să vorbească în numele tău, tinere zeu? întrebă Wrath. Le ofer tuturor ce vor un loc în luma ce va să fie, cea pe care o vom crea împreună - un loc cu puteri și bogății nemaivăzute. Agonul va lua sfârșit, dar aceia care mă vor servi pe mine vor fi răsplătiți.

   Lore se ridică cu greu de la podea, sprijinindu-se de una dintre mesele răsturnate.

   Castor strânse în mâini spătarul tronului de aur, închizând ochii. Îi deschise cu greu.

   - Ahileii nu vor servi pe nimeni.

   - Acesta-i răspunsul tău? zise Wrath. Atunci, fie.

   - Opriți-le! urlă Philip.

   Bărbatul ridică unul dintre creuzete și îl aruncă spre cea mai apropiată oglindă, spulberând-o.

   - Opriți electricitatea!

   - Noul vostru zeu vă disprețuiește, continuă Wrath, vorbindu-le acum vânătorilor. Este slab, cel mai slab dintre zei. Nu este în stare să manifeste o formă fizică. Nu știe să își folosească puterea pe deplin. Eu voi avea grijă de voi și vă voi servi, așa cum îmi veți servi și voi. Mă voi desfăta cu onoarea voastră, îmi voi împărți puterea și forța. Doar eu vă pot proteja. Doar eu vă pot elibera.

   - Casa lui Ahile nu va îngenunchea, spuse Philip. Nu ești nimic altceva decât un laș ce se ascunde în spatele unor ecrane. Îi vei proteja? Nu vei catadicsi măcar să ne dai morții înapoi.

   Vânătorii bătură din picioare și vocile lor mugiră feroce, la unison, aprobator. Ecranele pâlpâiră iar, iar roșul pulsatoriu se transformă în ceva groaznic. 

   Un șir de capete tăiate fuseseră lăsate într-un șanț plin de gunoaie; aveau ochii scoși și înlocuiți cu monede de argint. Fălcile lor fuseseră rupte și gurile le erau căscate, în semn de batjocură pentru măștile ahileilor.

   Philip și alți câțiva sparseră restul oglinzilor, dar era deja prea târziu.

   - Veniți să îi luați, zise Wrath cu vocea distorsionată când conexiunea fu întreruptă. Îi veți însoți destul de curând.

UNSPREZECE

          Lore profită de haosul ce se creo în urma declarației de război a lui Wrath ca să fugă.

   Își croi cale printre grupurile de ahilei, îndreptându-se direct spre scară. Avea la dispoziție puțin timp ca să se strecoare afară, înainte ca măsurile urgente de siguranță să îi facă evadarea imposibilă. Trebuia să se întoarcă la Atena. Trebuia să găsească ajutor în altă parte și să îi spună zeiței ce se întâmplase.

   Dar Castor...

   Lore aruncă o privire fugitivă spre noul zeu, deloc surprinsă văzându-l înconjurat de vânători înarmați. Era palid ca o coală de hârtie când una dintre gărzi dădu o comandă pe un ton jos și făcu semn spre celălalt capăt al încăperii.

   „El ar putea să o vindece”, se gândi Lore.

   Conversația de mai devreme confirmase faptul că moștenise acea putere de la Apolo. Ar fi reprezentat o soluție facilă pentru problema urgentă a lui Lore.

   Nu. Nu îl putea lua pe Castor cu ea. Lore știa asta, dar regretul care o cuprinse nu părea să se estompeze. Atena nu ar fi permis niciodată ucigașului fratelui ei să trăiască, iar a-l scoate din Thetis House fără a fi urmăriți de ahilei până acasă era imposibil.

   Lore nu îi putea pune pe Miles, pe Castor sau pe Atena într-o prijmedie mai mare decât erau deja. Castor era mult mai în siguranță acolo, alături de familia lui. Chiar și cu Philip, și chiar și după declarația de război a lui Wrath.

   Deși mesajul zeului era periculos,  căci îl făcuse pe Castor să pară slab în fața ahileilor, îl și salvase, într-un fel, pe noul Apolo. Vânătorii erau mânați de o mândrie monstruoasă, și nimeni nu excela mai mult decât ahileii, din acest punct de vedere. Nu și-ar fi trădat niciodată noul zeu de bunăvoie, și mai degrabă ar fi murit decât să fie subjugați de voia unui străin.

   Lore mai privi o dată jur-împrejur, în timp ce gândurile îi alergau prin minte.

   „Nu mă dezamăgiți, nemernicilor”, își zise ea. „Nu îl lăsați să moară.”

   Van se desprinse din locul în care vorbise cu Acantha și se întreptă spre Castor, traversând camera din câțiva pași mari. Trecu la câțiva centimetri de Lore - suficient de aproape pentru ca fata să simtă mirosul de portocale și de santal al parfumului său, și Lore abia se abținu să nu îl prindă în brațe.

   Trecuse așa de mult timp de când îl văzuse ultima dată.

   Erau copii pe atunci, hoinărind liberi prin oraș. Castor fusese mereu o carte deschisă, ușor de citit și de înțeles; Van era un jurnal ce rămânea încuiat și ascuns sub saltea, cu excepția momentelor în care o învinovățea pe Lore pentru că îl băga pe Castor în belele sau că îl atrăgea în situații pe care Van le considera periculoare - ceea ce, pentru Van, însemna cam tot ce era amuzant.

   Și adevărul era că încrederea lui Lore era ca un vomul rar - nu se împrumuta adesea, și niciodată cu mărinimie. Loialitatea lui Van pentru familia lui era mai presus de o așa-zisă prietenie; Lore era obligată să găsească o cale de a ieși din Thetos House de una singură așa cum se întâmpla mereu.

   Astfel, Lore urcă treptele, urmând același drum pe care sosise, din ce în ce mai neliniștită cu fiecare clipă ce trecea. O greutate insuportabilă ancoră în adâncul stomacului ei. Lore urcă cu greu ultimele trepte, chinuindu-se să respire, în timp ce panica îngrozitoare o cuprindea iar.

   „Wrath.”

   Vocea lui răsunase în acele părți rănite ale sufletului ei, răscolind imaginile părinților și surorilor ei, pe care încercase din răsputeri să le suprime ani de zile.

   Dacă tezeizii se aliaseră cu el, atunci între Wrath și Atena s-ar fi ridicat sute de soldați; vechea zeiță nu avea cum să se apropie suficient ca să își respecte partea de învoială. Gândul acesta o șocă pe Lore.

   „De fapt, este chiar mai rău de atât”, își dădu ea seama.

   Dacă Wrath își croia cale spre ceilalți zei, vechi și noi, atunci vânătorii lui aveau să o hăituiască pe Atena neobosiți. Aristos Kadmou nu își propunea ținte mici sau inofensive. Își elimina dușmanii de pe tabla de joc, iar orice ar fi plănuit el nu avea să se termine acolo.

   „Și Cas...”

   Lore avea atât de puține legături în viața ei din trecut, și gândul de a găsi una reprezentase un drog puternic, fie că voia să recunoască sau nu. Încetase să mai creadă în Moire cu ani în urmă, dar imaginea lor îi era acum clară în minte; lucirea săbiilor lor tăind cu voioșie relațiile ei cu toți și cu toate, până nu îi mai rămânea nimeni și nimic.

   - Revino-ți, smiorcăito, mormăi Lore.

   Avea o viață bună în oraș, un cămin adevărat. Și îl mai avea și pe Miles, care o aștepta încă acasă, cu un zeu care s-ar fi scăldat cu bucurie în sângele lui. Dar Lore își dorea aproape singura persoană care fusese întotdeauna capabilă să o liniștească, fie că era vorba de furia sau de frica ei. Își dorea singura persoană la care se putuse uita vreodată cu încredere că avea să fie acolo.

   Și-l dorea pe Castor.

   Lore își mușcă buza, chinuindu-se să își înghită nodul din gât. Găsi ușa pe care intrase și prinse clanța. Mânerul zdrăngăni, însă nu se mișcă deloc.

   - Oh, perfect, bombăni ea.

   Lore încercă iar ușa, de data asta cu mai multă forță.

   - Nu am timp de așa ceva.

   Lore își dădu la o parte veșmintele de împrumut, pipăind buzunarul de la spate al pantalonilor scurți, în căutarea bucățelei de plastic folosite pentru a forța încuietoarea. Înăuntru nu găsi decât scame.

   „Rahat.”

   Pesemne că o scăpase când intrase pe ușile franțuzești sau o așezase pe undeva când se schimbase.
   Lumânările din hol ardeau încet, pâlpâind. Mirosul de fum și de ceară fierbinte acapara totul, amestecându-se cu cel de tămâie, ce răzbătea de la nivelul inferior.

   Lore își linse buzele uscate, încercând să își evalueze opțiunile în ciuda epuizării și a nervilor întinși. Dădu să încerce următoarea ușă de pe coridor. Apoi următoarea, și următoarea.

   - Normal că înțeleg, zise cineva din josul scării.

   Vocea fu urmată de pași grei și rapizi.

   - Breșă de securitate - mă tem...

   Lore blestemă în gând, grăbindu-se spre următoarea ușă, inventând deja o mie de posibile scuze pentru ceea ce făcea.

   „Patrulez, investighez un zgomot, îmi recuperez geanta, voiam să fiu sigură...”

   Niciuna dintre ele nu era necesară. Ultima ușă de pe coridor, cea cu încuietoarea electronică, era întredeschisă.

   Lore se strecură înăuntru, închizând ușa bine în urma ei, respirând greu pe sub mască. Încăperea era întunecată, dar prin lucarna vopsită pătrundea suficientă lumină. Un pat mare, impresionant, cu baldachin din mătase, trona în centrul camerei, între două ferestre. Un șifonier ce părea să fi datat de secole era lipit de unul dintre pereți, pictat cu o scenă pastorală cu vite și păstori, destl de ștearsă. Perne moi erau aranjate pe podea sub forma unor flori și peste tot prin cameră se găseau candelabre somptuoase, ce așteptau să fie aprinse. În aer se simțea încă mirosul vopselei proaspete și covoarele păreau prea curate pentru a nu fi nou-nouțe.

   Lore cu siguranță intrase în dormitorul lui Philip și al Acanthei, proaspăt renovat pentru perioada în care locuiau acolo în timpul Agonului.

   Ceva se mișcă pe pat și Lore își îndreptă privirea într-acolo.

   La capătul patului dormea un câine enorm și mițos. Pe botul ce părea să se prelungească cu o barbă și pe vârful urechilor apăruseră fire de păr alb. Blana neagră era presărată cu alb, de parcă tocmai se întorsese dintr-o cursă prin zăpada din Central Park, alături de Lore și de Castor. Un șuvoi subțire de bale se întindea dinspre botul lui, pe cuvertura de mătase. 

   Ochii lui mari se deschiseră și își ridică capul, ca și cum o recunoștea pe fată.

   - Chiron? șopti Lore.

   Fata își ridică masca, pentru a se uita mai bine la el, exaltată de un val mic de bucurie. Câinele era încă în viață - pesemne că avea vreo 14 ani. Se apropie lent de ciobănescul grec, întinzând mâna.

   Câinele fusese tovarășul permanent al lui Castor, încă de când băiatul era suficient de mic ca să îl călărească. Îl urmase cu devotament, ca o dădacă copleșiită, în multele lor aventuri prin oraș.

   Coada câinelui foșni pe cuvertura de mătase și Lore se simți ciudat de ușurată când animalul îi linse degetele, în semn de salut.

   - Și mie mi-a fost dor de tine, prostănacule, zise ea, mângâindu-i urechile. Presupun că nu ai învățat să vorbești omenește ca să-mi spui cum să ies de aici, nu?

   Câinele coborî capul și se întoarse înapoi la somn.

   - Mda, mormăi Lore. Așa credeam și eu.

   Covorul gros îi amuți pașii când dădu târcoale camerei. Nu exista vreun balcon - și nici ferestre, cu excepția lucarnei. Același lucru era valabil și pentru sala de baie surprinzător de luxoasă, anexată dormitorului.

   Fata aruncă o altă privire lucarnei, stând pe gânduri. Dacă s-ar fi putut urca acolo, ar fi putut să o deschidă și să se strecoare afară, însă pe acoperiș s-ar fi întâlnit cu vânătorii pregătiți de luptă. Lore se agăța cu forță de ultimele bucățele de mândrie, dar chiar și era știa că nu încăpea comparație între lupta cu vânătorii și bătaia dată unor puști răsfățați, de bani gata.

   Câinele deschise un ochi.

   - Nu te uita așa la mine, îi zise. Îmi planific evadarea.

   Capul lui Chiron se întoarse spre ușă. Un moment mai târziu, Lore îi auzi și ea.

   - Fii sigur că vom... zise o voce înăbușită, din ce în ce mai răsunătoare pe măsură ce se apropia.

   Lore își trase masca la loc și se ascunse sub pat, doar ca să se rostogolească înapoi când își dădu seama că putea fi văzută din prag. Se îndreptă spre șifonier, însă Philip sau Acantha aveau să îl deschidă pentru a se schimba la un moment dat și deși, Lore ar fi putut explica multe lucruri, nu era așa de sigură că ar putea inventa o scuză acceptabilă pentru faptul că era în dulapul lor. Asta însemna că nu îi mai rămânea decât cea mai proastă opțiune.

   Fata se ascunse în spatele paravanului - spera ea - decorativ, de lemn, din colțul îndepărtat al dormitorului în tip ce ușa se deschise. Între două dintre panourile de lemn era un gol suficient de mare pentru ca Lore să îi vadă pe cei 3 bărbați ce intrară.

   Lore își înțelese greșeala într-o clipă.

   Acela nu era dormitorul lui Philip și al Acanthei.

DOISPREZECE

          Chiron se ridică în 4 labe și mârâi.

   Lore tresări auzindu-l. Nu îl mai auzise niciodată lătrând în felul acela, grav și uruitor.

   - Ușurel, bestie, zise Philip, ridicând o mână împăciuitoare. Culcat.

..............................................