Străinul, Stephen King

 1-10
ARESTAREA

- 14 IULIE -

1.

           Mașina era una fără însemne, un sedan oarecare, de fabricaţie americană, vechi de câţiva ani. Însă o deconspirau flancul negru al anvelopelor şi cei trei bărbaţi dinăuntru.

   Cei doi de pe locurile din faţă purtau uniforme albastre. Cel din spate era mare cât o casă şi era îmbrăcat în costum. Pe trotuar erau doi băieţi de culoare, unul cu piciorul sprijinit de un skateboard portocaliu şi zgâriat rău de tot; celălalt, cu o placă de culoarea limetei sub braţ. Cei doi puşti au văzut maşina intrând în parcarea Complexului Estelle Barga, după care s-au uitat unul la celălalt.
   Un puşti a spus:
   - Gaborii!
   Celălalt a spus:
   - Nu zău!
   Au tulit-o amândoi fără alte deliberări, împingându-se cu piciorul liber în asfalt. Regula era una foarte simplă: când gaborii apar, e timpul ca tu să dispari. Părinţii îi învăţaseră că vieţile oamenilor de culoare contează, însă nu neapărat şi din punctul de vedere al gaborilor.
   Pe terenul de baseball, spectatorii începuseră să ovaţioneze şi să bată ritmic din palme când echipei Dragonii Aurii, din Flint City, i-a venit rândul să lovească, la finalul reprizei a noua.
   Cei doi băieţi nici nu s-au uitat înapoi.

2.

       Declaraţia domnului Jonathan Ritz (10 iulie, 9:30 p.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph Anderson)
   Det. Anderson: Ştiu că sunteţi tulburat, domnule Ritz, este perfect normal să fiţi, dar trebuie să aflu exact ce aţi văzut mai devreme.
   Ritz: N-o să-mi iasă din cap. Niciodată. Cred că mi-ar face bine o pastilă. Poate un Valium. Nu folosesc aşa ceva, dar sunt sigur că m-aş simţi mai bine dacă aş lua un calmant acum. Încă mai am inima în gât. Anunţaţi-i pe criminalişti că, dacă o să găsească vomă la locul crimei, şi sunt convins că o să găsească, este a mea. Şi nu-mi e deloc ruşine. Oricine ar fi dat la boboci dacă ar fi văzut ce-am văzut eu.
   Det. Anderson: Sunt convins că vă va prescrie un doctor ceva ca să vă calmaţi după ce vom termina aici. Cred că voi putea să aranjez ceva în sensul ăsta. Numai că acum vreau să aveţi mintea limpede. Mă înţelegeţi, da?
   Ritz: Da. Desigur.
   Det. Anderson: Povestiţi-mi absolut tot ce aţi văzut şi nu vă mai cer nimic altceva. Puteţi să faceţi asta, domnule?
   Ritz: Da, pot. Am ieşit să-l plimb pe Dave pe la şase. Era plimbarea de seară. Dave este căţelul nostru, din rasa beagle. Ia cina la cinci. Eu şi cu soţia mea cinăm la cinci şi jumătate. În jur de şase, Dave este pregătit să-şi rezolve treburile - adică Treaba Mică şi Treaba Mare. Eu îl scot la plimbare, iar Sandy, nevastă-mea, spală vasele. Noi doi suntem de părere că o diviziune corectă a muncii este extrem de importantă în orice căsnicie, mai ales după ce ţi-au crescut copiii şi au plecat de acasă. Bat câmpii, nu-i aşa?
   Det. Anderson: Nu-i nimic, domnule Ritz. Vă rog, povestiţi-mi în felul dumneavoastră cum a fost.
   Ritz: Nu, te rog să-mi zici Jon. Nu suport să mi se spună „domnule Ritz”. Mi se pare că sună ca atunci când mesteci un biscuit din ăla uscat şi fără gust. Aşa-mi ziceau copiii la şcoală: Ritz-Biscuit.
   Det. Anderson: Bine. Deci vă plimbaţi câinele...
   Ritz: Aşa. Şi, la un moment dat, a luat urma unui miros - presupun că era mirosul morţii - şi eu a trebuit să ţin lesa cu amândouă mâinile, cu toate că Dave e un câine de talie mică. Voia să ajungă la sursa mirosului ăluia. La...
   Det. Anderson: O clipă, hai să ne întoarcem puţin. Spuneţi că aţi plecat de la locuinţa dumneavoastră de la adresa Mulberry Avenue, numărul 249, la ora şase...
   Ritz: Poate niţel mai devreme. Dave şi cu mine am luat-o în jos, până la prăvălia lui Gerald, băcănia aia de la colţ, unde se vând doar alimentele-alea de fiţe; după aia am urcat pe Barnum Street şi după aia am intrat în Parcul Figgis. Îl ştiţi, nu? Puştii îi zic Parcul Sifilis. Îşi imaginează că adulţii nu-i ascultă, dar se cam înşală.
   Det. Anderson: Pe aici vă plimbaţi în mod obişnuit seara?
   Ritz: O, nu neapărat. Câteodată mai schimbăm traseul, ca să nu ne plictisim. Numai că ajungem mereu în parc, pentru că acolo Dave are ce să miroasă. Acolo e şi o parcare, dar la ora aia e goală. Numai să nu fie vreun meci de tenis între băieţii de la liceu. În seara asta n-a fost niciun meci, că plouase mai devreme şi terenurile sunt cu argilă. În parcare nu era decât o dubiţă albă.
   Det. Anderson: O dubă de marfă?
   Ritz: Da. Fără geamuri şi doar cu uşi duble în spate. Genul ăla de dubiţă pe care-l folosesc firmele mici ca să-şi care produsele. S-ar putea să fi fost un Ford Econoline, da’ nu bag mâna-n foc.
   Det. Anderson: Avea pe ea vreun nume de firmă? Cum ar fi „Aer Condiţionat de la Sam” sau „Termopane de la Bob”? Ceva?
   Ritz: Nu, ţţţ! Nimicuţa. Da’ pot să-ţi zic că era murdară. Nespălată cam de multă vreme. Şi avea roţile pline cu noroi, probabil de la ploaie. Dave i-a mirosit cauciucurile şi după aia ne-am dus pe o potecă cu pietriş, printre pomi. După vreo 400 de metri, sau cam aşa ceva, Dave a început să latre ca dementul şi s-a năpustit în tufele de pe dreapta. Luase urma mirosului, înţelegi? Mai să-mi smulgă lesa din mână. Am încercat să-l trag, da’ n-a vrut să vină înapoi, doar s-a trântit pe burtă şi a început să sape în pământ. Şi nu se mai oprea din lătrat. Aşa că am blocat lesa - am una din alea retractabile, foarte bune - şi m-am dus după el. Nu prea mai are treabă cu veveriţele ca pe vremea când era căţeluş, da’ am crezut că luase urma vreunui raton. Am vrut să-l fac să se întoarcă la mine, indiferent dacă voia sau nu, că toţi câinii trebuie să ştie cine-i şeful, şi chiar atunci am văzut primii stropi de sânge. Pe o frunză de mesteacăn, cam la nivelul pieptului, adică la un metru şi cincizeci deasupra solului. Sau cam aşa ceva. Mai încolo era altă picătură pe altă frunză şi după aia o grămadă de sânge împroşcat pe nişte tufe. Sânge proaspăt. Nu apucase să se usuce. Dave n-a băgat în seamă tufa aia, da’ tot a vrut să meargă mai departe. Încă ceva, înainte să uit! Cam tot atunci am auzit că porneşte un motor undeva, în spate. Poate nu mi-ar fi atras atenţia, da’ bârâia cam tare, probabil că i se defectase amortizorul de zgomot. Huruia, horcăia... înţelegi ce vreau să zic?
   Det. Anderson: Îhî. Da, înţeleg.
   Ritz: Nu pot să jur că era duba aia albă şi nici nu m-am întors pe acolo, aşa că nu ştiu dacă plecase sau nu. Da’ pun pariu că plecase. Ştii ce înseamnă asta?
   Det. Anderson: Spuneţi-mi ce credeţi dumneavoastră că înseamnă.
   Ritz: Că poate a stat cu ochii la mine. Asasinul. S-a ascuns printre pomi şi s-a uitat la mine. Numai când mă gândesc la asta mă trec toţi fiorii. Când mă gândesc acum, asta vreau să zic. Pentru că atunci eram mult prea obsedat de tot sângele ăla. Plus că mai trebuia să-l ţin bine pe Dave, care voia să-mi smulgă braţul din umăr. Nu mi-e ruşine să mărturisesc că începusem să mă cam sperii. Nu sunt un tip prea solid şi, chiar dacă încerc să mă menţin în formă, am trecut bine de 60 de ani. Da’ nici măcar la 20 nu eram cine ştie ce forţos. Da’ trebuia să văd ce se întâmplase. Poate era cineva rănit.
   Det. Anderson: Atitudine foarte lăudabilă. Cam cât credeţi că era ora atunci când aţi dat cu ochii de dâra aceea de sânge?
   Ritz: Nu m-am uitat la ceas, da’ zic că era şase şi douăzeci. Poate şi douăzeci şi cinci. L-am lăsat pe Dave s-o ia înainte, da’ blocasem lesa. Am dat crengile la o parte ca să treacă pe dedesubt, că are picioarele micuţe. Ştii ce se zice despre căţeii din rasa beagle, nu? Că au o ţinută elegantă, da’ sunt cam pitici. Aşa, şi Dave lătra ca un dement. Am ajuns într-un luminiş, un fel de... nu ştiu cum să zic, un loc unde se ascund fetele şi băieţii ca să se pupe şi să se pipăie niţel. În mijloc era o bancă din granit, plină cu sânge. Tare mult sânge. Şi mai mult dedesubt. Cadavrul era alături, pe iarbă. Sărmanul băiat. Stătea cu capul întors spre mine şi avea ochii deschişi... da’ nu i se mai vedea gâtul. În locul lui era o gaură roşie. Blugii şi chiloţii îi erau daţi jos, până la glezne. Şi am văzut ceva... cred că o creangă uscată... care-i ieşea din... din... în fine, ştii ce vreau să spun.
   Det. Anderson: Ştiu, dar trebuie să spuneţi dumneavoastră, ca să se consemneze în declaraţie, domnule Ritz.
   Ritz: Stătea întins pe burtă şi craca aia îi ieşea din fund. Şi era plină de sânge. Creanga, adică. Era parţial jupuită şi se vedea urma unei mâini pe ea. Foarte clar se vedea. Dave nu mai lătra, a început să urle, bietul de el, şi zău că nu ştiu cine ar fi în stare de aşa ceva. Probabil un nebun, unu’ cu probleme foarte grave la cap. O să-l prindeţi, domnule detectiv Anderson?
   Det. Anderson: O, da. O să-l prindem.

3.

      Parcarea Estelle Barga, aproape la fel de mare ca aceea de la supermarketul Kroger, unde în după-amiezile de sâmbătă îşi făceau cumpărăturile Ralph Anderson şi soţia lui, era plină în seara aceasta de iulie.
   Multe dintre maşini aveau autocolante cu logoul Dragonilor Aurii, iar pe câteva geamuri din spate fuseseră scrise o grămadă de sloganuri exuberante: A SOSIT VREMEA VICTORIEI; DRAGONII ÎI VOR FRIGE PE URŞI; CAP CITY, PREGĂTEŞTE-TE CĂ VENIM; ANUL ĂSTA E RÂNDUL NOSTRU. De pe terenul cu nocturna pornită (deşi mai era până să se însereze de-a binelea) se auzeau urale şi aplauze pe un anumit ritm.
   Troy Ramage, de 20 de ani în poliţie, era la volanul maşinii fără însemne. Conducea încet pe lângă spaţiile ocupate ale parcării şi spuse:
   - Ori de câte ori vin aici, mă întreb cine naiba a fost Estelle Barga asta.
   Ralph nu-i răspunse. Avea muşchii încordaţi, pielea fierbinte, iar pulsul i-o luase razna rău de tot. Arestase o mulţime de infractori de-a lungul anilor, numai că acum era altă situaţie. Extrem de neplăcută. Şi personală. Asta era cel mai rău - că îl afecta personal. Ştia bine că nu ar fi trebuit să participe la această acţiune, dar, în urma ultimei tranşe de reduceri bugetare, rămăseseră doar 3 detectivi cu normă întreagă pe statul de plată al poliţiei din Flint City.
   Iar Jack Hoskins era în concediu, plecat la pescuit la naiba-n praznic - adio şi n-am cuvinte, amice! Betsy Riggins, care ar fi trebuit deja să intre în concediu de maternitate, urma să dea o mână de ajutor poliţiei statale în legătură cu un alt aspect al acţiunii din această seară.
   Spera din suflet să nu se fi pripit. Chiar cu câteva ore în urmă, în timpul şedinţei de dinainte de demararea acţiunii, îi mărturisise această temere procurorului din Flint City, Bill Samuels. Procurorul era cam tinerel pentru funcţia pe care o ocupa - doar 35 de ani - însă compensa prin faptul că făcea parte din partidul aflat la putere şi dădea dovadă de o mare siguranţă de sine. Nu infatuat, ca să fim bine înţeleşi. Dar cu siguranţă extrem de zelos.
   - Mai sunt nişte detalii pe care aş vrea să le lămuresc, a spus Ralph. Nu cunoaştem întreaga conjunctură. Şi precis că va spune că are alibi. Precis. Nu cred că va renunţa la asta.
   - Treaba noastră este să-i demontăm alibiul, a răspuns Samuels. Ştii bine că putem s-o facem.
   Ralph nu avea nicio îndoială în privinţa asta. Era convins că descoperiseră identitatea criminalului, dar tot ar fi dorit să poată face o anchetă mai amănunţită înainte să recurgă la o asemenea măsură extremă. Să găsească toate punctele slabe din alibiul nenorocitului ăluia, să-i demonteze mărturia cuvânt cu cuvânt şi abia după aia să-l aresteze. Aceasta ar fi fost procedura corectă în majoritatea cazurilor. Dar nu şi în acesta.
   - Din trei motive, a spus Samuel. Eşti pregătit să le auzi?
   Ralph a dat din cap. La urma urmei, trebuia să colaboreze cu individul ăsta.
   - Unu, oamenii din oraşul acesta, mai cu seamă cei care au copii mici, sunt îngroziţi şi furioşi. Vor să-l vadă cât mai repede arestat pe criminal, ca să se poată simţi din nou în siguranţă. Doi, probele noastre sunt incontestabile. Este cel mai solid caz pe care l-am văzut vreodată. De acord?
   - Da.
   - Aşa, vezi? Acu’ vine numărul trei. Cel mai tare din parcare, a anunţat Samuels, aplecându-se conspirativ spre el. Nu avem de unde şti acum dacă a mai comis asemenea fapte şi în trecut - deşi, dacă a mai comis, probabil că le vom descoperi atunci când vom începe să săpăm mai adânc dar este absolut sigur că a comis una acum. S-a dezlănţuit. Şi-a dat frâu liber pornirilor animalice. Şi odată ce a făcut-o...
   - Ar putea s-o facă din nou, i-a luat Ralph vorbele din gură.
   - Corect! Sigur, nu-i cel mai probabil scenariu atât de curând după asasinarea lui Peterson, dar se poate întâmpla. Ce Dumnezeu, doar stă mereu în preajma copiilor! A băieţilor de vârste fragede. Lasă la o parte că ne vom pierde slujbele, dar n-o să ne-o iertăm niciodată dacă ar omorî încă unul dintre ei.
   Ralph îşi făcea reproşuri că nu-şi dăduse seama mai devreme de pornirile individului. Absurd! Că doar nu puteai să te duci la grătarul organizat la finalul sezonului de baseball, să te uiţi în ochii omului şi să te prinzi imediat că se gândeşte să comită o faptă de nedescris - că îşi cultivă cu grijă gândul acesta. Absurd sau nu, tot îl mustra conştiinţa.
   Acum, aplecându-se printre cei doi poliţişti de pe locurile din faţă, Ralph spuse:
   - Uite acolo! Vezi dacă e liber vreun loc pentru persoanele cu handicap.
   Tom Yates, care stătea în dreapta, se împotrivi ideii:
   - Două sute de dolari amendă, şefu’.
   - Cred că de data asta avem voie, răspunse Ralph.
   - Glumeam.
   Neavând niciun chef de vorbele de duh cu tentă poliţienească, Ralph nu mai spuse nimic.
   - În faţă e zona pentru invalizi, anunţă Ramage. Şi văd două locuri libere.
   Parcă pe unul dintre ele şi cei trei bărbaţi coborâră din maşină. Ralph observă că Yates îşi desface clapeta tocului în care îşi ţinea Glockul şi clătină repede din cap.
   - Eşti nebun? Tre’ să fie o mie cinci sute de oameni la meciul ăsta.
   - Păi, dacă fuge?
   - Atunci, ai să fugi după el şi ai să-l prinzi.
   Ralph se sprijini de capota maşinii fără însemne şi privi după cei doi poliţişti din Flint City, care se îndreptau spre terenul de joc, lumini şi tribunele pline, de unde se auzeau tot mai tare uralele şi aplauzele. Luase împreună cu Samuels decizia de a-l aresta cât mai repede pe ucigaşul lui Peterson (chiar dacă avea rezervele lui în această privinţă). Însă arestarea pe teren şi chiar în timpul meciului fusese exclusiv ideea lui.
   Ramage se uită în urmă.
   - Tu nu vii?
   - Nu. Arestaţi-l voi şi citiţi-i drepturile răspicat şi foarte tare, după care aduceţi-l aici. Când plecăm, tu ai să stai în spate cu el, Tom. Eu mă aşez în faţă, lângă Troy. Bill Samuels aşteaptă să-i dau un semn şi se va duce direct la secţie. Ăsta-i joc de echipă. De arestat însă, îl arestaţi voi doi.
   - Da’ este cazul tău! protestă Yates. De ce nu vrei să fii tu ăla care-l saltă pe nenorocit?
   Fără să-şi schimbe poziţia şi fără să-şi desfacă braţele încrucişate la piept, Ralph îi răspunse:
   - Pentru că individul care l-a violat pe Frankie Peterson cu o cracă de pom şi i-a tăiat gâtul mi-a antrenat fiul vreme de 4 ani - 2 în Liga Piticilor şi 2 în Liga Mică. Omul ăsta şi-a pus mâinile alea scârboase pe copilul meu, când i-a arătat cum să ţină bâta. Nu ştiu dacă aş reuşi să mă stăpânesc.
   - Am priceput, zise Troy Ramage, pornind din nou spre terenul de joc împreună cu Yates.
   - Încă ceva.
   Cei doi poliţişti se întoarseră cu faţa la el.
   - Puneţi-i cătuşele chiar acolo. Şi nu în spate, ci în faţă.
   - Da’ nu aşa zice la regulament, şefu’, spuse Ramage.
   - Ştiu şi nu-mi pasă. Vreau să-l vadă toată lumea cum e scos de pe teren în cătuşe. Pricepi?
   După ce Ramage şi Yates au plecat, Ralph şi-a desprins mobilul de la centură. Avea numărul lui Betsy Riggins pe lista de apelare rapidă.
   - Ai ajuns?
   - Da. Am parcat în faţa casei. Sunt cu patru colegi de la poliţia statală.
   - Mandat de percheziţie?
   - Îl am chiar în mână.
   - Bun.
   Tocmai voia să încheie convorbirea, când îi trecu alt gând prin minte.
   - Auzi, Bets? Când trebuie să naşti?
   - Ieri. Aşa că ai face bine să termini cât mai repede, răspunse ea. Şi închise.

4.

       Declaraţia doamnei Arlene Stanhope (12 iulie, 1:00 p.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph Anderson)
   Stanhope: O să dureze mult, domnule detectiv?
   Det. Anderson: Deloc. Doar să-mi spuneţi ce aţi văzut în după- amiaza zilei de marţi, 10 iulie. Atâta tot.
   Stanhope: Bine. Tocmai ieşeam din Băcănia cu Delicatese a lui Gerald. Mereu îmi fac cumpărăturile acolo marţea. Sigur, toate sunt mai scumpe la Gerald, dar nu mă mai duc la supermarket de când nu mai şofez. Am renunţat la permisul de conducere la un an după moartea soţului meu, pentru că nu mai aveam încredere în reflexele mele. Am şi avut vreo două accidente. Nimic grav, doar nişte tamponări, dar mi-a fost de ajuns. Băcănia lui Gerald e la două străzi de apartamentul în care locuiesc de când am vândut casa, plus că doctorul meu zice că-mi face bine mersul pe jos. La inimă îmi face bine. Şi tocmai ce ieşeam de acolo cu trei plase în cărucior - că doar atât îmi mai pot permite să cumpăr, de când au crescut atât de mult preţurile, mai ales la carne. Nici nu mai ţin minte când am mâncat ultima oară bacon... şi atunci l-am văzut pe băiatul ăla, pe Peterson.
   Det. Anderson: Sunteţi sigură că băiatul pe care l-aţi văzut era Frank Peterson?
   Stanhope: Da, categoric, Frank era. Bietul copil. Atât de rău îmi pare de el, dar acum este în ceruri şi nu mai simte nicio durere. Asta-i o consolare. Ştiţi că sunt doi fraţi Peterson, amândoi roşcovani, cu părul ăla oribil de culoarea morcovului, dar celălalt - mi se pare că Oliver îl cheamă - e cu cel puţin 5 ani mai mare. Ne aducea ziarul. Frank are o bicicletă, una din alea cu ghidonul înalt şi cu şaua îngustă şi mai lungă...
   Det. Anderson: I se spune „şa-banană”.
   Stanhope: I s-o fi spunând, eu nu am de unde să ştiu. Ştiu doar că era verde-deschis, ca lămâile alea mici şi rotunde - urâtă culoare, dacă mă întrebaţi pe mine. Şi şaua avea un abţibild pe care scria Liceul Flint City. Numai că sărmanul băieţel n-o să mai ajungă la liceu, nu? Bietul de el.
   Det. Anderson: Doriţi să facem o pauză, doamnă Stanhope?
   Stanhope: Nu, vreau să terminăm. Trebuie să mă duc acasă şi să-mi hrănesc pisica. Îi dau mereu să mănânce la ora trei şi îi e foame, mititica. Plus că se întreabă pe unde sunt. Dar aveţi să-mi daţi un şerveţel? Precis că arăt ca vai de capul meu. Mulţumesc.
   Det. Anderson: Aţi fost în stare să vedeţi abţibildul de pe şaua de la bicicleta lui Frank Peterson, pentru că...?
   Stanhope: Pentru că nu stătea pe ea. O ducea de ghidon prin parcarea Băcăniei lui Gerald. Lanţul era rupt şi atârna pe jos.
   Det. Anderson: Aţi observat cumva şi cu ce era îmbrăcat?
   Stanhope: Cu un tricou cu o trupă de rock. Nu mă pricep la muzica asta, aşa că nu pot să vă spun care era. Îmi pare rău că nu am cum să vă ajut, poate este ceva important. Dar ştiu că purta o şapcă a echipei Rangers. Şi-o dăduse mai spre ceafă şi i se vedea părul. Ăştia cu părul roşu chelesc foarte devreme, aşa să ştiţi. Acum a scăpat de grija asta, nu? Of, mare păcat! Mă rog. Şi am mai văzut şi o dubiţă albă, dar foarte murdară, parcată în capătul celălalt. Şi din ea a coborât un bărbat, care s-a apropiat de Frank. Era...
   Det. Anderson: Vom ajunge şi la asta, dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi mai multe despre dubiţa aceea. Era modelul fără geamuri?
   Stanhope: Da.
   Det. Anderson: Avea ceva scris pe ea? Vreun nume de firmă sau ceva în genul ăsta?
   Stanhope: Eu n-am văzut nimic.
   Det. Anderson: În regulă, acum să revenim la bărbatul pe care l-aţi văzut, doamnă Stanhope. L-aţi recunoscut?
   Stanhope: Bineînţeles. Era Terry Maitland. Pe Domnul Antrenor T. îl cunoaşte toată lumea din cartierul de vest. Până şi elevii de liceu tot aşa îi spun. Ştiţi că e profesor de engleză acolo, da? A fost coleg cu soţul meu. I se zice Domnul Antrenor T. pentru că antrenează echipa de baseball din Liga Mică şi echipa noastră din Liga Oraşelor atunci când se termină meciurile din Liga Mică. Şi toamna îi antrenează pe băieţii care vor să joace fotbal. Şi liga aia se cheamă cumva, dar nu mai ţin minte.
   Det. Anderson: Dacă nu vă deranjează, aş vrea să ne întoarcem la ce aţi văzut marţi după-amiază...
   Stanhope: Nu mai sunt multe de spus. Frank a vorbit ceva cu Domnul Antrenor T. şi i-a arătat lanţul rupt. Domnul Antrenor T. a dat din cap şi a deschis uşa din spatele dubei, care precis nu era a lui...
   Det. Anderson: De ce spuneţi asta, doamnă Stanhope?
   Stanhope: Pentru că plăcuţa cu numărul era portocalie. Nu ştiu din care stat era, că nu mai văd la distanţă la fel de bine ca pe vremuri, dar ştiu că plăcuţele din Oklahoma sunt cu albastru şi alb. În orice caz, n-am reuşit să văd prea multe în spatele dubiţei, cu excepţia unui obiect lung şi verde care semăna cu o trusă de scule. Asta era, domnule detectiv?
   Det. Anderson: Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?
   Stanhope: Domnul Antrenor T. a pus bicicleta lui Frank în spatele dubiţei şi a închis uşa. După aia s-a dus la portiera din stânga şi Frank s-a dus la cea din dreapta. S-au urcat amândoi şi dubiţa a plecat pe Mulberry Avenue. M-am gândit că Domnul Antrenor T. are de gând să-l ducă pe băiat acasă. Normal că asta mi-am imaginat. La ce altceva să mă fi gândit? Terry Maitland locuieşte de aproape 20 de ani în cartier, are o familie frumoasă, o soţie şi două fete... vreţi să îmi mai daţi un şerveţel, vă rog? Mulţumesc. Mai avem mult?
   Det. Anderson: Nu, aproape am terminat şi vreau să vă spun că ne-aţi fost de mare ajutor. Înainte să începem să înregistrăm, parcă ziceaţi că era în jur de ora trei?
   Stanhope: Trei fix. Am auzit cum bătea ceasul de la primărie chiar atunci când ieşeam cu căruciorul din magazin. Voiam să mă grăbesc acasă şi să-mi hrănesc pisicuţa.
   Det. Anderson: Şi sunteţi convinsă că băiatul pe care l-aţi văzut, băiatul cu păr roşcat, era Frank Peterson.
   Stanhope: Da. Familia Peterson locuieşte la câteva case de mine. Ollie îmi aducea ziarul pe vremuri. Îi văd mereu pe băieţii ăştia.
   Det. Anderson: Şi bărbatul, cel care a pus bicicleta în spatele dubei, s-a urcat la volan şi a plecat împreună cu Frank Peterson, era Terence Maitland, căruia i se mai spune şi Domnul Antrenor Terry sau Domnul Antrenor T.?
   Stanhope: Da.
   Det. Anderson: Sunteţi sigură.
   Stanhope: O, da!
   Det. Anderson: Vă mulţumim, doamnă Stanhope.
   Stanhope: Cine să-şi imagineze că Terry e capabil de aşa ceva? Credeţi că au mai fost şi alte victime?
   Det. Anderson: Vom vedea ce mai aflăm pe parcursul anchetei.

5.

        Deoarece toate meciurile din Liga Oraşelor se jucau pe Stadionul Estelle Barga, cu cel mai mare teren de baseball din district şi unicul care avea instalaţie pentru meciurile în nocturnă - echipa considerată gazdă se stabilea după ce arbitrul dădea cu banul. Terry Maitland a ales pajura, aşa cum făcea mereu - superstiţie moştenită pe vremuri de la antrenorul lui din Liga Oraşelor - şi pajură a ieşit.
   „Nu-mi pasă în care parte a terenului jucăm, pur şi simplu îmi place să ştiu că am noroc”, obişnuia el să le spună băieţilor pe care-i antrena.
   Şi acum chiar avea nevoie de noroc. Era a doua jumătate a ultimei reprize din această semifinală, iar Urşii conduceau cu un singur punct. Dragonii Aurii mai aveau o singură lovitură, dar primele trei baze erau ocupate de jucători din ofensivă.
   Dacă nu ar alerga cum trebuie, dacă mingea ar fi lovită aiurea, dacă mingea ar ajunge în teren, dar jucătorii ar fi eliminaţi, atunci meciul se va termina la egalitate. În timp ce o lovitură ţintită între baze le-ar aduce victoria. Spectatorii făceau o hărmălaie teribilă: băteau din palme, băteau şi din picioare în tribunele din metal şi urlau în delir, atunci când micuţul Trevor Michaels a păşit pe careul destinat jucătorilor care lovesc cu stânga. Casca pe care o purta era cea mai mică din tot vestiarul, însă tot îi cădea peste ochi şi trebuia s-o tot împingă în sus. Şi îşi legăna nervos bâta încolo şi încoace.
   Terry se gândise să-l păstreze pe băiat drept rezervă, dar, chiar dacă nu avea decât un metru cincizeci şi puţin înălţime, puştiul reuşise să ajungă fără probleme de mai multe ori la prima bază. Şi, cu toate că nu trimitea mingea în afara terenului, uneori era în stare s-o lovească destul de bine. Nu prea des, dar reuşea.
   Dacă Terry l-ar fi pus pe banca rezervelor, bietul băiat ar fi fost umilit tot anul de colegii lui de şcoală. Pe de altă parte, o singură lovitură în teren dacă reuşea, urma să aibă despre ce povesti tot restul vieţii la bere cu prietenii. Terry ştia prea bine cum stă treaba.
   O păţise şi el, odată ca niciodată, în vechime, înainte ca baseballul să se joace cu bâte din aluminiu.
   Aruncătorul de la Urşi, un adevărat tun, îşi luă elan şi azvârli mingea fix în centrul plăcii. Cu ochi mari de spaimă, Trevor o urmări cum trece pe lângă el. Arbitrul anunţă prima ratare. Mulţimea gemu prelung.
   Gavin Frick, antrenorul secund, se plimba încoace şi încolo prin faţa băieţilor de pe bancă, cu fişele de joc rulate în mână (de câte ori l-a rugat Terry să nu mai facă asta?).
   Tricoul XXL al Dragonilor Aurii îi plesnea pe burta de mărimea XXXL - cel puţin. Şi stropi grei de transpiraţie îi şiroiau pe obrajii bucălaţi.
   - Sper că n-a fost o greşeală să-l trimiţi pe Trevor la bătaie, Ter, spuse el. Îmi pare speriat de moarte şi nu cred că ar fi în stare să nimerească mingea aia nici cu o rachetă de tenis.
   - Vedem noi, răspunse Terry. Am o presimţire bună.
   Aruncătorul de la Urşi se răsuci şi lansă o altă ghiulea, însă aceasta ateriză în ţărână, chiar în faţa careului.
   Spectatorii se ridicară în picioare când Baibir Patel, Dragonul Auriu de la baza a treia, o luă la fugă. Dar nu apucă să facă decât câţiva paşi, că mingea ricoşă din pământ şi sări în mănuşa jucătorului de la prindere. Mulţimea se aşeză la loc cu un oftat dezamăgit. Jucătorul de la prindere se întoarse cu faţa spre baza a treia, iar Terry reuşi să-i citească expresia chiar dacă băiatul purta masca de protecţie: Încearcă numai, amice! Baibir nu mai încercă nimic.
   Următoarea minge aruncată a fost pe lângă ţintă, dar Trevor încercă să o lovească.
   - Anunţă a treia ratare, Fritz! se auzi o voce de tunet din tribune - aproape sigur aparţinând tatălui aruncătorului de ghiulele, pentru că puştiul s-a uitat imediat în direcţia respectivă. Anunţă rataaareaaa!
   Trevor nici n-a mai încercat să lovească mingea următoare, care a trecut foarte aproape de el, dar pe care arbitrul a declarat-o lovitură ratată - şi acum au gemut suporterii Urşilor. Cineva îi sugeră arbitrului să-şi facă ochelari. Altcineva aduse vorba despre un câine pentru nevăzători.
   Terry era aproape convins că soarta Dragonilor avea să depindă de următoarea aruncare. Fie vor ajunge să joace împotriva Panterelor în finala pe oraş şi vor intra în campionatul naţional, ale cărui meciuri erau televizate. Fie vor pleca frumuşel acasă şi se vor mai întâlni o singură dată, la grătarul din curtea familiei Maitland, cum era tradiţia la finalul fiecărui sezon.
   Se întoarse ca să se uite la Marcy şi la fete. Stăteau pe şezlonguri în locul lor obişnuit, din spatele gardului de lângă careul de bătaie. Fiicele îi flancau soţia ca două suporturi pentru cărţi drăgălaşe foc. Toate trei îi făceau semne că îi ţin pumnii. Îşi ridică şi el degetele mari, le zâmbi şi le făcu cu ochiul, cu toate că nu se prea simţea în apele lui. Şi nu doar din cauza meciului. Nu se mai simţea în apele lui de ceva vreme.
   Surâsul de răspuns al lui Marcy păli şi se stinse. O expresie contrariată îi luă locul. Se uita la stânga şi-i făcea şi lui semne să se uite în direcţia aceea. Terry se întoarse şi văzu doi poliţişti care veneau cu pas hotărât spre el, pe lângă baza a treia unde se afla antrenorul Barry Houlihan.
   - Time-out, time-out! răcni arbitrul de la bătaie, oprindu-l pe aruncătorul Urşilor tocmai când acesta îşi lua avânt să azvârle.
   Trevor Michaels păşi în afara careului, cu o expresie de mare uşurare pe chip, sau cel puţin aşa i se păru lui Terry.
   Mulţimea din stadion amuţise, cu ochii la cei doi poliţişti.
   Unul dintre ei duse mâna la spate. Celălalt stătea cu degetele sprijinite de patul revolverului de serviciu din tocul de la centură.
   - Ieşiţi de pe teren! răcnea mai departe arbitrul. Afară de pe teren!
   Troy Ramage şi Tom Yates s-au făcut că nu-l aud. Au coborât în locul improvizat unde se afla banca de rezerve a Dragonilor, trei coşuri cu diverse piese de echipament şi o găleată cu mingi murdare, folosite la antrenament, şi s-au dus glonţ spre Terry. Ramage a scos o pereche de cătuşe de la spatele centurii. Mulţimea de spectatori a fost străbătută de un freamăt de nedumerire amestecată cu un strop de curiozitate de mahala: Uuuu!
   - Hei, domnilor! strigă Gavin, repezindu-se spre ei (şi aproape împiedicându-se de mănuşa aruncată de Richie Gallant). Avem un meci de disputat aici!
   Clătinând din cap, Yates îl împinse, împiedicându-l să se apropie de Terry. Urşii renunţaseră la poziţiile defensive, la bâte şi la mănuşi şi acum urmăreau nedumeriţi scena din faţa lor. Jucătorul de la prindere se duse lângă cel de la bătaie şi rămaseră amândoi între careul de bătaie şi cel de aruncare.
   Terry îl cunoştea pe poliţistul cu cătuşele: uneori venea cu fratele lui toamna, la meciurile din Liga Pop Warner.
   - Troy? Ce-i asta? Ce se întâmplă?
   Chipul antrenorului nu exprima nimic altceva decât o consternare reală, numai că Ramage lucra în poliţie încă de la începutul anilor nouăzeci şi ştia bine că infractorii erau maeştri în arta prefăcătoriei: Cine, eu? Iar tipul ăsta era unul dintre cei mai răi. Îşi aminti instrucţiunile lui Anderson şi (fără să se jeneze câtuşi de puţin) ridică vocea ca să fie auzit de toţi spectatorii, al căror număr va fi estimat la 1588 în ziarele din ziua următoare.
   - Terence Maitland, eşti arestat pentru asasinarea lui Frank Peterson.
   Alt Uuuu dinspre tribune, mai puternic acum, ca o rafală năprasnică de vânt.
   Terry se încruntă la Ramage. Înţelegea cuvintele - cuvinte simple, în limba engleză, care formau o propoziţie declarativă - şi ştia cine era Frankie Peterson şi ce păţise, însă îi scăpa sensul. Aşa că nu reuşi să spună decât:
   - Ce? Faci mişto de mine?
   Şi chiar în momentul acela l-a fotografiat reporterul de la Apelul din Flint City, iar poza a apărut a doua zi pe prima pagină a ziarului. Fusese surprins cu gura căscată, cu ochii şi mai căscaţi şi cu părul vâlvoi în jurul şepcii Dragonilor Aurii. Şi părea foarte obosit şi foarte vinovat.
   - Ce ai zis?
   - Întinde mâinile, te rog!
   Terry îşi privi soţia şi fiicele, care încremeniseră pe şezlongurile din spatele gardului din sârmă şi se uitau şocate la el. Groaza avea să urmeze. Baibir Patel plecă de la baza a treia şi se îndreptă spre banca rezervelor. Îşi scoase din mers casca şi acum i se vedea părul negru, încâlcit şi plin de transpiraţie. Terry observă că puştiul începuse să plângă.
   - Întoarce-te! strigă după el Gavin. Nu s-a terminat meciul!
   Însă Baibir rămase între baze, holbându-se la Terry şi plângând de sărea tricoul cu Dragonii Aurii de pe el. Terry se uită la el, convins (aproape convins) că totul nu era decât un vis urât. Dar imediat Tom Yates îl trase de mâini cu atâta putere, încât îl făcu să se clatine rău de tot. Ramage îi puse cătuşele. Cătuşe adevărate, mari şi grele, care luceau în lumina apusului - nu aiurelile alea din plastic.
   Şi, cu aceeaşi voce răsunătoare, poliţistul îl anunţă:
   - Ai dreptul să nu spui nimic şi să nu răspunzi la întrebări, dar dacă preferi să vorbeşti, tot ce vei spune poate fi folosit împotriva ta la proces. Ai dreptul să ceri prezenţa unui avocat în timpul interogatoriilor. Ai înţeles?
   - Troy?
   Terry abia dacă-şi mai auzea propria voce. Parcă nici să respire nu mai putea.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ce se-ntâmplă?
   Ramage nu-l luă în seamă.
   - Ai înţeles?
   Marcy se apropie de gardul din sârmă, îşi vârî degetele prin el şi începu să-l zgâlţâie. Sarah şi Grace plângeau în spatele ei. Grace căzuse în genunchi lângă şezlongul lui Sarah; şezlongul ei se răsturnase.
   - Ce faceţi? zbieră Marcy. Ce faceţi, pentru Dumnezeu? Şi de ce tocmai aici?
   - Ai înţeles?
   Terry înţelegea doar că i se puseseră cătuşele şi că fusese informat de drepturile pe care le are în faţa a aproximativ o mie şase sute de martori şocaţi, printre care se aflau soţia şi cele două fetiţe ale lui. Nu era un vis şi nu era doar o arestare. Din motive mai presus de puterea lui de pricepere, cei doi poliţişti erau ferm hotărâţi să-l umilească în public.
   Cel mai bine era să se termine totul cât mai repede şi să lămurească odată toată neînţelegerea asta cumplită. Cu toate că, în ciuda şocului şi consternării, ştia că viaţa lui nu va reveni prea curând la normal.
   - Înţeleg, spuse el. Domnule antrenor Frick, dă-te la o parte!
   Gavin, care se apropia de poliţişti cu pumnii strânşi şi congestionat la faţă, lăsă acum mâinile jos şi făcu un pas în spate.
   Şi Troy Ramage continuă, cu aceeaşi voce răsunătoare, ca de pristav care declamă veştile săptămânii în piaţa centrală a unui orăşel din New England. Îl auzea până şi Ralph Anderson, din parcare. Da, Troy făcea treabă bună. Treabă bună, dar urâtă, iar Ralph presupunea că şefii îl vor mustra pentru asta. Însă nu va fi deloc mustrat de părinţii lui Frankie Peterson. Nu, aceştia nu-i vor reproşa ordinul dat.
   - Dacă nu-ţi permiţi un avocat, îţi vom oferi noi unul din oficiu înainte de interogatoriu, dacă vrei. Ai înţeles?
   - Da, răspunse Terry. Mai înţeleg şi altceva.
   Se întoarse cu faţa spre mulţime şi strigă din toate puterile:
   - Habar n-am de ce sunt arestat! Gavin Fick va conduce echipa până la sfârşitul meciului!
   Îi mai veni o idee şi adăugă:
   - Baibir, du-te înapoi la baza a treia şi ai grijă să alergi în afara terenului de joc.
   Se auziră câteva aplauze - doar câteva. Individul cu voce de tunet din tribune urlă din nou:
   - Ce ziceţi c-a făcut?
   Iar mulţimea îi răspunse la întrebare cu cele două cuvinte care vor fi curând pe buzele tuturor locuitorilor din cartier şi din restul oraşului: Frank Peterson.
   Yates îl înşfăcă de braţ pe Terry şi începu să-l împingă spre toneta cu gustări şi spre parcarea de dincolo de ea.
   - Ai să ţii predici mulţimilor mai târziu, Maitland. Deocamdată te duci la puşcărie. Şi, ce să vezi? În statul ăsta încă se mai practică injecţia letală. Da’ eşti profesor, corect? Înseamnă că ştii asta.
   După nici 20 de paşi, Marcy Maitland îi prinse din urmă şi îl apucă de mânecă pe Tom Yates.
   - Ce Dumnezeu crezi că faci?
   Yates s-a prefăcut că nu o aude, iar atunci când femeia încercă să-şi prindă soţul de mână, Troy Ramage o dădu la o parte cu un gest blând, dar ferm. Marcy rămase o clipă încremenită pe loc, după care îl văzu pe Ralph Anderson ieşind înaintea celor trei. Îl cunoştea, pentru că fiul lui, Derek Anderson, jucase în echipa Leilor, antrenată de Terry şi sponsorizată de Băcănia cu Delicatese a lui Gerald.
   Bineînţeles că, din cauza serviciului, Ralph nu reuşise să ajungă la toate meciurile disputate în Liga Mică, dar venise la destul de multe. La vremea respectivă era un simplu poliţist.
   Când a fost promovat şi a ajuns detectiv la Omucideri, Terry i-a trimis un e-mail de felicitare. Acum Marcy o luă la fugă spre el, călcând iarba cu tenişii ei vechi pe care îi purta mereu la meciurile lui Terry pentru că avea senzaţia că le poartă noroc.
   - Ralph! strigă ea. Ce se întâmplă? E o greşeală!
   - Mă tem că nu este, zise Ralph.
   Asta era partea care nu-i convenea deloc, pentru că îi era simpatică Marcy. Dar, pe de altă parte, şi Terry îi fusese simpatic - probabil că-i schimbase un pic viaţa fiului său, prin încrederea în sine pe care încercase să i-o cultive; iar atunci când nu ai decât 11 ani, un strop de încredere în propriile-ţi puteri înseamnă mare lucru. Şi mai era ceva. Poate că Marcy prinsese de veste despre tulburările comportamentale ale soţului ei, însă nu voia să conştientizeze asta. Terry şi Marcy erau căsătoriţi de mulţi ani, iar orori cum era uciderea puştiului Peterson nu se întâmplau din senin, întotdeauna existau semne care să prevestească un asemenea gest.
   - Du-te acasă, Marcy! Du-te chiar acum! Ar fi bine să-ţi laşi fetele la o prietenă, pentru că te aşteaptă poliţia.
   Femeia se uită lung la el, fără să înţeleagă ce-i spune.
   De pe teren se auzi un zgomot metalic, ca de bâtă care a lovit meseriaş mingea. Însă prea puţine urale. Spectatorii încă erau şocaţi şi-i interesa mult mai mult acţiunea poliţiei decât meciul. Mare păcat! Pentru că Trevor Michaels lovise mingea cum n-o mai făcuse niciodată în viaţa lui - o lovise chiar cu mai multă putere decât la antrenamentele cu chiftele, care fuseseră ideea Domnului Antrenor T. Dar, din
nefericire, a expediat-o drept spre interul Urşilor, care a prins-o fără efort.
   Şi gata. Jocul s-a terminat.

6.

      Declaraţia lui June Morris (12 iulie, 5:45 p.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph Anderson, în prezenţa doamnei Francine Morris)
   Det. Anderson: Doamnă Morris, vă mulţumesc pentru că v-aţi adus fiica la secţie. Spune-mi, June, îţi place sucul?
   June Morris: E bun. Am făcut ceva rău?
   Det. Anderson: Nici vorbă. Vreau doar să-ţi pun câteva întrebări despre ce ai văzut acum două seri.
   June Morris: Atunci când l-am văzut pe nenea antrenor Terry?
   Det. Anderson: Da. Atunci când l-ai văzut pe nenea antrenor Terry.
   Francine Morris: De când a împlinit 9 ani, îi dăm voie să meargă singură până la prietena ei, Hellen, care stă câteva case mai încolo, tot pe strada noastră. Până se lasă seara. Nu credem în teoria aia care spune că trebuie să-ţi supraveghezi în permanenţă copilul, îngrădindu-i libertatea de mişcare. Dar puteţi fi sigur că povestea asta mi-a schimbat părerea.
   Det. Anderson: Spune-mi, June, l-ai văzut imediat după cină? Aşa este?
   June Morris: Da. Am mâncat ruladă de carne. În seara dinainte am mâncat peşte. Nu-mi place peştele, da’ n-am ce face.
   Francine Morris: Nici măcar nu trebuie să traverseze strada. Ne-am zis că nu are ce să păţească, din moment ce locuim într-un cartier atât de liniştit. Cel puţin, aşa am crezut că este.
   Det. Anderson: Niciodată nu ştii când a venit vremea să le dai responsabilităţi. Aşa, June, deci ai plecat la prietena ta, care stă pe aceeaşi stradă cu tine. Şi ai trecut pe lângă parcarea de la Parcul Figgis, da?
   June Morris: Da. Helen şi eu...
   Francine Morris: Helen şi cu mine...
   June Morris: Helen şi cu mine trebuia să ne terminăm harta cu America de Sud. Pentru proiectul de la atelierele de vară. Folosim mai multe culori pentru ţările de acolo şi aproape terminaserăm, când am văzut că uitaserăm de Paraguay şi trebuia s-o luăm de la început. N-aveam ce face. Da’ după aia voiam să ne jucăm Angry Birds şi Corgi Hop pe iPad-ul lui Helen până venea tati să mă ia acasă. Pentru că la ora aia era deja întuneric.
   Det. Anderson: Cam pe la ce oră ar fi fost asta, doamnă Morris?
   Francine Morris: Când June a plecat, Norm se uita la ştirile locale şi eu spălam vasele. Deci, probabil era între şase şi şase şi jumătate. Poate chiar şapte fără un sfert, pentru că începuse buletinul meteo.
   Det. Anderson: June, spune-mi acum ce ai văzut când ai trecut pe lângă parcare.
   June Morris: Ţi-am zis că pe nenea antrenor Terry. Stă mai încolo, tot pe strada noastră şi, odată, când s-a pierdut căţelul nostru, nenea antrenor T. l-a găsit şi ni l-a adus înapoi. Mă joc cu Gracie Maitland, da’ nu prea mult. E mai mare decât mine cu un an şi îi plac băieţii. Şi el era tot plin de sânge. Îi curgea din nas.
   Det. Anderson: Îhî. Şi ce făcea atunci când l-ai văzut?
   June Morris: Ieşea de după pomi. M-a văzut că mă uit la el şi mi-a făcut cu mâna. I-am făcut şi eu şi i-am zis: „Ce-ai păţit, nenea antrenor Terry?” şi el mi-a zis că l-a lovit o creangă peste faţă. Mi-a zis: „Nu te speria, nu-i nimic grav. Îmi curge mereu sânge din nas.” Şi eu i-am zis: „Nu mă sperii, da’ să arunci tricoul ăla, că sângele nu iese la spălat, aşa zice mami.” Şi el a râs şi mi-a zis: „Bine că am o grămadă de tricouri.” Numai că avea sânge şi pe pantaloni. Şi pe mâini.
   Francine Morris: Atât de aproape a fost asta mică de el, că a văzut unde era pătat de sânge. Numai la asta mă gândesc.
   June Morris: Da’ de ce? Pentru că-i curgea sânge din nas? I-a curs şi lui Rolf Jacobs anul trecut când a căzut în curtea de la şcoală şi nu m-am speriat. Am vrut să-i dau batista mea să se şteargă cu ea, da’ n-am mai apucat, că l-a luat doamna Grisha şi l-a dus la cabinetul medical.
   Det. Anderson: Cât de aproape erai de domnul antrenor Terry?
   June Morris: Păăăi, nu prea ştiu. El era în parcare şi eu eram pe trotuar. Cât înseamnă asta?
   Det. Anderson: Nici eu nu ştiu, dar sunt convins că vom afla. Îţi place sucul?
   June Morris: M-ai mai întrebat.
   Det. Anderson: Da, ai dreptate.
   June Morris: Oamenii bătrâni uită repede, aşa zice tataie.
   Francine Morris: Nu fi nepoliticoasă, June!
   Det. Anderson: Nu face nimic. Bunicul tău pare un om înţelept,
   June. Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?
   June Morris: Nimic. Nenea antrenor T. s-a urcat în dubă şi a plecat.
   Det. Anderson: Ce culoare avea duba?
   June Morris: Cred că albă, dacă ar fi fost spălată, da’ era cam murdară. Şi făcea mult zgomot şi scotea un fum albastru. Câh!
   Det. Anderson: Scria ceva pe ea? Un nume de firmă, ceva?
   June Morris: Nţţ! Nimic. Era o dubă albă şi atât.
   Det. Anderson: Ai văzut plăcuţa de înmatriculare?
   June Morris: Nţţ!
   Det. Anderson: Şi încotro a luat-o duba aia albă?
   June Morris: Pe Barnum Street.
   Det. Anderson: Şi eşti sigură că bărbatul acela pe care l-ai văzut, cel care ţi-a spus că-i curge sânge din nas, era Terry Maitland?
   June Morris: Sigur că sunt sigură. Era domnul antrenor Terry, nenea antrenor T. Îl văd mereu. A păţit ceva? A făcut vreun lucru rău? Mami zice că n-am voie să mă uit la ştiri şi nici pe ziar, da’ ştiu eu că s-a întâmplat ceva nasol în parc. Aş afla mai multe dacă n-ar fi vacanţă, că toată lumea de la şcoală bârfeşte. S-a bătut cu vreun om rău? Din cauza aia îi curgea sânge din...
   Francine Morris: Mai durează mult, domnule detectiv? Înţeleg că trebuie să obţineţi cât mai multe informaţii, dar nu uitaţi că eu trebuie să o pun în pat diseară.
   June Morris: Ba mă urc singură în pat!
   Det. Anderson: Înţeleg. Mai avem foarte puţin. Uite, June, înainte să pleci de aici, vreau să ne jucăm un joc. Îţi plac jocurile?
   June Morris: Poate că îmi plac, dacă nu sunt de-alea plictisitoare.
   Det. Anderson: O să pun pe masă şase fotografii de bărbaţi... uite aşa... sunt bărbaţi diferiţi... dar toţi seamănă puţin cu domnul antrenor Terry. Vreau să-mi spui...
   June Morris: Ăla e. Numărul patru. Ăla e nenea antrenor Terry.

7.

        Troy Ramage deschise portiera din spate a maşinii fără însemne.
   Terry se uită peste umăr şi o văzu pe Marcy încremenită la marginea parcării, cu o expresie de stupefacţie intensă pe chip. În spatele ei, reporterul de la Apelul alerga cât îl ţineau picioarele pe iarbă şi făcea poze din fugă. Nici doi bani n-o să facă pozele alea, îşi zise Terry, cu un soi de satisfacţie răutăcioasă. Şi îi strigă lui Marcy:
   - Sună-l pe Howie Gold! Spune-i că m-au arestat! Spune-i că...
   Yates îl apăsă cu mâna pe creştet şi îl împinse în maşină.
   - Dă-te mai încolo, dă-te mai încolo! Şi ţine-ţi mâinile pe genunchi până îţi fixez centura.
   Terry se dădu mai încolo. Îşi ţinu mâinile pe genunchi. Pe geam se vedea tabela electronică de marcaj a stadionului. Cu doi ani în urmă, soţia lui se ocupase de strângerea de fonduri pentru obţinerea ei. Acum soţia lui stătea la câţiva metri de maşină, cu o expresie pe care el nu o va uita niciodată.
   Expresia unei femei din lumea a treia, care asistă la incendierea satului ei.
   Imediat Ramage se urcă la volan, Ralph Anderson se urcă în dreapta lui şi, încă înainte de a închide portiera, maşina fără însemne ţâşni în scrâşnet de cauciucuri din locul rezervat persoanelor cu handicap. Învârtind volanul doar cu podul palmei, Ramage coti la dreapta şi porni spre Tinsley Avenue. Sirenele nu erau pornite, dar pe bord clipea un bec albastru.
   Terry îşi dădu brusc seama că în maşină mirosea a mâncare mexicană. Ciudate lucruri mai observi atunci când se alege praful de ziua ta - de toată viaţa ta. Se aplecă spre scaunele din faţă.
   - Ascultă-mă, Ralph!
   Numai că Ralph se uita fix înainte. Şi îşi ţinea mâinile strânse pe genunchi.
   - O să-mi spui tot ce vrei atunci când ajungem la secţie.
   - Ce dracu’, mă, lasă-l să vorbească! interveni Ramage. Câştigăm nişte timp.
   - Taci, Troy! îl repezi Ralph, fără să se uite la el, ci doar la drumul din faţă.
   Terry vedea cum îi ieşiseră în relief tendoanele gâtului, formând numărul 11.
   - Uite, Ralph, habar n-am ce probă te-a condus la mine şi nici nu-mi pot imagina pentru ce ai vrut să mă arestezi în faţa a aproape jumătate din oraş, dar să ştii că faci o greşeală foarte, foarte mare.
   - Aşa zic toţi infractorii, sublinie Tom Yates, pe un ton de conversaţie lejeră. Ţine-ţi mâinile alea în poală, Maitland! Să nu îndrăzneşti nici măcar să te scobeşti în nas!
   Acum lui Terry i se mai limpezise mintea - nu prea mult, doar puţin - şi îl ascultă întocmai pe poliţistul Yates. (Ştia cum îl cheamă, pentru că tipul avea un ecuson cu numele prins de buzunarul de la piept al uniformei.) Yates îi dădea impresia că abia aşteaptă un pretext ca să-l ia la bătaie, chiar dacă era în cătuşe.
   Terry era convins că cineva mâncase enchilada în maşină.
   Poate luată chiar de la birtul Senor Joe. Localul acesta era preferatul fetiţelor lui, care râdeau foarte mult în timpul mesei - la naiba, toţi râdeau foarte mult! - şi, pe drumul spre casă, se acuzau reciproc că scapă vânturi.
   - Ascultă-mă, Ralph! Te rog!
   Detectivul oftă:
   - Bine, te ascult.
   - Te ascultăm cu toţii, se băgă Ramage în vorbă. Suntem numai urechi, amice, numai urechi.
   - Frank Peterson a fost ucis marţi. Marţi după-amiază. S-a scris în ziare, s-a spus la televizor. Eu am fost în Cap City toată ziua de marţi, noaptea de marţi şi mare parte din ziua de miercuri. M-am întors pe la nouă, nouă şi jumătate miercuri seara. În zilele astea două de antrenamente s-au ocupat Gavin Frick, Barry Houlihan şi Lukesh Patel, tatăl lui Baibir.
   Preţ de câteva clipe, în maşină a domnit o linişte profundă, neîntreruptă nici măcar de aparatul de radiorecepţie, care fusese închis dinainte. Iar Terry a trăit un moment de glorie în care a crezut - da, fără discuţie - că Ralph îi va cere uriaşului de la volan să tragă pe dreapta. După care se va întoarce spre el, îl va privi cu ochi mari, plini de uluire şi ruşine şi va spune: Vai de steaua noastră, înseamnă că am dat-o în bară rău de tot, nu?
   În realitate, iată ce a spus Ralph - tot fără să se întoarcă:
   - Aha! M-aş fi mirat să n-ai un alibi.
   - Cum? Nu pricep ce vrei să...
   - Eşti un tip deştept, Terry. Mi-am dat seama de asta imediat ce am făcut cunoştinţă cu tine, pe vremea când îl antrenai pe Derek în Liga Mică. Eram convins că, dacă n-ai să mărturiseşti din prima - aşa cum mi-aş fi dorit eu, deşi nu trăgeam mare nădejde - ai să-mi trânteşti în faţă nu ştiu ce alibi.
Abia acum se întoarse, iar chipul pe care-l văzu Terry era
acela al unui străin.
   - La fel de convins sunt că vom reuşi să ţi-l demontăm punct cu punct. Pentru că tu ai comis crima asta abominabilă. Nu avem absolut nicio îndoială.
   - Ce căutai în Cap City, domnu’ antrenor? îl întrebă Yates.
   Părea prea prietenos şi curios poliţistul acesta care-i spusese lui Terry să nu îndrăznească nici măcar să se scobească în nas.
   Terry deschise gura să-i răspundă, dar se răzgândi imediat. Mai bine să se gândească de două ori, de o sută de ori, înainte să reacţioneze. Şi îşi dădu seama că maşina aceasta, cu izul ei vag de enchilada, reprezenta pentru el un teritoriu inamic. Aşa că era momentul să-şi pună lacăt la gură până când va veni Howie Gold la secţie.
   Atunci vor lămuri împreună toată încurcătura asta oribilă. N-ar trebui să dureze prea mult.
   Îşi mai dădu seama şi de altceva. Era furios, probabil mai furios decât fusese vreodată. Iar atunci când maşina coti pe Main Street, îndreptându-se către secţia de poliţie din Flint City, îşi făcu o promisiune solemnă: până la toamnă (poate chiar mai curând), bărbatul ăla de pe scaunul din faţă, bărbatul ăla pe care-l considerase prieten, avea să-şi caute un alt serviciu. Şi cel mai probabil va ajunge agent de pază la vreo bancă din Tusla sau din Amarillo.

8.

      Declaraţia domnului Carlton Scowcroft (12 iulie, 9:30 p.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph Anderson)
   Scowcroft: O să dureze mult, domnule detectiv? Pentru că mă culc devreme. Lucrez la întreţinerea căii ferate şi o să am mari probleme dacă nu pontez de intrare în tură mâine-dimineaţă la şapte fix.
   Det. Anderson: Am să fiu cât de expeditiv pot, domnule Scowcroft, însă este o chestiune foarte serioasă.
   Scowcroft: Ştiu. Şi vreau să vă ajut atât cât pot. Numai că nu prea am ce să vă spun şi vreau să ajung mai repede acasă. Cu toate că nu ştiu dacă am să reuşesc să dorm. N-am mai pus piciorul în secţia asta de când aveam şapteşpe ani şi am fost la un chef cu multă băutură. Pe vremea aia şef era Charlie Borton. I-a chemat pe taţii noştri să ne ia de aici şi eu n-am mai avut voie să ies din casă toată vara.
   Det. Anderson: Vă suntem recunoscători că aţi venit să daţi declaraţia. Spuneţi-mi unde eraţi în data de 10 iulie, la ora şapte seara.
   Scowcroft: I-am zis şi duduii de la informaţii că eram la Shorty’ s Pub şi am văzut duba aia albă şi l-am văzut pe tipul ăla care e antrenor de baseball şi de fotbal pentru copii şi adolescenţi în cartierul de vest. Nu ţin minte cum îl cheamă, dar îi dau poza în ziar mai mereu, pentru că anul ăsta are o echipă bună. Se zice că s-ar putea să ajungă până în finala Ligii Oraşelor. Moreland... parcă aşa îl cheamă, nu? În fine, când l-am văzut eu în seara aia era tot plin de sânge.
   Det. Anderson: Cum s-a întâmplat să-l vedeţi?
   Scowcroft: Păi, am un program cam fix după ce ies din tură, pentru că n-am nevastă care să mă aştepte acasă şi nici mare maestru bucătar nu sunt, pricepeţi dumneavoastră? Aşa că în zilele de luni şi de miercuri mănânc la Flint City Diner. Vinerea la Bonanza Steakhouse. Şi marţea şi joia merg de obicei la Shorty’s Pub, unde comand o porţie de costiţe la cuptor şi o bere bună. În marţea aia am ajuns la Shorty’s pe la... hm... zic că era şapte fără un sfert. Puştiul era deja mort la ora aia, nu?
   Det. Anderson: Dar în jur de ora şapte eraţi în spate, corect? În spatele restaurantului.
   Scowcroft: Mda. Eu şi cu Riley Franklin. Ne-am întâlnit din întâmplare şi am luat masa împreună. În spatele cârciumii e un loc amenajat pentru fumat, cu scrumieră din aia de exterior. O iei pe culoarul de la toalete şi ieşi pe uşa din spate. Am mâncat amândoi - eu costiţe şi el macaroane cu brânză - şi după aia am comandat desert. Şi ne-am dus afară să tragem câteva fumuri până ni se aducea comanda. Şi când stăteam noi acolo la o bârfă mică, vedem duba aia albă, dar tare murdară. Ţin minte că avea număr de New York. A parcat lângă un Subaru combi - parcă Subaru era - şi tipul ăla s-a dat jos. Moreland sau cum îl cheamă.
   Det. Anderson: Cu ce era îmbrăcat?
   Scowcroft: Nu m-am uitat prea bine la pantaloni, poate ştie Riley să vă spună, parcă erau din ăia largi, din doc, dar ştiu că avea un tricou alb. Ţin minte asta, pentru că era pătat rău de tot cu sânge. Pe pantaloni nu avea decât câţiva stropi. Şi avea sânge şi pe faţă. La nas, în jurul gurii, pe bărbie. De groază era, frate! Şi atunci Riley - cred că luase câteva beri la bord înainte să vin eu, că împreună n-am băut decât una - Riley zice: „Hei, domnu’ antrenor T., cum arată tipu’ ălălalt?”
   Det. Anderson: Deci i s-a adresat cu „domnule antrenor T.”.
   Scowcroft: Păi, cum altfel? Şi antrenorul începe să râdă şi ne zice: „N-a fost niciun alt tip. Mi-a curs sânge din nas, atâta tot. Da’ a ţâşnit mai abitir ca Old Faithful. E pe-aici cineva care să-mi poată pune un dop?”
   Det. Anderson: Adică v-a întrebat dacă exista prin preajmă vreun cabinet medical, de genul MedNOW sau Quick Care?
   Scowcroft: Da, asta m-a întrebat, pentru că zicea că poate trebuie să i se cauterizeze vreun vas de sânge sau ceva. Nasol, nu? zicea că mai păţise chestia asta odată. I-am spus să meargă vreun kilometru jumate pe Burrfield, să facă la stânga la al doilea semafor şi acolo o să vadă reclama. Ştiţi panoul ăla publicitar de lângă Coney Ford? Ăla care-ţi spune cum să ajungi şi cât ai de aşteptat şi alte alea? După care ne-a întrebat dacă poate să-şi lase duba în spatele pubului, pentru că parcarea aia mică nu-i pentru clienţi - aşa zice anunţul de pe zid - ci doar pentru angajaţi. Şi eu i-am zis: „Nu-i parcarea mea, dar cred că nu se întâmplă nicio nenorocire dacă ţi-o laşi un pic aici.” Şi după aia el a zis ceva ce nouă ni s-a părut tare aiurea în vremurile de acum. A zis că o să lase cheile în suportul pentru pahar, în caz că vrea cineva s-o mute de-acolo. Şi atunci Riley a zis: „Practic îi inviţi să ţi-o fure, domnu’ antrenor T.”. Da’ el a zis că n-o să lipsească mult şi a repetat chestia aia cu mutatul. Ştiţi ce cred eu? Cred că voia să i-o fure cineva. Poate chiar eu sau Riley. Nu credeţi că am dreptate, domnule detectiv?
   Det. Anderson: Şi ce s-a întâmplat după aceea?
   Scowcroft: S-a urcat în Subaru ăla verde şi dus a fost. Şi chestia asta mi s-a părut aiurea.
   Det. Anderson: De ce, domnule Scowcroft?
   Scowcroft: Păi, ne-a întrebat dacă poate să-şi lase puţin duba acolo, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva să i-o remorcheze sau aşa ceva, dar maşina lui era acolo bine mersi. Bizar, nu?
   Det. Anderson: Domnule Scowcroft, am să vă arăt fotografiile a şase bărbaţi diferiţi şi am să vă rog să o alegeţi pe aceea cu bărbatul pe care l-aţi văzut în spatele pubului. Seamănă între ei, aşa că vă sfătuiesc să nu vă grăbiţi şi să vă gândiţi bine. Sunteţi de acord?
   Scowcroft: Sigur, dar n-am la ce să mă gândesc. Ăla e, ăla de acolo. Moreland, sau cum îl cheamă. Acum pot să mă duc acasă?

9.

       N-a mai vorbit nimeni în maşina fără însemne până când au ajuns în parcarea secţiei de poliţie şi au oprit pe unul dintre locurile cu DOAR PENTRU VEHICULE DE SERVICIU.
   Atunci Ralph se întoarse şi-l măsură din privire pe omul care i-a antrenat fiul. Şapca Dragonilor stătea puţin cam şui pe capul lui Terry Maitland, aşa cum o poartă rapperii şi băieţii de cartier. Tricoul Dragonilor îi ieşise din pantaloni într-o parte şi avea dâre de transpiraţie pe obraji. În momentul acesta avea înfăţişarea unui om vinovat. Foarte vinovat.
   Poate, cu excepţia ochilor care se uitau fix în ochii lui Ralph.
   Ochii antrenorului erau larg deschişi şi acuzatori.
   Întrebarea care-l obseda pe Ralph nu mai putea să aştepte.
   - De ce el, Terry? De ce Frankie Peterson? Pentru că anul ăsta juca în echipa Leilor din Liga Mică? Ţi-l doreai la Dragoni şi te-ai supărat? Ori doar s-a întâmplat să te întâlneşti cu el şi ai profitat de ocazie?
   Terry deschise gura ca să repete că nu el comisese crima, dar la ce bun? Ralph nu voia să-l asculte. Deocamdată, cel puţin. Niciunul dintre ei nu voia să-l asculte. Mai bine să aibă răbdare. Îi era greu, dar poate până la urmă aşa ar fi câştigat mai mult timp.
   - Haide, spune-mi! îl îndemnă Ralph, pe un ton blând, de conversaţie lejeră. Înainte ai vrut să vorbeşti, aşa că, uite, poţi să vorbeşti acum. Explică-mi. Fă-mă să pricep. Acum şi aici, înainte să coborâm din maşină.
   - Cred că am să-mi aştept avocatul, spuse Terry.
   - N-ai nevoie de niciun avocat dacă eşti nevinovat, interveni Yates. Disculpă-te, dacă eşti în stare. O să-ţi zicem mersi şi chiar o să te conducem acasă cu maşina.
   Fără să-şi ia ochii de la Ralph Anderson, Terry şopti:
   - Comiţi un abuz. Nu-i aşa că nici măcar n-ai verificat unde am fost marţi? Nu te-aş fi crezut capabil de una ca asta.
   Făcu o pauză, de parcă i-ar mai fi venit o idee, şi adăugă:
   - Ticălosule!
   Lui Ralph nici nu-i trecea prin cap să-i spună lui Terry că discutase problema asta cu Samuels, chiar dacă nu tocmai pe îndelete. Era un oraş mic. Şi nu voiseră să înceapă să pună întrebări în dreapta şi în stânga, avertizându-l astfel pe Maitland că sunt pe urmele lui.
   - Acesta este unul dintre cazurile rare când nu a trebuit să verificăm.
   După care deschise portiera.
   - Haide! Trebuie să te înregistrăm şi să-ţi luăm amprentele şi să-ţi facem poze înainte ca avocatul să ajungă a...
   - Terry! Terry!
   În loc să asculte de sfatul lui Ralph, Marcy Maitland se urcase în Toyota ei şi venise în urma maşinii de poliţie. Jamie Mattingly, o vecină, se oferise să le ia pe Sarah şi Grace acasă la ea. Ambele fetiţe plângeau de mama focului. Plângea şi Jamie.
   - Terry, ce-ţi fac ăştia? Ce să fac eu?
   El se întoarse, reuşind să scape o clipă din strânsoarea lui Yates, care-l ţinea de braţ.
   - Sună-l pe Howie!
   Doar atât a putut să-i spună. Ramage deschise uşa pe care scria DOAR PENTRU ANGAJAŢII SECŢIEI şi Yates îl îmbrânci înăuntru pe Terry, cu un gest complet lipsit de amabilitate.
   Cu mâna pe uşă, Ralph rămase o clipă în urma lor.
   - Du-te acasă, Marcy! o sfătui el din nou. Încearcă să ajungi înaintea reporterilor.
   Îi veni să adauge Îmi pare rău de toată povestea asta, dar n-o făcu. Pentru că nu-i părea deloc rău. Acasă o aşteptau Betsy Riggins şi poliţia statală, însă era cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face. De fapt, singurul lucru. Şi poate că-i era dator. Pentru fetiţele ei, singurele persoane nevinovate din toată nenorocirea asta. Dar şi...
   Comiţi un abuz. Nu te-aş fi crezut capabil de aşa ceva.
   Ralph nu avea absolut niciun motiv să se simtă vinovat faţă de un individ care violase şi omorâse un copil. Dar uite că acum aşa se simţea. Apoi îşi aduse aminte de fotografiile de la locul crimei, atât de oribile că te făceau să-ţi doreşti să fii orb. Îşi aduse aminte de creanga care ieşea din rectul băieţelului. Îşi aduse aminte de urma de sânge de pe lemnul ăla jupuit. Jupuit pentru că mâna care lăsase amprenta îndesase cu atâta forţă creanga în orificiul acela îngust, că îi luase coaja.
   Bill Samuels subliniase două aspecte foarte simple. Cu care Ralph a fost de acord, la fel şi judecătorul Carter, la care se dusese Samuels ca să obţină mandatele necesare.
   În primul rând, că acest caz era floare la ureche. Şi nu aveau de ce să mai aştepte, din moment ce deţineau toate probele. În al doilea, dacă-i lăsau mai mult timp la dispoziţie, Terry ar fi putut să plece din oraş şi atunci ei ar fi trebuit să-l găsească înainte ca el să dea peste un alt Frank Peterson pe care să-l violeze şi să-l ucidă.

10.

      Declaraţia domnului Riley Franklin (13 iulie, 7:45 a.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph Anderson)
   Det. Anderson: Am să vă arăt şase fotografii cu şase bărbaţi diferiţi, domnule Franklin. Şi am să vă rog să o alegeţi pe aceea cu bărbatul pe care l-aţi văzut în spatele localului Shorty’s Pub, în seara de 10 iulie. Aveţi tot timpul la dispoziţie.
   Franklin: N-am nevoie. E ăla de acolo. Poza cu numărul doi. E antrenorul T. Nu-mi vine să cred! Mi-a antrenat băiatul în Liga Mică.
   Det. Anderson: întâmplarea face că l-a antrenat şi pe al meu. Vă mulţumesc, domnule Franklin.
   Franklin: Injecţia letală e prea bună pentru un om ca ăsta. Ar trebui să-l sugrume încetul cu încetul.

11.

       Marcy intră în parcarea de la Burger King-ul de pe Tinsley Avenue şi îşi scoase telefonul mobil din poşetă.
   Atât de tare îi tremurau mâinile, că îl scăpă pe jos. Se aplecă să-l ridice, se lovi cu capul de volan şi începu din nou să plângă. Intră în agenda mobilului şi găsi numărul lui Howie Gold în lista de apelare rapidă, dar nu pentru că ea ori soţul ei ar fi avut nevoie vreodată de serviciile unui avocat, ci pentru că, în ultimele două sezoane, Howie antrenase împreună cu Terry echipa de fotbal din Liga Pop Warner. Avocatul îi răspunse imediat.
   - Howie? La telefon Marcy Maitland. Soţia lui Terry.
   De parcă nu luau cina împreună o dată pe lună încă din 2016.
   - Marcy? De ce plângi? Ce s-a întâmplat?
   Ce se întâmplase era atât de îngrozitor că, la început, nici nu reuşi să-şi găsească cuvintele.
   - Marcy? Mai eşti la telefon? Ai avut vreun accident? Ce este?
   - Sunt aici. Nu-i vorba despre mine. E Terry. L-au arestat pe Terry. Ralph Anderson l-a arestat pe Terry. Zice că el l-a omorât pe băiatul ăla. Peterson.
   - Ce?! Faci mişto de mine?
   - Nici măcar nu era în oraş! hohoti Marcy.
   Auzi ce sunete scoate şi îşi zise că parcă ar fi o adolescentă isterică. Însă nu se putea opri.
   - L-au arestat şi mi-au zis că mă aşteaptă poliţia acasă!
   - Unde sunt Sarah şi Grace?
   - Le-a luat Jamie Mattingly acasă la ea. Stă la două străzi de noi. Deocamdată sunt bine. Dar cât de bine ar putea să fie două fetiţe care tocmai ce şi-au văzut tatăl cu cătuşele la mâini?
   Marcy îşi frecă fruntea, întrebându-se dacă nu cumva căpătase o vânătaie în urma ciocnirii cu volanul. Întrebându-se de ce mama naibii i-ar păsa de asta. Pentru că s-ar putea s-o aştepte acasă şi reporteri de la ziare şi de la posturile TV? Pentru că i-ar putea observa vânătaia şi ar zice că a lovit-o  Terry?
   - Poţi să mă ajuţi, Howie? Poţi să ne ajuţi?
   - Sigur că da. Pe Terry l-au dus la secţie?
   - Da! În cătuşe!
   - Bine. Acum ies pe uşă. Du-te acasă, Marce! Vezi ce vrea poliţia. Dacă au mandat de percheziţie - probabil de asta sunt acolo, nu-mi vine în minte alt motiv - citeşte-l cu atenţie, află ce anume caută, dă-le drumul în casă, dar ai grijă să nu le spui nimic. Ai înţeles? Să nu le spui nimic.
   - Eu... da.
   - Parcă băiatul familiei Peterson a fost omorât marţea trecută. Stai puţin...
   Se auziră nişte voci înăbuşite în fundal - mai întâi vocea lui Howie, apoi vocea unei femei, probabil a lui Elaine, soţia avocatului. După care Howie reveni la telefon.
   - Da, marţi a fost. Unde era Terry marţea trecută?
   - În Cap City! S-a dus...
   - Nu-mi povesti acum. S-ar putea să-ţi pună şi poliţia întrebarea asta. S-ar putea să-ţi pună tot felul de întrebări. Să le zici că avocatul te-a sfătuit să nu declari nimic. Ai înţeles?
   - D-da.
   - Nu te lăsa convinsă să vorbeşti. Nici cu vorba bună, nici dacă te ameninţă sau încearcă să te şantajeze cumva. Se pricep foarte bine la treburile astea.
   - Bine. Bine, n-am să vorbesc.
   - Unde eşti acum?
   Ştia unde este, că doar văzuse firma. Însă trebui să se uite din nou la ea ca să fie sigură.
   - La Burger King. Ăla de pe Tinsley. Am oprit ca să te sun pe tine.
   - Te simţi în stare să conduci mai departe?
   Vru să-i spună că s-a lovit la cap, dar se răzgândi.
   - Da.
   - Inspiră adânc. De trei ori. După aia, du-te acasă. Respectă viteza legală, semnalizează la fiecare viraj. Terry are computer?
   - Sigur. În birou. Plus un iPad, deşi pe ăsta nu-l foloseşte prea mult. Şi fetele au iPad-uri Mini. Şi telefoane, fireşte. Toţi avem telefoane. Grace l-a primit acum trei luni, de ziua ei.
   - O să-ţi dea o listă cu obiectele pe care vor să le ia din casă.
   - Au voie să facă aşa ceva?
   Acum nu mai plângea în hohote, dar nici departe nu era.
   - Au voie să ne ia lucrurile pur şi simplu? Parcă am fi în Rusia sau în Coreea de Nord!
   - Pot să ia orice scrie în mandat, dar vreau să-ţi faci şi tu o listă. Fetele au telefoanele la ele?
   - Glumeşti? Chestiile alea le sunt practic grefate de mâini.
   - În regulă. Dar poliţiştii ar putea să ţi-l ceară pe al tău. Refuză.
   - Şi dacă şi aşa o să mi-l ia?
   Dar mai avea vreo importanţă? Serios, chiar mai avea?
   - N-o să ţi-l ia. Nu au dreptul s-o facă dacă nu eşti acuzată de nimic. Haide, du-te acasă! Am să vin şi eu cât de curând am să pot. O să rezolvăm povestea asta. Ai cuvântul meu!
   - Mulţumesc, Howie, şopti ea, începând iar să plângă. Îţi mulţumesc foarte, foarte mult.
   - Bine. Nu uita: păstrezi viteza legală, opreşti la „cedează trecerea”, semnalizezi la viraje. Da?
   - Da.
   - Acum plec la secţia de poliţie.
   Şi închise.
   Marcy porni motorul, apoi îl opri din nou. Inspiră adânc o dată. De două ori. De trei. E un coşmar, dar bine că va fi unul scurt. A fost în Cap City. Poliţia o să constate asta şi o să-i dea drumul.
   - Şi după aia, se adresă ea maşinii (atât de goale fără fetiţele care să chicotească şi să se înghiontească pe bancheta din spate), o să-i dăm în judecată şi o să le cerem daune atât de mari, de o să-i usture fundurile.
   Gândul acesta o mai încurajă şi lumea din jur îşi recăpătă conturul. Porni spre Barnum Court, păstrând viteza legală şi oprind complet maşina la fiecare indicator.

12.

        Declaraţia domnului George Czerny (13 iulie, 8:15 a.m., înregistrată de agentul de poliţie Ronald Wilberforce)
   Agent Wilberforce: Vă mulţumim că aţi venit la secţie, domnule Czerny...
   Czerny: Se pronunţă „Zurny”. „C”-ul nu se aude.
   Agent Wilberforce: Îhî, mulţumesc, am să ţin minte. Va dori să discute cu dumneavoastră şi domnul detectiv Ralph Anderson, numai că acum îi ia declaraţie unui alt martor şi m-a rugat pe mine să trec în revistă aspectele esenţiale cât timp încă vă sunt proaspete în memorie.
   Czerny: Aţi confiscat maşina? Subaru ăla? Ar trebui s-o faceţi, ca să nu se contamineze probele. Că sunt o grămadă de probe acolo, vă asigur eu.
   Agent Wilberforce: Colegii mei se ocupă de asta chiar acum, domnule. Să începem. Aţi fost la pescuit în dimineaţa asta?
   Czerny: Asta am avut de gând, da’ s-a întâmplat că nici n-am apucat să-mi vâr vreo undiţă în apă. Am plecat de-acasă când s-a crăpat de ziuă şi m-am dus la locul ăla de i se zice Podu’ de Fier. Ştii matale, pe drumu’ ăla vechi spre fierărie?
   Agent Wilberforce: Ştiu, domnule.
   Czerny: Tare bun loc de prins somn. La multă lume nu le place să pescuiască peşti din ăştia că sunt tare urâţi - ca să nu mai zic că te şi muşcă atunci când vrei să le scoţi cârligu’ din gură - da’ nevastă-mea îi prăjeşte cu sare şi zeamă de lămâie şi sunt buni de te lingi pe deşte. Zeama de lămâie e secretu’, aşa să ştii. Şi trebuie să-l faci într-o tigaie de fontă. „Frigătoare”, aşa îi zicea maică-mea.
   Agent Wilberforce: Şi v-aţi lăsat maşina la capătul podului...
   Czerny: Da, da’ nu pe şosea. Acolo-i un debarcader vechi. Acu’ câţiva ani a cumpărat cineva terenul şi a pus un gard de sârmă şi o placă cu TRECEREA INTERZISĂ. Da’ de construit n-a construit încă nimic. Pogoanele alea zac acolo degeaba, pline de buruieni, şi debarcaderu’ e jumate sub apă. Mereu îmi las maşina pe drumeagu’ ăla mic care duce la gardu’ de sârmă. Tot aşa am vrut să fac şi de dimineaţă şi ia ghici ce văd eu acolo? Gardu’ e dărâmat şi pe marginea debarcaderului e o maşină mică, verde, atât de aproape de apă, că are roţile din faţă băgate în mâl. Şi mă duc eu acolo, că zic că-i vreun tip care s-a îmbătat azi-noapte la baru’ ăla cu ţâţe goale şi a ieşit de pe drumu’ principal. Mă gândeam că îşi doarme somnu’ de beţiv înăuntru.
   Agent Wilberforce: Când spuneţi „bar cu ţâţe goale” vă referiţi la localul „Poftiţi, Domnilor”, de la marginea oraşului?
   Czerny: Mda. Ăla. Bărbaţii se duc acolo, se trotilează, vâră hârtii de unu sau cinci dolari în chiloţeii fetelor până rămân lefteri şi după aia se urcă matoli la volan, cică să se ducă la casele lor. Eu, unu’, nu pricep neam ce le place la locu’ ăla.
   Agent Wilberforce: Înţeleg. Şi v-aţi dus să aruncaţi o privire în maşină.
   Czerny: Un Subaru mic şi verde. Da’ nu era nimeni în el, numai nişte haine pline de sânge pe locul din dreapta şi m-am gândit imediat la băieţelu’ ăla care a fost omorât, că au zis la ştiri că poliţia caută un Subaru verde care are legătură cu crima.
   Agent Wilberforce: Aţi mai văzut şi altceva?
   Czerny: O pereche de tenişi. Pe jos, tot în dreapta. Şi ăştia erau plini de sânge.
   Agent Wilberforce: Aţi atins ceva? Poate aţi încercat portierele?
   Czerny: Nici gând. Mă uitam mereu cu nevastă-mea la serialul ăla, CSI, pe vremea când se dădea. Niciun episod n-am pierdut.
   Agent Wilberforce: Şi ce anume aţi făcut?
   Czerny: Am sunat la poliţie.

13.

       Terry Maitland aştepta în sala de interogatoriu. Îi scoseseră cătuşele, pentru că nu voiau ca avocatul lui să facă tărăboi atunci când va ajunge - adică foarte curând.
   Ralph Anderson stătea în încăperea alăturată, cu mâinile la spate, uitându-se prin geamul-oglindă la fostul antrenor al fiului său. I-a trimis de acolo pe Yates şi Ramage. Şi a vorbit la telefon cu Betsy Riggins, care i-a spus că doamna Maitland încă nu a ajuns acasă. Acum, că îl arestase pe Maitland şi se mai calmase, pe Ralph îl cuprinse din nou neliniştea faţă de rapiditatea cu care evoluau lucrurile. Nu-l surprindea deloc faptul că Terry pretindea că ar avea un alibi, care cu siguranţă că se va dovedi cusut cu aţă albă, dar...
   - Salut, Ralph!
   Bill Samuels intrase grăbit pe uşă, îndreptându-şi din mers nodul de la cravată. Părul lui era negru şi lucios de parcă tocmai l-ar fi dat cu cremă de ghete şi îl tundea destul de scurt, numai că o şuviţă rebelă din creştetul capului îl făcea să pară mult mai tânăr.
   Ralph ştia că Samuels fusese procuror în 6 cazuri de omoruri deosebit de grave şi le câştigase pe toate - iar 2 dintre asasinii pe care-i acuzase (le zicea „băieţii mei”) fuseseră condamnaţi la moarte şi aşteptau ducerea la îndeplinire a acestei sentinţe în închisoarea McAlester4. Foarte bine, nu strica să ai un copil-minune în echipă, numai că în seara asta procurorul din Flint City semăna incredibil de tare cu personajul Alfalfa, din serialul Micuţii Şmecheri.
   - Salut, Bill!
   - Deci el este, spuse Samuels, uitându-se la Terry. Recunosc că nu-mi place deloc să-l văd în echipamentul de joc şi cu şapca Dragonilor. O să fiu mai fericit când o să poarte salopeta de puşcăriaş. Ba şi mai fericit când o să fie într-o celulă aflată la 6 metri distanţă de locul unde o să zică „Adio, viaţă!”.
   Ralph nu comentă. Se gândea la Marcy. Cum rămăsese ea în parcarea secţiei de poliţie ca un copil rătăcit, frângându-şi mâinile şi uitându-se la el ca la un străin. Sau ca la baubau.
   Numai că, în cazul acesta, baubaul era chiar soţul ei.
   De parcă i-ar fi citit gândurile, Samuels spuse:
   - Nici nu zici că-i un monstru, nu-i aşa?
   - Cei mai sadici asasini au avut dintotdeauna chipuri blajine.
   Samuel vârî mâna în buzunarul sacoului sport şi scoase de acolo câteva hârtii împăturite. Una era o copie după amprentele lui Maitland, luată din dosarul acestuia de la Liceul Flint City. Tuturor profesorilor li se luau amprentele înainte de a li se permite să intre la clasă. Celelalte două foi purtau antetul DEPARTAMENTUL DE CRIMINALISTICĂ.
   Samuels le flutură în faţa lui Ralph.
   - Ultimele noutăţi. Şi cele mai bune.
   - Din Subaru?
   - Da. Tipii de la centru au prelevat cu totul 70 de amprente, dintre care 57 îi aparţin lui Maitland. Individul de la laborator, care a comparat amprentele, zice că celelalte sunt mult mai mici şi probabil că sunt ale femeii din Cap City care acum două săptămâni a reclamat furtul maşinii. Barbara Nearing, aşa o cheamă. Amprentele ei sunt mult mai vechi, ceea ce o disculpă de o eventuală complicitate la uciderea lui Peterson.
  - Bine, dar oricum trebuie să comparăm şi ADN-urile. Şi el a refuzat să ne dea mostre de salivă.
   Spre deosebire de amprente, prelevarea salivei de pe interiorul obrazului era considerată o procedură agresivă în acest stat.
   - Ştii foarte bine că n-avem nevoie de saliva lui. Riggins şi tipii de la centru o să-i ia aparatul de ras, periuţa de dinţi şi toate firele de păr de pe pernă.
   - Nu-i suficient dacă nu le comparăm şi cu mostrele luate aici.
   Samuels se uită la el, cu capul uşor înclinat într-o parte.
   Acum nu mai semăna cu Alfalfa din Micuţii Şmecheri, ci cu un rozător extrem de inteligent. Sau poate cu o cioară care a pus ochii pe un obiect strălucitor.
   - Nu-mi spune că ai îndoieli. Te rog, spune-mi că nu ai. Mai cu seamă că de dimineaţă şi tu abia aşteptai să pui mâna pe el.
   În momentele alea mă gândeam doar la Derek, îşi zise Ralph. Dar asta a fost înainte ca Terry să se uite în ochii mei de parcă ar fi avut tot dreptul din lume. Şi înainte să-mi spună că sunt un ticălos şi când ar fi trebuit să-i ripostez, dar nu mi-a venit s-o fac.
   - N-am nicio îndoială. Numai că evenimentele se precipită şi nu sunt obişnuit cu asta. Sunt obişnuit să-mi construiesc cazurile pas cu pas. Nici măcar n-am avut mandat de arestare azi.
   - Dacă ai vedea un puşti care vinde droguri din rucsac în piaţa centrală a oraşului, ai mai zice că-ţi trebuie mandat?
   - Sigur că nu, dar asta-i o altă situaţie.
   - Nu prea, nu tocmai. Dar întâmplarea face să avem mandat. A fost emis de domnul judecător Carter înainte de momentul arestării. Probabil că se află acum în faxul tău. Deci... ce zici? Intrăm şi discutăm chestiunea?
   Parcă niciodată nu-i străluciseră ochii atât de tare lui Samuels.
   - Nu cred că va sta de vorbă cu noi.
   - Nu, probabil că nu.
   Samuels zâmbi şi în zâmbetul acela Ralph îl descoperi pe omul care obţinuse condamnarea la moarte pentru doi asasini. Şi care o va obţine curând şi pentru fostul antrenor de baseball al lui Derek Anderson. Ralph nu avea nicio îndoială că şi Terry Maitland va deveni unul dintre „băieţii” procurorului.
   - Dar noi putem să vorbim cu el, nu-i aşa? Îi putem demonstra că nu mai are cale de scăpare.

14.

        Declaraţia doamnei Willow Rainwater (13 iulie, 11:40 a.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph Anderson)
   Rainwater: Haide, domnu’ detectiv, recunoaşte, n-ai mai văzut niciodată vreo salcie atât de puţin mlădioasă!
   Det. Anderson: Nu gabaritul dumneavoastră face obiectul discuţiei noastre, doamnă Rainwater. Vreau să vorbim despre...
   Rainwater: Ba nu, despre cât de mare sunt vom vorbi, numai că nu-ţi dai seama deocamdată. Tocmai din cauza dimensiunilor mele eram acolo. Pe la unşpe, în majoritatea nopţilor, sunt vreo zece, poate douăşpe taxiuri care aşteaptă în faţa palatului ăluia cu duduiţe în pielea goală, iar eu sunt singura femeie taximetrist. De ce? Pentru că niciun client nu încearcă să se dea la mine, indiferent cât de beat ar fi. Dacă fetele ar fi avut voie să joace fotbal, eu aş fi fost cel mai bun fundaş stânga din tot liceul. Şi mai ştii ceva? Jumate din tipii ăia care mi se urcă în maşină nici nu-şi dau seama că-s femeie, iar mulţi dintre ei tot nu ştiu asta nici după ce coboară. Chestie care mie mi se pare prima-ntâi. Ţi-am zis asta în caz că vrei să ştii ce căutam acolo.
   Det. Anderson: În regulă, mulţumesc.
   Rainwater: Da’ nu era încă unşpe. Să fi fost în jur de opt jumate.
   Det. Anderson: În seara de marţi, 10 iulie.
   Rainwater: Corect! Nu-i mare agitaţie în serile din timpul săptămânii de când a cam secat zăcământul ăla de petrol. Aşa că grămadă de taximetrişti îşi pierd vremea pe la garaj, bârfesc ori joacă poker ori zic bancuri porcoase. Da’ mie nu-mi place să stau cu ei şi mă duc ori la Flint Hotel, ori la Holiday Inn sau la Doubletree Hotel. Sau la „Poftiţi, Domnilor”. Au o staţie de taxiuri în faţă pentru ăia care nu-s muci de beţi şi îşi dau seama că n-ar fi tocmai bine să se urce la volan. Şi, dacă ajung devreme, sunt de obicei prima la rând. În cel mai rău caz a doua ori a treia. Stau acolo şi citesc de pe Kindle şi aştept o cursă. După ce se întunecă nu mai ai cum să citeşti o carte normală, da’ Kindle e numai bun pentru lumina aia. A dracu’ invenţie, dom’le, cum ziceau strămoşii mei, pieile roşii.
   Det. Anderson: Poate îmi spuneţi...
   Rainwater: Păi, îţi spun, cum să nu-ţi spun? Da’ în felul meu. Aşa vorbesc încă de când mergeam de-a buşilea, aşa că taci şi aşteaptă. Ştiu ce vrei să afli şi o să-ţi spun. Şi aici, şi la tribunal. Şi după aia, după ce-l vor trimite în iad pe porcu’ şi nemernicu’ ăla de ucigaş de copii, am să-mi pun penele şi nădragii din piele de căprioară şi am să dansez dansul bucuriei până am să pic lată. Ne-am înţeles?
   Det. Anderson: Ne-am înţeles.
   Rainwater: În seara aia, chiar aşa devreme, taxiul meu era singurul de-acolo. Nu l-am văzut când a intrat în tractir. Am eu o teorie în privinţa asta şi pun pariu cu tine pe cinci dolari că nu mă înşel. Nu cred că s-a dus acolo să caşte ochii la cum dansează piţipoancele-alea. Cred că a ajuns înaintea mea, cu foarte puţin înaintea mea, şi a intrat doar ca să-şi cheme un taxi.
   Det. Anderson: Aţi câştiga pariul, doamnă Rainwater. Dispecerul dumneavoastră...
   Rainwater: Marţi seara a fost Clint Ellenquist de serviciu.
   Det. Anderson: Aşa este. Domnul Ellenquist a spus persoanei care a telefonat să meargă în staţia de taxiuri, pentru că va veni imediat o maşină, dacă nu cumva venise deja. Apelul a fost înregistrat la ora opt patruzeci.
   Rainwater: Cam aşa ceva. Şi tipul iese din cârciumă, vine drept spre maşina mea...
   Det. Anderson: Puteţi să-mi spuneţi cu ce era îmbrăcat?
   Rainwater: Blugi şi o cămaşă drăguţă cu nasturi. Blugii erau din ăia decoloraţi, da’ curaţi. De culoarea cămăşii n-am prea putut să-mi dau seama, din cauza becurilor puternice, cu vapori de sodiu, din parcare, da’ parcă era galbenă. A, să nu uit! Catarama de la curea era una mai fistichie - un cap de cal. Un spanac din ăla de cowboy. Până nu s-a aplecat la geam ca să vorbească cu mine, am zis că-i un muncitor în construcţii ori un şmecheraş care a reuşit să-şi păstreze slujba de la sonde, chiar dacă preţul ţiţeiului a luat-o razna. Abia atunci am văzut că era Terry Maitland.
   Det. Anderson: Sunteţi sigură că el era?
   Rainwater: Pe Dumnezeul meu mă jur! În parcare e lumină ca ziua de la becurile alea. Le-au pus tocmai ca să descurajeze furturile şi bătăile şi traficul de droguri. Pentru că au o clientelă formată doar din domni extrem de respectabili, pricepi dumneata? Plus că eu sunt şi antrenoare de baschet în Liga Prairie din YMCA. Se presupune că echipele sunt mixte, dar adevărul e că sunt mai mulţi băieţi decât fete. Maitland avea obiceiul să vină la meciurile noastre - nu în fiecare duminică, da’ destul de des - şi stătea în tribune lângă părinţi şi urmărea jocul copiilor. Mi-a zis că ar căuta talente pentru Liga Oraşelor, zicea că-ţi dai seama cât de bun ar fi la baseball după felul în care aruncă la coş. Şi eu, ca proasta, l-am crezut. Probabil că venea acolo ca să-şi aleagă vreun copil căruia să-i dea la buci. Şi stătea în tribună, măsurându-i din ochi şi evaluându-i aşa cum evaluează bărbaţii femeile într-un bar. Javră ordinară de cretin pervers şi bolnav la cap! Cică era în căutare de talente - şi eu am pus botu’ meu de indiancă la aburelile lui!
   Det. Anderson: Când s-a apropiat de taxiul dumneavoastră, i-aţi spus că l-aţi recunoscut?
   Rainwater: O, da! Discreţia nu-i punctul meu forte. Şi-i zic: „Salutare, Terry! Nevestica ta ştie pe unde umbli în seara asta?” Şi el zice: „Am avut niţică treabă.” Şi eu zic: „Şi treaba asta avea legătură cu nişte duduiţe despuiate care să-ţi danseze în poală?” Şi el zice: „Anunţaţi-vă dispecerul că am găsit maşină.” Aşa că eu zic: „Am să-l anunţ. Te duc acasă, domnu’ antrenor T.?” Şi el zice: „Nici vorbă, doamnă. Du-mă la Dubrow. La gară.” Şi eu zic: „Cursa asta face 40 de dolari.” Şi el zice: „Dacă prind trenul de Dallas, vă dau douăzeci bacşiş.” Şi eu zic: „Hopa sus şi ţin-te bine, domnu’ antrenor! O luăm din loc.”
   Det. Anderson: Deci l-aţi dus la gara Amtrak din Dubrow?
   Rainwater: Normal că l-am dus. Şi a reuşit să prindă trenul de noapte spre Dallas-Fort Worth.
   Det. Anderson: Pe drum aţi făcut conversaţie cu el? Vă întreb asta, pentru că-mi păreţi o persoană destul de vorbăreaţă.
   Rainwater: Păi, sunt! Îmi merge gura ca banda rulantă de la casa de marcat a unui supermarket în zi de leafă. Poţi să întrebi pe oricine. La început l-am întrebat despre Liga Oraşelor şi dacă el credea că o să-i bată pe Urşi şi el mi-a zis: „Mă aştept să fie bine.” De parcă-şi dădea în cărţi. Pe pariu că se gândea la ce făcuse şi voia să fugă de acolo cât mai repede. Ori gânduri din astea te cam împiedică să faci conversaţie. Acu’ să te întreb şi eu ceva, domnu’ detectiv: de ce dracu’ s-a mai întors în Flint City? De ce n-a fugit în Texas şi după aia în Bătrânul Me-hiii-co?
   Det. Anderson: Şi ce altceva a mai spus?
   Rainwater: Nu mare lucru. A zis că vrea să aţipească niţel. Şi a închis ochii, da’ eu cred că se prefăcea doar. Cred că se uita la mine printre gene şi se gândea să încerce ceva. Păcat că n-a încercat. Şi păcat că n-am ştiut atunci ce ştiu acum. L-aş fi târât afară din taxi şi i-aş fi smuls instalaţia dintre picioare. Nu glumesc!
   Det. Anderson: Şi ce s-a întâmplat când aţi ajuns la gara Amtrak?
   Rainwater: Am oprit în faţă şi el mi-a aruncat 3 hârtii de câte 20 pe scaunul de lângă mine. Am vrut să-i zic s-o salute pe nevastă-sa din partea mea, da’ n-am mai avut cui. Auzi? S-a dus la „Poftiţi, Domnilor” ca să-şi schimbe hainele la toaletă? Pentru că erau pline de sânge?
   Det. Anderson: Doamnă Rainwater, acum am să aşez în faţa dumneavoastră şase fotografii cu şase bărbaţi diferiţi. Seamănă între ei, aşa că vă rog să nu vă grăbi...
   Rainwater: Nu-i nevoie. E ăla de-acolo. Ăla-i Maitland. Du-te de-l prinde, domnule detectiv! Şi sper să se opună arestării. I-ar scuti pe contribuabili de o cheltuială.

15.

     Pe când Marcy Maitland era la gimnaziu (aşa se chema pe vremea aia), avea uneori un coşmar în care intra în clasă dezbrăcată şi toţi colegii râdeau de ea. Proasta aia de Marcy Gibson a uitat să se îmbrace! Uite, i se vede tot!
   Când a ajuns la liceu, visul acesta de angoasă a fost înlocuit cu unul puţin mai sofisticat, în care ea se afla în clasă, complet îmbrăcată, dar dându-şi seama că urmează să dea cel mai important examen al vieţii ei şi că uitase să înveţe.
   Când a cotit de pe Barnum Street şi a intrat pe Barnum Court, a simţit cum o cuprind din nou sentimentele de groază şi neputinţă pe care le declanşau aceste vise. Şi ştia că nu se va mai simţi uşurată şi nici nu va mai murmura Slavă Domnului! când se va trezi. Pe alee era o maşină de poliţie - probabil sora geamănă a aceleia care-l dusese pe Terry la secţie. În spatele ei se afla o camionetă fără geamuri, pe o latură a căreia scria cu litere mari şi albastre: UNITATEA MOBILĂ DE CRIMINALISTICĂ A POLIŢIEI STATULUI OKLAHOMA. De-o parte şi de cealaltă a aleii erau două maşini negre de la poliţia rutieră, cu luminile de pe capotă clipind în înserare. Patru ofiţeri de poliţie de la centru, laţi în spate şi care păreau înalţi de cel puţin doi metri datorită pălăriilor de campanie, stăteau pe trotuar cu picioarele crăcănate (de parcă au ouăle prea mari, îşi spuse ea). Era rău tot ce vedea în jurul casei, dar nu cel mai rău. Cel mai rău lucru era că vecinii ieşiseră pe peluze şi urmăreau scena.
   Oare ştiau ei motivul pentru care apăruseră toţi poliţiştii ăia în faţa căsuţei cochete a familiei Maitland? Marcy credea că majoritatea ştiau deja - ăsta era blestemul telefoanelor mobile - şi îi vor pune la curent şi pe ceilalţi.
   Unul dintre poliţiştii de la centru ieşi pe stradă şi ridică mâna. Marcy opri maşina şi coborî geamul.
   - Dumneavoastră sunteţi Marcia Maitland, doamnă?
   - Da. Nu pot să intru în garaj din cauza maşinilor de pe alee.
   - Vă rog să vă lăsaţi maşina lângă bordură, spuse poliţistul, arătând locul din spatele unuia dintre vehiculele de poliţie.
   Marcy simţi o dorinţă nebună să-şi scoată capul pe geam şi să-i zbiere în nas: Aleea MEA! Garajul MEU! Luaţi-vă mizeriile şi lăsaţi-mă să trec!
   Dar se stăpâni, opri motorul şi coborî. Îi venea să facă pipi - rău de tot îi venea. Probabil că-i venea încă de când îl văzuse pe Terry în cătuşe, dar abia acum îşi dăduse seama.
   Unul dintre ceilalţi poliţişti spunea ceva în microfonul din dreptul umărului, iar din spatele casei, cu un walkie-talkie în mână, apăru detaliul care încununa perfect iraţionalul malign al acestei seri: o femeie cu burtă foarte mare, de gravidă, îmbrăcată cu o rochie înflorată, fără mâneci.
   Traversă peluza familiei Maitland cu mersul acela ciudat, ca de raţă, pe care îl au toate femeile atunci când ajung la capătul capătului ultimului trimestru de sarcină. Se apropie de Marcy fără să schiţeze nici măcar un zâmbet de convenienţă. De gât îi atârna o legitimaţie laminată. Iar o insignă a poliţiei din Flint City îi era prinsă de rochie, chiar pe versantul unui sân imens, la fel de nepotrivită acolo ca o recompensă pentru căţei rătăcită pe farfuria cu anafură.
   - Doamnă Maitland? Sunt detectiv Betsy Riggins.
   Îi întinse mâna. Marcy se făcu că nu o vede. Şi, cu toate că Howie îi spusese despre ce era vorba, o întrebă:
   - Ce poftiţi?
   Riggins se uită peste umărul lui Marcy. Unul dintre poliţiştii de la centru se afla chiar în spatele ei. După dungile de pe mânecă, se pare că era căpetenia grupului. Îi întinse o foaie de hârtie şi spuse:
   - Doamnă Maitland, eu sunt locotenent Yunel Sablo. Avem un mandat care ne permite să percheziţionăm această locuinţă şi să luăm cu noi obiectele care-i aparţin soţului dumneavoastră, Terence John Maitland.
   Marcy îi smulse hârtia din mână.
   MANDAT DE PERCHEZIŢIE - asta scria cu caractere gotice în partea de sus. După care urma o serie de aiureli legale şi în partea de jos era o semnătură pe care ea o citi greşit în prima clipă. I s-a părut că scria „Judecător Crater”. Dar n-a murit mai demult? se întrebă ea, după care clipi de mai multe ori ca să-şi îndepărteze apa din ochi - poate transpiraţie, poate lacrimi - şi văzu că numele era Carter, nu Crater. Pe mandat era trecută data de astăzi şi se pare că fusese emis cu nici 6 ore în urmă.
   Întoarse foaia de hârtie pe toate părţile şi se încruntă.
   - Nu-i nicio listă aici. Înseamnă că-i puteţi confisca până şi chiloţii, dacă aşa vă trăsneşte prin cap?
   Betsy Riggins, care ştia că este foarte posibil să ia orice chiloţi ar găsi în coşul cu rufe murdare al familiei Maitland, spuse:
   - Rămâne la latitudinea noastră ce vom lua şi ce nu, doamnă Maitland.
   - La latitudinea voastră? Latitudinea? Dar unde vă imaginaţi că sunteţi? În Germania Nazistă?
   Riggins îi răspunse:
   - Investigăm cea mai odioasă crimă comisă în acest stat în cei 20 de ani de când sunt eu în poliţie şi vom lua din casă orice considerăm necesar. V-am făcut favoarea de a vă aştepta până ajungeţi acasă...
   - La dracu’ cu favoarea voastră! Ce-aţi fi făcut dacă întârziam? Spărgeaţi uşa?
   Riggins părea extrem de stânjenită, dar nu din cauza întrebării, îşi spuse Marcy, ci din cauza poverii pe care o târa după ea în seara aceasta fierbinte de iulie. Ar fi trebuit să stea acasă, cu picioarele ridicate şi cu aerul condiţionat pornit. Însă lui Marcy nu-i păsa. O durea înfiorător de tare capul, vezica urinară îi zvâcnea dureros şi ochii i se umpluseră de lacrimi.
   - Am fi recurs la acest gest doar în ultimă instanţă, zise poliţaiul ăla cu însemne pe mânecă. Însă în conformitate cu prevederile legale, aşa cum se arată în mandatul pe care vi l-am prezentat.
   - Lăsaţi-ne să intrăm, doamnă Maitland, spuse Riggins. Cu cât vom începe mai repede, cu atât veţi scăpa mai curând de noi.
   - Hei, Loot! exclamă unul dintre poliţişti. Au apărut vulturii.
   Marcy se întoarse. De după colţ venea un car de reportaj, cu antena de satelit culcată deocamdată pe acoperiş. În urma lui era un SUV pe a cărui capotă erau imprimate trei litere mari şi albe: KYO. Iar în spatele acestuia, aproape pupând fundul SUV-ului, venea carul de reportaj al altui post de televiziune.
   - Veniţi înăuntru cu noi, spuse Riggins, pe un ton aproape rugător. Nu-i bine să fiţi aici când vor ajunge.
   Marcy se dădu bătută, spunându-şi că aceasta avea să fie prima capitulare din şirul celor care vor urma. Va fi obligată să renunţe la intimitatea ei. La demnitatea ei. La sentimentul de siguranţă pe care îl aveau copiii ei. Şi la soţul ei? Oare va fi forţată să renunţe şi la Terry? Sigur că nu. Acuzaţiile astea erau absurde. La fel de bine l-ar fi putut acuza de răpirea copilului lui Lindbergh.
   - Bine. Dar n-am de gând să-ţi spun nimic, aşa că să nu încerci să-mi pui vreo întrebare. Şi nu sunt obligată să-ţi dau telefonul meu. Aşa mi-a spus avocatul.
   - În regulă.
   Riggins o luă de braţ, când, de fapt, Marcy ar fi trebuit s-o ajute pe gravidă să meargă, pentru ca nu cumva aceasta să se împiedice şi să cadă fix pe burta aia mare.
   Chevroletul Tahoe, de la postul KYO - „Ki-Yo”, ziceau cei de acolo că s-ar pronunţa opri în mijlocul străzii şi o corespondentă de presă, blondă şi drăguţă, sări din maşină atât de repede că i se ridică fusta deasupra chiloţeilor.
   Poliţiştii de la centru savurară scena, aruncând priviri şmechereşti tinerei.
   - Doamnă Maitland! Doamnă Maitland, câteva întrebări, vă rog!
   Marcy nu ştia când îşi luase poşeta şi coborâse din maşină, dar acum o avea pe umăr şi reuşi să scoată fără probleme cheile de la casă din buzunarul lateral. Problemele au apărut abia când încercă să vâre cheia în broască, pentru că îi tremura mult prea tare mâna. Riggins nu-i luă cheia, ci îşi puse mâna peste cea a lui Marcy, ca s-o calmeze şi s-o împiedice să se mai mişte. În cele din urmă, cheia intră şi uşa se deschise.
   Din spate se auzea vocea stridentă a jurnalistei:
   - Doamnă Maitland, este adevărat că soţul dumneavoastră a fost arestat pentru uciderea lui Frank Peterson?
   - Păstraţi distanţa, doamnă, îi ceru unul dintre poliţişti. Nu aveţi voie să coborâţi de pe trotuar.
   - Doamnă Maitland!
   Au intrat în casă. Iar Marcy se mai linişti puţin, chiar dacă o avea alături pe detectiva aia însărcinată. Numai că totul arăta altfel şi ştia că niciodată casa ei nu va mai arăta ca în trecut. Se gândi la femeia care plecase de aici împreună cu fetiţele ei, râzând şi fremătând de emoţie cu gândul la meciul de baseball - şi avu impresia că se gândea la o femeie care-i fusese foarte dragă, dar care decedase între timp. I se înmuiară picioarele şi se prăbuşi pe bancheta din antreu, unde se aşezau fetele iarna ca să-şi încalţe cizmele.
   Unde se aşeza uneori Terry (aşa cum făcuse şi astăzi), ca să treacă încă o dată în revistă amplasarea pe teren a jucătorilor săi, înainte să plece la stadion. Cu un geamăt de uşurare, Betsy Riggins se aşeză alături, lipindu-şi pulpa dreaptă, imensă pulpă!, de piciorul stâng şi mult mai subţirel al lui Marcy. Sablo, poliţistul cu dungile alea pe mânecă, trecu pe lângă ele însoţit de alţi doi poliţişti. Toţi îşi puneau mănuşile din plastic albastru şi nici nu se uitară spre ele. Aveau deja în picioare botoşei din acelaşi fel de plastic.
   Marcy presupuse că al patrulea poliţist din echipă se ocupa de mulţimea adunată afară. Mulţimea din faţa casei lor de pe somnoroasa Barnum Court, unde nu se întâmpla niciodată nimic.
   - Trebuie să fac pipi, o anunţă ea pe Riggins.
   - Şi eu, zise detectiva. Locotenent Sablo! Am o vorbă cu tine! Cel cu dungile pe mânecă se întoarse în antreu. Ceilalţi doi îşi văzură mai departe de drum şi intrară în bucătărie, unde cea mai incriminatoare probă pe care aveau s-o descopere era jumătate dintr-un tort de ciocolată în frigider.
   Acum Riggins o întrebă pe Marcy:
   - Aveţi baie la parter?
   - Da, în oficiu. A construit-o Terry anul trecut.
   - Îhî. Locotenente, doamnele au nevoie la toaletă, aşa că te rog să începi de acolo şi să te grăbeşti cât de mult poţi.
   Apoi i se adresă lui Marcy:
   - Soţul dumneavoastră şi-a amenajat biroul într-una dintre camere?
   - Nu are un birou propriu-zis. Foloseşte un colţ din sufragerie.
   - Mulţumesc. Acolo să te duci după aia, locotenente.
   După care se întoarse din nou spre Marcy:
   - Vă supăraţi dacă vă întreb ceva cât timp aşteptăm?
   - Mă supăr.
   Riggins nu o luă în seamă.
   - În ultimele săptămâni aţi observat ceva ciudat în comportamentul soţului dumneavoastră?
   Marcy scoase un hohot uscat de râs.
   - Adică dacă îşi punea la cale planul ucigaş? Dacă se învârtea prin casă, frecându-şi mâinile, bălind la greu şi vorbind singur? Auzi, doamnă detectiv, nu cumva sarcina ţi-a afectat judecata?
   - Să înţeleg că răspunsul este „nu”.
   - Înţelegi bine. Acum, te rog, nu mă mai bate la cap!
   Riggins se sprijini de perete şi îşi încrucişă mâinile peste burtă.
   O lăsă pe Marcy cu gândurile ei - la junghiurile pe care le simţea acum în vezică şi la ceva ce spusese Gavin Frick cu o săptămână în urmă, după antrenament: Ce-i cu Terry în ultima vreme? Zici că i-a plecat mintea în vacanţă. Poate-l paşte o gripă.
   - Doamnă Maitland?
   - Ce?
   - Mi se pare că v-aţi gândit la ceva.
   - Ai dreptate. Mă gândeam cât de incomod îmi este să stau pe bancheta asta lângă dumneata. Parcă aş fi lipită de un cuptor încins care respiră.
    Obrajii şi aşa destul de îmbujoraţi ai lui Betsy Riggins se aprinseră şi mai tare. Pe de-o parte, Marcy era îngrozită de enormitatea care-i ieşise din gură - de cruzimea cuvintelor ei. Dar, pe de altă parte, era încântată că aluzia ei răutăcioasă avusese efect.
   În orice caz, Riggins nu-i mai puse nicio întrebare.
   Cam după o veşnicie - cel puţin, aşa i s-a părut - Sablo se întoarse cu o pungă din plastic transparent în care erau toate pastilele din dulăpiorul cu medicamente de la parter (medicamentele mai serioase, atât cele cu reţetă, cât şi cele fără, se aflau în cele două băi de la etaj) şi tubul lui Terry cu cremă împotriva hemoroizilor.
   - Liber! spuse locotenentul.
   - Mergeţi dumneavoastră prima, îi zise Riggins.
   În oricare altă situaţie, precis că Marcy ar fi lăsat-o pe femeia însărcinată să se ducă înaintea ei la toaletă şi ea ar fi încercat să se mai ţină puţin. Însă nu şi acum. Intră în baie, închise uşa şi observă că era strâmb capacul de la rezervorul closetului. Dumnezeu ştie ce căutaseră înăuntru - droguri, cel mai probabil. Urină cu capul în jos şi cu faţa în mâini, ca să nu fie obligată să vadă dezordinea din jur.
   Să le aducă diseară acasă pe Sarah şi Grace? Oare va fi în stare să le conducă spre uşă prin lumina orbitoare a reflectoarelor TV, care cu siguranţă că aveau să fie instalate la ora aia? Şi, dacă nu le aduce acasă, unde să le ducă? La hotel? Şi acolo oare nu le vor găsi vulturii, îi numise poliţistul? Fireşte că le vor găsi.
   Îşi goli vezica, apoi în baie intră Betsy Riggins. Marcy se strecură în sufragerie, pentru că nu mai voia să împartă din nou bancheta din antreu cu Balena Shamu. Poliţiştii percheziţionau masa de lucru a lui Terry - mai bine zis, o violau. Toate sertarele erau trase, iar mare parte din conţinutul lor zăcea pe jos. Computerul fusese deja dezmembrat şi piesele aveau acum câte o etichetă galbenă, de parcă ar fi urmat să fie vândute la un târg de vechituri.
   Şi Marcy îşi spuse: Acum o oră, cel mai important lucru din viaţa mea era victoria Dragonilor şi drumul până în finală.
   Betsy Riggins se întoarse de la baie.
   - Vai, ce bine mă simt acum! exclamă ea, aşezându-se la masa din sufragerie. Şi aşa mă voi simţi încă 15 minute.
   Marcy a fost pe punctul de a-i spune: Sper să-ţi moară copilul! În realitate, îi zise:
   - Mă bucur că măcar cineva se simte mai bine. Chiar dacă doar pentru 15 minute.

16.

       Declaraţia domnului Claude Bolton (13 iulie, 4:30 p.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph Anderson)
   Det. Anderson: Ei, Claude, probabil că te simţi mai bine aici când nu eşti tu suspectul. Te văd mai relaxat.
   Bolton: Păi, să ştiţi că aşa e. Plus că m-au lăsat să stau în faţă în maşină, nu m-au înghesuit în spate. Şi am venit de la Cap City cu o sută patruzeci şi cinci de kilometri la oră. Cu girofarurile şi sirenele pornite. Aveţi dreptate, a fost tare mişto.
   Det. Anderson: Ce făceai în Cap City?
   Bolton: Turism. Am avut nişte zile libere, aşa că de ce nu? Nu-i nicio lege împotriva turismului, nu?
   Det. Anderson: Înţeleg că vizitai obiectivele turistice în compania Carlei Jeppeson, cunoscută clienţilor ei sub numele de Sexoasa Pixie.
   Bolton: Păi, n-a venit şi ea în maşină cu mine? Apropo, să ştiţi că i-a plăcut drumul. Zice că a fost cea mai super călătorie din viaţa ei.
   Det. Anderson: Şi obiectivele turistice pe care le vizitaţi voi se aflau în Camera 509 din Motelul Western Vista, de pe Autostrada 40?
   Bolton: Ba nu, că n-am stat tot timpul în cameră. În două seri ne-am dus să mâncăm la Bonanza. Se mănâncă tare bine acolo. Şi ieftin. Clara a vrut să se ducă şi la mall, aşa că ne-am dus şi acolo. Au un perete de escaladă. L-am dat gata din trei mişcări.
   Det. Anderson: Sunt convins. Ai ştiut că a fost ucis un băiat în Flint City?
   Bolton: Parcă am văzut ceva la ştiri. Doar nu credeţi că am ceva de-a face cu chestia asta?
   Det. Anderson: Nu. Dar s-ar putea să ai nişte informaţii despre persoana care a avut de-a face.
   Bolton: Păi, de unde să...
   Det. Anderson: Eşti paznic sau, cum le ziceţi voi, „gorilă”, la „Poftiţi, Domnilor”, corect?
   Bolton: Fac parte din personalul de securitate. Nu folosim termenul „gorilă”. „Poftiţi, Domnilor” este un stabiliment de lux.
   Det. Anderson: Nu vreau să intru în această discuţie. Am aflat că ai fost de serviciu marţi seară. Ai plecat din Flint City abia miercuri după prânz.
   Bolton: Tony Ross v-a zis că eu şi cu Clara ne-am cărat la Cap City?
   Det. Anderson: Da.
   Bolton: Motelu’ ăla e al lu’ unchiu’ lu’ Tony şi ne face reducere. Şi Tony a fost de serviciu marţi seara şi atunci l-am rugat să-l sune pe unchi-su. Eu şi cu Tony suntem amici la cataramă. Am stat la intrare de la patru la opt şi după aia în stal, de la opt până la miezu’ nopţii. Stalu’ e locu’ ăla din faţa scenei, unde stau domnii.
   Det. Anderson: Domnul Ross mi-a mai spus că, în jurul orei opt şi treizeci de minute, aţi văzut o persoană cunoscută.
   Bolton: A, de domnu’ antrenor T. e vorba. Că doar nu credeţi că el i-a făcut felu’ lu’ puştiu’ ăla? Pen’ că domnu’ antrenor T. e om bun şi cinstit. I-a antrenat pe nepoţii lu’ Tony în Liga Pop Warner şi în Liga Mică de baseball. Sigur, m-am cam mirat să-l văd acolo, da’ nu pot să zic că am fost şocat. Nici nu vă închipuiţi ce fel de bărbaţi vedem noi în stalu’ ăla - bancheri, avocaţi. Ba am văzut chiar şi doi popi. Da’, cum se zice şi despre Vegas: ce se-ntâmplă la Poftiţi rămâne la...
   Det. Anderson: Îhî. Sunt convins că sunteţi toţi la fel de discreţi ca preoţii în confesional.
   Bolton: Puteţi să faceţi mişto cât poftiţi, da’ să ştiţi că suntem. Tre’ să fim, dacă vrem să mai vină clienţii şi altă dată.
   Det. Anderson: Ca să nu existe vreo neînţelegere, Claude, atunci când spui că l-ai văzut pe Domnul Antrenor T., te referi la Terry Maitland?
   Claude: Normal.
   Det. Anderson: Spune-mi cum s-a întâmplat să-l vezi.
   Bolton: Nu stăm chiar tot timpul în stal, da? Slujba noastră înseamnă mult mai mult. Trebuie să mergem de colo până colo, să ne asigurăm că niciun client nu-şi pune labele pe fetele noastre şi să împiedicăm bătăile - că gagiii sunt agresivi când se excită, aţi văzut destule cazuri de-astea în branşa dumneavoastră. Da’ scandalurile nu încep doar în stal, aşa că unul dintre noi stă acolo şi altul se fâţâie - pe la bar, prin nişa aia unde sunt jocurile video şi aparatu’ ăla la care poţi să joci biliard dacă ai mărunţi la tine. Băgăm un ochi şi în separeuri şi, normal, în buda de bărbaţi. Cel mai probabil acolo se pitesc ăia de vând droguri şi, dacă-i vedem, îi dăm afară în şuturi.
   Det. Anderson: Aşa zice omul care a făcut puşcărie pentru deţinere şi vânzare de droguri.
   Bolton: Cu tot respectul, domnule, da’ nu-i frumos ce ziceţi. Nu m-am mai atins de droguri de 6 ani. Mă duc la Narcomanii Anonimi şi aşa mai departe. Vreţi să vă dau o mostră de urină? Cu multă plăcere!
   Det. Anderson: Nu-i nevoie şi te felicit pentru că ai reuşit să te laşi. Deci, pe la opt treizeci, te mişcai prin local...
   Bolton: Corect! Am verificat barul şi după aia am luat-o pe hol, ca să mă uit şi în buda de bărbaţi şi atunci l-am văzut pe domnu’ antrenor T., care tocmai ce terminase de vorbit la telefon. Acolo sunt două telefoane publice, da’ merge numai unu. Era...
   Det. Anderson: Claude? M-ai cam pierdut aici.
   Bolton: Mă gândeam. Încercam să-mi aduc aminte. Mi s-a părut cam ciudat. Parcă n-avea minţile la el. Chiar credeţi că el l-a omorât pe băiatu’ ăla? Mi-am zis că era aşa de aiurit pentru că era prima lui vizită într-un loc unde fetiţele se dezbracă la pielea goală. Unii tipi o iau razna, aşa să ştiţi, zici că i-a pocnit cineva cu leuca-n cap. Ori poate trăsese ceva pe nas? Şi zic eu: „Salutare, domnu’ antrenor, ce mai face echipa matale?” Şi îşi bulbucă ochii la mine, de parcă nu mă văzuse în viaţa lui, cu toate că m-am dus cam la toate meciurile de fotbal din Liga Pop Warner, când jucau Stevie şi Stanley; şi i-am arătat cum să-i înveţe să facă fenta aia şmecheră, fără minge, că el nu voia, că zicea că e prea complicată pentru copiii aşa de mici. Da’ eu zic că, dacă sunt în stare să înveţe copiii ăia cum să facă împărţirea numerelor cu virgulă, atunci o să înveţe şi fenta asta, nu credeţi?
   Det. Anderson: Şi eşti sigur că era Terence Maitland.
   Bolton: Ei, la naiba! Sigur că da. Mi-a zis că echipa e bine şi că a intrat în local doar ca să-şi cheme un taxi. De parcă noi nu minţeam că citeam numa’ articolele din Playboy când ni le găseau nevestele în baie, lângă budă. Da’ m-am făcut că-l cred, că, la „Poftiţi, Domnilor”, clientu’ are întotdeauna dreptate, atâta timp cât nu pune mâna pe nicio ţâţă. Şi i-am zis că s-ar putea să fie taxiuri afară. Şi el mi-a zis că aşa i-a zis şi dispeceru’ şi după aia mi-a zis mersi şi s-a cărat.
   Det. Anderson: Cu ce era îmbrăcat?
   Bolton: Cămaşă galbenă şi blugi. Curea cu cataramă în formă de cap de cal. Tenişi de fiţe. Îi ţiu bine minte, că păreau cam scumpi.
   Det. Anderson: Tu ai fost singurul care l-ai văzut în club?
  Bolton: Nu. Am văzut doi tipi care i-au făcut cu mâna la plecare. Nu-i ştiu şi s-ar putea să nu daţi prea uşor de ei, pentru că mulţi nu recunosc că frecventează locuri din astea. Asta-i realitatea. Da’ nu m-am mirat că l-au recunoscut, că Terry e un fel de vedetă aici, la noi. Ba chiar a primit un premiu acu’ câţiva ani - aşa scria la ziar. Puteţi să ziceţi ce vreţi de Flint City, da’ pe bune că nu-i decât un orăşel de provincie unde toţi oamenii se cunosc între ei - măcar din vedere. Şi toţi ăia de au băieţi cu înclinaţii sportive, cum se zice, îl ştiu pe domnu’ antrenor Terry de la baseball sau fotbal.
   Det. Anderson: Mulţumesc, Claude. Mi-ai fost de mare ajutor.
   Bolton: A mai fost o chestie, nu cine ştie ce, da’ cam horror, dacă el l-a omorât pe băiatu’ ăla.
   Det. Anderson: Te ascult.
   Bolton: O chestie din alea de se mai întâmplă, fără vreo intenţie. Tocmai voia să iasă să vadă dacă e vreun taxi afară, da? Şi eu îi întind mâna şi-i zic: „Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru nepoţii lui Tony, domnu’ antrenor. Sunt băieţi buni, da’ nu le prea au cu disciplina, poate din cauză că le-au divorţat părinţii. Le-ai dat ceva de făcut, ca să nu mai vagabondeze prin oraş şi să intre în toate belelele.” Cred că vorbele astea ale mele l-au cam mirat, că s-a dat niţel înapoi înainte să dea mâna cu mine. Mi-a strâns-o cum trebuie, da’... vedeţi coaja asta de pe mâna mea? El m-a zgâriat acolo cu unghia de la degetul mic. Mi s-a vindecat acu’, nici n-a fost mare lucru, da’ mi-a adus aminte de vremurile când mă drogam.
   Det. Anderson: De ce?
   Bolton: Erau nişte tipi din Îngerii Iadului şi Discipolii Diavolului, mai ales, care aveau obiceiu’ de-a purta unghiile lungi la degetu’ ăla. Am văzut nişte unghii lungi ca alea de le aveau împăraţii chineji. Unii dintre motocicliştii ăştia şi le decorează cu abţibilduri, aşa cum e moda acum la gagici. Le-au botezat „unghii de prizat”.

17.

       După ce a arestat antrenorul chiar pe terenul de baseball, Ralph n-a mai putut să joace rolul poliţistului bun, aşa că s-a mulţumit cu rolul de simplu spectator.
   Stătea sprijinit de peretele sălii de interogatoriu şi se aştepta la o altă privire plină de reproş din partea lui Terry, însă acesta se uită în fugă la el, fără vreo expresie anume. Apoi îşi îndreptă toată atenţia asupra lui Bill Samuels, care se aşezase pe unul dintre cele trei scaune situate în cealaltă parte a mesei.
   Privindu-l atent pe Samuels, Ralph începu să înţeleagă cum ajunsese acesta atât de sus în ierarhie într-un timp atât de scurt. Când se aflaseră amândoi de cealaltă parte a geamului-oglindă, i se păruse că procurorul era puţin cam prea tânăr pentru munca pe care o făcea. Acum, când era în faţa individului care îl violase şi îl omorâse pe Frank Peterson, părea încă şi mai tânăr - doar un biet stagiar la o firmă de avocatură, care (probabil în urma unei încurcături) a ajuns să interogheze un criminal odios. Şuviţa rebelă din creştet era un detaliu care îi sporea credibilitatea în rolul pe care îl alesese să-l joace: un tânăr lipsit de experienţă, dar bucuros că i se încredinţase o asemenea sarcină importantă.
   Poţi să-mi spui absolut orice, ziceau ochii lui plini de curiozitate, pentru că am să cred absolut tot. Este prima oară când mă joc cu băieţii mari şi habar n-am ce trebuie să fac.
   - Bună seara, domnule Maitland! spuse Samuels. Eu lucrez la procuratura districtului.
   Ai început bine, îl felicită Ralph în gând. Tu eşti procuratura districtului.
   - Vă pierdeţi timpul, zise Terry. Nu am de gând să discut cu dumneavoastră până nu soseşte avocatul meu. Acum nu vă spun decât că prevăd în viitorul vostru un proces pentru arestare abuzivă.
   - Vă înţeleg supărarea. Oricine ar fi supărat într-o asemenea situaţie. Poate reuşim să lămurim lucrurile chiar acum şi aici. Puteţi să-mi spuneţi unde vă aflaţi atunci când a fost ucis băiatul familiei Peterson? Adică marţea trecută, după-amiaza. Dacă eraţi în altă parte, atunci...
   - Eram, zise Terry, dar vreau să discut această chestiune mai întâi cu avocatul meu şi abia după aceea cu dumneavoastră. Numele avocatului meu este Howard Gold. Vreau să vorbesc cu el între patru ochi atunci când ajunge aici. Presupun că am acest drept, da? Din moment ce ar trebui să mi se aplice prezumţia de nevinovăţie până la proba contrarie?
   Ce repede şi-a revenit! îşi spuse Ralph. Nici măcar un criminal de carieră n-ar fi, făcut-o atât de bine.
   - Aşa este, răspunse Samuels. Dar, dacă nu aţi făcut nimic...
   - Nu vă osteniţi, domnule Samuels. Nu m-aţi adus aici pentru că sunteţi o persoană amabilă.
   - Ba să ştiţi că sunt, îl contrazise Samuels cu toată sinceritatea. Dacă s-a făcut o eroare, sunt la fel de interesat ca dumneavoastră s-o rectific.
   - Vi s-a ridicat un smoc de păr în creştetul capului, comentă Terry. Poate îl rectificaţi pe el. Vă face să semănaţi cu Alfalfa din filmele alea la care mă uitam în copilărie.
   Ralph n-avea niciun chef de râs, dar nu putu să-şi stăpânească zvâcnetul buzelor.
   Descumpănit preţ de o clipă, Samuels ridică mâna ca să-şi netezească vârtejul. Smocul de păr rămase culcat câteva secunde, apoi se ridică din nou.
   - Sunteţi sigur că nu doriţi să clarificăm situaţia?
   Samuels se aplecă peste masă, purtând pe chip o expresie sinceră care sugera că Terry făcea o mare greşeală.
   - Sunt sigur, răspunse Terry. Şi sunt la fel de sigur că vă voi da în judecată. Nu cred că există o despăgubire destul de mare care să repare ce aţi făcut în seara asta, ticăloşi ordinari ce sunteţi, nu doar mie, ci şi soţiei şi fetiţelor mele, dar am de gând să aflu.
   Samuels rămase încă o secundă în poziţia în care se afla, aplecat peste masă, privind cu speranţă şi candoare în ochii lui Terry, după care se ridică de pe scaun. Şi privirea inocentă dispăru.
   - În regulă. Bine. Puteţi să vă consultaţi cu avocatul dumneavoastră, domnule Maitland. Beneficiaţi de acest drept. Nu vă vom supraveghea nici video şi nici audio şi chiar vom trage perdeaua peste geamul-oglindă. Dacă vă veţi grăbi, poate că vom reuşi să terminăm în seara asta. Am o partidă de golf mâine-dimineaţă.
   Terry avu impresia că n-a auzit bine.
   - Golf?
   - Golf. Aşa se cheamă jocul acela în care încerci să bagi o mingiuţă într-o găurică. Nu sunt prea bun la asta, dar sunt foarte bun la ce fac acum, domnule Maitland. Şi, după cum vă va spune şi stimabilul domn Gold, avem dreptul să vă ţinem aici patruzeci şi opt de ore, fără să vă acuzăm de ceva. Însă nu va dura atât. Dacă nu vom reuşi să elucidăm problema, luni, dis-de-dimineaţă, vă vom duce în faţa judecătorului ca să fiţi pus sub acuzare. Până atunci arestarea dumneavoastră va ţine prima pagină a ştirilor în tot statul, aşa că vor fi o grămadă de reporteri acolo. Sunt convins că vă vor filma şi fotografia în poziţii care să vă avantajeze.
   Samuels credea că avusese ultimul cuvânt, aşa că porni cu paşi ţanţoşi spre uşă (Ralf presupunea că încă îl mai rodea remarca lui Terry despre smocul ăla de păr). Dar nu apucă să iasă, că Terry spuse:
   - Hei, Ralph!
   Ralph se întoarse. Terry părea calm, atitudine ieşită din comun într-o asemenea situaţie. Sau poate nu tocmai. Se întâmplă uneori ca până şi cei mai îngrozitori sociopaţi să-şi recapete calmul după şocul iniţial şi să se pregătească pentru lungul drum pe care îl au de străbătut. Ralph mai văzuse situaţii din astea.
   - Nu am de gând să discut nimic cu voi până nu vine Howie, dar vreau să-ţi spun ţie ceva.
   - Vă ascultăm.
   Samuels se repezise să-i răspundă, încercând în zadar să-şi mascheze nerăbdarea. Numai că îi căzu faţa la auzul spuselor lui Terry.
   - Derek a fost cel mai bun jucător la bătaie pe care l-am avut vreodată.
   - O, nu! exclamă Ralph, auzind cum îi vibrează furia în glas. Să nu te aud! Îţi interzic să rosteşti numele fiului meu. Nu vreau să mai vorbeşti despre el vreodată.
   Terry dădu din cap:
   - Te înţeleg, pentru că nici eu n-am vrut să fiu arestat în faţa soţiei, a fiicelor mele şi a o mie de oameni, dintre care mulţi îmi sunt vecini sau cunoscuţi. Aşa că nu contează ce nu vrei tu. Ascultă-mă puţin. Cred că măcar atâta lucru îmi datorezi pentru felul în care te-ai purtat.
   Ralph deschise uşa, dar Samuels îl apucă de braţ, clătină din cap şi ridică ochii foarte puţin la luminiţa roşie a camerei de supraveghere din colţ. Ralph închise uşa, se întoarse cu faţa la Terry şi îşi încrucişă braţele la piept. Bănuia că o să-l cam usture răzbunarea acestuia pentru că îl arestase de faţă cu toată lumea, dar ştia că Samuels are dreptate. Un suspect care îşi dă drumul la gură este mult mai bun decât un suspect care recurge la dreptul de a păstra tăcerea până la sosirea avocatului. Nu conta prea mult ce voia să-i spună, pentru că, din vorbă în vorbă, tot s-ar fi putut să afle ceva.
   Şi Terry spuse:
   - Nu cred că Derek avea mai mult de un metru douăzeci, un metru douăzeci şi cinci, atunci când juca în Liga Mică. L-am mai văzut de atunci - de fapt, chiar anul trecut am încercat să-l conving să joace în Liga Oraşelor - şi am observat că e mai înalt cu cel puţin cincisprezece centimetri. Pun pariu că o să fie mai înalt decât tine atunci când o să termine liceul.
   Ralph nu spuse nimic.
   - Era un prichindel, o fărâmă de om, dar niciodată nu i-a fost frică atunci când era la bătaie. Mulţi se tem de momentele alea, dar Derek n-avea nicio problemă să stea în faţa unor adversari care aruncau mingea complet aiurea şi cu foarte multă forţă. A fost lovit de multe ori, dar niciodată n-a capitulat.
   Adevărat. Ralph observase vânătăile atunci când fiul lui îşi scotea echipamentul de joc: pe fund, pe coapsă, pe braţ, pe umăr. Ba chiar odată văzuse una foarte urâtă şi neagră pe gâtul băiatului. Toate semnele alea au scos-o realmente din minţi pe Jeanette şi n-a putut s-o calmeze nici măcar gândul că băieţelul ei purta cască.
   De fiecare dată când D. ajungea în careul de bătaie, ea se temea că va fi lovit între ochi şi va ajunge în comă, aşa că îl apuca de braţ pe Ralph şi-l strângea atât de tare că ziceai că vrea să i-l rupă. Ralph o asigura mereu că nu se va întâmpla una ca asta, dar adevărul e că a fost aproape la fel de bucuros ca ea atunci când Derek i-a anunţat că îi place mai mult tenisul. În fond, mingile erau mai moi.

...................................