Lore, Alexandra Bracken

...........................................................

5.

           Arhontele vârî un plic în buzunarul de la cămașa tatălui ei.

   - Aceasta este oferta mea pentru fată. Trimite-mi răspunsul tău până la finalul Agonului.

   Tatăl ei făcu scurt din cap, strângându-i mâna așa de tare, că Lore nu avu de ales decât să îl urmeze la ușă. Fata nu mai îndrăzni să privească înapoi, nici măcar când Aristos mai strigă o dată.

   - Acesta este viitorul ei, zise el. Nu o așteaptă nimic altceva în lume. Mă voi asigura de asta, într-un fel sau altul.

   Câțiva dintre șerpii lui așteptau afară. Ei sâsâiră și îi scuipară pe Lore și pe tatăl ei. Umilința suferită îi făcu inima să se strângă, dar nu însemna nimic pe lângă faptul că își făcuse tatăl de rușine.

   „Nu voi dobândi niciodată kleos”, se gândi Lore, cu un nod în gât și ochii plini de lacrimi. „Nu voi fi nimic, niciodată.”

   Mergeau de aproape 20 de minute, când tatăl ei încetini. Nu spusese nimic când îngenunche și o trase într-o îmbrățișare aprigă.

   - Iartă-mă, șopti ea, lipindu-și fața de umărul lui. Iartă-mă, tati...

   Tatăl ei o ridică, strângând-o la pieptul lui așa cum obișnuia să facă atunci când era mică și o căra în brațe până acasă.

DOUĂZECI ȘI DOI

        Ușa trezoreriei se trânti.

   Atena se întoarse spre Lore, roșie de mânie.

   - De ce? mârâi ea. Când dușmanul nostru era acolo, în mâinile noastre...

   Lore reuși cumva să scuipe cuvintele afară, în ciudat ghearolor reci ale fricii care încă o sugruma.

   - Prea mult timp... prea mulți... Castor...

   Ușa vibră sub puterea unui bang asurzitor. Atena își îndreptă umerii, auzind sunetul, stăpânindu-și mânia suficient cât să mârâie:

   - Dacă e să ne retragem ca niște lași, atunci să o facem acum.

   Lore se întoarse, privind ușa care zăngănea. Nehotărârea îi spinteca gândurile. Ar fi putut să îl înfrunte. L-ar fi putut ucide pe Wrath chiar atunci și acolo și să încheie coșmarul. Iro gemu, mișcându-se pe umărul ei.

   Nu - riscul era prea mare acum. Trebuiau să îl ajute pe Castor și să o ducă pe Iro în siguranță.

   - Să mergem, îi spuse zeiței.

   Bubuitul le urmă de-a lungul tunelului, chiar și după ce Atena îndoi a doua ușă la locul ei. Două lovituri, ca o bătaie de inimă.

   Bang-bang.

   Zgomotul amuți orice gând din mintea lui Lore, până ce fetei i se păru că aude un mesaj în el.

   Bang-bang.

   Prea târziu.

   Prea târziu.

   Telefonul lui Lore vibră imediat ce urcară în cizmăria pustie. Mesajul era de la un număr necunoscut, blocat de serviciul ei de telefonie.

   „În siguranță.”

   Un moment mai târziu, Lore înțelese de la cine era. Ușurarea o cuprinse și scrise la rândul ei.

   „În singuranță. Ne vedem la locul de întâlnire al lui Van.”

   - Castor este bine, îi zise Lore Atenei.

   Zeița se apropiase de ușa cizmăriei și dezlipise un colț din hârtia maro care o acoperea. Privea în stradă, căutând vânătorii.

   - Ce păcat, mormăi ea. Acum va trebui să răspundă pentru speranța noastră distrusă.

   Lore o potrivi pe Iro pe umăr. Fata era mai înaltă decât ea și era ciudat să o care.

   - Nu... spuse ea, nu a funcționat de data asta.

   Privirea Atenei o străfulgeră.

   - De ce ai închis ușa? Ți-ai pierdut credința în misiunea noastră?

   Lore clătină din cap.

   - Nu. Doar că... erați amândouă prea expuse. Este o diferență între o șansă destul de slabă și o situație fără cale de ieșire și asta tocmai a devenit o situație limită.

   Expresia de pe chipul zeiței nu se îmblânzi, dar deveni meditativă, studiind-o pe Lore. Când vorbi iar, cuvintele ei răsunară calme și măsurate.

   - Ți-e teamă de el?

   - Nu, zise Lore. Eu...

   - Frica ta îl va hrăni, îi spuse Atena. Îi va aduce plăcere. Nu îi da satisfacție. Este la fel de muritor ca tine în timpul acestor 6 zile. Dacă eziți iar, amintește-ți ce ți-a răpit. Poate ca are putere, dar tu ai virtutea de partea ta. Iar dacă aceea te va părăsi și ea, amintește-ți că sunt lângă tine, iar eu nu îți voi da voie să te prăbușești.

   Lore încercă să formuleze un soi de răspuns. Văzându-l pe Wrath pășind spre ea, știind că o recunoscuse - îi zgâlțâise puternic încrederea. Nu era vorba că Lore își dorea mai puțin să îl vadă mort, ci de înțelegerea bruscă și dură a ceea ce era posibil să i se ceară ca să îl vadă ucis.

   „Pot încă să ies”, își zise ea. „Nu îl ucid eu. Acesta este un final, nu un început.”

   - Trebuie să ne întâlnim cu ceilalți, zise Lore. Este liber pe stradă?

   - Da, răspunse Atena. O car eu pe fată.

   Lore i-o trecu pe Iro Atenei, și zeița ieși în beznă. Lore întârzie un moment, privind-o și amintindu-și cum era să fii neînfricat.

        Adresa pe care le-o dăduse Van lui Lore și lui Castor înainte de a se despărți se dovedi a fi a unei spălătorii, la vreo 20 de cvartale spre nord, în Hell`s Kitchen.

   Se apropiară de ușa din lateralul clădirii, lăsând căldura ce răzbătea dinspre aerisiri să se răsfrângă asupra lor. Aerul trăsnea de mirosul detergentului. Lore clipi deranjată de luminile fluorescente, pășind înăuntru, dar Atena se întorsese deja în direcția unei voci cunoscute.

   Miles se sprijinea de o masă în biroul înghesuit al spălătoriei. Chipul lui era animat în timp ce vorbea cu femeia coreeană cu păr grizonat de acolo. Când le văzu însă, fața lui se posomorî.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Unde sunt ceilalți? Cine este aceea? De ce ați întârziat?

   - La care întrebare vrei să îți răspund mai întâi? întrebă Lore, ostenită.

   Femeia mai în vârstă oftă și se ridică din scaunul ei. Stinse monitorul computerului ei antic, își scoase poșeta dinstr-un sertar și spuse:

   - Închid. Spune-i lui Evander să lase banii în seif și să nu fie toți în aceleași bancnote.

   Femeia se îndepărtă și, în câteva minute, luminile din spălătorie se stinseră. Doar câteva mașini mai funcționau când ea ieși și încuie ușa.

   - Ia uită-te la tine, îți faci prieteni oriunde ai merge, zise Lore, în timp ce Atena o așeza pe Iro pe scaunul din birou.

   Zeița păși la o parte, lăsând-o pe Lore să controleze pulsul lui Iro și să încerce să o trezească.

   - Cam cât de tare ai lovit-o? întrebă Lore.

   Iro era leșinată de aproape 20 de minute.

   - Cine era femeia aceea? întrebă Atena, ignorând-o pe Lore.

   - Doamna Cheong, răspunse Miles. O femeie chiar amabilă. Mi-a spus că îi amintesc de nepotul ei, cu toate tatuajele mele.

   Miles inspiră și arătă spre silueta moale a lui Iro.

   -  Bine, spune-mi cine e.

   - Iro din Casa lui Odiseu, îi zise Lore. Fiica lui Heartkeeper.

   Miles o privi abătut.

   - De ce am impresia că lucrurile nu au decurs conform planului?

   - Vrei versiunea scurtă? întrebă Lore, sprijinindu-se de zid.

   Trupul ei tremura încercând să își revină după efortul depus să o care pe Iro.

   - Wrath trăiește și Heartkeeper este mort, iar Iro s-ar putea să aibă habar de varianta poemului sau unde o putem găsi.

   Ușa laterală scârțâi iar. Atena sări afară din birou, îndreptându-și lancea spre gâtul noului venit înainte ca Lore să apuce să mai inspire o dată.

   Van ridică mâinile.

   - Este toată lumea aici?

   Atena își bocorî arma, pășind la o parte și dându-i voie să treacă.

   - Falsul Apolo încă nu a sosit.

   Van părea mai puțin îngrijorat de acest fapt decât era Lore. Van se opri în pragul ușii, privindu-l pe Miles. Strânse buzele, dar nu spuse nimic în timp ce îl studia.

   - Mda, încă în viață, îi spuse Miles pe un ton sardonic necaracteristic lui.

   Tânărul ridică rucsacul simplu, negru, de la picioarele lui și îl împinse în brațele lui Van cu ceva dificultate. Brațele lui Van se îndoiră ușor sub greutatea genții.

   - Omul tău de legătură este un adevărat cavaler, continuă Miles. Nu m-a numit „scursură de Străin” decât de două ori, dar a zis că preferă să mă vadă pe mine, decât pe tine.

   - Poate pentru că tu nu ai cheia rușinii eterne, îi zise Van.

   - Doamna Cheong își vrea banii, îi reaminti Miles. Și spune să variezi bancnotele. Mai zice că ești un partener bun de afaceri, orice o însemna asta.

   - Înseamnă că știu cât să plătesc ca să mă asigur că uită tot ce vede și aude, răspunse Van.

   Desfăcu fermoarul rucsacului și vărsă conținutul pe podeaua biroului înghesuit. Lore tresări văzând cel puțin 30 de teancuri de bancnote de 100 de dolari și de 20 de dolari, împrăștiindu-se pe podea. Van prinse laptopul ce se afla pe fundul genții, înainte de a aluneca odată cu banii. Lore acoperi un teanc de bani cu piciorul și încercă să îl alunece spre ea, neobservată.

   - Frumoasă încercare, zise Van. O să avem nevoie de banii ăștia ca să supraviețuim săptămânii.

   Van ridică teancurile și se întoarse spre seiful din dulap, unde le așeză.

   - Ai avut vreo problemă?

   - Doar câteva priviri ciudate când am insistat să intru în acea cameră anume de karaoke și apoi nu am cântat mai mult de o piesă a lui Whitney Houston, zise Miles.

   În cuvintele lui vibra ceva - euforia unui copil care tocmai scăpase basma curată încălcând regulile pentru prima dată. Ochii lui Miles străluceau, aproape febrili, aducându-și aminte, și obrajii lui roșiseră așa cum se întâmpla întotdeauna când tânărul se entuziasma.

   Mâinile lui Van se opriră asupra grămezii de bani. Tonul lui deveni acuzator.

   - Lisesc aproape 3 mii de dolari. Ai cumpărat ceva în aventura ta?

   - Da, mi-am cumpărat o cină de lux, răspunse Miles cu obidă. Nu sunt hoț. Spionul a mai avut o informație, dar a cerut ceva mai mult pentru ea.

  - Și tu l-ai plătit? se răsti Van. Fără să te deranjezi să mă întrebi? Probabil că ți-a spus o minciună...

   - Tot e urma să îți spună era că familia cadmizilor a cumpărat o proprietate nouă în Central Park South și că au achiziționat-o prin intermediul unei corporații paravan, zise Miles. Ceea ce am reușit EU să îl fac să îmi spună este că noul Dionis, Reveler, s-a aliat cu Wrath și că lucrează cu el și cu cadmizii de la Agonul trecut. Dar Reveler a fugit la începutul vânătorii de anul acesta și nu s-a mai întors. Wrath îl caută acum.

   Buzele lui Lore se deschiseră. Chiar și Atena părea ușor neliniștită.

   - Deci, spune-mi care dintre informații este mai prețioasă, zise Miles, triumfător.

   Van se ridică, dar Miles nu cedă, nici măcar pentru a scăpa de privirea ucigătoare a celuilalt tânăr.

   - Ăsta nu-i un joc, îi spuse Van. Nu ai nimic de câștigat și nu există reguli care să te protejeze.

   - Știu, răspunse Miles.

   Dar Lore își cunoștea prietenul și recunoscu privirea încântată și mândră care îi înveselea starea de spirit. Van avea dreptate. Lui Miles îi plăcea situația mult prea mult.

   Ușa laterală se deschise iar, de data asta cu mai multă forță.

   „Castor”, se gândi Lore, strecurându-se pe lângă Atena.

   Castor își sprijini o mână de perete și se aplecă în față; era stors de puteri.

   Lore veni spre el, înclinându-se, ca să îi întâlnească privirea. Cu excepția unei tăieturi de-a lungul liniei ascuțite a maxilarului, Castor părea să fie în regulă. Tensiunea de pe chipul lui se ușură, văzând-o pe fată.

   - Ești în regulă? întrebă ea. Ce s-a întâmplat?

   Castor își șterse de umăr transpirația de pe frunte, dar cămașa lui era deja suficient de udă cât să se lipească de fiecare mușchi de pe pieptul și brațele lui.

   - Mi-a luat mai mult să scap de ei decât am...

   Își îndreptă brusc postura, prinzând-o pe Lore de cot. 

  Mișcarea făcu umărul fetei să se miște și durerea o cuprinse iar, copleșitoare. Sângele cald începu să picure pe tricoul ei și se legănă pe picioare, deodată amețită.

   Castor deschise o pungă cu haine ce așteptau să fie livrate și scormoni prin ea până găsi un prosop.

   - Cum s-a întâmplat asta?

   - Am atacat când ar fi trebuit să mă feresc, reuși să spună Lore, încercând să se concentreze pe chipul lui.

   - Ce... Oh, nu...

   Miles începu să tușească văzând prosopul îmbibat de sânge.

   - Este...

   - Vindec-o, impostorule, ordonă Atena.

   - Nu, zise Lore, trăgându-se înapoi. Pe Iro mai întâi. Iro. Ea este... Trebuie să se trezească.

   - Nu am de gând să te văd sângerând stoic până îți dai duhul, zise Castor exasperat.

   Lore își apăsă prosopul pe umăr, îndepărtându-se mai mult de el.

   - Mai întâi Iro.

   Castor își făcu loc pe lângă Atena și intră în birou. Lore nu li se alătură acolo până ce lumina puterii lui Castor nu se filtră în coridorul întunecat. Castor se mișca repede, dând din cap în timp ce Miles repeta ce aflase de la informatorul cadmid.

   - Trebuie să plecăm de aici cât se poate de repede, zise Van. Dacă Wrath și cadmizii sunt încă pe urmele noastre, ei nu se află prea departe.

   - Putem rămâne puțin ca să ne refacem și să punem la punct următoarea mișcare, zise Lore.

   - Hai să începem cu motivul care l-ar fi speriat pe Reveler suficient de mult ca să rupă alianța cu Wrath, zise Castor.

   Una dintre mâinile lui cuprinse blând ceafa lui Iro, dar fata nu dădea semne să se trezească, chiar și când noul zeu o vindeca.

   - Moartea lui Hermes, zise Van.

   Castor oftă.

   - Ar putea fi suficient.

   - De ce? întrebă Miles.

   - Au fost iubiți zeci de ani, explică Lore, sprijinindu-și umărul teafăr de cadrul ușii. Și-au trăit relația în anii dintre vânători, distrându-se la petreceri, călătorind prin lume, vizitând relicve ale lumii antice, în muzee. Se spune că ar fi și furat câteva dintre ele.

   Lore își aruncă privirea la Atena.

   - Ai spus că nu ai mai simțit prezența lui Hermes în ultimii ani - crezi că are vreo legătură?

   - Hermes nu ar accepta niciodată alianța cu falsul Ares, răspunse Atena. Mi se pare mai plauzibil că decizia falsului Dionis de a încheia o înțelegere a creat o ruptură între ei, iar Hermes a fost nevoit să caute adăpost în altă parte față de ascunzătorile lui obișnuite.

   - Nu prea l-a ajutat, zise Lore. Ei bine, indiferent ce s-a întâmplat între cei 2 porumbei, dacă Wrath este pe urmele lui Reveler, atunci trebuie să îl găsim noi primii. Cred că ne putem modifica planul inițial și să repetăm figura, aruncându-i o capcană lui Wrath.

   - Într-adevăr, zise Atena, care se gândise deja la asta. Impostorul Ares nu va suporta să îl știe în viață după trădarea lui.

   - Asta dacă Dionis acceptă să ne ajute, zise Van.

   - Nu trebuie să o facă de bunăvoie, spuse Atena. Nu trebuie să știe că suntem acolo până ce nu sosește falsul Ares și capcana este declanșată.

   - Noi presupunem că Wrath nu s-a prins de ceea ce vrem să facem, observă Castor. Și că nu ne va ghici planul.

   - Nu, spuse Lore încet. Nu cred că va ști. Nu asta. Probabil a ghicit că suntem pe urmele lui, dar habar nu are că am aflat despre trădarea lui Reveler. Nici măcar Van nu auzise despre alianța lor, iar el are, aparent, surse pretutindeni.

   Mesagerul păru deranjat ca eșecul să îi reamintit.

   - Bine, spuse Miles. Dar cum să îl găsim noi pe Reveler primii, când Wrath are, cel mai probabil, sute de vânători pe urmele lui?

   Castor îi aruncă o privire lui Van, părând să îi adreseze o întrebare. Van nu spuse nimic, ci doar clătină din cap, în semn de răspuns.

   - Ce îmi scapă? zise Lore, privind la ei.

   Prosopul se făcea din ce în ce mai greu, iar capul fetei se simțea la fel. Fata trebui să își sprijine tâmpla de cadrul ușii, ca să rămână în picioare.

   - Nu ar fi mai rapid? îl întrebă Castor.

   - Ar putea dura o veșnicie, îi răspunse Van. Am ajunge prea târziu.

   Van târî rucsacul spre Castor, scoțând laptopul. În loc să îl bage în priză sau să îl pornească, Van folosi o mică șurubelniță ca să îi scoată panoul din spate.

   Atât Miles, cât și Lore se aplecară intrigați, iar Van scoase un dispozitiv mic, argintiu, din spatele bateriei. Dispozitivul intra în slotul de la baza telefonului lui Castor.

   - Este o copie a programului de urmărire al cadmizilor, explică Van, așteptând ca aplicația să se încarce. Programul pe care îl folosesc ca să noteze instanțele în care au văzut membrii altor familii sau zei. O să verific dacă au postat ceva despre Reveler, dar nu pot rămâne logat prea multă vreme fără ca Mesagerul lor sau altcineva să observe.

   - Ce altceva mai știi despre falsul Dionis? întrebă Atena.

   - Mai nimic, răspunse Van, în afară de ceea ce cunoaște toată lumea. S-a înălțat cu puțin peste un secol în urmă. Ca muritor era cunoscut sub numele de Iason Herakliou, fiu al arhontelui, Iason cel Bătrân. Și-a ucis întreaga familie imediat ce a căpătat puteri și a distrus toate informațiile pentru a ne fi mai greu să îl urmărim.

   Miles părea sincer șocat.

   - Pe toți? Toată familia?

   - Toți, confirmă Lore. Epurarea heraclizilor rămâne o afacere neplăcută.

   - Și totuși, firească pentru natura brutală a familiei, observă Van. Au perpetuat cele mai urâte trăsături ale strămoșului lor. Este uimitor că au supraviețuit atâta timp.

   - A rezistat mult ca zeu nou, spuse Castor. Presupun că l-a ajutat faptul că nu mai are o familie care să îl pedepsească pentru că este un ucigaș de neam.

   - Pe lângă asta, este cel mai puțin întreprinzător Dionis pe care l-am văzut, zise Van. Nu deține potgorii, nu se ocupă de crearea substanțelor psihotrope, nu are culte, religioase sau de alt fel... Nu pot anticipa cum va reacționa la prezența noastră, dar trebuie să fim pregătiți pentru orice. Nu uita că puterea lui este de a induce o stare de beție și de surescitare. Este cunoscut pentru faptul că i-a făcut pe vânători să halucineze, ca să scape.

   - Ai o imagine cu el, Van? întrebă Lore. Nu am văzut niciodată una.

   În timp ce programul cadmizilor se încărca pe telefon, Van luă telefonul lui adevărat și, după un moment, afișă o imagine în alb-negru, decupată dintr-un ziar vechi.

   În fotografie se afla un bărbat cu o mână vârâtă în vesta de sub costumul de modă veche. Fața lui rotundă era pe jumătate ascunsă sub o mustață magnifică, pozând, bățos, între două piste de bowling.

   - Ăla este un om sau un mops cu mustață, în costum? întrebă Miles, precaut.

   Spre surprinderea lui Lore - și chiar, aparent, a lui - lui Evander îi scăpă un hohot de râs. Tânărul își reveni rapid, strângând buzele, ca și cum ar fi vrut să șteargă orice urmă de zâmbet.

   - Zvonurile spuneau că ar fi fost arhitect, zise Van. Am mai auzit și că a trăit aici, în oraș, dar nu există nicio dovadă. Cum am spus, nu se știe mare lucru despre el.

   - Păi, știm o cheste, spuse Miles. În poza asta, se află în Frick*.

   *muzeu de artă din New York

   Lore fusese atât de concentrată pe chipul bărbatului, că abia dăduse atenție încăperii din jurul lui.

   - Unde?

   - The Frick Collection, repetă Miles.

   Ochii lui se deschiseră larg și fața i se lumină de încântare văzând surprinderea de pe chipul lui Van.

   - Nu știați? Serios?

   - Isteț, zise Atena. Din nou, cunoștințele acestui muritor despre oraș depășesc cu mult avantajele pe care le aduceți voi.

   - Cum poți fi așa de sigur? întrebă Van pe un ton aspru.

   - Pista de bowling - arcadele acelea, tavanul distinctiv sub formă de fagure, răspunse Miles, încercând să nu strige satisfăcut.

   Van părea cu adevărat pierdut când mări imaginea tavanului.

   - Acela este muzeul Frick. Pe timpuri, a fost vila unui anume domn Frick, care și-a folosit averea bunicică de industriaș ca să cumpere opere de artă. După moartea lui, au transformat vila în muzeu. Popicăria se află în subsol. Aș pune pariu și nu m-ar mira deloc dacă Reveler a lucrat la această clădire, presupunând că a fost, cu adevărat, arhitect.

   - De unde dracu` știi tu toate astea? întrebă Lore.

   - Ai ști și tu dacă ai fi venit cu mine când te-am invitat luna trecută, zise Miles, subliniindu-și cuvintele. Am bilete gratuite prin prisma internship-ului, mai ții minte? Mi-ai spus, citez: „Adevărații newyorkezi nu se joacă de-a turiștii”.

   - Nu sună deloc ca ceva ce aș spune eu, zise Lore, indignată.

   - Ba sună exact ca ceva ce ai spune tu, răspunse Castor. Este o caracteristică a ta vehemența cu care insiști că newyorkezii „autentici” nu își cumpără covrigi prăjiți.

   Lore era oripilată.

   - Doar monștrii își prăjesc covrigii.

   - Asta nu înseamnă nimic, inverveni Van. Doar pentru că a fost fotografiat acolo în urnă cu mai bine de 100 de ani nu înseamnă că informația mai este relevantă pentru noi, acum.

   - Totul este relevant, zise Atena. Căci se află foarte aproape de locul în care s-a petrecut Ascensiunea și îi este cunoscut.

   - Ceea ce ar însemna că pare a fi o ascunzătoare mai sigură, sfârși Lore. Este posibil să nu se mai afle acolo, dar merită să cercetăm.

   - Oh, nici nu v-am spus partea cea mai bună, zise Miles, făcând o pauză pentru efectul dramatic.

   Lore îl privi cu coada ochiului și Miles zâmbi.

   - Clădirea s-a închis acum două săptămâni, pentru renovări, termină el.

   - Păi, la dracu`, zise Lore. Cred că ar trebui să începem căutările de acolo.

  - De acord, spuse Miles.

   - Eu tot voi verifica programul cadmizilor, spuse Van sec. Nu putem paria pe o singură bănuială.

   - Bun, zise Castor. Și în timp ce faci asta...

   Castor îi dădu ușor drumul lui Iro.

   - Ar trebui să își revină în câteva minute.

   Castor se întoarse spre Lore, ridicând din sprâncene. Lore își apăsă prosopul pe umărul rănit și, doar ca să îl facă pe Castor să se simtă mai bine, îi permise să o ajute să parcurgă coridorul, spre toaleta mizerabilă a angajaților.

   - Mișcați-vă repede, strigă Van în urma lor. Avem vreo 10 minute înainte să trebuiască să ne luăm tălpășița.

   „Doar dacă nu ne găsește Wrath mai întâi”, se gândi Lore.

DOUĂZECI ȘI TREI

          Lore aproape că uitase cum era ca altă persoană să îi vadă de grijă. Gil fusese responsabilitatea ei atâția ani și se obișnuise să joace acel rol.

   Sentimentul ciudat pe care îl avea acum - ezitarea pe care o simțea - îi amintea de ceva ce Gil îi spusese în urmă cu 3 ani, în noaptea în care se întâlniseră.

   Lore mersese pe jos zi și noapte după ce fugise de pe proprietatea odiseilor, încercând să ajungă la Marsilia, unde plănuia să cerșească suficienți bani cât să se întoarcă în Statele Unite și să înceapă o viață nouă. Odată ajunsă acolo, documentele ei falsificate aveau să îi ofere măcar câteva opțiuni legate de școlarizare și ce ar mai fi fost necesar ca să o ia de la capăt.

   Gil, pe atunci în vârstă de 87 de ani, fusese tâlhărit la periferia orașului, iar fata îl găsise bătut, pe jumătate mort, cu un braț și un picior rupte. Bătrânul era răgușit de cât strigase după ajutorul ce nu sosise.

   Lore fusese indignată și, în ciuda propriei sale frici și a epuizării, îl cărare pe Gil în spate până la cel mai apropiat spital, unde se simțise datoare să îl vegheze, nevrând să îl lase singur pe bătrânul vulnerabil. Prentinsese că era nepoata lui, pentru a semna documentele necesare și îl ascultase povestindu-i despre el - era un profesor universitar fără familie, din New York City și știuse că aceea avea să fie ultima lui călătorie în străinătate.

   Până ca doctorul să coasă rănile lui Gil și să îngrijească rana de pe fața lui Lore, ideea se formase pe deplin în mintea fetei.

   Gil nu făcea parte din lumea ei și era solitar în a lui. Ceea ce propunea Lore era o simplă afacere: aveau să călătorească împreună înapoi la New York și să îl îngrijească până ce bătrânul nu ar mai fi avut nevoie de un scaun cu rotile. Gil stătuse pe gânduri o vreme, ezitând suficient de mult cât să o facă pe Lore să se pregătească pentru o dezamăgire.

   Pe când așteptau ca Gil să fie externat, Lore îl întrebase de ce se răzgândise.

   - Uneori, spusese el, cel mai curajos lucru este să accepți ajutorul, când ai fost convins să crezi că nu ai nevoie de el.

   Lore păstrase acele cuvinte în inima ei, folosindu-se ca să alunge ultima urmă de retincență când Castor o aduse în baia murdară a spălătoriei.

   Castor trebui să se aplece ca să încapă sub tavanul jos.

   Gândurile lui Lore deveniră mai calde și mai mărunte văzând nodul din gâtul lui Castor mișcându-se și degetele ezitând asupra locului de pe șoldul fetei, unde ar fi trebuit să o sprijine.

   „Chiar este frumos”, se gândi ea. „Nu doar pentru ceea ce devenise, ci într-un fel care era doar al lui.”

   Într-o clipită, Castor o ridică, astfel că fata ședea acum pe marginea îngustă a blatului ce înconjura chiuveta. Ca multe alte toalete din oraș, și aceasta era aproape neospitalieră, probabil ca să descurajeze oamenii de la a-și petrece prea mult timp acolo.

   - Foarte macho, uriașule, zise ea.

   Castor îi aruncă o privire dojenitoare, luându-i prosopul din mâini și aruncându-l pe podea. Cu grijă ca să nu îi atingă rana, Castor trase gulerul tricoului ei ca să vadă tăietura mai bine.

   - Ne putem concentra la rana traumatizantă din încăpere?

   Preocuparea lui Castor era la fel de serioasă pe cât era de urgentă. Lui Lore îi amintea de vremurile pe când erau copii, de felul tăcut în care Castor obișnuia să o privească după antrenament, ca și cum ar fi vrut să se asigure că fata era în regulă.

   - Ușurel, viteazule. Nu este deloc traumatizantă, îl informă ea. A fost o prostie din partea mea, dar nu e nimic serios.

   Castor clătină din cap.

   - Jur că ești cu adevărat singura persoană cunoscută, care ar porni o ceartă într-un asemenea moment.

   - Asta pentru că, spre deosebire de tine, pot face mai multe lucruri deodată, zise ea, făcându-i cu ochiul. Care este diagnosticul, doctore? Voi supraviețui?

   Deodată, Lore își dădu seama cum trebuie să îi fu sunat lui.

   - Iartă-mă, Cas... iartă-mă. Eu și gura mea mare.

   Castor păru să ignore comentariul, dar era evident că ceva din el ajunsese la țină.

   - Pot rupe tricoul, ca să nu mai stea în cale?

   Fata dădu din cap, crispându-se când Castor sfâșie materialul de la guler, la marginea mânecii. Doar atunci văzu Lore rana adâncă și crestată. Câteva cioburi mici erau prinse în mușchi și, în ciuda rănilor oribile pe care Lore le văzuse la viața ei, aceea făcu să i se întoarcă stomacul pe dos.

   Breteaua sutienului ei stătea în cale, lipită de crusta uneia dintre rănile mai superficiale. Degetele lui Castor ezitară deasupra ei, fierbinți pe pielea umedă. Sângerarea încetinise, dar fiorii reci pe care Lore îi simțea furișându-se pe sub piele păreau să pătrundă tot mai adânc. Fata dădu din cap, înghițind în sec. Castor rupse breteaua, privindu-i chipul în tot acest timp.

   - Nu mă doare, îi zise ea. Trebuie să fie un lucru bun, nu?

   - Este opusul unui lucru bun, răspunse Castor gâtuit. Cine a reușit să îți vină de hac?

   - De ce? Ca să mă poți răzbuna?

   Lore încercă să își coboare privirea spre rană.

   - Este chiar așa de grav? Nu pare așa de grav.

   - Cred că ești în șoc, îi zise el. Cine a fost? Nu te-am mai văzut după ce praful și fumul au acoperit totul.

   - Nu știu, recunoscu Lore.

   Într-o clipită, Castor prinse ciobul cel mai mare și îl trase afară. Durerea a fost copleșitoare, că Lore nu mai apucă să inspire suficient ca să țipe, nici măcar cât Castor scoase restul de bucățele de sticlă.

   Dar apoi, mâna lui apăsă tare șuvoiul de sânge ce curgea din rană. Lore simți căldură și o arsură pătrunzătoare, ce se topi în amorțeală.

   - Fir-aș al... reuși ea să scrâșnească printre dinți.

   - Nu vorbi, spuse Castor. Încearcă doar să respiri.

   - M-ai fi putut... avertiza... zise ea.

   - Ai fi încordat mușchiul și mi-ar fi fost mai greu să scot sticla, îi spuse Castor. Se pare că îmi mai amintesc câte ceva din lecțiile cu Tămăduitoarea Kallias.

   Lore știa că tânărul avea dreptate, dar asta nu însemna că nu avea să fie bosumflată preț de câteva minute.

   - Doar respiră, îi zise.

   Așa că Lore îl ascultă. Și cu fiecare respirație, Lore simțea puterea lui Castor lipind carnea sfârtecată. Puterea lui era aproape ca un drog. Îi învăluia mintea și trupul, adormind-o cu blândețea ei.

   Castor suprinse mâna fetei cu a lui. Lore închise ochii și își sprijini capul de oglinda din spatele ei. Se agăță de el, vrând să rămână trează, să simtă încă realitatea înainte ca puterea lui să îi înmoaie gândurile.

   - Eu am fost de vină? întrebă el ușurel. Eu ți-am făcut asta?

   Lore își forță ochii să se deschidă. Auriul din privirea lui înotă luminos în bezna toaletei murdare.

   - Nu, răspunse Lore. A fost unul dintre cadmizi.

   Castor nu părea prea convins. Lore îi strânse iar mâna, trăgând de ea până ce Castor se uită la fată.

   - Puterea asta este o abilitate nou, zise ea. Și ca orice altă abilitate, trebuie să o exersezi pentru a o stăpâni pe deplin, nu?

   Degetul lui mare începu să îi mângâie absent clavicula, în timp ce Castor o vindeca, lăsând o urmă caldă și lucitoare pe pielea ei. Lore se lăsă pradă atingerii.

   - Mi-aș dori să fie așa de simplu, zise el, și aș vrea să explic totul mai bine, dar... de când mi-am recăpătat forma fizică, mă simt ca și cum nu mă pot echilibra. Există un scurtcircuit între ce vrea mintea mea și ce face trupul meu cu adevărat.

   - De ce nu mi-ai spus asta mai înainte? întrebă Lore.

   - Mă derutezi, zise el simplu. Întotdeauna a fost așa. Vreau să îți spun totul, dar există o parte din mine căreia îi este teamă că voi părea slab.

   Lore îi cuprinse încheietura mâinii.

   - Nu te-am văzut niciodată în felul ăsta.

   - Știu, zise el. Dar am fost slab, pentru multă vreme, și nu a fost vina nimănui și a nimic. De vină a fost doar trupul meu. Puternic sau slab - am urât că acestea erau singurele două lucruri care ne erau permise să fim. Am vrut ca viața pe care o trăiesc să mă definească.

   Viața pe care o trăise. Aceea care ar fi fost retezată fără milă dacă nu ar fi luat puterile zeului. Lore aproape că simțea povestea pe care Castor i-o ascundea. Felul în care îi vibra sub piele, așteptând să fie spusă.

   - Cas, zise ea încet. Cum l-ai omorât pe Apolo?

   Mărul lui Adam din gâtul lui Castor se mișcă. Tânărul părea să mediteze și Lore aproape că își dori să nu fi întrebat. În ciuda tuturor lucrurilor care se schimbaseră între ei, Lore nu era sigură că putea accepta prima minciună a lui Castor.

   - Nu știu.

   Lore își înălță brusc privirea.

   - Ce?

   Castor se uită spre ușă, de parcă și-ar fi făcut griji că îi ascultă cineva.

   - Nu știu. Nu îmi amintesc cum s-a întâmplat.

   Lore deschise gura, apoi o închise la loc.

   - Știu, zise el, gâtuit. În dormitorul meu nu erau camere de supraveghere. Van mi-a zis că celelalte camere au înregistrat erori când Apolo a intrat în Thetis House. Eu eram singur când s-a întâmplat.

   - Van știe? întrebă Lore.

   Nu avea niciun motiv să se simtă rănită de această informație, dar tot o durea.

   - Van nu știe despre pierderea de memorie, zise Castor. Îmi dau seama că a încercat să afle totul pe cont propriu. Doar că eu...

   - De asta ai încercat să vorbești cu Artemis? zise Lore, înțelegând deodată totul. Crezi că știe ceva?

   Castor dădu din cap.

   - Nu știu cum era legătura dintre ei sau dacă a văzut ce s-a întâmplat. Atena nu pare să știe nici ea însă. Oare Artemis i-ar fi spus dacă ar fi fost martoră la moartea lui Apolo?

   - Artemis a încercat să o înjunghie la nici 5 minute după începerea Agonului, așa că nu m-aș baza pe dragostea frățească, zise Lore.

   Zâmbetul lui Castor a fost mărunt și trecător. Lore îi cuprinse iar mâna liberă și o strânse.

   - Trebuie să aflu, zise el. Neapărat. Nu pot... Trebuie să se fi întâmplat cu un motiv. Trebuie să însemne ceva faptul că am această putere.

   Lore simți cum ceva se despică în pieptul ei auzind disperarea tăcută din cuvintele lui Castor.

   - Nu cred în soartă, dar cred în tine, zise Lore. Orice s-a întâmplat, trebuie să se fi petrecut pentru că ai fost tu. O să aflăm amândoi, îți promit. Poți să mă crezi pe cuvânt.

   Castor dădu din cap.

   Căldura atingerii lui se estompă în timp ce rana se închise aproape complet, însă nici Castor și nici Lore nu își retraseră mâinile. Tânărul udă o cârpă mică și începu să curețe sângele de pe pielea roz - atingere cu atingere, cu o blândețe ce aproape frângea inima lui Lore. Fata își desfăcu mai mult picioarele, lăsându-l să se apropie, și închise ochii.

   - Ești în regulă? o întrebă el. Cu adevărat?

   Degetele lui lungi lunecară de-a lungul curburii umărului ei, cuprinzându-i obrazul, ca să mângâie cicatricea veche, lungă. Mușchii tensionați de pe gâtul lui Lore se relaxară când el alintă golul dintre ceafă și marginea coloanei vertebrale.

   - L-am văzut, murmură Lore. Mi-am spus că nu voi mai reveni niciodată în lumea asta - că nu o voi mai lăsa niciodată să îmi forțeze mâna sau să mă îndemne să ucid. Am crezut că îmi păstra cugetul împăcat dacă Atena este cea care să o facă, dar... nu știu dacă pot, dacă pot ține un picior în ringul luptei și un picior afară.

   - Ba poți, spuse Castor. Nu îi lăsa să te atragă înapoi. Pentru tine nu mai există decât umbre aici.

   Lore știa prea bine cât de ușor era să se piardă în beznă. Să aibă nevoie de ea. Chiar și în acel moment, își putea imagina mâinile strânse în jurul Beregatei lui Wrath, sugrumându-l până ce scânteile i se stingeau în ochi -  ori cuțitul ei lucind pe măsură ce se împlânta iar și iar în pieptul monstrului.

   Lore nu făcea decât să îi dorească moartea încă și mai mult.

   Fata se sprijini de pieptul lui Castor, auzind bubuitul puternic al inimii lui de muritor.

   - Obișnuiam să cred în lumea asta, zise Lore. Obișnuiam să îmi doresc așa de mult tot ce promitea ea.

   - Știu, îi spuse Castor. Dar nu am crezut niciodată că vei câștiga Agonul. Am crezut că îl vei distruge.

   Lore ridică privirea, încruntată. Dar înainte să mai întrebe ceva, un trosnet sfâșie tăcerea, apoi un țipăt sălbatic.

   Iro se trezise, în sfârșit.

DOUĂZECI ȘI PATRU

         Până când Lore ajunse în birou, Iro își și încolăcise brațul în jurul gâtului lui Miles, amenințând să îi străpungă jugulara cu vârful ascuțit al unui coupe-papier.

   Van întinsese brațele, vorbind încet, pe un ton calm, în timp ce fata îl târa pe Miles spre ușă. Atena privea din colțul biroului, cu brațele încrucișate la piept. Părea amuzată, însă lancea ei era la îndemână.

   - Nu!

   Lore lovi cuțitul, care zbură din mâna lui Iro, dându-i lui Miles un răgaz ca să se lase pe vine și să se târască departe de ea.

   - Iro, ascultă-mă...

   Lore încercă să strângă brațele fetei pe lângă trup, dar Iro fusese întotdeauna mai rapidă, cu instincte mai ascuțite. Iro nu părea să conștientizeze ce făcea, când apucă unul dintre bibliorafturile grele de pe etajeră și îl azvârli spre Castor.

   Tânărul se feri, lăsând obiectul să se lovească de peretele din spatele lui. Castor se întoarse cu ochii mari spre Lore, neștiind ce să facă.

   Văzând-o, Iro se aruncă spre ea - nu ca să o atace, ci ca să o protejeze de ceilalți.

   - Fugi de aici, Melora!

   - Hei! strigă Miles. Ăla era al doamnei Cheong!

   Cuvintele o prinseră pe Iro cu garda jos. Fata se întoarse spre el.

   - Ce...?

   Lore își alungă șocul de a o fi văzut pe Iro atât de protectivă și reuși să își înfășoare brațele în jurul ei, înainte ca ea să își revină.

   - Dă-mi drumul! Trebuie să fugi de aici! zise Iro printre dinții strânși, încordându-se și zvârcolindu-se ca să se desprindă de Lore.

   Ușorul ei accent franțuzesc nu se simțea niciodată mai pronunțat decât în rarele situații în care ridica vocea.

   - Oprește-te, zise Lore, trântindu-se, împreună cu fata, la podea. Nu fuge nimeni nicăieri. Ești în siguranță aici, eu sunt în siguranță aici.

   - Iro, zise Van, lăsându-se pe vine lângă ele. Acesta este Castor Achilleos. La fel ca Atena, colaborează cu noi la planul de a-l ucide pe Wrath. Și-a folosit puterea ca să te ajute să scapi. Nu o să îți facă vreun rău. Niciunul dintre noi nu îți va face rău.

   Iro se smulse din brațele lui Lore, rostogolindu-se în picioare, ca să se uite la ea. Veșmintele ei negre de vânător erau răvășite, lăsând să se vadă vesta delicată de protecție pe care încă o purta pe sub ele. Păru să dureze un moment până să priceapă ce îi spusese Van.

   - Castor Achilleos este mort. Mi-ai spus chiar tu asta - sau ai mințit iar?

   - Asta mi-au spus ai tăi, îi aminti Lore, împingându-se e podea.

   Simțea că i s-ar fi putut face rău amintindu-și - plăcerea pură de pe fața arhontelui Casei lui Odiseu când se aplecase spre ea, spunându-i:

   - Un ahileu mai puțin de ucis.

   - Știi ce li s-a întâmplat ahileilor, zise Van. Oricine îl înfruntă pe Wrath trebuie să se unească, altfel, ne va zdrobi pe toți.

   - Acela nu este Castor, zise Iro. Nu este prietenul tău.

   - Ba da, este, spuse Lore, pășind lângă el. Este Castor, așa cum Heartkeeper a fost tatăl tău.

   - He.. el nu a fost.

   Iro se chinuia să își găsească cuvintele.

   - El este - a fost - stăpânul meu. Protectorul nostru. El...

   - A fost tatăl tău, repetă Lore.

   Hearkeeper fusese arhontele odiseilor în anii de dinaintea ascunsiunii ca noua întruchipare a Afroditei, în ultimul ciclu al Agonului.

   Lore sosise în familia lor după aceea și nu fusese niciodată prezentă când noul zeu se materializase într-o formă fizică și se înfățișase familiei. Din poveștile pe care le auzise de la Iro și de la alți câțiva membri ai familiei, Heartkeeper fusese un părinte strict, dar nu lipsit de iubire față de unicul său copil. Problema fusese întotdeauna încăpățânarea familiei de a sprijini logica mai presus de orice altceva, inclusiv emoțiile. Dar Iro nu fusese așa - nu întotdeauna.

   Lore o întâlnise o singură dată înainte de a căuta refugiu în sânul Casei lui Odiseu, dar Iro o tratase mereu ca și cum s-ar fi cunoscut din leagăn, asumându-și rolul de soră mai mare, deși era cu doar 1 an mai în vârstă.

   În timpul primelor săptămâni ale lui Lore în Casa Odiseilor, fata se simțise așa de șocată de asasinarea familiei sale, încât supraviețuise doar pentru că Iro o forțase, cu blândețe, să o facă. O convinsese să mănânce, stătea de vorbă după ce Lore se trezea țipând din coșmarurile ei și îi permitea fetei să se țină după ea zi de zi.

   Nu puterea și talentul ei de luptătoare fuseseră calitățile pe care le admirase Lore la Iro, deși le respecta, ci compasiunea pe care o manifesta în cadrul unei familii ce încercase din răsputeri să scape de asemenea manifestări.

   - Nu va înțelege, zise Castor. Nu vrea să înțeleagă.

   - Nu știi nimic despre mintea mea, șuieră Iro. Apropie-te și vezi cât de bine înțeleg ce ești cu adevărat, ucigaș al lui Apolo. Spune-mi, te-ai simțit isteț când i-ai întins capcana? Când l-ai ucis de la depărtare, ca un laș, și ai furat puterea de la arhontele tău?

  Toți cei din cameră părură să se întoarcă imediat spre Castor, a cărui față se schimbă precum soarele la răsărit. Șocul deveni negare, și apoi disperare.

   - Cine ți-a spus asta? întrebă el. Cine?

   Iro părea victorioasă.

   - Este adevărat, atunci. Nu a fost pic de onoare în ascensiunea ta.

   - Asta-i... cuvintele lui Lore întârziară, privindu-i pe cei doi.

   Ura pură a lui Iro, nesiguranța bruscă a lui Castor.

   - Este imposibil. Castor era la pat pe atunci.

   Noul zeu oftă cu obidă, strângându-și pumnii pe lângă corp în timp ce își amintea.

   - Vorbești din auzite, spuse Van. Odiseilor le-a plăcut întotdeauna să împrăștie bârfe și minciuni ca să se simtă mai bine în legătură cu propriile lor eșecuri.

   - Dacă fata nu vorbește adevărul, îi zise Atena lui Castor, atunci spune-ne tu cum a fost.

   - Nu trebuie să vă spun nimic, răspunse Castor. Odiseii pot distorsiona adevărul oricât ar vrea. Nu am avut niciodată onoare și nu îmi poate păsa acum de ea.

   - Poate că tu nu ai, zise Iro, uitându-se la cei 2 zei. Dar eu voi face ceea ce Melora nu a reușit. Mă voi asigura că veți muri de mâna unui odiseu și voi recâștiga kleos-ul furat stăpânului meu, în moarte.

   Atena pufni în râs, dar plămânii lui Lore se goliră auzindu-i cuvintele.

   Se auzea pe ea însăși.

   Își auzea părinții și instructorii. Auzea versurile vechilor texte pe care le citise de nenumărate ori. Nici logica nu avea să pătrundă prin cei 17 ani de condiționare psihologică minuțioasă.

   - Ai privirea lui, zise Atena sec.

   - Nu îmi vorbi despre ta... Heartkeeper, o avertiză Iro.

   - Nu vorbesc despre el, răspunse zeița, ci despre acel bărbat viteaz și iscusit.

   Liniștea se lăsă în cameră.

   - Încercăm să îl ucidem pe Wrath, spuse Lore în cele din urmă, repetând cuvintele de mai devreme ale lui Van. Nimeni nu îți va face niciun rău. Am mers la Itaca House în noaptea asta în speranța de a încheia un armistițiu cu tatăl tău și cu odiseii înainte ca Warth să vină după voi. Am sosit prea târziu.

   Tendoanele de pe gâtul lui Iro se umflară, în timp ce fata respira greu.

   - Odiseii din autobuz sunt în siguranță, îi spuse Van. I-am scăpat, un lucru pe care nu îl pot spune despre majoritatea celor din familia mea. Arhontele nostru e mort și nimeni nu vrea să îi ia locul. Cel puțin tu trăiești ca să servești neamului tău.

   - Nu pot fi arhonte, zise Iro aspru.

   - De ce nu? o provocă Lore.

    - Nicio femeie nu va deveni vreodată arhontele unei familii străvechi. Dar dacă ceilalți sunt în viață, atunci... voi merge la ei.

   Iro își îmblânzi privirea rigidă. Pentru prima dată, Lore simți o portiță deschizându-se în comunicarea cu fata.

   - Trebuie să știu ce i-ai spus lui Wrath, zise Lore. I-ai dat vreo informație despre poemul originii? Vreo versiune alternativă?

   Iro se ridică în picioare, înfigându-și tălpile în podea și strângând pumnii. Voia să fugă, era gata să lupte, dar mintea ei o ținea pe loc.

   - Vrei să vorbești cu mine? o întrebă Lore. Între patru ochi?

   Fata ezită și nimic nu o răni pe Lore mai mult.

   - Noi puteam vorbi întotdeauna, îi spuse Lore ușurel. Chiar mă urăști așa de mult?

   Iro păli.

   - Nu te urăsc.

   Telefonul lui Van scoase un bip, frângând tensiunea. Ochii lui negri se ridicară fugitiv spre Iro înainte de a spune, precaut:

   - Niciun raport despre Reveler. Dar există o categorie nouă care s-ar putea să te intereseze, Lore.

   Van întoarse telefonul, ridicându-l spre Lore.

   - Ce naiba?

   Lore luă aparatul nevenindu-i să creadă.

   „Melora Perseous” apărea în listă imediat sub numele de Reveler, dar înainte de al lui Castor.

   Când apăsă pe numele ei, pe harta Manhattanului se aprinseră puncte ce marcau locurile în care se credea că fusese văzută. Unele dintre ele erau înfricoșător de precise - în apropierea restaurantului ce găzduia ringul de box, în fața clădirii Thetis House - dar altele erau împrăștiate în toată zona de jos a Manhattanului, în locuri în care Lore nu călcase vreodată.

   Fata își lipi mâna liberă de blugi, încercând să ascundă cât de umedă îi devenise palma. Bârâitul ca de bruiaj îi acapara iar gândurile. Încercă să vorbească, dar din gura ei nu ieși niciun cuvânt.

   - Doar Wrath ar putea cere așa ceva, adăugă Van. Pesemne că a trimis un număr mare de vânători în căutarea ta, dacă raportează atâtea piste.

   Lore se chinui să inspire iar, în timp ce îi întinse telefonul lui Van.

   - I-am rănit mândria scăpând din încercarea lui de a șterge Casa lui Perseu de pe fața pământului. Nu va lăsa acest lucru să treacă nepedepsit.

   - Nu, spuse Castor încet, nu o va face.

   Îngrijorarea îi făcuse iar privirea abătută. Lore ura că, în ciuda puterii lui și a forței sale fizice, alegerile ei îl făceau încă pe Castor să redevină băiatul ce fusese odată. Tânărul avea suficient de înfruntat în acea săptămână și fără să îi poarte ei de grijă.

   - Și de aceea este neapărat să îl găsim primii, zise Lore.

   Atena dădu din cap.

   - Într-adevăr.

   - Dacă vrem să îl găsim pe Reveler, ar fi bine să plecăm, zise Van.

   Tânărul se ridică și împărți repede restul de bani între rucsacul lui de piele, pe care i-l întinse lui Castor, și celălalt, mai simplu, pe care îl adusese Miles.

   - Ne vedem acolo. O să regrupez toți ahileii care au mai rămas și le voi duce provizii.

   - O să duci odis... începu Miles.

   - Nu, răspunse Van scurt.

   Lore îl privi implorator, dar el refuză să o bage în seamă. Nu avea de gând să dea de gol nimănui ascunzătoarea ahileilor, nici măcar ca să ofere ajutor odiseilor. Lore habar nu avea de ce se așteptase la altceva în timpul acelei săptămâni.

   Lore ieși după Van pe ușa laterală, ca să îl roage să împărtășească localizarea depozitului, și descoperi că Iro ieșise după ea. Iro se opri în stradă, ducându-și brațele la piept. Lore îl privi pe Van dispărând în beznă și se simți tentată să îl strige.

   Iro însă vorbi prima.

   - Se zice că tatăl lui i-a făcut asta.

   - Ce să facă? întrebă Lore, întorcându-se spre ea.

   - Mâna lui, spuse Iro. Povestea care mi-a fost spusă este că tatălui său îi era atâta rușine cu îndărătnicia băiatului față de luptă, cu incapacitatea lui de a o face, încât i-a tăiat mâna de luptă a lui Evander pentru a-i da o scuză „onorabilă” ca să nu o mai facă.

    Lore păli.

   - Nu. Spune-mi că nu este adevărat.

   - Eu cred că și-a tăiat-o singur, spuse Iro, meditativ. Nu din lașitate, ci pentru că este puternic. Are tăria de a-și decide singur drumul.

   Cuvintele îi dădeau lui Lore fărâma de speranță că ar fi putut încă să ajungă la inima lui Iro. Dacă fata credea că un asemenea act era unul de curaj și nu îl categorisise drept lașitate, așa cum fusese învățată să creadă, atunci exista totuși un substrat cu care Lore putea lucra.

   - Și vânătoarea asta, aceste familii care vor ca Van să lupte împotriva dorinței lui - asta este lumea în care crezi tu? o întrebă Lore. Lumea căreia îi ești atât de loială?

   - Nicio lume nu este perfectă. A zeilor, a muritorilor, a vânătorilor, zise Iro. Cred în scopul nostru divin. Cred în onoare și în kleos și în faptul că nu vom fi distruși niciodată. Cred în toate astea, chiar dacă tu ai permis să te rătăcești de la calea noastră.

   - Știi de ce am plecat, zise Lore. Toată lumea știa cine era bărbatul acela, și nimeni nu a spus nimic. Unde a fost onoarea familiei tale când l-au ridicat la cel mai înalt rang în sânul ei? Unde a fost kleos, Iro?

   Fata coborî privirea.

   - Ar fi trebuit să rămâi. Te-aș fi protejat de ei.

   - Nu ar fi fost suficient, îi zise Lore.

   - Nu cred asta, șopti Iro.

   - Nu trebuie să crezi ca să și fie adevărat, îi spuse Lore. Îmi poți spune cu certitudine că nu m-ar fi ucis pentru ceea ce am făcut?

   - Nu știu ce ar fi făcut, răspunse Iro. Nu vorbim despre ce s-a întâmplat. Este pomenit doar ca un accident teribil.

   „Bineînțeles”, se gândi Lore cu amărăciune.

   A spune adevărul ar fi dezonorat morții - pentru că ar fi însemnat să admită că monstrul din familia lor nu fusese închis într-un labirint sau exilat undeva departe. El pășise liber printre ei.

   - Știu că ți se pare greșită decizia mea de a colabora cu zeii, spuse Lore. Dar ia exemplul lui Prometeu - el ne-a adus focul, știind ce preț are de plătit. Vine un moment când trebuie să decizi ce este mai bine pentru tine și să acționezi, indiferent de consecințe.

   Iro inspiră, cutremurată.

   - Nu am fost născuți ca să purtăm focul.

   - Familia mea nu mai este, zise Lore. Nu vreau să te pierd iar. Te rog, rămâi cu noi. Ajută-ne.

   Iro închise ochii și rămase tăcută pentru mult timp.

   - Nici familia mea nu mai este.

   - Nici mama ta? întrebă Lore. Ești sigură?

   Prezența lui Dorcas dăinuise în casa lor ca o fantomă; dispăruse la câteva zile după ce sosise Lore și nimeni, cu excepția lui Iro, nu era dispus să accepte sau să discute. Doar luni mai târziu, Iro și Lore intraseră cu forța în apartamentul ei încuiat, ca să caute răspunsuri. În cuita ei goală de bijuterii, fetele găsiseră o fâșie de hârtie cu un singur cuvânt înscris pe ea.

   Makhomai. Lupt.

   - Nu pot merge cu voi să îl găsim pe Reveler, îi zise Iro.

   Accentul ei înmuie cuvintele până ce vorbele i se uniră într-un soi de șoaptă.

   - Am o obligație față de familia mea. Dar există o datorie ce trebuie plătită, chiar și eu știu asta, căci niciuna dintre noi nu ar fi supraviețuit fără tine.

   Fata se ridică, ținându-și mâinile încordate în față. Lore așteptă, încercând să își ascundă nerăbdarea.

   - Poemul despre care ai întrebat mai devreme, începu Iro. Există o versiune mai completă a ceea ce le-a spus Zeus vânătorilor, la Olympia, când le-a poruncit prima dată să înceapă Agonul.

   Lore deschise ușor gura, surprinsă.

   - Și cunoști vresiunea completă?

   Inima îi apăsă trupul, grea ca o stâncă, văzând-o pe Iro clătinând din cap.

   - Arhivistul nostru a găsit o scrisoare datând de acum câteva secole, uitată într-o cutie de valori din Alpi, continuă Iro. Scrisoarea era de la unul dintre strămoșii tăi pentru unul dintre strămoșii mei.

   - Se spunea ceva despre existența poemului? insistă Lore.

   - Se scria despre unde se află el, zise Iro. Lore, în scrisoare se afirmă că textul întreg este înscris în aegis.

   Lore făcu un pas în spate. Urechile îi răsunau de un bârâi și sunetul îi golea mintea de gânduri. Era ca și cum alergase acolo, spre acel moment.

   - Este imposibil. Este... aș fi știut ceva despre asta. Tata ar fi știut. Aș fi...

   „L-aș fi văzut cu ochii mei.”

   Dar oare ar fi fost posibil? În cele câteva clipe prețioase în care îl zărise?

   - Wrath știe ce scrie pe el? întrebă Lore.

   Cadmizii aveau aegis-ul în posesia lor de zeci de ani. Trebuie să-l fi studiat milimetric, ca să îi descopere toate secretele.

   - Nu cred, răspunse Iro. Scrisoarea descrie textul ca fiind ascuns sau tăinuit în vreun fel. Singurul motiv pentru care a aflat de existența lui este că unii dintre vânătorii lui au distrus arhiva în care țineam scrisoarea originală.

   - Atunci, pentru ce avea nevoie de tine? întrebă Lore. Ce informație ai tu și el nu are?

   Iro era palidă.

   - Vânătorul lui nu a descoperit doar scrisoarea. Există acolo și o dovadă a faptului că ți-am oferit adăpost.

   - Nu, zise Lore, respirând.

   - Voia să știe unde ești, zise Iro. Cred că are impresia că tu știi cum să citești inscripția și, orice ar plănui, are nevoie de tine ca să își ducă scopul la bun sfârșit.

DOUĂZECI ȘI CINCI

        Plecară în perechi spre muzeul Frick, apropiindu-se de clădire din diferite direcții.

   Lore încerca să își păstreze calmul, dar era un chin să își țină în frâu nervii fragili.

  Îi întinse Atenei lancea ei, în timp ce zeița ieșea din taxi, la câteva cvartale la nord-est de clădire. Șoferul aruncase câteva privir lăncilor - capetele amândurora erau acoperite cu fețe de pernă furate din rufele cuiva - dar nu suficient de suspicioase cât să riște pierderea cursei.

   - Pe aici, zise Lore, grăbindu-se pe stradă.

   Fata se întoarse când își dădu seama că Atena nu se ținea după ea.

   Zeița se oprise lângă treptele bisericii St. Jean Baptiste. Ochii ei cenușii luceau în lumina profundă, violet, a nopții târzii. Lăcașul de cult, cu frontonul său clasic și coloanele, cu turnul pentru clopote și domul în stil renascentist și statuile îngerilor creștini, i se păru deodată lui Lore o întruchipare a istoriei înseși, a felului în care timpul înainta și cum fiecare civilizație era devorată de următoarea.

   - Simți ceva? întrebă Lore. Pe cineva?

   Zeița clătină din cap.

   - Bine, zise Lore încet. Atunci de ce arăți de parcă ai vrea să dărâmi locul ăsta cu mâinile goale?

   Atena o spintecă cu o privire asemănătoare unui cuțit la gât.

   - Cum altfel să privesc templul unui zeu ai cărui adepți au distrus cultura elenilor, ne-au pângărit imaginile, sanctuarele, templele și au distrus credința oamenilor în zeii lor?

   - Asta cam așa e, zise Lore.

   Atena aruncă o ultimă privire spre biserică.

   - Dar acest zeu a făcut ceea ce nu am mai putut face noi, chiar și la final. I-a făcut să le fie teamă de el și le-a pus stăpânire pe inimi.

   - Poate, spuse Lore. Dar aceasta este doar o interpretare a fricii. Pentru unii, înseamnă doar că își respectau zeul și că erau pătrunși de puterea lui.

   - Tu nu ești mânioasă? întrebă Atena. Propriul tău mod de viață a fost amenințat.

   - Bun, spuse Lore. Ducă-se. Este un mod oribil de a trăi. N-aș scăpa mai repede.

   O străfulgerare de surpriză sinceră traversă chipul zeiței. Păru să se răzgândească în legătură cu ceea ce urma să spună, deși vocea ei nu îi trăda gândul.

   - Nu îți nega dreptul din naștere, zise Atena. Nu ești o simplă muritoare. Te-am văzut luptând. O poți reduce la tăcere, îi poți înăbuși furia splendidă, dar războinica trăiește încă în tine.

   „Numele meu va fi legendă.”

   Amintirea declarației ei, încrederea care o alimentase o făceau pe Lore să se simtă îngrețoșată. Nu se mai gândise la acel vis de multă vreme, dar imaginea lui îi reveni fulgerător în minte. Marginea scutului. Pana de aur. Ochii răsfrânți în tăișul unei săbii.

   „Rahat. Totul este un rahat.”

   - Ursitoarele... dădu să spună Atena.

   Lore clătină din cap.

   - Ursitoarele nu au nimic de-a face cu toate astea. Nu accept să existe ceva ce nu pot controla.

   - Poate că îți negi soarta, dar ea nu te va nega pe tine, zise Atena. Faptul că i te opui nu te va cruța de la ceea ce urmează. Nu va face decât să grăbească lucrurile.

   - Dacă zici tu, spuse Lore. Dar asta ar însemna că tu crezi că ai fost mereu predestinată să cazi din grațiile oamenilor și să fii hăituită. Toate Epocile Omului au luat sfârșit într-un fel sau altul, cu excepția acesteia. De ce n-am asista și la finalul Epocii Zeilor?

   - Epoca Zeilor este eternă.

   Atena își strânse lancea și Lore se întrebă dacă avea să se obișnuiască vreodată cu ochii zeiței, cu felul în care păreau să îi macine toate formele de apărare.

   - Poate că mi-a fost scris să cad, dar este așa doar pentru a-i putea demonstra din nou tatălui meu că sunt vrednică.

   „Dacă zici tu”, se gândi Lore.

   Atena o urmă într-un final, iar Lore începu să pășească iar, de data asta mai rapid.

   - Inima sus, Melora. Dacă Wrath crede că tu deții cheia spre secretele poemului, vom supraviețui acestei vânători. Nu te poate ucide. Moartea ta, ca ultimul perseid, ar face scutul să dispară din lumea asta.

   - Da, foarte consolator, zise Lore.

   Totuși, gândul îi înfioră pielea. Din moment ce Tidebringer era moartă, Lore rămăsese, cu adevărat, ultima reprezentantă a familiei ei.

   După ce plecase Iro, lăsând doar un număr de telefon la care putea fi contactată, Lore le spusese celorlalși despre inscripția de pe aegis, ceea ce născuse, așa cum se aștepta, mai multe întrebări la care nu voia să răspundă.

   - Totuși, gândul că impostorul Ares deține scutul tatălui meu... începu Atena, întunecându-se la față. Dacă neamul tău ar fi fost mai puternic - mai înțelept - și nu l-ar fi pierdut...

   Furia se aprinse în Lore prea repede ca să o poată înăbuși.

   - Nu l-au pierdut - ne-a fost furat, împreună cu tot ce mai aveam.

   - Înțeleg acum că acesta a fost motivul pentru care nu l-a omorât pe dată pe falsul Poseidon, zise Atena. O fi crezut că ea, fiind din neamul vostru, va putea descifra poemul de pe zid.

   Lore își mușcă obrazul pe interior și simți gust de sânge.

   - Probabil că ai dreptate.

   Adevărul e că Iro nu văzuse decât o frântură din adevăratul coșmar. Oricât de mult și-ar fi dorit Lore să îi ascundă informația lui Atena, văzuse deja oportunitatea. Dacă zeița credea că Wrath avea deja poemul - că avea deja cheia care ar fi putut să o scape de Agon - atunci ar fi avut un motiv și mai puternic ca să se concentreze asupra vânătorii lui.

   Bineînțeles, problema venea după ce Wrath era ucis și Atena își dădea seama că el nu avusese aegis-ul. Dar asta era o dilemă pentru mai târziu și, pentru prima dată în acea zi, Lore se simți mai calmă. Se simțea cel puțin sigură știind că niciun zeu nu avea să găsească scutul sau secretele pe care le ascundea.

   Atena i-a confundat expresia de pe chip cu îngrijorarea.

   - Nu te frământa, Melora. Faptul că te caută este în avantajul nostru. Îl va aduce direct în calea lancei mele.

   - Minunat, spuse Lore. Abia aștept.

   - Ce nu pot răbda însă, continuă Atena, ascuțindu-și cuvintele ca pe niște lame, este să știu că strămoșii tăi au profanat forma perfectă a aegis-ului cu o inscripție. Au pângărit scutul tatălui meu, însă au continuat să i se roage și să îi aducă ofrande în schimbul binecuvântărilor lui... Nu este de mirare că nu îi protejează pe acești vânători.

   - Nu am avut niciodată nevoie de protecția zeilor, mormăi Lore.

   Atena își întoarse spre ea privirea aspră.

   - Când adevăratele nenorociri se vor abate asupra voastră, vă veți aminti de noi. Dar dacă lumea continuă pe drumul pe care l-a ales acum, cine vă va mai răspunde?

   - Cine zice că ne vom aminti de voi? răspunse Lore tăios.

   Zeița tăcu.

   - Nu vă pasă de orașul ăsta sau de oricare altuk, continuă Lore, incapabilă să se oprească. Nu vă pasă decât să acumulați mai multă putere.

   Lore își ura temperamentul mai mult decât orice alt aspect al personalității ei - cât de repede se transforma din scânteie în flacără, incendiind pe oricine îi stătea în preajmă.

   - Ascultă, zise Lore, încetinundu-și pașii. Nu am vrut să...

   Dar înainte să se întoarcă, ceva ascuțit se lipi de spatele ei, chiar deasupra rinichiului. Fata se răsuci, privind peste umăr.

   O mască de Minotaur o privea tăcută.

   Lore strânse lancea, ridicând-o.

   - Nu aș face asta în locul tău, o avertiză el. Nu aș face altceva decât să lași arma din mână și să mă urmezi în liniște.

   Lore cercetă cu privirea strada din jurul ei, dar Atena nu se vedea nicăieri.

   - Conspiri cu zeii, continuă vânătorul, împingând-o înainte. Ar fi trebuit să mă gândesc că vei deveni o trădătoare.

   Tonul lui se schimbă, începând să discute cu altcineva, probabil prin cască.

   - Da, spune-i că am găsit-o...

   Lore se aplecă spre stânga, lăsând arma vânătorului să o zgârie, dar făcându-și suficient loc cât să-și tragă lancea înapoi. Fata învârti arma, izbind vârful acuțit de masca vânătorului. Curelele ei se rupseră și masca zbură pe caldarâm.

   - Cățea, mârâi vânătorul.

   Lore îl împunse cu lancea, însă bărbatul își coborî pumnalul și spintecă lemnul în două. Fata făcu o piruetă în față, evitând atingerea vânătorului, în timp ce acesta se năpustea iar asupra ei. Singurul lucru care îl opri, în cele din urmă, fu vârful cuțitului de bucătărie ce pătrundea prin fața de pernă, presându-i traheea.

   Lore respira greu și brațele îi tremurau, tinzând să apese încă un pic și să încheie lupta definitiv.

   - Ar fi trebuit să mă ucizi când ai avut ocazia, șuieră Lore.

   - Nu pot, îi zise el, cu un soi de entuziasm tulburător.

   Vânătorul se răsuci spre stânga, lovind-o în piept cu suficientă forță cât să o trântească pe asfalt. Bucata rămasă din lance îi zbură fetei din mână, rostogolindu-se sub o mașină parcată în apropiere. 

   Vânătorul o imobiliză imediat, avântându-și pumnalul spre umărul lui ei. Lore blocă arma cu un braț, încercând să îl răstoarne, în timp ce pipăia asfaltul în căutarea capătului de lance. Mâna ei găsi însă altceva. Lore îl izbi pe vânător cu o bucată de beton în lateralul capului, doborându-l de pe ea. Abătu noua armă asupra feței lui și auzi, cu satisfacție, cum vânătorul se îneca, în timp ce sângele îi năvălea în gură.

   Bărbatul se târî din calea ei, disperat să scape. Fata ridică iar bucata de beton, cu ochii pironiți asupra tâmplei vânătorului.

   Vocea măruntă a Olympiei începu să intoneze în mintea ei cuvintele pe care le auzise de mii de ori: „Ucide sau vei fi ucis - Ucide sau vei fi ucis - Ucide sau vei fi ucis”.

   Lore se ridică de pe vânător. Bărbatul era întins pe caldarâm, cu fața năclăită de sânge. Șuiera, cu plămânii inundați și disperați după aer.

   „L-aș fi putut ucide.”

   Ace de gheață îi înțepară pielea, răcindu-i imediat sângele în vine. Lore se cutremură.

   După tot ce... după tot ajutorul pe care i-l acordase Gil...

   Cineva ieși din umbrele din apropiere. Atena.

   - El nu va pune niciodată mâna pe ea.

   Zeița a fost ultimul lucru pe care l-a mai văzut vânătorul.

   Trupul tânărului tresări spasmodic când zeița își înfipse vârful lancei printre coastele lui. Sunetul umed al mușchilor, în timp ce își retrăgea arma, era încă și mai rău. Ochii vânătorului se holbară înnebuniți și sângele îi curse din gură, încercând să vorbească.

   Atena îl târî pe vânător și îl sprijini de cea mai apropiată clădire. Îi șterse sângele de la gură cu roba neagră, trăgându-i veșmântul mai aproape de trup, ca să mascheze rana.

   - Când îl întâlnești, spuse Atena, aplecându-se ca să se uite în ochii vânătorului, spune-i Stăpânului Hades că restul tezeilor te vor urma curând în lumea de jos, căci astăzi ai abătut un blestem asupra lor.

   Lore își coborî privirea și își cuprinse puternic brațele cu palmele.

   - Nu îți feri ochii, îi zise Atena. Nu ești o lașă.

   Nu era. În acel moment însă, Lore aproape că o invidia pe Atena pentru locul pustiu din ființa zeiască, ce ar fi trebuit ocupat de umanitate.

   Atena îi întinse pumnalul vânătorului, apoi strânse fragmentele din lancea lui Lore. Păstră cuțitul de bucătărie, dar aruncă celălalt capăt, împreună cu lemnul rupt, într-un tomberon din apropiere.

   - Îmi pare rău, spuse Lore încet.

   Viața ei nu îi aparținea pe deplin în decursul acestei săptămâni.

   - Nu există iertare în timpul Agonului, îi zise Atena. Nu există decât supraviețuirea și lucrurile ce trebuie împlinite.

DOUĂZECI ȘI ȘASE

        Din momentul în care Lore îl văzu, fata își dădu seama că muzeul Frick nu îi era deloc necunoscut.

   Trecuse pe lângă el de multe ori și nu se deranjase să se oprească și să cerceteze clădirea mare și frumoasă care ocupa un întreg lot între străzile Seventieth și Seventy-First. New Yorkul era un oraș în care vedeai doar ceea ce căutai să vezi.

   Lacătul din gardul construcției era spart. Lore deschise poarta și dincolo de ea, la câțiva metri, văzu intrarea greu de descris a muzeului și pe Miles, ghemuit pe treptele ei. Băiatul ridică ochii auzindu-le pașii. Era livid.

  - Ești bine? întrebă Lore.

   Miles strângea o sticlă de apă la piept.

   - Ar fi trebuit să îl ascult pe Castor și să rămân afară....

   Atena se foi neliniștită în spatele lui Lore.

   Fata privi prin ochiurile de sticlă ale acelor uși, tresărind să vadă înăuntru 2 paznici așezați în fotolii, întorși cu spatele. Castor stătea în picioare, între ei. Chipul lui grav o împietri pe Lore.

   Fata simți mirosul îndată ce deschise ușa. Aer stătut, putreziciune și sânge. Pielea i se înfioră.

   - Vrei să îl aștepți pe Van afară? îi sugeră Lore lui Miles.

   Miles clătină din cap.

   - Van nu vine. I-a trimis mesaj lui Castor, zicând că ne vedem acasă.

   - De ce nu mergi să te întâlnești cu el? zise ea. Nu trebuie să intri înapoi.

   - Nu, zise el, scoțând cu greu cuvântul afară. Mă descurc. Nu trebuie să plec.

   - Nu vreau să trebuiască să te descurci, răspunse Lore.

   Dar Miles trecu pe lângă ea, spre intrare.

   Atena respira încetișor și repede în spatele lui Lore, intrând în clădire. Zeița se apropie de paznicul din dreapta. Părul tinerei era împletit pe spare, ca al lui Lore. Capul i se odihnea sprijinit de perete, ca și cum ar fi ațipit.

   Lore văzu adevărul, pe când i se alăturau lui Castor. Gâtul femeii fusese crestat așa de adânc, că Lore putea vedea prin carnea spintecată osul alb al coloanei vertebrale. Fusese o moarte rapidă, dar brutală. Nu fusese capabilă să țipe.

   Chipul celuilalt paznic fusese zdrobit, dar suferința trebuie să i se fi curmat cu lama împlântată în inimă.

   - O leaina? zise Castor. Cadmizii au fost iar cu un pas înaintea noastră, se pare.

   - Sau un zeu disperat, zise Lore.

   Fata nu era sigură care din două ar fi fost un lucru mai rău.

       În clădire se mai aflau 4 cadavre. Unul era al unui ofițer de poliție și 3 ale unor paznici fără uniformă.

   Criminalul le adusese în Garden Court și le așezase, într-un model grotesc, în jurul fântânii secate. Ochii lor stinși priveau cerul prin domul de sticlă. Nu se vedeau urme de sânge sau de luptă nicăieri în muzeu și monitoarele din biroul paznicilor păreau să redea aceleași imagini repetitive. Asta însemna că orice vânător ar fi putut fi în spatele crimelor.

   Miles se sprijini de unul dintre stâlpii din apropiere, înconjurându-și corpul cu brațele.

   „Poate că asta o să-i ajungă”, se gândi Lore. „Poate că Miles avea să vadă că muritorii Străini nu erau scutiți de la moarte cânt stăteau în calea Agonului.”

   - Cu toții au fost....

   Miles părea să caute un cuvânt mai frumos pentru a descrie micul măcel din fața lor.

   - ...spintecați. Vânătorii nu folosesc arme de foc?

   - Unii dintre ei, da, îi răspunse Lore, atingându-l ușor pe umăr. Majoritatea, pentru a ucide alți vânători. Zeii sunt uciși cu săgeți sau pumnale și săbii.

   - De ce? întrebă Miles.

   - Cuvintele rostite de Zeus la Olympia au fost interpretare ca o comandă, zise ea. „Și-n dar vă voi da mantaua și nemurirea zeului de-al cărui sânge pătat vă va fi tăișul sabiei.” Nimeni nu este dispus să piardă puterea unui zeu, testând alte metode.

   Lore o privi pe Atena trecând bastonul unuia dintre paznicii prin mânerele ușii și securizând zăvorul spart.

   - Judecând după starea lor, s-ar zice că au murit în urmă cu câteva ore, spuse Lore.

   Castor dădu din cap. În afară de culoarea întunecată a sângelui ce oxida de la aer și mirosul ușor de mort, nu se observau semne de putrefacție. Rigor mortis nu se instalase încă.

   Miles o privi pe Lore pe jumătate uimit și pe jumătate oripilat.

   - Nu sunt membri ai personalului din muzeu și nici muncitori pe șantier... trebuie să fi fost tura de noapte, zise Lore. Altfel, cineva ar fi venit să își caute persoanele dragi, nu?

   - Crezi că Reveler este capabil de așa ceva? întrebă Castor. De unul singur?

   - Da, răspunse Atena, strângându-și lancea în mână. Nu a supraviețuit atâta timp datorită firii lui blânde.

   - Mor de nerăbdare să îl întâlnesc, zise Miles, cu aerul unui om suferind. Dar probabil că ar trebui să plecăm acum, înainte să sosească următoarea tură.

   Lore și ceilalți trăseseră din calea ușilor scaunele în care zăceau cadavrele paznicilor, ștergându-și amprentele de pe fiecare fotoliu și Castor topise încuietorile ușii, blocându-le, însă Miles avea dreptate. Fiecare moment pierdut era o șansă de a fi surprinși în mijlocul cadavrelor. În cazul în care cadmizii se făceau responsabili pentru acele morți, una dintre echipele lor avea să sosească acolo înainte de răsărit ca să curețe locul faptei - într-un fel ciudat, Lore spera să se întâmple întocmai.

   În timp ce ea și ceilalți nu aveau amprentele digitale înregistrate în sistem, existau șanse mari ca ale lui Miles să fi fost totuși, și exista astfel posibilitatea să poată fi legat de scena crimei.

   - Stai cu ochii pe intrare, impostorule, zise Atena.

   Privirea zeiței se mută la Lore.

   - Eu și tu vom începe să cercetăm ce este dedesubt și apoi vom urca.

   Castor părea gata să protesteze, dar acceptă resemnat.

   - Bine, dar dacă îl găsiți, nu îl abordați încă. Trebuie să știm în ce stare este, înainte de a decide cum să îl folosim pe post de momeală.

   Atena zâmbi glacial.

   - Imaginează-ți că eu primesc sfaturi în legătură cu o strategie.

   - Tu vii cu noi, Miles, zise Lore. Acum... Cum ajungem jos?

      Nivelurile inferioare erau la fel de liniștite erau la fel de liniștite și de întunecate pe cât fuseseră și cele de mai sus.

   Lore întinse o mână, pipăind pereții. Coridorul ar fi fost scufundat complet în beznă dacă nu ar fi exista lumina unui semn pentru ieșire de urgență.

   Lore își scoase telefonul din buzunarul de la spate și activă lanterna. Fata trecu în fruntea grupului în timp ce traversau cele două galerii unite de un hol lung. Picturile și documentele fuseseră îndepărtate din cauza lucrărilor de renovare, lăsând în urma lor pereți goi și plăcile mici cu informații.

   Dincolo de galeriile de la subsol și de vertibulul care le unea, nu mai existau indicatoare, ci doar uși ce conduceau spre un soi de zonă administrativă. Uși ce fuseseră deschise cu forța.

   Atena deschise una dintre ele, ridicându-și lancea. Lore îi făcu semn lui Miles să stea departe, în spatele ei. Lanterna telefonului ei lumină un birou și o cameră de depozitare. Ambele arătau ca după război, înțesate de cutii și de hârtii împrăștiate.

   Grupul se îndreptă spre încăperile următoare, luându-se după mobilierul distru. Lădițele de transport fuseseră deschise cu forța, tablourile dinăuntru sfâșiate, vazele și ceasurile sparte.

   Cei 3 trecură de faimoasa pistă de bowling și își continuară căutarea până ce, în final, Lore văzu un semn care care îi anunța ce urma.

   Seiful muzeului.

   Fata tresări când un tunet spintecă aerul. Apoi arumară un altul și un altul - sticla se sparse și auziră un singur glas urlând a frustrare.

   Lore scoase pumnalul vânătorului ucis de la pulpă, acolo unde îl legase cu o fâșie de material. Stinse lanterna și îi întinse telefonul lui Miles. Băiatul dădu din cap când Lore își duse un deget la buze, dar o ignoră când îi făcu semn să stea în urmă pe măsură ce ea se apropie de ușă și o împinse.

   Pe câțiva pereți mobil, din drilaj, fuseseră atârnate picturi, aliniate ca niște volume într-o bibliotecă. Dincolo de pereți, coridorul întunecat cotea la stânga.

   Lore își îți capul de după colț și-l retrase imediat, auzind următorul bubuit.

   Miles o privi întrebător, dar Atena o încurajă să continue, cu un gest din cap. Lore se apropie de ușa de la capătul holului. Ușa fusese lăsată întredeschisă și, dacă pășea lipită de zid, putea vedea ce îi aștepta înăuntru.

   Un bărbat uriaș se mișca iute prin încăpere, mergând alert printre pereții cu etajere, toate ticsite de cutii, ceasuri și figurine. Busturile din piatră și statuile din bronz îl priveau pe bărbatul cu ochi vigilenți de la înălțimea unei platforme așezate în centrul camerei și abia supraviețuiră unui atac furios al brațului său.

   Bărbatul târî una dintre cutiile de pe un raft din apropiere și o aruncă la pământ, icnind. Cutia se desfăcu imediat și bărbatul începu să scotocească prin umplutura cu care era căptușită. Lovi cu piciorul rămășițele vazei și resturile lunecară printre cioburile și ghemurile de umplutură împrăștiate pe podea.

   Iason Herakliou.

   Noul zeu își purta încă tunica albastră și sandalele, ambele murdare de iarbă și de funingine.

   Bărbatul din fotografie era între două vârste și, deși în formă, avea un început de chelie, iar vârsta începuse să i se arate pe chip. Totuși, bărbatul din depozit - noul zeu - arăta ca și cum ar fi fost cioplit din gresie încălzită de soare. Părul avea aproape aceeași nuanți precum coama de un auriu întunecat a Atenei, iar pielea lui era de un măsliniu profund, murdară însă de țărână și de sânge uscat.

   Reveler întinse mâna spre sticla de whisky pe care o lăsase pe unul dintre rafturi și luă o înghițitură lungă din lichidul arzător. Apoi răsturnă sticla, turnând restul peste o tăietură adâncă din coapsa lui. Mârâi și șuieră de durere, bătând cu pumnul în peretele din bolțari, până ce durerea se estompă.

   Lore întinse mâna în spate și, fără să se uite, îl prinse pe Miles de cămașă. Îl împinse înapoi, apoi arătă spre coridor, spre un loc mai sigur.

   Acela fu, bineînțeles, și momentul în care telefonul lui Miles scoase un țipăt asurzitor din buzunarul lui.

   - Rahat.

   Miles începu să îl caute cu frenezie, apăsând butoanele. Vocea mamei lui răsună prin difuzor.

   - Miles, vreau să mă ajuți cu ceva...

   Lore îl pironi cu privirea.

   Miles închise, răsuflând greu în timp ce setă dispozitivul pe modul silențios și îl strânse la piept.

   Ușa seifului se trânti în fața lor, răsunând cu ecou în liniștea ce urmă. Lore strânse cuțitul, forțându-și urechile să urmărească pașii noului zeu; nu auzi însă nimic.

   „Unde este?” se gândi ea, în timp ce broboane de sudoare îi udau buza de sus. „Unde dracu s-a dus?”

   O avalanșă de tencuială și bucăți de beton explodă din perete, la dreapta ei. 

   Lore căzu la pământ, aruncată de forța exploziei, și rămase nemișcată, lovită la cap - iar o mână ce ieși prin gaura din perete o apucă și se strânse în jurul gâtului ei.

DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

         Lore apucă mâna care o sugruma.

   Capul îi pulsa și era pe jumătate orbită de vălul de praf ce îmbâcsea aerul. Degetele ei se strânseră și, în timp ce începea să vadă negru în fața ochilor, își simți coloana vertebrală apăsată, gata să plesnească. Își înfipse pumnalul în sus iar și iar, până ce nimeri, în cele din urmă, în antebrațul lui Reveler.

   Zeul urlă de durere, slăbindu-și strânsoarea suficient pentru ca Lore să cadă pe podea, în genunchi și să se rostgolească, tușind.

   Reveler își retrase mâna prin zid. Prin gaură se putea vedea restul încăperii, felul în care o secțiune din ea se întindea aproape de locul în care alesese să stea Lore.

   Fata se strâmbă.

   „O treabă minunată, ca întotdeauna.„

   Atena o privi cu ură și o mută pe Lore din calea ei. Zeița sfărâmă zidul spart cu mâinile și lancea, lărgând gaura până ce deveni suficient de mare ca să treacă prin ea.

   - Reveler! Nu suntem aici ca să te ucidem! zise Lore, cu vocea răgușită.

   Un mârâit de bestie îi răspunse. În cameră, rafturile se prăbușiră cu un zgomot asurzitor. Atena smulse un ultim bolțar și intră în seif. Lore merse după ea, întorcându-se spre Miles și privindu-l prin gaură.

   - Mergi și adu-l pe Castor!

  Lore nu așteptă să primească o confirmare.

   - Știam că vei veni după mine, în cele din urmă, nenorocită urâcioasă! zise Reveler, scrâșnind din dinți.

   Atena îl încolțise și singurele lucruri cu care se putea apăra erau pumnalul lui Loe, pe care și-l scosese din braț, și capacul unei lăzi, pe post de scut.

   Atena privi cu chipul împietrit cum trupul lui uriaș gâfâia plin de ură.

   - Nimeni nu a venit aici ca să te ucidă, zise Lore iar, ridicând mâinile ca să îi arate că era neînarmată și ca să îl liniștească.

   - S-ar putea să mă răzgândesc, zise Atena rece.

   Chipul lui Reveler se boți de furie și de dezgust.

   Văzându-l așa, beat și redus la grotesc de teamă și de instinctul de supraviețuire, Lore ar fi putut simți chiar și o frântură de milă pentru el, dacă zeul nu ar fi ucis 6 nevinovați mai devreme.

   - Numele meu este Melora Perseous, începu să spună Lore.

   Reveler hohoti sumbru.

   - Bineînțeles. La dracu cu toți zeii. Nu știu de ce mă așteptam la altcineva, având în vedere ce rahat infect a fost ciclul ăsta.

   Lore nu era sigură cum să reacționeze, așa că a continuat.

   - Căcaturile astea nu funcționează cu mine, copil prost, se burzului Reveler. Mă doare-n cot și, chiar dacă mi-ar păsa vreun pic, Eurystheus al Perseizilor a încercat să îi distrugă pe toți copiii lui Heracle înainte ca Agonul să înceapă.

   - Bine, spuse Lore, uitând de acea parte întunecată a istoriei. Așa e. Dar am venit aici doar ca să vorbim.

   - Asta, dacă nu ai prefera să lupți? spuse Atena. Vom scoate răspunsurile de la tine, oricum ar fi.

   - Crezi că nu știu că tu și vânătoreasa asta psihopată încercați să ucideți toți noii zei? mârâi el. Ia încearcă. Te provoc.

   - Dacă ar fi adevărat, zise Lore, atunci de ce ar colabora ea cu noul Apolo?

   Reveler întoarse pumnalul spre Lore.

   - Mincinoaso.

   - Nu minte, se auzi glasul lui Castor în spatele lor.

   Tânărul păși prin gaura din perete, privind-o o dată pe Lore, înainte de a se uita la celălalt zeu.

   - Atunci, ești cel mai mare tâmpit din cameră, zise Reveler, făcând un pas șovăitor în față. Oricare ar fi planurile tale, ale ei sunt mai înalte cu 10 leghe. Tu - tu nu ai haibar. Chestiile pe care obișnuia să mi le spună el despre ea...

   „El”, se gândi Lore. „Hermes.”

   - În orice caz, zise Castor, oprindu-se lângă Lore. Wrath este cel care ucide zei, nu ea.

   Reveler pufni.

   - Wrath nu l-a ucis doar pe Hermes, continuă Castor. I-a eliminat pe Tidebringer și pe Heartkeeper, și a încercat să mă omoare și pe mine. Încercăm să îl oprim...

   - Eu o să îl omor.

   Reveler scrâșni din dinți, ștergându-și transpirația de pe chipul din ce în ce mai livid.

   - Eu. Nimeni altcineva. O să omor orice rahat mi se pune în cale.

   - Nu vei reuși asta dacă Wrath te găsește primul, zise Lore.

   - Crezi că nu știu? mârâi el. Știam ce preț voi plăti dacă fug de el.

   - Hermes... dădu să zică Lore.

   - Nu îi mai pronunța numele! șuiră zeul. Tu... să nu îndrăznești!

   - Eu? insistă Lore.

   „Ce dracu mai înseamnă și asta?”

   - Ești singur, îi aminti Lore. Ai nevoie de ajutor. Dacă o să sângerezi aici de moarte, atunci care mai e scopul? Ce sens mai au toate astea?

   - Am încheiat o alianță cu impostorul Apolo, zise Atena. Îți voi oferi temporar aceeași ofertă, atâta timp cât ești de acord să lucrezi cu noi în scopul de a-l atrage pe Wrath din ascunzătoare.

   - Să fiu momeală? La asta sunt redus?

   Reveler clătină din cap, râzând sardonic și încercând din răsputeri să stea drept fără sprijinul peetelui din spate. Lore nu era sigură că zeul era conștient de sunetul profund și îndurerat pe care îl scotea. Rana de pe piciorul lui era cu mult mai rea decât cea pe care i-o făcuse ea. Carnea se înroșea deja, pe calea de a se infecta.

   - Aș prefera să îmi bag un cuțit în burtă și să mă omori, șuieră Reveler. Sfârșește existența asta ridicolă. Astea - toate astea - sunt niște porcării - nu înseamnă nimic. Chia și așa-zisul măreț Apolo o știa. Știa.

   - Ce înseamnă asta? întrebă Castor, incapabil să își ascundă surprinderea și curiozitatea. Ce știi despre moartea lui Apolo?

   Aerul păru că se evaporă din pieptul lui Reveler. Căzu moale, alunecând pe lângă perete.

   - Nu știu nimic, zise Reveler, în timp ce agitația și beția se prefăceau în epuizare. Doar că vânătoarea este lungă și că oricine obosește, la un moment dat.

   Castor se apropie încet de el, luând pumnalul din mâna moale a zeului și întinzându-i-l înapoi lui Lore. Castor se uită la Reveler cu o milă pe care zeul nu o merita.

   - De ce ai venit în locul acesta? întrebă Atena.

   Dezgustul i se întipări pe chip în timp ce privea obiectele de artă distruse.

   - Ce cauți cu atâta disperare?

   - Am crezut că a lăsat ceva pentru mine. Că l-a ascuns, zise Reveler, privind când la Atena, când la Lore.

   Lore inspiră cutremurându-se și își strânse pumnul mâinii libere.

   - De ce ai decis să colaborezi cu Wrath după ultimul Agon? întrebă Lore. De ce ai fost de acord, când Hermes a refuzat?

   Noul zeu nu răspunse.

   Lore își trecu o mână peste locul în care bucățile de beton îi tăiaseră pielea de pe tâmplă, privindu-l nesigură pe Castor. Tânărul se lăsă pe vine, în fața lui Reveler.

   - Jură-mi că nu vei ucide pe nimeni dintre ai mei și că ne vei răspunde la întrebări, îi spuse Castor, și te voi vindeca.

   Reveler pufni.

   Lore se aprinse imediat de furie, dar Castor nu renunță la tonul lui blând și rațional.

   - Vei avea șanse mai mari să supraviețuiești dacă poți fugi de vânători, Iason, și una încă și mai mare dacă ne ajuți.

   Reveler ridică privirea auzindu-și numele de muritor și își umflă nările. Lore era sigură că zeul avea să refuze - că sângele de zeu, puterea și violența nesfârșită îi tociseră orice urmă de umanitate. În schimb, privirea sălbatică îi dispăru de pe chip.

   - Vezi logica unui parteneriat temporar, zise Atena. Poate că ai totuși șanse de supraviețuire.

   Reveler mârâi spre ea.

   - Te dai mare până în ultima clipă.

   - Ne-am înțeles sau nu? insistă Castor.

   Ultimele urme de amuzament se șterseră de pe fața lui Reveler. Se uită la Castor, la ei toți, și Lore putu practic să simtă sforțarea minții ce încerca să găsească o altă opțiune.

   În cele din urmă, le zise:

   - Vă voi răspunde la două întrebări, dar nu vă voi ajuta să îl ucideți pe Wratj și nu o să fiu momeala vostră nenorocită.

   Atena așeză o mână rece și grea pe umărul lui Lore. Atingerea ei îi potoli atât gândurile, cât și indignarea.

   - Cele două răspunsuri vor fi suficiente.

   - Te-ai aliat cu muritorii, zise Reveler și rânjetul lui îi făcu trăsăturile să se strâmbe iar hidos. Biata de tine. Odată, stăpâneai peste civilizații și acum nu ești nimic mai mult decât o poveste ce dispare cu fiecare generație. Cred că tânjești să smulgi inimile muritorilor ăstora cu fiecare bătaie a lor.

    Atena făcu un singur pas apăsat în față și betonul se crăpă sub piciorul ei.

   - Ah, iat-o, o tachină Reveler.

   - Eu mi-aș ține limba înainte să îi dau voie să te ucidă, zise Lore rece. Atena este ceea ce a fost dintotdeauna. Dar pentru cineva care a fost muritor, tu ai ucis fără probleme 6 oameni ce nu aveau nicio legătură cu Agonul.

   Reveler se ridică încet, încruntându-se confuz.

   - Ce dracu bălmăjești acolo, fetiță? Nu am ucis pe nimeni de la Deșteptare, zise el. Dacă există morți în clădirea asta, nu au mierlit-o din cauza mea.

DOUĂZECI ȘI OPT

          Castor vindecă piciorul lui Reveler suficient cât să poată ieși din seif de unul singur.

   Noul Dionis voise neapărat să vadă cadavrele, dar era vizibil scârbit de ideea de a fi sprijinit de cineva pe trepte.

   Atena mergea în fața grupului, cercetând holurile întunecate și încăperile. Lore era ultima în șir. Fata privea la siluetele negre ale celorlalți, ce mergeau la câțiva metri înainte, și își odihnea mâna ușor pe cuțitul pe care și-l legase iar la coapsă.

   Miles îi întâmpină în capătul scărilor, unde stătea cu brațele în jurul trupului.

   - Ești bine? zise Lore încet.

   Miles dădu din cap, dar chipul lui era alb ca hârtia.

   - Impostorule, zise Atena, vorbind încet. Cum este posibil ca asasinii să nu te fi găsit, iar tu să nu știi nimic despre cine sunt ei?

   Lore își pusese și ea aceeași întrebare. Ucigașii fuseseră vânători - singura problemă era cărei case îi aparțineau.

   - M-am ascuns într-una dintre lăzi și am rămas acolo până s-a făcut liniște la etaj și paznicii nu și-au mai făcut patrula - Rahat!

   Reveler se împiedică când piciorul rănit îi cedă. Mâinile lui Castor țâșniră să îl prindă, dar celplalt nou zeu se răsuci, mârâind.

   - Dă-mi voie să te vindec până la capăt, încercă iar Castor. Aș prefera să nu leșini sau să mori înainte de a ne da răspunsurile pe care ni le-ai oferit atât de generos.

   - Atunci, puneți-mi odată întrebările, idiotule, zise Reveler, ridicându-se iar în picioare.

   Ochii lui străfulgerară.

   - Vreau să scap odată de voi toți.

   Castor îi întoarse privirea, deloc impresionat. Însă rămase tăcut din același motiv pentru care tăcea și Lore - niciunul dintre ei nu voia să irosească un răspuns punând o întrebare greșită.

   Chiar și Atena părea preocupată cu o strategie pe care o punea la punct în liniște. Postura ei era așa de rigidă, încât lui Lore începea să îi fie teamă că orice minciună din partea lui Reveler avea să fie răsplătită cu o lance înfiptă în burta zeului.

   - Bine, păi, o să încep eu, zise Miles.

   Lore deschise gura să îl oprească, dar era deja prea târziu.

   - De ce ai acceptat să lucrezi cu Wrath, de vreme ce Hermes a refuzat?

   - Pentru că am văzut potențialul viziunii lui, se răsti Reveler. Hermes nu îl plăcea și nici nu avea încredere în el.

   Lore era pe cale să întrebe ce anume din viziunea aceea mergea mai departe de dorința lui Wrath de a-și ucide rivalii și de a căuta poemul, dar Miles vorbi iar.

   - Cred că ți-a picat foarte prost să te facă, practic, neghiob și să îți întoarcă spatele, zise el. Dar nu ai dat bir cu fugiții decât după Deșteptare, chiar dacă trebuie să fi știut că Wrath urma să își omoare dușmanii, ceea ce îl includea pe Hermes - presupun că o parte din înțelegerea voastră se referea la promisiunea lui Wrath de a nu îl ucide pe Hermes.

   Chiar și în beznă, Lore văzu că Reveler își ridică buza de sus, rânjindu-și dinții.

   - Și dacă ești așa de sigur că Hermes a ascuns ceva aici, într-un loc care are o însemnătate pentru tine, continuă Miles, pesemne că ai luat legătura cu Hermes înainte de începerea Agonului și ai știut ce făcea el între timp. Cu excepția cazului în care doar bănuiești că ți-a lăsat ceva și că nu te-a abandonat, ceea ce este, în mod evident, o posibilitate.

   - Nu m-a abandonat.

   Reveler se năpusti în față, doar ca să fie blocat de Castor, care îl împinse. Lore îl cuprinse pe Miles de braț și îl trase în spatele ei, dar fata înțelese, brusc, ce făcea prietenul ei - obținea răspunsuri testând presupuneri, nu punând întrebări.

   Lore țâțâi.

   - Deci, în final, Hermes nu a vrut să mai știe de tine. Nu ți-a lăsat nimic. Probanil că nici nu și-a luat adio.

   Reveler se aplecă spre ea.

   - Proasta...

  Castor îl împinse iar, de data asta lipindu-l de perete. Își apăsă antebrațul pe gâtul zeului.

   - Nu pune mâna pe ea.

   Atena izbi lancea între ei, făcându-l pe Castor să-i dea drumul noului Dionis.

   - Destul.

   Însă și zeița prinsese jocul lui Miles și al lui Lore. Un fior de satisfacție traversă spatele lui Lore când zeița îi zâmbi.

   Hermes dispăruse, nu neapărat ca să se ascundă de Wrath, ci ca să ascundă ceva - ceva ce Reveler presupunea acum că Hermes lăsase acolo, pentru el. Ca să folosească.

   Lore era pe cale să ceară lămuriri cu privire la planurile lui Wrath, când Atena o întrerupse.

   - Ce legătură are Melora cu toate asta?

   - Stai... ce? zise Lore.

   Atena ridică o mână, reducând-o la tăcere.

   Ochii lui Reveler erau sfidători. Dar când deschise iar gura, vorbi pe un ton măsurat.

   - Sunteți cu toții niște proști. Planurile lui Wrath sunt veci de zeci de ani. Plănuiește să sfârșească Agonul, dar mai are nevoie de un lucru ca să-și pună strategia în aplicare.

   - Celălalt poem al originii, zise Lore. Știm.

   Noul zeu ezită, încordându-și maxilarul.

   - Nu ți-ai pierdut speranța în vânătoare așa cum vrei să ne faci să credem, impostorule, zise Atena. Altfel, ți-ai pune capăt zilelor sau ai pune un muritor să o facă. Vrei să supraviețuiești. O văd în ochii tăi. Dorința, nevoia de a simți sângele zeilor arzând iar în tine.

   Reveler o privi cu ochi răi, dar nu negă.

   - Ne-ai dat răspunsuri pe care știi că le vrem, dar nu ai răspuns la întrebarea mea, zise Atena. Ce rol joacă Melora Perseous în toate astea?

   - Nu știi deja? întrebă Reveler.

   - Răspunde, zise Castor.

   Reveler scuipă sânge la picioarele lui.

   - Bine. Wrath a avut nevoie de mine pentru un singur lucru. Și înainte ca vreunul dintre voi să pună o întrebare prostească, vreau să știți că nu îi cunosc celelalte planuri. Vreau doar să găsesc cea mai adâncă crăpătură din lumea asta tâmpită și să aștept până trece totul.

   - Tot nu-i un răspuns, zise Castor, de data asta mai amenințător.

   - Am făcut o promisiune și nu am s-o încalc pentru niște netoți, zise Reveler. Îți pot spune doar ție, fato. Așa mi-a zis. Vino cu mine, dacă vrei să știi, sau nu veni. Nu-mi pasă.

   Reveler se întoarse și șchiopătă pe trepte. Lore se uită înapoi, spre ceilalți, văzându-i alarmați și confuzi.

   - Vom sta la distanță, zise Atena. Dar nu vom fi departe.

   Lore păși în urma noului zeu. Ceilalți veniră după ei, rămânând în spate când ajunseră în capătul treptelor.

   Noul zeu se opri îndată ce ajunse la fântâna din centrul curții interioare, forțând-o pe Lore să se apropie. Zeul cercetă cadavrele cu o expresie ciudată pe chip.

   Lore auzi disperarea din prorpiul ei glas când spuse:

   - Despre ce este vorba?

   - Singura misiune pe care Wrath mi-a dat-o a fost să te găsesc, zise el fără niciun preambul. Crede că ai aegis-ul și va face orice să îl recupereze.

   Lore începea să vadă negru în fața ochilor și degetele îi amorțiseră. Se așteptase la așa ceva, dar sămânța de teamă pe care o aruncase conversația cu Iro înflori în trupul ei.

   - De ce? reuși să spună Lore. Cadmizii au...

   - Nu are sens să mă minți.

   Noul zeu se întoarse spre ea și fata nu reuși să își dea seama dacă pe chipul lui putea citi repulsie sau milă.

   - L-ai umilit. Întregul lui neam știe adevărul, chiar dacă nu îl rostesc. Aristos Kadmou, învins de o fetiță. Dar asta creează o problemă pentru tine, nu-i așa?

   Lore clătină din cap, încapabilă să vorbească.

   - Te-am găsit, să știi, spuse Reveler. A fost o adevărată aventură - o nimereală, pentru că îl căutam pe el, însă te găsise deja.

   - Despre cine vorbești? zise Lore, gâtuită. Cine m-a găsit.

   - Hermes, zise Reveler. Tu știi unde a fost în toți acei ani când a dispărut - știi, pentru că a fost cu tine.

                      Sfârșitul Volumului I