......................................................
3-5
- Facem asta pentru tine și pentru surorile tale, continuă el. Părăsim Agonul și orașul ăsta și vom merge cât de departe ne vor purta vânturile.
......................................................- Facem asta pentru tine și pentru surorile tale, continuă el. Părăsim Agonul și orașul ăsta și vom merge cât de departe ne vor purta vânturile.
„Nu voi vâna niciodată.”
Cuvintele aruncară o greutate teribilă și rece în stomacul lui Lore. Nu avea să mai fie niciodată ceea ce era atunci: o fată aflată în pragul unei lumi secrete, fără o cheie care să îi descuie ușa.
- Nu, zise Lore.
Cuțitele bunicii ei o așteptau, o promisiune ce încă trebuia îndeplinită.
- Sunteți lași. Sunteți lași și, dacă voi nu vreți să luptați, atunci voi lupta eu!
Mama fetei își îndreptă privirea, ducându-și mâna la gură, vizibil tulburată.
- Nu ne vorbi așa, Melora, zise tatăl ei.
Furia din cuvintele lui o făcu pe Lore să se simtă încă și mai rău.
- Vă urăsc, șopti ea printre dinți.
- Lore, zise mama. Te rog.
- Vă urăsc, repetă Lore. Și o să vă urăsc pentru totdeauna!
- Bine.
Tatăl își coborî privirea spre fată. Chipul lui era sumbru.
- Măcar vei fi în viață.
Lore îl împinse, traversând apartamentul și intrând în dormitorul pe care îl împărțea cu surorile ei. Tremura, stând în beznă, și chipul îi era brăzdat de lacrimi. Pardoseala scârțâi de cealaltă parte a ușii. Auzi vocile șoptite ale părinților. Nevrând să le vorbească, să se uite la ei, fata se urcă în pat, lângă Olympia, și își trase pătura peste cap.
- Las-o, Helena, zise tatăl ei. Are temperamentul meu și știm amândoi că doar timpul îl va mai domoli.
- Trebuie să înțeleagă, șopti maică-sa.
- Nu vreau ca fetele să trăiască în teroare, spuse tatăl ei. Nu voi accepta să fie hăituite de ea.
Mama insistă.
- Trebuie să știe că el s-a înnobilat cu puterea lui Ares. Ar fi trebuit să plecăm înainte de începutul săptămânii.
- A trebuit să încercăm măcar, zise tata. Dacă unul dintre noi ar fi fost capabil să dobândească puteri, le-am fi putut apăra.
- Ea trebuie să afle care sunt consecințele, spuse mama. Că nu ne putem ascunde de el. Că nu va veni doar după ea, ci după noi toți.... și după el.
Pașii părinților se retraseră, luând vocile cu ei. Lore strânse pumnii și ochii. Trupul îi tremura de furie și avea impresia că o să explodeze, dacă nu țipă.
Olympia se întoarse și se ghemui lângă ea ca un cățel adormit, împingându-și căpșorul cu bucle brunete în pieptul lui Lore.
Pe fată o podidiră lacrimi fierbinți și usturătoare. Curgeau ca un râu fără început sau sfârșit, coborându-i pe obraji, pe pernă și pe saltea. Părinții ei îi răpeau totul, și asta doar pentru că le era teamă. Lui Lore nu îi era teamă de nimic - nici de zei, nici de moarte și nici de Aristos Kadmou și de șerpii lui.
- Nu te lupta, Lolo, șopti Olympia, prinzând cămașa de noapte a lui Lore. Nu le lupta. Culcă-te.
Dar Lore nu putea.
Părinții ei fuseseră umiliți și disprețuiți ani de zile, se chinuiseră atâta timp doar să le pună mâncare pe masă. Lore fusese ridiculizată și batjocorită în fiecare zi la Thetis House, până ce găsiseră, în final, un motiv ca să scape de ea. Dar Lore exersase ore întregi cât ai ei erau plecați la muncă, pentru că știa că părinții ei uitaseră.
Erau meniți pentru acea viață.
Erau meniți să dobândească kleos și să trăiască veșnic.
Nu aveau să fie ultimii perseizi și nu avea să îl lase pe Castor să moară.
Părinții lui Lore nu trebuiau decât să-și amintească. Aveau nevoie de un motiv pentru a crde în Agon și în puterea lor. Aveau nevoie de ceea ce le aparținea de drept.
Lore își încordă auzul, dar nu-și mai auzi părinții, ci doar suflarea ușoară a aparatului de aer condiționat din bucătărie. Se desprinse de mânuța Olympiei și se schimbă de pijamale. Își simți inima în gât pe când își legă șireturile pantofilor sport și se ridică, sărutându-și sora pe frunte. Merse spre Damara, se aplecă peste legănuț și o sărută și pe ea.
Tatăl lui Lore nu avea voie să zidească niciuna dintre ferestrele apartamentului închiriat, dar le securizase cu zăvoare și un sistem de alarmă. Lore își dăduse seama cu luni în urmă că alarma funcționa ca aceea de la Thetis House. Tot ce trebuia să facă era să așeze un magnet de pe frigider pe senzor și acesta nu s-ar fi declanșat. De atunci, păstra unul în fundul sertarului.
Lore se strecură prin fereastra deschisă, privind spre curtea mică ce înconjura clădirea. Se aflau la etajul al VI-lea, dar felul în care erau dispuse cărămizile îi oferea suficient sprijin ca să se cațere, fără a fi nevoie să se folosească de scara de incendiu. Avea să se întoarcă înainte ca părinții ei să se fi trezit.
Lore zâmbi larg și inima îi tresăltă entuziasmată când se gândi ce fețe aveau să facă, văzând ce făcuse ea.
- Lo?
Olympia își frecă ochii, dar vocea ei părea prea adormită ca să fi fost cu totul trează.
- Visezi, șopti Lore. Culcă-te la loc, Pia.
În curând, fetița adormi, îmbrățișând strâns perna.
Lore strânse încet fereastra, dar o lăsă întredeschisă pentru când avea să se întoarcă. Apoi coborî, sărind libert ultimii câțiva centimetri, și fugi pe străzile întunecate.
PATRUZECI ȘI UNU
Nu se afla nimic pe aleea de lângă River House. Nicio ghenă de gunoi, niciun automobil, nici măcar o ușă care să se fi deschis sre clădire sau vreo pivniță. Aleea ducea drept spre Seventy-Ninth Street, blocată doar de porți, la ambele capete.
- Hm, zise Lore, sprijinită de zidul clădirii și încercând să găsească un loc cu o vedere de ansamblu asupra aleii, ca să vadă ce îi scapă.
Atena se afla puțin mai departe și scruta apa murdară și pământul de dedesubt.
- Poate ar fi mai bine să plecăm, zise Lore. S-ar putea întoarce cineva...
Zeița se opri și bătu din picior, se mișcă ușor și apoi bătu iar.
Lore se dezlipi de perete.
- Ce faci?
- Vino, zise zeița, îngenunchind în apă.
Un moment mai târziu, Atena trase de o trapă - una acoperită cu un strat subțire de beton, care o ascundea.
- Nu-i rău, zise Lore, luptându-se cu apa care curgea peste ea și prin trapă.
Fata se aplecă în față, privind tunelul de dedesubt.
- Repede, zise Atena.
Lore dădu din cap. În timp ce cobora scara alunecoasă din metal, Lore văzu cum spațiul se inunda repede. Până reuși Atena să i se alăture și să închidă trapa, apa îi ajunsese lui Lore până la genunchi, însă se mișca, curgând de-a lungul tunelului.
Lore activă lanterna telefonului. Drumul de acces era săpat grosolan, dar mult mai lat decât își imaginase Lore. Tunelul se întindea destul de mult, cotind ba la dreapta, ba la stânga, aparent fără niciun motiv, până ce, în final, se bifurca. Lore se opri la intersecție, luminând când o cărare, când alta.
- Încotro? spuse Atena în șoaptă.
Lore era pe cale să răspundă, când auzi ceva - un „buf-buf, buf-buf, buf-buf”. Aproape ca o....
„Bătaie de inimă.”
Mâna fetei se crispă pe cuțit. Se întoarse spre dreapta, urmând zgomotul de-a lungul altor curbe și bifurcații.
„Până unde merge tunelul ăsta?” se întrebă Lore. „Până la East River?”
Drumul lor a fost întrerupt de un altul, de data asta perpendicular pe cel pe care mergeau. Bufnetul continuă, din ce în ce mai tare și insistent. Erau aproape.
Lore dezactivă lanterna, dar aprinse camera și, ghemuindu-se la marginea intersecției dintre cele două drumuri, înclină telefonul suficient cât să capteze imaginea vânătorului.
Bărbatul arăta familiar, dar nu suficient de familiar cât să-i fi știut și numele.
„Buf-buf.”
Bărbatul bătea o minge de cauciuc pe podea, apoi pe una dintre ușile de metal de pe zidul opus locului în care stătea pe taburetul lui. O lanternă sub formă de felinar lumina la picioarele lui.
Lore își sprijini capul de zid, dându-și ochii peste cap din cauza propriei naivități. Nu era o bătaie de inimă. Și nici un monstru.
Atena rămase în picioare lângă ea, mijind ochii spre ecran. Lore îl închise, așezând telefonul în buzunar. Ducându-și un deget la buze, fata îi făcu semn zeiței să aștepte, apoi ieși din ascunzătoare.
- Scuzați-mă, zise Lore tare. Îmi puteți spune cum să ajung la Statuia Libertății?
Bărbatul tresări speriat, sărind în picioare și icnind șocat. Lore dădu să-și arunce cuțitul spre inima lui, dar chipul lui Castor i se aprinse în minte. În ultima clipă, Lore mișcă mâna și îl lovi, în schimb, în umăr.
- Tu.... urlă vânătorul.
Lore se aplecă după scaun și îl frânse în capul vânătorului. Vânătorul căzu cu fața în apa de pe jos, obligând-o pe Lore să-l întoarcă pe spate, astfel încât să nu se înece.
Inima lui Lore încă bubuia când Atena păși peste vânător, smulgând cuțitul fetei din umărul bărbatului și dându-i-l înapoi. Lore își aduse aminte, în trecere, de ceea ce obișnuia să le spună mama ei: exista o superstiție veche care spune că un cuțit dat de la o persoană la alta năștea neînțelegeri între ele.
- Ucide-l, zise Atena. Va fi o problemă mai târziu.
Lore se încruntă. Omul își pierduse cunoștința.
- Numărul de cadavre de ieri nu a fost satisfăcător?
- Nu țin evidența acestor lucruri.
Zeița se răsuci brusc pe călcâie, văzând lancea vânătorului, sprijinită de zid. Atena mormăi ușor, mulțumită, testând greutatea și echilibrul armei.
Lore se întoarse spre prima dintre cele două uși de metal din fața lor și își apăsă urechea de suprafața ei rece.
Atena o dădu din cale și își izbi palma de zăvorul masiv. Încuietoarea se despică în două și căzu grea la picioarele lor.
Ușa gemu când o deschise.
Camera era mai mare decât păruse de afară. Niște suporturi de metal, aproape ca niște picioare, fuseseră lăsate acolo, împreună cu niște unelte împrăștiate. Lore ridică lanterna.
- Ciudat. De ce ai lăsa un paznic aici dacă nu este nimic de păzit?
Atena își înclină capul spre ușă, auzind sunetul înaintea lui Lore.
- Alo? se auzi o voce stinsă. Este cineva acolo?
Pulsul lui Lore se înteți sub torentul brusc de adrenalină.
- Cine-i acolo?
Atena păși iar spre paznic și se apropie de o altă ușă, de pe zidul opus, una pe care Lore nu o observase și de care se sprijinise paznicul. O urmă pe zeiță, stând aproape lipită de ea, ridicând și coborând cuțitul, într-o postură defensivă.
Atena sparse zăvorul, smulgând ușa grea din balamale.
O femeie stătea ghemuită în fundul celulei. Era murdară și pielea ei închisă la culoare lucea de mizerie când Lore ridică lanterna, nevenindu-i că creadă.
Forțându-se să se ridice în picioare, femeia își feri ochii lucitori când se înălță la adevărata ei statură.
Și ea avea un chip pe care Lore îl recunoscu. De data asta însă, chipul avea și un nume.
Tidebringer.
PATRUZECI ȘI DOI
- Ce faci aici?
Glasul lui Tidebringer era aspru, dar tonurile melodioase se simțeau încă, iar intonația fiecărui cuvânt urca și cobora precum pulsul neîncetat al mării. Cărbunii încinși din ochii ei negri pâlpâiră când își mută privirea de la Lore la Atena. Confuzia încreți chipul noului zeu.
Lore se întreba dacă Tidebringer se temea că avea o halucinație.
- Noi... vocea lui Lore încetini pe când privi în spate.
Deși Lore era ultima dintre descendenții muritori ai lui Perseu, noul zeu fusese odată Rhea Perseous, cea care adusese distrugerea neamului ei. Lore a avut nevoie de un moment ca să proceseze faptul că Tidebringer era reală, că se afla chiar în fața ei - o ființă vie, nu doar povestea cu tâlc la care o reduseseră Lore și ceilalți vânători.
- Aceasta este Melora Perseous, zise Atena. Și eu sunt...
- Știu cine ești, se răsti Tidebringer.
Lanțurile ce îi înconjurau gleznele scrâșniră pe podeaua umedă când făcu un pas nesigur în față. Privi dincolo de zeiță, la Lore, ca și cum ar fi vrut să spună:
„Și pe tine te cunosc.”
Lore merse să cerceteze lanțurile noului zeu. Atena îi blocă drumul.
- Spune-mi, zise Atena. De ce ai acceptat să-i servești falsului Ares?
- Așa cum marea nu are stăpân, mârâi Tidebringer, nici eu nu servesc nimănui, în afară de mine însămi.
- Atunci de ce ai abătut potopul asupra noastră? întrebă Lore.
Noul zeu medită la întrebare cu dispreț fățiș.
- Perseizii au fost slabi și proști, incapabili să accepte schimbarea. Acela ce refuză să evolueze se distruge singur.
- Ți-am cerut un răspuns, nu un solilocviu, zise Lore.
Tidebringer se sprijini de zid, pufnind.
- Dacă vrei să-ți spun povestea, va trebui să-mi arunci cheile paznicului.
Lore ignoră privirea de avertizare pe care i-o aruncă Atena și merse să facă întocmai. Când se întoarse în temnița mică și întunecată, mirosul de fecale ce emanau dintr-o găleată din apropiere o copleși.
Trupul noului zeu se cutremură și nu-și desprinse ochii de la Atena, nici măcar când Lore se apropie. Fata dădu să îngenuncheze în fața ei ca să-i deschidă cătușele, dar se răzgândi repede.
Chiar și înlănțuită, Tidebringer era periculoasă - i-ar fi putut frânge gâtul lui Lore înainte să simtă apăsarea degetelor femeii pe pielea ei.
Lore îi întinse cheile.
- Îți voi oferi plăcerea.
Tidebringer încuviință.
- Iar eu o accept cu bucurie.
- Restul poveștii? zise Atena, iritată.
Tidebringer alunecă cu spatele sprijinit de perete, făcându-i semn lui Lore să aducă lanterna mai aproape, ca să vadă mai bine.
Pielea cafenie se strânsese pe mușchii ei, iar sub pomeții ei înalți se căscau două goluri destul de adânci. Judecât după înfățișarea ei, Lore nu ar fi putut ghici cu ușurință când Tidebringer mâncase sau băuse apă ultima dată.
- Cadmizii m-au încolțit la Deșteptare. Am fost adusă aici și mi s-a oferit o alegere simplă - mor sau îmi pun puterea la dispoziția lui Wrath. Am gândit că este mai bine să trăiesc, să descopăr care-i sunt planurile și să mă răzbun în următorul ciclu.
- Și ai fost atât de neghioabă încât să crezi că te va lăsa să trăiești? zise Atena.
- El nu crede că este nevoie să fie ultimul zeu rămas, zise Tidebringer. Ci doar acela care va aduce sfârșitul Agonului. Ei crede că va începe o nouă eră în care divinitatea nu îi va mai fi răpită și va avea puteri depline.
Lore își frecă brațele, încercând să alunge fiorul rece care le cuprindea. Stând între privirile arzătoare ale celor 2 zei, se simțea ca prinsă în calea a două stele ce urmau să se ciocnească.
- Vrea să îl detroneze pe tatăl meu? întrebă Atena.
- El crede că tatăl tău s-a retras complet pe tărâmul divinității și că a părăsit această lume, lăsând-o la mâna celui care va câștiga Agonul, răspunse Tidebringer.
- Ridicol, spuse Atena aspru. Tatăl meu nu controlează întreaga lume. Există multe ținuturi și mulți zei.
- Ei bine, câți dintre ei mai domnesc acum? întrebă Tidebringer. Wrath pare să acționeze cu impresia că își va zdrobi toți rivalii și pe adoratorii lor, prin război.
Atena tresări, trăgându-se înapoi ca un șarpe pregătit de atac. În loc să o lase să-și iasă din fire, Lore insistă.
- Asta dacă pune mâna pe aegis, zise Lore. Ceea ce nu se va întâmpla. Știi ceva despre inscripția de pe el? Știi să o citești?
Tidebringer o fixă cu privirea și groaza ce se abătu lent pe chipul ei declanșă zbârnâitul asurzitor din urechile lui Lore.
- Oh, zei, spuse Tidebringer. Tu crezi că încă are nevoie de poem. Că nu știe cum să îl citească.
Mâinile lui Lore amorțiră. Tot trupul îi era înghețat.
- Au avut scutul ani de zile - chiar crezi că nu l-au cercetat milimetru cu milimetru? Inscripția se află pe interiorul căptușelii de piele. Nu a fost nevoie decât să o scoată.
Tidebringer clătină din cap, pufnind a frustrare.
- Ați sosit deja prea târziu. El nu și-a petrecut săptămâna asta căutând scutul, ci și-a pus planul în mișcare. Este o chestiune de zile - ore - până ce câștigă vânătoarea.
- Eu doar....
Lore revăzu totul în minte; tot ce îi spusese Iro, conversația cu Belen, mesajul de pe zid. Simți voma în gât și în gură îi rămase un gust amar. Înghiți voma și frica.
- Nu, nu este prea târziu. El tot are nevoie de aegis, altfel nu m-ar căuta pe mine.
- Mă rog să ai dreptate, zise Tidebringer. Are nevoie de tine, într-adevăr. Eu nu pot mânui scutul în numele lui, chiar dacă aș vrea. Aceasta poate fi îndeplinită doar de ultimul reprezentant muritor al familiei.
- Și nu știi de ce are nevoie de el? întrebă Lore. Nu ți-a dat niciun indiciu?
Noul zeu clătină din cap.
- Până să mă găsească, Wrath avansase deja cu planurile lui. Este cu o sută de pași înainte acum.
- Încă îl mai putem opri, insistă Lore. Îl putem ucide.
- Nu va fi suficient, zise Tidebringer, smulgându-și una dintre cătușe. Adepții lui vor continua activitatea pe care o aveau aici jos.
- Ce activitate? întrebă Atena. De ce fel?
- Nu știu cu siguranță - lucrau cu chimicale, din câte am mirosit și auzit. Un soi de exploziv, cred, zise Tidebringer, desfăcând și următoarea cătușă.
Ochii i se mișcară rapid spre Atena, apoi spre Lore.
- Orice ar fi, a ucis câțiva dintre ei în timp ce lucrau. Acum câteva ore, înainte de torent, au fugit prin tunel, cu tot ceea ce făceau aici.
Nările Atenei se umflară.
- Informația asta este inutilă...
În fața celulei se auzi un icnet, urmat de pașii ce plescăiau prin apa de pe sol.
Paznicul.
„Rahat”, se gândi Lore.
Dădu să se îndrepte spre ușă, dar Atena era deja acolo.
- Nu, spuse zeița. O să rezolv eu problema de care ai eșuat să te ocupi.
Atena plecă la pas normal, căci nu era nevoie să alerge. Avea să fie o urmărire lentă și stabilă.
O mână cuprinse încheietura lui Lore și o trase înapoi. Durerea îi zvâcni prin braț și încheietura i se îndoi când lovi solul.
Tidebringer se năpusti în față ca să blocheze ușa. Lore se ridică greoi; plămânii îi erau de plumb pe măsură ce întinse mâna după cuțit.
- Copilă proastă! șuieră Tidebringer. Ce faci în cârdășie cu ea?
- Eu... Noi am făcut o înțelegere, îi spuse Lore șovăielnic.
- Ce ți-ar putea oferi ea mai măreț decât ce ți-a luat?
Tidebringer clătină din cap.
- Du-te, acum, înainte să se întoarcă!
- Despre ce vorbești? întrebă Lore.
Groaza de gheață, care părea să fi pus stăpânire pe ea de prima dată când o găsise pe zeița muribundă în fața casei, i se strecură în vine, șoptind: „Știi”.
- După ce am aflat ce s-a întâmplat, te-am căutat în toată lumea, dar dispăruseși - nu te-am putut găsi, zise Tidebringer.
- Am stat cu odiseii pe proprietatea lor protejată, și apoi Hermes mi-a dat o amuletă, zise Lore. M-a ascuns prezența de ochii zeilor...
Tidebringer înjură violent.
- Nu ar fi trebuit niciodată să încerce să te protejeze de unul singur, neghiobul!
- De asta m-ai căutat? întrebă Lore, încercând să înțeleagă.
Tidebringer fusese zeiță de atât de mult timp, încât Lore era șocată că încă îi păsa să-și amintească de mortalitatea ei, darămite de ultimul reprezentant al familiei ei blestemate.
- Nu, copilă, ci ca să te avertizez - aș fi venit la tine în urmă cu zile bune dacă Wrath nu m-ar fi luat la Deșteptare, zise Tidebringer. Am fost de acord cu termenii lui Wrath doar pentru că am crezut că mă va ține în viață suficient de mult timp ca să evadez și să te găsesc. Să-ți spun că Hermes te-a văzut în noaptea aceea și că i-a spus ei. I-a spus, știind cât de mult și-l dorea înapoi - cum credea că avea nevoie de el...
- Ce? întrebă Lore, ridicându-se. Ce i-a spus?
„Știi.”
Ochii lui Tidebringer se căscară când icni profund, umed. Sângele i se scurse din gură pe când vârful asupra de metal al unei lănci îi străpunse pieptul. Se zbătu suspendată în tocul ușii, ca un pește în cârlig. Când privirea i se opri asupra lui Lore, scânteile din ochii femeii se stinseră.
- Totul, zise Atena, scoțând lancea.
Trupul fără viață al lui Tidebringer se prăbuși la pământ.
- Mi-a spus tot.
CU ȘAPTE ANI ÎN URMĂ
Era mai simplu decât își imaginase ea vreodată.
Lore îi urâse pe cadmizi din pricina mai multor lucruri de-a lungul celor 10 ani de existență, dar în acel moment, stând în curtea înghesuită din spatele restaurantului The Phoenician, îi ura cel mai mult pentru că se purtau ca și cum n-ar fi trebuit să încerce. Ca și cum nimeni nu ar fi încercat să ia înapoi ceea ce ei furaseră.
Între restaurant și clădirea învecinată era un spațiu îngust și protejat de un gard. Făcuseră greșeala de a lăsa poarta descuiată pentru a aduce la nivelul străzii sacii cu gunoi, ce urmau a fi colectați dimineață.
Lore se strecurase înăuntru și stătea ghemuită în spatele unui șir de tomberoane, urmărindu-i pe vânătorii care veneau și plecau precum albinele la stup.
Ușa din spatele restaurantului se închidea întotdeauna ferm în urma lor. Cu toții introduceau același cod pe tastatura încuietorii.
3-9-6-9-3-1-5-8-2.
Fata repetă seria de cifre în minte iar și iar. N-avea de gând s-o uite.
Luna era aproape de zenit când Lore simți o furnicătură pe ceafă. Fata se întoarse, cercetând cu privirea curtea și ferestrele din apropiere și căutând prezența unei alte persoane.
Singura cameră de supraveghere pe care o putea vedea era cea de deasupra ușii, dar era ușor de evitat. Ea și Castor - ei bine, mai mult ea, dar Castor ținuse de șase - își exersaseră abilitățile de a fenta camerele pentru a se strecura în apartamentul lui Philip Achilleos la Thetis House. Pe atunci nu fusese prinsă, și asta nu avea să se întâmple nici acum.
Lore avea să fie precum eroii din povești - neînfrântă.
- Fă-o odată, își spuse Lore, trăgându-și gluga hanoracului peste urechi și vârându-și sub ea părul rebel.
Când în următoarele 10 minute nu mai intră și nu mai ieși nimeni din clădire, Lore se apropie de ușă, stând cu spatele lipit de zid pentru a evita camera. Tastă codul și, oftând adânc, trecu iute prin fața camerei, intrând în clădire.
Bucătăria era încă plină de aburi de la spălatul vaselor și mirosea a ceapă mucegăită. Un tânăr stătea cu spatele la ea în dreptul chiuvetelor și fredona ușurel cântecul de la radio.
Lore se mișcă lent de-a lungul laturilor umbrite ale încăperii, pășind încet și respirând și mai încet. Din apropiere se auzea un murmur de voci. Lore se furișă sub una dintre mesele din oțel și se retrase în ungherul ei cel mai întunecat. Fata își apăsă pumnul pe gură și așteptă.
Mai mulți vânători intrară hohotind în bucătăria liniștită. Își scoseseră măștile, dar erau cu toții înarmați până în dinți. Unul dintre ei făcu semn băiatului de la chiuvetă, în timp ce se îndreptau spre camera frigorifică.
- Cum a mers? întrebă tânărul cu nerăbdare, luându-se după ei și făcând ochii mari.
- A fost dezamăgitor de liniște pentru ultima noapte a Agonului, răspunse unul dintre vânători. Deși nu știu dacă noul nostru stăpân divin ar fi apreciat o zeitate rivală în familie.
Lore se strâmbă imaginându-și-l zeu pe bătrânul acela dizgrațios.
Un alt vânător îi făcu semn să tacă, dar terminară hohotind.
- Ce? zise primul. A obținut ce și-a dorit întotdeauna, dar tot nu are urechi peste tot. Cel puțin nu încă. Abia aștept să aflu care îi sunt ordinele.
Lore se înclină din nou în față, mijind ochii ca să vadă codul pe care îl introduceau pe tastatura încuietorii electronice din dreapta camerei frigorifice.
1-4-6-9-0.
Fata zâmbi victorioasă când vânătorii dispărură înăuntru și ieșiră câteva minute mai târziu, fără arme sau robe.
Asta răspundea celei mai mari întrebări ale lui Lore. Când îl tachinase pe tatăl ei, Aristos Kadmou dezvăluise că țineau aegis-ul undeva sub restaurant. Și ea care crezuse că avea să fie o provocare calea de acces spre seiful lor.
- Haide, Chares. Te duc acasă la maică-ta, zise primul vânător băiatului, în timp ce ceilalți se îndreptau spre intrarea laterală.
Când trecură pe lângă masa lui Lore, fata se făcu mică și-și ținu respirația.
- Dar vasele.... zise el cu vocea spartă.
- Ai timp să termini mâine dimineață înainte de ritual, zise bărbatul arătând spre ele. Restaurantul va fi închis pe parcursul sărbătorii.
Băiatul dădu din cap, desfăcându-și șorțul și agățându-l nerăbdător într-un cârlig de pe perete.
Lore își strânse palmele pe gresia rece a podelei când le numără pașii spre ușă. Așteptă să audă clicul caracteristic când se închise și se încuie, apoi numără până la 100, după care ieși de sub masă.
Lore se simți ușoară și beată de emoție când deschise ușa camerei frigorifice și pătrunse în îmbrățișarea ei de gheață. Precaută, fata prinse ușa înainte ca ea să se închidă în urma ei și folosi o bucată înghețată de carne ca să o proptească, lăsând să pătrundă mai multă căldură și lumină. Suprafețele camerei frigorifice erau acoperite cu un strat subțire de gheață, inclusiv podeaua. Zona din jurul covorului de cauciuc din centru fusese recent deranjată; Lore ridică preșul cu piciorul înainte să-l îndepărteze de tot.
Zâmbi satisfăcută văzând trapa fără zăvor - familia ei n-ar fi făcut aceeași greșeală.
Deschise trapa și coborî treptele de sub ea. Luminile pâlpâiră în jurul ei când îi simțiră mișcarea, scoțând la iveală rafturi cu arme, bani și aparatură. Fata holbă ochii văzându-le, chiar înainte de a zări comorile din centrul camerei.
Una dintre ele, ce îmbrăca un manechin, trebuie să fi fost pielea leului din Nemeea. Casa lui Heracle o oferise de bunăvoie cadmizilor cu secole în urmă în schimbul armelor de care aveau nevoie cu disperare. Și chiar în spatele ei, într-o vitrină, se afla aegis-ul.
Gândurile o părăsiră, fiind înlocuite de un fior involuntar care îi cuprinse pielea capului.
Chiar și turnat în argint și aur, chipul Medusei părea încă așa de viu, încât picioarele lui Lore aproape prinseră rădăcini. Tresări când buzele gorgonei părură că se depărtează ca să inspire - însă era doar propria ei reflexie mișcându-se pe sticlă. Fața Medusei și cuibul sălbatic de șerpi din părul ei ieșeau ușor în relief pe suprafața scutului, ca și cum zeii îi topiseră capul tăiat în pielea tare și în metal. Un model delicat în filigran sub forma unor fulgere și vițe îi încadrau fața. Ciucurii aurii ce atârnau de el erau încă la locul lor după mii de ani, la fel de strălucitor ca în ziua în care fuseseră făcuți.
„Te văd”, părea să spună gorgona. „Te văd, Melora.”
Lore inspiră adânc, încercând să scape de emoțiile ce îi străbăteau corpul.
- Oprește-te, își ordonă sieși.
Cu siguranță erau camere ascunse în încăpere. Cineva avea să vină și s-o oprească.
- Hai, mai repede.
Nu exista un ivăr pentru a deschide vitrina, iar Lore nu o putea ridica de una singură. Avea o singură opțiune de a elibera aegis-ul, iar aceea era una foarte proastă.
Lore dădu târcoale vitrinei. Judecând după grosimea sticlei, aceasta părea securizată, Fata își aruncă privirea spre trapă. Probabil exista o alarmă. Avea la dispoziție doar câteva secunde...
Lore făcu câțiva pași în spate, ridicând cea mai grea sabie pe care o găsi pe raftul din apropiere, și urcă scările spre camera frigorifică. Așeză sabia de-a curmezișul trapei. Pentru orice eventualitate.
Apoi, fără a mai risca vreun minut de îndoială, Lore se întoarse la aegis. Cu un zâmbet larg, se folosi de toată forța trupului ei pentru a răsturna vitrina și piedestalul.
Sirena începu să țipe, iar încăperea străluci roși în jurul ei. Se auzi un bang răsunător ce o făcu pe Lore să sară speriată. Se răsuci pe călcâie.
Trapa se închisese când pornise alarma, dar sabia rămăsese la locul ei și o păstrase întredeschisă.
Așa cum se aștepta, vitrina nu se spărsese căzând la pământ.
Fata ridică o lance și-i vârî capătul în locul unde sticla fusese potrivită pe suprafața plată a piedestalului de marmură. Brațele ei se încordară tăind adezivul până ce, în final, vitrina și piedestalul se depărtară suficient pentru ca fata să tragă scutul afară.
Aegis-ul era aproape la fel de mare ca ea, dar, în ciuda mărimii lui, scutul părea mai ușor decât brațul pe care și-l petrecuse prin chingile lui de piele.
Neliniștită, Lore se întoarse și fugi pe trepte. Trapa opuse rezistență, încercând încă să se închidă complet, dar ea sprijini scutul de ea și împinse.
Presiunea și lumina explodară din scut, spulberând ușa. Aceasta se izbi de podeaua camerei frigorifice așa de tare, că se rupse din balamalele ei motorizate și alunecă sub un raft din apropiere. Lore rămase cu privirea la ea pentru o vreme, apoi la aegis.
Bubuitul surd al ușii camerei frigorifice lovindu-se de bucata de carne congelată o readuse la realitate și o puse iar pe fugă. Lore dădu năvală în bucătăria întunecată. Ușa de la intrare fusese încuiată când sunase alarma, dar folosind teoria care începea să se formeze în capul ei, Lore lovi aegis-ul de ea. Ușa de metal căzu pe asfaltul cu denivelări din curte.
Fata alergă, până ce lumea se încețoșă în jurul ei. Scutul i se lovea de coaste și de bărbie, dar Lore se simțea de parcă ar fi purtat sandale înaripate în timp ce traversa în goană partea de est a Manhattanului, croindu-și cale pe străzile pustii.
Fiecare părticică din ea, de la oase până în suflet, se simțea inundată de mândrie. Aegis-ul se întorsese la locul său de drept și cadmizii nu aveau să uite niciodată acea noapte sau numele ei. Familia ei nu mai era obligată să iasă din Agon sau să părăsească orașul, și Lore nu mai era forțată să îl abandoneze pe Castor.
Cu toate astea, până să ajungă în Central Park, surescitarea începuse să i se mai domolească și apoi se potoli de-a binelea. Începu să alerge spre vest, spre casă, însă picioarele nu o mai ascultară. Fata înțelese unde greșise la fel de ferm pe cât îi pironea privirea Medusei pe bărbații prefăcuți în piatră.
Cadmizii nu aveau să-i uite niciodată numele, pentru că aveau să știe exact cine le furase neasemuita comoar. Nu verificase cu grijă trezoreria și camerele de acolo i-ar fi putut surprinde chipul.
Lore se lăsă moale pe o bancă din apropiere, pe măsură ce gândurile i se întunecau din ce în ce mai tare, țesând scenarii terifiante. În cazul în care cadmizii o surprinseseră pe camerele de supraveghere, ei urmau să știe unde să caute scutul, pe cine să învinovățească și să pedepsească. Iar acum, când arhontele lor era zeu, nimeni și nimic nu avea să le stea în cale.
Lore gemu gâtuită; inima i se izbi de coaste, până când fata crezu că avea să vomite. Existau așa de mulți cadmizi și atât de puțini perseizi.
Curajul o abandonă, pentru prima dată. Trupul ei scuturat de frisoane căpătă control și Lore sări zidul de piatră al parcului, pentru a se retrage în siguranța familiară a parcului. Avea nevoie de o ascunzătoare. Trebuia să facă mai mult de atât.
„Trebuie să îl duc înapoi”, se gândi ea. „Nu ne vor pedepsi dacă îl duc înapoi.”
Dar aegis-ul nu aparținea cadmizilor - nu era al lor și, acum că aveau un zeu nou, acum că Aristos Kadmou renunțase la trupul lui de muritor, l-ar fi putut folosi. Tatăl ei îi spusese că nu era adevărat, dar tatăl ei se înșelase și altă dată.
Lore se ghemui în spatele unei bănci de lângă Mall; teama îi răscolea trupul. Fata își șterse transpirația de pe frunte cu mâinile murdare. Și în tot acest timp, Medusa o privea:
„Te văd. Știu ce ai făcut.”
Nu. Lore putea încă repara totul.
Fata rămase acolo, cu trupul ghemuit și cu fața lipită de genunchi, până ce, în final, decise ce avea de făcut.
PATRUZECI ȘI TREI
În pieptul lui Lore ardea un țipăt ce nu voia să iasă. Se chinuia să-l smulgă din cea mai adâncă parte a sufletului ei, dar un geamăt mic îi scăpă printre buze.
Trupul nu părea să-i mai aparțină. Lore se ciocni de zid, dezorientată.
- Tu...
Lore încercă să scoată cuvintele.
- Tu... ai știut...
- O vezi acum? întrebă Atena, vorbind în limba străveche.
Orice căldură și semn de umanitate dispăruseră ca o flacără stinsă.
- Mâna sigură ce ghidează războiul de țesut?
Trupul lui Lore se cutremură cu atâta forță, încât fata se strădui să-și țină cuțitul în mână. Vederea i se întunecă. Dacă Hermes îi spusese Atenei că Lore luase aegis-ul... dacă Atena știuse unde să-i găsească familia și venise să caute scutul în ziua aceea....
Otrava adevărului o cuprinse, prefăcându-i viscerele în cenușă.
Ca și cum îi ghicise gândurile, zeița zâmbi ușor.
„Ea i-a omorât.”
Nu Wrath. Nu cadmizii. Atena fusese ucigașa.
În timp ce șocul lui Lore începea să se disipeze, un soi de panică sălbatică puse stăpânire pe ea.
- Am crezut.... începu ea.
O lăsase pe zeiță singură cu Miles și cu Van... Avusese încredere în jurământul ei de a nu-i face vreun rău lui Castor. Ea... Ea... o crezuse.
- Ai crezut că am o inimă? zise Atena. Inima nu este decât un mușchi.
- I-ai ucis.
Vocea lui Lore era abia o șoaptă.
- De ce?
- Aproape că nu l-am crezut pe Hermes când mi-a spus ce văzuse.Aegis-ul, obiectul pe care îl căutam de secole, găsit de un copil. Purtat de un copil, zise Atena. Știam unde trăiesc ultimii perseizi. Cocioaba pe care o numeau casă. Am fost încântată să aflu că o fereastră fusese lăsată deschisă, aproape ca o invitație.
Lore își strânse părul în mâini și respiră din ce în ce mai agitat; inima era pe cale să-i iasă printre coaste. Disperarea îi inundase venele.
„Nu - te rog - nu...”
- Dar stând în camera aceea, m-am gândit că hoțul nu putea fi vreuna dintre creaturile acelea mici și insignifiante. Erau mai mici decât scutul, zise Atena, făcând un singur pas înăuntrul celulei. Am rămas deasupra paturilor lor și m-am gândit ce simplu mi-ar fi fost să le sufoc, pur și simplu.
Zeița mai făcu un pas spre Lore.
- Dar am așteptat până când mama și tatăl tău au venit să le verifice, până când puterile mi-au revenit complet și ciclul s-a sfârșit.
Atena se opri în fața lui Lore, dominând-o cu înălțimea.
- Și apoi am sfârtecat câte o bucățică din fiecare fată pentru fiecare întrebare la care au refuzat să-mi răspundă. Despre copilul ce lipsea de acasă. Despre locul în care te-ai fi putut ascunde.
Amintirea surorilor ei desfigurate eliberă, în final, presiunea care i se acumulase în piept. Furia și durerea o răscoliră; lumea se răsturnă și Lore atacă.
Fata își abătu cuțitul asupra pieptului Atenei. Zeița se folosi de lance ca să o blocheze cu minimum de efort; chipul ei era lipsit de expresie. Apoi, lovi cu lancea umărul drept al lui Lore.
- Nu te înfrânezi, nu ai disciplină și nici strategie, zise Atena. Ci doar mânie. Am văzut-o imediat în tine. Ca bronzul topit așteptând să fie modelat de niște mâini dibace. Nu a trebuit decât să plantez sugestia noului poem. Știam că vei afla unde este înscris și că te vei întoarce la scut. Nu a trebuit decât să am răbdare.
Forța loviturii o trimise pe Lore câțiva centimetri în spate, dar fata se folosi de distanță pentru a arunca cuțitul în mâna stângă. Făcu o fentă la dreapta și, când zeița se mișcă pentru a o bloca, Lore își avântă cuțitul în sus. Atena se aplecă pe spate, dar vârful cuțitului îi atinse bărbia. O parte a gâtului ei era roșie de sânge. Atena hohoti caustic. Își trecu vârful degetului mare peste tăietură și îl studie un moment.
- Problema cu muritorii așa de mici, bineînțeles, este că au prea puțin sânge în ei. Mor prea repede.
Lore țipă. Sunteul era spart, smuls din adâncul sfârtecat al ființei ei. Se lăsă pradă durerii, tăind și agățându-se cu unghiile, și avântându-și cuțitul până când celula dispăru în jurul ei, iar ea se dizolvă cu totul în instinctul ce îi ghida mișcările.
Lancea o lovi din spate, izbindu-se de craniul ei. Cuțitul îi zbură din mână când Lore căzu la pământ. Fata se roti ca să privească în față, dar Atena o lovi iar în cap, apoi îi înfipse lancea în coapsă.
Cu o singură lovitură, arma pătrunsese prin mușchi, spărsese osul și o țintuise pe Lore la podea.
Agonia era așa de copleșitoare, că Lore abia reuși să inspire suficient ca să geamă. Atena învârti lancea, înfigând-o și mai adânc. Instinctul de supraviețuire urlă în ea. Lore își izbi palma de podeaua umedă, căutând cuțitul, și îl prinse triumfătoare. Dar înainte de a-l putea ridica, Atena îi cuprinse mâna și o smuci. Atunci, cu efortul necesar zdrobirii unei flori, zeița strânse degetele fetei și îi sfărâmă fiecare oscior din ele. Lore era cutremurată de strigăte înăbușite. Voma acră i se ridică în gât din cauza durerii și când își văzu mâna deformată.
- De ce? imploră ea. De ce?
- Te-au implorat, zise Atena.
În timp ce zeița își scotea lancea din piciorul lui Lore, vârful se rupse, încă îngropat în carnea fetei.
- Ambele fete. Crezi că au știut că tu ai fost cea care le-a ucis?
Amintirea acelei nopți o copleși pe Lore. Nu era nevoie să închidă ochii ca să vadă sângele mânjit pe pereți și pe podele, surorile ei aruncate pe paturile lor, găurile negre ce se căscau în locul ochilor.
- Erau doar niște copii, suspină Lore. Damara era un bebeluș. Erau nevinovate!
- Niciunul dintre voi nu este nevinovat, mârâi Atena. Cu atât mai puțin tu, Melora. Tatăl tău a murit primul, implorând, apoi mama ta, care cel puțin a știut că ar fi fost în zadar. Am așteptat ore întregi ca să te întorci, iar când ai venit, scutul nu mai era la tine. Te-am privit stând în pragul ușii, văzând darul pe care ți-l lăsasem. Dar nu ai plâns. Nu ai scos niciun sunet. Erai mai puternică atunci decât ești acum.
- De ce nu m-ai torturat ca să afli ce s-a întâmplat cu el? icni Lore, ducându-și mâna la față, strângându-și părul în pumni. De ce nu m-ai ucis?
- Aveam nevoie să-mi arăți unde îl ascunseseși, zise Atena. Și să mi-l dai de bunăvoie. Bineînțeles, îndată ce am aflat despre poem, am mai avut un motiv ca să te țin în viață. Nu am putut să-l las să dispară odată cu viața ta, înainte de a-l citi eu însumi.
Lore duse mâna la gât. Aproape că i-l pusese în mâini, în urmă cu doar o oră. I se păruse a fi ideea ei. Ceva inevitabil.
- În toți anii petrecuți în Casa lui Odiseu, ți-am urmărit existența patetică, am așteptat să îl recuperezi într-o zi sau să îi dezvălui ascunzătoare, zise Atena. Aș fi putut interveni și veni la tine sub altă formă, ți-aș fi putut intra pe sub piele, dacă Hermes nu te-ar fi găsit primul.
Lore clătină din cap, încercând să alunge cuvintele.
- L-am urmat în orașul acesta, curioasă să știu de ce purta un chip fals, zise Atena. Am aflat destul de repede. Am simțit puterea farmecelor protectoare aruncate asupra casei lui. Nu m-am putut apropia de ea, și nici intra. Nu exista decât un motiv pentru care să depună atâta efort în a mă ține departe de el. Doar un muritor pe care l-ar fi protejat cu orice preț. Faptul că nu te puteam vedea - că îți puteam doar auzi pașii, simți mirosul - mi-a confirmat bănuielile.
Zeița studie vârful lancei.
- Hermes a depus atât efort, și totul din cauza unul sentiment de vină prost înțeles. Vezi tu, mi-a spus că te-a văzut pe tine și agis-ul, în schimbul vieții iubitului său. Știa că găsisem ascunzătoarea falsului Dionis, zise Atena. Și când a început vânătoarea și l-am văzut pe Hermes murind, de la depărtare, am știut că aceea era oportunitatea mea. Puterea lui nu avea cum să reziste dincolo de moarte. Mă puteam, în sfârșit, apropia de tine, nestingherită.
Trupul lui Lore deveni de plumb. Din picior îi curgea sânge și mușchiul pulsa cu fiecare bătaie de inimă. Fata își apăsă spatele de zid și umezeala îi pătrunse prin cămașă.
- Dar Artemis te-a atacat... începu Lore slab.
- Ca și cum sora mea m-ar putea răni astfel fără consimțământul meu, spuse Atena. Plănuiserăm să ucidem toți impostorii în timpul acestui ciclu, dar ea a fost de acord să mă ajute cu înșelăciunea îndată ce i-am povestit despre legătura dintre tine și băiatul care ne-a ucis fratele. Dar este un om așa de ciudat, nu-i așa? Am știut, din momentul în care i-am simțit puterea, că nu îl puteam ucide. Nu până ce nu aflam ce este. Asta a înfuriat-o, dar mi-a permis să mă apropii de alți impostori și să mă asigur că mureau de mâna unui zeu adevărat.
Artemis nu delirase, așa cum pretinsese sora ei - Atena chiar o trădase pe Artemis prin faptul că nu i-l adusese pe Castor.
- I-ai spus lui Artemis să plece pe urmele mele în prima zi, crezând că aveam să merg la el, nu-i așa? zise Lore, înțelegând totul. Și apoi, tu doar ai... ai privit-o murind?
- Nu am fost toți meniți să ne întoarcem în Olimp, spuse Atena glacial. Doar cei mai puternici dintre noi vor fi recunoscuți de Horae și lăsați să treacă iar dincolo de porți. Artemis a ezitat.
Mâna Atenei se năpusti, prinzând bărbia lui Lore într-o strânsoare dureroasă.
- Ce-ar fi să-ți curmăm suferința și să mergem să-l luăm?
Lore își ridică privirea la ea, revărsându-și astfel fiecare picătură de mânie ce o zguduia. În mintea fetei era un torent de groază și de șoc.
- Nu îl vei primi de bunăvoie, dacă mă torturezi. Nu îl vei putea folosi.
- Încă nu. Cu toate astea, voi avea inscripția. Voi ști cum să sfârșesc Agonul, zise Atena.
Lore își simți bărbia începând să se fisureze sub strânsoarea ei.
- Și când îmi voi recăpăta puterile, îl voi putea mânui din nou.
- Dar Warth o să.... o să vină după tine, zise Lore. Nu o să permită să rămână la tine...
- Când mă voi înălța din nou, Wrath nu va fi decât un vierme sub călcâiul meu, răspunse Atena. Împreună cu toți cei care au îndrăznit să-și întoarcă fețele de la adevărații lor zei. Te avertizez, Melora, voi distruge tot și pe toți cei pe care îi iubești, unul câte unul, până ce-mi vei aduce scutul.
Inima lui Lore i se strânse în piept.
„Nu.
Nu Miles. Nu Castor. Nu Van. Nu Iro.
Nu orașul ei.”
O siguranță calmă puse stăpânire pe mintea lui Lore, amuțind furtuna haotică a gândurilor ei și limpezind alegerea, acceptând-o, pe când reveneau chipurile celor dragi - pe când se gândea la familia ei, și știu că sufletele lor nu aveau să-și găsească niciodată pacea.
Exista o singură soluție finală. Cel puțin, era o alegere pe care o făcea singură.
„Îmi pare rău”, se gândi ea.
Mai rămânea un singur zeu de învins pentru Castor, dar aegis-ul nu avea să mai pice în mâinile nimănui.
Mâna neînarmată a lui Lore prinse bucata ruptă din lance și, țipând, și-o scoase din picior. Se gândi la surorile ei. La mama ei neînfricată. La chipul tatălui ei lucind în lumina focului de tabără, arătându-i cum să țină un pumnal.
„Mută-ți degetul mare spre cotorul mânerului, Melora. Vei avea mai mult control asupra cuțitului.”
- Nu.
Lore ridică vocea, asigurându-se că răspunsul avea să răsune tare.
Atena își umflă nările, iritală.
- Copil impertinent...
Lore se uită la ea printre șuvițele de păr negru.
- Alegerea este a mea.
Fata întoarse cuțitul spre ea și și-l împlântă în piept.
PARTEA A CINCEA
MURITOARE
PATRUZECI ȘI PATRU
Lore crezuse întotdeauna că moartea era mai spectaculoasă de atât.
Vânătorii credeau că nu exista onoare mai mare decât să mori în căutarea gloriei, decât să fii luat de Thanatos, zeul morții blânde. Lore știa că erau doar povești, dar o parte din ea își dorea să creadă că ultimul val de durere avea să măture trecutul și să o transforme într-o persoană demnă pentru lumea de jos.
În schimb, moartea însemna să te scufunzi în amorțeală. Mintea i se închise ca să o protejeze de șocul oțelului care îi despica pielea și zgâria oasele. Mâna fetei lunecă de pe arma improvizată, căzându-i moale în poală.
Se auzi un țipăt groaznic, precum scrâșnetul unui fierăstrău pe metal.
„Uită-te”, se gândi Lore. „Deschide ochii.”
Era zeița cu ochi oțelii.
- Oh, prostuțo, mârâi Atena. Nu o să te las să faci așa ceva - nu am să-ți permit să mi-l iei!
- Nu vei avea nevoie de el... reuși să spună Lore, acolo... unde... te duci...
O mână cuprinse gâtul lui Lore, strângându-se ca și cum ar fi vrut să îl frângă. Chipul Atenei era înghețat de furie și rânjea. Cutezătoare și neînfrântă de slăbiciunea morții iminente.
- Chiar ai crezut totul, zise Atena, cu vocea ei scrâșnitoare. Ai crezut că voi fi așa de naivă, încât să îmi leg viața de a unei muritoare pripite? De viața ta? Ce-ai făcut tu a fost în zadar!
Groaza o străpunse pe Lore. Își ridică privirea la zeiță, chinuindu-se să se concentreze, în timp ce bezna îi întunecă vederea. În curând, nu mai văzu decât furtuna de scântei din ochii Atenei.
„Nu în zadar”, se gândi Lore și cuvintele i se risipiră în minte.
Nu o făcuse doar ca să o ucidă pe Atena. Lore voise să se asigure că nimeni nu avea să mai pună mâna vreodată de aegis. Făcuse, după atâtea greșeli, un lucru bun.
Atena se retrase. Rămase acolo, scormonind-o pe Lore cu privirea. Mașinăria complexă a minții ei se roti până când își regăsi controlul.
- Îl voi forța pe falsul Apolo să te vindece, zise Atena. Iar tu mă vei duce la aegis.
„Nu...”
Lore se trase la o parte, îngropându-și unghiile în pământul dur ca să înainteze. Zeița își sprijinise lancea de zid; Lore putea ajunge la ea dacă își forța trupul să se miște.
„Nu înainte de a te ucide...”
Atena o prinse de păr, rupându-i șuvițe întregi de pe scalp. O târî pe Lore spre ușă și spre tunelul de dincolo de ea.
Dar un moment mai târziu, zeița o eliberă. Lore căzu pe pământul ud și căzătura îi despică bărbia. Sângele îi șiroia pe gât, fierbinte pe pielea ei rece.
- Nu.... zise zeița, făcând un pas înapoi și ridicându-și lancea. Nu prea cred.
Buzele lui Lore se despărțiră, dar cuvintele pe care voia să le rostească se scufundară în bezna minții ei și dispărură. Sângele îi îngheță în vine.
- Mai există o cale, zise Atena lent, de parcă și-ar fi descompus propriul raționament.
Lore țipă gâtuită - un țipăt de furie, de suferință.
Zeița se întoarse să plece, dar se opri în pragul celulei. Îi aruncă o ultimă privire peste umăr, pufnind a milă prefăcută.
- Păcat că nu ai avut măcar curajul de a-ți înfige lama în inimă.
- O să... te... omor, șopti Lore.
Nu se auzi însă niciun răspuns.
Și nici nu avea să vină vreodată.
Nu mai rămăseseră decât întunericul, și tăcerea, și așteptarea.
CU ȘAPTE ANI ÎN URMĂ
Cumva, în ciuda orei, luna era încă pe cer, chiar dacă silueta ei se estompa odată cu sosirea zorilor palizi.
Lore își ținuse privirea ațintită asupra semicercului lăptos, ca să nu se uite la străzile cartierului ei. Acum, stând în fața clădirii în care locuia, Lore se forță să-și ridice ochii la fereastra prin care se strecurase cu câteva ore mai devreme.
Era închisă.
Oftă încet și frica îi mușcă iar din piept. Tatăl și mama ei se treziseră.
Fata strânse pumnii și îi apăsă pe ochi, încercând să respise și să nu plângă.
I-ar fi fost mai ușor să găsească o minciună - mersese să-l vadă pe Castor, voise să privească ultimele ore ale Agonului, se gândise să fugă de acasă, dar se întorsese - dar adevărul era cel care o făcea să se simtă de parcă ar fi avut un cuțit înfipt în burtă. Trebuia să le mărturisească. Pedeapsa lor nu avea să fie mai rea decât a cadmizilor. Părinții ei știau ce era de făcut.
Lore nu se obosi să se cațere până la fereastra camerei ei, ci folosi ușa principală a clădirii. Își îndreptă umerii și înghiți gustul acru din gură, urcând treptele nenumărate până la etajul al VI-lea. Noaptea ce trecuse începea deja să devină mai mult un vis decât o amintire.
Apartamentul lor se afla la capătul holului liniștit. Inima lui Lore îi bubuia în urechi. Părinții ei aveau să fie așa de furioși. Ar fi fost nevoită să-i facă să înțeleagă, să-i convingă să rămână în oraș, în ciuda a ceea ce se întâmplase. Lore nu voia să-l părăsească pe Castor sau orașul New York. Nu așa.
Lore se opri în fața ușii de la apartament. Își lipi fruntea de suprafața ei netedă și închise ochii. Căută să-și audă părinții făcându-și cafeaua, hrănind-o pe Damara, vorbind încetișor în timp ce ascultau știrile.
Dar de dincolo nu se auzea nimic.
Ceva umed pătrunse prin vârful tenișilor ei vechi. Lore deschise ochii.
Un val de sânge negru se revărsa prin crăpătura de sub ușă și se strânse în jurul picioarelor ei.
PATRUZECI ȘI CINCI
Olympia o aștepta în umbra nopții. Fata stătea la marginea patului pe care îl împărțeau, cu părul ciufulit de somn și ochii prea obosiți ca să se concentreze.
Lore se așeză lângă ea, privind cum vântul se strecura prin fereastră și mișca desenele Olympiei, lipite de Lore pe perete.
Sora ei se întoarse spre ea. Lore începu să plângă.
- Nu te lupta, Lo, șopti ea, prinzând-o de pieptul cămășii. Nu te lupta. Mergi la culcare.
Lore închise ochii, dar lacrimile nu voiau să înceteze.
„Mergi la culcare.”
Era așa de ușor. Un lucru așa de simplu. Dar tocmai când era pe cale să adoarmă, Lore reveni la trezie din cauza unui miros pătrunzător și metalic.
Lore deschise pleoapele și pe fața surorii ei nu mai găsi decât două găuri negre ce o fixau.
Sângele curgea în jurul lor pe pat, acoperind pielea lui Lore, umplându-i gura care țipa. Se rostogoli din pat și căzu pe podea, dar sângele era și acolo, scurgându-se printre gratiile pătuțului Damarei. Un vaiet străpunse liniștea, pătrunzând-o și mai adânc cu fiecare bătaie înnebunită a inimii.
Ușa dormitorului era deschisă și în bezna de dincolo nu se vedea decât o scânteie de lumină. Lore se clătină spre ea. Nu putut privi în jurul ei știind ce avea să găsească - pe mama ei întinsă lângă ușă, spintecată de la burtă până la gât, pe tatăl ei în bucătărie, cu spatele rupt și craniul spulberat. Lore mai fusese acolo. Văzuse toate acestea.
Lumina - dacă putea ajunge la lumină...
Mintea îi amuți și trupul îi îngheță când Lore trecu pragul dormitorului ei. O ceață rece îi atinse obrajii.
Lumina era încă acolo, dincolo de vălul de ceață argintie, doar că acum se înmulțise. Se vedeau acum 7 scântei, sub forma unor siluete, cu fețe ce priveau impasibil, de pe malul celălalt al unui râu. Una dintre ele se rupse din rândul celorlalte și pluti spre ea, făcându-se mai mare și mai strălucitoare, cu fiecare bătaie moale a inimii ei.
Lumea cenușie părea să respire, ca și cum ar fi vrut să o inhaleze. Apa rece îi atingea vârfurile degetelor de la picioare.
- Melora.
Aerul umed îi șopti numele până ce deveni o întrebare fără răspuns.
- Melora?
O mână grea îi căzu pe umăr. Fata se întoarse încet.
Trupul i se aprinse de o durere ce o despica. Membrele ei erau contorsionate în forme agonizante. Trase aer în piept și se agăță de pământ. Îi era frig - așa de frig - și simțea că se crapă precum gheața...
Lumea întunecată a râului se contopea cu cea a celulei de sub pământ și, în cele din urmă, Lore nu mai știu să le distingă.
- Încet, Melora, zise aceeași voce. Mă tem că ce este mai rău abia urmează.
Un chip luminos plutea deasupra ei. Bărbatul era tânăr și frumos, și buzele îi zâmbeau poznaș. Părul lui se cârlionța aproape inocent; deasupra lui, de o parte și de alta a coifului, se zbăteau două aripi în ritmul pulsului ei.
- Tu... șopti fata. Nu...
Silueta se mișcă în lumina ciudată. Trupul lui se deșiră ca niște panglici și straturile se îndepărtată lăsând să se vadă ce se ascundea dedesubt.
Era o altă persoană.
Lore ridică o mână tremurândă, trecându-și-o peste ochi ca să îndepărteze ceața din privire.
Un bărbat în vârstă plutea în fața ei. Picioarele lui nu atingeau pământul. Părul lui argintiu părea să se ridice, lucind ca valurile în jurul capului său, deasupra feței lui prelungi. Pielea lui albă era străbătută de vârstă și de vene, umerii îi erau gârboviți. Ochii lui verzi străluceau, privind-o.
- Bună, dragă, șopti Gil. Ești bine?
- Tu nu ești... începu să spună Lore, incapabilă să respire, văzându-l.
Gil era perfect în haina lui familiară din tweed și cu expresia aceea atotcunoscătoare pe chip.
- Real? întrebă el. Ridică-te și află singură.
Pleoapele lui Lore erau prea grele. Se închiseră când clătină o dată, lent, din cap.
- Nu, zise Gil aspru. Uită-te la mine. Trebuie să te uiți la mine.
Lore încercă.
- Vrei să trăiești? întrebă Gil.
Cuvintele răsunară cu ecou în mintea lui Lore, împletindu-se cu amintirile.
Lore inspiră scurt. Ceilalți... orașul... Lore nu-și încheiasă încă socotelile... dar trupul ei... nu mai putea...
- Știi deja ce valorezi, îi zise Gil. Ridică-te, Melora. Haide. Demonstrează-mi că am dreptate.
Lore crezuse că era destul de bună ca să vâneze, să își salveze orașul, să își protejeze prietenii, să își răzbune familia. Și acum nu îi mai rămăsese nimic. Toți cei care o iubeau pieriseră.
„Nu toți.”
Nu totul fusese o minciună.
- Fă-o pentru tine, zise Gil și vocea lui mângâie mintea lui Lore ca un balsam. Nu ca să te răzbuni pe ea. Nu din mânie. Pentru tine.
Umilința și furia și trădarea se uniseră în ea, dar mai era și altceva. Puterea... Îi mai rămăsese ceva...
- Trebuie să te ridici singură. Nu te pot căra așa cum m-ai cărat tu odată, zise Gil. Și nu te pot duce prea departe, ci doar până la graniță, așa cum îmi permite el. Așa cum îi este dat să fac. Trebuie să te ridici singură și să mă urmezi acolo.
Pentru asta.... Lore mai avea suficientă putere. Să se ridice. Să ajungă la ceilalți. Să-i avertizeze...
Lore întinse mâna, sprijinindu-se de zidul din spatele ei, pipăindu-l ca să-și găsească ceva de care să se agațe. Degetele pătrunseră într-o adâncitură lăsată în urmă de forare. Umărul și brațul ei se crispară de durere sub greutatea ei, dar Lore strânse din dinți. Șuieră, forțându-se să se ridice în picioare.
- Bun, spuse Gil, părând ușurat. Așa, dragă.
Piciorul ei drept era în regulă, dar stângul, cel pe care îl străpunsese Atena, era rupt. Orice mică greutate pusă pe el o umplea pe Lore de o durere incandescentă. Genunchiul fetei tremură făcând un pas, iar Lore își sprijini un umăr de zid.
Sângele fierbinte se scurse din rana din pieptul ei când se aplecă, forțând-o să-și apese o palmă peste ea, ca să oprească hemoragia. Lore se cutremură; durerea era așa de copleșitoare, că aproape o amețea.
- Urmează-mă, draga mea, spuse Gil. Nu-ți lua ochii de la lumină.
Lore șchiopătă mai departe, pas cu pas. Apa se revărsa la picioarele ei. Lumea râului și lumea torentului se contopiră, până nu mai rămaseră decât beznă și piatră. Însă în fața ei se vedea o lumină. O vedea - scânteia aceea.
Șoldul ei drept se roti înainte, iar și iar, încordându-i toți mușchii. Înainte. Înainte. Înaintarea era chinuitoare și lentă. Gil știa drumul, ca întotdeauna, cotind la fiecare curbă cu încredere.
Lore îl lăsă să o conducă, cu ochii fixați asupra felinarului ce părea acum să fie în mâna bărbatului. Flacăra lui era hipnotizatoare, păcălind vederea lui Lore. Fetei i se părea că vede lucruri ce nu erau acolo.
Haina de tweed a lui Gil se desfăcu, lăsând să se vadă o tunică ivorie. În mâna stângă apăru un toiag cu aripi, pe care se încolăceau șerpi din aur. Capetele lor mici, acoperite de solzi, se atinseră, apoi se întoarseră să o privească.
„Ajută-mă”, se gândi Lore, căci nu putea rosti cuvintele. „Stai cu mine.”
Ca și cum le-ar fi chemat la ea, niște umbre apărură pe zidurile tunelului. Un bărbat, o femei și două fetițe lunecară alături de ea, însoțindu-i pașii chinuiți. Chipuri pe care le iubea. Lore întinse o mână spre femeie și degetele îi atinseră fața.
„Stai cu mine”, se gândi ea. „Stai cu mine...”
Silueta lui Gil deveni o pată în ochii slabi ai lui Lore. Fata se rezemă din greu de zid, folosind ultima picătură de forță ca să se târască înainte cu mâna ei rănită, prin apa rece și chinuindu-se să țină capul deasupra ei.
Poate că aceea era pedeapsa ei pentru ceea ce făcuse. Avea să facă acea călătorie în beznă pentru eternitate, repetând agonia, repetând înțelegerea că nu avea să mai ajungă niciodată la intrarea în tuneluri sau să găsească forța să urce scara spre exterior.
Un clopoțel sună inocent undeva în urma ei, apoi altul, până când clinchetul lor se preschimbă în cântec, ca păsările de dimineață.
Gil se opri, întorcându-se spre ea.
- Am mers destul.
Lore inspiră tremurând; ședea cu spatele lipit de zidul aspru. Încercă să atingă umbrele, să le tragă la ea, dar nici pe ele nu le mai vedea bine.
„Stați cu mine.”
- Pentru vina ce o am, să mă ierți, zise Gil și vocea îi răsună aproape.
Lore simți o atingere blândă, caldă pe frunte.
Fata nu mai știa dacă ochii îi erau deschiși. Trupul ei plutea sub ea și mintea îi era liberă. Când Gil vorbi iar, cuvintele i se aprinseră în minte și vocea lui se topi într-un glas limpede, profund:
- Ochii zeilor te veghează.
Lumina slabă a felinarului dispăru, dar prezența celor din jurul ei rămase un timp.
„Stați cu mine”, imploră Lore, chinuită de disperare. „Stați cu mine... Nu mă lăsați...”
Umbrele o învăluiră și, când gândurile ei se prefăcură în scrum și lumea dispăru, frica lui Lore se spulberă și ea.
PATRUZECI ȘI ȘASE
Bătaia unei inimi o găsi în beznă.
Lore îi urmă sunetul așa cum Orfeu trebuie să se fi uitat la lumina de deasupra lui când încerca să o conducă pe Euridice din Hades. Lore știa că, dac ar fi privit înapoi, căutând chipul prezenței reci din spatele ei, ar fi fost pierdută.
În schimb, fata pluti spre căldura mai intensă - spre puterea familiară care-i învăluia simțurile.
Pleoapele ei era lipite de mizerie, dar se forță să le deschidă. Ochii lui Castor era închiși, își ținea capul înclinat pe spate, etalând linia fermă a maxilarului. Puterea lui pulsa în jurul lor, arzând întunecimea tunelului. Transformase apa stătută într-o ceață densă ce umplea aerul.
Lore ședea pe genunchii lui. Unul dintre brațele lui Castor era petrecut în jurul umerilor fetei, ca să îi sprijine greutatea, iar cealaltă mână se odihnea pe coastele ei, acolo unde pătrunsese cuțitul.
Privindu-l, pe obrajii lui Lore lunecară lacrimi ce i se prinseră în păr. Trupul ei părea umplut cu aer și cu lumină, prea imaterial ca să se miște. Castor părea că abia respiră.
Lore întinse mâna liberă, trasând, ușor, cu vârful degetului, conturul obrazului său. Castor o prinse și o apăsă pe pieptul său, chiar lângă locul în care bătea inima lui de muritor. Întâlni privirea lui Lore. Castor nu spuse nimic, dar nu avusese niciodată nevoie de cuvinte.
Chipul lui era o carte scrisă doar pentru ea. Povestea lui se desfășură în timp ce el o privea privindu-l.
Dar pe când senzația blândă, îmbătătoare, a puterii lui se revărsa în ea, lipind pielea, vindecând oasele, Lore începu să-și amintească. Rușinea se împleti cu furia și confuzia, până ce fata prinse a plânge iar, de data asta cu toată forța.
Plângea pentru că nu ghicise adevărul despre Atena, pentru că știa cât de aproape fusese de a părăsi lumea aceea și pe cei dragi. Pentru greșeala făcută, ce nu putea fi îndreptată niciodată, și pentru viețile sacrificate.
Lore se uită la zidurile din jurul ei, căutând iar umbrele. Dar se părea că rămăseseră doar până când lumina lui Castor le putuse înlocui. Tânărul îi alungă părul de pe obrajii umezi, așezându-i buclele pe după urechi. Lore voia să-i spună ce se întâmplase, să-și explice acțiunile, dar Castor știa deja totul. Așa cum ea îl ghicise mereu cu ușurință, Castor îi citise întotdeauna sufletul cu ușurință.
- Erai rece ca gheața, zise el poticnindu-se. Nu știam... Nu eram sigur...
Lore își lipi fruntea de umărul lui.
- Este bine așa. Este o schimbare bine-venită. Reîntâlnirile noastre implică, de obicei, un meci de box.
- Nu întotdeauna, spuse el încetișor. Uneori, suntem pe urmele dușmanilor.
- Pentru varietate, zise ea, condimentul luptei mortale.
Castor expiră greu, retrăgându-se ușor ca să examineze rana din picior și pielea nouă, roz, de acolo. Mâna lui Lore se ridică, pipăindu-și coastele.
„Păcat că nu avut măcar curajul de a-ți înfige lama în inimă.”
- Hei, zise Castor încet. Încă te doare?
Lore clătină din cap, întrebându-se cum să-i spună tot ce se întâmplase.
- Nu ar fi trebuit să plec, dar m-am gândit că ar fi singura cale de a te face să înțelegi... Nu ar fi trebuit să te las niciodată singur cu ea.
Castor oftă, cutremurându-se. Închise iar ochii, dar, de data asta, când îi deschise, în ei se citea o hotărâre glacială.
- Am să o ucid.
Cuvintele răsunară profund, fără ascunziș, fără ezitare și total nefiresc pentru el.
- Nu, spuse Lore.
- Ce ți-a făcut... începu el să zică.
- Nu, continuă Lore, răgușită. Eu mi-am făcut singură asta.
Lore văzu momentul exact când Castor înțelese. Șocul lui se preschimbă în oroare.
- Ea a fost ucigașa, șopti Lore. În tot acest timp, ea a fost cea care i-a omorât.
- De ce? De ce pe ei, și nu celelalte familii?
- Din cauza mea, spuse ea. Și a ceea ce am făcut în timpul ultimului Agon.
Castor o privi întrebător, așteptând ca Lore să-i dea lămuriri.
- Și am crezut... dacă aș fi putut s-o opresc pe Atena și să o scot din Agon... dacă nimeni nu ar avea aegis-ul...
Lore clătină din cap.
- Dar jurământul nu a fost real.
Castor îi aduse mâna la buze, sărutându-i palma aspră. Tânărul părea să se cufunde în gânduri, în timp ce puterea lui se estompa în jurul lor.
- Chiar dacă ar fi funcționat, nu i-ai fi luat puterile? întrebă el în cele din urmă.
- Nu, răspunse Lore. Nu conform poveștilor. Cred că ar fi trebuit să o înjunghii, dar... eram într-o stare proastă.
Lore strânse pumnul, aducându-și aminte.
În timp ce nervii ei își reveneau și gândurile i se limpezeau, Lore își aminti brusc prima întrebare pe care ar fi trebuit să o pună.
- Cum m-ai găsit?
- Cu ajutorul telefonului tău, zise el.
Lore îl privi fără să înțeleagă.
- Miles a apelat ceva numit „găsește-mi prietenii”? repetă Castor, deloc sigur. A trebuit să-ți accepte cererea. Ne-am regăsit cu toții lângă casa din oraș după inundație și ne-am petrecut o mare parte din zi căutându-te. Serviciul de telefonie a revenit cam acum o jumătate de oră. Van și Miles au mers să se regrupeze cu ahileii și să găsească un loc sigur ca să ne adăpostim.
„Și tu ai venit aici”, se gândi Lore, copleșită de recunoștință. „Ai venit ca să mă găsești.”
- Miles este în regulă? șopti ea. Sunteții cu toții în regulă?
- Toată lumea este bine, promise el.
Lore se ridică suficient cât să scoată telefonul din buzunarul de la spate. Ecranul crăpase, dar alertele pentru mesaje și apeluri ratate erau încă vizibile. Telefonul afișa un șir de mesaje disperate de la Miles.
Ești acolo? Spune-ne dacă ești bine.
Mâinile lui Lore tremurară când răspunse la acel mesaj cu:
Sunt bine. Scriu când suntem în siguranță.
Răspunsul veni imediat, făcând telefonul să vibreze și să scoată un sunet familiar.
Ding.
OK. Trimit adresa nouă.
Ding.
Să fiți acolo în 2 ore. Trebuie închiriată o barcă.
Ding.
Ce s-a întâmplat?
„Clopoțeii.”
Sunetele pe care le auzise ea fuseseră reale, nu halucinații.
Dar atunci...
Și restul fusese real?
Fata se uită în jur, dându-și seama că se aflau la doar câțiva metri de scara ce ducea în stradă. În celula din tunel n-ar fi avut semnal.
Castor îi urmări privirea de-a lungul drumului din spatele lor.
- Trupul lui Tidebringer este acolo, zise Lore poticnindu-se.
Fata știa că rămășițele trupului muritor aveau să dispară la finalul ciclului, dar zeița merita ceva mai mult decât să fie lăsată să putrezească.
Castor dădu din cap, ajutând-o să se ridice.
- O să mă ocup eu.
Castor se întoarse în tunelul șerpuitor și dispăru după prima curbă. Lore se sprijini de zid, imaginându-și strălucirea aurie a puterii lui în timp ce preschimba cadavrul lui Tidebringer în cenușă. Pașii lui răsunară din nou, ai devreme decât s-ar fi așteptat Lore, lipăind în apa rămasă.
Castor clătină din cap.
- Nu am văzut niciodată așa ceva...
- Sper să nu mai vedem niciodată, spuse Lore. O să-ți povestesc totul, dar nu aici.
- Nu te contrazic, zise Castor, îndreptându-se spre scară. Ies primul, în caz că ne așteaptă cineva. Dă-te înapoi, a rămas ceva apă.
Trapa scrâșni. Lumina slabă și apa se revărsară înăuntru. Lore se întoarse, lăsând-o să se adune în jurul picioarelor ei.
- Liber, strigă Castor. Ești gata?
Lore dădu din cap, strângând prima treaptă până ce mâinile nu îi mai tremurară. Simțea o durere surdă în piciorul ei vindecat, dar chiar și aceea dispăru când Lore se întinse spre următoarea treaptă și, încetul cu încetul, urcă spre Castor și spre apusul de foc ce-i încadra chipul.
PATRUZECI ȘI ȘAPTE
Primiră noua adresă tocmai când se luptau cu apele și barierele ridicate în jurul Central Park, pentru a traversa în partea de vest.
Locul era un spațiu de birouri neocupat, situat deasupra unui magazin de haine cu ferestrele blocate cu scânduri, nu foarte departe de Lincoln Center.
Castor topi zăvorul de pe ușă, desfăcându-l cu forța, apoi îl închise în urma lor. Lore se uită de jur împrejur. Judecând după însemnele înscrise ep sticlă, spațiul părea să fie în curs de renovare pentru a deveni un soi de birou guvernamental. Mirosul de vopsea proaspătă și prelata de plastic ce acoperea scara păreau să confirme teoria, chiar înainte ca Lore și Castor să găsească șirurile de birouri goale de la etaj.
Spre geamurile până la podea, toate acoperite cu hârtie, se afla o zomă mică de relaxare, cu o masă, canapea și scaune.
Clădirea era goală și nesupravegheată, așadar fusese o alegere bună - și toate astea datorită stagiului de practică al lui Miles. Lore spera ca el și Van să se întoarcă în curând. Trebuia să vadă cu ochii ei că cei 2 tineri erau în regulă.
Castor scoase plasticul de pe canapea, conducând-o pe Lore spre ea. Fata se așeză, greoaie, epuizată. Când se lăsa noaptea și electricitatea din oraș tot nu reveni, ochii lui Lore începură să se obișnuiască cu bezna din ce în ce mai adâncă. Noul zeu își strânse o mână în pumn, adunând o undă de lumină slabă în jurul lui.
- Foarte impresionant, uriașule, îi zise Lore.
- O controlez mai bine, îi spuse el. Acum, pot duce puterea de la 0 la 30%, în loc de 100%.
Zâmbetul lui Lore îi lunecă de pe buze privindu-l cum dispare în zona bucătăriei și apoi într-o încăpere din spate. Când ieși, Castor ducea pe umăr un bigor de 4 litri de apă, destinat în mod clar unui doraztor de apă, împreună cu un pachet de prosoape de hârtie maro, sub celălalt braț.
Castor îngenunche în fața lui Lore, udând câteva dintre prosoape. Ridică mâna lui Lore din poala ei și se concentră doar să-i șteargă țărâna, și mizeria, și sângele.
Fata nu își dăduse seama cât de frig îi era până ce căldura pielii lui o învălui iar. Încercă să-l ajute ridicând brațul când el îi suflecă mâna până la umăr, dar trupul ei nu voia să o asculte. Pentru prima dată în zile întregi, Lore se simțea destul de în siguranță ca să nu mai pretindă că putea continua în ciuda durerii și a oboselii.
„Acesta este motivul”, se gândi ea.
Atena o manipulase lent, metodic. Fiecare sugestie fusese menită să o separe de ceilalți, care ar fi putut recunoaște ce se întâmpla, și să adâncească încrederea lui Lore în ea și doar în ea.
Castor îi zâmbi ușor, mângâietor pe când scoase un nou prosop și începu să-i curețe celălalt braț, tamponând ușor petele negre de pe mâna ruptă de Atena și vindecată de el.
Lore îl privi; inima îi era pe cale să explodeze.
Zeița nu era muritoare și nu înțelegea lumea oamenilor. Emoțiile erau o simplă pacoste pentru o minte pur rațională, dar chiar și Atena recunoscuse pericolul pe care ceilalți îl reprezentau, prin simpla lor apropiere. Un om singur putea fi controlat, dar un om iubit de alții avea să se afle mereu sub protecția lor.
Lore fusese furioasă atât de mult timp - pe lume, pe Agon, dar cel mai mult pe ea însăși. Nu că furia era, în sine, bună sau rea. Mânia îi putea da putere, motivație și concentrare, dar cu cât viețuia în interior, cu atât devenea mai otrăvitoare.
Chiar și acum, fiecare bucățică din ființa lui Lore tindea să se întoarcă, să iasă în oraș cu nimic altceva în afară de un cuțit ca să se protejeze și cu imaginea unui zeu ce era menită să-i ardă în minte precum o stea. Impulsul o înghiontea din toate părțile, și tot trupul ei se cutremură, forțându-se să rămână pe loc.
Chiar și acum, fiecare bucățică din ființa lui Lore tindea să se întoarcă, să iasă în oraș cu nimic altceva în afară de un cuțit ca să se protejeze și cu imaginea unui zeu ce era menită să-i ardă în minte precum o stea. Impulsul o înghiontea din toate părțile, și tot trupul ei se cutremură, forțându-se să rămână pe loc.
Castor aduse un prosop proaspăt la gâtul ei și pe chipul lui se citi o urmă de supărare când apa rece alunecă pe curbura maxilarului ei. Lore se întrebă, pentru un moment, dacă Atena îl rupsese, dacă durerea fusese mai puternică în altă parte și nu observase.
Castor o stropi jucăuș cu apă pe obraz, smulgând-o din gândurile ei. Lore râse ușor. Spre surpriza ei, Castor își îndreptă mâna spre părul ei, petrecându-și degetele umede printre șuvițele încâlcite, cu cât mai multă grijă. Noul zeu îi împleti părul peste umăr, dar nu i-l legă.
În cele din urmă, Castor își îndreptă atenția spre tăietura din tricou, întărită de sânge. Era locul prin care Lore își înfipsese cuțitul în piept.
Lore îi prinse ușor antebrațul cu ambele mâini, făcându-l să se oprească.
- Trebuie să-ți cer iertare.
Castor clătină din cap.
- Lore, chiar...
Fata insistă.
- Iartă-mă pentru cum m-am purtat cu tine. Pentru că nu am fost imediat de partea ta când ai propus să o căutăm pe Artemis, chiar dacă știam de ce voiai să o găsești și pentru că nu mi-am îndeplinit promisiunea de a te ajuta să afli ce ți s-a întâmplat.
- Este în regulă, zise el încetișor.
- Nu, îl întrerupse ea. Nu este. Dacă există ceva de care să fi fost sigură toată viața mea, atunci acel lucru este că tu mi-ai fost mereu alături. Că m-am încrezut întotdeauna în tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu