Lore, Alexandra Bracken

Volumul II

1-5

PARTEA A TREIA

NEMURITOR

DOUĂZECI ȘI NOUĂ

          Lore făcu un pas înapoi.

   - Nu. Nu l-am văzut niciodată. Nu am...

   - În toți anii ăștia, nu a plănuit cum să supraviețuiască. Te-a protejat pe tine, zise Reveler. O mișcare proastă.

   Reveler privi la fântână, la apa însângerată.

   - Și-a ales o formă așa de patetică, dar a funcționat, nu? Sărmanul bătrân neajutorat. Te-a făcut să-ți fie milă de el. Te-a făcut să vrei să îl ajuți.

   - Eu... bâigui Lore. Nu, el... nu...

   - Chiar ai crezut că un străin ar depune atâta efort ca să te răsplătească? Să îți ofere un rahat de cămin și o viață tihnită?

   Tonul noului zeu devenise batjocoritor.

   - A protejat casa aia și pe tine. Nimeni nu putea intra neinvitat. Mi-au trebuit zile întregi ca să îmi dau seama, după ce am găsit clădirea. Era ceva înăuntru - cineva - pe care nu îl puteam vedea. Și-a folosit puterea ca să te facă invizibilă tuturor zeilor. Istețul Hermes. Ești doar un rahat cu ochi și cu mult noroc, pe care nu l-a descoperit nimeni.

   - Este imposibil, zise Lore, încercând să își păstreze tonul calm.

   Cuvintele lui Castor îi răsunau însă în memorie:

   „Am încercat să te găsesc ani buni, dar parcă dispăruseși. Nu ai lăsat nicio urmă.”

   - Oare? răspunse Reveler gângurind. Zeii se pot ascunde într-o blestemată de ceață și dispărea din ochii muritorilor și ale altor ființe cerești. Ți-a dat ceva, nu? Ceva ce ai purtat tot timpul, care invoca puterea lui de a te feri de zei. Bineînțeles, trebuie să fi fermecat obiectul ca să te facă să îl porți mereu, indiferent de ce s-ar fi întâmlat. Ți-ar fi făcut mintea idioată să creadă că a fost ideea ta. Că îndrăgeai darul.

   Mâna lui Lore pluti spre gâtul ei acum gol.

   „Medalionul în formă de pană.”

   Capul începu să îi zvâcnească, bubuind în ritmul inimii ei.

   - Protecția a durat până la moartea lui, continuă Reveler. Ăsta-i singurul motiv pentru care noi, inclusiv cei 2 prieteni zei ai tăi, te putem vedea.

   Lore își strânse pumnii ca să le oprească tremurul. Fata clătină din cap, dar mintea ei începea deja să facă legături, să descopere adevărul din cuvintele zeului. Nu putea să fi fost o coincidență că încuietoarea lănțișorului se rupsese în noaptea morții lui Hermes...

   - Chiar și după ce am găsit casa, Hermes tot nu a vrut să mă primească, zise Reveler. Hermes nu mi-a adresat niciun cuvânt, indiferent de câte ori am venit, indiferent de cum am încercat să îl conving să vină cu mine și să îl servească pe Wrath. Indiferent de câte ori am jurat pe râul Styx că nu îl voi trăda pe el sau secretul lui.

   Dionis se răsuci vijelios spre Lore.

   - Și toate astea, pentru că s-a simțit dator față de tine - un răhățel ce ar fi trebuit distrus odată cu familia ei.

   Reveler își ridică mâna, ca și cum ar fi vrut să îi curpindă iar gâtul, dar o lăsă atârnând în aer.

   Cu fiecare bătaie de inimă, muzeul Frik dispărea. Culorile și lumina se învolburau în jurul ei, pictând imaginea străzii ei, a casei. Capul lui Lore era la fel de greu ca după o sticlă întreagă de vin.

   - Tu...

   Buzele îi amorțiseră.

   - Tu ești... Nu e adevărat... Gil...

   Îl văzu pe Gil în sufragerie, pornindu-și vechiul pick-up scârțâietor, prefăcându-se că mătura era partenerul de dans, pe măsură ce muzica umplea casa. Dar când Lore se apropie, văzu că picioarele bătrânului levitau deasupra podelei.

   - Gil?

   Reveler râse hain.

   - Acesta este numele pe care și l-a ales?

  Imaginea lui Gil se transformă în fața lui Lore. Se făcu mai înalt, brațele și picioarele lui erau musculoase și pielea moale ca a unui tânăr. O lumine dulce crescu în jurul lui.

   - I-am văzut deghizarea, spuse Reveler, dus pe gânduri. Nu-i de mirare că ai avut încredere în el. Cred că ți s-a părut că ești într-un nenorocit de basm.

   Lore simți cum începe să se ghemuiască pe măsură ce valurile de amintiri o răscoleau, toate spălate de minciunile lui fericite.

   - Nu, spuse ea. Minți....

   Dar...

   Care ar fi fost șansele ca Gil să zacă în stradă ore întregi, în noaptea aceea, fără ca cineva să fi auzit atacul sau strigătele lui de ajutor? Care erau șansele să fi fost atacat într-un sat așa de mic și de liniștit? Chiar și doctorul fusese șocat că un atac avusese loc acolo.

   Gil nu insistase niciodată să știe cum se alesese Lore cu rănile ei, nici atunci, nici ani mai târziu. Nu îi pusese niciodată la îndoială intențiile. O primise în casa lui. Îi lăsase totul când murise...

   Când murise, cu doar câteva luni înainte de începerea Agonului.

   Hermes trebuie să fi știut că el - că Gil - avea să dispară la începutul săptămânii, dus acolo unde avea să se întâmple Agonul în timpul acelui ciclu. Știa că exista o șansă să moară în timpul vânătorii, să o lase pe Lore întrebându-se ce se întâmplase cu Gil.

   Poate că „moartea” persoanei pe care o întruchipase fusese un act de bunătate, dar nu făcea decât să o înfurie și mai mult pe Lore. Ar fi trebuit să îi spună adevărul. Ar fi trebuit să își dezvăluie identitatea.
   Lui Lore i se păru că îl aude pe Castor strigând în spatele ei, dar nu reuși să se întoarcă. Trupul ei nu voia să se clintească.

   „A fost o  minciună.”

   Dar la fel era și ce se întâmpla acolo. Puterea noului Dionis era nebunia. Iluzia.

   - Oprește-te, zise Lore, cuprinzându-și capul între palme. Nu vreau să văd!

   Casa din oraș se scufundă în beznă și muzeul reveni, plicticos și șters pe lângă halucinația însuflețită.

   - Spune-mi, zise Reveler. Câtă catifea verde este în casa aia? Dintotdeauna a avut gusturi execrabile.

   Lore își duse o mână la gură.

   - Nu am vrut să îi spun decât motivul pentru care Wrath își dorește scutul, dar trebuie să fi știut deja; altfel, de ce mama dracului s-ar fi deranjat să te protejeze pe tine? zise Reveler. Am crezut că a adus scutul aici - nu ca să i-l dau lui Wratj, ci ca să îl distrug. Nu înțeleg de ce idiotul nu l-a distrus, terminând cu totul și cu tine!

   - Pentru că nu este la mine, îi zise Lore iar. Nimic nu are sens!

   - Nu, răhățelule, mârâi el printre dinți. Ce nu are sens este de ce ai...

   Un jet de sânge stropi fața lui Lore când Reveler se înclină în față, căzând în fântână. Piatra se întunecă, sugând sângele proaspăt. Lore privi șocată cum săgeata ce străpunsese gâtul zeului se ridică la suprafața apei.

   Un trup greu căzu peste Lore, dărâmând-o, pe când domul de sticlă căzu într-o ploaie de cioburi peste ei. Castor respira greu și cu fiecare expirație răsfira șuvițele de pe fața fetei. Mâinile lui îi pipăiră capul, gâtul, pieptul, în căutarea vreunei răni.

   - Sunt bine... Cas, sunt...

   O altă săgeată spintecă aerul, înfigându-se în gresia de lângă capul ei.

   Castor o trase înapoi spre coloanele ce înconjurau fântâna, până ce ieșiră de sub privirile celor ce trăgeau de pe acoperiș. Cu coada ochiului, Lore îl văzu pe Miles alergând spre intrarea în muzeu.

   - Este Artemis? gâfâi Lore, răsucindu-și gâtul în sus.

   - Leoaice! strigă Atena, aruncându-și cuțitul din ascunzătoarea ei din spatele unei coloane.

   Vânătorul se mișcă, evitând pumnalul - dar nu și lancea. Trupul luptătoarei căzu în muzeu și masca cu chipul șarpelui se crăpă, lovind marmura.

   Lore ingronă strânsoarea lui Castor pe umărul ei și se aplecă înainte, suficient de mult ca să vadă prin spărtura unuia dintre geamurile mari ale domului.

   Două alte siluete în negru ieșiră, arătând spre Atena. Cealaltă ridică arcul iar, țintindu-l de data asta pe Castor.

   Castor aruncă o explozie, făcând acoperișul să cedeze sub luptătoare. Cele două leoaice căzură; erau prea bine antrenate ca să țipe, deși oasele li se frânseră printre cioburi.

   O vină copleșitoare trecu peste chipul lui Castor, care dădu să alerge spre cele două tinere. Lore îl trase înapoi.

   - Trebuie să le vindec, zise el, smucindu-și brațul.

   - Nu merită, zise Lore, cu o furie teribilă în glas. Lasă-le să moară.

   Castor o pironi cu privirea și pe Lore o irită șocul lui. La ce se așteptase?

   - Băieți, strigă Miles. Trebuie să plecăm!

   Aruncându-i o ultimă privire, Castor se eliberă din strânsoarea ei și traversă curtea în fugă, spre cele două leoaice. Lore ar fi fugit după el dacă nu ar fi auzit geamătul agonizant.

   Se întoarse și văzu picioarele lui Reveler alunecând pe gresia umedă în timp ce încerca să iasă din fântână.

   „Nu încercau să îl ucidă.”

   Gândul o înfioră. Acelea erau leoaice. Trebuiau să îl imobilizeze, dar să îl țină în viață suficient de mult pentru ca Wrath să îi ia viața.

   Lore alergă spre el, țipând.

   - Castor!

   Noul zeu se întoarse auzindu-și numele, dând drumul uneia dintre leoaice. Lucirea din jurul ei se stinse.

   - Neghioabo! îi strigă Atena lui Lore. Oprește-te!

   - Trăiește! zise Lore, prinzându-l pe Reveler de umeri și îmbrâncindu-l iar pe podea.

   Ochii lui Reveler luciră sălbatic când mâna lui căzu moale pe pielea udă de sânge, încercând să aplice presiune pe rana din gât. Lore îi acoperi mâna cu a ei, apăsând mai tare, ca să oprească hemoragia.

   - Încearcă să te relaxezi, zise Lore.

   Noul zeu scutură din cap, înnebunit de durere.

   - Trebuie... dat... trebuie să... dau...

   - Ce încerci să spui? întrebă Lore.

   Atena smulse mâna lui Lore de deasupra rănii și o așeză pe a ei. Pielea noului zeu era cenușie și umedă. Tot ce mai vedea Lore acum pe fața lui era groaza. Atena se uită la Reveler cu ochi reci.

   - Cas! strigă iar Lore.

   Noul zeu se afla la câțiva metri de ele, dar părea să se miște cu încetinitorul. Lore se concentră asupra lui Reveler, zicând:

   - Rezistă... doar...

   Un trosnte răsună cu ecou printre coloane când Atena își încleștă mâna și îi frânse gâtul.

   - De ce ai făcut așa ceva? întrebă Lore, gâtuită de șoc.

   Zeița se ridică, ștergându-și mâna însângerată pe tunica precum cerul albastru a lui Reveler.

   - Nu mai putea fi salvat. Ai fi vrut ca ucigașul să îi ia puterea? I-ai fi luat-o tu?

   Nu, nu ar fi făcut-o.

   - L-aș fi putut salva! zise Castor furios.

   - Nebunul ăsta nu avea să ne ajute, spuse Atena. Mai bine că a murit de o mână binevoitoare, decât în ale dușmanului.

   - Nu ar fi trebuit să moară deloc!

   Pași bubuiră pe acoperișul de deasupra. Lore se răsuci pe călcâie, luându-le urma pe măsură ce pașii alergau spre colțul clădirii.

   - Mai este una? întrebă Miles.

   Mintea lui Lore se aprinse de posibilitatea asta. Poate că nu leoaicele trăseseră în Reveler.

   Poate că fusese Wrath în persoană.

   Lore porni spre intrare, ca un glonț, ignorând țipătul speriat al lui Miles când lovi cu piciorul baston din ușă.

   Fata ieși afară, alunecând pe trotuar. O siluetă neagră escalada zidul, coborând de pe acoperiș. Bărbatul căzu vreun metru, aterizând cu putere pe parcela de iarbă.

   Nu era Wrath. Vânătorul se întoarse. Masca lui cu șarpi luci în lumina lunii. Escaladă gardul de construcții și sări dincolo de el, pe Seventieth Street.

   Lore plecă pe urmele lui.

   - Lore! strigă Castor. Așteaptă!

   Vânătorul era o umbră în bezna primelor ore ale dimineții în timp ce alerga spre vest, traversând Fifth Avenue și sărind peste gardul jos de piatră ce marca granița cu Central Park.

   Mâinile lui Lore se zgâriară pe zid când alunecă peste el. Parcul era închis la o oră așa de târziu, dar stâlpii de iluminat erau încă aprinși. Dacă vânătorul credea că avea să îi piardă urma acolo, tocmai în parcul ei, atunci avea să fie extrem de dezamăgit.

   - Exact, murmură Lore. Fugi.

   Avea să îl urmărească până în capătul parcului și avea să o ducă în vizuina lui Wrath,

   „Gil...”

   Nu, era bine. Avea să privească înainte acum. Dacă nu băga durerea în seamă, ea ar fi părăsit-o până la urmă, așa cum se întâmpla cu restul. Chiar așa. Furia avea să îi fie de ajutor, măcar de data asta. O făcea să continue.

   „Nu pierdută”, se gândi ea. „Dar niciodată liberă.”

   Lore nu simțea doar furie, ci și umilire - în tot acel timp, crezuse că evitase zeii, că își controla, în sfârșit, propria viață.

   Nimic nu fusese real.

   Nici iubirea pe care o simțise de la Gil, nici speranța și nici măcar zilele bune. Lore nu voise să schimbe nimic la casa aceea sau să mute vreun obiect. Simțea că îi era datoare lui Gil să îi păstreze amintirea, dar tot ce făcuse era să creeze un alt altar pentru zeu.

   Pesemne că râsese de ea în fiecare zi.

   „Încercând să îți clădești o viață nouă, mai bună”, îi spusese Gil, „te va ajută să privești înainte până când într-o zi, vei descoperi că nu mai ești tentată să te uiți în urmă, la tot ce ai pierdut.”

   Hermes. Hermes îi spusese toate astea. Și pentru ce? Ca să vadă dacă îi dădea, în cele din urmă, aegis-ul?

   Pentru prima oară în 7 ani, gândul la scut nu îi îngheță cu totul trupul, așa cum se întâmpla de obicei. Aproape că se putea imagina ținându-l - cureaua de piele strângându-i brațul, torsul puterii lui strunite i-ar fi mângâiat simțurile...

   Îl putea lua. Putea lua înapoi ce era de drept al ei. Dacă Agonul nu o lăsa în pace, Lore avea să îi bată pe restul la propriul lor joc și să îi frângă înainte ca ei să o înghenuncheze iar pe ea.

   Lore avea să le trimită lui Wrath și tuturor celorlalți un mesaj pe care nu îl puteau ignora.

   „Unde alergi, șarpe?” se gândi Lore, privind vânătorul ce fugea printre copacii din parcul pustiu. „În ce gaură te târăști?”

   Lore avea să afle răspunsul destul de curând.

   Vânătorul se ferise de potecile bătătorite ale parcului, preferând să străbată colinele cu iarbă și să ocolească printre locurile de joacă și statui. Acum încetinise, în timp ce se apropia de gardul ce mărginea aleea Mall.

   De-a lungul aleii largi erau bănci și ulmi scufundați în umbre. Lore rămase în urmă, dar vânătorul se oprise deja în mijlocul drumului. O aștepta.

   Vânătorul își ridică masca.

   - Vino, Melora, zise Belen Kadmou. Vino la joacă.

TREIZECI

          Un val de adrenalină, fierbinte și dulce, trecu prin ea.

   Belen era marcat de aroganță, ca și tatăl lui. Postura relaxată și neînfricată. Zâmbetul superior al cuiva care nu fusese niciodată dat jos de pe tron. Chiar și ca bastard, lui Belen i se acordase respect, fiind unicul fiu al lui Aristos Kadmou. Mai mult respect decât primise Lore vreodată ca fată.

   Belen își aruncă arbaleta, dar scoase un cuțit lung din teaca prinsă de interiorul brațului său. Lore își apucă propriul cuțit, măsurându-l pe Belen din priviri.

   Lore era înaltă, dar Belen o domina. Într-o luptă cu lama scurtă, Belen ar fi avut un avantaj. Se putea întinde mai mult.

   Dar Lore era alimentată de mai multă furie. Belen sosise ca un dar ceresc. Nu exista o cale mai bună de a-i trimite lui Wrath un mesaj, decât să îl lase să găsească trupul tânărului în parc.

   Lore ieși din umbre.

   - Cu cea mai mare plăcere, ticălos dramatic ce ești.

   - Așa îți întâmpini vechiul prieten, după atâta timp? intonă el mieros.

   - Ultima dată când te-am văzut, stăteai la picioarele tatălui tău ca un cățeluș ascultător, spuse Lore măsurându-l de sus până jos. Văd că nu s-a schimbat nimic.

   - Întotdeauna ai vorbit prea mult pentru o femeie, spuse el, privind-o cum sărea gardul.

   - Ironic, ținând cont de faptul că este prima oară când te aud vorbind din proprie inițiativă, spuse ea. Ți-a slăbit tăticul zgarda?

   - El este stăpânul și tatăl meu, spuse Belen. Un concept cu care nu ești familiarizată, din moment ce nu ai nici una, nici alta.

   Lore ignoră insulta și începu să îi dea târcoale.

   - Cum va reacționa stăpânul și tatăl tău când va afla că nu ai fost în stare să ucizi niciunul dintre cei 3 zei care se aflau în muzeu?

   - Reveler nu era ținta mea, zise el sfredelind-o cu privirea. Tu erai.

   Lore încercă să își ascundă șocul de pe chip.

   - Mă simt flatată.

   - Îl vrea înapoi, Melora, spuse Belen. Și nu se va opri până nu va fi din nou al lui.

   - Nu am nimic să îi dau, orice ar fi acela, îi spuse Lore, care se apropia din ce în ce mai mult de el. Îți pierzi timpul.

   - Asta i-am spus și eu, zise Belen întinzând cuțitul. Că l-ai fi folosit dacă l-ai fi avut sau l-ai fi dat unuia dintre zeii în spatele cărora te ascunzi.

   - Și cu toate astea, iată-te aici, spuse Lore. Se pare că nu îi prea pasă de ce crezi.

   Expresia de pe chipul lui Belen se întunecă.

   - Ești doar o distracție. Ce caută el este doar o distracție. Tot ce trebuie să fac este să dau vina pe curva aia cu ochi oțelii. Ea îi este loială doar sieși. Și odată ce tu ești moartă, el se va putea concentra asupra a ceea ce ar trebui să facă.

   - Și anume?

   Belen doar zâmbi, după care sări spre Lore.

   Lore îi blocă lovitura, căzând într-un genunchi și rotindu-se pentru a nu-l lăsa să o prindă într-o poziție vulnerabilă. Se îndreptă din nou, menținându-și arma în mișcare pentru a nu-i permite să se apropie prea mult.

   Probabil că Belen mai avea o lamă ascunsă în ghetele lui negre și încă una prinsă la spate sau la șold, dar amândouă erau ascunse de roba sa de vânător. Lore trase aer în piept, încercând să își liniștească pulsul din ce în ce mai crescut. Problema la lupta cu cuțite era că mare parte din ea se baza pe încleștări. Nu aveai cum să scapi nevătămat.

   Dar lui Lore nu îi fusese niciodată frică de tăieturi.

   - Nu știu cum ai scăpat prima dată, dar nu se va mai întâmpla, spuse el. Am auzit că întâi le-au scos ochii fetelor, dar le-au lăsat în viață destul de mult ca să își audă părinții murind, doar ca să știe că nu avea cine să le salveze.

   Lore se aruncă spre el, tăind aerul cu cuțitul, forțându-l pe Belen să țină mâna ridicată pentru a-și proteja gâtul și pieptul. Mintea i se deconectă de trup și ei îi rămase doar să se afunde în fântâna aceea adâncă de durere ce fierbea în ea de ani buni.

   „Artera”, se gândi ea și îi sări spre picior.

   Se dovedi a fi o mișcare prostească și stângace. Își dădu seama, dar corpul ei nu o asculta și continua să atace. Belen îi prinse mâna și o izbi de propria coapsă, făcând-o să-și scape cuțitul. Lore se aruncă după armă, dar Belen o interceptă, scoțând un țipăt gutural. Se puse cu toată greutatea pe spatele ei și începu să izbească cu genunchii până când Lore crezu că avea să îi fractureze pelvisul.

   Lore se opuse, dând din picioare și țipând. Își întinse mâna spre cuțitul ce strălucea ca o gheară, dar nu putea ajunge la ei.

   Belen își ridică greutatea destul cât să o întoarcă violent. Respira greu și sângele îi șiroia pe mâini, acolo unde îl lovise. Se rostogoliră din nou și din nou, iarba lipindu-i-se de față și de brațe pe măsură ce Lore încerca să îl imobilizeze pe inamic. Riscă și își întinse mâna către una dintre cizmele lui încercând să găsească un cuțit ascuns și reuși. Apucă mânerul și trase cuțitul, tăindu-l de-a lungul frunții.

   Belen scoase un țipăt gâtuit - nu era o tăietură adâncă, dar sângele îi intrase în ochi. Momentul de pauză îi oferi destul timp lui Lore să prindă încheietura și degetele lui Belen și să îl facă să își scape cuțitul. Ea luă arma și îi înfipse vârful în gamba stângă a dușmanului. 

   De data asta se simți mulțumită să îl audă țipând.

   Cu un impuls brusc de energie, Lore reuși să schimbe pozițiile, prinzându-l pe Belen sub ea. Belen încercă să se răsucească pentru a o da jos de pe el, dar Lore își strânse picioarele în jurul taliei lui. Saliva din gura dușmanului zbura în toate părțile, asemenea unui câine turbat.

   Lore își ridică pumnalul din nou, uitându-se la pieptul lui care se ridica și cobora rapid, acolo unde inima lui bătea în spatele armurii, pielii și oaselor.

   Lore ar fi înfipt cuțitul dacă nu ar fi auzit șoapta rațiunii ce reușise să se strecoare în partea mai animalică a creierului ei.

   „Nu va fi de ajuns să îl omori.”

   Nu ar fi fost. Wrath merita să cunoască din nou durerea pierderii unui membru al familiei, dar uciderea lui Belen nu ar fi făcut decât să îi aducă glorie. Kleos-ul se obținea prin luptă, și nu exista kleos mai mare decât al acelora ce mureau bravi.

   Exista alt mesaj pe care ar fi putut să îl trimită zeului. Unul mai bun.

   - Ai auzit povestea lui Phaethon? întrebă Lore apropiindu-se de fața lui Belen.

   Sângele acoperea fața băiatului, ca o mască.

   - Cât era de disperat să își dovedească descendența divină - atât de disperat, încât a cerut să conducă trăsura tatălui său, Helios, pe cer?

   - Gura, cățea ce ești, mârâi Belen. Gura...

   - Phaethon a fost avertizat că nu putea controla caii sălbatici, dar mândria lui îi cerea să încerce, continuă Lore. Știi ce s-a întâmplat cu el?

   Belen șuieră, încercând iar să o răstoarne prin forța brută a trupului său.

   - Nu i-a putut controla. Caii au urcat prea sus. Pământul a început să se răcească în timp ce trăsura soarelui se îndepărta din ce în ce mai mult, zise Lore. Zeus a trebuit să îi trăsnească. Phaethon a plătit prețul disperării și mândriei lui cu viața.

   Lore eliberă ceva din presiunea din jurul brațelor lui Belen; îl lăsă să creadă că cedase, că avea oportunitatea să scape. Mâinile lui Belen se înălțară odată cu strigătul groaznic din pieptul lui, încercând să o prindă, să o împingă, să o stranguleze. Pe jumătate orbit de propriul lui sânge, Belen nu văzu unghiul cuțitului ei până când lama lui îi reteză ambele degete mari.

   Belen urlă de durere și de furie.

   - Poți trăi, mârâi Lore. Dar nu te mai văd ținând un pumnalul prea curând.

   Fata îl tăiase cu un cuțit, dar adevărata ei armă fusese însuși Agonul - și toate realitățile crude pe care bărbații precum Belen și tatăl lui le împlineau cu bucurie, rănindu-i pe alții.

   Acum, tânărul avea să cunoască el însuși durerea. Belen nu avea să dobândească kleos, nu în timpul acelui Agon și, cel mai posibil, nici în cele următoare. Poate că într-o zi îi puteau pune o proteză și tânărul se întorcea din nou la vânătoare, dar avea să poarte mereu cicatricile luptei pierdute în fața lui Lore. Avea să știe cum e să fii urmărit de șoapte.

   „Înfrânt de fata familiei Perseous, ultima din neamul ei. Învins de un șobolan mizer ce ar fi trebuit să moară cu ani în urmă. Învins.”

   Lore scrisese povestea lui Belen.

   - Lore!

   Castor se afla la mică distanță. Chipul îi era palid de șoc.

   Fata se ridică de pe Belen și se înălță în picioare. Pieptul o strânse văzând privirea lui Castor. El făcea ca lumea să pară mai limpede: cerul strălucitor pe când orele mărșăluiau spre dimineață; sângele de pe mâinile ei, brațe și brugi; respirația ce îi umfla pieptul și nările.

   Lore se văzu pe sine în ochii lui Castor, cum trebuie să fi arătat, pe jumătate nebună. Ca un monstru.

   Ceva se agită în sufletul ei, un soi de iritare și de teamă.

   O creangă plesni și Lore se întoarse spre Belen. Tânărul se târa în picioare. Era gâtuit de fiecare respirație și își strânse brațele în jurul pieptului în timp ce sângele îi țâșnea încă din mâini.

   Castor se repezi după el, dar Lore păși în fața lui. Castor privi tăieturile de pe brațele ei; Lore nici nu observase, sau simțise jumătate dintre ele. Noul zeu întinse mâna ca să o vindece. Lore se opuse; nu voia să fie atinsă atunci sau să simtă vreo mângâiere.

   - Unde sunt ceilalți? întrebă ea.

   - Merg înapoi spre casă. Lore, ce ți-a spus Reveler? întrebă Castor. Ce ar fi putut cauza... asta?

   Cuvintele lui o iritară.

   - Asta? Adică faptul că mi-am luat soarta în mâini?

   - Lore, dădu el să spună iar, cu o nouă hotărâre pe chip. Ce s-a întâmplat? Ce se petrece?

   Lore nu răspunse. Castor dădu să treacă de ea, dar Lore îi blocă calea.

   - Acela a fost Belen Kadmou? întrebă ei. De ce l-ai lăsat să scape?

   Lore se mișcă, blocându-i drumul a treia oară.

   Expresia de pe chipul lui Castor se schimbă din șoc în mânie, într-un fel pe care Lore nu îl mai observase vreodată.

   - L-am putea interoga. De ce l-ai lăsat să fugă?

   - Va fi un mesaj mai bun decât un cadavru, răspunse Lore.

   Castor clătină din cap, pufnind frustrat.

   - Doar că nu îți riști doar viața ta înfuriindu-l pe Wrath, îi zise el simplu. Riști viețile tuturor, inclusiv pe a lui Miles.

   Zumzetul îi reveni lui Lore în minte, făcând aerul să pocnească precum o frecvență radio în urechile ei. Pulsul i-o luă razna, pe când întunericul se aduna la marginea câmpului ei vizual.

   „Miles... Nici nu se gândise la Miles.”

   - Ce ți-a spus Reveler? întrebă Castor. Ce te-a înfuriat așa de tare încât să faci așa ceva după tot ce mi-ai mărturisit mai devreme? Nu ești tu însăți!

   - Ba poate că sunt, răbufni Lore.

   - Nu, zise Castor. Tu ești o persoană bună, Melora Perseous. Nu ești ceea ce au încercat ei să facă din tine sau ceea ce te-ai străduit tu să devii pentru ei. Niciunul dintre noi nu este așa.

   - Am devenit exact ceea ce au vrut ei, răspunse Lore, nepăsându-i că vocea i se spărsese, că vorbele îi tremurau de durerea suprimată prea multă vreme. Suntem monștri, Cas, nu sfinți. Și nu, ucigându-l pe Wrath nu va schimba ce s-a întâmplat, dar este singurul lucru pe care știu cum să îl fac. Este singurul lucru pe care am fost învățați să îl facem.

   Mâinile lui Lore cuprinseră pieptul lui Castor ca două gheare, dar strânsoarea lui asupra încheieturii fetei era ușoară, ca și cum ar fi provocat-o. Căldura lui alungă aerul rece și mirosul de iarbă. Castor făcea restul lumii să se estompeze; crea propria lui eclipsă.

   - Vreau ca Wrath să sufere, șopti Lore. Vreau să-i fie teamă și vreau ca eu să fiu cea care îi smulge viața din trup.

   - Vom găsi o altă cale de a ne ocupa de el, spuse Castor încetișor. O cale mai bună. Nu îi lăsa să îți răpească această speranță.

   Castor se apropie. De data asta, Lore se retrase. Asta păru să îl alarmeze pe Castor mai mult decât orice. Castor se trase înapoi, oferindu-i distanța pe care o impusese, deși Lore nu voia - Lore nu era sigură ce voia.

   Tânărul închise ochii.

   - Lore...

   Felul în care îi rosti numele...

   Furtuna se dezlănțui în ea. Lore dădu să îl lovească cu brațul și Castor pară, așa că Lore știa cum avea să facă, lăsându-și mijlocul vulnerabil, cum făcea mereu. Furia deveni confuzie, instinct, nevoie - Lore îi cuprinse chipul și îl trase spre ea, aducându-i buzele la buzele ei.

   Castor înmărmuri cu buzele desfăcute. Nu se retrase și nici Lore nu se clinti. Degetele fetei lunecară în părul des și cârlionțat al noului zeu.

   - Lore...

   Fata voia să își audă numele în gura lui, rostit la fel, ca și cum ar fi fost singurul cuvânt pe care îl cunoștea Castor.

   Lore era stângace, și brutală, și sălbatică, dar așa era și el. Mâinile lui Castor o acoperiră, aceleași mâini care o ajutaseră să se ridice de la pământ de nenumărate ori. Aceleași mâini care o ajutaseră să înainteze când se cățăra. Aceleași mâini pe care le ținuse între ale când el se afla pe patul de moarte.

   Lore nu voia să se gândească. Voia să dispară în senzația trupului lui. Un curent electric îi traversă spatele când el gemu.

   Castor o copleși până când nu mai rămase nimic în lume în afară de buzele și de atingerea lui. Căldura din ea se înteți, absorbind senzația pielii și înmuindu-i corpul pe conturul dur al formei lui Castor. Limba lui o dezmierdă pe a ei și Castor o trase mai aproape, până când Lore îi simți nevoia nerușinată de ea și o presiune se instală grea în stomacul ei, ca răspuns.

   În anii în care se antrenaseră împreună, Lore ajunsese să îi cunoască trupul la fel de bine pe cât și-l cunoștea pe al ei, dar fiecare părticică din Castor era acum o descoperire, un lucru de care avusese nevoie, dar habar nu avusese că și-l dorise.

   Se luptau iar, încercând să recâștige controlul, să înainteze sărutul.

   - Lore, murmură el. Lore...

   Castor se trase înapoi așa de brusc, că Lore se clătină pe picioare.

   Fata îl căuta încă, dezorientată și disperată, dar Castor ridică o mână, oprind-o. Privirea lui aproape că îi frânse inima.

   - Mai fă asta atunci când o vei simți cu adevărat, Golden, zise el. Nu când vrei să îmi distragi atenția.

   Castor nu așteptă răspunsul lui Lore, ci porni pe urmele lui Belen. Lore încercă să își recupereze răsuflarea, trecându-și mâinile prin păr și strângându-l în pumni.

   - Rahat... pufni ea.

   Lore alergă după Castor.

   Belen traversase parcul și ieșise din el, îndreptându-se spre centrul orașului. Tânărul se mișca mai repede decât se așteptase Lore - dar corpul omenesc poate face minuni sub influența adrenalinei.

   Lore și Castor urmăriră dâra de sânge lăsată de Belen spre Fifth Avenue, ce era bizar de pustiu, fără turiști ieșiți la cumpărături și o mulțime de newyorkezi încercând să intre în clădirile de birouri.

   Lore evită, precaută, să îl privească pe Castor în timp ce alergau; se simțea prea confuză, prea rușinată și prea răscolită de dorul a ceea ce ea - ei făcuseră. Fata se simțea ca și cum i se fracturase un os și acesta nu fusese pus la loc așa cum ar fi trebuit. Pentru un moment, Lore se îngrozi la gândul că relația lor ar fi putut rămâne așa pentru totdeauna, că făcuse ceva ce nu mai putea fi reparat.

   Belen avea un avans de vre 4 străzi, dar încă se clătină pe picioare. Telefonul i se aprinse în mâini pe când se chinuia să nu îl scape.

   Castor strânse un pumn până când mâna lui se aprinse de putere. Îl ridică, intenționând să trimită un flux de explozie spre vânător, dar se opri. Trosnetul magiei se opri când Castor își relaxă pumnul.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Lore, ezitând în urma lui.

   - E prea departe, zise Castor. Și eu... Nu sunt sigur dacă nu o să arunc în aer tot cartierul.

   Grijile lui Castor erau îndreptățite.

   Pe când se apropiau de Rockefeller Center, mai mulți oameni se îndreptau deja spre birourile lor sau ieșeau de la muncă, după o tură târzie. Statuia masivă de bronz a lui Atlas, crispat sub greutatea lumii de pe umerii lui, îi privea venind și plecând.

   Din apropiere se auzi un zumzet ca de albine. Lore se întoarse, văzându-l pe Belen peste stradă.

   - Hei, Melora, strigă el, răgușit. Ai auzit vreodată povestea păsărilor stifaliene?

   O dronă coborî în fața lui Lore și a lui Castor. În aripile ei de argint erau fixate pene. Un braț mic coborî de sub ea și eliberă ceva - un dispozitiv, o fărâmă argintie.

   Aerul mugi în jurul lui Lore, explodând sub un val de presiune și de căldură ce devoră totul în calea lui și dizolvă pământul de sub picioarele fetei.

   Lore sări în fața lui Castor. Explozia o lovi în plin și o aruncă în lumina incendiară.

TREIZECI ȘI UNU

        Undeva, dincolo de bârâitul ce îi răsuna în urechi, Lore auzi un sunet ca nisipul ce curge. Îndată își dădu seama că trăia încă și că spatele o ardea.

   Lore se ridică inspirând, lovindu-se cu spatele în zidul de flăcări ce plutea deasupra ei. Scântei de culoare și de lumină îi explodară în fața ochilor.

   „Explozia...”

   - Lore, se auzi o voce tensionată, deasupra ei. Este... în regulă...

   Durerea o cuprinse pe măsură ce își revenea din amețeală. Palmele îi erau julite, iar blugii și tricoul complet sfâșiate. Prin tot corpul o străpungea o durere surdă, dar nimic nu o chinuia mai tare decât capul care bubuia de parcă ar fi fost despicat.

   - Ce...?

   Avea gura plină de praf și de cenușă. Lore tuși, chinuindu-se să rămână în capul oaselor, să scape de suflarea fierbinte de deasupra ei. Nu putea înțelege ce vedea.

   Grămezi de asfalt negru, rămășițele contorsionate ale unui taxi și blocuri de beton, toate aruncate într-un cerc al ruinii, în jurul ei. Haosul se crease chiar în afara uinui cerc de fulgere intense, ce trosneau și o înconjurau ca o barieră protectoare.

   - Cas? zise ea, gâtuită.

   Castor stătea aplecat peste ea, cu brațele în sus și palmele întinse. Deasupra lui, încercând să pătrundă prin bariera zeului, se afla o bucată imensă de beton. Placa de beton se legănă în aer, pe curentul de fierbințeală și lumină. Aceea fusese sursa sunetului pe care îl auzise mai înainte, nu nisipul. Cimentul era ars și preschimbat într-un praf fin.

   - Nu. Te. Mișca, zise Castor printre dinți.

   Tendoanele din gâtul lui erau umflate de la efortul de a-și stabiliza puterea. În timp ce betnul ardea dincolo de umerii lați ai lui Castor începeau să se vadă cerul dimineții și fumul. Trupul lui era tensionat, ținând cu adevărat greutatea cerurilor pe spate. Transpirația îi picura de pe bărbie și Lore își dădu seama că întregul ei trup era scăldat în nădușeală.

   Cuvântul o traversă ca o șoaptă.

   „Zeu.”

   Lore își fixă privirea asupra lui; gândurile ei erau un haos desăvârșit. Îi întâlni ochii pentru o secundă - cărbunii puterii lui erau mai luminoși decât îi văzuse ea vreodată - apoi îi închise la loc, întorcându-și fața.

   - Rămâi. Aproape.

   Cercul arzător de lumină se micșoră în jurul ei, pâlpâind ca o flacără pe punctul de a se stinge. Lore se întoarse cu fața la el și se trase suficient de aproape cât să își lipească obrazul de umărul lui și să își petreacă brațele în jurul lui.

   „Belen. Nu ar fi trebuit să îl urmărească.”

   - Toți oamenii aceia... zise ea, înecându-se.

   Explozia îi reveni în minte, aprinsă de amănunte teribile. Trecătorii ce încetiniseră ca să se uite la dronă. Solul care erupsese ca o rană. Sticla spartă. Vaierul metalului întins și răsucit.

   Castor clătină din cap.

   - Am încercat...

   Lumina pâlpâi și mai mult în jurul lor, apropiindu-se.

   - Ești bine? întrebă ea. Ești rănit?

   - Bine, promise el, întorcându-se ca să își sprijine obrazul de creștetul lui Lore.

   Fata se forță să inspire și să expire, sperând să își potolească bătăile inimii. Ori poate acum simțea inima lui ce bătea puternic și statornic pentru amândoi?

   „Vie. Cumva, Castor...”
   Lore încercă să își imagineze cum parcursese distanța și o protejase nu doar de explozie, ci și de căzătură. Fata își imagină scena de zeci de ori, dar de fiecare dată avea și mai puțin sens decât înainte.

   Nisipul continua să se scurgă pe bariera de lumină. O sirenă urlă în depărtare. Lore se concentră la sunetul cunoscut, folosindu-l ca să își păstreze prezența de spirit. Trebuiau să plece de acolo înainte ca serviciile de urgență să sosească.

   Cel puțin, acea teamă era o unealtă și Lore o prefăcu în scrum când groaza eliberă, în final, mintea fetei.

   - Nu pot.

   Vocea lui Castor era chinuită.

   - Te rog.

   Ultimii câțiva metri cubi de beton se rupseră în două deasupra capetelor lor, trântindu-se printre resturile din jurul lor. Bariera protectoare dispăru ca o răsuflare de aer.

   Castor se lăsă greu, îmbrățișând-o, îngropându-și fața în părul ei. Lore se legănă, absorbind greutatea lui enormă.

   - Nu pot, zise el slab.

   - Cas? zise ea.

   Gâtul o durea. Când Lore văzu că noul zeu nu răspunde, îl scutură cu putere.

   - Cas!

   Genunchii îi tremurară, dar Lore se luptă cu slăbiciunea, căutând o cale de ieșire din crater și de a ajunge înapoi pe ce mai rămăsese din stradă.

   - Nu mă face să te târăsc, uriașule, zise ea aspru.

   Lore încercă să îl scuture pe Castor, dar el își pierduse cunoștința. Pentru un moment terifiant, Lore își făcu griji că puterea pe care o admirase așa de mult îi distrusese trupul de muritor.

   Greutatea lui Castor era imposibilă, dar Lore nu avea de ales. Îl trase spre stânga, acolo unde se vedea o cale mai evidentă, deși instabilă, de a se cățăra printre dărâmături.

   Din când în când, betonul rupt și cenușa se mișcau, dar Lore pășea cu încredere și îl ținea pe Castor cu strășnicie. Se luptă, târând și împingând și ridicându-l până ce tot corpul ei tremură și marginea craterului se zări la un pas distanță.

   Lore își ridică privirea.

   Atena stătea la câțiva metri distanță. Avea brațele ridicate deasupra capului, sprijinind greutatea unei bucăți masive din fațada unei clădiri din apropiere. Fațada plutea deasupra celor care evacuau victimele și răniții de la locul exploziei.

   Dacă era cineva care observa, pesemne că erau prea recunoscători că trăiau, ca să dea rea multă atenție întâmplării ciudate.

   Morții erau înșiruiți pe stradă și pe trotuar, în jurul lor; unii dintre ei erau aruncați în poziții grotești, alții întinși în bălți de sânge. Strada devenise un câmp de luptă. Cenușa și betonul îmbâcseau aerul, răsucindu-se într-un dans macabru înainte de a se depune pe cadavre, ca un giulgiu.

   Atena așteptă până ce ultimii răniți erau duși și își coborî brațele, lăsând resturile pe trotuar, cu fermitate atentă.

   „Apărătoarea orașelor.”

   Ceva inconfortabil se trezi în Lore la acel gând, dar fata alungă sentimentul înainte să prindă contur.

   Lore se pregăti să înfrunte furia zeiței, să fie certată pentru cât de egoistă fusese ca să le riște viețile într-un asemenea fel. În schimb, pe când trecea de zidul de fum, ca să ajungă la ei, Atena o privi cu ochii oteții, atoatecunoscători.

   - Îl car eu, zise Atena. Să plecăm de aici.

   În spatele ei, un val de polițiști în civil și pompieri soseau și își croiau drum printre victime și dărâmături. Cei care supraviețuiseră o rupseră la goană mânați de o panică pură, primară. Praful și resturile pulverizate le pictaseră chipurile ca pe ale unor fantome.

   Atena îl ridică pe Castor peste umărul ei cu mare ușurință și plecară într-un pas cât mai alert posibil, după putința lui Lore, evitând la mustață barierele ce se instalau în jurul complexului de clădiri.

   - Miles? gâfâi Lore.

   - S-a întors acasă, îi zise Atena.

   Lore dădu din cap, încercând să își înghită gustul amar și cenușa ce i se adunaseră în gât.

   - Spune-mi ce s-a întâmplat, zise Atena cu urgență în glas. Pe cine urmăreați?

   Lore îi povesti totul, șovăind. Se pregătise pentru dojana zeiței și pentru furia ei față de acțiunile pe care Castor le văzuse clar ca fiind necugetate.

   În schimb, Atena încuviință.

   - Ceea ce ai făcut a fost necesar, zise ea. Deși îl va înfuria pe falsul Ares, gestul tău îl va împinge să fie impulsiv și acesta, Melora, este un lucru pe care îl putem folosi în avantajul nostru.

   - Castor crede că am pus o țintă uriașă pe spatele tuturor, zise Lore, aruncându-și o privire spre tânăr.

   - Atunci, poate că este timpul să mergem pe căi separate, zise Atena. Nu vor înțelege ce trebuie făcut acum. Văd că te învinovățești pentru ce s-a întâmplat, dar oare greșeala nu este e umerii falsului Apolo? Nu tu ai vrut să îl urmărești pe Belen Kadmou.

   - Este...

   Lore trebui să mai inspire o dată; pieptul ei se strânge așa de tare doar gândindu-se. Ar fi putut încerca mai mult să îl facă pe Castor să se răzgândească. Ar fi trebuit să o facă. Ceea ce urmase fusese rezultatul unei succesiuni cataclismice de alegeri și Lore nu putea nega rolul pe care îl jucase.

   - Și falsul Dionis? se aventură Atena. Ce era așa de secret, că nu-ți putea spune decât ție?

   Toate gândurile lui Lore erau prea fragmentate și capul încă îi bubuia. Nu avea suficientă încredere în propria ei stare de spirit ca să nu trădeze adevărul.

   - Mai târziu. Promit.

   Zeița dădu scurt din cap, privind iar strada.

   - Îmi pare rău pentru ce am spus mai devreme, zise Lore. Despre faptul că nu îți pasă. Mulțumesc că ai ajutat acei oameni.

   Poate că Atena îi ura pe muritorii care o respinseseră, însă nu își abandonase rolul sacru. Pallas Atena, apărătoarea de temut a orașelor.

   - Voi face întotdeauna ce se cere făcut, zise Atena. Întrebarea însă este - o vei face și tu?

   „Nu îi lăsa să te atragă înapoi”, o avertizase Castor. „Pentru tine, nu mai există decât umbre aici.”

   Dar Castor nu înțelegea ce făcea Lore, în final. Monștrii trăiau în umbre. Pentru a-i vâna, nu te puteai teme să-i urmezi. Și singurul mod de a-i distruge era să aibă dinții mai ascuțiți și inima mai întunecată.

TREIZECI ȘI DOI

         Zorile apăruseră de mult când cei 3 ajunseră la casa din oraș.

   Din cauza numărului mare de mașini de urgență îndreptându-se spre centrul orașului chiar la începutul perioadei în care oamenii făceau naveta spre muncă, traficul deveni prea greoi ca să mai încerce să ia un taxi sau să cheme o mașină.

   Lore nu putea decât să își imagineze cum trebuie să fi arătat când treceau strada, mai ales Atena, care îl căra pe Castor peste umăr, dar fetei nu îi păsa. Nici nu se putea gândi la posibilitatea de a fi urmăriți și de către cine.

   În ciuda nevoii stringente de a intra în casă și de a dispărea repede din ochii tuturor, picioarele lui Lore se târâră când intrară pe strada ei și abia că nu se opri când casa ce îi fusese cămin în ultimii 3 ani răsări prin ceața dimineții.

   Privind clădirea acum, piatra ei maronie, plantele în ghivece, mărginind treptele, perdelele de dantelă de la ferestre, Lore nu simți decât repulse. Îi aminti deodată de templul fals de la Thetis House: era o iluzie făcută din energie și minciuni. Toate amintirile de acolo erau pângărite și, pentru un moment, Lore nu putu suporta gândul de a-i trece pragul.

   De data asta, nu se mai luptă cu furie, ci îi permise să îi vorbească.

   „Folosește casa. Folosește-o așa cum el a încercat să te folosească pe tine.”

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Atena.

   Lore scutură din cap.

   - Nimic. Să intrăm.

   Van le întâmpină la ușa din față, făcându-le semn să intre, cu o privire îngrijorată.

   - Este teafăr?

   Lore dădu din cap. Așa spera. Apoi observă că cineva nu era acolo.

   - Miles?

   Van oftă.

   - Șeful lui i-a cerut să meargă la Primărie pentru a acoperi o tură care se ocupă de comunicatele de presă legate de atac. A zis că se întoarce peste câteva ore.

   Televizorul era pornit, dar fără sonor, raportând despre explozia de la Rockeffeler Center. Însă ecranul de pe laptopul lui Van, de pe măsuța de cafea, îi captase atenția lui Lore.

   Pe ecran se derulau o serie de videocplipuri; la fiecare câteva secunde, imaginea se modifica după un nou unghi. Unele cadre erau clare, altele erau de o calitate mai proastă, dar toate urmăreau o singură persoană ce își croia drum pe străzi.

   Miles.

   - Ce dracu mai e și asta? întrebă Lore, alarmată.

   Cu o ezitare evidentă, Van se întoarse spre computerul lui, apoi înapoi la ea. Umerii lui căzură moi când închise laptopul și îl ridică.

   - Hai să... hai să îl ducem pe Castor în dormitor. O să vă explic.

   Atena făcu așa cum îi ceruse Van, pășind cu grijă pe hol ca să nu îl izbească pe Castor de pereți, așa cum Lore știa că tântea să o facă. Zeița îl așeză pe patul lui Lore, lăsând-o pe fată să îi așeze membrele moi într-o poziție mai confortabilă. Picioarele lui lungi atârnau peste marginea patului.

   - Programul se numește Argos, zise Van, așezând laptopul pe măsuța ei de toaletă. Mi-am petrecut mulți ani dezvoltându-l. Era menit să caute zei și dușmani prin intermediul funcției lui implicite de recunoaștere a chipurilor - poate prelua informații de la orice cameră live de securitate, atâta timp cât camera sau sistemul ei de siguranță sunt conectate la internet.

   Atena se aplecă spre ecran, privind imaginea mică a lui Miles apărând pe peronul unei stații de metrou și încercă să o împungă cu degetele. Van îndepărtă laptopul înainte ca zeița să crape accidental ecranul, câștigând o privire ucigătoare din partea ei.

   - Vrei să îmi spui, spuse Lore, încercând să nu-și piardă ultima fărâmă de răbdare, că am irosit atâta timp încercând să ghicim unde l-am fi putut găsi pe Reveler, și tu ai fi putut pur și simplu să folosești sistemul ăsta ca să îl căutăm? Mai ai și alte programe pe care vrei să le dezvălui prea târziu?

   - Nu este perfect, zise Van. Trebuie să încarc o fotografie pentru ca el să funcționeze, și cea pe care o aveam cu Reveler, în forma lui de muritor, nu era suficient de clară - și înainte de a întreba, am încercat deja să îl caut pe Wrath. Dacă iese cumva în oraș, atunci pesemne că poartă mască. Sistemul nu îl poate găsi.

   Lore inspiră adânc.

   - Ce se spune la știri despre atac?

   - Nu foarte multe, cu excepția faptului că se bănuiește a fi terorist, zise Van. Ar fi un moment excelent să-mi spuneți ce s-a întâmplat cu adevărat, pentru că zvonurile care circulă printre Mesageri sunt că Reveler este mort și că înregistrările camerelor din apropierea muzeului, a parcului și a centrului Rockefeller au fost șterse.

   Bineînțeles. Lore nu avea nicio îndoială că oamenii lui Wrath puseseră mâna pe înregistrările din Central Park și că le șterseseră și pe acelea. Încercă să îi povestească lui Van despre ce se întâmplase la Frik, despre Belen, despre explozie, dar parcă mintea nu îi putea transforma gândurile în vorbe.

   - Am să îți spun eu povestea acestor ultime ore, Evander, zise Atena.

   Lore o privi recunoscătoare.

   - O să am grijă de Castor.

   Zeița dădu din cap.

   - Și de tine. Odihnește-te.

   Lore așteptă până ce pașii grei ai Atenei bubuiră într-un ritm egal pe trepte, înainte să intre în baia de pe coridor. Își sprijini mâinile pe chiuvetă, privind funinginea și tăieturile însângerate de pe ele. Apoi, când se simți destul de curajoasă, se privi.

   Părul ei era ciufulit și acoperit de praf alb. Pielea își pierduse culoarea și ochii îi erau injectați și încercănați, de parcă ar fi înfruntat însăși noaptea cu pumnii și pierduse. Era surprinsă că nicio persoană dintre cele pe lângă care trecuseră nu încercase să cheme ambulanța, căci Lore nu arătase niciodată mai înfricoșător în viața ei.

   Sau ca un vânător.

   Își spălă repede fața, umezindu-și peria ca să descurce claia încâlcită de păr ondulat, înainte de a-l îmleti iar pe spate. Dură câteva minute ca să curețe și să dezinfecteze tăieturile de pe brațul ei și să le înfășoare pe cele mai adânci cu bandaje. Știind că prosoapele folosite erau compromise, Lore le aruncă și umezi altele, pentru a se îngriji de Castor.

   Camera ei se umplu de mirosul de fum amar ce venea de la amândoi. Rămase acolo, cu privirea coborâtă asupra lui Castor, la felul în care trupul lui masiv copleșea patul. În ciuda liniilor îndrăznețe ale feței și ale maxilarului pătrățos, Castor îi semăna în acea clipă unui băiețel. Era vulnerabil.

   Lore duse unul dintre prosoape la brațele și la picioarele lui. Tăieturile de acolo se vindecau deja grație puterii lui, dar Castor era acoperit de murdărie. Lore lucră încet, metodic, lăsându-și gândurile să se desfășoare și să îi scape ca să nu le mai poată face față. Laba piciorului. Picioare. Mâini. Brațe.

   Făcuse asta de nenumărate ori, la Thetis House, după antrenament, când nu avusese altceva de făcut decât să aibă grijă de prietenul și de hetaîros-ul ei. Dar dând să îi curețe gâtul și fața, Lore se simți deodată văzând că ele se schimbaseră.

   Mâna ei tremură când purtă prosopul peste și în jurul buzelor lui, luptându-se cu unda de căldură ce i se încolăcea în trup. Era furioasă pe ea însăși pentru că îl sărutase - pentru că depășise o limită, pentru că îl supărase, pentru că schimbase totul.

   - Nu mă urî, șopti ea. Te rog, nu mă urî...

   Când termină și Castor arăta iar decent, Lore lunecă moale pe lângă pat, sprijinindu-se de el și trăgându-și genunchii la piept. Își lăsă capul să cadă pe saltea și închise ochii. Vocea Atenei o găsi acolo, rostind o avertizare, cu ecou.

   „Nu vor înțelege ce trebuie făcut acum.”

   Când Lore deschise iar ochii, lumina din cameră se schimbase, adâncită de umbrele nopții. Pentru un moment, se simți dezorientată, încercând să își amintească cum ajunsese acolo și de ce se simțea așa de înțepenită. Pe umărul ei simțea ceva greu și cald. Mâna lui Castor lunecase de pe pat, de parcă ar fi vrut să se asigure că ea era acolo, chiar și așa, dormind.

   Lore o prinse și o duse la frunte în timp ce încerca să alunge urmele somnului.

   Degetul ei mare îi mângâie încheieturile degetelor și simți - nu știa bine ce simți. Înainte fusese așa de convinsă că sentimentele care îi umpleau inima, o combinație dureroasă între tandrețe și dor și dorința de a proteja, fuseseră diferite față de ce existase între ei pe când erau copii. Dar oare era așa? Ori poate absența și timpul le scosese la iveală într-un fel pe care Lore îl putea înțelege, în cele din urmă?

   Lore avusese familia ei. Neamul ei. Numele ei. Le purtase greutatea acelor responsabilități din momentul în care învățase cuvântul „Agon”. Castor, încă - Castor fusese mereu diferit. Era aproape ca și cum zeii i l-ar fi dăruit ei, și pe ea, lui.

   „Iar acum am să-l pierd din cauza acelorași zei”, se gândi Lore, gâtuită.

   Fie că murea sau câștiga Agonul, rezultatul avea să fie același. Castor nu avea să mai fie niciodată așa cu ea. Nu avea să îi mai poată simți pulsul la încheietură sau să își apese urechea pe inima lui, auzind ecoul propriilor ei bătăi.

   Lore îi strânse mâna mai tare. Castor oftă ușor prin somn și Lore crezu că inima avea să i se spulbere când tânărul se întoarse spre ea, cu genele lui lungi umbrindu-i obrajii. Lore se forță să se ridice, să îi așeze brațele cu blândețe peste piept, căci singura opțiune rămasă era să cedeze nevoii de a plânge ca un copil și a implora zeii pentru mila pe care știa că nu o merita.

   În liniște, Lore își luă haine curate și se schimbă în baie. Acolo, auzi ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se și vocea înăbușită a lui Miles strigând:

   - Alo?

   Lore coboră, nerăbdătoare să îl vadă, puțin mai mult decât disperată să îl știe teafăr, dar încetini auzind dulăpioarele din bucătărie și începutul unei conversații.

   - ...de vreo problemă? întrebă Van.

   - Ți-ar păsa? replică Miles, cu acreală.

   Apoi, o clipă mai târziu, zise:

   - Scuze. Am fost nepoliticos. Metroul a circulat groaznic, dar altfel, totul a fost bine. Dar Lore și ceilalți...?

   - Se odihnesc.

   Lore coborî ultimele trepte, având grijă să o evite pe cea care scârțâia. Se strecură în coridorul ce ducea spre bucătărie.

   Acolo, îi putea vedea pe cei doi tineri reflectați în fereastra bucătăriei. Van la computer, așezat la masă, iar Miles, în dreptul plitei.

   - Vrei ceva? îl întrebă Miles. Fac o cană cu ceai obișnuit, dar pot încerca să îl gătesc pe cel ciudat făcut de Lore.

   - Nectarul? Nu, mulțumesc. I-am urât gustul dintotdeauna, zise Van, fără să-și ridice privrea de la computer.

   Lore auzi păcănitul tastaturii.

   - Mi-ar plăcea un pahar de lapte cald, însă.

   Se lăsă o tăcere lungă și păcănitul se opri, în cele din urmă.

   - Ce? întrebă Van.

   - Lapte cald, zise Miles amuzant. Bine. Se face imediat, moșule.

   Van pufni, dar reveni la activitatea lui.

   În spatele lui Lore, în sufragerie, televizorul era pornit, dar volumul era abia la nivelul unei șoapte. Fata se concentră la sunetul lui, la respirația ce îi urca și cobora în piept.

   După câteva minute, tocmai când se simțea tentată să-și facă simțită prezența, Miles așeză două căni pe masă și își porni propriul laptop. Știindu-l pe tânăr, Lore bănuia că MIles ocupase scaunul de lângă Van, doar ca să îl enerveze, dar Van nu se putu abține să nu tragă cu ochiul la ecranul tânărului.

   - Te ajut cu ceva? zise Miles, retrăgându-se.

   - Cauți.... „mitologie greacă” pe Wikipedia? întrebă Van, nevenindu-i să creadă.

   - Ce? spuse Miles defensiv. Am rămas puțin în urmă în cadrul acestui grup. Ultima lecție despre mitologie a fost în clasa a VI-a.

   - Mă poți întreba tot ce vrei să știi, zise Van.

   - Serios? întrebă Miles, relaxându-și spatele pe spătarul scaunului și savurând ceaiul. Te pot întreba orice și tu chiar o să-mi răspunzi?

   - Nu chiar orice, spuse Van neobișnuit de agitat. Vreau să spun orice legat de Agon.

   - Bine, uite o întrebare, spuse Miles. O mare parte dintre vânătorii familiei tale l-au abandonat pe Castor, așa că de îi ești tu loial?

   Lore abia că nu căzu când auzi răspunsul lui Van.

   - Castor este singurul....

   Van părea să se chinuiască să găsească vorbele potrivite.

   - Este singurul prieten pe care l-am avut vreodată. Singura persoană dornică să îmi fie prieten, bine?

   - Bine, răspunse Miles încet.

   - Nu... continuă Van. Nu face asta. Nu vreau să-ți pară rău pentru mine. Pur și simplu așa au stat lucrurile. Spre deosebire de restul oamenilor, Castor nu m-a desconsiderat niciodată pentru că nu voiam să lupt sau pentru că era un luptător relativ prost. Nici lui nu îi plăcea - și încă nu îi place - să lupte.

   - Aveam de gând să fac o analogie cu relația mea cu ora de educație fizică, dar o să mă abțin, zise Miles. Având în vedere că sportul vostru implică omuciderea.

   Răspunsul tânărului îl făcu pe Van să râdă ușor.

   - Știu că ai impresia că sunt... dificil. Dar tot ce vreau este să îl protejez și să mă asigur că este în viață la finalul acestei stăptămâni. Nu l-am putut ajuta înainte, când cancerul a recidivat. Nu l-am putut convinge să oprească antrenamentul când vorbeam la telefon, chiar dacă îl extenua.

   - De ce a continuat să se antreneze, dacă se simțea așa de rău?

   - Din cauza lui Lore, zise Van. Nu voia să o dezamăgească, pentru că astfel ea și-ar fi pierdut partenerul și ar fi trebuit să iasă din program. Dar mai mult de atât, voia să o vadă. Întotdeauna voia să o urmeze, chiar dacă dădea de necaz.

   - Hei, zise Miles.

   Inima lui Lore se umplu auzind avertizarea din glasul amicului ei.

   - Vorbești despre prietena mea.

   Van oftă lung.

   - Întotdeauna am fost puțin gelos pe câtă atenție primea de la Castor. Sună stupid acum, că am crescut...

   - Oh, făcu Miles. Deci ești îndrăgostit.

   Van se înecă cu laptele.

   Miles își sprijini bărbia în palmă și așteptă, ridicându-și sprâncenele, interesat.

   - Nu avem genul ăla de relație, zise Van.

   - De parcă ai fi primul tip îndrăgostit în secret și fără speranță, zise Miles. Băiatul care mi-a pus mie capac era un fundaț din echipa de fotbal a liceului, atât de straight, că era practic un creion. Ei bine, un creion cu mușchi definiți și tendința de a răspunde oricui cu „gagiule”.

   Van râse. Miles rânji.

   - Nu am genul ăsta de sentimente pentru el, spuse Van în cele din urmă. Nu am avut niciodată.

   Miles spuse un „mhm” atotștiutor. Van sorbi din lapte și Miles făcu la fel cu ceaiul lui.

   - Și oricum, tu de ce îi ești așa de loial lui Lore? întrebă Van. Abia dacă știai ceva despre trecutul ei, și puținul pe care îl știai a fost o minciună.

   - Nu totul, zise Miles. Am știut dintotdeauna că i-a murit familia, dar nu cunoșteam detalii despre cum s-a petrecut tragedia sau ce s-a întâmplat cu ea în anii care au urmat. Lui Lore i-a trebuit mult timp să se deschidă față de mine. Gen... luni întregi după ce Gil m-a lăsat să închiriez camera liberă. A trebuit să sap puțin câte puțin, și a meritat, pentru că iubesc inima blândă pe care am găsit-o sub suprafața oarecum arogantă. Partea aia n-a fost niciodată o minciună. Este cu adevărat rar să găsești o persoană care te acceptă cu totul, și încerc să îi ofer același lucru în schimb.

   - Deci înțelegi, zise Van încet.

   Miles dădu din cap.

   - Știu că ai impresia că sunt un idiot fără minte.

   - Nu cred că ești...

   Miles nu îl așteptă să termine.

   - Și poate că sunt. Dar fac asta pentru ea.

   Lore se sprijini de perete, închizând ochii.

   - A fost un discurs bun, zise Van, pe un ton în care i se citea zâmbetul de pe buze.

   - Mulțumesc, zise Miles, sorbind ceaiul. M-am gândit că o să-ți placă. Toată lumea voastră este făcută din jocuri pe viață și pe moarte și mize epice. Trebuie să ajung la nivelul vostru.

   - Ar fi o lume mult mai bună, zise Van, dacă am ajunge la nivelul tău.

   Sunetele ce răzbăteau dinspre televizor se schimbară, fiind mai răsunătoare, mai pronunțate, pe când alerta de știri urgente suna din difuzor. Un moment mai târziu, telefoanele lui Miles și al lui Van vibrară și sunară în același timp.

   Lore merse direct în sufragerie și culese telecomanda de pe măsuța de cafea. Pe scări se auziră pași - Castor cobora și Atena urca din pivniță.

   Postul de știri locale apăru pe ecran. De data asta, în loc să se afle în fața perimetrului instalat în jurul centrului Rockefeller, un reporter cu un chip cunoscut - un bărbat alb, între două vârste - stătea în fața unei clădiri frumoase din piatră. Oamenii se plimbau prin fața ei, plângând sau vizibil șocați. Fețele lor erau colorate în roșu și în albastru de luminile mașinii de poliție din apropiere. Fumul se ridica prin înserare, ca un mănunchi de șerpi argintii.

   Lore se înclină mai aproape de televizor. Pe burtieră se derulau cuvinte care îi făcură sângele să îi înghețe în vine.

   „Trupurile a 2 copii descoperite în statuia vandalizată Chargind Bull..”

   Miles se așeză încet pe canapea, cu mâna la gură, pe când prezentatorul vorbea evident șocat.

   - Poliția a făcut descoperirea macabră când martorii au sunat la 911, după ce au observat mai întâi fumul și apoi focul de sub statuie. Se... se pare că statuii, care este goală pe dinăuntru, i-a fost tăiată o bucată astfel încât trupurile să poată fi închise înăuntru. Exită mai multe declarații încă neconfirmate ale unor martori cum că au auzit țipete venind dinăuntru când focul a fost aprins, dar Poliția din New York nu a concluzionat încă dacă cei 2 copii erau în viață sau morți când au fost așezați în statuie.

    Castor rămase în spate, cu fața întoarcă, ca să nu trebuiască să privească ecranul. Dar Lore refuză să-și dezlipească privirea de la televizor. Știa deja că, indiferent cine ar fi fost copiii - Unși sau Străini - era vorba despre două fetițe.

   - Oh, Doamne, zise Miles. Sunt doar... sunt doar niște copii.

   Lore știa că Wrath urma să se răzbune pentru ceea ce îi făcuse lui Belen, dar făcuse o greșeală presupunând că avea să o atace fizic. Direct. Nu emoțional. Nu așa.

   Lore nu avea să mai facă aceeași greșeală.

   Atena se apropie de televizor, studiind imaginile ce pâlpâiau pe ecran. Silueta ei se estompă în fața lui Lore și vocea prezentatorului dispăru dincolo de bârâitul de radio din urechile ei. Tot trupul i se aprinse de furie.

   Poate că Miles nu își dăduse seama, însă toți ceilalți știau că Wrath transformase faimoasa statuie din apropierea Wall Street într-un taur în flăcări - o metodă diabolică de tortură din lumea veche, prin care victimele erau coapte de vii în burta unui taur.

   - Poliția a ridicat corturi în jurul scenei crimei, dar un martor ne-a oferit, in exclusivitate, o fotografie făcută cu doar câteva momente înainte de sosirea lor, zise prezentatorul. Vă atenționăm că urmează imagini șocante și că Poliția din New York ne-a cerut să ascundem un mesaj lăsat de răufăcător, până când vor strânge mai multe informații.

   Imaginea se schimbă, arătând statuia înconjurată de cărbuni încinși și fum. Mai mulți oameni alergau spre ea cu extintoare, dar o femeie se oprise să citească ceva scris pe peretele cel mai apropiat de taur.

   Lore se întoarse spre Van, ca să îl întrebe dacă putea accesa o cameră de securitate, însă Van era cu un pas înainte, întinzându-i, cu o mână, o cană proaspătă de lapte cald lui Miles, și cu cealaltă sprijinind laptopul ce rula programul.

   Miles ridică privirea, mirat, luându-i cana din mână.

   - Mi-ar fi de ajutor, zise Van.

   Mâna lui atinse umărul lui Miles, dar tânărul se trase repede, înainte ca Miles să observe atingerea.

   - Știu că nu-i un joc, zise Miles. Înțeleg bine. Dar de ce ar face... așa ceva?

   Lore își mușcă obrazul în interior și simți gust de sânge.

   Degetele lui Van lunecau pe trackpad, derulând imaginea pe care o văzuse.

   - Ce? întrebă Lore. Ce este?

   Van întoarse ecranul și apăsă Play. Înregistrarea făcută în timpul nopții era neclară și avea un unghi înalt. Nuanța verzuie a imaginii făcea ca scnea să fie sinistră. 

   Șase vânători stăteau în jurul taurului, cu măștile parțial acoperite de glugile robelor negre. Unul dintre ei îngenunche să aprindă focul, care se stârni imediat. Un altul stătea lângă peretele cel mai apropiat de taur, folosind o pensulă și o mică găleată cu vopsea ca să picteze cuvintele pe suprafața deschisă la culoare. Literele roșiatice picurau, ca și cum ar fi plâns.

ADU-L ÎNAPOI

   Un mesaj îndreptat spre o singură persoană. Lore. 

   - Trebuie să eliminăm monstrul ăsta, se auzi fata spunând. Acum.

   - Așteaptă o clipă, zise Castor. Asta este exact ce speră să se întâmplate - o reacție emoțională. Ce înseamnă mesajul ăla?

   Atena o privi pe Lore, așteptând.

   „Nu o face”, îi șopti rațiunea. „Nu le spune...”

   Dar ce altă opțiune mai avea acum? Era nevoită să le spună ceva - dacă nu adevărul, atunci o versiune pe care ar fi putut să o creadă. Una care să nu stârnească suspiciunea Atenei sau să o pună pe Lore în postura de a face un lucru pe care jurase să nu îl facă vreodată.

   - Reveler... mi-a spus că Wrath mă caută pentru că el crede că am aegis-ul, zise Lore, în timp ce trupul aproape că i se cutremură sub puterea pulsului din vene.

   Zbârnâitul din urechi o asurzea iar, dar Lore continuă, încercând să vorbească cât mai calm.

   - Misiunea lui Reveler era să îmi dea de urmă mie și scutului.

   Van clipi.

   - Deci, ca să fim înțeleși...

   - Nu este la mine, zise Lore ferm, evitând privirea îngrijorată a lui Castor care se abătu asupra ei. Nimeni din familia mea nu a mai văzut aegis-ul de când cadmizii ne-au ucis neamul. Reveler a zis că a dispărut la finalul ultimei vânători. Bănuiesc că a fost cineva din interior.

   - Văd logica din spatele presupunerii falsului Ares, zise Atena.

   - Aveam 10 ani în timpul ultimului Agon, îi reaminti Lore.

   - S-ar putea să creadă că unul dintre părinții tăi l-a luat, zise Castor încruntându-se, și că ți-au spus unde l-au ascuns. La dracu - nu-i de mirare că vrea să te găsească cu orice preț.

   - Bun, zise Lore. Este mai mult decât bine-venit să încerce. O să îl așteptăm.

   - Avem nevoie de o strategie diferită, zise Castor, clătinând din cap. Una care să nu te pună direct în calea sabiei lui.

   - Da, spuse Miles repede, arătând spre Castor. Varianta asta, vă rog.

   - Ce idee ai? întrebă Van.

   - Trebuie să o găsim pe Artemis, zise Castor. Și să o convingem să se alieze cu noi.

   Atena pufni auzind propunerea.

   Chiar dacă Lore cunoștea celălalt motiv pentru care Castor voia să o găsească pe zeiță, se simți totuși zguduită de ideea de a căuta o ființă care îi dorea moartea așa de mult.

   - Pot încerca să caut iar, se oferi Van. Nu am mai văzut-o de când a plecat de la Thetis House... Ești sigur că vrei să o găsești cu adevărat, Cas? Nu îmi imaginez că se va lăsa recrutată cu ușurință.

   - Știu prea bine că vrea să îmi smulgă inima din piept și să o mănânce, zise Castor. Este cel mai bun copoi în vânătoare. Mai bună decât orice software - nu vreau să te jignesc.

   Van clătină din mână.

   - Dacă există o persoană care să poată da de urmele lui Wrath și să îi afle planurile fără a fi detectată, atunci ea este, zise Castor. Și sincer, ne-ar fi utilă ceva mai multă putere atunci când va sosi momentul să îl înfruntăm.

   - Dacă nu te omoară ea mai întâi, îi reaminti Lore.

   - Sunt de acord. Este o idee absurdă, insistă Atena. Lasă la o parte planurile inutile și concentrează-te la situația actuală. Nu avem nevoie de Artemis ca să îl ucidem pe impostor și nici ca să găsim aegis-ul sau poemul inscripționat pe el.

   Lore inspiră scurt, înțelegând mai bine ezitarea zeiței.

   - Nu am pomenit nimic despre aegis, îi spuse Castor, sau despre poem. Dar e bine să avem confirmarea faptului că ai prefera să îți vezi sora moartă, decât să riști ca ea să pună mâna pe ele. Ești așa de speriată de faptul că ar putea exista un singur învingător, fiică a lui Zeus?

   - Artemis nu va consimți niciodată să colaboreze cu ucigașul lui Apolo, zise Atena, ignorând veninul din cuvintele lui. Și din moment ce m-a rănit pe mine ca să se salveze, nu mă simt deloc înclinată să îi sar în ajutor. Cu toate acestea, sunt de acord că este nevoie de o nouă strategie pentru a împiedica planurile dușmanului nostru.

   Zeița se întoarse spre Van.

   - Mai ai alte cunoștințe despre afacerile și proprietățile lui? Poate că vom găsi acolo un punct sensibil.

   - Bineînțeles, spuse Van. Am documente despre toți liderii și bătrânii familiilor. Probabil că sună incredibil, dar am fost odată suficient de naiv să cred că aș putea neutraliza familiile făcând publice afacerile lor dubioase și punând să le fie confiscate averile și liderii arestați.

   - Și atunci, de ce nu ai făcut-o? întrebă Lore.

   - Pentru că Agonul este o hidră, zise Van. Nu contează că tai capii familiilor. Vor exista întotdeauna alți vânători care să le ia locul, și chiar dacă lumea ar fi aflat despre Agon, unii dintre ei ar fi continuat vânătoarea oricum.

   Lore înțelese atunci, într-un mod care nu îi fusese evident până în acel moment, că ei toți își doreau închiderea Agonului - doar că din diferite motive și prin metode diferite.

   - Înțeleg ce vrei să zici, spuse Castor. Dar există vreo informație care, oferită presei, ar atrage atenția asupra lui Wrath? Poate că are câțiva reprezentanți ai poliției și ai orașului în mânecă, dar nu se poate să îi fi corupt pe toți...

   - Știi unde își ține armele? îl întrerupse Atena.

   Chipul ei se concentră înfricoșător.

   - Unde le sunt ascunse trezoreriile?

   - Câteva dintre ele, spuse Van. Nu am nicio îndoială că au mai multe decât cele despre care știu că există aici în oraș și în străinătate.

   - Câteva ar fi suficiente, zise Atena.

   - Unde vrei să ajungi? întrebă Lore.

   - Există mai multe metode de a ucide un rege, zise Atena. Îi poți scurge viața din el sau îi poți răpi încrederea oamenilor săi.

   Van se prinse de idee.

   - Faptul că îi dăm de gol depozitele de arme s-ar putea să zguduie încrederea vânătorilor care au dat fuguța la el, crezând că este un lider și protector mai puternic.

   - Având în vedere că și-a trimis atâția vânători în căutarea Melorei și a zeilor rivali, aceste trezorerii și depozite de arme ar putea să nu fie atât de bine păzite ca în trecut, spuse Atena.

   - Ahileii loiali lui Castor au nevoie disperată de arme, spuse Van. Și presupun că același lucru se aplică și lui Iro și vânătorilor ei. Turele se schimbă la aceleași ore. Am putea ataca chiar mâine-dimineață.

   - Putem găsi alte arme, zise Castor încăpățânat. Un raid nu va face decât să îl determine să își dubleze eforturile de a o găsi pe Lore să își accelereze planurile. Avem nevoie de ajutor. Avem nevoie de cineva cu abilitățile lui Artemis...

   - Nu vom pierde timpul căutând-o acum pe Artemis, îl întrerupse Lore cu iritare.

   Castor îi căută privirea, ridicându-și sprâncenele a mirare. Vina o traversă ca o lance, dar Lore o ignoră. Atena avea dreptate. Artemis nu reprezenta decât o pistă care le distrăgea atenția în acel moment.

   - Băieți, spuse Van. Nu este obligatoriu să alegem. Le putem face pe amândouă. Voi derula o căutare continuă pentru Artemis în Argon...

   - Tocmai ai spus că nu ai putut să o găsești, zise Castor. Trebuie să ieșim și să o căutăm chiar noi.

   - Tot uiți faptul că și tu ești o țintă, spuse Lore, și că există încă vânători care își doresc o șansă de a deveni zei.

   Castor își încordă maxilarul.

   - O vom căuta după ce atacăm depozitele cu arme, bine? spuse Lore, îmblânzindu-și tonul. Cadmizii vor fi distrași și vor încerca să se regrupeze. Va fi mai sigur pentru tine să ieși în văzul tuturor.

   - Nu mă interesează siguranța mea, îi zise el.

   Nările lui Lore se umflară, inspirând adânc.

   - Păi, îmi pare rău, dar mie îmi pasă.

   Lore se întoarse spre Van.

   - Spune-le ahileilor care depozite pot fi atacate și spune-mi ce loc și oră să îi transmit lui Iro.

   Van se uită la Castor. Acesta încuviință.

   - Voi programa căutarea, îi promise lui Castor. Și voi folosi și mai mulți spioni...

   Telefonul lui Van vibră pe masă. Îl ridică și ecranul îi lumină pielea întunecată în timp ce citea noul mesaj.

   - Sursa cadmidă îmi spune că are informații care ne-ar putea interesa, în legătură cu următoarea mișcare a lui Wrath.

   Inima lui Lore sări din piept.

   - Dar...?

   - Nu cred că mai este o idee bună, spuse Van. Nu după tot ce s-a întâmplat cu Belen și acum asta - ceva sună dubios. Insistă să se întâlnească cu Miles.

   - Pentru că te urăște, îi aminti Miles. Pot merge.

   - Poți, dar asta nu înseamnă că ar și trebui, zise Van.

   - De câte ori trebuie să-ți demonstrez că te înșeli? întrebă Miles. Pot...

   - Nu, se răsti Van, răsucindu-se spre el. Nu ești ca noi, așa că nu ai un cuvânt de spus, bine?

   Miles se ridică, pe măsură ce confuzia se preschimba în furie, văzând răceala de pe chipul lui Van.

   - Și tu nu ai dreptul să îmi spui ce să fac. Chiar este nevoie să-ți amintesc că nu ați fi ajuns așa departe fără mine?

   - Wrath tocmai a ucis 2 copii nevinovați, îi reaminti Castor. Dacă asta este un soi de capcană, nu pot decât să îmi imaginez ce este în stare să îți facă ție.

   Miles se apropie de Lore până ce ajunse în colțul opus al camerei, față de ceilalți.

   - Atunci, este un lucru bun că nu mă va prinde.

   - Facem lucrul ăsta pentru cele două fetițe, insistă Lore.

   Castor o fixă cu o privire pătrunzătoare.

   - Care dintre ele?

   Lore îngheță. Inspiră profund și ținu aerul acolo până ce pieptul începu să o doară.

   - Voi merge cu Miles, zise Castor. M-aș simți mai bine să știu că este cineva acolo care îl poate proteja.

   - Pentru că eu nu sunt în stare? se răsti Lore. Dacă merge cineva cu el, eu voi fi aceea.

   - Nu, zise Miles. Adică, mulțumesc amândurora, dar nu vine nimeni cu mine. Tipul este țăfnos și nu va fi de acord să vorbească dacă suspectează că am adus pe cineva cu mine. Și s-ar putea să aibă informații de care chiar avem nevoie, sau cel puțin să ne ofere o pistă spre actualul bârlog al lui Wrath.

   Van rămase cu ochii ațintiți asupra lui Castor, căutând să îi audă răspunsul.

   - Vrea să vă întâlniți mâine-dimineață. Ar fi în jurul orei la care ar trebui să atacăm depozitele cu arme, când se schimbă turele vânătorilor care le păzesc.

   - Dacă istețul Miles crede că va avea succes, zise Atena, nu aveți niciun motiv să stați în calea lui și să îl respingeți.

   Lore simți iar ochii lui Castor. Inima începu să i se revolte în piept înainte a a auzi glasul slab al lui Miles zicând:

   - Lore?

   Poate... poate că era prea riscant să meargă la întâlnire acum, când Wrath era așa de furios. Dacă punea cumva mâna pe Miles, Lore nu s-ar fi putut ierta niciodată. Cu cât se gândea mai mult, cu atât Lore se întreba dacă nu cumva Castor avea dreptate cu ideea de a sta ascunși, concentrându-se asupra găsirii lui Artemis, în loc să atace depozite cu arme.

   Dacă o putea convinge pe zeiță să se alieze cu el - și acesta era un „dacă” mare și mortal - atunci nu ar mai fi trebuit să se bazeze pe informațiile sursei lui Van sau să își asume riscurile întâlnirilor cu el. Artemis putea da de urma oricui sau a orice, strângând informații după bunul plac.

   Ca și cum simțise furtuna ce se dezlănțuise în mintea ei, Atena se trase mai aproape. Zeița radia o siguranță calmă și, cumva, doar apropierea ei limpezi gândurile lui Lore. Dădu curaj nevoii ei și putere deciziei pe care o consideră justă și necesară.

   „Pentru fete”, se gândi ea. „Ceea ce făcuse Wrath merita o lovitură.”

   - Miles va merge la întâlnire, zise ea în cele din urmă. Vom ataca depozitele mâine-dimineață, în timpul schimbului de tură. Iar dacă spionul nu are informații despre locul în care se ascunde Wrath, vom începe să o căutăm pe Artemis după-amiază. Bine?

   Dar chiar în timp ce vorbea, Lore știu că Atena avea dreptate. Artemis nu avea să accepte niciodată să colaboreze cu ei și nu i-ar fi dat lui Castor informații despre moartea lui Apolo - dacă avea așa ceva. Poate că până atunci însă Wrath avea să iasă din gaura în care se vârâse și nu ar mai fi fost nevoiți să riște viața lui Castor, pentru a convinge o zeiță a cărei voință era mai puternică decât oțelul.

   Van încuviință. Chipul lui nu trăda nicio emoție.

   - Atunci, îți voi trimite informațiile pentru Iro.

   Lore abia îi auzi pe ceilalți care urcau scările, fără îndoială dorind să se recupereze în timpul nopții. Doar Castor rămase în urmă, cu o mână pe balustradă, privind-o pe Lore care își scoase telefonul.

   Fata scrise mesajul pentru Iro cu mâinile tremurânde.

   Am nevoie de ajutorul tău.

   Furia ce continuase să se strângă în ea se ridică precum fumul din corpul taurului încins, până ce fata simți gust de cenușă și mintea i se înfierbântă la amintirea cuvintelor sângerii lăsate pentru ea, pe zid.

   Până să își ridice privirea, Castor plecase deja.

TREIZECI ȘI TREI

         Aerul după-amiezii târzii era încărcat de umezeală, dar nu se compara cu atmosfera tensionată care se lăsase asupra casei.

   După ce primiseră vești de la ahilei că atacurile avuseseră lor fără probleme sau victime din partea lor, Lore mersese înapoi la culcare pentru câteva ore. Nu primise niciun alt răspuns de la Iro, în afară de mesajul scurt, scris după ce Lore îi trimisese indicații: Confirmat.

   Lore însă nu își făcea griji, mai ales după ce Van se întâlni cu unul dintre vânătorii ahilei și aduse acasă mai multe arme cadmide. Atenei îi făcuse o deosebită plăcere să le înșiruie, examinându-le pe rând, inclusiv o lance adevărată. Dar orice entuziasm simțise Lore cu privire la succesul misiunii dispăru înghițit de tăcerea sumbră a lui Van și a lui Castor.

   Când Lore nu mai putu suporta privirile acuzatoare ale lui Van, în timp ce acesta urmărea progresul lui Miles cu ajutorul lui Argos, și mai ales ușa închisă pe care Castor o ascundea în spatele lui, fata se întoarse în dormitorul ei. Acolo, observă, în cele din urmă, ce îi lăsase Miles pe măsuța de toaletă.

   Medalionul în formă de pană de pe lănțișor clipi în lumina soarelui.

   Fata ezită un moment, atingând ușor marginea obiectului.

   „Niciodată liberă”, se gândi ea.

   Lore făcu lănțișorului vânt cu palma în micul coș de gunoi de lângă măsuță. Dar îi simțea prezența, chiar dacă nu îl mai putea vedea. Vrând să scape de el - de casă - Lore deschise o fereastră și se strecură pe scara de incendiu, urcând spre acoperiș. Acolo, privi norii grei și plumburii ce se rostogoleau în depărtare.

   Lore privi peste umăr, auzind pe cineva pe scara de incendiu, dar se relaxă văzând cine era.

   - Nu ar trebui să stai aici.

   Atena privi de jur împrejurul acoperișului sumbru al casei. Dincolo de locul în care se așezase Lore, nu erau prea multe lucruri de văzut: două scaune de grădină și o unitate de aer condiționat. Într-adevăr, nimeni nu ar fi trebuit să stea acolo sus, dar Miles și Lore urcau acolo uneori, când vremea era frumoasă, și beau vin. Vorbeau despre cum ar fi putut valorifica acoperișul - poate să organizeze o mică grădină - dar asta fusese înainte de moartea lui Gil.

   Înainte ca Hermes să plece, se corectă Lore, frecându-și brațele. Se întoarse iar spre norii argintii de furtună, ce se strângeau la răsărit.

   Zeița ocoli celălalt scaun, alegând să se așeze pe suprafața dură a acoperișului. Își trase lancea în poală și începu să ascută ambele vârfuri cu o gresie luată din bucătărie.

   - A fost Hermes.

   Lore nu era sigură de ce îi fusese mai ușor să îi spună zeiței. Poate pentru că știa că zeița, intensă precum tăișul unei săbii, nu ar fi încercat să o consoleze și să o convingă să discute cu ea.

   - Ce este cu el? întrebă Atena, lăsând gresia la o parte.

   - Bărbatul pentru care am lucrat - persoana căreia i-a aparținut această casă și care mi-a lăsat-o mie.

   Lore își înghiți nodul din gât.

   - A fost Hermes mereu. Când a dispărut, el a venit aici. Reveler mi-a spus în muzeu.

   - Ah, făcu Atena.

   Apoi adăguă precaută.

   - Și tu îl crezi pe impostor?

   Lore dădu din cap.

   - Aparent, și Hermes a crezut că am aegis-ul. Trebuie să fi fost dezamăgit când și-a dat seama că nu este la mine și că a depus atâta...

   Vocea ei se sparse într-un mode pe care îl ura.

   - Și că a depus atâta efort să îmi facă pe plac, pentru nimic.

   Buzele Atenei se strânseră, formând o dungă subțire.

   - Totuși, nu înțeleg, zise Lore. Reveler a spus că Hermes se simțea îndatorat față de mine și că voise să îl împiedice pe Wrath să pună mâna pe aegis...

   - Este limpede că Hermes a descoperit existența poemului, zise Atena, și a sperat că se poată folosi de el ca să scape de Agon.

   - Fie asta, zise Lore, fie nu știa nimic și își dorea doar scutul pentru a-l folosi în următorul Agon; s-o fi gândit că i-l voi da de bunăvoie dacă e bun cu mine. Dar de ce să se simtă îndatorat? De ce să fi pus la cale un plan așa de elaborat ca să intre în viața mea, când nu m-a întrebat nimic despre trecutul meu și nici nu m-a împins înapoi spre el? Mi-a dar chiar și o amuletă ca să mă ascundă de zei. Mi-a lăsat casa asta.

   - M-am întrebat și eu asta, zise Atena încet. Așa cum ți-am spus, ți-am urmărit povestea de-a lungul anilor și te-am căutat. Te-am văzut o singură dată, acum 3 ani, plimbându-te pe străzile din apropiere și te-am urmărit până acasă. Și totuși, de atunci, nu te-am mai zărit și, la începutul acestei vânători, nu am putut decât spera să te găsesc aici.

   Gândul că era posibil să treacă la câțiva pași de un zeu nevăzut o umplu pe Lore cu o groază ciudată, întârziată.

   - Îți amintești că purtam un colier? întrebă Lore. Unul cu un medalion în formă de pană?

   Zeița se gândi cu grijă la întrebarea ei.

   - Nu purtai.

   Trebuie să fi fost chiar după ce Lore se întorsese cu Gil - cu Hermes. Abia peste două săptămâni găsise lănțișorul pe noptieră. Bărbatul păruse să creadă că ziua ei de naștere era cea înscrisă pe pașaportul fals. Aniversarea reală deja trecuse.

   - Întrebi de ce ar lua Hermes parte la o asemenea șaradă? zise Atena. A făcut-o pentru că este viclean, pentru că i-a făcut plăcere. Totuși, nu este un neghiob. Dacă a crezut că ai aegis-ul, atunci a avut un motiv întemeiat. Așa că trebuie să te întreb din nou, Melora - scutul tatălui meu este la tine și se află în pericolul de a pica în mâinile impostorului Ares?

   Degetele și palmele lui Lore amorțiră ușor. Gândurile îi alergau prin minte într-un cerc continuu, pe când o groază o alerga pe cealaltă. Își împunse unghiile în carnea brațelor, folosind durerea ca să își revină.

   - Nu îl am, spuse Lore. Poate Hermes a aflat că Aristos Kadmou s-a mândrit în fața tatei cu locul în care îl ascunsese.

   - Într-adevăr.

   Zeița mormăi încet.

   Lore își aminti apoi ce spusese Belen.

   „Tu ești doar distracție. Scutul este doar o distracție.”

   Lore își cuprinse pieptul cu brațele, aplecându-se peste genunchi.

   - Crezi că este vorba de mai multe decât poemul - oare mândria lui Wrath este rănită de ideea că o fată a furată de la el?

   - Poate că are multe motive să și-l dorească. El vrea să știe secretul câștigării Agonului. Vrea să își dreagă mândria rănită de faptul că a fost păcălit de o fetișcană. Dorește să posede gloria aegis-ului ca simbol pe braț, zise Atena, și să îl folosească ca unealtă. Scutul poate chema tunetul și fulgerul, dar nu trebuie folosit în puterea lui deplină pentru a trezi frica în inimile celor care îl privesc.

   Zeița păru să stea pe gânduri, apoi continuă:

   - Dacă nu îi dai scutul de bunăvoie, va avea nevoie ca tu să îl mânuiești în numele lui, și va face orice îi va sta în putere să te oblige.

   - Spui asta ca și cum ți-ar păsa, zise Lore. De ce te prefaci că te interesează soarta mea, dincolo de termenii învoielii noastre?

   - Ca orice meșteșugar, zise Atena, ridicându-și capul spre ea, dacă văd potențial într-o bucată de material, mă simt împinsă să îi dau o formă măreață.

   - Ce chestie, venind tocmai de la tine, zise Lore.

   - Nu îți înțeleg acuzația, răspunse Atena simplu.

   - Nu ai fost niciodată sprijinul femeilor, elaboră Lore. Nu așa cum ai fost pentru eroii tăi. Dar ai fost întotdeauna mai mult decât fericită să le pedepsești.

   - Femeile și fetele au fost sub patronajul surorii mele și nu au intrat în responsabilitatea mea, zise Atena, accentuându-și cuvintele de avertizare. Nu îți datorez nicio explicație.

   Chipul Atenei o provocă pe Lore să continue, iar fata nu dăduse niciodată înapoi în fața unei înfruntări nechibzuite.

   - Știi de ce femeile vânători nu au voie să ia puterile unui zeu - cum au justificat bătrânii această regulă, întrebă Lore, lăsând anii de furie mocnită să îi umple pieptul ca un abur. Ei arată spre poemul originii, dar și spre tine. Spre faptul că tu ai ales să fii doar mentorul bărbaților eroi, în timpul călătoriilor. I-ai ajutat doar pe ei să dobândească kleos în luptă - singurul fel de kleos care contează pentru bătrâni. Pentru ei, tu ai fost întotdeauna o extensie a voinței lui Zeus.

   - M-am născut din mintea tatălui meu. Sunt o extensie a vrerii lui.

   Atena încordă maxilarul, preschimbându-și chipul într-o mască a furiei.

   - Prezența mea aici, acum, este tot ce îți trebuie să înțelegi ce se alege de aceia care perturbă ordinea naturală a lucrurilor. Care trădează tatăl.

  - Tu nu ai fost furioasă? întrebă Lore, auzindu-și vocea frângându-se. Cum poți să nu fii furioasă, când nici măcar tu nu ai avut libertatea de a decide cine sau ce voiai să fii?

   Zeița rămase tăcută, dar acum se citea ceva pe chipul ei - un soi de concentrare intensă.

   - Ai lăsat bărbații să îți folosească numele și imaginea ca să-și impună regulile - ai reprezentat ceea e doar ei puteau tinde a fi, spuse Lore. Dar cum rămâne cu noi, restul? Acelea dintre noi numite femei sau toți aceia care nu pot fi așa ușor clasificați?

   - Nu mi-am dat seama că darul meu meșteșugăresc aparține doar bărbaților, zise Atena. Sau că nu am apreciat niciodată acele femei care au dat dovadă de excelență în căminele lor și în grija purtată familiilor.

   Lore inspiră, cutremurându-se.

   - Știi, ceea ce face situația să fie aproape și mai rea este faptul că tu chiar te vezi ca pe mitul creat de bărbați. Tocmai ai pretins că te-ai născut din mintea tatălui tău, dar ai avut și o mamă, nu-i așa? Metis. Însăși înțelepciunea. Acela a fost darul ei, nu al lui Zeus, iar el v-a devorat pe amândouă ca să se salveze și și-a asumat-o. Dacă o negi e ea, negi cine ești. Negi lucrurile de care sunt capabili bărbații.

   - Știu prea bine de ce sunt capabili, copilă a lui Perseu, zise Atena glacial.

   Lore tresări auzind numele strămoșului ei.

   - Îți exprimi opiniile cu o siguranță nemeritată, spuse Atena. Totuși, nu eu sunt cea cu care te înfrunți acum. Furia ta nu este îndreptată spre mine, ci spre tine însăți. De ce?

   Lore își trecu mâna prin păr, agățându-se de el.

   - Ești așa de mânioasă. Am simțit asta din momentul în care am pus ochii pe tine, iar de atunci, mânia nu a făcut decât să crească, pe măsură ce ai încercat să o înăbuși, continuă Atena. Mă întrebi de ce nu mi-am folosit puterea așa cum ai folosit-o tu, îți pui singură piedici în calea atingerii adevăratului tău potențial. Nu te-aș fi luat drept o asemenea lașă.

   „Nu sunt specială sau aleasă.”

   Lore își apăsă pumnii pe ochi. Amintirea acelei concluzii era la fel de agonizantă așa cum fusese și ceea ce se petrecuse.

   - Nu îmi pun piedici, doar că... doar că nu îmi permit să mai fac vreo greșeală.

   Atena pufni batjocoritor.

   - Falsul Apolo s-a strecurat în mintea ta și te-a făcut să te îndoiești de tine. Știi ce trebuie să faci. El nici măcar nu știe cum a căpătat puterea.

   Lore ridică privirea.

   - Credeai că nu voi afla adevărul? întrebă Atena. Din moment ce îi întreabă fățiș pe cei pe care îi întâlnește despre moartea fratelui meu? De ce ar părea să își disprețuiască și să își urască puterea? De ce ar vrea să o caute pe sora mea, știind că ea nu vrea decât să îl ucidă?

   - El... începu Lore, nesigură.

   Nu voia să discute despre asta. Simțea că îl trădează pe Castor.

   - Nu vrea ca eu să merg prea departe.

   - Și tu nu ești capabilă să hotărăști singură care este acea limită? întrebă Atena. Te bazezi mai mult pe judecata lui, decât pe a ta?

   - Încearcă să mă protejeze, zise Lore.

   Asta făcuse Castor întotdeauna, așa cum și ea încercase, în felul ei, să îl protejeze pe el.

   - De cine? De ce? întrebă Atena. De tine însăți? De tot ceea ce ai putea deveni dacă accepți cine ești, și nu cine dorește el să fii?

   Lore și-ar fi putut pune viața în mâinile lui Castor - știa că el nu ar fi rănit-o niciodată intenționat. Dar felul în care o privise când o prinsese din urmă în Central Park, șocul și dezgustul de pe chipul lui...

   Poate că el chiar nu înțelegea. Cei 7 ani pe care îi pierduseră nu păruseră niciodată mai lungi.

   - Urăsc Agonul... zise Lore.

   - Nu, o întrerupse Atena. Nu cred. Urăști prețul pe care l-ai plătit, dar te-ai născut în lumea asta. Îi aparții. Este dreptul tău din naștere. Ai fost întotdeauna menită să capeți glorie, dar șansa ți-a fost răpită, iar acum nu te vei simți niciodată satisfăcută - întreagă - până nu posezi ceea ce meriți de drept.

   În mintea ei, Lore se auzi spunând: „Numele meu va fi legendă”.

   - Nu este vorba de merit, spuse Lore, forțându-se să vorbească. Nu vreau să devin un monstru, ca ei.

   - Nu ești un monstru. Ești o războinică, zise Atena. Și dacă nu ai fi fost menită pentru un rol mai măreț, atunci ai fi pierit odată cu familia ta.

   - Nu spune asta, șopti Lore.

   Dorința o sfâșie. Gândul că nimic din ce se întâmlase nu fusese din vina ei, că nu fusese în zadar - tot sufletul ei tânjea ca aceste lucruri să fie adevărate.

   - Sunt alte lucruri mai rele decât monștrii, zise Atena.

   - Asta este ceea ce ți-ai spus singură când ai pedepsit-o pe Arachene pentru mândria ei? întrebă Lore. Când ai preschimbat-o pe Medusa?

   Zeița păru confuză.

   - De ce mă acuzi pomenind-o pe Medusa?

   - Poseidon a violat-o în templul tău și, în loc să îl oprești, în loc să îl pedepsești pe el, tu... Ai făcut din victimă răufăcător. Ai transformat-o într-un monstru și apoi ai trimis pe cineva să o ucidă.

   - Asta este ceea ce crezi? întrebă Atena.

   - Tatăl tău, frații tăi... au luat femei cu forța. Cum de nu ai putut înțelege experiența Medusei, când Hefaistos a încercat să te forțeze?

   Lore inspiră adânc, calmându-se.

   - Au luat tot ce au vrut. De ce și-ar trata bărbații Agonului femeile și fetele cu mult mai diferit? Ne-au făcut să credem că viețile noastre ne aparțin, în timp ce ne-au petrecut zgarde în jurul gâtului. Chiar și G... Hermes. Pot trage de lesă oricând.

   - De aceea ți-ai abandonat destinul de războinică? întrebă Atena. Nu ți-ai dorit să fii controlată? Aș fi zis că moartea familiei tale a stat la baza deciziei, dar ți-ai continuat antrenamentul, nu-i așa? Totuși, ceva te-a împins să ieși din vânătoare... din lumea aceasta.

   Timp de ani buni, Lore refuzase cu îndărătniie să-și amintească ce se întâmplase în noaptea aceea. Sperase că dacă o ascundea suficient de adânc în inima ei, nu avea să se simtă atât de îngrețoșată sau de speriată de ideea de a-și asuma răspunderea.

   Dar Lore se auzi vorbind acum, rostogolind cuvintele cu o asemenea forță, că nu era sigură dacă s-ar mai fi putut opri.

   - Când tatăl lui Iro a luat locul Afroditei, el nu avea niciun fiu, începu Lore să explice, și nicio rudă apropiată de sex masculin. Un văr de-al doilea a devenit arhonte interimar al odiseilor. Nu a călcat niciodată pe proprietate în primii 2 ani în care am locuit cu ei. În acel timp, m-am concentrat asupra antrenamentului cu Iro. Mi-am spus că, deși nu mai aveam nimic altceva, îmi rămăsese Agonul. Puteam încă să îmi onorez familia.

   Atena o privi, așteptând.

   - Și apoi, noul arhonte al odiseilor a sosit. A rămas în casă. Părea să fie pretutindeni, urmărindu-ne cu privirea. Spionându-ne de la fereastră în timp ce ne antrenam, la masă, pe când înotam în lac... zise Lore, strângându-și pumnii. Găsea orice scuză ca să pună mâna pe mine - să îmi corecteze postura când nu era nevoie, să îmi mângâie brațul sau piciorul când trecea pe lângă mine. Instructorul mi-a spus să nu vorbesc nimic despre asta, altfel arhontele avea să afle cât de nerecunoscătoare eram pentru preferința și atenția pe care mi le arăta. Aveam să fiu aruncată în stradă fără nici măcar un cuțit ca să mă apăr. Fără bani, fără viitor.

   Pumnii lui Lore se strânseră și mai tare.

   - Într-o noapte, după cină, arhintele mi-a spus să merg în biroul lui și să îl aștept acolo, a continuat ea. Ceilalți prezenți la masă trebuie să fi știut ce urma să se întâmple, dar nu au făcut nimic. Servitorii au întors privirile. Iro era așa de entuziasmată. Credea că voia să îmi ofere un loc printre leoaicele lui.

   Lore trebui să inspire adânc, ca să găsească cuvintele potrivite. În gură simțea un gust amar.

   - Biroul lui era întunecat, cu excepția focului din vatră. A încuiat ușa. Mi-a spus că nu aveam să mai continui antrenamentul, ci să îi servesc doar lui. Nevoilor lui.

   Atena șuieră.

   - Am știut că avea dreptate. Nu aveam pe nimeni. Nu aveam familie. Acela a fost momentul când mi-am dat seama că viitorul meu se afla complet în mâinile lui - era doar....

   Lore inspiră iar.

   - A pus mâinile pe mine. Și-a lipit gura de a mea și m-a împins în masă. Era mai mare. Mai greu. Și m-am gândit - „nu sunt specială și nici aleasă”. Acela fusese scutul pe care îl folosisem ca să mă apăr de adevăr timp de ani buni - certitudinea că eram menită pentru un lucru măreț. Dar în acea clipă, avându-l deasupra mea, atunci am înțeles ce era lumea. Am înțeles că întotdeauna avea să fie un bărbat hotărându-mi soarta, fie că era tata, un arhonte sau un soț.

   Ochii zeiței străluciră, aprinși de scântei ce formau spirale sălbatice. Lui Lore îi aduceau aminte de focul ce ardea atunci în birou, de cât de luminos i se păruse pe măsură ce groaza îi pătrundea în suflet.

   - Nu am avut niciodată de ales, zise Lore. Mi-a răpit ultima dintre iluzii. Zeii erau dușmanii. Celelalte familii. Numai arhontele casei din care provenea mama mea - familia care mă primise în sânul ei. Mă adăpostise.

...........................................