Lore, Alexandra Bracken

..........................................

2-5

              Butonul sertarului îi intrase în șold. Trupul ei se mișca pentru a se proteja, când mintea ei nu mai putea face nimic.

   Degetele ei prinseră butonul din metal rece. Trăsese și băgase mâna în sertar. Arhontele își apăsa trupul pe al ei și gestul acela nu semăna deloc cu ce știa dintr-o luptă.
   - Am găsit cuțitul pentru scrisori. M-am tăiat trăgându-l afară. El mi-a cuprins bărbia și mi-a tras capul pe spate, ca să mă uit la el.

   Îi sfâșiase gulerul cămășii. Materialul cedase ușor, dar nu la fel de ușor precum pielea de pe gâtul lui.

   - Mi-am dat seama că mereu avusesem de ales, chiar dacă eu nu văzusem oportunitățile, zise Lore. Și am ales. Am ales să nu îi aparțin. Am ales să îl ucid, astfel încât să nu mă rănească pe mine sau pe nimeni altcineva.

   Amintirea sângelui ce curgea, pătând pielea lui albă și rochia fetei, greutatea lui, căzând moale deasupra lui Lore și încercând să o ucidă cu ultimele puteri, reveniră în memoria fetei ca un val de apă înghețată. Lore își atinse cicatricea lungă de pe față, ultima tăietură pe care el o făcuse când fata scăpase de sub el. Pielea i se acoperise de sudoare și Lore începu să tremure, abia putând să respire.

   Dar ceea ce Lore își amintea cel mai bine din acea noapte era mânia. Felul în care furia îi consumase teama și șocul și devastarea și îi dăduse resursele necesare ca să supraviețuiască.

   Lore făcuse ceea ce fusese antrenată să facă, înfingându-și cuțitul în el până ce nu se mai mișcă și din plămânii lui nu se mai auzi nicio răsuflare. Furia fusese cea care o purtase, cu picioarele goale, peste câmpuri și drumuri de pământ. Furia fusese aceea care o ținuse în viață și în mișcare. Furia ei o hrănise când i se făcuse foame.

   Și apoi Lore făcuse exact lucrul de care o acuza Atena. Își suprimase mânia, o micșorase, făcând-o să pară nerelevantă și nemeritată. Și apoi Hermes o găsise, când aproape că își irosise toată furia.

   - De asta.... zise Lore, ezitantă. De asta este așa de... Mă ucide că m-am înșelat în legătură cu Gil. Ar fi trebuit să fiu mai isteață. Eram isteață. Am lăsat garda jos, chiar și după ce s-a întâmplat cu arhontele, pentru că am crezut că alegeam singură. Că el nu avea să mă rănească sau să mă controleze așa cum încercaseră să facă bărbații din Agon.

   - Dar nu îți regreți acțiunile din acea noapte? întrebă Atena.

   Lore clătină din cap. Tot ce regretase vreodată era că o părăsise pe Iro.

   - Aceasta este pentru că faptele tale au fost justificate. Ai făcut ceea ce a fost necesar, zise Atena. Așa cum și acum acționăm din nevoie. Te temi de judecata celorlalți cu privire la misiunea noastră de a-l prinde pe impostorul Ares, dar nu îți vei regreta alegerile îndată ce el va fi mort - ci doar oportunitățile pe care le vei pierde dacă fricile celorlalți te vor face prizoniera îndoielii.

   - Este...

   Lore închise ochii.

   - Nu este așa de simplu. Eu nu...

   „Nu vreau să-mi amintesc ce bine e să ai un scop”, termină ea gândul în tăcere. „Nu vreau să uit de ce a trebuit să părăsesc Agonul, când mie îmi pare așa de potrivit.”

   Niște copii țipară unii la ceilalți pe când își alergau bicicletele pe stradă. Hohotele lor vesele părură să spargă tăcerea. Lore se întreba dacă se simțise vreodată atât de lipsită de griji.

   - Am dat putere furiei tale, zise Atena încet.

   Lore se întoarse spre ea, confuză.

   - Am transformat-o pe Medusa, continuă Atena, astfel încât să fie protejată de cei care ar mai fi vrut să o rănească.

   - Ce prostie. Nu i-ai dat de ales, nu-i așa? relică Lore. Iar acum, istoria și-o amintește ca pe un răufăcător care a meritat să moară.

   - Nu. Aceasta este imaginea pe care i-au zugrăvit-o bărbații, prin artă, prin povești, zise Atena. Și-au imaginat-o hâdă pentru că se temeau să întâlnească privirea adevărată a unei femei, să fie martorii furtunei puternice ce vuiește înăuntru, așteptând. Ea nu a fost înfrântă de atacul unchiului meu. A renăscut ca o ființă ce putea privi lumea fără frică. Nu asta a făcut neamul tău preț de secole întregi - a privit lumea de după masca ei?

   Lore aproape că tresări pe când cuvintele îi pătrundeau în minte.

   Perseizii purtaseră masca gorgonei - masca Medusei, cu buclele ei din șerpi, cu gura strânsă într-un soi de hotărâre cumplită - timp de secole. Măștile ambilor ei părinți fuseseră luate când apartamentul lor fusese curățat și trupurile îngropate.

   Lore nu fusese suficient de mare ca să aibă propria mască, deși una dintre amintirile ei cele mai clare era legată de momentul când scoasese masca mamei ei din învelișul ei de mătase și-o dusese la față. În cele din urmă, șerpii de bronz de sub degetele ei mici și imaginea pe care o văzuse în oglindă o făcuseră să se simtă puternică.

   Acum, Lore își simțea doar stomacul strâns. Câți bărbați, inclusiv tatăl ei iubit, purtaseră acea mască și furia din privirea Medusei, contorsionând-o în ceva ce le servea lor? Familiile purtau măști întruchipând cele mai importante reușite și crime ale strămoșilor, nu ca să onoreze monștrii teribili ai epocii, ci pe post de trofee.

   - Strămoșii tăi au folosit scutul ce îi purta capul, zise Atena. I-au folosit puterea până când au pierdut-o. Dacă scutul este menit să fie purtat de cineva, atunci tu ești acea persoană - tu, cea care cunoaște întunericul din inimile bărbaților și refuză să se teamă.

   Lore se putea vedea purtând scutul cu atâta limpezime; își vedea chipul oglindind expresia macabră a Medusei, turnată în argint. Nu exista teamă sau rușine în acel gând și nici regretul agonizant care o oprise chiar de la a-i pronunța numele ani de zile.

   Aegis-ul trebuia purtat de ea. Da, era dreptul ei, dar chiar mai mult de atât - reprezenta tot ceea ce avea de câștigat și tot ceea ce își dorise cu adevărat să devină. Nu minciuna de care Hermes o convinsese, ci foamea puternică ce o poseda încă.

   Dacă putea folosi scutul împotriva lui Wrath, dacă chipul Medusei și al ei înseși erau ultimele lucruri pe care le vedea noul zeu când sângele i se scurgea din vene, asta însemna că totul meritase.

   Însemna că familia ei nu murise degeaba.

   - Dar... i-ai dat scutul lui Perseu, spuse Lore. Acela pe care l-a folosit ca să o ucidă. L-ai ajutat și i-ai fost prietenă.

   Atena își răsuci lancea în poală.

   - Mi-am îndeplinit rolul în jocuri obscure și am trăit la mila altor zei mai puternici. M-am aprins repede și m-am bucurat să lovesc în aceia care mi-au rănit mândria și m-au dezonorat.

   Primele picături de ploaie începură să cadă, răpăind ușor pe acoperiș. 

   - Ai fi putut să îi oprești, șopti Lore. L-ai fi putut opri pe Poseidon.

   Fața Atenei se urâți, schimonosită de o furie rece.

   - Ascultă, Melora: chiar și zeii sunt la voia destinului. Chiar și zeii servesc unui stăpân. Am făcut multe lucruri, și printre ele se numără acela că m-am întors împotriva unei făpturi mai slabe când nu am avut puterea să pedepsesc o alta mai puternică decât mine.

   Atena se opri, plimbându-și degetele asupra corpului lancei ei.

   - Există o poveste mai presus de noi, o țesătură ce se întinde până departe, făcută de mâini mai puternice decât ale mele, spuse Atena. Poți să spui că îi sunt complice și poate că acesta este adevărul. Dar eu o numesc supraviețuire.

   - Cum poți fi așa de sigură că destinul ți-a fost deja scris? întrebă Lore. Dacă ai avut întotdeauna posibilitatea de a trăi așa cum vrei și nu ai văzut-o?

   Atena pufni batjocoritor.

   - Tot ce mi-am dorit vreodată este să fac ceea ce mi-a fost scris să fac.

   - Și care ar fi acel lucru? întrebă Lore.

   - Să ghidez inimile războinicilor, mințile filosofilor și mâinile artizanilor, zise Atena. Și să nu mai eșuez niciodată în a apăra un oraș aflat sub protecția mea.

   Zeița se ridică în picioare, privind clădirile din depărtare.

   - Un ultim lucru asupra căruia te înșeli, spuse Atena pe când se întoarse ca să intre în casă. Nu am ales să fiu mentorul femeilor în aventuri grandioase, dar le-am dat sfatul meu. Nu am făcut-o din răutate sau din credința că ar fi creaturi inferioare. Mai degrabă, am simțit că, înnobilând una dintre ele în felul acesta, mi-aș dezonora adevărata prietenă, ce nu a cunoscut egal în viața sau în moarte.

   Pallas. Atena vorbea despre tovarășa alături de care crescuse, aceea pe care o ucisese accidental, în timpul antrenamentului. 

   Atena se întoarse la scara de incendiu din spatele casei, coborând spre fereastra de dedesubt.

   - Singurul lucru de care m-am temut vreodată este să fiu neputincioasă. Să nu fiu capabilă să protejez oamenii pe care îi iubesc. Dar nu știu ce se va întâmpla cu mine dacă cedez, spuse Lore. Dacă cedez în fața acestor sentimente. Acestor dorințe.

   Zeița nu își întoarse capul.

   - Vei fi transformată.

   Ploaia se înteți, răpăind cu mai multă putere pe pielea ei, dar Lore nu se putea clinti. Pentru prima oară după zile întregi, poate chiar ani, mintea ei era limpede. Lore se agăță de durerea ascuțită din ea și nu se retrase. O ținu strâns și așteptă să o muște.

   Fulgerul despică cerul deasupra ei ca un scut lovind un scut. Trecuseră ore de când urcase e scara de incendiu și Miles avea să ajungă curând acasă, dar Lore tot nu se putea mișca. Nu putea face nimic altceva decât să lase ploaia să o ude.

   Telefonul îi vibră în buzunar, smulgând-o din visare. 

   Lore se ridică și scoase telefonul. Mesajul era de la Miles. Lore oftă ușurată și dădu să se logheze, ca să îi răspundă, însă telefonul ei vibră iar și iar, repetând același mesaj.

   ajutor

   ajutor

   ajutor

TREIZECI ȘI PATRU

      - De ce nu funcționează?

   Mâna lui Lore tremura când îi întinde telefonul lui Van. El îl luă, chinuindu-se să-și stăpânească furia.

   - M-a obligat să accept să ne putem urmări reciproc, continuă ea. Asta a fost înțelegerea noastră...

   - Tu împărtășești localizarea cu el, zise Van sec. Probabil că a uitat să își seteze telefonul sau cineva a dezactivat funcția. În orice caz, trebuie să plecăm. Dacă îți pot urmări telefonul, casa asta este compromisă.

   Castor stătea în spatele ei, sprijinit de trepte. Nu spuse nimic, ceea ce, în sine, spunea totul. Nici el și nici Van nu voiau să-i întâlnească privirea.

   - Nu plecăm, zise Lore. S-ar putea să nu fi fost răpit. Poate este doar rănit sau se ascunde sau...

   - Sau mort, termină Van, rece. Ceea ce este exact lucrul despre care te-am avertizat că se va întâmpla dacă nu îl convingi să plece.

   - Nu face din ea dușman pentru că a crezut în abilitățile lui, interveni Atena. I-ai vorbit rău de mai multe ori și ai încercat să forțezi o alegere pe care el a luat-o de bunăvoie. Melora nu este responsabilă pentru ce i s-a întâmplat.

   Lore voia ă o creadă. Voia să o creadă, mai mult decât orice pe lume.

   - Credeam că îl supraveghezi.

   - L-am supravegheat, dar am fost nevoit să răspund al un apel, zise Van. Nu îndrăzni să mă scoți pe mine vinovat. Dacă tu crezi că nu simt...

   Van se opri.

   - Caută-l din nou pe Miles, cu Argos, spuse Castor stins, întorcându-se deja. O să stau de pază pe acoperiș. Ar trebui să pot vedea pe oricine apropiindu-se și să câștigăm ceva timp ca să fugim dacă Wrath și vânătorii lui încearcă să ne atace.

   Atena merse să se așeze lâng bovindou, crăpând storurile romane ca să se uite la stradă.

   - Van merse în bucătărie ca să își ia al doilea laptop. În timp ce unul dintre computerele lui rula Argos, căutându-l activ pe Miles, îl folosi pe celălalt ca să vizioneze înregistrările salvate.

   - Aceasta este înregistrarea arhivată a unor camere stradale, de acum câteva ore, îi zise Van lui Lore.

   Tânărul derulă filmarea și împreună urmăriră cum Miles dispare după colțul unei clădiri.

   - La locul întâlnirii nu există o cameră de supraveghere, zise Van, frustrat. Era dezactivată.

   Lore se apropie de ecranul laptopului.

   - Nu avem cum să aflăm dacă s-a întâlnit sau nu cu spionul?

   Van clătină din cap.

   - Îmi imaginez că ar fi trimis un mesaj sau ar fi sunat imediat dacă exista vreo problemă.

   Miles apăru pe aceeași înregistrare câteva minute mai târziu. Pe chipul lui nu se citea nimic din triumful primei lui misiuni - acum, părea doar speriat. Programul sări la următoarea cameră, dându-i de urmă pe când intra pe strada Lexington. O altă cameră îl surprinse traversând strada în sensul opus traficului, încă privind în jur.

   Apoi filmul se întrerupse.

   - Asta-i tot? zise Lore gâtuită.

   Chipul lui Van era mai sumbru decât îl văzuse vreodată.

   - Aici l-a pierdut Argos. Fie se ascunde bine, fie a fost răpit.

   - La dracu, răsuflă Lore.

   Pulsul îi zvâcnea și respira din ce în ce mai neregulat. Începu să vadă negru în fața ochilor, în timp ce gângurile i se îndreptau cu rapiditate spre cea mai rea dintre posibilități.

   Celălalt computer scoase un bip. Van îl înșfăcă, îndreptându-și spatele când degetele lui zburară pe tastatură.

   „Nu Miles”, imploră ea tăcută. „Te rog, nu el...”

   O nouă înregistrare se încărcă. În film, o siluetă măruntă era îngenuncheată într-un fel de lac. Mâinile îi erau legate la spate și nu i se vedea decât profilul, dar Lore recunoscu hainele lui Miles.

   - Când s-a întâmplat asta? întrebă ea.

   - Chiar acum, spuse Van, aruncându-și ochii spre ceas. 6.21 p.m.

   - Poți să apropii imaginea? îl rugă Lore.

   - Nu pot, zise Van. Îți dai seama unde ar putea fi?

   Lore se apropie, cercetând filmarea. Groaza o împiedica să fie atentă la vreun detaliu.

   - Arată ca... lacul și cascada din spatele lui - cred că este în Morningside Park? Nu este departe de aici.

   - A fost lăsat acolo ca momeală, o avertiză Atena. Impostorul Ares trebuie să fi descoperit ce înseamnă el pentru tine. Avem nevoie de întâriri dacă vrem să îl ajutăm.

   Mintea lui Lore era năpădită de gânduri.

   - Cât de repede pot ajunge ahileii acolo?

   - Sunt în Brooklyn, răspunse Van. Chiar și cu mașina, tot ar dura cel puțin o jumătate de oră. Este posibil ca odiseii să nu fi plecat din Manhattan?

   Lore scoase telefonul.

   - O să aflăm imediat. Adu-l pe Cas.

   Lore scrise un mesaj pentru Iro, în timp ce Atena o privea.

   Am nevoie de ajutorul tău. Vino pe malul lacului, Morningside Park. Urgent.

   Dar Lore nu primi niciun răspuns.

        Morningside Park era un soi de graniță îngustă între cartierul Morningside Heights, cocoțat pe stâncile lui înalte de zeci de metri, și Harlemul de sub ele.

   Lore și Miles îl traversaseră de multe ori, dinspre 123rd Street spre 110th Street; de fapt, se întâlneau acolo după ce el ieșea de la cursuri sau pentru că el îi promitea să îi facă cinste cu prânzul.

   Pe Lore o neliniștise mereu să vadă frântura aceea din peisajul original al Manhattanului stând sfidătoare în fața clădirilor moderne din jur. Terenul accidentat refuzase să fie îmblânzit de dezvoltatori. Stânci negre întrerupeau câteva străzi și singura cale de a ajunge de o parte pe alta a drumului era să ocolești prin parc, pe jos, și să îi folosești multele trepte pentru a urca sau coborî panta abruptă.

   În timp ce se îndreptau spre una dintre intrările parcului, Lore zări o cameră de securitate în apropiere și o arătă celorlalți.

   - Toate camerele din parc transmit aceeași iamgine, la infinit, zise Van. Suntem în siguranță. Deocamdată.

   La înălțime, în depărtare, catedrala ștearsă St. John the Divine abia se zărea prin întuneric. Lore se gândi că era un loc foarte plin de dramatism pentru o eventuală confruntare.

   Chiar și luând în considerare furtuna ce se apropia, parcul era sinistru și tăcut. Fata înțelese în cele din urmă de ce, când descoperiră primul cadavru, chiar dincolo de poartă. O femeie, cu o săgeată înfiptă în spate.

   - Ce vești ai de la odisei? întrebă Atena.

   - Nimic, zise Lore. Dar nu vreau să mai așteptăm. Dacă vin, vin.

   Castor dădu din cap, pregătindu-se în timp ce se ridica de pe vine.

   - Să mergem.

   Apoi câinii începură să urle.

   Lore încetini pasul, înțelegând ce se întâmplă.

   - Oh nu, zise ea încet.

   - Ce? întrebă Van. Ce s-a întâmplat?

   - Nu Wrath ne-a întins cursa, zise Lore gâtuită.

   - E sora mea, zise Atena, strângându-și lancea în mâini. Artemis.

TREIZECI ȘI CINCI

         - Vin, îi avertiză Van.

   Zeci de câini, cu blana încâlcită și împroșcată de noroi alergau pe cărare, lătrând și scheunând. Unii dintre ei erau vagabonzi, alții păreau să fi fugit de sub nasul proprietarilor și aveau încă lese atașate de zgarde. Gurile lor spumegau.

   - Câini pentru încolțit prada, zise Atena dezgustată.

   Se înarmaseră cu arme mai bune, cadmide, și, deși Lore alesese un pumnal, zeița luase cu ea un cuțit mic și o lance, pe care o folosea acum ca să țină câinii la depărtare.

   Dulăii erau folosiți la vânătoare ca să fugărească și să încolțească prada. Lătrau și urlau ca să țină animalul pe loc până ce câinii de atac sau vânătorul soseau.

   Cu coada ochiului, Lore surprinse ceva negru strângându-se în copacii de dincolo de capul Atenei. Păsări și veverițe umpleau crengile, cocoțate una lângă cealaltă, într-o muțenie nenaturală, cu ochii strălucind auriu de puterea lui Artemis.

   Nu puteau nici măcar să fugă. Cursa avea să întărâte câinii și riscau să fie sfâșiați.

   - Vreo idee? întrebă Castor. Cineva?

   Câinii tăcură toți odată. Lore simțea că o strânge pielea capului din cauza privirilor nevăzute din jurul lor.

   Pe iarbă începură să se strângă pisici, cu blana de pe spate ridicată ca niște cuțite. Lore ar fi trebuit să știe că instinctul lui Artemis era să se ascundă printre sălbăticiuni, chiar și între granițele unui oraș din beton și oțel. Aveau să fie norocoși dacă auzeau măcar șuierul săgeții, înainte să le pătrundă în inimă.

   Câinii îi înconjurară. Cei din spate pășiră în față, mai aproape, în timp ce aceia din față se întoarseră și plecară înapoi pe cărare. Nu ca să îi ghideze, așa cum își dădu seama Lore, ci ca să-i împiedice să evadeze.

   - Stăm aici ca niște idioți și așteptăm să ne omoare? zise Lore, scoțând cuțitul din teaca prinsă la picior. Haide.

   Respirația ei îi răsuna tare în urechi în timp ce urmară cărarea ce ducea spre sud. Erau înconjurați de arbori viguroși și de o graniță densă de tufișuri. Cărarea se îngusta, iar drumul deveni de-a dreptul sufocant. Cărarea era presărată cu mai multe cadavre - bărbați și femei ce ieșiseră la alergat, alții veneau acasă sau se îndreptau spre muncă și spre școală.

   Întreaga ființă a lui Lore se strânse văzându-i, alimentându-i ura. Artemis avea să plătească pentru morțile lor. Atena avusese dreptate. Nu se putea discuta rațional cu sora ei. Castor putea încerca, putea spera, dar Artemis nu s-ar fi aliat cu ei în ruptul capului, și acum Lore nu mai avea de gând să accepte ajutorul zeiței nici dacă îl oferea.

   - Este ultima ta șansă să te întorci, impostorule, îl avertiză Atena. Nu mă voi osteni să te protejez de ea.

   Lore îl privi pe Castor.

   - Poate ar trebui să....

   Castor nici nu vru să audă.

   - Sunt aici pentru Miles și nu plec fără el.

   - Cum de a aflat că este implicat? șopti Lore.

   - Nu este evident? întrebă Atena. Ne-a urmărit mișcările. Avea nevoie de o metodă de a ne scoate din ascunzătoare.

   - Nu este chip să putem discuta cu ea? șopti Van. Este sora ta.

   Privind-o însă pe Atena, Lore se întreba dacă nu cumva făcuse o greșeală aducând-o acolo. Atena nu ar fi făcut nimic care să pună în primejdie viața fetei, căci ar fi însemnat să se pună singură în pericol, dar... nu și legase viața de a lui Castor. Ce o putea opri pe Atena să i-l ofere pe Castor pe tavă surorii ei, ca să reînvie vechiul parteneriat?

   „Eu”, se gândi Lore, privind mușchii puternici ai lui Castor încordându-se la fiecare pas.

   - Nu-i o bestie, ca să fie adormită, îi avertiză Atena. Când Apolo s-a dus, Artemis și-a pierdut mințile și a devenit doar jumătate de suflet.

   Castor nu spuse nimic în timp ce cerceta parcul slab luminat.
   Până să ajungă la heleșteu și la casca lui, ploaia măruntă se preschimbase într-o ploaie biciuitoare. Picăturile sfârtecau luciul apei verzui, făcând suprafața ei să salte într-un dans frenetic. În centrul apei, îngenuncheat și aplecat așa de mult în față, că nasul lui aproape atingea apa ce se înălța se afla Miles.

   Lore o rupse în pas alert, dar Castor o opri, obligând-o să se ascundă, cu ceilalți, în spatele unei bănci din apropiere.

   Fata cercetă zona din jurul lor, căutând vreun semn că ceva s-ar fi mișcat. Câinii se retraseră la marginea apei. Șezură, ascultători, așteptându-și următoarea poruncă. Lore le urmări privirile dincolo de parc.

   - Acolo! zise Lore, arătând cu degetul. Acolo este!

   Zeița înarmată cu arcul ei stătea în echilibru pe una dintre stâncile mai mici dintre cascadă și o salcie din care se scurgea ploaia.

   Lore își apără ochii de căderea furtunii. Fața zeiței era murdară de țărână și pe părul ei blond se odihnea o coroană de frunze și de spini. Tunica ei odată albastră era aproape neagră de sânge și de murdărie. Își ridică arcul, întorcând săgeata spre Miles.

   - Nu!

   Van sări peste bancă și alergă spre lac, plescăind prin apa rece, când Artemis eliberă săgeata.

TREIZECI ȘI ȘASE

      - Cas... dădu Lore să spună, însă noul zeu era deja în picioare.

   Din mâinile sale țâșni o explozie care arse săgeata și fărâmiță pietrele din jurul cascadei.

   Artemis se feri tocmai când Van se arunca peste Miles, ca să îl protejeze, dispărând între copaci. Castor și Atena alergară de-a lungul malurilor apei, pe urmele ei. Câiniii erau pe urmele lor, lătrând și mârâind.

   „O să atragă atenția cuiva”, se gândi Lore.

   Fata sări peste bancă și intră în lac.

   - Este...?

   Van întinse o mână, blocându-i drumul. Vocea lui era profundă și încărcată de furie.

   - Nu pune mâna pe el.

   Lore îngheță pe loc și stomacul i se strânse.

   - Trebuie să... Trebuie să îl ducem departe de aici.

   În glasul lui Van vibra mânia și tot corpul lui se cutremură de forța cuvintelor lui.

   - Tu întotdeauna - tu mereu faci asta. Totul gravitează în jurul dorințelor tale și toată lumea trebuie să... Doar... nu îl atinge.

   Lore nu știu ce să facă în afară de a rămâne pe loc pe când Van îl târî pe Miles din lac, spre străzile mai sigure din apropiere.

  - Ucigaș de zei! urlă Artemis din întuneric. Am așteptat momentul ăsta!

   Lore se scutură. Putea să înfrunte consecințele a ceea ce se întâmplase cu Miles mai târziu - acum, el era în siguranță cu Van și exista o problemă mult mai urgentă.

   Lore alergă pe cele mai apropiate trepte, oprindu-se când ajunse la cărarea îngustă. Nu putea vedea pe nimeni prin vălul de ploaie și tufișurile dense, dar auzea vocile răsunând cu ecou printre stânci. Se opri ajungând la cărarea următorului nivel și privi printre copaci.

   - Pleacă, soro! strigă Artemis. Știi că este al meu să-l ucid! Dacă mă trădezi din nou, tu vei fi următoarea sub săgețile mele!

   „Să o trădeze?” își zise Lore, nevenindu-i să cradă.

   - Vorbești despre trădare? tună Atena. După ce m-ai lăsat la mila noului zeu?

   - Și acum tu mă trădezi pe mine cu fiecare răsuflare a ucigașului fratelui meu, răspunse Artemis. Ar fi trebuit să îl aduci la mine. Mi-ai promis că este al meu.

   Lore încercă să alerge spre sunetul vocilor, dar păreau să vină de pretutindeni în același timp.

   - Ascultă-mă, îi strigă Atena. Stăpânește-ți emoțiile înainte să te distragă.

   - Ascultă, ascultă, ascultă! spuse Artemis, batjocoritor. Nu îți voi mai da niciodată ascultare. Țeși minciuni și promisiuni pe care nu intenționezi să le respecți. Tu ai adus năpasta asupra noastră - tu! Te-am urmat, și ne-ai condus la ruină!

   - Da, soro, dar acum am găsit o posibilitate de a sfârși vânătoarea, spuse Atena. Instrucțiuni noi. Ajută-ne să le găsim și ne vom întoarce acasă. Vânătoarea se va sfârși.

   - Nu ni se va permite niciodată să ne întoarcem acasă! mârâi Artemis. Când vei înțelege asta? Lumina tatălui nostru nu ne va mângâia niciodată. Nu îi vom mai fi niciodată în grații. Tot ce ne-a rămas este să ucidem vânătorii și zeii falși pentru ceea ce ne-au făcut. Să îi pedepsim pentru lipsa lor de credință. Dacă e să mor, atunci și ei trebuie să moară - începând cu el!

   Lore parcurse în grabă următoarele trepte, pentru a observa mai bine ce se petrecea. Stâncile de acolo erau securizate cu blocuri de piatră, făcând-o pe fată să se simtă ca și cum ar fi escaladat zidurile unui castel antic când ajunse la punctulde veghe din vârf. Fata se aplecă peste balustrada de beton, cercetând parcul cu privirea. Frica se lăsă în mintea ei precum ceața.

   „Acolo”, se gândi Lore.

   Atena și Castor o urmăreau pe Artemis, în timp ce ea îi conducea spre cărarea de mai jos și dispărură sub bolta de frunze.

   Lore porni imediat înapoi, pe treptele alunecoase. Era udă până la piele, dar nu mai simțea atingerea ploii. Sunetul crengilor rupte era călăuza ei pe când fata își croia cale spre zei. Aceștia ajunseseră din nou spre cascadă, la pâlcul de arbori din vârful ei, nu departe de una dintre cărări. Stâncile din ambele părți arătau mai mult ca niște bolovani uniți, plați, văzute de sus. Ieșeau deasupra heleșteului ca niște stânci mai mici și alimentau cascada cu ploaie.

   Atena se afla la o mică distanță de ceilalți zei, sfârtecând rețeaua de mărăcini, viță și crengi pe care sora ei o țesuse și o aruncase în calea ei. Castor și Artemis se întoarseră unul spre celălalt, mișcându-se cu zgomot printre copaci, pe măsură ce încercau să câștige controlul.

    Artemis își ridică arcul. Întinse mâna la spate, dar descoperi că nu mai avea săgeți. Aruncând arcul, zeița scoase un cuțit mic de vânătoare, pe care îl avea prins de mână. Castor era nevoit să sară înainte și înapoi ca să evite loviturile ei frenetice.

   Castor șuieră când lama îi tăie antebrațul și Artemis își dublă efortul, năpustindu-se ca să își infigă arma în gâtul noului zeu.

   - Nu!

   Lore alergă să culeagă lancea pe care o scăpase atena și o azvârli spre Artemis.

   Zeița o aruncă din calea ei cu ușurință și râse amar, dar Lore nu încerca să o ucidă. Voia doar să îi mai dea o șansă lui Castor, iar noul zeu profită. 

   Când Artemis se aplecă pentru a evita lancea, el îi lovi încheietura cu pumnul, făcând-o să scape cuțitul și o trânti la pământ.

   În sfârșit liberă, Atena porni spre ceilalți zei, auzind urletul sălbatic al lui Artemis. Ferocitatea lui făcu păsările să îi răspundă într-un cor înnebunitor de țipete. Artemis îl trânti pe Castor de pe ea și acesta se prăbuși în iarbă și noroi. Luă iar cuțitul și îl întinse, ținându-i pe Castor și pe sora ei departe.

   - Ascultă-mă, zise Castor, apăsându-și coastele cu mâna. Te rog... avem nevoie de ajutorul tău.

   Artemis păși cu grația unui cerb și cu furia incontrolabilă a unui mistreț înfuriat. Lore găsea un strop de umanitate în calculele reci ale Atenei, dar Artemis era doar instinct animalic. „Crudele ei mistere”, așa cum le numiseră scriitorii din vechime erau de neînțeles. Era la fel de imprevizibilă și de nemiloasă ca însăși natura.

   - Oprește-te, Artemis! zise Atena. Vânătoare este dușmanul nostru, așa cum sunt și vânătorii. Împreună, îi putem pune capăt...

   - Oh, netrebnico! mârâi Artemis. Nu poți nici măcar vedea adevărul ce-ți șade sub nas. Agonul nu poate fi câștigat. Nu putem scăpa. Este Tartarul nostru.

   - Nu cred asta, zise Atena, făcând un alt pas spre sora ei.

   Zeița întinse un braț ca să o oprească pe Lore.

   Lore își înăbuși frustrarea, dar înțelegea - Artemis ar fi fost încă și mai agitată dacă simțea că erau, brusc, trei la unu.

   - Liniștește-te, soro, continuă Atena. Ascultă ce îți spun acum. Te-ai rătăcit în mânia ta. Lasă-mă să îți călăuzesc iar pașii. Înțeleg...

   - Ba nu! strigă Artemis. Ori altfel, mi l-ai fi adus! Trebuia să îi ucidem - pe toți impostorii! Pe toți!

   Apa curgea în jurul gleznei lui Lore, curgând spre și peste cascadă. Dar când Artemis se mișcă, Lore observă că o parte din torentul de apă dispărea într-un petic de frunze și mâl. În timp ce privea, un strat de țărână curse la vale, descoperind marginea unei găuri și stratul de crengi ce fuseseră așezate cu grijă deasupra ei.

   Lore icni când o greutate mare o împinse dintr-o parte. Un labrador uriaș era deasupra ei, apoi și altul, mârâind și lătrând la ea.

   - Opriți-vă, zise ea printre dinți și luptându-se să scape.

   Bale fierbinți pluteau pretutindeni.

   Unul dintre câini își înfipse colții în antebrațul ei și Lore țipă de durere, aruncând animalul de pe ea și izbindu-l de celălalt câine. În jurul lor se strânseră alți dulăi. Fata sări în picioare, culegând de pe jos o creangă mare ca să țină câinii la distanță de ea și de ceilalți.

   - Da, ai dreptate, spuse Atena, cu ochii ațintiți asupra surorii ei.

   Atena se apropie încet, arătându-și mâinile goale lui Artemis, pe când aceasta strângea cuțitul.

   - Soro, ai uitat? Nu poți să vezi nici măcar acum? Prima rază de lumină lucind sus, deasupra norilor, cum mângâia grădinile și sălile casei noastre, făurită din aurul cel mai pur... aerul dulce mirosind a tămâie și a fum... vatra mereu aprinsă... lumea de sub noi, așa de verde și de plină de promisiuni... tatăl nostru de-a pururea învingător, pe ceilalți...

   Lore era șocată de emoția ce se simțea în spatele cuvintelor, de rezervorul de durere profundă pe care îl descopereau.

   Artemis gemu, ducându-și mâinile la față și clătinând din cap. Chipul ei sumbru era sfâșietor, Atena îi pătrunsese armura.

   Dar, dintr-odată, Artemis își îndreptă umerii și miji ochii pătrunși de ură pură, privindu-și sora.

   - Tu, zise ea. Tu mi-ai furat toate astea.

   Artemis se întorsese cu spatele la Castor, iar acesta se apropia acum de ea. Zeița se răsuci pe călcâie, însă Castor a fost mari rapid și o încercui cu brațele, imobilizând-o. Unul dintre câini încercă să scape, ca să îl atace pe Castor, dar Lore îl împinse înapoi cu creanga și fata își răsuci capul, doar pentru o clipă, să vadă ce se întâmplă.

   - Nu... nu!

   Trupul lui Artemis se contorsionă și se auzi un trosnet grotesc și umed când își dislocă umărul, ca să se elibereze. Mintea ei era într-un loc în care durerea nu o putea ajunge. Folosindu-se de cealaltă mână, Artemis înfipse cuțitul în coapsa lui Castor.

   Noul zeu se retrase, țipând și schimonosindu-se de durere, trăgând cuțitul din carne.

   - Simt puterea fratelui meu, dar este mare, așa de mare, mârâi Artemis, cu ochii holbați.

   Călcâiul ei ajunsese pe marginea capcanei când pășise cu spatele, spre cascadă, și își recăpătă echilibrul în ultima clipă.

   - Te simt altfel decât pe ceilalți... ce ești tu?

   Lore întoarse privirea, auzind întrebarea zeiței.

   „Ce?”

   Castor păși încet spre ea. Artemis clătina din cap, incapabilă să își ia privirea de la el, pe când se retrăgea spre marginea celei mai apropiate stânci de deasupra lacului. Cascada cădea vijelioasă în spatele ei, înecându-i unele cuvinte.

   - Ai văzut cum a murit? întrebă Castor disperat. Erai acolo? Știi ce s-a întâmplat?

   Tunetul bubui deasupra lor. Artemis lansă o nouă rundă de atacuri, izbindu-l pe Castor cu pumnul în stomac, în rinichi și oriunde putea ajunge. Sângele ce curgea din piciorul lui se contopea cu ploaia.

   Artemis îl împinse înapoi, cu o singură lovitură din picior. Castor își folosi un braț ca să o blocheze și pe celălalt ca să o înjunghie în umăr cu propriul ei cuțit. Artemis țipă de durere, năpustindu-se cu unghiile spre fața lui Castor. Zeița își smulse cuțitul din umăr și îl atacă iar. Castor o făcu să scape arma, și cuțitul se învârti prin aer, aterizând în lac.

   Suprafața stâncii era ușor înclinată spre heleșteu. Artemis stătea pe partea mai ridicată, și Castor se chinuia să nu alunece, în timp ce vântul și apa conspirau să îl tragă peste margine.

   - Nu te mișca, o avertiză Castor. Te rog... el nu ar vrea să...

   - Dacă îi pronunți numele, am să-ți smulg limba din gură! urlă Artemis.

   Zeița se apropie de el cu pași apăsați.

   - Nu te apropia! o avertiză Castor.

   - Oprește-te! strigă Lore. Te rog!

   - Rămâi pe loc, Lore! se auzi Castor prin sunetul ploii. Curentul este prea puternic...

   Trupul lui Artemis se umfla cu fiecare respirație greoaie. Brațul dislocat îi atârna inutil pe lângă corp.

   - Nu contează ce ești, îi spuse Artemis. Nu contează cine ești sau cine ai fi putut să fii. Căci acum, mori.

   - Artemis! strigă Atena. Nu îți aduce ție năpastă din cauza acestui muritor!

   Lore cunoștea privirea de pe fața zeiței, hotărârea aprigă din spatele ochilor ei. Artemis fusese întotdeauna o ființă singuratică, chiar și când străbătuse pădurile sălbatice ale lumii însoțită de cercul ei restrâns de vânători preferați și de nimfe.

   Lore îi simți atunci durerea ce reverbera în ea. Zeița era solitară prin natura ei, învăluită în umbre și tăcere, dar fără geamănul ei, era cu adevărat singură. Nu mai avea nimic de pierdut.

   - Există un monstru în râu.

   Vocea ei se sparse devenind frenetică.

   - Un ucigaș de zei și de muritori. Vă va devora pe toți - chiar și pe tine, soro.

   - Un monstru? spuse Atena. Spune-mi...

   - Moartea îți e sortită, impostorule, îi zise Artemis lui Castor. Calea mea e dreaptă.

   Castor azvârli o exlozie spre zeiță, apoi o alta, încercând să o facă să se miște spre cărare, departe de sâncă. Vântul îi biciuia din ambele părți și Castor se văzu nevoit să îngenuncheze și să se sprijine cu o mână, ca să nu cadă peste margine.

  Artemis lovi arcul cu o mișcare de picior și îl ridică în fața ei, ca pe o bâtă, apoi se îndreptă iar spre Castor. Noul zeu mai aruncă o explozie și, fără să stea pe gânduri, Artemis păși la stânga, să se ferească.

   - Oprește-te! strigă Lore.

   Piciorul lui Artemis apăsă marginea capcanei și pe care o întinsese. Crengile căzură spre țepușele de lemn înșirate dedesubt. Atena întinse mâna spre ea, dar Artemis se răsuci departe de sora ei și de capcană.

   - Este al meu! mârâi Artemis. Viața lui este a mea! Viața lui este a MEA!

   Mișcarea aceea mică o adusese acum cu piciorul în izvorul mic de apă de ploaie ce se scurgea în cascadă. Urletele răsunară de peste tot. Artemis rânji dinții ostilă, în timp ce își îndreptă postura și încercă să sară între capătul cascadei și locul în care Castor era încă îngenuncheat, la marginea stâncii. O tufă înflorită ascundea adevărata margine a stâncii.

   Fiecare mușchi al lui Lore se crispă când piciorul lui Artemis o lovi și alunecă de sub ea. Castor întinse mâna, încercând să o prindă înainte să se prăbușească în lac, dar Artemis se retrase, cu repulsie.

   Și căzu.

TREZICEI ȘI ȘAPTE

        Lore avea să își amintească trosnetul osului și strigătul gâtuit și brusc amuțit până în ziua în care viața i-ar fi părăsit trupul și s-ar fi trezit în bezna de dedesubt.

   Castor căzu în genunchi, prinzându-se cu mâinile de păr și lăsând să-i scape un urlet de frutrare. Lore își făcu loc până la el, sprijinindu-se de copaci și de stânci, târându-se până ce ajunse la marginea cascadei.

   Centura tolbei cu săgeți a lui Artemis se agățase într-o creangă lungă ce atârna deasupra cascadei și se transformase într-un ștreang, rupându-i gâtul într-o clipită. Iar chipul zeiței....

   Țipătul era încă blocat în gâtul lui Lore, încercând să-și croiască loc spre gura ei. Lore avea impresia că s-ar fi înecat dacă încerca să respire.

   Atena veni lângă ea, privind coroana de frunze și de spini a lui Artemis. Singurul semn de emoție de pe chipul ei era felul în care-și încordase maxilarul. Atena își înăbușea sentimentele ca o războinică, prea călită de secole de moarte a fi la mile durerii.

   - Îmi.... începu Lore să zică, neștiind cum să continue.

   Nu îi părea rău. Dar...

   - Ce facem? Vrei să o dăm jos ca să o... ca să o îngropi până se termină Agonul?

   - Cum îngropi un zeu? zise Atena. Era putere pură, nu carne. Acesta nu a fost decât un receptacul. Acum... este liberă.

   Iar Lore își dădu seama că Atena rămăsese singura dintre cei 9 zei originali.

   Câinii de pe cărări începură să urle și să scheaune a jale. 

   În ciuda a tot ce se întâmplase în timpul acelei săptămâni, Lore nu se simțise niciodată mai aproape de a ceda decât se simțea în acel moment, auzind urletele câinilor ce acopereau scârțâitul tolbei în timp ce trupul lui Artemis se învârtea iar și iar, precum roata vieții, a morții și a renașterii.

   Lore se îndreptă spre mica stâncă înclinată de lângă cascadă, spre Castor. Noul zeu rămăsese pe loc, ca să-și vindece piciorul. Părea încă cuprins de agonie în timp ce se ridică, deși expresia de pe chipul lui nu avea nimic de-a face cu durerea.

   - Ești bine?

   Lore întinse o mână, ajutându-l să facă ultimii pași peste stânca periculoasă.

   - Am avut și zile mai bune, recunoscu el, întinzând mâna spre ea.

   Deodată, Lore auzi un zbârnâit. La început, crezu că era vântul care se întețea iar, vuind printre ramuri și pietre. Apoi simți durerea arzătoare din umărul ei stâng.

   Lore privi, nevenindu-i să creadă, noua gaură din cămașa ei, sângele care se strângea acolo. În spatele ei, săgeata tremura înfiptă în trunchiul unui copac.

   - Lore...

   Expresia de pe chipul lui Castor era chinuită de durere și de teamă. Fata îl privi, cu mâna încă întinsă, iar sângele înflorea pe cămașa lui udă, curgând dintr-o singură rană mare în stânga pieptului său. Prin inimă.

   Lore țipă, năpustindu-se ca să îi prindă brațul, dar se mișcă prea lent. Buzele lui Castor formară un ultim cuvânt șoptit:

   - Lore.

   Viața i se stinse în ochi, înăbușind scânteile de putere. Castor alunecă peste marginea stâncii, în apă.

PARTEA A PATRA

RÂURI ÎNTUNECATE

CU ȘAPTE ANI ÎN URMĂ

          Lore se antrenase cu Castor suficient de mult timp ca să știe că ceva nu era în regulă.

   Ceilalți erau prea entuziasmați de începerea noului Agon, peste două zile, înfierbântați de pregătirile făcute pentru sosirea celorlalți ahilei în oraș. Lore era distrasă de altceva: numărătoarea inversă pe care Aristos Kadmou o inițiase cu două zile în urmă, când ea și tatăl ei răspunseseră la invitația lui.

   „Trimite-mi răspunsul tău până la finalul Agonului.”

   Termenul avea să se împlinească peste 9 zile. Tatăl ei îi spusese să nu își facă griji, că nu avea să accepte niciodată. Dar nu se putea abține să nu se gândească.

   Castor nu era la fel de preocupat ca ea sau ca ceilalți. Mișcările lui păreau să se târască prin aer, de parcă trupul îi devenise prea greu. Lore și Castor își potriviseră întotdeauna viteza - sau, cel puțin, el ținuse pasul cu ea, așa cum ea încerca să îi egaleze forța. Chipul băiatului o îngrijora. Îl văzuse umbrit, așa cum un nor trece prin fața soarelui și întunecă lumea de sub el.

   Tap-tap-tap.

   Lore împinse mai tare cu toiagul ei, la ultimul atac. Castor se retrase un pas și piciorul îi alunecă în balta de transpirație ce se aduna sub el.

   - Din nou! ordonă instructorul. Mai repede!

   Lore ridică iar toiagul. Castor era ușor îndoit din talie, clătinând din cap. Ochii lui clipiră rapid, încercând să se concentreze asupra fetei.

   Lore își înclină capul, întrebând din priviri:

   „Ești gata?”

   Castor își ridică propriul toiag. Fata citi răspunsul pe buzele lui strânse.

   Lore începu să repete iar mișcările cunoscute - „tap” sus, „tap” în centru, „tap” jos, iar și iar. Castor îi blocă loviturile, dar pe măsură ce le încetinea, și ea era forțată să facă la fel. Pocnetele rapide ale toiegelor din jurul ei serveau drept bătăi de tobă într-un cântec al scuturilor ciocnite și al săbiilor încrucișate.

   Celelalte grupe de antrenament erau doar niște pete în jurul lor. Duhoarea trupurilor, a uleiului și a saltelelor din cauciuc îi apăsa, grea, plămânii.

   Cu un ultim „tap”, Lore își testă teoria, lovind mai tare decât ar fi fost nevoită. Castor își pierdu echilibrul, alunecând în genunchi și icnind ușor. Lore își aruncă privirea spre instructor. Bărbatul stătea cu spatele la ei, pe când făcea turul porțiunilor de sală, corectând greșeli și adresând laude, încetișor.

   - Bine, Abreas... mai tare, Theron....

   În timp ce Castor se îndreptă, Lore mimă o strânsoare de luptă corp la corp, aplecându-se în față până ce frunțile lor se uniră și fata își așeză o mână pe ceafa lui. Era singura metodă pe care o găsise ca să îi poată vorbi lui Castor între pauze.

   - Te simți bine? șopti ea. Dacă ești bolnav, ar fi trebuit să spui ceva.

   - Sunt bine, promise Castor. Rangul meu este suficient de jos și fără a-mi fi luate alte puncte. În plus, nu ai avea cu cine să te mai antrenezi, acum că Van a plecat acasă.

   Evander, unul dintre verii îndepărtați ai lui Castor, sosise la Thetis House în urmă cu câteva luni, înaintea Agonului, dar fusese luat acasă de părinții lui după o serie dezastruoasă de sesiuni de antrenament.

   Lore îl antipatiza pentru că îi răpise timpul petrecut cu Castor, dar și mai mult din cauza orelor de antrenament pe care instructorul o forțase să le sară pentru ca el și Castor să poată exersa împreună. Lore fusese așa de furioasă - Evander nu putea să pareze o lovitură fără să tresară și să își acopere capul. Ea merita să se antreneze mai mult decât el, chiar dacă nu era membră a Casei lui Ahile.

   - Apă! zise instructorul. Repede. Vom termina cu exercițiile cu pumnale.

   Lore îi luă lui Castor toiagul din mână înainte ca băiatul să poată protesta.

   „Du-te”, îi ordonă privirea ei.

   Lore dădu din cap spre banca lungă din spatele sălii, unde erau aliniate sticlele cu apă. Castor o așteptă oricum,

   - Las-o baltă, Cassie, se auzi o voce zeflemitoare. Nu mai poți să ții pasul nici cu o fată.

   - Ești gelos, Oreste? spuse Castor, încă respirând greu. Așa cum spun și instructorii, suntem la fel de buni pe cât ne sunt partenerii. Bietul Sabas nu are nicio șansă, nu-i așa?

   - Oricine e mai bun decât un vierme bolnăvicios și pricăjit, răspunse Oreste. Mori mai repede, vrei? Dacă maică-ta n-ar fi fost o lașă, te-ar fi părăsit pe vreun deal.

   Lore își trânti sticla de apă pe bancă și se îndreptă spre tânăr. Castor îi puse mâna pe încheietură, oprind-o.

   - Tu știi cel mai bine cum este, zise Castor, când trăiești așa de curajos cu doar o jumătate de creier. Nu îți face griji, nu a observat nimeni că încă stăpânești lupta cu spada, învățată în primul an. Noi te încurajăm însă.

   Grupul de copii șușotea în jurul lor, aruncându-și ochii în spate, spre instructor, întrebându-se dacă avea să intervină. Omul era ocupat să discute cu un alt instructor.

   - Cel puțin nu o să devin mireasa unui șarpe, se răsti Oreste.

   Lore inspiră șocată. Castor îi aruncă o privire, încruntându-și sprâncenele negre. Oreste arăta ca o cioară care a prins viermele.

   - Nu ți-a spus? zise el, întorcându-se spre saltelele subțiri de antrenament. Este ultima ei zi aici. Pater este furios că ticălosul de taică-său a fost de acord să o mărite cu arhontele cadmizilor. Bătrânii s-au adunat azi-noapte și au fost de acord s-o dea afară. Așa mi-a zis tata. Singurul motiv pentru care nu au trimis-o acasă în dimineața asta este că taică-su s-a milogit la nesfârșit să o mai primim măcar o zi.

   Durerea și confuzia se luptau pe chipul lui Castor în timp ce o privea, așteptând confirmarea. Însă chipul lui Lore era doar îmbujorat.

   - Nu este adevărat, îi zise ea. Nu este!

   Nu îi povestise lui Castor despre întâlnirea cu cadmizii pentru că... pentru că încă nu înțelegea prea bine ce se întâmplase. Dar tatăl ei ar fi refuzat oferta lui Aristos Kadmou. Nu i-ar fi dat-o niciodată.

   - Nimeni nu îl refuză pe arhontele cadmizilor, zise Oreste mândru. Poate o să te sugrume în timp ce se împerechează cu tine ca....

   Castor îl izbi dintr-o parte pe Oreste în cap, făcându-l să cadă. Ceilalți copii se bucurară nespus când Oreste îl trânti la pământ pe Castor. Dacă ar fi fost în puteri, Castor nu ar fi căzut, așa cum o făcuse.

   - Destul! zise instructorul. Ocupați-vă pozițiile. De la capăt....

   Dar Castor nu se mișcă. Nu se putea mișca.

   - Cas? zise Lore.

   Băiatul nu răspunse. Ochii lui se rostogilă pe spate și corpul i se scutură de convulsii.

   Lore căzu în genunchi lângă el, încercând să îl țină nemișcat.

   - Ce-ai făcut? țipă ea la Oreste.

   Dar chiar și băiatul părea șocat. Instructorul își apăsă o mână pe capul lui Castor, ca să nu se mai izbească de podea.

   - Cheamă tămăduitorul de serviciu! lătră el către unul dintre elevi.

   - Ce-ai făcut? strigă Lore iar.

   Oreste se retrase când fata se năpusti asupra lui, izbindu-l cu pumnii în burtă. Era ultimul lucru pe care și-l amintea Lore înainte să-și iasă cu totul din minți. În clipa următoare, instructorul o prinsese cu brațele peste mijloc și o ridica de pe Oreste. Fata băiatului era o rană însângerată, iar pumnii fetei erau roșii.

   - Te omor, jură ea.

   Oreste tuși, scuipând muci și sânge.

   Propriul lui partener îngenunche lângă el, holbându-se la Lore cu ochii cât cepele.

   - Va trebui să mai aștepți 7 ani ca să încerci, micuță gorgonă, mârâi instructorul. Dacă te va lăsa șarpele să ieși din gaură.

   Lore încercă să-i scape din brațe, dar instructorul o imobilizase cu măiestrie. Fata întinse mâna spre Castor, dar nu-i putea vedea chipul, ci doar picioarele încălțate în sandale, ieșind din grupul acelora strânși în jurul lui.

       Câteva ore mai târziu, după ce tămăduitoarea Kallias venise să le dea veștile rele, lui Lore i să permise, în final, să intre în camerele pe care Castor le împărțea cu tatăl lui, în Thetis House.

   Lore rămăsese în picioare în stânga patului, privind pieptul băiatului ridicându-se și coborând în ritmul răsuflării lui și numărând mișcările așa cum ar fi numărat pașii în antrenament. Chiron dormea la picioarele lui Castor. Câinele linse mâna fetei și ea îl scărpină zdravănd după urechi.

   - Crezi că ce am făcut a fost greșit? îi șopti ea.

   Lore citi răspunsul negativ în ochii animalului și fu de acord.

   Inima lui Lore îi bubuia în piept, repetând cu ecou loviturile pe care i le aplicase lui Oreste. Își atinse bandajele groase pe care tatăl lui Castor i le înfășurase în jurul degetelor, după ce tămăduitoarea Kallias refuzase să o ajute. Aparent, Oreste era nepotul ei.

   Lore îi auzi pe părinții ei sosind, prin ușa crăpată a dormitorului.

   În calitatea lui de administrator al clădirii, tatăl lui Castor îi putea strecura înăuntru pe o ușă laterală și cu liftul de serviciu, micșorând șansele de a fi zăriți de vreunul dintre ahilei. Lui Lore îi era rușine de cât de mult dorea să alerge în brațele mamei ei, să rămână acolo până când cuvintele tămăduitoarei dispăreau.

   „Nu se mai poate face nimic. Niciun tratament al Străinilor nu îl poate vindeca.”

   Frânturi ale conversației lor tăcute pluteau în cameră, întrerupte de zbârnâitul și bipul dispozitivelor medicale ciudate din jurul patului. Lore se retrase spre ușă, chinuindu-se să îi audă pe adulții de afară, dar citind în mare parte pe buzele lor așa cum ea și Castor învățaseră să facă, pentru a spiona bătrânii familiilor.

   Un sunet ca bârâitul unei frecvențe radio începu să îi răsune în urechi.

   - Ce să fac? șopti tatăl lui Castor. Suferă pentru că nu pot renunța la el. Este doar mândrie să cred că pot schimba o soartă imposibilă?

   - Nu, bineînțeles că nu, spuse mama lui Lore.

   Vocea ei era molatică și blândă în timp ce prinse mâinile bărbatului într-ale ei.

   - Există întotdeauna speranță.

   - Speranța ne-a abandonat, zise Cleon. Bătrânii m-au informat că nu vor mai finanța tratamentul, iar băiatul este prea slăbit ca să călătorim în afară, la aceia care ne-ar putea ajuta.

   Mâinile lui Lore se strânseră în pumni pe lângă corp, și tot trupul ei, de la piele până la suflet, începu să îi vibreze de furie. Nu era corect. Nu era așa cum ar fi trebuit să se întâmple...

   - Nu se mai poate face nimic, decât să ne supunem destinului și să îl lăsăm să moară în pace, zise Cleon.

   - Nu! strigă Lore, țâșnind de după ușă.

   Chiron lătră în spatele ei, speriat de zgomot și de mișcare. Lore își simțea trupul pe cale să explodeze în timp ce se năpusti asupra aceluia care se voia tatăl lui Castor. El voia ca fiul lui să moară - avea să renunțe la Castor. Un vânător lupta mereu, la fel ca eroii din legende; ei nu renunțau.

   - Oprește-te, Melora, îi ordonă tatăl ei, prinzând-o de braț și trăgând-o în spate. Oprește-te imediat!

   - Lașule! mârâi Lore spre Cleon, smucindu-se în mâna tatălui ei. Să te ia Hades, papă-lapte! Tu meriți să mori, nu el!

   - Melora! zise mama ei, șocată.

   Dar tatăl lui Castor nu făcea decât să plângă:

   - Aș vrea să poată... aș vrea să poată...

   - Cere-ți iertare imediat, îi spuse taică-său, învârtind-o spre Cleon Achilleos.

   Lore își smuci capul, cu fălcile încleștate. 

   „Nu.”

   Zeii urau lașii, și îi ura și ea.

   Tatăl ei o trase înapoi în dormitor și îi spuse aspru:

   - Stai aici până te calmezi.

   Ușa se închise în urma lui.

   Lore bătu cu amândouă mâinile în lemnul ușii, cu obrajii brăzdați de lacrimi fierbinți. Înăuntrul ei era o vijelie de durere și de confuzie și fata nu mai putea suporta.

   Instructorii îi spuseseră, iar și iar, că nu există dezonoare mai mare decât lașitatea. Tatăl lui Castor renunțase, dar ea nu avea de gând s-o facă. Avea să-l ducă e Castor la toți doctorii din oraș, chiar și dacă era nevoită să-l care în spate. S-ar fi luptat până ce îi ceda trupul și apoi s-ar fi târât, dacă era necesar.

   - El este doar trist, Lore.

   Glasul lui Castor era abia o șoaptă când ajunse la ea. Lore ridică privirea, ștergându-și lacrimile cu brațul. Merse la el și se urcă în patul îngust. Castor se mișcă pe saltea atât cât putu, ca să îi facă loc. Fata se întinse. Mâinile încă îi tremurau când și le așeză pe abdomen. Chiron mormăi, mișcându-se ca să îi facă loc pentru picioare.

   - Nu-mi pasă, șopti Lore, întorcându-se ca să se uite la el.

   Pielea lui era încă palidă, aproape translucidă. Tuburile din nările lui îl alimentau cu oxigen. Dar apoi Castor zâmbi și Lore se simți un pic mai bine.

   - O să fii bine, zise ea. Există întotdeauna o soluție.

   - Nu prea cred, spuse el. Nu și de data asta.

   Lore își apăsă mâinile pe stomac, forțându-le să stea locului.

   - Știu cum putem urmări Ascensiunea fără să știe nimeni.

   - Tămăduitoarea Kallias a zis că nu mă pot da jos din pat, spuse Castor. Că... trebuie să mă odihnesc.

   - Și după aceea...., continuă Lore, ridicându-se în capul oaselor.

   Cuvintele îi ieșeau din gură fără oprire, dar nu-i păsa.

   - După aceea, putem cumpăra înghețată din locul ăla care e mereu deschis, din apropierea apartamentului nostru. Vecina mi-a dat câțiva dolari pentru că i-am udat plantele cât a fost plecată din oraș...

   - Lore, zise Castor, folosind apoi cuvântul pe care Lore aproape că îl ura mai mult decât oricare altul. Oprește-te... Este în regulă. Serios.

   Lore inspiră adânc. O emoție sălbatică îi spintecă pieptul.

   - Nu este în regulă! O să te faci bine. Tămăduitoarea Kallias este o proastă. Nu știe nimic.

   - Este în regulă, zise el ușurel. Îmi voi revedea mama. Nu voi fi singur. Nu mi-e teamă.

   - Nu o să te las, îi spuse ea, cu promisiune în glas.

   Nu avea să o facă. Băiatul era prietenul și hetaîros-ul ei, tovarășul ei și partenerul în toate. Îl apăra dacă se prăbușea, ar fi putut tăia pe oricine și orice îl amenința; sabia ei era a lui, iar sabia lui era a ei.

   - Hei, zise Castor ușurel. O știi pe aia cu dulăii dansatori?

   Lore se încruntă, iar gândurile ei înnebunitoare se opriră deodată.

   - Ce?

   Zâmbetul lui Castor era stins, dar încă acolo.

   - Nimeni nu a vrut să danseze cu ei pentru că aveau toți două picioare stângi.

   Lore clătină din cap. Chiar și Chiron păru să mârâie jenat.

   - Castor Achilleos, asta a fost cea mai proastă glumă pe care ai spus-o vreodată.

   Castor ridică ușor din umeri, dar chiar și micul lui zâmbet se șterse când tăcerea se așternu peste ei și respirația băiatului deveni mai greoaie.

   - Nu vei muri, șopti Lore. Nu o s-o faci. Și dacă mori, o să te urmez în Lumea de Jos și o să te târăsc înapoi. Nu mi-e frică, să știi. Nu mi-e frică de nimic.

   Mâna fetei se închise în jurul încheieturii lui subțiri, de parcă l-ar fi putut ține în viață doar prin forța voinței ei. Pulsul lui Castor se zbătu sub degetele ie.

   El o privi. Buzele i se făcură albe când le strânse și formară o dungă subțire și palidă. Castor se lupta cu epuizarea, clipind împotriva somnului. Lui Lore nu îi plăcea asta, așa că fata se forță să dea din cap.

   - Nu, zise el. Nu, Lore - promite-mi că nu o vei face.

   Când fata nu spuse nimic, Castor îi așeză mâna la ceafă, trăgând-o spre el până ce frunțile li se lipiră. Mâna lui tremura din cauza efortului, dar Lore pretinse că nu observa.

   - Jură-mi, șopti el.

   Genele lui se lăsară negre pe obraji când închise ochii. Tensiunea din trupul lui Castor se relaxă, cedând în fața somnului, însă mintea lui Lore, sufletul ei, ardeau.

   - Îmi cunosc destinul, îi șopti ea.

   „Și îl voi schimba pe al tău.”

TREIZECI ȘI OPT

        Pentru un moment îngrozitor, Lore nu s-a putut mișca, nu a putut gândi, nu a putut face altceva decât să se uite la locul în care stătuse Castor.

   „Mort.”

   Dincolo de heleșteu se vedeau vreo 12 vânători. Unii purtau măști - dar nu și Iro. Nu și vânătorul înalt care îi stătea alături și care avea încă arbaleta întinsă în direcția ei.

   Din depărtare, prin ropotul de ploaie, privirea lui Lore o întâlni pe a prietenei ei. Iro o fixa cu ochii sfidători și chipul glacial.

   - Ferește-te! îi strigă Atena. Melora!

   O altă săgeată zbură spre ea, de data asta de la alt vânător. Săgeata tăie pielea de pe brațul fetei. Durerea arzătoare o scoase din șoc.

   Iro strigă ceva vânătorilor, iar o parte dintre ei se împrăștiară, retrăgându-se pe străzile orașului. Ceilalți își întoarseră arcurile dinspre Lore spre copacul după care se adăpostise Atena. Săgețile plouară în direcția ei.

   Atena se lăsă însă și mai mult pe vine, având grijă să își acopere capul când trunchiul de copac a fost redus la așchii deasupra ei.

   Tot trupul lui Lore pulsa în ritmul bătăilor inimii ei. Nu putea să-și aducă mintea la lor în prezent.

   „Mort.”

   - Trebuie să plecăm de aici, strigă Atena.

   Zeița aruncă ceva peste pământul umed dintre ele. Lore privi jos și văzu cuțitul argintiu de vânătoare al lui Artemis, pe care se scurgea ploaia.

   „Mort.”

   O mică flacără se întețea în centrul ființei ei. Lore se agăță de ea, o lăsă să ardă, căci măcar era ceva în pustiul ce o cuprinsese. Lore întreținu flacăra până o recunoscu.

   Era furia.

   Fata apucă arma și se ridică în picioare, mergând pe vine printre tufișuri. Fiecare părticică din ea o îndemna să o ia la goană și să spintece gâtul ucigașului. Să o pedepsească pe Iro. Ar fi fost o crimă justificată. Cerută, chiar, de regulile vânătorii.

   Iro și vânătorul care trăsese pășiră peste marginea lacului și intrară în apă și prin ploaia nemiloasă. Tânărul își pusese arcul deoparte și scoase o sabie, cu ochii la silueta întunecată a lui Castor, ce zăcea cu fața în jos, în apă. Iro avea o lance în cealaltă mână și o folosi ca să-și păstreze echilibrul pe măsură ce pășeau pe fundul nevăzul al heleșteului.

   Erau armele pe care le luaseră de la cadmizi, la insistențele lui Lore. Și o răsplătiseră făcând așa ceva. Răpindu-i-l pe Castor.

   Capul îi bubuia sub puterea fierbinte a gândurilor. Lore ajunse în jona mai joasă a parcului, urmărind râul de noroi, ploaie și pietre spre marginea lacului.

   - Iro Odysseos! strigă ea, răgușită.

   Iro se răsuci când Lore sări în apă și își ridică lancea. Fata le făcu semn să stea pe loc celorlalți vânători.

   - Nu te apropia, Lore!

   - Cum ai putut? mârâi Lore. După tot ce am făcut pentru tine...

   Piciorul ei lunecă de-a lungul unui obiect lung și subțire aflat pe fundul moale al heleșteului. Surescitarea îi traversă șira spinării când înțelese ce era obiectul.

   Lancea Atenei.

   Fata o trase cu piciorul, ridicând-o cu satisfacție din apă. Lungimea lancei avea să îi ofere cel mai mare avantaj asupra vânătorului.

   - Avem nevoie de un zeu în neamul nostru, îi strigă Iro. Ți-ai întors spatele acestei lumi, dar noi nu am făcut-o! Dacă e să îi plătim vreodată lui Wrath pentru nenorocirea adusă, avem nevoie de un protector!

   Lore învârti lancea în mâini, încă îndreptându-se cu pași mari spre Iro. Vânătorul de lângă Iro se mișcă, neștiind ce să facă.

   - Nici măcar n-ai fost în stare s-o faci tu însăți, mârâi Lore. Ai lăsat un bărbat să îl ucidă pentru tine.

   - Sperasem să fie Artemis sau Atena, spuse Iro, luptându-se să fie calmă.

   Tânăra nu se retrase nici când Lore aruncă cuțitul cu mâna stângă, înfigându-l în gâtul celuilalt vânător. Bărbatul se prăbuși icnind, înecându-se cu prorpiul sânge. Iro se răsuci spre Lore, șocată.

   - Tu... o să te înnobilezi, reuși Iro să spună. De ce nu ai luat puterea?

   Cuvintele trecură pe lângă Lore de parcă ar fi fost rostite într-o limbă pe care nu o putea înțelege. În lumea ei nu mai exista nimic, cu excepția lui Iro și a armei din mâna ei.

   Lore ridică lancea, izbind-o pe Iro în bărbie și tăindu-i partea dreaptă a feței. Ar fi putut să-i despice ochiul ca pe o boabă de strugure, dacă Iro nu s-ar fi lăsat pe spate, izbind cu lancea ei în lancea lui Lore, ca să o îndepărteze.

   „Tu mi l-ai luat”, se gândi Lore, lăsându-și durerea să alimenteze explozia de ură din mintea ei. „Nu o să pui mâna pe el.”

   - S-ar putea să nu fie...

   Iro atinse sângele ce-i șiroia pe față, scuipând în apă.

   - Lore, nu ești dușmanul meu!

   - M-ai făcut dușmanul tău!

   Lore învârti lancea deasupra capului, lăsând-o pe Iro să blocheze lovitura, ca să o poată lovi cu piciorul în piept. Apa o ajută pe Iro să-și păstreze echilibrul, dar îi încetini înaintarea lui Lore.

   Tânăra se înclină spre dreapta, pe când Iro se avântă înainte - Lore încercă să împlânte lancea în piciorul lui Iro, dar era aproape imposibil să vadă ceva sub suprafața agitată a apei. Ploaia le scălda sub potopul ei.

   Iro se lăsă pe vine, trase cuțitul din gâtul vânătorului mort și îl aruncă. Lore îl pară cu ajutorul corpului de metal al lancei cu suficientă forță cât să aprindă o scânteie.

   Ritmul luptei se instală și Lore se pierdu în forța trupului ei, în trecut, până ce o găsi pe fetița care ar fi scos inima oponentului cu ghearele, ca să dobândească victoria. Apoi, fata se dezlănțui cu toată ferocitatea de care era capabilă. Fiecare pierdere chinuitoare, fiecare umilință, fiecare amintire a neputinței sufocante urlau în ea ca o furtună.

   Iro reuși în cele din urmă să lovească, despicând pielea de pe brațul lui Lore când pară încercarea acesteia de a împunge capătul lancei în pieptul ei.

   „Merita să moară”, se gândi Lore, cu sălbăticie. „Cu toții merită.”

   Nu avea decât să devină ea monstrul din legende. Kleos-ul ei avea să fie infamia glorioasă.

   Lore simulă o lovitură joasă, în stomacul lui Iro, ca să bage mâna în apă și să ridice iar cuțitul. Albul ochilor lui Iro străfulgeră când Lore înfipse lama în coapsa fetei și întoarse lancea, aducând-o la gâtul lui Iro.

   Silueta Atenei apăru la marginea apei, nu departe de unde erau acum împrăștiate trupurile celorlalți odisei.

   Iro se chinuia să se retragă, cu piciorul ei rănit, căutând o evadare rapidă. Sângele îi curgea pe față. Lore se gândi un moment că rana lui Iro putea fi geamăna cicatricii lăsate pe obrazul ei de arhontele odiseilor, în noaptea în care îl ucisese.

   Lore se îndreptă iar spre ea. Rana nu avea să mai apuce să se preschimbe în cicatrice.

   Iro întinse o lance, ca să o țină la depărtare, chinuindu-se să stea bine pe picioare. Arma începu să ardă incandescent. Căldura părea să radieze din vârful ei, făcând ploaia să se preschimbe în abur. Iro se holbă la ea, în timp ce căldura se împrăștie și oțelul se înmuie în mâna ei. Iro aruncă arma în apă, înainte să-i ardă mâna.

   Lore se întoarse.

   Castor se ridică lent din apă. Chipul lui era pustiu și ochii îi ardeau aurii.

TREIZECI ȘI NOUĂ

        Aerul pâlpâia în jurul lui Castor, aprins de putere.

   Trupul fetei parcă amorți cu totul și scăpă lancea dintre degete.

   „Nu-i adevărat.”

   Îl văzuse murind, îi văzuse privirea îndreptată spre piept, spre locul în care săgeata îi pătrunsese inima. Sub pata de sânge de pe cămașa lui, pielea nouă și netedă crescuse la loc. Asta însemna...

   Lumina și puterea din jurul lui Castor se intensificară. Noul zeu privi la vânătorul mort, apoi la Iro.

   - Pleacă, îi spuse fetei.

   - Ce... este... asta? zise Iro gâtuită. Cine ești? Erai...

   - PLEACĂ! tună Castor.

   De data asta, Iro avu suficientă minte să fugă. Fata alergă cu greu prin ploaie și prin apă, ținându-se de piciorul rănit. Castor nu-i mai acordă atenție, dar privi la trupul vânătorului mort.

   - Tu ai făcut asta? întrebă el ușurel.

   Lore își încleștă maxilarul până ce o duru, auzind suferința din vocea lui.

   - Da. Și aș face-o iar.

   Castor închise ochii și îi deschise iar, lent, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis.

   - Nu contează ce se întâmplă cu mine - tu nu îți poți face asta singură.

   Bucuria scurtă pe care o resimțise Lore se prefăcu în cenușă. Cum îndrăznea el - cum îndrăznea să o judece așa, ca și cum ar fi fost iar copii și fata nu știa să deosebească răul de bine?

   - Pot să fac ce vreau, zise Lore, rece.

   - Dar nu o faci, zise el. Nu cred că asta este ceea ce îți dorești cu adevărat - să ucizi oameni, să fii vânător.

   - Decid singură, zise ea. Tu ești singurul care nu vrea să joace după aceleași reguli ca și ceilalți. Nu este vorba despre complicitate, ci despre supraviețuire.

   Castor o privi, nevenindu-i să creadă.

   - Te auzi ce spui? Crezi că așa și-ar dori părinții tăi - să te pierzi încercând să îi răzbuni?

   - Nu îndrăzni să îi folosești împotriva mea! mârâi Lore.

   Orice ar fi avut Castor de gând să spună se spulberă când Atena veni spre el ca o vijelie.

   - Ce ești tu, impostorule? întrebă Atena. Nu ești muritor, ceea ce înseamnă că nu ești zeu. Ce ești tu?

   - Sunt...

   Castor își privi mâinile în jurul cărora se roteau încă tentacule de putere, ca niște inele aurii, apoi atinse locul în care fusese străpuns de săgeată.

   Artemis pusese aceeași întrebare: „Ce ești?”

    - Cum de trăiești? întrebă Atena. Ce ne ascunzi?

   - Nimic, zise el, privind-o pe Lore. Nu pot explica asta - nu-mi amintesc ce s-a întâmplat în ziua aceea...

   - Ce știi despre Agon și nu știm noi? continuă Atena. Nu cred că nu-ți amintești. Dacă ești nemuritor în timpul acestor 7 zile, atunci ai aflat ceva - ai făcut ceva - și ai ascuns de noi, aliații tăi.

   - Eu nu...

   Vocea lui Castor era gravă, aspră.

   - Nu-mi amintesc. M-a durut ceva, apoi s-a făcut întuneric - și apoi m-am trezit.

   - Minți, îi zise Atena. Ești aici, dar nu iei parte la vânătoare. Nu cu adevărat. Spune-mi ce ești. Sora mea a avut dreptate - puterea ta se simte diferit cumva. Întotdeauna a fost așa - curge prin tine, dar nu este născută din tine.

   Lore se întoarse șocată.

   - Ce înseamnă asta?

   Zeița se uită doar la Castor până ce, în final, Lore se întoarse și ea spre noul zeu. Pulsul ei se înteți și simți deodată că se îneacă cu aer, în timp ce o singură voce limpede se detașă de gândurile ei.

   „Nimic din toate astea nu este real.”

   - Pierderea ta de memorie este o minciună convenabilă ca să ascunzi adevărul despre cum poate un zeu să scape de vânătoare, zise Atena. De asta nu ai luat formă fizică în ultimii 7 ani? Te-ai aflat măcar pe tărâmul acesta?

   „Nimic din toate astea nu este real.”

   Nici Gil, nici viața ei acolo, nici măcar Castor sau mângâierea pe care i-o adusese prezența lui familiară.

   Castor o ignoră pe zeiță, dar încercă să surprindă privirea lui Lore.

   - Nu mă crezi.

   Lore nu se mai putea lăsa prinsă în minciuna unui alt zeu. Nu putea accepta să fie o piesă de șah mișcată împotriva voinței ei. Dar acela era Castor. Nu-i așa?

   - Încercăm doar să ne dăm seama ce se petrece, zise Lore.

   Castor o privi, cu durere pe chip.

   - Noi, repetă el.

   Lore își repetă cuvintele în minte. Prezența Atenei era fermă în spatele ei. Ființa ei o susținea, îi dădea picătura de putere necesară pentru a n-o lua razna.

   - Noi, confirmă ea.

   Ea și Atena aveau să facă orice era necesar, orice era justificat, până când trupul de muritor al lui Wrath își dădea ultima suflare.

   Castor nu voise niciodată să le ajute. Dacă într-adevăr nu știa cum luase puterile și că nu putea muri. Dacă chiar nu avea alte motive să colaboreze cu ele... Lore avea nevoie de el să își demonstreze prietenia acum. Avea să îi dea un ultimatum: ești cu noi sau pleci.

   Privind-o o ultimă dată, Castor se întoarse și plecă. Traversă apa, cu fruntea plecată și umerii aduși. Panica o cuprinse pe Lore văzându-l cum se micșora și ploaia îl înghițea.

   Lore făcu un pas înainte, dar Atena coborî un braț, oprind-o. Sunetul sirenelor de urgență răsuna venind spre ele, din ce în ce mai intens și ascuțit pe măsură ce se apropiau.

   - Nu avem nevoie de el, zise zeița. Suntem alese pentru asta; tu și cu mine.

   Trupul lui Lore era înlemnit când urcară treptele spre liniștea din Morningside Heights. În drum spre punctul de observare, Atena se întoarse însă brusc spre parc. Chipul îi era crispat de concentrare. Studie luminile roși și albastre ale vehiculelor de urgență care apărea dedesubt, gonind pe stradă.

   - Trebuie să plecăm zise Lore.

   Atena întinse o mână ca să o reducă la tăcere. O vibrație se strecură prin sol ca un șarpe prin nisip. Tremurul cuprinse picioarele lui Lore și i se cățără pe șira spinării, aprinzându-i fiecare nerv. Tunetul mugi grav, supărat. Doar că nu fusese vorba de tunet.

   Torentul mătură străzile mugind ca un monstru, dărâmând totul în cale, în timp ce înainta ca un taur cu o violență ce opri răsuflarea în plămânii lui Lore.

   Apă neagră. Era așa de multă - mai multă decât văzuse vreodată Lore, scurgându-se neîntrerupt din râul din apropiere, sfârtecând străzile. Ambulanțele și mașinile de poliție de lângă parc dispărură sub valul cotropitor, rostogolindu-se ca niște jucării cu liminile brusc stinse. Ofițerii și cadrele de urgență fugiră, dar nu suficient de repede cât să nu fie măturați de torent.

   Și totuși, apa nu era satisfăcută.

   Se înălța cu fiecare clipă ce trecea, înghițind indicatoare, semafoare, clădiri - înecând tot orașul.

PATRUZECI

       De la înălțimea punctului de observare, Lore privi neputincioasă cum torentul năpraznic de apă spărgea ziduri și mătura resturile ca pe niște prăzi de război.
   Auzi țipete și dădu să se îndrepte spre trepte. Atena îi cuprinse încheietura ca o menghină de oțel, oprind-o.

   - Trebuie să-i ajutăm! zise Lore, încercând să scape din strânsoarea imposibil de puternică a zeiței.

   Atena privi apele din ce în ce mai ridicate, cercetând imaginea și analizând mirosul, gândind și iar gândind.

   Lore închise ochii, dar sunetul cataclismic al apei ce spărgea ferestre, claxoanele și trosnetul mașinilor, vocile mărunte și îndepărtate care cerșeau ajutor îi pătrunseră în minte până ce Lore crezu că avea să țipe doar ca să le înăbușe pe toate.

   Fata Atenei era de nepătruns. Pe ea nu se citea nimic din groaza pe care o simțea Lore, sau neputința ei. Poate era vorba de recunoaștere. Zeița văzuse potopuri mai mari și mai rele - potopuri menite să șteargă omenirea de pe fața pământului. 

   - Nu poate fi doar un torent de furtună, zise Lore gâtuită. Este prea multă apă și nu se oprește - pesemne că e ceva nenatural. Și oamenii care locuiesc la nivelurile inferioare ale clădirilor și în case...

   Lore nu suportă să-și termine gândul cu voce tare.

   „Niciunul dintre ei nu ar fi avut timp să iasă.”

   Prin tot Manhattanul și în cartierele de la periferie zonele de evacuare în cazul uraganelor și al altor furtuni puternice trebuie să fi fost inundate. Relieful natural al Manhattanului se înălța pe măsură ce avansai spre uscat, dar zonele mai joase de lângă apă - cartierele așezate de-a lungul ambelor râuri - și sectoarele lor aflate în sud până la Thirty-Fourth Street riscau să fie inundate.

   Dacă acolo situația era așa de gravă...

   „Toți oamenii aceia”, gândi ea disperată.

   Teama o pătrunse în suflet. Dacă Van nu îl dusese pe Miles la o distanță suficient de mare pe un teren mai înalt...

   Lore își scoase telefonul, dar nu avea semnal.

   „Rahat.”

   - Nu râurile sunt de vină, spuse Atena a cărei față era umbrită. Ci un zeu.

   - Tidebringer, șopti Lore.

   Zeița dădu din cap.

   - Evander al Ahileilor s-a înșelat. Falsul Poseidon trăiește și s-a aliat cu dușmanul nostru.

   Lore lăsă veninul furiei să o mistuie din nou văzând apa neagră ce mătura străzile, distrugere pe care Agonul o adusese orașului ei.

   - Ești sigură că nu există nicio șansă ca falsul Ares să fi găsit aegis-ul? întrebă Atena din nou. Fiind una dintre perseizi, ea ar trebui să fie capabilă să descifreze poemul...

   - Nu... Adică, nu știu.

   Teama lui Lore o sfâșie gândind că nu fusese pe atât de precaută pe cât crezuse.

   - Ar putea fi mai rău de atât. Chiar și ca zeu, ea ar putea mânui aegis-ul în numele lui Wrath. Iar potopul ar putea fi doar prima etapă în planul lui Wrath de a câștiga Agonul.

   Lore se forță să inspire adânc.

   - Eu nu cred că are aegis-ul. Sau cel puțin, nu încă. Avem încă timp să îl omorâm și să punem capăt vânătorii.

   Poate o parte din ea începea să creadă din nou în destin și în faptul că exista o urzeală a lucrurilor. Una care le cerea ei și zeiței să-și termine misiunea împreună.

   Lore se întoarse spre Morningside Heights, tensionată de nevoia de a se pune în mișcare.

   - Așadar, vânăm.

   - Așadar, vânăm, repetă Atena, pornind pe urmele ei.

        Pe Lore o alinaseră întotdeauna mișcările nevăzute ale orașului.

   Chiar și când străzile erau pustii, cu excepția câtorva taxiuri pornite în cursele de dimineață, ea știa că ele erau însuflețite. Că apa curgea prin conductele de dedesubt. Că trenurile își târau vagoanele lor goale din stație în stație. Liniile îngropate de curent electric zumzăiau un cântec pe care doar betonul îl putea auzi. Nemișcarea orașului inspira acum o senzație de rutină.

   De la etajul al VI-lea, Lore vedea mai bine străzile inundate ale orașului și pe acei newyorkezi suficient de curajoși ca să înoate prin apa înaltă până la brâu. Echipele de salubritate ale orașului încercau să pompeze apa de pe străzi, dar râurile - atât East, cât și Hudson - continuau să se umfle. Apa stătută era așa de adâncă în anumite locuri, încât poliția din New York și garda de coastă foloseau bărci și elicoptere ca să îi salveze pe cei sinistrați sau ca să livreze provizii.

   Lore nu mai simțea pulsul orașului.

   Ea și Atena adunaseră zvonuri în drumul lor spre centru, împletindu-le pentru a crea o imagine mai amplă asupra a ceea ce devenise orașul.

   „O furtună istorică. Predicții meteo eronate. Nivelul apelor crește. O înlănțuire sinistră de evenimente.”

   Cu toții aveau teorii diferite.

   Echipele de intervenție și reprezentanții orașului ofereau indicații prin radio, deoarece turnurile de telefonie erau la pământ. Spitalele erau evacuate primele, căci generatoarele lor se defectau unul câte unul. Întregi sectoare din Central Park erau transformate în tabere de sinistrați. Voluntarii de la Crucea Roșie împreună cu Garda Națională încercau să distribuie provizii, dar pe măsură ce orele treceau, erau copleșiți de cereri.

   Magazinele universale și aprozarele erau jefuite de locuitorii disperați ai orașului, și nimeni și nimic nu-i putea opri. Tunelurile de metrou erau inaccesibile și niciun tren nu putea să intre sau să iasă din oraș. Podurile erau blocate din cauza traficului. Văzduhul era pătruns permanent de vuietul elicopterelor de poliție și ale televiziunilor, ce se înghesuiau pe cer. Newyorkezii erau cei mai buni oameni din lume, dar chiar și Lore recunoștea că aveau limitele lor. Izolarea fusese instantanee și devastatoare.

   „Asta își dorește Wrath”, se gândi Lore. „Să împingă orașul la limită, să-i suprasolicite resursele.”

   Lore blocă din mintea și din inima ei imaginea străzilor inundate, a celor răniți și a jaletelor. Își alungă din suflet orice altceva în afară de ceea ce trebuia să facă acum.

   Ea și Atena își petrecuseră întreaga noapte și întreaga dimineață căutându-i pe vânătorii lui Wrath. În jurul orei 10, Lore zărise o leoaică a cadmizilor lângă Empire State Building; o recunoscuse în urma atacului de la Itaca House. O urmăriseră până la periferia orașului, până când dispăruse într-un hotel mic din Upper East Side. Acum priveau de pe acoperișul clădirii de vizavi, așteptând-o să iasă în cele din urmă.

   - Tu iubești acest oraș, zise Atena. Este mândria ta.

   Zeița abia că nu strălucea în soarele după-amiezii. Scurta pauză le oferise amândurora ocazia să-și usuce pantofii și hainele, deși era inutil, căci aveau să se întoarcă în curând în apa de pe stradă. 

   Lore ridică din umăr.

   - Poate că îl împart cu 8 milioane de oameni, dar a fost întotdeauna cea mai puțin complicată relție pe care am avut-o vreodată.

   - Hm.

   Prezența Atenei era apăsătoare în multe feluri, dar, în cursul ultimelor ore, ceva se schimbase în ea. Ardea de nerăbdare sau era pur și simplu cuprinsă de neliniște la gândul că era miercuri dimineața și că aveau doar 3 zile să-și îndeplinească misiunea.

   - Păstrează în inimă ceea ce simți pentru căminul tău, spuse Atena. Nu te va abandona niciodată dacă îi ești loială. Nu este la fel de capricios pentrum muritorii.

   Chipul lui Castor îi răsări în minte. Lore alungă imaginea înainte de a rămâne acolo prea mult timp.

   - Probabil că este adevărat, spuse Lore în cele din urmă.

   Fata se aplecă peste marginea acoperișului, cercetând strada de dedesubt.

   - Unde-i fata asta?

   Atena bău ultima gură de apă și aruncă sticla. Lore se sprijini pe călcâie și, pentru prima dată, începu să se îndoiască de planul lor. Nu aveau timp să o aștepte pe leoaică să se odihnească sau să se întâlnească cu persoana dinăuntru. Aveau nevoie de o altă pistă.

   - Ce a spus sora ta? întrebă Lore. Că există un monstru în râu? Un ucigaș de zei și de muritori?

   - Nu mi-aș pierde timpul cu vorbele surorii mele, zise Atena. Nu era în toate mințile și nu știa ce spune.

   Era totuși ceva în cuvintele ei - ceva pe care Lore nu-l putea desluși.

   - Sunt încă atâtea lucruri pe care nu le cunoaștem, spuse Atena. Simt că fragmente de adevăr sunt împrăștiate în fața noastră. Hermes, dorința impostorului de a pune mâna pe aegis, chiar și falsul Apolo.

   Atena miji ochii.

   - Poate că este cumva un zeu adevărat sau un alt zeu deghizat și a vrut să participe la vânătoare pentru a strânge anumite informații?

   - Este Castor, spuse Lore, mai sigură acum decât fusese când se aflase în fața ei. Cumva... el este Castor. Știe prea multe despre trecutul meu pentru a fi altcineva.

   - Orice zeu ar cunoaște asemenea lucruri, zise Atena. S-ar insinua în viața ta, ghidându-te subtil pe calea aleasă de el, iar tu nu ai ști nimic. Așa cum am spus, noi ne înfățișăm vouă sub forma a ceea ce aveți nevoie sau vă doriți.

   - Precum Hermes, zile Lore ușurel.

   Zeul devenise singura persoană în care Lore s-ar fi încrezut în acel moment - un prieten blând, îndepărtat de lumea Agonului. Se folosise de teama și de neliniștea ei.

   - Poate că ai dreptate și el este cu adevărat Castor al ahileilor, spuse Atena. Apolo s-a dus. Zeul fals posedă acum puterea lui, deși senzația este una ciudată și pe care nu o înțeleg. Nu are nicio explicație logică.

   Lore clătină din cap. Gândurile i se învolburau în minte, iar îndoielile nenumărate și coincidențele încercau să se lege precum fulgerul ce spinteca cerul.

   - Ai ceva de învățat din toate astea. Ascultă-mi sfatul: este acceptabil, ba chiar preferabil, să fii singur, îi zise Atena, când aceia din jurul tău te trag în urmă sau te înșală. Muritorii excepționali vor fi întotdeauna singuri, căci nimeni altcineva nu a fost făcut pe lume pentru a le purta povara. Încrede-te în asta și las-o să-ți stârpească frica.

   Un mic zâmbet se curbă pe chipul fetiței.

   - Ce? întrebă Lore.

   - Am uitat cum este, zise Atena. Să împrumut mantia mentorului.

   Înima lui Lore i se agită involuntar în piept, când înțelese ce însemna asta.

   - Fără a fi nevoită să te deghizezi de data asta, observă Lore, aplecându-se iar peste marginea acoperișului.

   Patrula Gărzii Naționale se mișca încă lent pe stradă, suficient de aproape ca să vadă clădirea. Lore se trase înapoi.

   - Într-adevăr, spuse Atena, cu ceva amuzament. Este obositor să porți chipul altcuiva, dar bărbații ascultă cel mai adesea doar vocile altor bărbați.

   Lore ridică sprâncenele, dar nu avea cum să o contrazică.

   - Îți mai vizitezi orașul? Acela numit după tine?

   - Le vizitez pe toate, zise Atena. Și o voi face mereu, până când ultima voce care mă cheamă va fi amuțită de timp.

   - Și după aceea? întrebă Lore.

   - Voi continua să încerc să mă întorc la tatăl meu și la căminul meu, spuse Atena. Aceasta este singura mea dorință acum.

   Blândețea care se citise pe chipul zeiței dispăru deodată. Văzând-o, Lore simți un fior de gheață pe șira spinării.

   - Trebuie să-ți mărturisesc ceva, Melora, zise Atena.

   În ochii ei oțelii, scânteile puterii se învolburaseră.

   - Și să te avertizez. Sunt din ce în ce mai puțin sigură că îl poți înfrunta pe impostorul Ares. Spre deosebire de falsul Apolo, eu pot fi ucisă. Oricât aș fi de puternică, dușmanul nostru îmi va împuțina forța. Voi avea nevoie de ajutorul tău ca să îl răpun... Asta dacă nu cumva dorești să îi iei puterea.

   Lore inspiră scurt.

   - Nu. Nu vreau.

   Nu își mai dorea să se simtă hăituită, încolțită. Puterea lui Ares ar fi adus-o în pragul nebuniei.

   „Și te-ai face invincibilă”, îi șopti mintea.

   Nu. Puterea lui Ares era, în egală măsură, un blestem și un avantaj, deși adusese kleos multor vânători ce o dobândiseră. Lore cauzase suficientă distrugere și moarte în scurta ei viață. Dar înăuntrul ei era fetița aceea, încă însetată. Ultima din neamul ei, în toată lumea. Cine avea să și-o amintească?

   Lore clătină din cap, ducându-și brațele la piept. Avea să lupte prin puteri proprii ca să readucă onoarea și gloria familiei ei. Avea să îi răzbune ca Melora Perseous.

   „Adu-l.”

   Gândul îi traversă mintea, cald și puternic.

   „Mergi și revendică-ți moștenirea. Folosește-l împotriva lui.”

   Chiar și cu aegis-ul, Lore ar fi fost îngenuncheată de puterea lui Wrath. Dar dacă scutul se afla în mâinile cuiva mai puternic... cineva care știa cum să îl mânuiască, și la potențialul lui complet...

   - Chiar crezi că nu îl poți înfrunta? întrebă Lore lent.

   Ar fi fost terifiant să o vadă pe Atena reunită cu scutul ei, pornind vijelioasă la luptă.

   - Doar Moirele pot ști, zise Atena. Mă doare să recunosc. Nu mă mai întreba asta vreodată.

   - Dar dacă ar exista ceva care să vă egaleze puterile? începu Lore, gâtuită.

   Privirea zeiței lunecă iar spre ea.

   - Ar fi bine-venit.

   Zbârnâitul de radio se întoarse în urechile fetei, făcându-i pulsul s-o ia razna.

   „Dar poemul...” se gândi ea.

   Oare era așa de îngrozitor dacă Atena ieșea învingătoare, dacă asta însemna că Agonul lua sfârșit?

   După secole întregi în care fusese hăituită, Atena nu voia decât să părăsească lumea aceea și să se întoarcă pe tărâmul ei. O spusese chiar ea, și lui Artemis, și cu câteva secunde mai devreme. A-i da scutul Atenei nu însemna că ar fi schimbat trecutul, dar ar fi putut-o ghida pe Lore - și pe Atena - pe calea spre mântuire.

   Lore văzu o mișcare cu coada ochiului.

   Leoaica ieși în cele din urmă din hotel, strângând în mâini un plic manila. Porni iar spre nord, pe Park Avenue, făcând slalom printre mașinile pe jmătate scufundate și aluviuni.

   Atena îi făcu semn lui Lore. Coborâră pe scara de incendiu, intrând în apa rece. Trebuiau să se miște încet, ca să nu atragă atenția leoaicei cu plescăitul apei. Distanța dintre ele și fată crescu, dar afară erau așa de puțini oameni, încât nu le era greu să o urmărească.

   Când ajunseră pe Seventy-Eight Street, leoaica se întoarse brusc la dreapta și o făcu pe Lore să se oprească pe loc.

   Lore uitase ceva. Cu ani în urmă, ea și Castor își propuseseră, în joacă, să găsească toate ascunzătorile din oraș ale familiilor. Multe dintre ele nu mai erau de mult secrete, dar și mai multe se plasau undeva la granița dintre zvon și realitate.

   Ei doi găsiseră doar un loc, după ce îl auziseră pe unul dintre instructori vorbind despre el; instructorul însuși doar presupunea unde s-ar fi putut afla.

   Atena încetini, privind-o. În fața lor se afla East River și, între acesta și ele, se aflau mai multe clădiri impresionante de apartamente, datând de dinainte de război.

   - Una dintre proprietățile cadmizilor, explică Lore. Am uitat complet de ea. Hai să vedem dacă găsim un loc bun pentru a spiona cine vine și cine pleacă.

   Locul căutat se dovedi a fi una dintre ferestrele securizate ale Școlii Publice nr. 158, de peste stradă. După ce sparseră o ușă dinspre York Avenue, Lore și Atena traversară holurile școlii până ce găsiră un punct de observare liber spre clădirea cadmizilor.

   În câteva minute, 3 siluete purtând robele negre tradiționale ale vânătorilor se zăriră înotând pe aleea pavată dintre partea de vest a clădirii și cea alăturată.

   Poarta de acolo era deschisă, dar leoaica așteptă ca vânătorii să iasă în stradă. Unul dintre nou-veniți deschise plicul și scoase ceva ce părea a fi un set de chei. El le distribui celorlalți, inclusiv leoaicei.

   Aceasta plecă prima, îndreptându-se pe același drum pe care venise. Ceilalți se opriră să-și scoată robele înainte de a o urma. Lore așteptă până ce se îndepărtară cu toții, înainte să vorbească.

   - Dacă seamănă în vreun fel cu Thetis House, atunci intrarea nu se face pe ușa din față...

   Aproape imediat ce cuvintele ieșiră din gura lui Lore, mai mulți vânători își făcură apariția.  Coborau cu toții în stradă, de pe aceeași alee îngustă, uzi leoarcă. Intrarea trebuie să se fi aflat undeva de-a lungul aleii mici, își dădu seama fata, și pesemne că era sub nivelul solului, din moment ce vânătorii aveau hainele umede. Poate o pivniță?

   Lore și Atena zăriră o placă gravată cu numărul și denumirea clădirii: RIVER HOUSE III.

   - Chiar este un monstru în râu, zise Lore.

   Atena se întoarse spre ea, ridicând sprâncenele drept invitație.

   Lore acceptă.

CU ȘAPTE ANI ÎN URMĂ

       Lore își spălă farfuria din care luase cina când părinții ei se întoarseră din Agon, cu o zi mai devreme.

  Tatăl ei lăsă geanta de voiaj să cadă lângă ușă. Chipul lui era tensionat când privi de jur împrejurul apartamentului slab luminat. Mama fetei îi cuprinse brațul și îl strânse încurajator.

   Lore nu înțelegea ce vedea. Părinții ei îi spuseseră că aveau să lipsească toate cele 7 zile, dormind la un hotel din oraș ca să se asigure că nu aduceau necazul acasă.

   Lore se străduise să păstreze curățenia și ordinea în apartament. Așezase vasele la locul lor și încuiase cuțitele bunicii ei în cufărul lor, după ce le ascuțise. Surorile ei erau prea mici ca să le atingă, dar ea nu era. Lui Lore îi plăcea să-și treacă degetele peste modelele sculptate în plăsele, să închidă ochii și să-și imagineze.

   „Încă un ciclu”, îi spusese mama ei. „Trebuie doar să muncești din greu și să ai răbdare până atunci.”

   Încă un ciclu și avea să-și demonstreze abilitățile.

   Încă un ciclu și îl putea salva pe Castor. Băiatul încă trăia și avea să continue să lupte - Lore știa asta în inima ei. Dacă își ajuta tatăl să ucidă un zeu, atunci urmau să aibă suficienți bani ca să găsească doctori mai buni și tratamente pentru Castor.

   Încă un ciclu.

   Ea și surorile ei nu ieșiseră din apartament toată săptămâna, încercând să găsească jocuri și activități ca să aibă preocupare. Noaptea aceea nu ar fi trebuit să fie cu nimic diferită: își punea farfuria deoparte, arunca cutia de pizza pe toboganul pentru gunoi, își peria dinții, o săruta pe Damara de noapte bună, în legănuțul ei, și apoi se băga în pat, lângă Pia, învelindu-se cu păturica ce mirosea a parfumul de boboci de portocal al mamei.

   - Ce faceți aici?

   Amândoi se întoarseră auzind vocea lui Lore.

   - Oh... nu am crezut că vei fi trează, zise mama ei, pășind spre ea.

   Lore sări de pe taburet, dându-se înapoi din calea brațelor întinse.

   - Ce căutați aici? întrebă Lore iar.

   Mama și tatăl ei se priviră într-un fel pe care Lore nu îl putea înțelege.

   Tatăl fetei nu se mai bărbierise de zile întregi și fața lui era țepoasă din cauza bărbii noi. Deasupra ochiului stâng avea o tăietură nouă și părea să șchiopăteze ușor.

   Lore cercetă chipul mamei ei și descoperi o vânătaie pe obrazul ei și o încheietură înfășurată.

   Niciunul dintre ei nu suferise o rană așa de gravă încât să justifice ieșirea prematură din vânătoare și rușinea pe care o aducea un asemenea gest. 

   - Aveam grijă de ele, insistă Lore. Am fost cuminte. Am făcut tot ce mi-ai cerut.

   - Știu, îi zise mama ei încetișor.

   „Atunci, de ce?”

   Tatăl lui Lore îngenunche în fața ei, încercând să o cuprindă în brațele lui. Fata se retrase până ce se lovi de bufet.

   - Nu îi dai un pupic tăticului tău?

   Lore își întoarse capul. Inima îi bătea tare și gândurile îi zburau în o mie de direcții diferite, în același timp.

   - N-ar trebui să fiți acasă. Nu s-a terminat.

   - S-a terminat pentru noi, zise tatăl ei, ușurel.

   „Încă un ciclu.”

   Fata se răsuci spre el, gâfâind. Lore ura felul în care îi tremură vocea.

   - Până data viitoare?

   - Pentru totdeauna, chrysaphenia mou, spuse mama. Eu și tatăl tău am luat o decizie; una pe care ar fi trebuit să o luăm cu mulți ani în urmă. Nu vom mai vâna.

   Lore clătină din cap, acoperindu-și urechile ca să blocheze cuvintele. Mama îi aruncă o privire tatălui, care se ridică în picioare.

   - Am așteptat cât am putut, zise tatăl ei. Situația a devenit gravă și trebuie să ne folosim de agitația Agonului ca să plecăm din oraș. În noaptea asta împachetăm ce avem nevoie și mâine vom începe o viață nouă, în altă parte.

   Nu avea niciun sens. Ce să se fi schimbat?

   - Ți-e frică de Aristos Kadmou? Mi-ai spus că perseizilor nu le este teamă de nimic, spuse Lore. Mi-ai spus că neamul nostru a fost cel mai nobil dintre toate. Ai zis....

   Celelalte familii îi trataseră jalnic, râzând de fiecare dată când tatăl ei le rugase să se alieze. Neamul lor își pierduse moștenirea; luptau cu arme defecte, la care alte familii renunțaseră. Dar Lore nu se gândise niciodată că aveau să-și piardă mândria. Onoarea era cel mai important lucru - și singurul - rămas.

   „Mai importantă decât aerul din plămâni”, îi spusese instructorul. „Nu puteți supraviețui fără ea, și nici nu v-ați dori s-o faceți.”

   - Știu ce ți-am spus, Melora, zise tata. Dar nu putem continua așa. Nu mai putem răbda lumea asta. Aristos Kadmou a luat puterea lui Ares. Înțelegi ce înseamnă asta?

   Lore nu înțelegea ce însemna.

   Înțelegea că, în 7 ani, avea să îl spintece până ce sângele lui de muritor i se revărsa din vine și că apoi avea să îl aducă pe tatăl ei, ca să îl ucidă.

.........................................