Lore, Alexandra Bracken

 1-5

          FAMIII CU DESCENDENȚI ÎN VIAȚĂ

  

  Casa lui Cadmus - Cadmizii

   Poartă însemnul șarpelui 

   Înnobilată de către Wrath, Ares renăscut

   Casa lui Odiseu - Odiseii

   Poartă însemnul Calului Troian

   Înnobilată de Heartkeeper, Afrodita renăscută

   Casa lui Tezeu - Tezeizii

   Poartă însemnul minotaurului.

   Casa lui Ahile - Ahileii

   Poartă însemnele războinicului

   Casa lui Perseu - Perseizii

   Poartă însemnul Gorgonei

   Înnobilată de Tidebringer, Poseidon renăscut.

        FAMILII DISPĂRUTE

   Casa lui Meleagru - Meleagrizii

   Poartă însemnul mistrețului din Calydon

   Casa lui Belerofon - belerofonii

   Poartă însemnul lui Pegasus

   Casa lui Iason - Iasoniții

   Poartă însemnul berbecului

   Casa lui Heracle - Heracliții

   Poartă însemnul leului din Nemeea

   Înnobilată de Reveler, Dionis renăscut

   Stăpânul cerurilor ridicatu-s-a strălucit în a crepusculului

   fadă lumină și grăi: „La mine ascultați, moștenitori însângerați

   ai acelor mândri bărbați ce se-aventurară în beznă

   să ucidă monștri și regi demult apuși.

   Pe voi vă chem la o ultimă luptă

   să câștigați victoria eternă. Nouă zei m-au trădat

   și-acuma cer răzbunare.

   Șapte zile, la șapte ani, ca muritori vor păși,

   pentru ca voi, oamenii, și toți urmașii voștri de-aici înainte

   să vă schimbați împlacabilă soartă și din firul vieții voastre

   să faceți aur veșnic.

   Arătați-vă puterea și iscusința și-n dar

   vă voi da mantaua și nemurirea zeului de-al cărui sânge

   pătat vă va fi tăișul cutezător al sabiei. Pentru asta vă cer mult.

   Adunați-vă în centrul lumii știute

   și vânătoarea-ncepeți în zori.

   Și-așa va fi până în ziua cea din urmă

   când unul, reîntregit va mai rămâne.”

         Zeus la Olympia

   Tradus de Kreon al Odiseilor

         Se trezi simțind pământul tare de sub el și duhoarea sângelui de muritor. Trupul lui își revenea mai lens decât mintea. Senzații neplăcute îi traversau corpul, pe când pielea i se strângea ca lutul proaspăt ars.

   Roua ierbii pătrundea prin țesătura subțire a mantiei albastre și simți noroiul împroșcat de picioarele goale. Îl trecu un fior umilitor, din cap până în călcâie.

   Pentru prima dată, după 7 ani, îi era frig. Sângele de muritor care îi curgea prin vene era ca o mâzgă în comparație cu lumina curgătoare a lichidului dătător de viață al zeilor, ce mistuise orice urmă a mortalității și îi dăduse drumul înapoi în lume.

   Timp de 7 ani, cutreierase ținuturi de aproape sau de departe, îmboldise inimile crude ale ucigașilor, aprinsese focurile conflictelor. Luase chipul furiei.

   Să simtă iar limitările unui trup... să fie pus din nou în acel receptacul slab... era un chin suficient de mare cât să îl facă să îi compătimească pe vechii zei. Ei trăiseră acea atrocitate de 112 ori.

   El nu avea să o facă. Era ultima dată când mai simțea ce înseamnă să fii muritor.

   Simțurile lui nu erau așa de ascuțite, dar recunoscu orașul și parcul lui enorm. Aroma ierbii proaspăt tăiate se îmletea cu mirosul subtil de canal. Zgomotul traficului răzbătea de aproape, agitația electrică a vinelor orașului uruiau sub nivelul străzii.

   Colțurile gurii lui se întinseră ciudat, forțate să-și amintească cum să zâmbească. Acesta fusese, odinioară, orașul lui, în timpul vieții de muritor; străzile îi oferiseră bogății și cei avari îi vânduseră bucățele de putere. Manhattan îngenunchease odată în fața lui și avea să o facă iar.

   Se rostogoli, rămânând pe vine. Când se simți sigur pe picioare, el se ridică, ușurel. În jurul lui curgeau râuri de sânge negru.

  O fetiță, cu masca smulsă de pe chip, îl privea cu ochi orbi, de la marginea craterului. În gâtul ei era încă înfit un cuțit. Capul unui bărbat, separat de trup, purta masca unui cal. Un pumnal stătea într-o mână moale căreia îi lipseau degetele.

   La dreapta lui se auzi foșnetul ușor al unor pași. Întinse mâna după o sabie care nu se mai afla la șoldul lui.

   Trei siluete ieșiră din umbra copacilor din apropiere. Traversară aleea pavată dintre ei. Aveau fețele ascunse de măști din bronz, fiecare întruchipând un șarpe. Erau descendenții lui muritori. Casa lui Cadmus. Veniseră să îl ia cu ei, ca pe noul lor zeu.

   Își întinse gâtul până ce trosni, privind cum se apropiau. Vânătorii erau cuprinși de venerație și asta îl mulțumea. Predecesorul lui, ultimul nou Ares, nu fusese demn de a purta mantia zeului războiului. Fusese o plăcere de nedescris să îl ucidă și să îi revendice dreptul din naștere, în urmă cu 7 ani.

   Cel mai înalt dintre cei 3 vânători făcu un pas în față. 

   Belen.

    Noul zeu privi amuzat, pe când tânărul smulse săgețile din cadavre, ca pe o recoltă nemiloasă. Era păcat că singurul lui urmaș în viață fusese născut din flori. Nu putea fi moștenitorul lui Aristos Kadmou, omul care fusese odată noul zeu. Totuși, buzele lui se curbară și primi cu inima deschisă mândria care îl încercă văzându-l pe tânăr.

   Belen ridică mâna și își coborî, respectuos, privirea. Zeul întinse mâna, pipăindu-i conturul feței. Chipul băiatului semăna acum așa de mult cu al lui. Trupul marcat de trecerea deceniilor fusese înlăturat când se înălțase, și zeul era iar tânăr. Pentru totdeauna.

   - O, cel mai onorat dintre noi, zise Belen, îngenunchind.

   Îi întinse noului zeu un pachet rulat, pe care îl scoase din desaga de la șold - o tunică roție din mătase, ca să o înlocuiască pe cea oribilă, în culoarea cerului, pe care o purta.

   - Te întâmpinăm și îți oferim sângele dușmanilor noștri ca tribut numelui tău, ca semn al credinței noastre nepieritoare. Suntem aici ca să te protejăm cu viețile noastre până ce va veni iar timpul să renaști puternic.

   Cuvintele răsunară ca pietrișul în gâtul noului zeu.

   - Și dincolo de asta.

   - Da, stăpâne, spuse Belen.

   Mai mulți vânători se apropiară, venind din spatele lui Belen, înveșmântați în mantia neagră caracteristică. După ei trăgeau o siluetă îmbrăcată într-o tunică albastră.

   - Aduceți-mi-l, îi ordonă lui Belen.

   Două SUV-uri negre, cu farurile stinse, se apropiară de pe strada alăturată și traversară întinderea acoperită cu iarbă. Cadmizii începură apoi lucrul.

   Desfăcură pânzele de cort pe iarba din Central Park și rostogoliră vânătorii uciși pe ele. Întoarseră pământul, înlocuiră peticele însângerate de iarbă, încărcară cadavrele în portbagajul unui alt SUV ce opri în spatele lor.

   Știa că același ritual era îndeplinit și de alți descendenți în același parc.

   Prizonierul se zbătu iar, pe când era tras înainte, împungându-i pe cei mai apropiați vânători cu țeasta, ca un animal turbat. Îi tăiaseră tendoanele de la glezne ca să nu își poată folosi viteza supranaturală ca să scape. Bun. Vânătorii îl forțară să se așeze în genunchi. 

   Noul zeu se întinse spre el, ca să îi smulgă gluga de pe cap.

   Ochii aurii străfulgerară îndreptați, cu mânie, spre el. Scânteierile puterii lui înotau acolo aprinse de furie. Dintr-o rană de pe frunte i se scurgea sânge și îi păta pielea și tunica, odată strălucitoare.

   - Ultima putere folositoare ți-a fost luată, zise noul zeu.

   Prinse în pumn un smoc de bucle castanii și smuci pe spate capul prizonierului, forțându-l să se uite în sus.

   - Știu ce îți dorești, Ucigaș de Zei, zise vechiul zeu în limba anticilor. Și te asigur că nu îl vei găsi niciodată.

   Nu voise decât să știe că nu fusese distrus. Furia noului zeu era, în sine, un soi de euforie. Lipi tăișul ascuțit ca o lamă de carnea moale, de muritor, a vechiului zeu.

   Noul zeu zâmbi.

   - Escroc. Mesager. Călător. Tâlhar, spuse nou zeu.

   Apoi izbi cu lama în vertebrele prizonierului.

   - Nimic.

   Sângele țâșni din rană. Nou zeu sorbi din priviri teama din ochii ființei antice - durerea, șocul - pe când puterea îi dispărea. Era păcat că noul zeu nu și-o putea însuși.

   - Așa merg lucrurile, nu? remarcă noul zeu.

   Se apleacă, privind pe când ultima scânteie de viață se stingea în ochii victimei.

   - Așa au făcut tatăl tău și tatăl lui înaintea sa. Zeii cei vechi trebuie să moară pentru a lăsa loc celor noi să se ridice.

   În parc era liniște, cu excepția sunetelor umede scoase de spada noului zeu și de trosnetul care se auzi pe când separă capul de trup. Noul zeu înălță capul lui Hermes suficient de sus ca să fie văzut de discipolii lui. 

   Vânătorii șuierară de plăcere, lovindu-și piepturile cu pumnii.

   Noul zeu se mai uită o dată la cap înainte de a-l azvârli pe cea mai apropiată prelată, alături de celelalte rămășite. În zori, nu avea să se vadă nici urmă din cei 8 zei care apăruseră ca fulgerul în Central Park sau din vânătorii care pieriseră în încercarea lor de a-i ucide.

   Orașul vibra în jurul lui, torturat de haosul pe care abia îl mai ținea în frâu. Îi murmura un cântec despre teroarea ce avea să vină. El înțelegea acel dor - de a fi eliberat.

   - Sunt Wrath.

   Noul zeu îngenunchie, înmuindu-și degetele în noroiul însângerat.

   - Sunt stăpânul tău.

   Își trecu degetele peste obraji.

   - Sunt gloria ta.

   Vânătorii din jurul lui își ridicară măștile, ducându-și degetele pătate de noroi la chipurile înflăcărate.

   O nouă eră stătea să înceapă, așteptând să fie condusă de cineva suficient de puternic ca să îndrăznească.

   - Acum începem, spuse noul zeu.

PARTEA ÎNTÂI

ORAȘUL ZEILOR

UNU

       Mama ei îi spusese odată că singura cale de a cunoaște cu adevărat pe cineva era să te lupți cu acea persoană. Din experiența lui Lore, lupa nu dezvăluia decât un singur lucru: punctul cel mai sensibil al oponentului.

   Pentru inamicul ei, acel punct era, în mod clar, noul tatuaj de pe sânul stâng, încă acoperit de bandaj.

   Lore își ridică mânușile de 14 uncii la față și le lăsă să încaseze o altă lovitură stângace. Pantofii ei de sport scârțâiră pe rogojinile albastre, ieftine, în timp ce sări în spate. După cele 5 meciuri ale nopții, liniile argintii din bandă adezivă care fixau ringul improvizat începeau să se desfacă din cauza umezelii și a căldurii.

   Fata mârâi, câlcând-o pe cea mai apropiată. Transpirația îi curgea pe față și până la urmă nu mai putu simți decât gustul ei sărat. Lore refuză să se șteargă, deși nădușeala îi înțepa ochii. Îi plăcea durerea. O ajuta să se concentreze.

   Meciurile acestea erau doar un nou obicei prost, care îi adusese mângâierea căutată cu disperare după moartea lui Gil, în urmă cu 6 luni. Însă promisiunea ei de la început că avea să fie „doar un meci” dispăruse când Lore simțise unda cunoscută de adrenalină.

   A fost de-ajuns o singură luptă pentru a frânge jalea ucigătoare, pentru a o scoate din vâltoarea minții ei și a o readuce la realitate. După două lupte, se deconectase de la durerea profundă din inima ei, iar a treia îi adusese o sumă surprinzătoare de bani.

   Iar acum, câteva săptămâni mai târziu, al cinsprezecelea meci îi oferea exact ceea ce-și dorise cu disperare în acea noapte: o metodă de a uita de toate.

   Lore își spunea că se putea opri oricând. Se putea opri când nu s-ar mai fi simțit bine. Se putea opri când luptele începeau să aducă la suprafață ceea ce ea îngropase. Dar Lore nu ajunsese în acel ppunct. Nu încă.

   Pivnița înghesuită a restaurantului Red Dragon Fine Chinese Food era sufocantă. În jurul ringului se simțea presiunea fierbinte a prea multori corpuri. Mulțimea se mișca odată cu luptătorii, formând granița neoficială a ringului, în timp ce spectatorii își strângeau în mâini paharele de unică folosință Solo și încercau să nu-și verse băutura scumpă. Bancnotele și pariurile își urmau cursul în jurul ei, din mână în mână, până când ajungeau la Frankie, patronul ringului.

   Lore îi aruncă o privire în timp ce acesta ajusta ordinea și pariurile următoarelor două lupte, mai interesat de câștiguri, decât de câștigător.

   Oponentul lui Lore era un băiat cam de aceeași vârstă cu ea - moale, cu pielea curată și o încredere nemeritată. Râsese, întinzând un deget îndoit spre ea, când o alesese dintre luptătorii disponibili ai lui Frankie.

   Lore decisese să îl distrugă și să-i calce în picioare orice fărâmă de mândrie îi mai rămânea cu mult înainte ca el să i se adreseze cu „păpușă” și să îi sufle un ărut îmbibat de alcool.

   - Lasă-mă să ghicesc, zise ea, cu proteza dentară în gură.

   Lore arătă cu capul spre bandajul de pe pieptul adolescentului, care acoperea noua decorație de pe trupul lui.

   - Trăiește, râzi, iubește? Rose toată ziua?

   Sprâncenele băiatului i se coborâră pe frunte, în timp ce mulțimea începu să râdă în hohote. Băiatul își avântă o mănușă spre capul lui Lore, gemând de efort. Mișcarea, combinată cu forța lui din ce în ce mai slabă îi lăsară pieptul expus.

   Lore avu o țintă clară când își izbi mănușa de pielea sensibilă de sub tatuaj.

   Băiatul căscă ochii mari și rămase fără respirație. Căzu în genunchi.

   - Ridică-te, zise Lore. Îți faci prietenii de râs.

   - A dracului târ..., băiatul se înecă ușor din cauza protezei dentare.

   Lore se întrebase cât avea să dureze până ce adolescentul ceda, și acum aflase răspunsul: 5 minute.

   - Sunt sigură că nu mi te vei adresa așa, zise ea, dându-i târcoale, când tu ești ăla în patru labe.

   Băiatul se chinui să se ridice, clocotind de furie. Lore își dădu ochii peste cap.

   „Nu mai este așa de amuzant, nu?” se gândi Lore.

   Gil i-ar fi spus să întoarcă spatele puștiului netot - întotdeauna avusese grijă să îi aducă aminte lui Lore, în acel fel bătrânesc, dar deloc răutăcios al lui, că nu era nevoie să accepte orice luptă care i se ivea în cale. Adevărul era că bărbatului i-ar fi displăcut ceea ce făcea acum, și Lore se simțea vinovată că îl dezamăgea.

   Dar Lore încercase și alte metode. Niciuna dintre ele nu o ajutase să înainteze prin valurile copleșitoare ale durerii, așa cum o făcea o luptă bună. Iar acum nu mai fugea doar de gândul morții lui Gil; în adâncul ei își croia cale o nouă grozăvie. Era luna august, și vânătoarea reîncepuse în orașul ei.

   În ciuda eforturilor ei de a merge mai departe, de a uita viața sumbră pe care o lăsase în urmă și de a începe una mai bună, mai luminoasă, o parte a minții ei număra încă trecerea lentă a zilelor. Trupul ei se crispase, instinctele ei erau mai ascuțite, ca și cum s-ar fi pregătit pentru ceea ce urma.

   Cu două săptămâni în urmă, începuse să vadă chipuri cunoscute în oraș, pregătindu-se pentru acea noapte. Șocul o izbise ca un pumnal în plămâni; fiecare chip familiar era o dovadă că speranțele ei, rugăciunile ei tăcute fuseseră în zadar.

   „Te rog”, își zisese ea iar și iar de-a lungul ultimelor săptămâni, „să meargă la Londra de data asta.Să fie la Tokyo. Oriunde, dar nu în New York.”

   Lore știa că nu ar fi trebuit să se aventureze afară din casă în acea noapte, nu în timp ce crimele erau în toi. Dacă o recunoștea un singur vânător, familiile nu aveau să mai hăituiască doar zei. Aveau să încerce să o ucidă și pe ea.

   Cu coada ochiului, Lore îl văzu pe Frankie privindu-și ceasul ridicol de buzunar și dându-i semnalul să încheie lupta. Fata presupunea că Frankie avea și alte întâlniri și ar fi vrut să se scalde în tona de bani pe care o făcea.

   - Am terminat aici? întrebă Lore.

   Aparent, efectul alcoolului îl cuprinsese pe băiat deodată. O alergă pe Lore în jurul ringului, vânturându-și pumnii stângaci, din ce în ce mai furios, pe măsură ce hohotele de râs ale mulțimii creșteau în intensitate.

   Pe când se întoarse să evite o lovitură, colierul ei ieși de sub cămașă. Talismanul prins de el, o pană aurie, sclipi în lumină. Mănușa oponentului îl lovi. Cumva, băiatul trebuie să se fi agățat de lănțișor, căci, în momentul în care Lore se mișcă iar, încuietoarea plesni și, brusc, talismanul căzu la picioarele ei.

   Lore desfăcu cu dinții catarama cu scai a mănușii și își eliberă mâna. Se aplecă în timp ce băiatul se avântă iar asupra ei; fata ridică iute colierul și îl băgă în buzunarul de la spate al blugilor. În timp ce își punea iar mănușa, Lore se simți cuprinsă de un nou val de indignare. Gil îi dăruise talismanul.

   Lore se întoarse spre băiat, reamintindu-și că nu îl putea ucide. Putea, în schimb, să îi spargă nasul simpatic, ceea ce și făcu, spre deliciul publicului.

   Sângele țâșni pe fața oponentului, în timp ce înjură.

   - Cred că a trecut ora ta de culcare, drăguțule, spuse ea, aruncându-și privirea la Frankie, ca să vadă dacă avea să încheie meciul. De fapt...

   Lore văzu pumnul venind spre ea cu coada ochiului și se întoarse la timp să încaseze lovitura într-o latură a capului, și nu în ochi. Lumea se scufundă pentru o clipă în beznă, apoi se aprinse iar, orbitoare, dar Lore reuși să rămână în picioare.

   Băiatul răcni victorios, aruncându-și brațele în aer, dar cu nasul încă însângerat. Porni, clătinându-se, spre ea și Lore avu doar o clipă să își dea seama ce se petrecea. Fata își ridică, instinctiv, pumnii, ca să își apere pieptul, dar nu asta căuta oponentul. Băiatul își petrecu un braț pe după gâtul ei și își apăsă buzele pe ale ei.

   Panica o orbea, acoperind pielea lui Lore precum gheața și scoțând-o din minți. Băiatul își lipi trupul mai tare de al ei, lingându-i limba stângaci cu a lui în timp ce mulțimea urla în jurul lor.

   Ceva plesni înăuntrul fetei și presiunea care se acumulase în pieptul ei de-a lungul ultimelor săptămâni se dezlănțui cu un răcnet de furie. Lovi cu genunchiul între picioarele băiatului. Oponentul ei căzu secerat, ca și cum i-ar fi tăiat beregata, guițând în cădere. Apoi, Lore se avântă asupra lui, oarbă de mânie.

   Peste câteva clipe, era ridicată de pe podea, în timp ce lovea încă din picioare și mârâia. Mănușile ei erau împroșcate de sânge și chipul băiatului era de nerecunoscut.

   - Oprește-te!

   Big George, unul dintre agenții de securitate ai lui Frankie, o zgudui ușor.

   - Dragă, nu merită efortul!

   Inima lui Lore i se izbea de coaste, bătând prea repede ca să o lase să își recapete respirația. Trupul ei tremura când Big George o așeză pe podea, ținând-o de umeri, până ce fata îi făcu semn că se simțea în regulă. Agentul se îndreptă apoi spre băiatul care gemea pe rogojină și-l împinse cu piciorul.

   Pe când bârâitul din urechile lui Lore începea să se potolească, fata își dădu seama că în sală se lăsase liniștea, cu excepția oalelor care zdrăngăneau la etaj. Teroarea o cuprinse încetul cu încetul, înnodându-i-se în jurul inimii. În interiorul mănușilor, degetele fetei erau îndoite dureros.

   Nu doar că își pierduse controlul, ci adusese la suprafață o parte a ei despre care crezuse că o învinsese cu mulți ani în urmă.

   „Nu sunt eu asta”, se gândi ea, ștergându-și transpirația de pe buza de sus. „Nu mai sunt asta.”

   Disperată să își salveze câștigurile serii, Lore ignoră scârba care o cuprinsese și ura incandescentă ce o simțea pentru gunoiul care gemea pe podea și zâmbi sfios. Ridică mâinile și strânse din umeri. 

   Spectatorii o răsplătiră cu urale, avântându-și paharele în aer.

   - Nu ai câștigat - ai trișat, zicea băiatul. Nu a fost corect - ai trișat!

   Așa stăteau lucrurile cu tinerii ca el. Ceea ce simțea el atunci, acea mânie, nu era din cauza lumii care se frângea în jurul lui, ci a iluziei năruite; iluzia care îi spunea că merita totul, și totul i se cuvenea pentru simplul fapt că exista.

   Lore își trase mănușile din mâini și se aplecă asupra băiatului. Mulțimea tăcu iar, privind cu chipurile la fel de nerăbdătoare ca ale unor ciori înfometate.

   - Poate următorul ar trebui să spună „Hobby-ul meu este să pierd”? a zis ea mieros, pe când se sprijinea cu mâna goală pe bandajul de pe pieptul băiatului.

   Clopoțelul sună acoperind strigătul de indignare al tânărului, marcând finalul meciului. Big George îl târî pe băiat spre grupul lui de prieteni.

   Lore porni înapoi spre Frankie. Fusese o greșeală să vină acolo în acea noapte. Nici acum nu își dădea seama dacă trupul ei tânjea să o rupă la fugă sau să țipe.

   Ajunse la marginea ringului când Frankie strigă:

   - Următorul meci: Golden împotriva lui Gemini.

   Lore îi aruncă o privire iritată, la care el îi răspunse relaxat ca întotdeauna. Frankie ridică 5 degete. Lore clătină din cap și Frankie adăugă alte 3 degete. Bancnotele mototolite vânturau prin aer în jurul ei, fâlfâind în timp ce spectatorii se grăbeau să parieze.

   Lore trebuia să meargă acasă. Știa asta, dar...

   Fata ridică toate cele 10 degete. Frankie se încruntă, dar îi făcu semn să se îndrepte spre ring. Lore își puse mănușile și se întoarse. Dacă oponentul avea să fie unul dintre prietenii băiatului, atunci putea măcar să se distreze.

   Se înșelase.

   Lore bătu în retragere. Oponentul ei stătea în afara conului de lumină aruncat de lampa din tavan, bucurându-se, în mod evident, de întuneric. Tânărul făcu un pas în față, suficient cât lumina slabă să se răsfrângă pe masca de bronz care îi acoperea fața.

   Respirația lui Lore era de plumb.

   Un vânător.

DOI

      Un singur gând îi alergă prin minte.

   „Fugi.”

   Dar instinctele ei îi dictau altceva, iar corpul le ascultă. Trecu într-o postură defensivă, simțind gustul sângelui după ce își mușcă obrazul. Fiecare parte a corpului ei părea să vobreze, electrizată de frigă și de fervoare.

   „Ești o idioată”, își spuse Lore.

   Avea să fie nevoită să îl omoare în fața tuturor acelor oameni sau să găsească o cale de a muta lupta afară și să îl ucidă acolo. Acestea erau singurele opțiuni pe care își permitea să le ia în calcul. Lore nu avea de gând să moară pe rogojinile îmbibate de alcool din beciul restaurantului chinezesc care nici măcar nu servea mapo tofu.

   Oponentul ei era mai înalt decât ea, însă Lore încerca să nu își facă griji din cauza asta. Era cu cel puțin 15 centimetri mai înalt, în ciuda conformației ei înalte. Bluza lui gri, simplă și pantalonii de trening erau prea mici, mulându-se pe forma lui atletică. Fiecare mușchi din corpul său era perfect definit, ca ai acelor bărbați de pe vazele antice ale tatălui ei. Masca care o purta avea chipul unui om furios când bărbatul scoase un țipăt de luptă.

   Casa lui Achille.

   „Rahat”, își spuse Lore.

   - Nu mă lupt cu lași care nu își arată fața, spuse ea pe un ton rece.

   Răspunsul veni cald, vibrând de un râs suprimat.

   - Mă gândeam eu.

   Bărbatul își ridică masca și o aruncă la marginea ringului.

   Lumea lui Lore se nărui într-o clipă.

   „Ești mort.”

   Cuvintele îi rămaseră în gât, înecând-o. Mulțimea o împinse pe Lore spre ring, chiar dacă fata făcu un pas înapoi, chiar dacă se lupta să tragă aer în piept. Fețele spectatorilor se estompară într-o masă întunecată în jurul ei.

   „Ar trebui să fii mort”, se gândi Lore. „Ai murit.”

   - Ești surprinsă?

   Era o notă de speranță în vocea bărbatului, dar ochii lui căutau neliniștiți.

   „Castor.”

   Toate trăsăturile lui erau mai ascuțite și așezate, acum că rotunjimea tinereții îi părăsise chipul. Era surprinzător cât de mult i se îngroșase vocea.

   Pentru o clipă îngrozitoare, Lore a fost sigură că avea un vis lucid. Că totul avea să se termine așa cum se terminau și visele în care părinții și surorile ei erau în viață. Nu era sigură dacă avea să i se facă rău sau dacă să înceapă să plângă. Presiunea crescu în capul ei, imobilizând-o, sufocând orice bucurie ar fi putut simți prin șoc.

   Dar Castor Achilleos nu dispăru. 

   Vânătăile din luptele anterioare erau tot acolo, pulsând. Mirosul de alcool și mâncare prăjită era peste tot. Putea simți fiecare strop de transpirație alunecându-i pe față și pe spate. Ce vedea era real.

   Dar Lore tot nu se putea mișca. Nu își putea lua privirea de la el.

   „Este real.

   Este în viață.”

   Emoția ce o cuprinse când reuși să simtă ceva în afară de paralizia ce o țintuise nu era deloc una la care să se fi așteptat. Era mânioasă. Nu era o furie necontrolată sau arzătoare, așa cum odată fuseseră săbiile lor de antrenament.

   Castor era în viață și o lăsase să îl plângă timp de 7 ani.

   Lore își trecu o mănușă peste față încercând să se concentreze, chiar dacă corpul ei părea să se dizolve. Asta era o luptă. Castor îi aplicase deja prima lovitură, dar îi fusese și cel mai bun prieten și cunoștea cea mai bună cale de a-l răni la rândul ei.

   - De ce aș fi surprinsă? reuși Lore să spună. Nu am idee cine ești.

   O undă de incertitudine trecu peste chipul lui Castor, dar dispăru imediat când ridică o sprânceană și îi întoarse un zâmbet mărunt, atotștiutor.

   Lângă ea, mai mulți bărbați și femei din mulțime începuseră să șușotească încântați.

   Nu avea cum să îl scoată din beci fără să facă un scandal și nu avea de gând să îl lase să iasă complet nevătămat după tot ce se întâmplase. Lore se întoarse să îi facă semn lui Frankie, sperând că nimeni nu îi putea vedea inima ce stătea să-i sară din piept.

   Gongul sună. Mulțimea ovaționă. Ea luă poziția de luptă.

   „Pleacă”, se gândi ea, uitându-se la Castor peste mănușile de luptă. „Lasă-mă în pace.”

   Nu îi păsase destul de mult cât să o caute în acei 7 ani, deci care era scopul? Să-și bată joc de ea? Să încerce să o convingă să se întoarcă?

   Pe dracu`.

   - Te rog ai grijă, zise Castor ridicându-și mâinile și uitându-se la o ruptură din mănușile lui împrumutate. Nu m-am mai luptat de mult.

   Nu numai că era în viață, dar își și terminase antrenamentul ca tămăduitor, nu ca luptător, conform planului. Viața lui se desfășurase exact cum ar fi trebuit, fără riscul ca ea să o întrerupă.

   Iar el nu venise niciodată să o caute. Nici măcar atunci când avusese nevoie de el.

   Lore rămase ageră pe picioare, dându-i târcoale. 7 ani se întindeau între ei asemenea unei mări de culoarea vinului roșu.

   - Nu-ți face griji, spuse ea rece, se va termina repede.

   - Sper că nu prea repede, spuse el zâmbind din nou.

   Ochii lui negri luciră în lumina becurilor atârnate deasupra și părură să arunce scântei. Avea un nas lung și drept, deși îl avusese spart de nenumărate ori la antrenament, un maxilar perfect sculptat și pomeți precum lamele.

   Lore trase primul pumn.

   El se aplecă într-o parte pentru a se feri. Era mai rapid decât își amintea, dar mișcările lui erau imprecise. Oricât de puternic părea, Castor își pierduse exercițiul. Îi amintea de o mașinărie ruginită ce se chinuia să-și găsească ritmul.

   Ca și cum ar fi vrut să confirme suspiciunile lui Lore, Castor se aplecă puțin prea mult și trebui să-și regăsească echilibrul ca să nu se împiedice.

   - Ai venit să te lupți sau nu? mârâi ea. Sunt plătită în funcție de numărul de meciuri, deci, nu îmi mai pierde timpul.

   - Nici nu aș îndrăzni, zise Castor. Apropo, tot îți ții umărul drept prea jos.

   Lore se încruntă, rezistând impulsului de a-și corecta poziția. Deja își pierdeau spectatorii. Podea beciului începuse să se zguduie în ritmul bătăilor de picioare ale mulțimii care încerca să forțeze o schimbare de ritm a luptei.

   Castor părea să interpreteze corect atmosfera din încăpere sau poate că dăduse pe gât suficient alcool, căci fața lui deveni deodată serioasă. Sări în stânga și o izbi alene cu pumnul în umăr.

   Furia o orbi pe Lore. Atât de mult respect avea pentru ea acum. Nu o considera un oponent adevărat. O vedea ca pe o glumă.

   Lore îi aplică un pumn în rinichi, iar corpul lui Castor se încovoie; mâna ei dreaptă îl lovi în ureche. Castor se împletici și căzu într-un genunchi când, în cele din urmă, nu mai reuși să-și recapete echilibrul.

   Lore mai avântă un pumn, de data asta direct spre fața lui, dar Castor reuși să îl blocheze, iar șocul impactului îi reverberă în braț.

   - Hai, continuă să te joci cu mine, îl avertiză ea, să vedem cum se va termina pentru tine.

   Castor se uită fix la ea printre șuvițele de păr negru și ciufulit ce îi căzuseră peste ochi. Și ea îl fixă cu privirea. Sudoarea cădea de pe bărbia lui Lore, iar corpul ei încă pulsa cu forța furtunii din sufletul ei. Luminile dansau iar în ochii lui Castor, aproape hipnotizante. Amuzamentul dispăru complet de pe chipul lui, de parcă fata i l-ar fi smuls de pe buze.

   Castor se aruncă în față, prinzând genunchii lui Lore cu o mână și trăgându-i de sub ea. În clipa următoare, Lore se trezi pe spate, încercând să tragă aer în piept. Spectatorii ovaționară.

   Își ridică piciorul pentru a-l împinge de pe ea, dar auzi vocea plăcută a lui Frankie spunând:

   - Fără lovituri cu piciorul!

   „Corect.”

   Lore se rostogoli puternic spre stânga, ajungând la marginea rogojinii și reușind să se ridice din nou în picioare. De data asta, când se abătu iar cu pumnii spre Castor, acesta reuși să pareze fiecare lovitură. Ea începu să se ferească și să lovească în ritmul luptei, iar buzele i se strâmbară într-un rânjet.

   Ceva se mișcă în capătul treptelor, pe când vineva își făcea intrarea. Secunda de neatenție o costă pe Lore - Castor își trase mâna înapoi și lansă o lovitură puternică spre stomacul ei.

   Fata rămase fără aer și se luptă să nu se încovoaie. Castor făcu ochii mari, aproape temători.

   - Ești bin...? dădu el să zică.

   Lore își coborî capul și îl izbi pe Castor cu creștetul, direct în piept. Era ca și cum ar fi lovit un perete de beton. Resimți șocul în fiecare încheietură și începu să vadă pete negre; căzu, dar Castor se prăbuși și el.

   Tânărul se rostogoli astfel încât să fie deasupra ei, având grijă să nu o strivească cu greutatea lui. Lore avu un sentiment de satisfacție auzindu-l respirând la fel de greu ca ea.

   - Ai murit, reuși ea să spună în timp ce se lupta să iasă din prinsoare.

   - Nu am prea mult timp, răspunse el.

   Și apoi completă în limba străveche:

   - Am nevoie de ajutorul tău.

   Îi îngheță sângele în vine la auzul cuvintelor lui, spuse într-o limbă pe care încercase din răsputeri să o uite.

   - Ceva se întâmplă, spuse el.

   Lupta îi încălzise atât de mult corpul, încât era aproape fierbinte la atingere.

   - Nu știu în cine să am încredere.

   Lore își întoarse capul.

   - Și de ce ar fi asta problema mea? Eu am renunțat.

   - Știu, dar trebuie să te avertizez - la naiba.

   Castor respiră, după care mai înjură o dată în limba străveche. Schimbă pozițiile, astfel că Lore era acum deasupra lui. Fata auzea ca prin vis spectatorii numărând, cum se cerea, până la 8. Își dădu prea târziu seama că oponentul ei o lăsa să câștige.

   - Nemernicule, zise ea.

   Privirea lui Castor era însă fixată în direcția scării, asupra figurii pe care o zărise înainte. Evander - ruda lui Castor, un prieten din copilărie cu care se jucau ocazional când erau mici.

   Van purta o robă simplă și neagră a unui vânător, iar exact deasupra inimii licărea ceva auriu. Pielea lui închisă lucea din cauza aburilor care ieșeau din bucătăria aflată în spatele lui. Își tunsese părul scurt, subliniind cât de chipeș era.

   Ochii lui ageri îi făcură un semn lui Castor.

   - A expirat timpul, spuse Castor.

   Lore nu era sigură dacă se referea la meci sau vorbea despre altceva.

   - Stai, începu să spună Lore, deși nu știa de ce.

   Dar Castor o ridicase deja de pe el. Mâinile îi rămaseră pe șoldurile ei o clipă mai mult decât își dădură seama.

   - El caută ceva și nu știu dacă nu cumva este vorba de tine, îi spuse Castor.

   Lore simți că amețește pe măsură ce începu să înțeleagă cuvintele. Exista un singur „el” care conta. Se luptă pentru următoarea gură de aer. Se luptă împotriva țiuitului din ce în ce mai ascuțit ce îi răsuna în urechi.

   - Poate că ai terminat-o cu Agonul, dar nu cred că el a terminat-o cu tine. Ai grijă.

   Privirea lui deveni serioasă și se alecă pentru a-i șopti la ureche:

   - Încă lupți ca o Furie.

   Castor se ridică și făcu o plecăciune, acceptă huiduielile mulțimii și un pahar Solo roșul care îi fusese oferit. Se îndreptă apoi prin mulțime direct spre scări. Când Castor ajunse la Evander, acesta îl apucă de braț și dispărură în bucătăria înăbușitoare.

   Cineva o apucase pe Lore de încheietură, încercând să îi ridice mâna în aer, dar Lore începuse deja să se miște, făcându-și loc prin mulțime.

   „Ce încerci să faci?” țipă mintea ei. „Lasă-i să plece!”

   Se lovi de cineva în apropierea scărilor, iar impactul fu destul de puternic încât să îl împingă pe celălalt în cel mai apropiat zid. Lore se întoarse și începuse deja să își ceară scuze, când își dădu seama pe cine lovise.

   „Rahat.”

   Pielea lui era albă ca osul, iar ochii lui erau aproape amuzant de mari când îi întâlniră pe ai ei. O tunsoare scurtă, îndrăzneață, vag la modă printre hipsteri. Un trup mărunt și blugi încă și mai strâmți pe picioarele suple. Lănțișorul din păr de cal împletit.

   Miles.

   „Incredibil”, se gândi ea. Cum dracului reușise noaptea aceea să devină încă și mai proastă?

   - Stai aici, îi ordonă ea.

   El dădu șocat din cap și Lore fugi pe scări spre bucătărie, strecurându-se printre bucătarii iritați și aburi, până ajunse la o ieșire de urgență dezafectată și dădu buzna în strada întunecată.

   Aerul strălucea roșiatic de la pozițiile unui SUV ce demarase. Un pahar Solo roșu i se rostogoli la picioare, ceva negru era mânjit pe el.

   Cerneală.

   Întoarse paharul către lumina slabă de siguranță de deasupra ușii, încercând să deslușească liniile inegale ale fiecărei litere.

   Apodidraskinda.

   Un joc pentru copii. De-a v-ați ascunselea.

   O provocare.

   „Vino să mă găsești.”

   Lore aruncă paharul într-o pubelă și plecă.

TREI

      Fierbințeala din trupul ei se domolise până când Lore coborî iar în subsol.

   Nu îl văzu pe Miles când își croi loc prin mulțime, mergând să își recupereze de la Frankie rucsacul și plata din acea noapte. Nu îi ascultă decât pe jumătate instrucțiunile legate de locul în care aveau să se desfășoare următoarele meciuri, numără bancnotele, ca să se asigure că nu o păcălea, și încercă să își ignore pulsul din vene.

   „El caută ceva și nu știu dacă nu cumva este vorba de tine.”

   Pe Lore o traversă un for. Clătină din cap, alungându-și din minte vocea și chipul lui Castor, pregătindu-se pentru ceea ce urma.

   Miles o aștepta afară.

   În cele câteva minute câte îi trebuiseră lui Lore ca să se întoarcă în stradă, el reușise să rămână fără respirație - fie pentru că se plimbase agitat în sus și-n jos, fie din cauza vreunui discurs pe care-l repetase, fie o combinație între cele două. Miles se opri când ea păși pe ușă, prefăcându-se că își verificase telefonul în tot acel timp.

   Cuvintele lui Miles o luară cu totul prin surprindere.

   - Vrei să mâncăm ceva la Martha`s?

   Lore ezită. Ceea ce voia era să meargă acasă, să facă un duș și să doarmă 6 zile, până când vânătoarea dezgustătoare lua din nou sfârșit și începea noul ciclu de 7 ani. Însă Miles avea un efect calmant asupra ei.

   - Sigur, răspunse ea, pe un ton forțat de nonșalanță.

   Lore încă se simțea ca și cum i-ar fi șerpuit fulgere pe sub piele.

   - Sună bine.

   Miles ridică o sprânceană.

   - Tu plătești de data asta.

   - Zău? se miră ea, dându-și voie să reintre în ritmul confortabil al relației lor. Sau o să flutur din genele astea și o să mâncăm gratis?

   - Când ți-a mers una ca asta, în toată viața ta? zise Miles, curios.

   - Pardon, răspunse Lore. Sunt adorabil de convingătoare.

   Lore flutură din gene, însă fața o durea din cauza loviturilor încasate și nici vânătăile inflamate nu o prea ajutau.

   Miles deschise gura să mai spună ceva, dar se răzgândi.

   - Ce-i? întrebă ea.

   - Nimic, zise tânărul, aruncându-și privirea spre cerul înnorat. Oare să plecăm înainte de a fac dușul de care doar unul dintre noi are nevoie?

   Aerul era îmbibat de umezeală și miroasea a gunoiul strâns în sacii ce așteptau să fie ridicați dimineața următoare. Un taxi trecu în viteză și împroșcă un val de apă de canal. Ploua în reprize de câteva zile și Lore știa că vremea avea să continue în același ritm.

   - Port un parfum din cel mai ales „lo mein” și transpirație, zise Lore. Nu știi ce-i frumos.

   Ceea ce, evident, nu era deloc adevărat. Miles își trata corpul ca pe o capodoperă de artă, lăsându-l să vorbească în locul lui - dispoziția, intereseleși oamenii pe care îi purta în suflet.

   Pielea lui era colorată cu o serie de tatuaje, de la modele superbe înflorate și vițe care se încolăceau în jurul trunchiului său, până la chipuri în stilul artei moderne, pe care le desenase singur, și munți, cohi și forme despre care doar el știa ce însemnau. Lui Lore îi plăcuse dintotdeauna tatuajul simplu, în alfabetul coreean, de pe gâtul lui Miles, datorită poveștii din spatele lui.

   Propoziția tatuată acolo reprezenta un lucru pe care bunica lui obișnuia să i-l spună atunci când le telefona ei și părinților lui din Florida, în zilele de duminică: „Te iubesc mai mult, cu fiecare răsărit de soare.” Când Miles îi arătase tatuajul, bunica lui îl certase, lingându-și degetul și prefăcându-se că încearcă să-l șteargă, însă radiase de mândrie toată seara.

   Se îndreptară spre stația de metrou de pe Canal Stret, ca să ia trenul A spre 125th Street. Lore se afla la jumătatea treptelor când auzi trenul ce sosea în stație și simți curentul de aer.

   O rupse la fugă, scoțându-și cartela de acces din buzunarul de la spate și lunecând pe lângă aparat. Miles, care nu era niciodată gata, icni, în timp ce se chinuia să își deschidă portofelul.

   - Așteaptă, nu... ahh, făcu Miles, trecându-și iar cardul prin fanta aparatului și primind un mesaj de eroare.

   Era 3 și jumătate dimineața, dar trenurile erau mai rare la ore târzii, așa că vagonul era aglomerat. 

   Lore opri cu antebrațul ușa care se închidea, tocmai când Miles sări înăuntru. Tânărul o lovi peste umăr pe când trenul pleca din stație.

   - Martha`s, zise ea. Mi-e foame.

   - Taxi, răspunse el. E mai ușor.

   - Bani, continuă Lore. Economie.

   Vagonul trenului se goli la Columbus Circle, eliberând scaunele din fața lor. Miles se așeză și își scoase îndată telefonul. Lore inspiră adânc, frecându-și fruntea cu mâna. Acum că trupul ei era în repaus, nu îi mai rămăsese decât haosul gândurilor.

   „El caută ceva și nu știu dacă nu cumva este vorba de tine.”

   Lore fusese neliniștit văzând vânătorii în oraș. Știa că era absolut necesar ca Aristos Kadmou - sau cine o fi fost el, ca zeu - să nu o găsească. Avea să fie și mai precaută acum și să plece din oraș ceva mai târziu, stând departe de lupte și de el. De tot.

   Însă emoția care o copleșea nu era teroarea. Lore știa că se putea ascunde pentru că o făcuse cu succes în ultimii 3 ani. În schimb, în trupul ei era o neliniște pe care nu și-o putea ostoi, o presiune incomodă în piept, de fiecare dată când în minte îi revenea chipul lui Castor.

   „În viață”, se gândi ea, încă bizar de năucită de acest gând.

   Miles scoase un sunet de exasperare în spatele ei. Lore își aruncă privirea spre el, tocmai când tânărul închidea una dintre aplicațiile de dating.

   - Ce s-a întâmplat cu tipul de vineri? întrebă Lore, primind schimbarea de situație cu dragă inimă. Credeam că avea potențial. Îl chema Nick?

   - Noah, spuse Miles, închizând ochii și inspirând adânc. Am mers la apartamentul lui și am făcut cunoștință cu toți cei 4 hamsteri ai săi.

   Lore se întoarse spre tânăr.

   - Nu.

   - I-a numit după Primele Doamne preferate, continuă Miles, cuprins parcă de durere. Jackie avea o pălăriuță făcută din fetru și era vopsită cu ojă. M-a pus să îi hrănesc. Cu fâșii mici de salată. Salată, Lore. Salată.

   - Te rog, nu mai spune „salată”, zise Lore. Știi, ai putea lua o pauză de la întâlniri romantice.

   - Iar tu ai putea să le dai o șansă, răspunse el.

   Miles se foi ușor pe scaun.

   - Nu te-am întrebat niciodată asta, pentru că nu am vrut să mă bag în viața ta.

   - Dar..., continuă Lore.

   - Dar, dădu el să zică. E vorba de tipul ăla și de cum ai reacționat...

   Mâna fetei se strânse de cureaua ruscacului.

   - Ce ar fi trebuit să fac, când el m-a atacat așa? întrebă Lore. A meritat să-i rearanjez fața. Poate că data viitoare se va gândi mai bine înainte de a mai face așa ceva unei fete.

   - Oh, nu, el a meritat-o cu siguranță, răspunse Miles iute. Probabil că ar mai fi meritat încă vrei 30 de secunde de bătaie. Eu vorbeam, de fapt, despre celălalt.

   - Celălalt, repetă ea.

   Inima i se zbătu scurt.

   - Tipul care părea scos din fanteziile mele din copilărie, clarifică Miles.

   Vocea lui Castor răsună caldă în mintea fetei.

   „Lupți tot ca o Furie.”

   - Ce este cu el? întrebă Lore.

   - Păreai să îl cunoști, zise Miles.

   - Nu-l cunosc, spuse scurt.

   „Nu îl mai cunosc.”

   Ca să descurajeze și alte întrebări, Lore își sprijini capul de umărul lui Miles, lăsând mișcarea legănată a trenului să o mângâie până ce reuși să respire liber pentru prima dată în acea noapte.

   Trenul se îndrepta cu viteză spre 125th Street, în ritmul său obișnuit de opriri și porniri smucite în fiecare stație. Însă lui Lore îi era frică să închidă ochii, de teamă că fața luminoasă și plină de speranță a lui Castor ar fi întâmpinat-o acolo, ca să o conducă spre amintirile lumii pe care o lăsase în urmă.

      În cartier era liniște când tinerii ieșiră din metrou și se îndreptară spre Martha`s Diner.

   Harlemul i se păruse un ținut străin când Lore se mutase în casa comodă a lui Gil, de pe 120th Street; familia ei locuise mereu în Hell`s Kitchen și nu avusese niciun motiv vreodată să meargă la nord de 96th Street. Dar la acel moment, toți ai ei erau morți de 4 ani, iar ea își petrecuse majoritatea timpului locuind în străinătate.

   Revenirea în oraș fusese greoaie, ca și cum ar fi încercat niște haine vechi, donate de mult. Nimic nu îi mai venea bine. Totul era la fel, însă, cumva, diferit.

   Totuși, Lore prețuise cei 3 ani ce urmaseră, până în clipa fatidică din urmă cu 6 luni, când Gil murise - culmea! - lovit de o mașină când traversa strada. După aceea, primul ei instinct fusese să își facă bagajele și să dea bir cu fugiții; în schimb, descoperise că nu avea să fie așa de ușor. Gil îi lăsase moștenire casa și tot ce conținea ea.

   Lore ar fi putut vinde proprietatea cât ai clipi din ochi și să plece oriunde. Miles s-ar fi descurcat, chiar dacă găsirea unei noi locuințe în oraș era o adevărată bătaie de cap. Însă de fiecare dată când Lore se gândea serios la această posibilitate, străzile păreau să se strângă în jurul ei, Fațadele cunoscute ale magazinelor, copiii care se jucau pe trepte, la două case distanță, doamna Marks care uda asfaltul în fiecare dimineață de luni, la ora 10... toate aceste lucruri o linișteau. Opreau senzația că pieptul avea să i se frângă din cauza greutății șocului și a durerii.

   Așa că Lore rămăsese. În ciuda complicațiilor epuizante și a aglomerației, orașul îi fusese întotdeauna cămin. Fata îi înțelegea personalitatea dificilă și era recunoscătoare că îi croise și ei una, în cele mai întunecate momente din viața ei, doar acea rezistență o salvase.

   Într-un fel, Lore simțea că noul ei cartier o alesese pe ea, și nu invers, iar ea își dorise să aparțină unui loc. De fapt, așa era New Yorkul. Avea întotdeauna ceva de spus și, dacă aveai răbdare, te putea duce acolo unde trebuia să ajungi.

   Era ora 4 dimineața, dar Lore nu fu deloc surprinsă văzând un alt client care își lua masa matinală la Martha`s, chiar și într-o lună așa de liniștită precum august.

   - Bună, domnule Herrera, strigă ea, ștergându-și picioarele pe covorașul vechi.

   - Bună și ție, Lauren Pertho, zise el, molfăind sandviciul de la micul dejun.

   Lore folosea acel nume de ani buni, dar încă avea tendința să fie surprinsă când îl auzea.

   - Ce mai faci, Mel?

   - Măcar sunt uscată, spuse Mel de după tejgheaua restaurantului.

  Ridică ochii la cei 2 tineri, de unde stătea făcând casa.

   - Comanda obișnuită la pachet?

   - Lupul și năravul, confirmă Miles. Ai cafea decofeinizată?

   - O să pun la făcut, zise ea. Cu frișcă?

   Miles avea obiceiurile alimentare ale unui copil care mânca desert la fiecare masă.

   - Fulgi de ciocolată?

   - S-a făcut, dragule, spuse Mel, intrând în bucătărie să prepare comanda.

   Un platou de Triple Lumberjack pentru Lore și clătite cu ciocolată în formă de Mickey Mouse, cu frișă și sirop de arțar extra pentru Miles.

   - Ce? se miră Miles. Nu faci niciun comentariu? Nu glumești în legătură cu cantitatea de zahăr pe care o consum?

   Trecu un moment până ce Lore își dădu seama seama că Miles vorbise cu ea. Își ridică privirea pe care și-o pironise în podea.

   - O să mă doară stomacul doar privindu-te, spuse Lore, sprijinindu-se iar de latura unei canapele din vinilin.

   Pulsul ei sărise ca și cum ar fi fost surprinsă făcând un lucru interzis. Miles o fixă cu privirea pentru o clipă, dar vorbi relaxat.

   - Asta venind de la cineva care mănâncă aproape cât pentru 3.

   - Are un apetit sănătos, comentă domnul Herrera, în timp ce își plătea consumația. E o fată sănătoasă.

   - Exact, spuse Lore, forțându-se să se concentreze pe Herrera. Ce mai face Chipeșul meu Bo?

  Bo era pisica ce pusese stăpânire pe magazinul domnului Herrera în urmă cu 2 ani, ca pe un regat, iar de atunci nu mai plecase. Prima datâ când văzuse motanul, Lore îl confundase cu un șobolan foarte mare și se întrebase în mod serios dacă nu cumva se cățărase din Hades. Acum, activitatea ei preferată în diminețile de duminică era să stea pe banca din fața magazinului și să împartă somonul afumat din covrigul ei cu amicul temperamental.

   - A mâncat 12 batoane de ciocolată, a vomat pe fructe și pe legume și a distrus un raft întreg cu șervețele de hârtie, răspunse domnul Herrera, îndreptându-se spre ușă. Iar acum trebuie să duc demonul la veterinar.

   - Vreți să supraveghez magazinul? întrebă Lore.

   Îi plăcea să o facă, mai ales după aglomerația de dimineață, când clienții veneau să își cumpere cafeaua, și putea să se relaxeze cititnd o carte până la prânz, când un nou val de cumpărători decima stocul de sandviciuri și de sushi.

   - De data asta, nu, răspunse domnul Herrera. Nepotul meu este acolo. Poate ai vrea să îl cunoști? E cu 1 an mai mic decât tine, e un băiat deștept...

   - Știe să spele haine? întreabă Miles. Sau să gătească? Ea are nevoie de cineva care să compenseze lipsurile în abilitățile ei de viață.

   Domnul Herrera râse, fluturând din mână în timp ce pleca să deschidă magazinul.

   Lore nu înțelegea de ce își oferise ajutorul, știind că era mai mult decât posibil să plece din oraș chiar în acea zi. Prezența lui Castor, pe lângă avertismentul lui, ar fi trebuit să o pună imediat pe fugă, cu sau fără provizii.

   Lore își frecă brațul acolo unde o cuprinsese el și descoperi, cu surprindere, că pielea îi era caldă în ciuda fiorului rece care o cuprinsese. Doar că... nu se așteptase deloc să îl vadă. Așa, cu totul. Ochii lui blânzi și familiari. Înălțimea lui. Forța trupului. Felul în care îi zâmbise.

   - Lore.. Lore, zise Miles iar, de data asta ceva mai tare.

   Fata ridică privirea.

   - Ce?

   - Am întrebat dacă este din cauza banilor.

   Lore îl privi confuză.

   - Ce să fie din cauza banilor?

   Miles o privi strâmb.

   - Dacă e așa, pot începe să plătesc chirie. Dar credeam că Gilbert ți-a lăsat și ție bani...?

   Fidel felului său blând de a fi și pasiunii lui pentru surprize, Gil lăsase ambilor săi „nepoți onorifici” o sumă generoasă de bani, dar Lore încă nu se atinsese de ei, cu excepția cheltuielor de întreținere a casei. Nu simțise că se cuvenea să îi folosească pentru altceva.

   - Sunt banii lui Gil, răspunse Lore.

   Miles păru să înțeleagă.

   - Păi, te-ai putea angaja ca barista, cu jumătate de normă, ca toată lumea. Este, practic, un rit de inițiere. Ai putea chiar să ceri o taxă pentru cursurile de autoapărare.

   Lore clătină din cap, încercând să își concentreze emoțiile și gândurile alambicate asupra firului conversației lor.

   - Nu o să cer bani nimănui care vrea să învețe să se protejeze, zise Lore, vorbind încet.

   Proprietarii sălii de sport de pe 125th Street o lăsau să îi folosească echipamentul când era prea frig ca să alerge afară, în schimbul lecțiilor gratis și, pentru Lore, era mai mult decât suficient.

   - Și nu este vorba de bani.

   - Ești sigură? Folosești aceleași 3 pungi scârboase de sandviciuri de 1 an încoace.

   Lore ridică un deget.

   - Nu sunt scârboase, pentru că le spăl de fiecare dată. Tu ce faci ca să protejezi mediul?

   Miles ridică din sprâncene. În vara aceea începuse un stagiu de parctică la Consiliul local și studia dezvoltarea urbană sustenabilă la Universitatea din Columbia.

   - Nu răspunde, zise Lore.

   Miles făcea acum chestia aia pe care ea o ura: o lăsa să vorbească în timp ce el o privea cu multă compasiune și înțelegere.

   - Îl plus, spuse ea, am un loc de muncă. Sunt administratoarea blocului, mai știi?

   Lore venise, inițial, să lucreze pentru Gil în calitate de îngrijitoare permanentă, dar își asumase și alte responsabilități în momentul în care schimbase bateriile la detectoarele de fum - ceea ce spunea multe despre gradul de cunoștințe tehnice ale celor din clădirea lor.

   - Apropo, domnișoara administratoare, poate treci pe la mine să îmi repari fereastra înainte de venirea iernii?

   Lore se încruntă, netezindu-și părul zbârlit din cauza umezelii.

   - Bine, este puțin și din cauza banilor, recunoscu ea, dar are de-a face și cu alte lucruri.

   - Chestii care au legătură cu Gil? insistă Miles.

   Lore scoase lănțișorul din buzunar, cercetând locul în care plesnise. Se simțea ciudat să nu-l aibă la gât; Gil i-l dăruise în urmă cu 3 ani, și nu și-l scosese decât o dată de atunci.

   „O pană desprinsă dintr-o aripă nu este pierdută ci liberă”, îi spusese Gil.

   Medalionul îi amintea în fiecare zi de ceea ce câștigase când se oferise să lucreze pentru bătrân. Fusese angajată să aibă grijă de el după ce Gil căzuse și devenise limpede că nu mai putea locui singur, încă el făcuse cu mult mai multe lucruri pentru Lore. Îi fusese prieten, mentor și îi amintise că nu toți bărbații erau duri și cruzi ca aceia în preajma cărora crescuse.

   - Au trecut câteva luni..., dădu să spună Miles.

   - Au trecut 6 luni, răspunse Lore scurt.

   - Șase, se corectă el, dând din cap. Nu abordăm subiectul prea des...

   Lore deschise gura ca să îl contrazică, dar Miles ridică mâna, oprind-o.

   - Nu vreau decât să spun că sunt aici și că îmi doresc să vorbesc despre el oricând vrei.

   - Păi, eu nu vreau, răspunse Lore.

   Gil îi spusese că uneori era nevoie să alungi lucrurile rele până ce te lăsau în pace de-a binelea. Într-o bună zi, pierderea lui nu avea să mai doară așa de tare.

   - Știi.... zise Miles pe un ton familiar.

   - Nu mă interesează școala, îi răspunse ea, pentru a suta oară. Ție nici măcar nu pare să-ți placă.

   - Nu este neapărat să-ți placă un lucru de care ai nevoie, observă Miles.

   - Nu este nevoie să faci ceva ce nu-ți place, replică Lore.

   Miles oftă pe nas.

   - Eu cred doar că... orice ți s-a întâmplat, ar fi bine să începi să te gândești la viitor, altfel, trecutul te va trage mereu înapoi.

   Lore înghiți, dar nu își alungă nodul din gât.

   - Și, mă rog, cum ai aflat despre ringul de box? M-ai urmărit?

   - Noaptea trecută, am ieșit cu un coleg de școală și a început să îmi povestească despre un ring de bătaie super nebunesc, super secret și a mai menționat și o fată cu o cicatrice de la colțul ochiului până la bărbie și am zis, uau, parcă ar fi prietena mea, Lore...

   Din instinct, Lore își frecă latura feței de umăr. Cicatricea era fină, dar nu se estompase odată cu trecerea timpului.

   - Prietenul tău nu era tipul pe care l-am bătut, nu? întrebă ea. Vreau doar să verific.

   - Nu, dar nu am fost niciodată atât de uimit și de terifiat în același timp în viața mea, zise Miles.

   Telefonul lui scoase un țârâit ascuțit și ambii tineri tresăriră.

   - Aia e alarma ta? întrebă Lore, cu mâna încă lipită de piept.

   Locuiau în aceeași casă de ani buni și fata nu mai auzise niciodată un sunet asemănător.

   - Ceva de genul, zise el, apoi răspunse la apel. Mamă, de ce ești trează? E 4 dimineața... Chiar nu este nevoie să printezi acum chestionarele acelea, scrie-ți un bilet ca să o faci la o oră normală și... Nu, tu du-te înapoi la culcare... Păi, dacă nu aș fi treaz, m-ai fi trezit tu... Mamă. Du-te la culcare!

  Cuvintele înăbușite ale doamnei Yoon rezonau de o energie pe care nimeni nu ar trebuit să o aibă la acea oră. Lore îl privi pe Miles în timp ce acesta închise ochii și inspiră adânc, adunând toată răbdarea de care era capabil.

   - Ah. Bine. Ai verificat toate cablurile, nu? întrebă el. Te-ai asigurat că nu au ieșit?

   Miles îi ceru scuze din priviri lui Lore, dar fata nu era deloc deranjată. De fapt, era o scenă plăcută. Îi oferea ocazia de a și-l imagina pe băiat ca pe un bebeluș goth, crescând printre palmierii și culorile pastelate din Florida. Era singur la părinți și uneori, ca de exemplu acum, asta se vedea foarte limpede.

   Miles inspiră iar.

   - Ai pornit imprimanta? Butonul ar trebui să fie luminat.

   Lore auzi râsul jenat al doamnei Yoon în loc de răspuns și un „Mulțumesc, Michael” plin de afecțiune.

   Miles își duse o mână la față, exasperat, fie din cauza întrebării ei, fie a numelui de botez pe care doar membrii familiei lui îl mai foloseau, îi spuse mamei lui că o iubește, în coreeană și în engleză, și închise telefonul.

   - M-a obligat să schimb tonul de apel când am fost acasă luna trecută, explică Miles. S-a gândit că nu răspundeam pentru că cel vechi era prea silențios, iar acum mă simt prea vinovat ca să îl mai schimb vreodată.

   Lore zâmbi, deși ceva se răsuci adânc în pieptul ei. Niciodată nu îți lipsesc asemenea apeluri până în momentul în care ele încetează cu totul.

   - Vrea doar să îți audă vocea.

   „Vrea să ți-o amintești”, se gândi Lore.

   Mintea ei începu să o poarte aiurea. Lumea din jurul fetei se întunecă până ce în beznă se contură doar chipul lui Castor, mângâiat de umbre.

   - Hei, zise Miles brusc. Ești bine, nu-i așa?

   - Sunt în regulă, insistă Lore.

   Avea să fie. Pentru el. Pentru ea însăși.

   Pentru Gil.

   - Ești gata? întrebă ea când Mel se întorcea de la bucătărie aducându-le comanda.

   - Promite-mi că vei fi în siguranță, zise Miles, prinzând mâna lui Lore, înainte ca fata să și-o retragă. Nu îmi pasă dacă trebuie să continui să te bați, doar că nu vreau să te văd rănită.

   „Cam târziu pentru asta”, se gândi Lore.

      Ieșiră înapoi în lumina slabă a străzii, strângând la piept caserolele cu mâncare și cafeaua.

   Furtuna se transformase într-un soi de burniță ușoară. New York City era unul dintre puținele locuri din lume care arăta mai murdar după ploaie, dar lui Lore îi plăcea la nebunie.

   Pe când se îndreptau spre casă, Lore decise că avea să-i spună lui Miles despre planul ei de a pleca pentru câteva zile, chiar dacă asta însemna să ia autobuzul și să doarmă în pădure, unde nu o putea găsi nimeni. În acel moment însă, nimic nu suna mai bine decât o dimineață leneșă de duminică, petrecută în pat.

   Lore își înlănțui un braț cu al lui Miles pe când traversau strada lor somnoroasă și Miles murmura un cântec pe care Lore nu îl recunoștea. Fata încercă să nu se mai gândească la nimic altceva.

   Se aflau la un cvartal distanță de casa lor când Miles se opri deodată, trăgând-o pe Lore în spate.

   - Ce? întrebă ea.

   Tânărul se apropie de zidul magazinului Martin`s Deli, locul în care accesul lui Lore era interzis pentru că se plânsese de covrigii lor rușinos de vechi, și își înmuie degetele într-o pată de lichid negru. Lore îl trase înapoi, oripilată.

   - Bine, cred că îmi amintesc regulile orașului New York - 1, nu accepta nimic din ce-ți oferă un străin în Times Square; 2, nu atinge substanțe necunoscute de pe jos sau de pe pereți...

   - Cred că e sânge, o întrerupse Miles.

   Mâna lui Lore căzu moale.

   Miles se răsuci pe călcâie, cercetând caldarâmul.

   - Să fiu al dracului. Este atât de mult....

   Era adevărat. Lore confundase picăturile de pe asfalt cu ploaia, dar acum vedea limpede sângele întunecat ce se scurgea spre rigole, în timpp ce furtuna începea iar serios.

   Miles se repezi înainte, întorcându-și capul într-o parte și în cealaltă, în căutarea persoanei care sângera. Lore îl prinse de spatele cămășii cu o mână și, după ce îi împinse în brațe caserola și paharul de cafea, scoase cu mâna liberă briceagul prins la chei.

   - Stai în spatele meu, ordonă ea.

   Era ca și cum ar fi mers pe urmele unei prăzi rănite. Victima părea să se fi clătinat pe picioare, căutând sprijin - un stâlp de iluminat, o balustradă, o mașină parcată.

   Cuprinsă de un sentiment de groază ce continua să se intensificie, Lore își dădu seama că se îndreptau în direcția clădirii lor. Strânse mai tare briceagul bont în timp ce se apropiau de casă. Urmele însângerate se întorceau spre ușa lor și spre ghivecele vesele cu flori pe care Gil le așezase pe trepte.

   Miles inspiră șocat și Lore îi urmări privirea.

   Lângă tomberoanele goale, cu spatele lipit de veranda casei, ședea o femeie. Hainele ei albastre precum cerul erau îmbibate de ploaie.

   Lore simți aerul aprinzându-se în jurul ei, ca înaintea unui fulger.

   - Arată-mi mâinile, zise Lore, gâtuită și ridicându-și briceagul patetic.

   Ochi zeiței erau de culoarea fumului ce se ridica de pe altarul de sacrificiu; în irisurile ei sclipeau scântei aurii, ca niște cărbuni încinși. Erau singurele elemente care trădau puterea divină ținută în frâu.

   O numeau zeița cu ochi cenușii, dar Lore înțelegea acum că numele nu se datora culorii ochilor, ci pentru că atunci când te privea, așa cum o privea acum pe Lore, vârsta ei reală devenea evidentă. Războaie, civilizații, monștri, moarte, tehnologie, explorare - ochii aceia văzuseră milenii desfășurându-se și le măsuraseră așa cum Lore observa orele unei zile.

   Șuvițe de păr argintiu erau lipite de fața zeiței, ca niște cicatrici câștigate în luptă. Chiar și în starea în care se afla acum, zeița arăta copleșitor, perfect; trăsăturile ei erau îndrăznețe și desăvârșite în simetria lor.
   Zeița se sprijini de zid, trăgându-și palma de la șoldul opus. Pe când mâna îi căzu moale în poală, degetele ei lungi, elegante se crispară ca niște gheare. Mâna era goală, însă pătată de sânge.

  Lore o privi șocată, doar pe jumătate conștientă de faptul că își coborâse și ea brațul.

   Zeița se aplecă înainte, făcând tăietura din latura corpului să reverse un șuvoi de sânge fierbinte și aburind. Rana era prea mare ca să fi fost făcută de o săgeată sau de un glonț. Poate că fusese o sabie și trebuie să fi fost făcută de un profesionist. 

   - E clar că cineva a știut cum să dea de tine, zise Lore, gâtuită. Ghinion la aterizare?

   - Îngrijește-te de mine.

   Lore tresări. Chiar și așa, pe jumătate moartă, cuvintele zeiței răsunară ca o sabie lovind un scut. Vibrară de-a lungul nervilor lui Lore până ce fiecare firicel de păr de pe trupul ei se ridică. Trecuse atât de mult timp de când nu mai auzise pe cineva vorbind o formă așa de pură a limbii străvechi, încât avu nevoie de un moment ca să traducă.

   Când reuși, în cele din urmă, să înțeleagă, Lore zise cu jumătate de glas:

   - Ce-ai spus?

   Ochii zeiței nu mai erau limpezi acum și își pierdeau rapid lucirea lor de oțel. Pe chipul ei nu se mai citea teama când își îndreptă, len, mâna la șold, ca să apese rana, ci doar șocul amar. Ranchiuna. Când vorbi iar, cuvintele îi erau tărăgănate, însă ordinul păru să răsune ca un ecou în inima lui Lore.

   - Ajută-mă... muritoareo.

   Apoi, Atena, cea cu ochi de oțel, căzu moale pe caldarâm și își pierdu cunoștința.

PATRU

      - Dumnezeule!

   Vocea gâtuită de panică a lui Miles o smulse pe Lore din propria stare de amețeală. Când se întoarse la el, chipul lui era deja luminat de strălucirea ecranului telefonului. Mâinile băiatului tremurau în timp ce forma numărul de urgență.

   Lore îi luă telefonul din mâini, încheind apelul înainte să se poată conecta.

   - Ce faci? strigă el. Are nevoie de ajutor! Doamnă? Doamnă, mă auziți?

   - Oprește-te! zise Lore aspru. Vorbește mai încet!

   - O cunoști?

   Miles arăta de parcă ar fi fost pe punctul să se zgârie pe față.

   - Oh nu, sângele... eu... 

   Miles se înecă de greață, tușind în pumn.

   Lore vorbi fără să se gândească prea mult.

   - Eu... da. Este... Este o luptătoare.

   - Trebuie să...

   Miles tuși iar.

   - Scuze, doar că... Spital. Trebuie să ajungă la spital. Și să chemăm poliția.

   Lore înjură, în timp ce gândurile îi alergau. Dacă o duceau pe zeiță la secție, poliția ar fi vrut după aceea să o interogheze și pe Lore, să îi introducă numele și, posibil, o fotografie, în sistem. Iar familiile trimiteau întotdeauna cel puțin câțiva vânători să stea la pândă în jurul spitalelor, în speranța că vreun bun samaritean avea să sune la numărul de urgență și să le pună, inocent, în brațe, un zeu. Dar Atena lăsase în urmă o dâră de sânge numai bună de urmat de către câinii vânătorilor, iar urma ei ducea tocmai la sanctuarul lui Lore, punându-l pe Miles în pericol și forțând mâna fetei.

   Lore își ținu degetele apăsate pe gâtul zeiței căutând pulsul. În acel moment, sângele zeiței curgea la fel de roșu ca al oricărui muritor și se strângea într-o băltoacă în jurul genunchilor și tenișilor lui Lore.

   „Rahat”, își zise ea, simțindu-se neajutorată pentru prima dată în ani de zile.
   Trebuia să o ducă pe zeiță în casă. Urgent.

   - Nu chema poliția, zise Lore repede, încercând să găsească o scuză rezonabilă. Nu, ea este... Nu are asigurare. Poți descuia ușa și să mă ajuți să o ducem în casă?

  Lore se chinui să treacă brațul Atenei pe după gâtul ei. Chiar și în forma ei de muritoare, zeița era mai înaltă de 1,80 m. iar trupul ei era alunecos din cauza ploii și a sângelui, așa cum aveau să descopere Lore și Miles destul de repede.

   Intrară în hol înainte să o lase să cadă pe gresia ca o tablă de șah. Lore îl lăsă pe Miles cu zeița și dădu fuga la dulapul cu așternuturi de la etaj, trăgând cearșafuri și prosoape și aruncându-le peste balustradă. Când coborî iar, Lore închise obloanele bivindoului din camera din față, închizând-o ca o fortăreață.

   Miles aprinse alica de pe tavan.

   Ecranul televizorului de deasupra șemineului era o oglindă întunecată, iar Lore trase la o parte măsuța de cafea. Miles întinse cearșafurile închise la culoare și Lore își dădu seama, cu regret, că așternuturile fuseseră ale lui Gil.

   - Ce se petrece? întrebă Miles în timp ce trăgeau în cameră trupul moale al Atenei. Lore, serios, ce mama dracului se întâmplă?

   Zeița gemu. 

  Lore își aruncă privirea spre intrare și la sângele mânjit acolo și își aduse aminte că aveau o altă problemă majoră.

   - Am nevoie de ajutorul tău, îi spuse Lore în timp ce îngenunche lângă Atena. Vreau să mergi la domnul Herrera și să îi ceri cât de multe sticle de înălbitor are... Stai. Nu din acela obișnuit, ci cu oxigen activ, cu excepția cazului în care nu are decât din cel cu clor.

   - Oxigen.. ce? întrebă Miles neajutorat.

   - Înălbitor cu oxigen activ; câte sticle are, zise Lore. Spune-i să le treacă în contul meu.

   - Se poate face așa ceva la o prăvălie? întrebă Miles.

   - Du-te, spuse Lore, îndreptându-și brațul spre ușă. Și grăbește-te.

   Miles părea prea șocat pentru a face altceva decât îi ceruse ea. Sări peste balta de sânge, tușind din nou, înainte ca ușa să se trântească în urma lui.

   Mirosul obișnuit de santal și de cărți vechi al casei dispăruse, înecat de duhoarea caldă a sângelui. Stomacul lui Lore se strânse violent pe când o întoarse pe zeiță pe spate. Sfâșie materialul tunicii distruse, încercând să studieze mai bine rana. Sângele i se revărsă pe degete.

   - La dracu, șopti ea.

   Ficatul și rinichiul fuseseră străpunse. Lore știa a cui era acea operă; era o lovitură aplicată expert de o leaina - una dintre tinerele trimise de familii pentru a vâna zei și a aduse prada rănită pentru a fi ucisă de lider.

   Lore apăsă un prosop asupra tăieturii, încercând să oprească hemoragia.

   - Trezește-te. Trezește-te!

   Ochii Atenei se mișcară pe sub pleoapele închise.

   Lore făcu singurul lucru la care se putea gândi; o plesni pe zeiță peste față.

   Ochii oțelii se deschiseră brusc, clipind repede.

   - Ți-aș cere scuze, reuși să spună Lore, dar ai meritat-o.

   Aerul din plămânii lui Lore părea să ardă deodată. Era surprinsă de teama pe care o simțea în acel moment, de unda de regret ce o traversase când o lovise pe Atena. Anii în care fusese învățată să urască vechii zei dispăruseră când văzu scânteile de putere arzând în ochii Atenei. Te puteai convinge că ceva este pradă până în momentul în care riposta, arătându-și colții.

   Zeița tuși umed, rotindu-și capul pe podea. Chiar și într-un trup muritor, de aproape, înfățișarea ei avea ceva rece, străin. Trupul ei era un receptacul nenatural, făcut să ucidă. 

   Lore își apăsă mâinile pe pulpe, încercând să le oprească tremurul involuntar. Nu avea de gând să o ucidă. Nu își dorea puterea unui zeu. Nu voia nimic din toate astea.

   - Este neplăcut, nu? întrebă Lore, făcând loc unui val de cutezanță să ia locul fricii. Să fii om, să fii muritoare. Ce păcat. Pot să te întreb cine ți-a venit de hac?

   Momentul acesta aștepta să se întâmple de mii de ani. Atena supraviețuise la 211 cicluri ale Agonului, doar ca să fie învinsă în al 212-lea.

   Nuanța de miere a pielii Atenei păli în timp ce moartea i se înfiripa în trup. Zeița era una dintre ultimele divinități originale rămase în Agon, ceilalți fiind Hermes și Artemis și, poate, Apolo. Atena fusese o țintă imposibilă. Era prea puternică, prea rapidă, prea isteață. Până acum.

   Se studiară una pe cealaltă. Dacă Atena încerca să măsoare vrednicia și puterea lui Lore, atunci fata ar fi fost prima care să-i spună că nu merita efortul.

   - Eu am ieșit din joc.

   Existau multe cuvinte frumoase pe care Lore le-ar fi putut folosi ca să o flateze pe zeiță, ca să se ploconească și să mângâie vanitatea și mândria ostenitoare ale celor ca ea. Lui Lore nu îi păsa să și le amintească.

   - Și nu o să-ți dau voie nici ție, nici nimănui altcuiva să mă atragă înapoi în cursă.

   Zeița își fixă privirea asupra lui Lore și linia dură a gurii ei nu se relaxă nicio secundă. Lore nu se aștepta la nimic mai puțin. Zeița nu avea să se plece voinței ei; întocmai unei spade, Atena avea să reziste sau să cedeze definitiv.

   - Știu că vorbești limba asta, spuse Lore, refuzând, în mod clar, să îi ofere zeiței ceea ce dorea.

   Limba străveche era un amestec de mai multe dialecte antice din care luase, în cele din urmă, naștere greaca modernă, dar versiunea Atenei era de o calitate impresionantă.

   - Orice ai căuta aici, să știi că nu ai să găsești nimic, continuă Lore. Dacă acesta este un truc și ai venit să te răzbuni, atunci ai sosit cam târziu. Toți membrii familiei mele au murit. Sunt ultima reprezentantă a Casei Perseizilor. Casa lui Perseu s-a stins.

   Expresia de pe chipul Atenei îi lăsa lui Lore de înțeles că zeița știa deja cine era. Teama îi cutremură trupul. Lore nu mai credea în destin și în ursitoarele care îl croiau de ani buni, dar întâmplarea aceasta nu putea fi o simplă coincidență, mai ales după avertismentul lui Castor.

   „Îngrijește-te de mine”, zisese ea. „Ajută-mă.”

   - M-ai găsit, zise Lore, mândră de cât de calm îi sunase vocea. Spune-mi ce vrei și fă-o repede. Știu că ți-e greu să înțelegi, dar nu ai prea mult timp la dispoziție și planurile mele pentru dimineața asta nu includ un concurs ciudat de holbat cu o zeitate. De ce nu începi prin a-mi spune cine a încercat să te omoare?

   Atena îi întâlni privirea din nou în timp ce spuse, cu un glas mai slab:

   - Sora mea.

   Un fior rece de teroare traversă trupul lui Lore.

   - Artemis?

   Zeița îi aruncă o privire răutăcioasă. Cealaltă soră, Afrodita, fusese eliminată de un vânător în urmă cu 1 secol și un nou zeu, cu puterile ei, luase naștere. Acel zeu nu supraviețuise decât 1 ciclu înainte ca un vânător să îl ucidă, 7 ani mai târziu. Era un soi de maraton morbid, iar ștafeta predată de la o familie la alta, reprezenta puterea nemuritorilor.

   - Credeam că voi două ați colaborat întotdeauna, zise Lore. Ce s-a întâmplat cu mica voastră alianță amuzantă cu care obișnuiați să terorizați pe toată lumea?

   - S-a întors.. împotriva mea, răspunse Atena, lipindu-și palma asupra rănii. Trădată. Impostorul Ares... el... m-a vânat... la Ascensiune - Artemis m-a ținut pe loc, ea a fugit.

   - Ce crud, zise Lore cu o ușoară apreciere. Chiar și pentru ea.

   - Alianțele iau naștere din nevoie... se desfac din teamă... se chinuia Atena să vorbească. Acum... am nevoie... de protecție. Până ce... mă vindec. Leagă-ți soarta... de a mea.

   „Leagă-ți soarta de a mea.”

   Lore se cutremură.

   - De ce mama dracului aș face așa ceva, zise Lore, când pot să stau aici privindu-te cum mori?

   În ciuda faptului că zeitățile își pierdeau temporar imortalitatea, ele își păstrau ceva din puteri ca să se poată apăra. În vremurile lor bune, puterile adevărate fuseseră depline; ceea ce mai rămăsese trebuie să fi semănat cu o pantomimă tristă și, mai rău chiar, doar Apolo părea să își fi păstrat abilitatea de a se vindeca pe sine și pe alții. Poate că Atena era mai puternică decât ceilalți 8 zei din Agon și era capabilă să pună la pământ clădiri întregi, dar asta nu avea să ajute prea mult acum.

   Pașii rapizi ai lui Miles tropăiră spre ușă. Lore sări în picioare, aruncându-i zeiței o ultimă privire dură. Atena se revoltă vizibil în fața impertinenței fetei.

   - Nu-i spune niciun cuvânt când intră, zise Lore. Prefă-te că dormi.

   - Nu mă părăsi, zise Atena slab. Îți interzic.

   - Da, păi, eu îți interzic să mori în clipa asta, spuse Lore, zguduită de pulsul care o luase razna. Trebuie să curăț dâra de sânge înainte ca urma să fie găsită de copoi și să atragă vânătorii aici.

   Privirea Atenei licări.

   „Rahat”, își zise Lore, amar.

   Zeița ar fi putut sângera, ar fi putut leșina, dar nu ar fi avut cum să uite un detaliu crucial din punct de vedere strategic, decât dacă ar fi fost la capătul puterilor.

  Ușa se trânti de perete.

   - Le-am adus!

   Nările zeiței se umflară nervos, dar făcu așa cum îi ceruse Lore.

   - Mulțumesc, îi spuse Lore lui Miles. Acum mergi sus și culcă-te.

   - Stai... ce? întrebă el, încercând să o urmeze afară. Ce faci?

   - O să curăț înainte ca cineva să vadă balta de sânge și să cheme poliția, răspunse Lore. Iar tu vei merge sus, la culcare.

   Miles aruncă o privire spre trupul moale al Atenei.

   - Ascultă-mă, zise Lore, cu vocea rece ca oțelul.

   Miles tresăltă, dar Lore nu își regretă comportamentul. Tânărul habar nu avea în ce situație fusese prins.

   - Mergi sus. Nu răspunde la ușă. Dacă vezi ceva suspect afară, sună-mă.

   Lore plecă înainte ca Miles să mai protesteze sau, mai rău, să pună altă întrebare. Coborî iute treptele clădirii, îndreptându-se spre poarta care dădea în apartamentul din subsol, pe care ea îl folosea acum pe post de magazie. Nu avea prea mult timp. Soarele răsărea dincolo de perdeaua de nori, iar locuitorii New Yorkului se trezeau odată cu el.

   Lore vărsă două sticle de înălbitor într-o găleată și o cără iar afară, ca să adauge apă de la furtunul vecinului. Se folosi de o perie de sârmă și de forța e care i-o dădea propria ei teamă ca să frece balta de sânge pe care Atena o lăsase în apropierea tomberoanelor, până ce se simți amețită și mâinile începură să o usture din cauza chimicalelor.

   Lore dădu să arunce găleata cu apa sângerie în canal... dar se opri. Privi ploaia lunecând pe trotuar și în rigolă. Nu avea să poată ascunde mirosul de sânge sau al zeiței în sine, iar acum pielea lui Lore era impregnată de ambele. Tot ce putea face era să îi amețească pe vânători cu prea multe piste și să spere că aveau să obosească prea tare înainte de a găsi calea spre casa din oraș și spre Miles.

   Lore urmă calea pe care o luase Atena, curățând și frecând până ce ploaia spălă aproape complet petele vizibile și totul lunecă în canal. Fata făcu un drum ocolit prin cartier, lăsând ici și colo băltoace de apă murdară.

    Când Lore ajunse, în cele din urmă, în Central Park, își scoase pantofii și șosetele murdare, strâmbându-se dezgustată în timp ce călca desculță pe asfaltul crăpat. O rupse la fugă înainte să se poată gândi prea mult la ce i-ar fi putut intra în picioare, alergând pe străduțe aleatorii, oprindu-se doar ca să își arunce pantofii și șosetele, pe rând, în coșuri de gunoi și tomberoane aflate la distanță unul de celălalt.

   În timp ce se apropia iar de clădirea casei ei, Lore își aruncă jacheta subțire în spatele unei mașini de gunoi în mișcare și își îndesă blugii și cămașa în șasiul a două camionete de marfă parcate în apropierea prăvăliei domnului Herrera.

   În loc să se îndrepte spre ușa din față, Lore intră prin pivniță. Mirosul parfumului de santal al lui Gil se simțea pretutindeni, împreună cu un iz ușor de mucegai și de praf.

   Căutând prin cutiile pentru depozitare pe care le abandonase acolo, Lore trase deoparte o cutie ce conținea colecția vastă de papioane a lui Gil și găsi în lada de dedesubt o pereche veche de pantaloni scurți cu elastic și un tricou.

   Lore se schimbă iute, aruncându-și hainele murdare într-un sac de gunoi. Respiră adânc de câteva ori până ce mirosul de chimicale se estompă și panica ei făcu loc unui sentiment nou de mânie. Urcând scara interioară, Lore păși în liniștea de la primul nivel al casei. Ceva din tensiunea care îi strânsese spatele și umerii se relaxă când fata privi în jur. Aproape că râse.

   Miles curățase sângele din hol și stinsese lumina în sufragerie. Lăsase, de asemenea, lângă Atena, un pahar cu apă și un tub de aspirină.

   „Un băiat de nădejde”, se gândi Lore, cuprinsă de afecțiune.

   Lore își aruncă privirea spre stânga. Miles nu doar că încuiase ușa, dar blocase clanța cu spătarul unui scaun - ca și cum asta ar fi oprit vânătorii de la a pune explozibil care să arunce în aer fațada casei.

   Atena întoarce capul auzind pașii lui Lore. Deschise iar ochii, care luciră în întunericul relativ al camerei. Mâna ei ținea prosopul apăsat pe rană. Atmosfera era calmă în jurul ei și tăcerea părea nenaturală.

   - Vrei să te protejez și, presupun, să te ascund de aceiași oameni care m-ar omorî bucuroși și pe mine, șopti Lore. Dar știi deja asta. De asta ai venit aici, nu-i așa?

   Atena dădu ușor din cap.

   - Și mie ce-mi iese, mai exact? zise Lore, făcând un pas spre zeiță. Îmi dau seama că este o expresie nouă pentru tine, dar chiar și dacă te vindeci mai repede decât un muritor de rând, nu ești într-o stare tocmai bună. Așa că de ce mi-aș lega soarta de o alta care s-ar putea să nu o mai ducă nici câteva ore, darămite câteva zile?

   - Am auzit... ce ți s-a întâmplat... zise Atena. Anii îștia... am căutat... te-am căutat pe tine.

   Pielea lui Lore se înfioră.

   La finalul fiecărui Agon, zeii, cei noi și cei vechi, își redobândeau nemurirea, dar rămâneau pe Pământ, incapabili să se întoarcă la vechiul lor cămin.

   Zeii noi, saturați de putere, își luau chipuri omenești și trăiau în lux, manipulând lumea din jurul lor ca să umple visteriile familiilor. Dar zeii vechi, cu puterilelor din ce în ce mai slabe, alegeau, de obicei, să rămână imateriali. Astfel, nu puteau fi urmăriți în timp ce colindau lumea, încercând să se pregătească pentru elementele neprevăzute ale următoarei vânători sau căutând să se răzbune pe cei care încercaseră să îi ucidă.

   Amenințarea acestei răzbunări era motivul pentru care vânătorii purtau întotdeauna măști.

   - M-ai căutat? întrebă Lore. De ce?

   - Am crezut... că te-aș putea... convinge să mă ajuți... am aflat...numele tău.. de la alte familii... Familia ta... ucisă. Mama... tata... surorile, spuse Atena, respirând greu. Au spus... că ești pierdută. Alții... moartă.

   Nodul din gâtul lui Lore aproape că o împiedica să vorbească.

   - Ce știi tu despre asta?

   Atena o privi iar, de data asta cu expresia cuiva care știa că este deja învingător.

   - Știu... cine i-a ucis.

CINCI

      Amintirea se aprinse dureroasă și vie, spărgând barierele pe care Lore le construise în jurul ei.

   Felul cum arătase ușa apartamentului în care locuia familia ei când se îndreptase spre ea, în acea dimineață. Liniștea sinistră dinăuntru. Mirosul de sânge.

   Lore inspiră adânc și își apăsă o mână pe ochi, suficient de tare ca lumina și culorile să îi danseze în spatele pleoapelor. Îi distrase mintea de la calea întunecată pe care pornise iar, dar numai pentru un moment.

   Fata nu știu cum reuși să își păstreze calmul când zise:

   - Știu deja cine i-a ucis. Aristos Kadmou din Casa Dazmizilor.

   Noul Ares, de la ultimul Agon încoace.

   - Poate că zeul fals le-a... ordonat moartea... dar cine a mânuit sabia? insistă Atena. Căci nu el a fost acela. Pe atunci, era doar un zeu nou-născut...

   Trupul lui Lore se crispă dureros.

   - Nu contează. El este cel care a dat ordinul, spuse Lore. El era capul familiei și apoi le-a devenit zeu. Sunt cu toții responsabili, până la bărbatul, femeia și copilul care au îngenuncheat ultimii în fața lui, dar numai el a avut puterea de a pune planul în aplicare.

   Iar familia lui ascultase ordinul, omorându-i părinții și pe cele două surori mai mici, cu atâta sălbăticie, că el trebuiseră săptămâni întregi cadmizilor ca să curețe apartamentul și să ascundă dovezile. În cele din urmă, tot trebuiseră să îl purifice prin foc.

   Conform raportului făcut de Poliția din NewYork, familia lui Lore incendiase apartamentul în urma unei dispute cu privire la chirie și plecase din oraș, pierzându-și urma. 

   Niciun membru al Casei Cadmizilor nu își asumase responsabilitatea pentru crime și nici că avea s-o facă vreodată. Vânătorii făcuseră un jurământ de sânge, cu secole în urmă, să nu ucidă intenționat un vânător din altă familie, între ciclurile Agonului. Fusese singura cale de a asigura pacea între ele.

   Familia lui Lore fusese ucisă în dimineața de după încheierea Agonului, când jurământul ar fi trebuit să-i protejeze. Cadmizii încălcaseră un legământ sacru, dar nicio altă casă nu avea suficientă putere să îi confrunte, iar zeii nu îi ascultaseră niciodată rugăciunile.

   - De ce... nu i-ai răzbunat? răsuflă Atena. În toți acești ani... nu ai făcut nimic. Tu... nu îți recunoști... moira... Tu... nu ai căutat niciodată... poine (pedeapsă)... ci doar... ai decăzut în cea mai rea... aidos (rușine).

   Lore se prăbuși pe podea, picioarele cedându-i sub ea. Își strânse pumnii, luptându-se cu presiunea cunoscută ce îi cuprindea pieptul. Moira ei - menirea ei în viață, destinul ei.

   - Cuvintele astea nu mai înseamnă nimic pentru mine, zise ea cu vocea aspră.

   Însă auzindu-le, Lore simțea că deschisese răni vechi.

   Poine. Răzbunare.

   Aidos. Rușine.

   O viață fără arete (virtute) și fără câștigurile aduse de time (onoare), fără a atinge niciodată kleos (gloria).

   - Nu eram decât o fetiță, zise Lore, abia auzindu-și propriile cuvinte. M-ar fi ucis și pe mine. Nu eram suficient de puternică pentru a mă lupta cu ei toți. Și știam că nu pot ajunge la el, nu după ce a urcat în rang.

   În anii ce trecuseră de atunci, Lore ucisese doar ca să nu fie ucisă. Călătorise pe jos, cu barca, în aer, doar ca să ajungă înapoi în orașul în care crescuse. Scăpase din labirintul de jurăminte făcut să o țină prizonieră până în ziua când Agonul avea să-i ceară sacrificiul. Dar Lore nu făcuse nimic ca să-și răzbune familia.

   Atena își strâmbă gura a scârbă.

   - Scuze... Minciuni pe care ți le spui singură... Nu ai fost niciodată... o simplă... fetiță. Am auzit...ce șopteau ceilalți despre tine... că erai cea mai bună din generația ta... că era păcat... că ai fost născută în altă familie...

   - Minți, șopti Lore, incapabilă să oprească tremurul involuntar care îi traversă trupul.

   Cu ani în urmă, acele cuvinte ar fi însemnat totul pentru ea - râvnise să primească apreciere de la oamenii care i-o refuzaseră.

   - Spartana... așa te numeau, răsuflă Atena. Mica Gorgonă... te-am căutat... ales... știind ce poți... știind că nu mai ești una dintre vânători... Dar tu nu ai fost... niciodată... slabă... lipsită de putere... Așa că te întreb... de ce nu ai făcut nimic... ca să îți răzbuni familia?

   Lore își trase brațele la piept, reproducând cuvintele lui Gil ca pe un scut. Însă nimic nu o putea proteja de adevăr.

   - Nu este... Nu ai înțelege. Singurul lucru real în lumea asta este ceea ce poți face pentru alții. Cum poți avea grijă de ei.

   Zeița pufni batjocoritor.

   - Tot ce știi tu, continuă Lore, urând cât de gâtuită îi suna vocea, singurul lucru de care ți-a păsat vreodată a fost puterea. Nu știi cum să îți dorești altceva, și din cauza asta, nu ai să mă crezi când am să-ți spun că nu mă interesează să îi iau puterea. Nu vreau să iau parte la jocul ăsta bolnav.

   - Atunci... ce vrei tu? întrebă Atena.

   Cuvintele țâșniră din gura lui Lore cu sălbăticie și durere.

   - Să fiu liberă.

   - Nu, zise Atena, epuizată. Nu despre asta este vorba. Ce îți... negi?

   În mintea fetei se aprinse o imagine incandescentă și pură, însă Lore clătină din cap.

   - Minte-te... singură... dar nu mă minți... pe mine, zise Atena. Tu știi că... nu vei fi niciodată... liberă... atâta timp cât umbrele alor tăi... suferă și umblă fără odihnă... în timp ce el este în viață.

   Lore își apăsă pumnii pe ochi, încercând să găsească cuvintele potrivite pentru a protesta.

   - Îți negi moștenirea... Onoarea... Strămoșii și zei... Dar asta, nu o poți nega, spuse Atena. Știi că este adevărat. Spune-mi... ce-ți dorești.

   Adevărul scăpă, în cele din urmă, din cușca lui.

   - Vreau să îl omor.

   Lore își negase dorința ani întregi - forțase adevărul să stea adânc îngropat în inima ei. Și toate astea pentru a fi un om bun, să merite noua viață care îi fusese dăruită. Nu îi era rușine de cât de puternic ardea dorința ei de răzbunare sau de câte ori visase la moartea lui, ci de cât de nerecunoscătoare părea să fie pentru șansa pe care o primise lucrând pentru Gil.

   - Dar nu pot, continuă Lore, înghițind un nod dureros. Chiar dacă m-aș putea apropia suficient de mult de el ca să îl ucid, asta ar însemna să îi iau puterea. Nu vreau să devin zeiță. Vreau doar să trăiesc. Vreau să știu că familia mea și-a găsit... pacea.

   - Atunci, îl voi omorî pentru tine.

   Lore își coborî cu neîncredere privirea spre zeiță.

   - Îl voi ucide pe falsul Ares în numele tău, zise Atena, chinuindu-se să respire. Dacă juri... că ai să mă ajuți... dacă juri... să îți legi destinul de al meu până când... vânătoarea asta ia sfârșit... în zorii... celei de-a opta zi.

   Inima lui Lore începu să galopeze din nou. Propunerea era interesantă. Nu doar că Aristos Kadmou ar fi fost distrus, dar un zeu nu putea lua puterile altuia. Atena ar fi eliminat abilitățile periculoase ale lui Ares din Agon și din lumea muritorilor.

   - Leagă-ți soarta de a mea, zise iar zeița, întinzând mâna însângerată. Inima ta... tânjește.

   Chipul lui Gil, zâmbetul lui larg, plutiră prin mintea lui Lore.

   „Îmi pare rău”, se gândi ea, sfâșiată de durere.

   Apoi dădu din cap.

   Dinții Atenei erau pătați de sânge când rânji.

   - Știi ce înseamnă asta, nu? Ce presupune jurământul?

   - Știu.

   Străbunicul ei îndepărtat făcuse obiectul unei pilde, căci își legase, nechibzuit, soarta de a zeului original Dionis. Vechiul zeu avusese nevoie să se protejeze de ura descendenților Casei Cadmizilor. Deși el însusși fusese născut în acea familie prin mama lui muritoare, Dionis își blestemase rudele - și pe însuși Cadmus - când aceștia refuzaseră să creadă că tatăl său era Zeus. În clipa în care vechiul zeu murise, încolțit și măcelărit ca un vier, inima strămoșului lui Lore se oprise în pieptul acestuia. Astfel, cel mai puternic bărbat din generația lui fusese răpus cât ai clipi.

   Familia avea să și-l amintească pe veci ca pe un trădător - și, așa cum credea și tatăl lui Lore, adevărata cauză a animozităților ce existau de secole între Casa lui Perseu și cea a lui Cadmus.

   Lore avea să fie de acord să o protejeze pe Atena cu viața ei, să o adăpostească și să se bizuie pe speranța că zeița nu murea din cauza rănii aceleia sau a alteia. Era un risc pe care fata era nevoită să și-l asume. Un jurământ care era, până la urmă, un blestem ce ți-l atrăgeai singur - ar fi fost pierdută dacă dădea greș sau dacă ieșea câștigătoare, în egală măsură. 

   Însă lui Lore nu avea să i se mai ofere niciodată o asemenea oportunitate.

   Lore încercă să-și amintească vorbele pe care mama și tatăl ei le folosiseră mereu ca să își facă jurămintele, dar nu reuși să invoce numele niciunui zeu.

   - O să te ajut să supraviețuiești săptămâna asta și îl vei distruge pe zeul cunoscut odată drept Aristos Kadmou, dușmanul neamului meu, zise Lore în șoaptă.

   Luă în mâna ei mâna rece a zeiței.

   - Dacă acesta este târgul, atunci jur pe Hades că îmi voi respecta învoiala sau că voi înfrunta mânia cerurilor.

   Zeița dădu din cap.

   - Atunci îmi leg viața de muritor de a ta... Melora, fiica lui Demos, urmașă a lui Perseu... De va fi să cad... vei cădea cu mine. De vei muri în Agon... voi pieri și eu. Acesta-i legământul pe care îl facem una alteia.

   Un soi de căldură le învălui mâinile unite, alungată de un fior rece ce traversă șira spinării lui Lore, precum vârful unui cuțit. Ce bine că puterea Atenei venea doar sub forma oțelului și a durerii!

   - S-a săvârșit? întrebă Lore.

   Drept răspuns, zeița îi zâmbi crud, însângerat.

   Lore se trase înapoi, ridicându-se pe picioarele instabile. Pielea îi era parcă ciupită de scântei, ca un cer spuzit de stele, ce îi săpau carnea până în măduvă.

   - Trebuie să oprim sângerarea, zise Lore, uitându-se la rana Atenei. Nu știu dacă am ață ca să o cos.

   Zeița clătină din cap.

   - Arde-o.

   Lore se ridică. Se simțea de parcă nu ar fi fost complet în propriul trup. Merse în bucătărie. Ținu un cuțit deasupra focului de pe plita cu gaz până ce metalul luci auriu ca scânteile din ochii Atenei.

   „Miles”, veni un gând îndepărtat. Trebuia să vadă ce făcea Miles îndată ce termina acolo.

   Însă tânărul coborâse deja să o verifice pe ea.

   Miles ședea pe trepte, cu privirea fixată asupra sufrageriei, printre zăbrelele vechii balustrade de lemn. Pe fața lui nu mai rămăsese pată de culoare și Lore știu, înainte chiar ca Miles să se uite la ea și la cuțitul din mâinile ei, că băiatul auzise totul.

   - Cred, zise el în cele din urmă, răgușit, că ar fi bine să îmi spui ce mama dracului se petrece aici.

ȘASE

       Rămaseră tăcuți preț de câteva minute după ce Lore termină de înșirat o explicație nerușinat de simplificată a Agonului, a celor 9 zei pe care vânătoarea era menită să îi pedepsească - inclusiv pe zeița a cărei rană tocmai o închisese în sufrageria lor - și a celor 9 familii descendente ale eroilor antici, alese să îi vâneze.

   Contopi peste 1000 de ani de istorie în doar câteva minute, simțindu-se din ce în ce mai nebună pe măsură ce chipul lui Miles rămânea precaut, inexpresiv.

   Lui Lore nu îi stătea în fire să se învinovățească; auzindu-se spunând cuvintele „timp de 7 zile, la fiecare 7 ani, zeii pășesc pe pământ ca muritori. Dacă poți ucide unul, devii noul zeu și îi iei puterea și nemurirea, dar vei fi vânat, la rândul tău, în următorul Agon”, îi făcuse stomacul să se strângă și nu doar pentru că fusese învățată de la o vârstă fragedă să nu dezăluie niciodată muritorilor secretele lumii lor.

   Pentru Miles, acele nume - Artemis, Atena, Apolo, Poseidon, Hefaistos, Afrodita, Dionis, Hermes și Ares - erau doar povești antice, nu monștri în viață, ce refuzaseră să dispară când un zeu mai puternic își făcuse apariția în lumea lor.

   După spusele vânătorilor, zeii încercaseră să îi forțeze pe foștii adepți să îngenuncheze din nou la altarele lor creând haos la căderea Romei, făcându-l pe Apolo să creeze molime ucigătoare, inclusiv Ciuma lui Iustinian, care ucisese, singură, zeci de milioane de oameni. Toate astea, în speranța că muritorii aveau să le ceară stăruitor protecția și adăpostul.

  - Și, când Zeus le-a ordonat să se oprească, termină Lore, cei 9, conduși de Atena, au încercat și au eșuat să îl alunge pe Zeus, cu scopul de a-și continua lucrarea.

   Gil obișnuia să facă ceai atunci când vorbeau despre ceva serios, iar Lore se regăsi făcând același lucru - doar că uită de pliculețele pentru ceai și pregăti un alt fel de băutură, de parcă memoria involuntară pusese stăpânire pe trupul ei. Vânătorii numeau această băutură, în glumă, nectar, licoarea zeilor. Foloseau cimbru - mirodenia curajului - ghimbir, lămâie și miere ca să se fortifice în timpul antrenamentelor și al Agonului.

   Însă ambele căni erau de acum reci, neatinse, la locul de pe masă, unde le așezase Lore.

   Aparatul de aer condiționat de la fereastră șuiera în continuare, umplând bucătăria de aer rece. Lore trăsese draperiile ferestrei de deasupra chiuvetei și își dădea seama, după felul în care soarele încerca să pătrundă prin ele, că dimineața era pe sfârșite.

   - Spune ceva, șopti ea.

   - Păi... zise el, trecându-și o mână prin păr.

   Privirea lui Miles era fixată asupra mesei.

   - Nici măcar nu te cheamă Lauren.

   - Înțelegi de ce nu mi-am putut folosi numele adevărat, nu? întrebă ea.

   Totuși, nu mai era doar vorba despre minciunile pe care le spusese. Lauren Pertho era pseudonimul din documentele oficiale și pașaportul pe care familia mamei ei le falsificase ca să o scoată din țară după dispariția alor ei. Erau singurele acte pe care fusese nevoită să le utilizeze.

   - Nu știu ce am crezut, zise Miles. Lasă-mă să văd dacă am înțeles bine: la fiecare 7 ani are loc... vânătoarea asta. Și locul se schimbă - gen ca la Olimpiadă, doar că au loc crime?

   - Practic, da, răspunse Lore. Vânătorii și-au dat seama că pot controla locul Agonului, mutând ceva numit omphalos - o piatră mare, ce se găsea odinioară la Delfi și marca ceea ce se credea a fi ombilicul sau centrul lumii.

   - „Centrul” din poezie? întrebă Miles.

   Lore îi recitase traducerea în engleză a poveștii în care Zeus ordonă începerea Agonului. Versiunea originală, în limba străveche, se pierduse.

   - Da. Liderii familiilor se strâng cu 1 an înainte de următorul Agon și votează locul în care urmează să se întâmple, care este, de obicei, acela în care au cele mai multe resurse și putere, continuă Lore. Ei trebuie să mute omphalos-ul fără ca zeii să îi vadă destinația, ca să îi împiedice să-și facă o strategie. În ultima vreme, Agonul a avut loc aici, dar tind să se concentreze și asupra orașelor mari ale unor state insulare, precum Londra sau Tokio, pentru că, astfel, zeilor le este mai greu să scape. Și, arareori, în ciclurile când voiau să îi tortureze pe zei, vânătorii duceau omphalos-ul înapoi în vechea țară, ca să îi poată hăitui printre ruinele templelor lor și oamenii care se temuseră de ei odinioară.

   - Cele 9 familii... începu să spună Miles.

   - Au mai rămas doar 4 care mai participă la Agon, răspunse Lore. Celelalte s-au stins.

   - Cum ar fi a ta? întrebă Miles încet. Pentru că ești... ultima moștenitoare?

   - Ultima muritoare, zise Lore. Noul Poseidon, Tidebringer, a fost odată o membră a Casei Perseizilor - descendenții lui Perseu.

   - Și care sunt celelalte?

   - Casele lui Cadmus, Tezeu, Ahile și Odiseu sunt familiile supraviețuitoare, zise Lore, dar au mai existat și Casele lui Heracle, Iason....

...........................