Lore, Alexandra Bracken

 ...........................................................

4-5

           Lore inspiră, cutremurându-se.

   - Ai spus ceva mai înainte și nu am înțeles prea bine, zise Lore. Cel puțin, nu atunci. Ai spus că motivul pentru care vrei să știi cum l-ai ucis pe Apolo este că vrei să fi însemnat ceva. Vrei să fi fost cu un motiv anume, nu din pură întâmplare.

   Degetele lui Castor se strânseră în jurul cărnii moale a brațului ei, mângâind-o.

   - Nu am recunoscut sentimentul în mine însămi, zise ea. Mi-am spus că nu cred în destin, dar o parte din mine a sperat mereu că Moirele există - că sunt motivul pentru care s-a întâmplat totul. Altfel, familia mea ar fi murit din cauza alegerii mele.

   - Cum? șopti Castor.

   - Am dat vina pe Agon, pe Aristos Kadmou și pe cadmizi. Dar eu am fost de vină în tot acest timp. A fost....

   Lore se simțea de parcă și-ar fi scrijelit cuvintele în inimă.

   - A fost... a fost vina mea.

   - Nu, dădu să spună Castor. Știu că așa ți se pare...

   Lore clătină din cap, gâtuită.

   - A fost vina mea, Cas. Părinții meu s-au întors acasă și mi-au spus că ieșeam din vânătoare. Că voiau să plecăm din oraș. Nu am putut... Nu am putut înțelege. Am crezut că erau slabi și lași, dar...

   Castor oftă ușurel, știind deja încotro se îndrepta povestea ei.

   - Știau că, odată ce Aristos căpătase puteri, el avea să-l pedepsească pe tata pentru că refuzase să mă dea lui, zise Lore. Și mai știau și că, dacă descoperea că era incapabil să folosească aegis-ul ca zeu, urma să ne forțeze să-l utilizăm în numele lui sau să i-l dăm de bunăvoie. Așa că m-am gândit că nu-i aparține lui. Este al nostru. Eram așa de convinsă că, dacă părinții mei aveau iar scutul, atunci ar fi fost suficient să-i conving să rămână.

   - Tu chiar l-ai luat, zise Castor pe jumătate uimit de acel gând. L-ai furat.

   Lore dădu din cap, prinzându-l de mână. Fata avea nevoie să se sprijine de ceva înainte ca valul de regret și de durere să o acopere.

   - Da, l-am furat. Eram doar o copilă proastă și îmi doream așa de mult să am un destin măreț. Voiam să fiu mai mult.

   - Nu este un lucru prostesc, îi zise el. Așa am fost crescuți. Nu este un lucru peste care să treci cu ușurință.

   Lore dădu din cap, inspirând printre suspine.

   - Am luat aegis-ul și m-am simțit... entuziasmată. Mândră.

   Amintirea o umplea acum de rușine.

   - Dar apoi am început să mă gândesc la cât de mulți cadmizi erau în comparație cu noi, la pedeapsa pentru furt, la cât de crud fusese Aristos Kadmou cu tatăl meu... m-am gândit că-l voi duce înapoi. Îl voi duce înapoi și astfel aveau să mă pedepsească pe mine, nu pe tata, nu pe mama, nu pe Damara, nu pe Olympia. Dar nu am putut s-o fac. Nu le puteam înapoia moștenirea noastră. Așa că am ascuns scutul în singurul loc în care știam că nu aveau să caute vreodată.

   Întregul ei trup se sforță când continuă.

   - Până să fac asta, sosise deja dimineața. Agonul se terminase de ore bune.

   - Și apoi ai mers acasă, zise Castor încet.

   - Și apoi am mers acasă.

   Lore clătină din cap.

   - I-am... găsit.

   Ochii o înțepau și fata își apăsă mâna peste ei.

   - Am bănuit că oamenii cadmizilor găsiseră înregistrări cu mine și ceruseră permisiunea noului lor zeu să-mi ucidă familia în afara Agonului. O parte din mine a știut dintotdeauna că nimic nu se prea potrivea în povestea asta, dar eram așa de sigură că el era de vină - că ei toți erau de vină. Dar a fost ea. Întotdeauna a fost ea.

   - Ce s-a întâmplat n-a fost vina ta, zise Castor, plin de hotărâre. Nu aveai de unde să știi.

   Lore începu să plângă, lăsând lacrimile să-i șiroiască.

   - Cred că au suferit așa de tare. Cred că fetele au dost atât de speriate... nu mă pot opri să nu mă gândesc la asta. Mi-e teamă că, într-o zi, va fi singurul lucu pe care mi-l voi mai aminti despre ei. Când nu le voi mai putea readuce chipurile, vocile în memorie...

   Tot ce deținuse familia ei fusese distrus, inclusiv fotografii, jurnale și amintiri de familie. Nu mai rămăsese nimic.

   Castor se aplecă înainte, petrecându-și brațele pe după Lore. Fata se lăsă moale în îmbrățișarea lui, ascultând ploaia care bătea ușor în ferestre.

   - Mi-am petrecut ultimele câteva zile mințindu-te în legătură cu aegis-ul, zise Lore. V-am mințit pe toți. Mi-am spus că, atâta timp cât e ascuns, Wrath nu ar putea obține ceea ce-și dorește - dacă l-am fi găsit, m-aș fi asigurat că erai singurul care vedea poemul. Singurul care să câștige și să scape de Agon. Dar, în cele din urmă, aproape că i l-am dat ei. Așa de mult am dorit moartea lui Wrath.

   Lore își ridică privirea la Castor și cuvintele îi tremurară pe buze.

   - Crezi că ei mă urăsc?

   Castor scutură din cap, lipindu-și buzele de tâmpla ei.

   - Nu, zise el pătimaș. Ei te iubesc. Te vor iubi întotdeauna.

   Lacrimile curseră pe obrajii fetei. Voia să-l creadă.

   - Ar fi trebuit să recuperez scutul pentru tine, dar nu am putut. Nu am putut să înfrunt ce făcusem.

   Moștenirea pe care și-o dorise mai mult decât orice devenise arma care îi distrusese viața.

   - Niciunul dintre noi nu poate schimba ce s-a întâmplat, șopti el. Mi-aș dori ca totul să fi fost diferit. Mi-am dorit asta de mii de ori în ultimii 7 ani. Dar părinții tăi au vrut să iasă din Agon pentru ca tu să fii în siguranță. Să fii fericită. Încă ai această șansă. Asta contează pentru ei acum.

   Lore îi strânse mâna și mai tare și încercă să nu își imagineze familia în crepusculul cenușiu al lumii de apoi, captivă pentru totdeauna de ceea ce ea le făcuse. Inspiră mirosul lui Castor și închise iar ochii, așteptând ca durerea din craniu și din piept să cedeze.

   - Există un lucru pe care l-am învățat săptămâna aceasta, începu Castor să spună. Nu putem schimba trecutul; singurul lucru ce ne rămâne de făcut este să mergem mai departe. Și eu trebuie să fac la fel. Trebuie să încetez a mai pune la îndoială un dar care mi-a permis să-i protejez pe cei la care țin cel mai mult pe lume.

   Lore se retrase.

   - Meriți să știi ce ți s-a întâmplat.

   - Dar care mai este rostul unui zeu egoist? zise el. Sau... orice aș fi eu.

   - Nu cred că ai putea fi egoist nici dacă ai încerca, spuse Lore.

   - Aici greșești, răspunse Castor. Adevărul este că nici eu nu am fost complet sincer cu tine. Nu-mi amintesc cum a murit Apolo, dar îmi amintesc momentele de dinainte. Tot ce a venit după aceea mi s-a șters din minte, până în momentul în care m-am trezit și mi-am dat seama că nu aveam un trup și că viața pe care o știam se sfârșise.

   Durerea din vocea lui făcu pieptul lui Lore să se strângă de durere.

   - Nu l-am văzut la început. Știa cum să se joace cu umbrele și cu lumina.

   Castor inspiră.

   - Eram la pat. Abia supraviețuiam. Thetis House fusese golită pe când vânătoarea continua și tata abia plecase pentru o vreme, ca să îndeplinească o misiunea. M-am trezit și Apolo era acolo, la capătul patului meu.

   Lore deschise ușor gura, surprinsă.

   - Arăta....

   Vocea lui Castor încetini.

   - Era acoperit de sânge. Avea o rană în dreptul coastelor.

   - Ce ai făcut? întrebă Lore. Imposibil să fi fost înarmat.

   Castor clătină din cap, întorcându-și palmele ca să le privească.

   - Nu eram. L-am întrebat dacă avea nevoie de ajutor.

   Lore îl fixă cu privirea.

   - Știu. Este ridicol. Un băiat de 12 ani, crezând că ar putea ajuta un zeu?

   Castor râse ușor.

   - Ar fi trebuit să mă simt îngrozit. În toți acei ani, fuseserăm învățați să-i urâm, dar l-am văzut și mi-am zis: „Arată bolnav”. Am văzut ceva în ființa lui, pe chipul lui, în ochii lui, ceva ce văzusem de multe ori în oglindă. Eria aniatos, ca și mine.

   Aniatos. Incurabil.

   - M-a întrebat cum mă cheamă și a râs când i-am spus. Un râs oribil, ca o goarnă. Dar ceva mă atrăgea spre el. Era ca atunci când... ți se spune să nu te uiți direct în soare, dar ceva te ispitește să încerci măcar o dată, zise Castor. M-a întrebat de ce îi ofer ajutor. I-am spus că arăta de parcă avea nevoie de odihnă.

   Castor ridică în final ochii spre Lore.

   - Asta e tot ce-mi amintesc. Mi-aș dori să fie o poveste mai bună, mi-aș dori să-ți spun că am fost curajos și puternic și că merit puterea asta, dar nu pot, și chiar dacă știu că s-ar putea să renunț la lupta asta, gândul mă ucide. Aș face orice ca să-ți demonstrez ce valorez.

   - Nu ai ce să-mi demonstrezi, zise Lore. De ce ai crede una ca asta?

   Castor se întoarse ca să o privească, zâmbind șters. Dar ochii lui ardeau de putere și de acel sentiment sălbatic și de neoprit în care se îneca și ea.

   - Nu este evident? întrebă el în șoaptă. Voiam să fiu demn de tine.

   - Demn de mine?

   Cuvintele ei ieșeau adesea prea iute, prea stângace, prea aspre și Lore nu-și dorea asta. Nu în acel moment.

   - Cas.

   - Lore.

   Castor vorbi pe același ton molatic.

   - M-am născut știind să fac 3 lucruri - să respir, să visez și să te iubesc.

   Lore începu să tremure. Respira mai superficial, la fel de repede și de ușor ca pulsul care îi aprindea venele.

   Cum răspundea? Cum putea răspunde oricine? Era ca și cum și-ar fi scos armura, ar fi lăsat cuțitul din mână și și-ar fi expus fiecare parte delicată a ființei ei întregii lumi. Și totuși, în momentul în care Castor pronunțase cuvintele, Lore recunoscu senzația de inevitabil ce se împletise în toate momentele lor împreună, vechi și noi. Cum pășise ea mereu spre el, chiar și când se opintea în ciuda opreliștilor dintre ei.

   Lacrimile îi udară fața, rostogolindu-se peste obrajii ei. Lore fusese întotdeauna acea fată cu emoții prea puternice, cu părul ciufulit de vânt când străbătea orașul în fugă. Iar Castor fusese mereu băiatul care alergase alături de ea.

   - Știi gluma despre țestoasa de pe Broadway? zise el încet, atingând una dintre lacrimi cu degetul.

   Lore renunță la cuvinte și-l sărută.

   Castor inspiră scurt când buzele ei le atinseră pe ale lui, nesigur. Lore se retrase, ținându-i capul între palme pe când îl studia pe el și ochii lui luminoși, arzând; se întrebă dacă avea să fie ultimul lor sărut și dacă mai conta ceva, când ei trăiau clipa, când erau acolo și vântul sufla din ce în ce mai tare pe străzile orașului lor.

   Castor își înfășură mâinile în jurul taliei ei, trăgând-o cu grijă spre căldura trupului său. Tânărul își aplecă fruntea și îi găsi iar gura, atingându-i buzele cu buzele lui zâmbitoare, ca o provocare.

   Când refuzase Lore vreo provocare?

   Lore îl sărută iar, întâlnindu-i fiecare pas, fiecare atingere, până se pierdut în gesturi, purtată încoace și încolo, apropiindu-se sau retrăgându-se cu fluxul senzațiilor. În parc, Lore acționase din instinct, cedând atracției pe care Castor o exercita asupra ei, dar acum gesturile lor erau intenționate.

   Lore mai sărutase și alții până la el. Aproape întotdeaua beată și în beznă, lăsând alcoolul să devină bariera dintre ea și emoțiile pe care nu voise să le simtă și lucrurile pe care voise să le uite.

   În acel moment, alături de Castor, Lore se simțea triumfătoare, ca și cum totul se conectase brusc și electrificase în trupul ei.

   Buzele lui erau moi când le atingeau pe ale ei, prinzându-i ultimele lacrimi, dar atingerea lor deveni mai insistentă, mai apăsată, la rugămințile ei. Nu era suficient. Lore voia să-l atingă peste tot, să se topească în căldura ce se strângea în josul trupului ei, în dorință și în durerea blândă din inima ei, ce era iubirea.

   Un fulger îi despărți, în cele din urmă. Lore dădu să se retragă, dar Castor o reținu încă un moment, trecându-și mâinile peste brațele ei, savurând senzația pielii ei pe a lui.

   Lore își afundă fața în curba caldă a umărului lui, inspirându-i mirosul. Mâna fetei trasă conturul pieptului spre locul în care fusese rănit.

   - Ce se va întâmpla cu tine când se termină Agonul? șopti ea.

   Lore îl simți zâmbind pe pielea ei.

   - O să-ți fie dor de mine, Golden?

   - Poate că-mi place să te am în preajmă, zise ea. Ești plăcut privirii.

   Lore era tentată să rămână acolo pentru totdeauna, ascultând furtuna, imaginându-și o altă viață. Dar pe când fulgerul despică iar cerul, Lore luă o decizie.

   - Merg la The Phoenician, zise ea. Vii cu mine?

   Castor ridică sprâncenele.

   - Vechea ascunzătoare a cadmizilor? De ce?

   - De-aia, zise Lore. Am lăsat ceva acolo și a sosit, în sfârșit, vremea să-l recuperez.

PATRUZECI ȘI OPT

           - Nu pot spune că nu au îmbunătățit locul....

   Lore îi aruncă o privire lui Castor, râzând ușor.

   - M-a lovit un val de nostalgie stând iar aici.

   La o zi după întâlnirea nefericită dintre tatăl ei și cadmizi, Lore îl adusese pe Castor în cartierul Murray Hill, ca să spioneze restaurantul, împreună cu ea.
  Urcară pe scara de incendiu a clădirii de peste drum, în același fel ca și în acea seară. Pe atunci, Lore nu-i destăinuise lui Castor adevărul despre cum descoperise acel loc - ea doar îi spusese că se aflau acolo într-un soi de vânătoare în doi.

   După ce cadmizii vânduseră proprietatea, localul păruse să se transforme într-un magazin cu produse de fitness, care se închisese la rândul lui. În lunile ce se scurseseră de atunci, șobolanii invadaseră clădirea ce fusese bombardată cu pesticide, iar acum era amenajat un restaurant cu mâncare orientală. Un adevărat ciclu al vieții newyorkeze.

   Lore se uită la chipul lui Castor, la profilul lui ferm conturat de norii întunecați ai nopții. Aerul era cald și molatic, căci umiditatea se lăsa iar peste oraș. Dacă nu ar fi existat mirosul de apă stătută și de putregai, Lore ar fi zis că visează.

   Apele se retrăseseră lent după moartea lui Tidebringer. În ochii lui Lore, totul începea să pară ca vopsit cu acuarele; marginile erau estompate și culorile erau pătate de negru.

   Lore se ridică din locul în care se așezase pe burtă, la marginea acoperișului, și cercetă clădirile de alături pentru ultima dată.

   Era chiar înainte de miezul nopții și începutul celei de-a V-a zile a Agonului, dar în preajmă nu se zăreau newyorkezi - și nici vânători, din câte se părea.

   Castor își îndreptă și el postura, murmurând ceva meditativ. Părul lui era cârlionțat și lucios în aerul umed. Era cu adevărat frumos. Lore se întrebase, din momentul în care aflase ce devenise, cât mai rămăsese din adevăratul Castor - ca și cum anii pe care și-i petrecuseră despărțiți nu o reclădiseră și pe ea. Lore își întrebase odată tatăl dacă a lua puterea unui zeu însemna a-i moșteni credințele, personalitatea și chipul.

   - Puterea nu te transformă, îi zisese el. Doar scoate la suprafață ce se află deja în interiorul tău.

  Din ceea ce observase Lore, imortalitatea îi întinerise pe vânătorii mai în vârstă care puseseră mâna pe ea, readucându-i la forma fizică din tinerețe și dându-le mai multă putere, frumusețe și forță. Însă nu ar fi putut repara ceea ce era distrus sau ceea ce lipsea din interior.

   Același lucru era adevărat și în cazul lui Castor, dar puterea nu făcuse decât să întărească binele din inima lui. De fiecare dată când Lore îi întâlnea privirea, vedea toate acele lucruri pe care le pierduse când își lăsase viața în urmă. Lucruri pe care nu crezuse că avea să le mai recupereze și care avea să-i fie luate iar la finalul Agonului. Era dureros să se gândească la asta, așa că nu o făcu.

   - Trebuie să recunosc, zise Castor, sunt puțin trist să nu mai este aici.

   Pentru un moment, Lore nu-și dădu seama despre ce vorbea.

   - Ultima dată când am venit aici, mi-am imaginat că eram mai în vârstă și că ne furișam în bar, pe sub nasurile cadmizilor și comandam ceva de băut, zise el. Mai știi masca aia cu șarpe pe care obișnuiau să o agațe la fereastră?

   - Aceea despre care se zicea că aparținuse lui Damen Kadmou? întrebă Lore.

   Primul Dionis.

   - Da, de ce?

   Castor zâmbi ușor când răspunse.

   - Mi-am imaginat că o furam ca să verificăm dacă poveștile erau adevărate și dacă interiorul era încă pătat de sângele lui.

   - Chiar am fost o influență rea asupra ta în copilărie, zise Lore.

   Castor îi făcu cu ochiul. Lore roși, întorcându-și capul pentru ca noul zeu să nu zărească bujorii care îi înfloreau pe chip. Lore se întinse iar lângă el și degetele ei le atinseră pe ale lui, ce strângeau marginea de beton a acoperișului. Castor își mișcă mâna, petrecându-și degetul mic peste al ei.

   - Chiar te-ai gândit la asta? întrebă ea încetișor. Cum am fi mers împreună?

  Pe atunci, Lore visa, în mare parte, cum incendia restaurantul și cum îi privea pe cadmizi fugind ca șobolanii din separeurile lor întunecate - probabil cu mult este ce era sănătos pentru un copil de 10 ani.

   - Este prostesc, știu, zise el, având în vedere cât timp mai aveam la dispoziție. Dar, chiar și pe atunci, tu erai ca o forță invincibilă pentru mine. Erai un sanctuar în care îmi ascundeam toate speranțele.

   Buzele lui Lore se desfăcură și trupul i se inundă de emoții și de o sensibilitate bruscă. Lore nu știa cum să reacționeze, așa că se uită iar spre stradă.

   - Haide, uriașule, zise Lore, împingându-se de pe acoperiș. Sper doar că mai este acolo.

   Coborâră scara de incendiu. Lore era vigilentă, cu mâna pe cuțitul ei mic, pe când traversă strada.

   Poarta ce închidea mica alee spre curtea din spatele restaurantului era blocată de saci de gunoi și de schele căzute. Castor sparse zăvorul cu ușurință. Apa murdară se învârti în jurul gleznelor lor în timp ce înaintau. Duhoarea de gunoi o transportă pe Lore în timp, în urmă cu 7 ani.
   Lore cercetă pământul ud, îndreptându-se spre grămada de materiale de construcție din curte. Groaza îi înfioră ceafa.

   „Unde este?”

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Castor.

   - Canalul de scurgere.... zise ea, observând că apa se scurgea în jos, spre teancul de plăci din furnir aliniate lângă zidul restaurantului.

   - Poți să mă ajuți? Trebuie să le mutăm din calea noastră.

   Cei doi lucrară repede. În timp ce dădeau la o parte ultima bucată de lemn, apa se scurse repede pe la picioarele lui Lore, printre gratiile ruginite ce acopereau canalul.

   Când fata încercă să ridice capacul, acesta nu se clinti.

   - Dacă nu ești prea ocupat să arăți frumos....? zise ea, arătând spre Castor.

   Tânărul se prefăcu că-și trage mânecile. Mișcarea nu făcu decât să accentueze felul în care cămașa i se lipea de umeri și de piept. O senzație caldă se încolăci în stomacul lui Lore privindu-l pe Castor care se aplecă și cuprinse grătarul canalului. Noul zeu icni, sprijindu-use pe picioare. Mușchii brațelor i se crispară când trase de el, până ce, într-un final, se folosi de puter ca să încălzească rugina ce sudase fierul.

   Castor așeză grătarul într-o parte, privindu-l ușurat.

   - Cum ai ridicat asta fiind un copil?

   - M-a ajutat panica, zise Lore, lăsându-se pe vine lângă deschizătură.

   Forța apei ce se scurgea o împinse înăuntru. Fata se mișcă, așezându-se pe margine, ca să coboare în canal.

   - Stai, zise Castor, deodată serios. Tu chiar cobori acolo?

   Distanța nu era mare; întunericul făcea canalul să pară mai adânc decât era de fapt. Apa vuia în jurul fetei, grăbindu-se să întâlnească conducta mai mare. Canalul era și mai plin decât ultima dată când fusese acolo, dar lui Lore nu-i era teamă.

   Lore ridică privirea, aruncându-i o privire încrezătoare lui Castor, care arăta vizibil îngrijorat. În loc să urmeze calea pe care o lua apa, Lore merse în direcția opusă, traversând cascada formată de scurgere. Acolo exista un mic spațiu, ca un alcov, unde scurgerea întâlnea peretele pivniței restaurantuluui. Lore se opri, privind sacul negru de gunoi aflat exact acolo unde îl lăsase.

   Auzi un soi de șoaptă, o mie de voci catifelate ce vorbeau una peste alta, îndemnând-o să continue. Lore se mișcă și lumea amuți. Puterea părea să ardă prin sac, făcându-i degetele să se aprindă acolo unde atinsese scutul.

   - Lore? o strigă Castor.

   Lore se smulse din visare.

   - O să ți-l întind ție.

   Lore se luptă cu apa ca să înalțe scutul în brațele lui Castor. Noul zeu inspiră șocat când brațele lui se întinseră la maximum și aproape căzu în canal.

    - Ce ai pus aici? întrebă el, chinuindu-se să scoată și restul sacului afară.

   - Foarte amuzant, spuse Lore, acceptând ajutorul lui Castor când o trase și pe ea afară.

   Lore se așeză o clipă, încercând să-și calmeze respirația.

   - Vorbesc serios, zise Castor, aruncând scutului o privire acuzatoare. Cred că are vreo 400 de kilograme. Cum l-ai putut ridica?

   Lore îl privi nevenindu-i să creadă și întinzând mâna ca să deschidă nodul sacului de gunoi. Îl trase, scoțând la iveală curbura și modelul cheii de aur săpat în piele. Apoi, trăgând aer în piept, Lore trase de sac până când chipul feroce al Medusei îi țintui cu privirea ei rea din centrul aegis-ului.

   „Îmi amintesc de tine”, părea să spună.

    Prima dată când găsise aegis-ul, Lore văzuse un monstru preschimbat în trofeul unui monstru. Acum, Lore întâlni ochii orbi ai Medusei și nu se văzu decât pe sine, privind înapoi.

   Castor părea să nu mai respire.

   - Ai așezat scutul lui Zeus într-un sac de gunoi?

   - Și l-am ascuns într-un canal, confirmă Lore.

   - Tu... începu el să spună, terminând propoziția gâtuit: Cum?

   - Ți-am spus, zise Lore. L-am ascuns în singurul loc în care nu s-ar fi gândit să caute - același de unde îl furasem. Ei bine, de partea cealaltă a zidului.

   Lore atinse marginea aegis-ului, simțind același fior electric ce îi traversa degetele, mâna și inima.

   Scutul era al ei. Felul în care îl folosea depindea doar de ea. Castor nu spuse nimic, dar îi simți ochii pironiți asupra ei. Lore întoarse scutul astfel încât curbura lui interioară se afla cu fața la ei. Pipăind de-a lungul marginii moi a pielii bătătorite ce căptușea interiorul, Lore găsi o încuietoare mică și o desfăcu.

   Acolo, așa cum spusese Tidebringer, se afla poemul inscripționat, scris în limba străveche.

   Castor inspiră surprins, trăgându-se mai aproape ca să citească versurile, peste umărul fetei.

   - Este aproape identinc.... zise ea.

   Cu excepția ultimelor versuri.

   - „Așa va fi până în ziua”, citi Lore, traducând liber, „când unul va rămâne, reîntregit, și mă va chema cu fumul altarelor clădite în bătălia strașnică, finală.”

   Lore își aruncă privirea spre chipul gânditor al lui Castor.

   - Ce crezi că înseamnă?

   - Nu am nicio idee, zise Castor. Dar nu-mi place cum sună „bătălia strașnică, finală”.

   - „Mă va chema...”, citi Lore iar. Atena a spus că scutul poate fi folosit ca să cheme fulgerul. Mă întreb dacă Wrath vrea să se protejeze când vine vorba de chemarea lui Zeus și să folosească scutul pentur a-l aduce să fie martor la ceea ce plănuiește el să facă?

   - Poate, spuse Castor.

   Noul zeu inspiră adânc.

   - Ce este? întrebă Lore.

   - Nu știu.... Am mai multe întrebări acum decât aveam înainte. Tot nu știu dacă este necesar să rămână în viață doar unul dintre noi, spuse Castor. Și cum poate fi un zeu „reîntregit” dacă nu are acces la puterile lui depline nici măcar în formă divină? Și poate fi acel gest - sau ce-o fi - făcut de un singur zeu, pentru a câștiga Agonul? Sau fiecare dintre supraviețuitori trebuie să îl facă individual, pentru a se elibera pe sine și pe vânători de Agon?

   Ultimul gând o copleși pe Lore cu un soi de speranță incandescentă, așa cum nu credea că ar mai fi fost capabilă să simtă.

   „Liberi. Cu toții.”

   Atena văzuse dorința secretă de a fi mai mult, din sufletul ei. Lore fusese naivă crezând că putea traversa acea săptămână și să se întoarcă la viața pe care și-o crease. Agonul era o dependență și doar finalul lui avea să o elibereze - și nu doar pe ea, ci pe toți cei care luptau și ucideau de secole întregi, în căutarea acelui ceva „mai mult”.

   Chiar dacă prietenul ei avea să fie forțat să se întoarcă pe tărâmul zeilor și să se despartă iar de el, măcar ar fi trăit. Durerea gândului că ar fi câștigat și pierdut în același timp o făcu pe Lore să se simtă ca și cum și-ar fi smuls plămânii din piept.

   Cu timpul, fata avea să accepte realitatea. Putea fi fericită la gândul că el era acolo....

   Ei bine, poate nu chiar fericită.

   - În acest caz, cred că Zeus ar fi putut fi ceva mai clar, mormăi Lore.

   - Nu și dacă Agonul a fost menit să fie mai mult decât o pedeapsă... spuse Castor, tărăgănând cuvintele. Las-o baltă. Habar nu am despre ce vorbesc. Îl vom duce lui Miles și lui Van. Sunt sigur că vor avea amândoi ceva de spus despre el.

   Lore încuviință.

   - Știi, spuse Lore, gândindu-se la ceva. Atena se întreba dacă nu ești cumva un zeu adevărat sau vreun zeu deghizat - dar asta ar însemna să împrumuți cumva puterea lui Apolo, și atunci el nu ar trebui să fie în viață pentru asta?

   - Artemis a spus ceva asemănător, zise Castor. Că am puterea lui, dar că sunt diferit... Sunt limitat în același fel ca ele totuși, chiar și în starea de nemuritor. Nu am toate abilitățile lui, ci doar pe cele pe care le-am folosit.

   Lore îl privi gânditoare.

   - Crezi că Apolo s-a prins de însemnătatea poemului și a scăpat de Agon? Poate că a avut nevoie de tine să-l ajuți în vreun fel și nu-ți poți aminti pentru că Zeus vrea ca toți zeii să deslușească misterul de unii singuri.

   Castor privi la mâinile lui întoarse cu palmele în sus.

   - Atunci, de ce am puterea lui? Atena nu s-a înșelat. Când o chem, este mai mult ca și cum... mi-aș înmuia mâna într-un râu și aș scoate-o din el. Sau... ca și cum ar fi o lumânare în mine, dar o pot aprinde iar și iar dacă o folosesc. Are vreun sens ce spun?

   - Da, îl asigură Lore. Vestea bună este că nu trebuie să înțelegem totul chiar acum. Cred că este necesar să ne concentrăm cum să oprim planurile lui Wrath. Cas, el tot trebuie să moară. Nu îl putem lăsa să redobândească nemurirea și să se întoarcă după Van sau după Miles sau ceilalți.

   - Și Atena este încă o problemă, zise Castor. Ea nu va ezita să te pedepsească pe tine sau pe ceilalți.

   Lore își frecă fruntea, încercând să nu-și imagineze propria familie și ce le făcuse zeița.

   - Pot să o fac eu, spuse Castor.

   - Cas... dădu Lore să spună.

   - Îi pot ucide eu, insistă el. Astfel, niciun muritor nu le va revendica puterile. Și dacă chiar nu pot muri eu însumi....

   - Am putea să nu mai testăm acea teorie, te rog? întrebă Lore.

   - Nu există altă variantă, zise el. Când vor pleca și săptămâna se va fi încheiat, ne vor rămâne 7 ani în care putem încerca să înțelegem poemul, înainte de începerea noului ciclu.

   „Și 7 ani ca să înțeleg cum te voi pierde pentru totdeauna”, se gândi Lore, cu durere.

   Castor îi luă mâna și o strânse.

   - Atena ți-a dat vreun indiciu despre care ar fi planurile ei acum?

   Lore clătină din cap.

   - Nici nu știe că sunt în viață.

   Tunetul bubui deasupra, zguduind clădirile din jurul lor. Fulgerul trasă o brazdă peste nori, luminând fața lui Castor. Lore ridică scutul, trecându-și brațul prin cataramele de piele. Cumva, fata știu ce să facă.

   Izbi cu pumnul în scut și vuietul ce răbufni din el răsună mai profund decât tunetul - era un sunet primordial. Sunetul reverberă prin aer, urlând pe străzile pustii. Fata lovi scutul iar și iar, până ce urechile începură să îi vuiască și auzi ecoul chemând-o dintre clădirile îndepărtate. Puterea ardea prin venele ei. Lore se simțea invincibilă.

   Castor se întoarse amețit, de parcă zgomotul ar fi fost un monstru ce trebuia fugărit. Păli când văzu iar aegis-ul, smulgându-se departe de el. Lore trase scutul mai aproape de piept.

   „Oprește-te” gândi ea. „Nu vreau să-i fie teamă vreodată.”

   „Da”, păru să-i șoptească o voce. „El nu este dușmanul nostru.”

   Castor își frecă pieptul cu o mână când se întoarse iar spre Lore. De data asta, postura și expresia de pe chipul lui se relaxaseră.

   „Mulțumesc”, se gândi Lore. „Încă un lucru.”

   Lore scoase cuțitul mic și îl trecu peste scut. Aerul nopții se aprinse de un fulger alb.

   - Acum știe că trăiesc, zise Lore.

PATRUZECI ȘI NOUĂ

         Miles îi aștepta în capătul scării când Castor și Lore reveniră în spațiul de birouri, întorcând telefonul în mâini. Tânărul părea așa de adânci în gânduri, că dură o clipă până să-i observe.

   Până să sară Miles în picioare, Lore începuse deja să alerge pe treptele dintre ei, aproape dărâmându-și prietenul, și își aruncă brațele în jurul lui. Miles râse șocat și gâtuit înainte să o strângă de mână.

   - Ești teafăr? întrebă ea, cu ochii aproape înlăcrimați de ușurare.

   - Dacă eu sunt teafăr? repetă el, retrăgându-se din îmbrățișare, ca să o măsoare mai bine.

   Privirea lui Lore ateriză pe o vânătaie groaznică de pe fruntea lui Miles.

   - Îmi pare așa de rău pentru ce s-a întâmplat, dădu Lore să spună. Cu întâlnirea și cu Artemis...

   - Eu am vrut să merg, zise Miles.

   Băiatul își aruncă privirea spre Castor și pe chip îi răsări o întrebare tăcută.

   - Am găsit-o exact acolo unde ai spus că ar fi trebuit să fie, confirmă Castor.

   - Unde a spus aplicația că ar fi trebuit să fie, zise Miles, jalnic.

   Lore îl îmbrățișă. Pielea nouă de pe coastele ei se întinse din cauza mișcării, dar fata nu se desprinse din îmbrățișare, agățându-se de el așa cum el se agăța de ea.

   - Mulțumesc, îi zise.

   - Mulțumește tehnologiei și magiei serviciului de telefonie mobilă, zise Miles. Tot ce am făcut a fost să mă frământ de griji.

   - Ai făcut mai mult de atât, răspunse Lore.

   - Ai dreptate, spuse Miles. Din cauza stresului, am mâncat și un pachet întreg de biscuiți, care ar fi trebuit să fie masa noastră de azi. Van a fost nevoit să iasă afară ca să facă rost de apă și de mâncare.

   - Vorbesc serios, spuse Lore.

   - Nu, pe bune, replică Miles. M-a sunat și mama. De multe ori. A fost amuzant. Era cât pe ce să se suie în mașină și să vină aici. I-am zis să nu facă așa ceva, dar a refuzat să închidă până când nu i-am trimis o poză în stil „ostatic” ca să demonstrez că eram bine.

   Miles își netezi pe spate părul negru. Obrajii începeau să-i fie acoperiți de o umbră de barbă, iar sub ochi avea cearcăne adânci. Dar când zâmbi, toată epuizarea săptămânii păru că dispare.

   - Am niște haine pentru tine, spuse el, conducându-i pe cei doi în spațiul pentru birouri.

   Van și Miles redecoraseră ușor în ultimele câteva ore. Mai multe pungi de cumpărături erau aruncate ici și colo pe foliile de plastic ce acopereau podeaua. Miles se îndreptă spre una dintre ele, scoțând un teanc mic de haine.

   - Van nu a considerat că ar fi sigur să ne întoarcem a doua oară acasă, iar hainele de la adăpost nu erau cine știe ce, spuse Miles, întinzându-i-le. M-am gândit că ți-ai dori o a doua pereche de blugi, care chiar să-ți vină, dar trebuie să te avertizez, că sunt prespălați ca acum două sezoane.

   Lore desfăcu perechea de pantaloni.

   - Ar trebui să-mi fac griji că știi ce măsură port la blugi?

   - Ar trebui să fiu enervat de faptul că îți lași mereu hainele în mașina de spălat și sfârșesc prin a ți le usca și împacheta?

   Miles îi luase o bustieră sport, un tricou negru cu un logo misterios și spălăcit și șosete noi.

   Lore zâmbi.

   - Mulțumesc.

   - Nicio problemă, zise el. Este ușor să cumperi haine în stilul tău, marca „Nu-mi pasă”.

   În buzunarul tricoului era ceva. Lore scoase obiectul în palmă și dădu cu privirea de lănțișorul din aur pe care i-l dăruise Hermes. Talismanul în formă de pană era rece. Lore îl mângâie ușor cu degetul.

   - M-am gândit că ți-ai dori să-l ai, spuse Miles încet.

   Lore nu reuși să spună ceva. Dădu din cap, deschizând închizătoarea ca să-și pună colierul. Orice putere ar fi avut dispăruse de acum, lăsând în urmă greutatea ușoară și însemnătatea pe care acum Lore i-o asocia. O însemnătate care nu fusese niciodată mai importantă decât în acel moment.

   „Nu pierdută. Liberă.”

   Castor înlemni lângă ea. Lore îi urmări privirea în direcția ușii. Iro stătea acolo, respirând greu. Nu mai purta roba neagră a vânătorilor, ci doar hainele de dedesubt - o cămașă neagră, pantaloni largi și vestă antiglonț.

   Fata se uită implorator la Lore, dar nu vorbi.

   Lore păși în fața lui Castor.

   - Ce cauți aici?

   - Ea s-a oferit să ne ajute, îi spuse Miles.

   - Nu. Nu vrea să ne ajute, răspunse Lore glacial.

   Fata tresări și ochii i se îndreptară iute spre Castor.

   - Eu... știu că am făcut o greșeală. Ce s-a întâmplat a fost o greșeală. Eu - noi - am vrea să ne revanșăm. Vrem să luptăm. Să-l oprim pe Wrath.

   Lore o privi neîncrezătoare.

   - Este adevărat, îi zise Miles lui Lore. Iro ne-a găsit mergând să ne întâlnim cu ahileii. Au făcut schimb de provizii și de informații.

   Lore deschise gura să spună ceva, dar vocea șoptită a lui Castor o întrerupse.

   - Spui asta cu sinceritate? o întrebă pe Iro. Ce s-a schimbat?

   - Eu m-am schimbat, răspunse Iro. Cineva mi-a spus că o lume mai bună așteaptă să fie aleasă și știu că ea va dispărea când planul lui Wrath se va desăvârși. Dacă nu puteți crede altceva, credeți-mă când spun că nu îi pot permite celui care mi-a ucis tatăl să iasă învingător din Agon.

   Castor păru să mediteze cu grijă înainte de a spune:

   - Bine.

   Lore se întoarse spre el.

   - Ce?

   - Îți accept scuzele, îi spuse el lui Iro. Mulțumesc pentru că i-ai ajutat pe ahilei.

   Lore își suflă o șuviță de păr de pe față.

   - De asta a trebuit să țin eu ranchiună și pentru tine când eram mici. Tu ai o inimă prea bună.

   Apoi continuă întorcându-se spre Iro.

   - Dacă este vreun alt truc...

   - Nu este un truc, răspunse Iro. Îți fac un jurământ acum....

   Lore ridică o mână.

   - Te rog. Nu mai suport jurămintele. Te cred pe cuvânt.

   În spatele lui Iro, pe trepte, se auziră pași iuți. Se întoarseră cu toții; Van se sprijinea cu spatele de balustradă, obosit. De încheietura mâinii îi atârna o pungă de cumpărături încărcată cu sticle de apă și mâncare împachetată.

   - Te simți bine? întrebă Miles.

   Van ridică o mână, făcându-i semn că era în regulă. Își întoarse chipul spre treptele din spatele lui, dar nu suficient de repede pentru ca Lore să nu observe felul în care Van își strânse buzele și ochii, copleșit de o ușurare așa de profundă, că aproape durea.

   Lore își dădu seama că aceea era familia ei acum și că realitatea se aflase sub nasul ei, așteptând să fie văzută în tot acel timp cât ea alergase după umbrele trecutului.

   Când Van îi privi iar, observă personajul care lipsea.

   - Unde este Atena?

   Miles se scutură ca și cum abia și-ar fi dat seama.

   - Stai... eu credeam că e doar... de fapt, nu știu ce am crezut.

   Lore inspiră adânc.

   - Trebuie să vă povestesc ce s-a întâmplat, zise ea, sprijinind aegis-ul acoperit de un zid din apropiere. Și apoi trebuie să punem la punct un plan.

         - Ei bine, spuse Van, în timp ce răscolea într-una dintre pungile de cumpărături. La dracu.

   Trecu ceva vreme până când mai vorbi cineva.

   - Gil... era Hermes... zise Miles, părând că era pe care să cadă de pe scaun.

   Lore ședea pe podea, lângă el și își puse mâna pe piciorul lui, în semn de încurajare.

   - Un zeu... mi-a spălat nădragii.... A venit cu mine în Columbia, la weekendul nostru în familie... Am mâncat pizza împreună.

   Miles șopti iar, nevenindu-i să creadă.

   - Piza.

   - Mda, zise Lore încet. Așa e.

   - De ce m-a primit în casă? spuse Miles. De ce mi-a oferit o locuință? Pesemne ca să ascundă faptul că erai acolo, doar că nu prea sunt sigur cum.

   - Poate că te-a plăcut, pur și simplu, zise Lore.

   Poate Hermes se gândise că Lore urma să aibă nevoie de cineva ca Miles.

   - Nu-i de mirare că ai fost așa de supărată, zise Castor, gâtuit de emoție. Știam că trebuie să fi fost ceva groaznic, dar nu cred că mi-aș fi putut imagina așa ceva.

   - Și Atena... zise Van, clătinând din cap. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să cred poveștile despre ea, chiar dacă a colaborat cu noi.

   Van deschise un pachețel alb, apoi traversă distanța scurtă spre scaunul pe care ședea Miles și îi îndepărtă cu grijă părul de pe frunte, ca să așeze pachetul de gheață pe vânătaie.

   Miles își ridică ochii la el, holbându-se. Ca și cum abia își dădea seama ce făcuse, Van se retrase, trecându-i repede gheața.

   - Uite, zise el. Eu... Vânătaia arată cam urât.

   - Unde ai găsit gheață într-un oraș fără electricitate? întrebă Miles, cu voce pierită.

   - Văd că încă te îndoiești de abilitățile mele, spuse Van. Întotdeauna obțin ceea ce-mi doresc.

   - Lasă-mă să te vindec, spuse Castor, dând să se ridice.

   Miles îi făcu semn să stea, ținându-și gheața la frunte.

   - Chiar ar fi trebuit să-mi dau seama, zise Van, terminându-și gândul de mai devreme. Dacăă nu ce rol juca, măcar faptul că Wrath știa deja ce spunea poemul.

   - Nu a dat vreun semn că ar cunoaște versurile, îi spuse Iro lui Lore spășită. Nu ți-aș fi ascuns așa ceva.

   - Știu. Și dacă este vina cuiva, atunci este a mea, le spuse Lore. Eu sunt cea care v-a vârât în situația asta. Eu sunt cea care a primit-o în casă.

   - Chiar te simți bine? o întrebă Miles pe Lore, întinzându-se ca să o țină de mână.

   - Am fost și mai bine, îi răspunse ea. Dar Castor m-a găsit la timp.

   Van își lipi mobilul de frunte, gândindu-se.

   - Și noile versuri...

   Van rămase iar pe gânduri.

   - Și ai luat aegis-ul, spuse Iro, privind-o pe Lore cu ochii negri și blânzi. În tot acest timp, nu ai spus nimic... nici măcar când am vorbit despre el, în timpul antrenamentelor.

   - Nu mi-am permis să mă gândesc la scut, zise Lore. Darămite să mai și vorbesc.

   - Unde este acum? întrebă Iro.

   Lore se ridică, întinzându-și încheieturile amorțite în timp ce merse să aducă scutul. Fata nu se mai obosi să desfacă nodul sacului de gunoi, ci sfâșie lasticul și lovi cu piciorul în restul când ridică scutul.

   Van scăpă telefonul din mână.

   - Știu, îi spuse Castor.

   Van și Iro se apropiară lent de scut, muți de uimire. Iro își apăsă mâna pe gură, lăsându-se pe vine în fața obiectului.

   - Ăsta e... începu să spună Van.

   - Da, zise Lore.

   - A fost purtat în Războiul Troian...

   - Da.

   - Născut sub ciocanul lui Hefaistos...

   - Da.

   - Purtător al Gorgoneionului...

   - Vrei să stai jos? îl întrebă Lore serioasă pe Van.

   Van întinse o mână spre scut, doar ca să și-o retragă înainte ca degetele lui să poată atinge chipul Medusei. Ca și cum l-ar fi putut mușca.

   Dar niciunuia dintre ei nu le era frică - Lore se întrebă dacă era nevoie să ridice scutul ca să stârnească frica în ceilalți și dacă era nevoită să forțeze acel efect.

   - Ce tare este, spuse Miles, lăsându-se într-un genunchi.

   Tânărul își aruncă privirea spre Lore.

   - Pot să fac o poză cu el?

   - Ce? spuse Lore. Nu!

   - Tu ai fost acum o oră sau cam așa ceva? întrebă Iro. La început, mi s-a părut că suna ca un tunet, dar...

   Lore a dat din cap.

   - Am vrut ca Atena să știe că sunt în viață și că am scutul. Poate că nu știu ce plănuiește, dar așa cel puțin o voi scoate la lumină.

   - Este nevoie s-o scoatem la lumină? întrebă Miles, pe un ton chinuit.

   - Da, confirmă Lore. Dacă vrem să punem capăt Agonului, ea nu poate supraviețui, altfel nu vom putea fugi de ea nicăieri în lume.

   Noul zeu pufni frustrat.

   - Ne scapă ceva.

   - Bineînțeles că ne scapă ceva, zise Van. Nu îți amintești cum ai devenit zeu, dar, aparent, nu poți fi ucis. De ce?

   Castor le spuse celorlalți adevărul despre ascensiunea lui, dar povestea nu făcu decât să ridice și mai multe semne de întrebare.

   - S-ar putea să nu aibă nicio legătură, observă Miles. Poate că este vorba despre puterea lui Apolo care îl vindecă destul de repede pentru a împiedica o rană să îl ucidă.

   - Dacă este adevărat, atunci mă îndoiesc că originalul ar fi putut muri, zise Lore. Iar lui Castor i-a fost străpunsă inima.

   Iro se uită la Castor.

   - Scuze.

   Castor ridică dintr-un umăr.

   - Și dacă Wrath interpretează versurile literalmente? zise Van. În loc să construiască un templu sau să cheme credincioșii înapoi pentru a-l venera pe Zeus, el plănuiește sacrificarea ceremonială a animalelor sau a altceva în numele lui Zeus? „Bătălia strașnică, finală...”. Bătălie. Știm cumva unde se afla el acum?

   - S-a întors la hotelul Waldorf Astoria, zise Iro, apăsându-și o mână pe față. Aproape că am uitat să vă spun, și doar de asta am venit aici. Avem pe cineva care spionează în apropiere și a raportat că s-au întors toți cadmizii. Pot doar să presupun că s-a întors și el.

   - Wrath a fost la Wardorf Astoria? întrebă Lore, uitându-se de la unul la altul. Îmi scapă ceva?

   - Oh, sigur că da, zise Miles. Asta mi-a spus spionul cadmizilor la întâlnirea trecută. Hotelul s-a închis pentru renovări de ceva ani și vor mai trece câteva luni până să fie redeschis. Cadmizii au plătit o sumă bunicică proprietarilor ca să oprească lucrările în timpul acestei săptămâni. Au ocupat penthouse-urile.

   Prestigiosul hotel aflat în renovare, din centrul zonei de est a orașului, i se părea lui Lore o alegere bizară, cu excepția faptului că era pustiu, dar fata nu spuse nimic.

   - Dar a plecat la un moment dat?

   - Toți cadmizii au evacuat hotelul în timpul inundației, explică Van. Este interesant faptul că s-au întors...

   - Nu s-ar întoarce decât dar ar fi nevoit să o facă, zise Miles. Nu credeți? Dacă Van are dreptate, poate că acolo și-a construit altarul pentru sacrificii.

   Van își frecă bărbia.

  - Atunci, de ce ar fi avut nevoie de Tidebringer să aducă potopul? Ar fi putut pur și simplu să ia oameni de pe stradă... Oh.

   - „Oh”, ce? întrebă Lore.

   - Nu au de gând să atace Waldorf Astoria, zise Van.

   Tânărul îl privi pe Miles.

   - Hotelul este gol, cu excepția vânătorilor. Dar ce s-a întâmplat când s-au revărsat apele?

   - S-au spart conductele, s-a întrerupt electricitatea și toate sistemele de transport...

   Miles se ridică.

   - Oh. 

   Van dădu din cap.

   - Oamenii au fost forțați să se retragă în adăposturi. Asta a fost toată ideea: să se asigure că oamenii - o grămadă de oameni - vor fi adunați încâteva locuri din oraș.

   - Crezi că plănuiește un sacrificiu uman? întrebă Iro, șocată. Știind că este interzi?

   - „Bătălie strașnică și finală”, repetă Van. Este vorba de cucerirea celor care se închină zeilor rivali - sau cam așa ar sta lucrurile din perspectiva lui Wrath.

   - Dar oamenii se strâng cu miile în clădiri de birouri, în școli, în trenuri sau în stații de metrou în orice zi a săptămânii, spuse Lore. De ce avea nevoie ca Tidebringer să cauzeze un potop?

   - Ca să paralizeze orașul și pentru ca oamenii să fie prea ocupați cu altceva, zise Miles. Să se miște prin oraș neobservat din cauza inundației și a urmărilor ei. Toți cei pe care nu i-au mituit vor fi copleșiți asigurând securitatea orașului.

   - Unde se află cele mai mari adăposturi? întrebă Iro.

   - Multe dintre adăposturile obișnuite au fost afectate și ele, spuse Miles. S-au folosit spații mari, precum Madison Square Garden, Central Park, Grand Central Station....

   Miles păli deodată, apoi verifică ceasul de pe telefon.

   - Miles? întrebă Lore.

   - Știu de ce au ales să stea la Waldorf Astoria, răspunse el. Și dacă am dreptate, nu mai avem timp până la finalul Agonului, duminică, la miezul nopții. Trebuie să-i oprim mâine.

CINCIZECI

        - Adică, a continuat Miles, privind chipurile celor din jurul lui. S-ar putea să mă înșel. Sper să mă înșel.

   - Hai să presupunem că ai dreptate, zise Van, conducându-l pe Miles înapoi la scaun.

   - Îi evacuează pe oamenii din Grand Central și din alte adăposturi temporare începând de mâine noapte - vineri noapte - și îi duc într-un adăpost mai bine echipat, din Queens, răspunse Miles, părând din ce în ce mai tulburat. Dar lăsând la o parte lucrările de renovare, nu este deloc de mirare că Wrath a ales hotelul ăla, în mod special.

   - Ce te face să spui asta? întrebă Lore.

   - Ai auzit vreodată de Trak Sixty-One? zise el, scoțând telefonul și căutând rapid. Este o așa-zisă linie de metrou „secretă”, ce trece pe sub hotel, construită pentru președintele Roosevelt - F.D., nu Teddy - ca să poată fi transportat de la Grand Central Station la Waldorf Astoria fără ca publicul să vadă că nu putea merge. Am făcut un tur odată, cu șefa mea - dar majoritatea oamenilor habar nu au că linia aceea mai există.

   Miles îi întinse telefonul lui Lore. Fata scrolă prin articol, în timp ce Castor citea peste umărul ei.

   - Se pare că FDR era urcat într-o mașină blindată și apoi condus într-un lift, ce ducea spre garajul hotelului Waldorf Astoria, zise Castor. Orice au adus cadmizii de la River House s-ar putea ascunde acolo, pe linie.

   - Dar credeam că tunelurile de metrou sunt inundate, zise Lore.

   - Unele dintre ele sunt, spuse Miles. Pot să verific dacă există ceva noutăți prin biroul de la muncă, s-ar s-ar putea să aibă propriul sistem motorizat de a se mișca dintr-un loc într-altul, fără a fi nevoiți să folosească șinele, în sine. Ce crezi că au cu ei, totuși? O bombă?

   - Un sacrificiu pentru zei este, de obicei, făcut prin foc, îi explică Lore lui Miles. Astfel că fumul se înalță acolo unde se crede că ei locuiesc în ceruri. Dacă nu este o bombă, atunci este vorba de un alt dispozitiv incendiar. Pariem că ținta lor este Grand Central?

   - Ar putea face legătura cu diferite linii de metrou, de acolo, spuse Miles. Dar cu siguranță ar trebui să treacă prin gară.

   - Uiți câțiva pași, interveni Iro. Ca să fie un sacrificiu cum se cuvinte, ar trebui să se închine pahare, să fie tăiat gâtul unui animal, să se spună rugăciuni....

   - Cred că lui Wrath nu prea-i mai pasă de cutume, răspunse Lore.

   Iro dădu din cap.

   - Just.

   - Există o altă problemă, zise Castor. Chiar dacă avem dreptate, cum o să reușim să reducem intervalul orar în care bănuim că va avea loc atacul?

   - Lasă asta pe seama odiseilor, spuse Iro. Vom descoperi când au de gând să atace și le zădărnicim planurile în timp util.

   - Ahileii rămași vor ajuta cu orice fel de atac asupra hotelului, spuse Van. Vom fi în continuare depășiți numeric de forțele lui Wrath, dar dacă îi prindem cu garda jos și le întrerupem planurile, elementul surpriză va echilibra lupta întrucâtva.

   - Bine, bine, zise Castor. Dar tot trebuie să ne ocupăm de Wrath. Și de Atena.

   - Asta-i partea mai puțin complicată, răspunse Lore. Am ceva ce-și doresc amândoi, și acum știu că acel lucru se află la mine.

   Castor oftă.

   - Vrei să te folosești de aegis pe post de momeală?

   - Nu știu... zise Van, scuturând din cap. Wrath are nevoie de scut pentru ceva. Oare este înțelept să-i pui aegis-ul sub nas? Dacă găsește o cale să te forțeze să îl folosești....

   - Asta nu se va întâmpla, zise Iro ferm.

   Lore se uită la ea , surprinsă de dovada de credință a vechii ei prietene.

   - Nu o să se întâmple, insistă Iro.

   - Așa este, a fost Lore de acord. Atât el, cât și Atena se mint singuri dacă au impresia că îl pot folosi odată ce sunt în formă divină - chiar cred asta. Iar eu nu-l voi da niciodată de bunăvoie.

   - Nu am încercat să facem asta de câteva ori? întrebă Castor blând. Ce te face să crezi că se va sfârși altfel?

   - Din cauza aegis-ului, răspunse Lore. Facem mai multe decât să le întindem o capcană - îi vom asmuți unul împotriva celuilalt. Wrath este obsedat de scut, iar Atena nu-i va da niciodată voie să pună mâna pe el, când se află ea însăși așa de aproape. Cas, dacă îi putem atrage într-o luptă unu la unu, ne vom putea ocupa de cel ce rămâne în viață.

   Van părea să ruleze scenariul în minte, dar nu își exprimă imediat opinia. Castor părea îngrijorat, ca întotdeauna.

   - Există încă multe incertitudini, zise Van. Dar în acest moment, este probabil cea mai bună idee pe care puteam să o producem. Scopul nostru este să ne asigurăm că dispozitivul nu este niciodată activat și Castor este ultimul zeu rămas în viață.

   - Nu va fi suficient să încheiem Agonul imediat, îi reaminti Miles. Încă nu știm ce înseamnă versurile.

   - Știu, zise Lore.

   Gândul o umplu de frustrare amară, dar ce puteau pface? Le lipsea singurul lucru de care aveau nevoie disperată - timpul.

   - Dacă putem scăpa cu bine de ziua de azi, de mâine și de sâmbătă, atunci vom avea la dispoziție 7 ani ca să înțelegem cum să terminăm jocul înainte de începerea următorului Agon.

   Iro se ridică de pe scaun.

   - Dacă atacăm mâine, va trebui să aflu cât mai curând când intenționează cadmizii să-și pună planurile în aplicare.

   - Și cum vei face asta, mai exact? întrebă Miles.

   Iro ridică sprâncenele.

   - Nu trebuie decât să găsesc un vânător de-al lui Wrath, care cunoaște aceste detalii. Îmi va face plăcere să... discut cu oricâți va fi nevoie ca să aflu.

   - Dă-mi un mesaj când ai vreo veste, spuse Lore.

   - Da, așa voi face, răspunse Iro. Aproape că am uitat...

   Fata se îndreptă spre scară, ridicând geanta grea, neagră, pe care o lăsase acolo când intrase pe ușă.

   - M-am gândit că veți avea nevoie de arme, după tot ce s-a întâmplat.

   Iro scoase armele din învelișurile lor, așezându-le pe podea.

   Castor scoase din teacă sabia pe care i-o întinse Van, cercetând-o.

   - Îți amintești cum să folosești chestia aia? întrebă Lore.

   Castor tăie aerul cu sabia, admirând lucirea lamei din argint, pură.

   - Cred că încă mă pricep.

   Era o xiphos, sabia scurtă și dreaptă pe care anticii o preferaseră. Doar că fierarii familiilor înlocuiseră demult fierul și bronzul cu oțelul superior. Niște vițe decorative, din argint, erau săpate pe mâner; acea mică tușă artistică era semnătura fierarilor lor.

   - Sunt din propriile voastre magazii? întrebă Lore, surprinsă.

   Iro dădu din cap.

   - Nu aș putea lupta cu oțelul dușmanului. Nu m-aș putea încrede în sabie.

   Iro îi întinse lui Lore propria ei xiphos, a cărei teacă era atașată, ca și în cazul sabiei lui Castor, de o bandulieră - o curea lungă din piele ce îi traversa trupul, de la umăr la șold, ca să permită sabiei să atârne acolo. Sabia ei nu era împodobită, însă lui Lore îi plăcea cum se simțea în mâna ei.

   Când Iro se ridică să plece, Lore o urmă pe trepte.

   - Ești sigură că vei fi în regulă? o întrebă Lore.

   Iro dădu din cap, părând să se lupte pentru o clipă cu gândurile.

   - Vreau să zic, cu totul, zise Lore. Nu este vorba doar despre a-l opri pe Wrath. Vorbim despre sfârșitul Agonului și despre distrugerea lumii pe care o cunoști. A tot ce ți-ai dorit vreodată.

   Lucruri pe care și Lore trebuia să le înfrunte.

   - Am votat cu toții încercând să hotărâm dacă să te ajutăm sau nu, iar votul a fost unanim, spuse Iro. Agonul nu a fost niciodată un stăpân blând, dar vânătoarea asta aproape că ne-a distrus. Wrath a încălcat toate regulile și credințele care ne-au purtat de-a lungul secolelor, doar ca să scoată la suprafață putreziciunea care a existat întotdeauna printre noi, numai că a fost ascunsă. Dacă nu punem capăt Agonului, el ne va pune capăt nouă.

   Lore dădu din cap.

   - Da. Exact.

   - Nu ți-am spus asta mai înainte, zise Iro, ajungând la ușa ce dădea în stradă, când m-ai întrebat despre ea. Mama mea trăiește, până la urmă.

   - Cum? întrebă Lore șocată. Ești sigură?

   Iro confirmă în liniște.

   - Mi-a scris la începutul Agonului. În scrisoarea ei, mi-a spus că nu a putut rămâne în lumea noastră, că i-ar fi supt viața din ea, zise Iro. Știa că nu mă putea lua cu ea fără ca odiseii să pornească pe urmele noastre. Presupun că nu am înțeles ce simt cu adevărat până săptămâna asta, poate chiar până când ne-ai spus că familia ta și-a dorit același lucru. Pentru mine, mama nu obținuse libertatea, ci rușinea. Cum am putut crede așa ceva despre propria mea mamă?

   Lore oftă ușor.

   - Pare o poveste cunoscută.

   - Tot ce pot face acum, zise Iro, este să-ți spun că-mi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat și să răspund chemării tale.

   Lore inspiră adânc.

   - Celelalte familii nu vor renunța de bunăvoie la Agon.

   - Atunci, este un lucru bun, spuse Iro zâmbind slab, că niciuna dintre noi nu a fugit vreodată de luptă.

   Iro deschise ușa, dar se întoarse.

   - Apropo, sabia aceea are un nume. Makhomai.

   „Mă războiesc.”

   Lore zâmbi.

CINZECI ȘI UNU

       Lore dormi și visă despre lumea cenușie a morții.

   Un râu plutea alene acolo. Amintirile se contopeau cu visele pe când ea înainta printre fărâmele de stâncă ce presărau malurile. Aerul se preschimba în gheață în plămânii ei și îi înțepa brațele și picioarele goale. O rochie simplă, de genul celora pe care vânătorii le foloseau ca să-și ardă morții, îi zgâria pielea.

   Lore auzi o voce molatică, o șoaptă care îi spunea numele, și ridică privirea. Dincolo de apele râului se aflau 7 siluete aurii, ale căror contururi ardeau pe fundalul gri, stâncos.

   Lore se ridică în capul oaselor, smulgându-se din vis. Însă cuvântul îi răsuna cu ecou în minte.

   „Șapte.”

   Nu li se puteau vedea chipurile - erau mai mult schițate decât conturate, dar Lore îi recunoscuse oricum. Hermes, Afrodita, Hefaistos, Poseidon, Artemis, Ares și Dionis... Dacă ei erau cu adevărat zeii Agonului, dacă nu fusese doar o halucinație... atunci ar fi trebuit de vadă 8. Ce însemna asta? Că avusese dreptate, că Apolo se salvase cumva?

   Lore scutură din cap, apăsându-și o mână rece pe tâmplă, și trecu un moment până să-și amintească unde se afla. Fata cercetă cu privirea spațiul de birouri, oprindu-se asupra lui Van, care ședea pe unul dintre scaune, treaz.

   Castor dormea pe podea, lângă el, cu degetele împreunate pe piept, dar privirea lui Van se îndrepta asupra lui Miles, care se odihnea, relaxat, pe canapea. 

   Când vederea lui Lore se obișnui cu lumina slabă, dorul din privirea lui Van deveni mai limpede, ca o fotografie în camera obscură.

   Observând-o, în cele din urmă, Van se crispă. După un moment, păru să decidă ceva și se ridică, făcându-i semn lui Lore să-l urmeze în celălalt colț al camerei, la fereastra de acolo.

   Lore se apropie încet. Când se opri lângă el, își sprijini umărul de sticlă și-și încrucișă brațele la piept. În final, Lore sparse tăcerea.

   - Ascultă, începu ea să zică. Știu... Știu că relația noastră a fost mereu tensionată.

   - O poți descrie și așa, șopti el.

   - Nu m-am priceput niciodată să vorbesc despre sentimente... continuă Lore.

   - Sau să asculți, interveni el.

   Lore îl privi pieziș.

   - Sau să ascult. Dar te respect și nu vreau ca lucrurile să mai stea astfel între noi. Ținem la aceiași oameni și, indiferent ce părere ai despre mine, eu țin și la tine. Îmi pare rău dacă te-am făcut vreodată să crezi că nu ar fi așa.

   Van oftă.

   - Nu e ca și cum eu aș fi fost prea drept cu tine. Deși, de dragul de a o spune, trebuie să știi că ai o relație nesănătoasă cu pericolul.

   Lore râse ușor și urmări privirea lui Van când se întoarse înapoi la Miles.

   - Este în regulă să-ți dorești lucruri bune, șopti ea. Și să crezi că meriți o viață frumoasă.

   Van clătină ușurel din cap și-și potrivi proteza cu mâna stângă.

   - Nu știu ce să zic. Nu mi-am permis niciodată să mă gândesc la asta - poate în acele câteva momente când am crezut că Agonul poate lua sfârșit, dar apoi a urmat mereu ceva de făcut.

   - Eu am trăit viața aia pentru o scurtă perioadă, zise Lore. Acum îmi dau seama. Am fost fericită, dar trecutul, Agonul - întotdeauna a existat ceva care m-a împiedicat să mă bucur de ceea ce am aici și să văd câte lucruri bune mă înconjoară. Nu face aceeași greșeală.

   Van ridică din umeri, dar ochii lui alunecară instinctiv la Miles, ce șoptea ceva prin somn.

   - Am avut un vis ciudat mai devreme, șopti Lore. Poate că a fost o amintire.

   Zeus blocase profețiile, dar vânătorii crezuseră dintotdeauna că visele puteau cuprinde semne și mesaje. Lore nu rămase deloc surprinsă când Van spuse:

   - Povestește-mi.

   - Crezi că zeul absent ar putea fi Apolo? o întrebă tânărul pe Lore, când ea termină de vorbit.

   - S-ar putea să nu fi fost deloc zei, îi aminti ea. Când pierzi sânge, se pot întâmpla tot felul de ciudățenii.

   - M-am gândit la ceva, zise Van.

   - Cât timp te uitai la Miles? Vreau să știu despre ce este vorba.

   Lore închise gura văzând privirea lui Van.

   - Este vorba despre ideea sacrificiului, spuse tânărul. Nu cred că interpretăm corect noile versuri. „Mă va chema cu fumul altarelor clădite în bătălia strașnică, finală...” Un sacrificiu trebuie să însemne ceva. Include ideea necesității.... Nu ai zice că a da zeilor acel lucru necesar face sacrificiul să aibă sens?

   Înainte ca Lore să poată răspunde, telefonul ei virbă, lipit de bateria externă pe care i-o dăduse Miles. Ecranul crăpat se lumină când Lore deschise mesajul de la Iro.

   Confirmat - atacul este mâine, la apus.

   Lore și Van se priviră.

   - Tu decizi, zise el. Avem nevoie de câteva ore ca să mai găsim niște provizii.

   Lore răspunse scurt: La amiază.

          Orele lunecau într-un ritm ferm, lent.

   Lore se gândi că ar fi putut ațipi, doar ca să treacă timpul, dar nervii ei erau prea întinși. Se antrenă cu Castor, precauți, din moment ce foloseau săbii adevărate. Dar nici asta nu era suficient ca să o calmeze.

   În cele din urmă, la 10 și jumătate, Miles se întoarse din misiunea pe care insistase să o îndeplinească.

   - Pentru tine, zise el, întinzându-i lui Van un teanc de baterii externe.

   Miles băgă mâna în plasa lui din pânză și-i întinse lui Castor o cămașă lungă, neagră, și o pereche de blugi negri, iar lui Lore, un pulover închis la culoare, de pus peste tricou.

   - Ar trebui să vi se potrivească.

   Castor se retrase în depozit, ca să se schimbe.

   Când reveni, Miles îi întinse echipamentul de protecție, apoi se întoarse, întinzându-i-l lui Lore pe al ei.

   - Acestea sunt de la odisei. Iro a trimis un mesager. În caz că vă gândeați că aș avea, brusc, acces la resurse militare sau carteluri de droguri.

   Lore încercă imediat să i-l cedeze pe al ei.

   - În niciun caz, zise Miles. Tot ce o să fac va fi să intru în fugă în Grand Central și să urlu „Foc!” pentru a face oamenii să evacueze clădirea. Nu o să mi se întâmple nimic.

   Lore îi întinse vesta atniglonț lui Van, care clătină din cap.

   - Voi lua una de la odisei, când mă întâlnesc cu Iro și cu ceilalți, la hotel, spuse el.

   - Bine, zise Lore, deschizând chingile cu scai și strecurându-și vesta peste cap.

   Castor se întinse, ajustându-i vesta pe corp.

   - Deci... începu Miles să spună, scoțând două seturi de căști wireless din plasă. Acestea sunt căști cu funcție de blocare a sunetului exterior. Există un buton pe casca din dreapta care activează această funcție, altfel, ele sunt doar niște căști normale și, în mare parte, inutile.

   Castor ridică una, studiind dispozitivul mic, dar Lore era tot confuză.

   - Ca să vă protejați de puterea lui Wrath. Nu prea știu cum funcționează ea, dar poate că, dacă nu îl auziți, el nu vă poate pătrunde în minte ca să vă slăbească puterile?

   - Chiar așa... zise Lore, uitând cumva că aceasta ar fi constituit o problemă.

   - Da.

   - Mesagerul odiseilor avea și celelalte lucruri pe care am rugat-o pe Iro să mi le aducă? întrebă Van.

   - Într-adevăr, zise Miles.

   Băiatul le întinse câte un mic clește pentru sârmă și o lanternă de dimensiunea unui stilou.

   - Este mult mai puternică decât pare, explică Van, luând lanterna din mâinile lui Castor. La setarea ei maximă, poate orbi temporar dușmanul, dar este în regulă să o folosiți ca lanternă, la cel mai scăzut nivel.

   Lore vârî cleștele și lanterna în buzunarele din spate ale blugilor.

   - Nu am găsit fâșii de piele, dar uite niște bandă adezivă, dacă voi credeți că aveți nevoie să vă protejeze încheieturile și mâinile, zise Van.

   Când se antrenaseră în lupta corp-la-corp, purtaseră întotdeauna himantes, niște fâșii de piele înfășurate pentru a le proteja articulațiile și încheieturile. Banda adezivă avea să fie mai flexibilă, ceea ce însemna că lui Lore îi era mai ușor să țină sabia.

   - Mulțumesc, spuse Lore, luând banda.

   - Și în cele din urmă, dar la fel de important, spuse Van, scoțând două dispozitive mici pe niște brelocuri, unul auriu și celălalt argintiu.

   Obiectele ar fi arătat ca niște mici telecomenzi pentru garaj, dacă nu ar fi existat adânciturile ce marcau boxele.

   - Dacă le scoateți firul și apăsați butonul, vor produce o alarmă de 140 de decibeli.

   - Ce, nu-mi dai spray lacrimogen? glumi Lore.

   - Oh! De fapt...

   Miles scoase un tub mic din jachetă. Băiatul deschise palma lui Lore și îi închise degetele în jurul lui.

   - M-am gândit că ți-ar face plăcere să-l folosești.

   - Mă cunoști așa de bine, spuse Lore.

   - Ar trebui să vă putem urmări prin intermediul serviciului de localizare de pe telefonul lui Lore, spuse Van. Este posibil ca semnalul să se întrerupă însă, în funcție de unde și de cât de adânc intrați în tunel.

   Lore dădu din cap.

   - Mulțumesc. Pentru tot.

   - S-ar putea să nu fie suficient, zise Van. Dar am făcut tot ce am putut, având în vedere împrejurările.

   Grupul își amână cuvintele de la revedere până când ajunseră la intersecția dintre Forty-Second Street și Eleventh Avenue. Miles avea să meargă spre est, spre Grand Central, Van își dăduse întâlnire cu Iro și cu ultimii vânători ai caselor odiseilor și ai ahileilor în vest, lângă debarcader, iar Lore și Castor urmau să intre la metrou pe Thirty-Fourth Street și să meargă de-a lungul liniei trenului 7, ca să se apropie de stație, prin subsol.

   Chiar înainte de a se despărți, Lore îl trase pe Miles departe de ceilalți.

   - Îndată ce-i avertizezi pe toți, încearcă să pleci de pe insulă, spuse ea. Dacă se întâmplă ceva și ești surprins de explozie...

   - Nu o să se întâmple, îi spuse Miles. Dar, te rog, promite-mi că vei fi bine.

   Lore îl îmbrățișă strâns.

   - O să fiu în regulă. După asta, vom face toate activitățile alea stupide pentru turiști, bine? Așa că și tu va trebui să fii în siguranță.

   Miles reuși să zâmbească ușor.

   - Sper că ți-e poftă de niște vată de zahăr de pe Coney Island.

   Chipul lui Lore se strânse de plăcere. Miles o îmbrățișă o ultimă dată, apoi se întoarse. Castor și Van se aflau peste stradă, strângându-și brațul unul altuia, așa cum era salutul secret al familiei. Chipul lui Van se făcu deodată serios ascultând ceea ce-i spunea Castor și se fprță să-și țină expresia sub control.

   Când terminară, Lore și Van își luară la revedere, făcându-și cu mâna.

   - Oh, la dracu, îl auzi fata pe Miles mormăind. Dacă tot este posibil să murim cu toții...

   Tânărul traversă strada cu pași lungi și hotărâți, trecând pe lângă Castor fără să-l bage în seamă. Noul zeu întoarse privirea în timp ce acesta se îndrepta spre Lore, aparent la fel de confuz ca ea.

   Van stătea cu spatele la ei și căuta ceva în plasă. Miles se opri în urma lui și se întinse ca să îl bată pe umăr. Întorcându-se și văzându-l, Van ridică sprâncenele și un zâmbet mic îi lumină chipul, în timp ce Miles îi spuse ceva. Pentru o clipă, totul păru încremenit, apoi Van cuprinse fața lui Miles cu mâinile și se aplecă, sărutându-l pătimaș.

   Gura lui Lore se deschise involuntar privind scena.

   - Oh.

   - Oh, repetă și Castor, încet. Ca să vezi...

   Van își petrecu brațele în jurul lui Miles, pierzându-se în îmbrățișare, dar Miles se retrase ezitant și își îndreptă umerii.

   - Acum, zise Miles, acum putem pleca.

   Castor șopti ceva ce suna ca o rugăciune în limba străveche iar cei doi se despărțiră, îndreptându-se în direcții opuse. Când Van trecu o ultimă dată pe lângă ei, Castor văzu că tânărul era încă uluit.

   - Presupun că este și rândul nostru, zise Lore.

   Castor dădu din cap.

   Acoperiseră aegis-ul cu un cearșaf pentru drum, dar Lore îl scoase, trăgând scutul mai aproape de trupul ei.

   Lore își ridică privirea la Castor, împletindu-și degetele cu ale lui în timp ce continuau să meargă în liniște, traversând străzile inundate până ce ajunseră la stația metroului 7, pe Thirty-Fourth Street.

   Castor topi lacătul ce bloca poarta de securitate și o ridică suficient de mult pentru a trece pe dedesubt. Apa se scurse cu repeziciune pe trepte, în stația de metrou, dar Lore descoperi cu surprindere că spațiul subteran nu era complet inundat. Pesemne că în interior exista o canalizare cu scurgere lentă; pe șine, apa avea vreun metru.

   - Cu el sau pe el, nu? zise Lore nonșalant, ajustând curelele aegis-ului astfel încât să-l poată căra pe spate.

   „Cu el sau pe el.”

   Acestea erau cuvintele pe care nenumărate mame spartane le spuseseră fiilor și soților lor pe când le înmânau scuturile, ca să plece la luptă. Pentru o societate care ura rhipsaspides - acei luptători care aruncau scutul, lași, și se puneau la pământ, ca să scape, sau acei bărbați care-și pierdeau scutul în luptă - nu existau decât două modalități de a se întoarce acasă: victorios sau mort, pe scut.

   Castor cuprinse brațul lui Lore, forțând-o să se uite la el. Stația era întunecată, făcând ca scânteile din ochii lui Castor să lucească mai intens, iar el zise:

   - Nu spune așa ceva. Te rog - nu spune asta.

   „Nici măcar spartanii nu erau spartani”, îi zisese tatăl ei. „Nu adevărul este cel care dăinuie întotdeauna, ci poveștile pe care vrem să le credem. Legendele mint.”

   - Atunci, nu o voi face, răspunse Lore.

   Felul în care lumea avea să și-i amintească nu era deloc la fel de important precum ceea ce făceau în prezent. Tatăl ei avusese dreptate din nou.

   Traversă peronul și pășiră pe șine, plescăind prin apă. Lore aprinse lanterna pe setarea cea mai mică. Sabia îi sălta la șold în timp ce mergeau de-a lungul șinelor. Lore nu se putu abține să nu îl privească pe Castor, să îi absoarbă chipul ca să îi alunge fiorul rece care îi luneca pe spate.

   - Dacă ne înșelăm cu privire la incapacitatea ta de a muri și cumva te prind, șopti Lore, așteaptă-mă la râul întunecat. O să te aduc acasă.

   - Hades însuși m-ar întoarce de la porți știind că vii să mă iei, îi spuse Castor, și că aș lupta cu sălbăticie să te întâlnesc.

   Lore se mai bucură o clipă de senzația mâinii lui într-a ei, înainte de a-i da drumul. Atât ea, cât și Castor aveau nevoie să-și elibereze mâinile, pentru săbii.

   Lore împinse scutul în față, dar își păstră lanterna îndreptată spre șine. Înaintau lent; tunelul îi făcea să se simtă ca prinși într-o eternitate sumbră, li se părea că aveau să meargă pentru totdeauna spre un loc în care nu mai ajungeau. Era tocmai genul de pedeapsă care le-ar fi plăcut zeilor.

   Castor și Lore urmară curbele șinelor dinspre Thirty-Fourth Street spre Times Square, scufundându-se într-o tăcere precaută în timp ce înotau prin apa până la glezne. Aerul din tunel era stătut și greu și zidurile din jurul lor luceau de umezeală.

   Lore își forță urechile, încercând să audă voci sau pași, dar nu auzi decât șobolanii ce goneau de colo colo și picurul constant al apei din jurul lor.

   - GPS-ul tocmai a rămas fără semnal, șopti Castor, arătându-i lui Lore telefonul. Dar aproape că am ajuns la Bryant Park.

   Mai merseră câteva minute și Castor se opri brusc, întinzând mâna spre lanterna lui Lore - nu ca să o îndrepte spre ceva, ci ca să o stingă. Lore se tensionă, pășind în față ca să vadă ce îl făcuse pe Castor să se oprească.

   Ochii fetei se obișnuiră cu întunericul și fiecare secundă scotea la iveală un nou detaliu al scenei macabre.

   Cadavrele unor polițiști și ale agenților din Garda Națională erau împrăștiate pe șinele din fața lor. Trupurile erau contorsionate, de parcă ar fi fost aruncate de la o înălțime mare.

   O lumină roșie inundă încăperea când cineva aprinse o faclă pentru semnalizare și o aruncă pe spatele unei femei moarte.

   Zeci de vânători se desprinseră din lanțurile întunecate ale tunelului, cocoțați pe platformele șubrede și înguste ce îl mărgineau. Își întoarseră fețele mascate spre Lore și spre Castor, unul câte unul - șerpi, cai și minotauri.

   Văzându-i aliniați așa, ca niște santinele, Lore se simți ca în fața furcilor caudine. Cânturile lor rostite printre dinți răsunau cu ecou, învârtindu-se în aer ca niște spectre.

   - N-aș zice că-ți surâde norocul, zeule, spuse unul dintre vânători.

   - Chiar așa.

   Castor înălță bărbia, analizând situația dintr-o singură privire.

   - Pari sigur de asta.

   Fiecare secundă care trecea părea să taie pielea lui Lore. Fata păși în fața lui Castor, ridicând aegis-ul spre lumina sângerie a făcliei.

   „Aceștia”, se gândi ea, „sunt dușmanii noștri.”

   „Daaa”, șuieră vocea.

   Vânătorul aflat cel mai aproape de ea blestemă, ridicându-și masca, șocat. Ceilalți începură să tremure, sărind de pe platforme, pe șine, acoperindu-și capetele.

   - Încet... strigă primul vânător. Nu vă uitați direct la el!

   Cei din spate își acoperiră ochii.

   Castor strecură ceva în buzunarul de la spate al fetei. Era telefonul ei.

   Inima i se năpusti în gât. Lore știu - știu că nu se putea opri nici măcar o clipă, când erau așa de aproape și timpul era așa de prețios.

   „Te prind din urmă”, citi Lore pe buzele lui Castor, în timp ce trupul lui puternic se tensionă, pregătit.

   Ochii îi străfulgerară periculos întorcându-se spre vânători. Aceia care văzuseră aegis-ul tremurau de teama lui, dar ceilalți începuseră să-și izbească săbiile și lăncile de scuturile pe care le purtau. Telefonul părea să se strângă în jurul lor.

   „Nu”, își spuse Lore. „Încă nu...”

   Pentru că, dacă îl lăsa pe Castor acolo, să înfrunte singur toți acei vânători... era posibil să nu îl mai vadă vreodată.

   - Du-te, șopti el.

   Apoi, mai tare:

   - Este ultima șansă să plecați. Vrea cineva să iasă de aici în viață?

   Lore ridică aegis-ul, inspirând adânc. Simțind mirosul slab de foc, de păr ars, Lore se ghemui, gata să țâșnească la goană. Vânătorii trecuseră prin același proces de condiționare bazat pe teamă și pe durere ca și ea, dar acum suspinau îngroziți, ferindu-se din calea ei. 

   Lore îi aruncă o ultimă privire lui Castor. Lăsă expresia hotărâtă și încrezătoare de pe chipul lui să i se întipărească în memorie. Apoi, răsunară țipetele.

   Cei doi vânători aflați în apropierea ei începură să ardă din interios. Căldura puterii lui Castor le incinera oasele, tendoanele, mușchii, pielea.

   Lore sări înainte, tăind cu sabia lăncile vânătorilor, ce urlau murind. Aegis-ul absorbea loviturile de ciocan ale săbiilor și cuțitelor când Lore își croia cale. Vârful unei sulițe îl zgârie gâtul, dar Lore continuă, lovind în stânga și în dreapta prin învălmășeala din jurul ei.

   Lore privi înapoi la timp ca să-l vadă pe unul dintre vânători rupând liniile trupurilor prefăcute în cenușă, sărind când își abătu sabia asupra lui Castor. Oțelul tăie chinga vestei lui Castor și îi tăie umărul. Castor făcu un pas clătinat în spate, pierzându-și concentrarea pe moment, dar scoase sabia și începu și el atacul.

   Și mai mulți vânători se revărsau în stație, din strada de deasupra, umplând peronul, în spatele ei.

   Mintea lui Lore îi striga să se întoarcă, dar fata își fixă privirea înainte, asupra beznei din față, și alergă până când lumina făcliei dispăru ca o stea pe cale să se stingă.

CINCIZECI ȘI DOI

        Telefonul ei nu-și recăpătă semnalul până când nu ajunse la nodul de tunele de sub Grand Central Station.

   Lore nu luase în considerare cât de amețitor putea fi să te afli sub pământ, la intersecția a 3 linii diferite de metrou cu linia Metro-North.

   - Rahat.

   Lore se luptă, cu mâinile tremurânde, să deschidă mesajele.

............................................................