Agenția fericirii, Nora Roberts

 .............................................................

6.

             Își frecă fața ca să înlăture oboseala şi îşi mai turnă nişte cofeină în organism.

   - Vreau şi opinia Mirei, dar eu cred că, din moment ce a fost întrerupt în seara asta, după viol, înainte să apuce să-şi termine treaba, înseamnă că e frustrat sexual, nervos şi tulburat. E un tip obsedat de ordine, care şi-a lăsat spaţiul de lucru şi cel de locuit în dezordine, grăbit fiind să ia ce-i trebuie şi să plece.
   - Doamnă locotenent, începu Peabody să vorbească fără să fi ridicat mâna mai înainte, deşi simţea că ar fi trebuit să o facă.
   Eve se uită la ea, ca la orice alt poliţist.
   - Credeţi că mai e încă în oraş? întrebă ea.
   - Din informaţiile pe care am reuşit să le obţinem până acum, reiese că s-a născut şi a fost crescut aici. Aici şi-a petrecut întreaga viaţă, aşadar, e puţin probabil că s-ar simţi în siguranţă în altă parte. Căpitanul Feeney, împreună cu McNab, continuă să caute informaţii noi, dar deocamdată credem că e încă în zonă.
   - Nu dispune de mijloace proprii de transport, adăugă Feeney. Nu a fost niciodată la niciun test pentru pilotarea vreunui vehicul. Înseamnă că depinde de transportul public, ca să se învârtă prin oraş.
   - Care este folosit la maxim în perioada asta, şi în oraş, şi în afara oraşului, prin tot oraşul, spuse McNab, care nici nu-şi ridică privirea de pe monitorul calculatorului. Singurul fel în care ar putea ieşi din oraş, dacă nu are deja o rezervare, e să întindă aripile şi să-şi ia zborul.
   - Exact. Mai mult decât atât, toate celelalte victime de pe lista lui sunt aici. Toate celelalte victime au fost din oraş. Speriat sau nu, va fi nevoit să treacă la cea de-a cincea victimă. Crăciunul e ţinta lui.
   Eve se duse în dreptul monitorului de pe perete.
   - Rulează „Discul cu probe, Simon, secţiunea 1-H”, ordonă ea. Am confiscat zeci de discuri video despre vacanţă, din apartamentul lui, continuă ea în timp ce primele imagini începură să se deruleze pe monitor. Asta e o chestie veche. Un film de prin sec. XX...
   - „It’s a Wonderful Life”, spuse Roarke din pragul uşii. Cu Jimmy Stewart şi Donna Reed, adăugă el şi zâmbi amabil, în timp ce Eve îi aruncă o privire încruntată. Vă întrerup cumva?
   - Sunt chestii care ţin de poliţie, îi spuse Eve.
   Omul ăsta nu dormea niciodată? se întrebă ea în gând.
   Roarke o ignoră, intră şi se aşeză pe braţul fotoliului lui Peabody.
   - Sunteţi treji de o grămadă de vreme. Să vă comand ceva de mâncare?
   - Roarke...
   - Doamne, ce-aş mai mânca ceva, spuse McNab acoperind obiecţiile Evei.
   - Mai sunt şi alte câteva filme de acest fel, continuă ea şi se întoarse cu faţa spre monitor, în timp ce Roarke se ridică şi o luă înspre zona bucătăriei. Le-a colecţionat pe acestea, precum şi discurile editate, cum ar fi „Poveste de Crăciun”. În plus, am găsit şi foarte multe materiale pornografice, atât video, cât şi scrise, pe aceeaşi temă. Rulează „discul cu probe, Simon, secţiunea 68-a”. Ca de exemplu, spuse ea pe un ton sec, în timp ce imaginea umplu monitorul din spatele ei.
   Roarke se întoarse la timp să vadă femeia dezbrăcată, cu coarne de ren şi o codiţă prinsă la spate, care spuse pe o voce toarsă: „Spune-mi Dansatoarea” şi luă în gură penisul lui Moş Crăciun, care-i aştepta buzele.
   - Heei, ăsta da divertisment, comentă el.
   - Sunt mai mult de zece asemenea filmuleţe şi alte zeci de filme porno ilegale, tot vechi, care nu mai sunt la fel de vesele. Ăsta e capul de afiş. Rulează „Discul cu probe, Simon, secţiunea 72”.
   Îi aruncă o privire lui Roarke, apoi se dădu la o parte.
   Pe monitor apăru Marianna Hawley, care se zbătea să scape de legături. Îşi trăgea cu disperare capul de la dreapta la stânga. Plângea. În cadru apăru Simon, îmbrăcat în costumul de Moş Crăciun şi cu barbă.
   Se uită în cameră, apoi zâmbi până la urechi către femeia din pat.
   - Ia spune, fetiţo, ai fost cuminte sau obraznică?
   „Fă linişte, fetiţo.” Mirosul de bomboane din respiraţie şi, cel mai îndepărtat, al alcoolului. „Tăticul are să-ţi facă un cadou.”
   Vocea îi invada mintea, ca o şoaptă în ureche, însă Eve îşi forţă mâinile să rămână la locul lor şi rămase cu privirea pe monitor.
   - Aa, eu cred că ai fost obraznică, foarte, foarte obraznică, dar o să-ţi dau ceva drăguţ, oricum.
   Se întoarse iarăşi cu faţa înspre cameră şi începu un număr elegant de striptis. Îşi lăsă numai peruca şi barba, şi începu să se satisfacă singur..
   - Este prima zi de Crăciun. Dragostea mea adevărată.
   O violă. Rapid şi brutal. În timp ce dinspre monitor răzbăteau ţipetele femeii, Eve îşi ridică ceaşca de cafea. O înghiţi, cu toate că era amară şi rea la gust.
   O sodomiză. Iar femeia încetă să mai ţipe; în schimb scâncea ca un copil.
   Când termină, bărbatul avea o privire sticloasă, iar pieptul bine făcut se mişca ritmic. Scoase ceva din trusa de machiaj şi înghiţi.
   - Suntem de părere că îngurgitează un amestec pe bază de plante şi substanţe chimice, printre care şi Exotica, ca să-şi menţină erecţia.
   Tonul vocii Evei era plat, şi privea în continuare monitorul. Pentru ea, era o responsabilitate faţă de victime şi o încercare pentru ea însăşi. Avea să privească şi avea să vadă. Şi avea să supravieţuiască experienţei.
   Marianna nu se mai zbătu în timpul celui de-al doilea viol. Se retrăsese, aşa cum ştia Eve. Departe, unde nu o mai ajungea nicio durere, înăuntrul ei, unde era singură-singurică, în beznă.
   Şi nu se mai zbătu nici când Simon începu să plângă, să o înjure şi să o numească curvă, nici când îi trecu frumoasa ghirlandă în jurul gâtului şi începu să tragă până când o întinse şi plesni, şi fu nevoit să-şi folosească mâinile.
   - O, Doamne Dumnezeule!
   Vocea şoptită şi înecată a lui McNab era plină de groază şi milă.
   - Nu e de ajuns?
   - Acum o decorează, continuă Eve pe acelaşi ton sec. Îi primeneşte chipul, îi coafează părul, îi aranjează ghirlanda. După cum vedeţi aici, când o ridică, tatuajul este deja aplicat. Lasă camera să o filmeze în continuare. Aşa îşi doreşte. Vrea să mai vadă o dată, şi încă o dată, când este singur. Să o vadă aşa cum a lăsat-o. Aşa cum a aranjat-o.
   Monitorul se făcu negru.
   - Nu avea nevoie de înregistrarea momentului curăţeniei. Discul durează 33 de minute şi 12 secunde. Atât i-a luat să-şi îndeplinească partea asta din ritual. Mai sunt şi alte discuri, cu crimele care au urmat. Toate urmează aceeaşi schemă. E un tip cu tabieturi, disciplinat. O să se ducă într-un loc din oraş pe care-l ştie deja, ca să se odihnească şi să se poată recupera. Nu o să se ducă în cine ştie ce fundătură, ci într-un hotel sau într-un alt apartament.
   - Nu i-ar fi uşor să-şi găsească o cameră de hotel în perioada asta, comentă Feeney.
   - Nu, dar de acolo începem să căutăm. Începem cu cele de la marginea oraşului. O să-i luăm la întrebări pe prietenii lui şi pe colegii lui de muncă, mâine, la prima oră. Poate ne dă careva o idee despre unde s-ar fi putut duce. Peabody, ne întâlnim mâine dimineaţă la ora nouă fix, la salon, în uniformă.
   - Da, să trăiţi!
   - Cel mai bine ar fi să tragem un pui de somn, cât a mai rămas din noaptea asta.
   - Dallas, mai pot rezista o oră. Dacă mă pot culca aici, mă pot apuca mâine-dimineaţă direct de unde am rămas.
   - În regulă, McNab. Dar acum hai să strângem.
   - Sunt de acord, spuse Feeney. Hai, Peabdoy, te conduc până acasă.
   - Nu-ţi băga nasul în jucăriile mele, McNab, spuse Eve în timp ce ieşea. Mă enervez tare.
   - În seara asta ai nevoie de un stimulent de somn, îi spuse Roarke în timp ce o apucă de braţ şi porniră către dormitor.
   - Nu începe iarăşi.
   - Nu ai nevoie de vise în noaptea asta. Ai nevoie să tai orice contact, măcar câteva ore, dacă nu pentru tine, măcar de dragul femeilor ălora pe care le-am văzut cum au fost brutalizate.
   - Pot să-mi fac treaba.
   Eve începu să se dezbrace de cum intră în dormitor, scoţându-şi hainele în grabă. Avea nevoie de un duş cu apă foarte fierbinte, care să-i cureţe pielea de duhoare.
   Îşi lăsă hainele morman, pe podea, păşi direct în baie şi comandă apă la intensitate maximă.
   Roarke o aşteptă, pur şi simplu, afară. Mai întâi, urma să se împotrivească, ştia deja asta. Chiar şi lui, şi sugestiei lui de a se relaxa. Acea capsulă ghimpoasă şi tare, care constituia una dintre trăsăturile ei care-l fascinau.
   Şi ştia deja, ca şi cum ar fi intrat în capul ei şi în inima ei, ştia deja prin ce trecuse atunci când se uitase la discuri.
   Aşa că, atunci când ieşi de la duş, înfofolită într-un halat, cu ochii întunecaţi şi un pic cam palidă în obraji, îşi desfăcu, pur şi simplu, braţele şi o cuprinse.
   - O, Dumnezeule, Dumnezeule! izbucni Eve şi se agăţă de el, iar degetele începură să sape în spatele lui. I-am simţit mirosul pe pielea mea. I-am simţit mirosul.
   Pe Roarke îl durea să o vadă cum ceda, să o simtă tremurând şi să audă bătăile inimii ei lângă a lui.
   - Nu te mai poate atinge.
   - Mă atinge, spuse ea şi-şi îngropa faţa în umărul lui, inspirând mirosul lui. Mă atinge ori de câte ori pătrunde în mintea mea. Şi nu am ce-i face.
   - Dar pot face eu ceva.
   Roarke o ridică în braţe şi se aşeză pe pat cu ea în braţe.
   - Nu te mai gândi la nimic în seara asta, Eve, îi spuse el. Stai în braţele mele.
   - Îmi pot face treaba.
   - Ştiu.
   - Dar cu ce costuri? se întrebă el şi o legănă ca pe un copil.
   - Nu vreau droguri. Doar pe tine. Tu îmi eşti de ajuns.
   - Atunci, culcă-te. Lasă totul la o parte, spuse el şi-şi întoarse capul ca să o sărute pe păr. Şi dormi.
   - Nu pleca.
   Se înghesui şi mai tare la pieptul lui şi oftă o dată, prelung.
   - Am nevoie de tine, adăugă ea. Prea mult.
   - Nu prea mult. Nu e niciodată prea mult.
   Ea aşezase o amintire în cutia lor, îşi spuse el în gând.
   Acum era rândul lui să aşeze o dorinţă. Ca ea să doarmă în linişte o noapte sau cele câteva ore care mai rămăseseră din ea. Aşa că o ţinu în braţe până când Eve se cufundă într-un somn adânc, fără vise.
   Şi când se trezi o ţinea în continuare în braţe.
   Erau încolăciţi unul în jurul celuilalt, iar capul ei era culcuşit în curbura umărului bărbatului ei. Cândva, în timpul nopţii, Roarke se dezbrăcase, pe el şi pe ea, şi se strecuraseră amândoi în pat.
   Rămase un moment nemişcată şi îi privi chipul cu atenţie. Părea deosebit de frumos, în lumina slabă a dimineţii. Trăsături accentuate, gene lungi şi groase, şi o gură de poet. O îmboldea impulsul de a-i mângâia părul şi de a-i simţi atingerea mătăsoasă, însă braţele îi erau prinse.
   În schimb îl sărută uşor, şi ca să-i mulţumească, şi ca să-l trezească într-atât cât să-i elibereze mâinile. Dar strânsoarea lui deveni un pic mai fermă.
   - Mmm. Doar un minut.
   Sprâncenele Evei se arcuiră. Avea o voce groasă, mâloasă, iar ochii îi rămăseseră închişi.
   - Eşti obosit.
   - O, Doamne, şi încă cum.
   Eve îşi strânse buzele.
   - Dar tu nu eşti niciodată obosit.
   - Acum sunt. Stai liniştită.
   O făcu să chicotească, cu tonul lui de supărare somnoroasă.
   - Mai rămâi un pic în pat.
   - Ba bine că nu.
   - Eu trebuie să mă scol.
   Îşi eliberă un braţ şi îi mângâie părul.
   - Culcă-te la loc, îi spuse ea.
   - M-aş culca, dacă nu ai mai vorbi atâta.
   Pufni în râs, apoi se strecură din strânsoarea lui.
   - Roarke?
   - Oh, Dumnezeule! exclamă el, apoi se întoarse defensiv pe cealaltă parte şi-şi îngropa faţa în pernă. Ce e?
   - Te iubesc.
   Roarke îşi întoarse capul şi întredeschise ochii în care se citea o licărire somnoroasă, care-o făcu să o treacă fiorii. Ăsta era numărul lui de magie, îşi spuse ea în gând. Că îi putea aprinde toate dorinţele, chiar şi după ceea ce văzuse, chiar şi după experienţele prin care trecuse.
   - Păi atunci, treci înapoi aici. Poate reuşesc să stau treaz destul timp.
   - Mai târziu.
   Roarke îi răspunse cu un mormăit şi-şi îngropa faţa la loc în pernă.
   Eve decise să nu i-o ia în nume de rău, aşa că se îmbrăcă, comandă cafea şi-şi prinse arma. Când ieşi din cameră, Roarke nici nu mişcă.
   Se hotărî să vadă mai întâi cum stăteau lucrurile cu McNab şi-l găsi răsturnat în fotoliul ei de dormit, cu Galahad înfăşurat în jurul capului, ca o pereche imensă de căşti.
   Sforăiau amândoi.
   Când o simţi că se apropie, pisica miji un ochi, îi aruncă o privire plictisită, apoi îi oferi un „miau” enervat.
   - McNab.
   Cum nu primi niciun răspuns din partea lui, Eve îşi dădu ochii peste cap şi-i înghionti uşor umărul.
   McNab se mulţumi să sforăie puternic, apoi îşi întoarse capul.
   Această mişcare făcu pisica să alunece puţin mai jos. În schimb, Galahad îşi înfipse ghearele. McNab mai sforăi o dată şi zâmbi prin somn.
   - Ai grijă la unghii, draga mea.
   - Dumnezeule!
   Eve îl mai înghionti o dată, de data asta mai tare:
   - Fără vise murdare, despre sex, în fotoliul meu de dormit, amice.
   - Ăăă? Haide, iubito, începu McNab, apoi deschise ochii, grei şi înceţoşaţi, şi se uită cu atenţie la chipul Evei. Au, Dallas, ce? Unde?
   Apoi duse o mână înspre greutatea care-i apăsa pe umăr şi îl atinse pe Galahad.
   - Cine? mai întrebă el.
   - Oi fi uitat tu de ce, dar nu mă întreba pe mine. Adună-te.
   - Da, da. Fratee!
   Întoarse capul şi se trezi nas în nas cu Galahad.
   - Asta-i pisica ta?
   - Locuieşte aici. Eşti îndeajuns de treaz cât să-mi spui ce-ai mai aflat?
   - În regulă, sigur.
   McNab se chinuia să se ridice şi-şi trecu limba peste dinţi.
   - Cafea, te implor!
   Pentru că şi ea era dependentă de acelaşi lichid, îşi făcu milă de el şi se duse în bucătărie, unde-i comandă o porţie dublă de cafea, neagră şi tare.
   Când se întoarse, pisica stătea în poala lui McNab, frământându-i coapsele şi privindu-l de parcă ar fi vrut să verifice dacă îndrăznea să protesteze. McNab apucă cana de cafea cu amândouă mâinile şi dădu pe gât jumătate.
   - În regulă. Oau! Am visat că eram pe altă planetă, într-o staţiune de pe o insulă, şi îmi făceam de cap cu o mutantă extrem de bine făcută, care avea blană în loc de piele.
   Dădu iarăşi cu ochii de Galahad, şi zâmbi până la urechi.
   - Doamne!
   - Nu mă refeream la fanteziile tale libidinoase. Ce ai aflat?
   - Aşa. Am verificat la toate hotelurile elegante din oraş. Aseară, niciun bărbat singur nu a închiriat vreo cameră. Le-am verificat şi pe cele de clasă medie, acelaşi rezultat. Am făcut rost de informaţiile personale. Discul e la tine pe birou, i-am făcut un semn.
   Se duse până la birou, îl ridică şi-l strecură în geantă.
   - Zi-mi doar ce-i mai important.
   - Bărbatul nostru are 47 de ani şi s-a născut aici, în New York. Mama lui era părintele lui custode.
   McNab căscă de-i trosniră fălcile.
   - Scuze. Nu s-a mai recăsătorit niciodată. A lucrat ca actriţă, în special în producţii de nimica toată. A avut o serie întreagă de boli mentale. A tot fost prin tot felul de instituţii de boli nervoase - de cele mai multe era vorba de depresie. Dar nimic nu a funcţionat, pentru că şi-a pus capăt zilelor anul trecut. Ghici când?
   - De Crăciun.
   - Ai nimerit la ţanc. Simon a avut parte de o educaţie aleasă şi a terminat două şcoli superioare. De teatru şi de cosmetologie. Este licenţiat în ambele domenii. A avut nişte contracte ca producător de machiaj. Acum doi ani a preluat salonul. Nu s-a căsătorit niciodată şi a împărţit treburile casnice cu mama sa.
   Se opri din vorbit ca să mai soarbă din cafea.
   - Nu se poate plânge de lipsă de credite, însă tratamentele mamei sale i-au cam făcut gaură în conturi. Nu are cazier. Nu a făcut niciun alt test în afară de cele standard, plus controale fizice, dar nimic pe partea mentală.
   - Trimite-i şi Mirei informaţiile personale, apoi vezi ce poţi afla despre tată. Şi ţine-te şi de controalele hotelurilor. Undeva tot trebuie să se ducă.
   - Pot să mănânc ceva de dimineaţă?
   - Ştii unde e bucătăria. Eu o să ies pe teren. Să mă ţii la curent.
   - Sigur că da. Ăăă, Dallas, între tine şi Peabody e totul în regulă?
   Eve ridică din sprâncene.
   - De ce nu ar fi?
   - Părea ceva în neregulă cu voi două.
   - Ţine-mă la curent, spuse ea încă o dată şi-l lăsă să-şi bea cafeaua, în timp ce scărpina pisica între urechi şi îşi frământa mintea.

        Eve hotărî că ajutorul ei fie dormise pe o planşetă, fie îşi apretase uniforma mai abitir decât de obicei. Peabody era băţoasă şi zgrumţuroasă ca o pâine prea prăjită.
   În schimb, era rapidă. Intrară împreună în salon, înţelegându-se mai degrabă prin semne decât prin vorbe. Yvette era deja în spatele consolei, preocupată să introducă programul zilei care tocmai începea.
   - O să ajungeţi clienţi fideli, îi spuse ea Evei. Ar trebui să mă laşi să-ţi aranjez manichiura sau ceva.
   - Ai o cameră de tratamente liberă?
   - Am câteva, dar nu am niciun consultant liber înainte de ora două.
   - Ia-ţi cinci minute libere, Yvette.
   - Poftim?
   - Opreşte cronometrul. Vreau să vorbesc cu tine. O să folosim una dintre camerele libere.
   - Sunt ocupată până peste cap.
   - Aici sau la sediul central. Hai odată!
   - Of, pentru numele lui Dumnezeu!
   Cu un accent de enervare, Yvette îşi dădu scaunul la o parte.
   - Stai să instalez droidul de rezervă. Nu ne place să folosim droizi. Nu sunt la fel de personali.
   Se grăbi să ajungă într-un colţ şi introduse codul ca să deschidă un dulap înalt. Droidul dinăuntru era frumos aranjat şi coafat, şi îmbrăcat cu un costum pe lângă corp ingenios, în culori pastelate, care-i punea în valoare pielea auriu-închisă şi părul roşu-aprins. Când îl activă, droidul deschise nişte ochi mari şi albaştri, ca de bebeluş, clipi greoi cu gene leneşe, apoi îi zâmbi.
   - Vă pot fi de ajutor?
   - Preia recepţia.
   - Mă bucur că pot fi de ajutor. Arătaţi minunat astăzi.
   - Sigur că da, spuse Yvette vizibil enervată, şi se întoarse cu spatele. Ar spune acelaşi lucru şi dacă aş avea faţa acoperită cu negi, completă ea. Asta e problema cu droizii. Sper să rezolvăm repede ce avem de discutat, adăugă ea şi se îndreptă către încăperile din spate, ţocăindu-şi tocurile. Lui Simon nu-i place să ne părăsim posturile, decât în pauzele programate.
   - Nu o să fie o problemă.
   Eve păşi în sala de tratament şi-şi dori să nu-i mai amintească în asemenea grad de o sală de autopsie.
   - Când ai vorbit ultima dată cu Simon? întrebă ea.
   - Ieri.
   De vreme ce tot se afla într-o sală de tratament, Yvette alese o mănuşă de masaj, îşi strecură o mână în ea şi o activă. În timp ce şi-o trecu peste gât şi peste umeri, mănuşa scoase un bâzâit abia auzit.
   - La ora patru a avut programată o rotunjire de sâni şi a terminat la şase. Dacă ai nevoie de el, trebuie să apară. De fapt, el trebuia să deschidă azi de dimineaţă. Avem toată ziua programări, până peste cap, în ajun de Crăciun.
   - În locul tău, nu m-aş aştepta să apară astăzi.
   Yvette clipi, îi tresări mâna, iar mănuşa de masaj dădu rateuri.
   - I s-a întâmplat ceva lui Simon? A avut un accident?
   - S-a întâmplat ceva cu Simon, dar nu, nu a avut niciun accident. A atacat-o pe Piper Hoffman aseară.
   - A atacat-o? Simon?
   Yvette izbucni într-un hohot de râs.
   - Ai ieşit rău de pe orbită, doamnă locotenent.
   - A omorât patru oameni, a violat şi a omorât patru oameni, şi aproape că i-a făcut acelaşi lucru şi lui Piper, aseară. Acum s-a dat la fund. Ştii cumva unde s-ar putea duce?
   - Te înşeli, spuse Yvette şi-şi dădu mănuşa jos de pe mâna tremurândă. Te înşeli, altfel nu se poate. Simon e drăguţ şi dulce. Nu ar face niciun rău, nimănui.
   - De cât timp îl cunoşti?
   - Eu... De câţiva ani, de când a preluat salonul. Trebuie să te înşeli.
   Yvette îşi ridică mâinile, apoi şi le aşeză pe obraji şi apăsă.
   - Piper? Ai spus că Piper a fost atacată? Cât de grav e rănită? Unde e?
   - E în comă, la spital. Simon a fost întrerupt, înainte de a-i face felul, şi a fugit. S-a dus înapoi în apartamentul lui, dar acum nu mai e acolo. Unde s-ar putea duce?
   - Habar nu am. Nu-mi vine să cred. Eşti sigură de ce spui?
   Eve îşi păstră privirea rece şi egală.
   - Foarte sigură.
   - Dar o adora pe Piper. Era consultantul ei, al ei şi al lui Rudy. El le făcea toate tratamentele. îi numea „îngerii de vis”.
   - De cine mai e apropiat? Cu cine vorbeşte despre viaţa lui personală? Despre mama lui?
   - Mama lui? A murit anul trecut. Simon a fost devastat. A avut un accident şi a murit.
   - El ţi-a spus că a avut un accident?
   - Da, că a leşinat sau nu mai ştiu ce, în cada de baie. S-a înecat. A fost îngrozitor. Erau foarte apropiaţi.
   - Şi-a vorbit despre ea?
   - Da, munceam împreună, petreceam multe ore împreună la salon. Suntem prieteni, mai spuse ea cu ochii plini de lacrimi. Nu pot să cred ce-mi spui tu acolo.
   - Ai face bine să crezi, pentru propria ta siguranţă. Unde s-ar putea duce, Yvette? Nu se poate duce acasă, dacă e speriat. Dacă trebuie să se ascundă undeva.
   - Habar nu am. Întreaga lui viaţă e aici. În salon, mai ales după ce a pierdut-o pe mama lui. Nu cred că mai are şi alte rude. Tatăl lui a murit când el era doar un puştan. Nu m-a sunat. Jur că nu m-a sunat.
   - Dacă te sună, te rog să mă contactezi numaidecât. Nu te juca cu el. Nu te întâlni de una singură cu el. Trebuie să deschid dulapul lui şi să iau declaraţii şi celorlalţi membri ai personalului.
   - În regulă. Aranjez eu totul. Nici măcar nu s-a purtat ciudat sau ceva de felul ăsta.
   Yvette se ridică din fotoliu şi pe obraz i se scurse o lacrimă.
   - Era foarte încântat de Crăciun, adăugă ea. E un tip foarte sensibil, să ştii. Şi anul trecut a pierdut-o pe mama lui, şi asta i-a adumbrit cumva sărbătorile.
   - Mda, ei bine, recuperează pentru pierderile suferite, în perioada asta.
   Eve păşi în spaţiul angajaţilor şi îi aruncă o privire scurtă unui consultant grăsuţ, care dădea pe gât o băutură nutritivă, verde ca menta.
   - A schimbat combinaţia, murmură Yvette. A blocat uşa. Nu o pot deschide fără codul cel nou.
   - Cine e şef aici, când e el plecat?
   Yvette scoase un oftat.
   - Presupun că eu.
   Eve îşi scoase arma la vedere şi îşi înclină capul.
   - Cu asta pot deschide uşa, spuse ea, dar am nevoie de consimţământul tău ca să o forţez.
   Yvette închise ochii şi-i răspunse:
   - Da.
   - S-a înregistrat, Peabody?
   - Da, să trăiţi!
   Eve îşi regla arma, ochi şi trase în direcţia încuietorii. Arma scoase o pocnitură înfundată şi scoase o lumină puternică. Apoi săriră bucăţi de metal în toate părţile şi aterizară pe podea.
   - Dumnezeule, ce naiba-i asta, Yvette?
   - E o chestie cu poliţia, Stevie, spuse Yvette şi-i făcu un semn de concediere cu mâna consultantului care rămăsese cu ochii holbaţi. Ai o programare la nouă jumătate, pentru un limitator. Mergi şi pregăteşte totul.
   - Simon o să fie foarte şucărit, spuse el în timp ce ieşea din încăpere, scuturând dezaprobator capul.
   Eve se dădu într-o parte, astfel încât Peabody să poată înregistra din unghiul potrivit, şi puse un deget pe mâner.
   - La dracu’! exclamă Eve, clipind, apoi îşi lăsă vârful degetului în gură. E prea fierbinte.
   - Încearcă asta, îi spuse Peabody şi-i dădu o batistă curată şi călcată, din buzunarul ei.
   Privirile li se intersectară în treacăt.
   - Mulţam’.
   Folosindu-se de batistă, Eve acoperi mânerul şi deschise uşa dulapului.
   - Moşul a trecut în viteză, murmură ea.
   În dulap fusese îngrămădit costumul de Moş, aşa mototolit cum se nimerise. Deasupra era o pereche de cizme negre, înalte. Eve îşi întinse mâinile, scoase un flacon de spray de izolare din geanta ei şi-şi acoperi mâinile.
   - Hai să vedem ce mai găsim.
   Mai erau două doze de dezinfectant, jumătate de cutie de săpun din plante, tuburi cu cremă de protecţie şi tot felul de aparate, care se puteau cumpăra de la orice colţ de stradă şi care promiteau să distrugă microbii cu ajutorul ultrasunetelor. Mai găsi pe deasupra o cutie cu instrumente pentru tatuat şi şabloane pentru nişte modele extrem de complicate.
   - Asta îl înfundă definitiv, spuse Eve şi scoase o foaie subţire pe care stătea scris, cu litere stilizate:
   DRAGOSTEA MEA ADEVĂRATĂ
   - Pune totul în pungi, Peabody, şi aranjează tu transportul. Vreau să ajungă în laborator în mai puţin de-o oră. Eu mă duc în camerele de tratamente, să iau declaraţiile.
   Nu mai află nimic nou de la membrii personalului. Simon era iubit şi apreciat de către angajaţii săi. Eve auzi cuvinte precum „milostiv”, „generos” sau „înţelegător”.
   Şi se gândi la groaza şi durerea din ochii Marianei Hawley.

       Drumul până la spital, ca să vadă care mai era starea lui Piper, îl făcură în linişte. Cu toate că instalaţia de climatizare a noului vehicul trimitea o căldură plăcută, în maşină atmosfera era destul de rece.
   Foarte bine, îşi spuse Eve în gând. Era foarte bine. Dacă Peabody voia să umble tot timpul de parcă i-ar fi intrat un băţ în fund, foarte bine. Nu-i va afecta munca.
   - Dă-i un telefon lui McNab, spuse Eve care păşi în lift şi se uită drept înainte. Vezi dacă a mai aflat vreo locaţie unde s-ar putea afla Simon. Apoi vezi dacă Mira a primit informaţiile personale.
   - Da, să trăiţi!
   - Şi dacă-mi mai spui „să trăiţi” pe tonul ăsta de bebeluş, am să te pocnesc cu o curea.
   Spunând acestea, Eve coborî din lift şi o lăsă pe Peabody în urma sa, uitându-se urât.
   - Starea lui Piper, spuse Eve şi trânti insigna pe tejgheaua din camera asistentelor.
   - Pacienta Piper este sedată.
   - Cum adică sedată? Vrei să spui că şi-a revenit din comă?
   Sora purta o tunică colorată, decorată cu flori de primăvară, şi avea o expresie chinuită.
   - Pacienta Piper şi-a revenit în urmă cu aproximativ 20 de minute.
   - Şi de ce nu am fost contactată? Fişa ei era monitorizată.
   - Era, doamnă locotenent. însă pacienta Piper şi-a recăpătat cunoştinţa şi a început să zbiere. Era incoerentă, isterică şi violentă. Am fost nevoiţi să o legăm şi să o sedăm, la recomandarea doctorului care se ocupă de ea şi cu consimţământul celei mai apropiate rude.
   - Şi unde este cea mai apropiată rudă în acest moment?
   - Este cu ea în salon, acolo unde a stat toată noaptea.
   - Cheamă-l pe medicul ei. Spune-i să vină aici, spuse Eve, apoi se întoarse pe călcâie şi traversă holul cu paşi mari, până în salonul lui Piper.
   Semăna cu o zână care dormea. Palidă, blondă şi drăguţă. Sub ochi avea umbre delicate, iar obrajii îi erau puţin aprinşi din pricina medicamentelor.
   La mică distanţă de pat, se auzea zumzăitul monitoarelor. Toată camera era împodobită de parcă ar fi fost salonul unui apartament dintr-un hotel de lux. Pacienţii înstăriţi îşi permiteau să se însănătoşească în condiţii luxoase şi confortabile.
   Cea mai veche amintire a Evei despre tratamente medicale era o cameră oribilă şi îngustă, în care erau aliniate nişte paturi oribile şi înguste, în care erau întinse femei şi fete tinere, care gemeau din pricina durerii şi a mizeriei. Pereţii erau gri, ferestrele negre, iar aerul era greu din pricina mirosului de urină.
   Avea 8 ani, era singură şi devastată, şi nu se mai putea consola nici măcar amintindu-şi numele, căci îl uitase.
   Însă Piper nu se va trezi în asemenea condiţii. Lângă pat se afla fratele ei şi o ţinea de mână cu blândeţe, de parcă era o bucată de sticlă subţire, care s-ar fi putut sparge.
   Florile erau deja îngrămădite peste tot şi cădeau în valuri din toate părţile, din coşuri, din boluri sau din vaze înalte şi subţiri ca nişte suliţe. Se auzea şi muzică în surdină, o muzică de coarde, liniştitoare.
   - S-a trezit urlând.
   Rudy nu se uită la Eve, ci continuă să o privească pe sora lui, cu ochii încercănaţi.
   - Urla după mine să o ajut. A scos nişte sunete care nici măcar nu păreau umane.
   Bărbatul ridică mâna lungă şi subţire şi şi-o trecu peste obraz.
   - Dar nu m-a recunoscut; a dat cu pumnii în mine şi în asistente. Nu ştia cine sunt sau unde era. A crezut că era tot în... A crezut că mai era şi el tot aici.
   - A spus ceva, Rudy? I-a spus numele?
   - L-a ţipat cât a putut.
   Când îşi îndreptă capul spre Eve, chipul bărbatului părea să-şi fi pierdut orice urmă de culoare sau structură. Era plat, ca de ceară.
   - I-a spus numele. „O, Doamne, te rog!” - a spus - „Simon, nu! Nu, nu, nu!”. Şi tot aşa, de mai multe ori.
   Inima Evei fu cuprinsă de un sentiment de milă, faţă de amândoi.
   - Rudy, trebuie să vorbesc cu ea.
   - Trebuie să doarmă. Trebuie să uite, spuse el şi ridică şi cealaltă mână, cu care mângâie părul lui Piper. Şi când o să fie mai bine, când o să poată, am să o duc departe. Undeva unde e cald şi soare, şi sunt flori peste tot. O să se vindece acolo, departe de toate astea. Ştiu ce crezi despre mine, despre noi. Nu-mi pasă.
   - Nu contează ce părere am eu despre voi. Doar ea contează.
   Eve se apropie de pat, aşa încât se aflau faţă în faţă, de o parte şi de alta a patului.
   - Nu îi va fi mai uşor să se vindece, Rudy, dacă va şti că cel care i-a făcut asta e închis? Trebuie să vorbesc cu ea.
   - Nu poate fi forţată să vorbească despre asta. Nu poţi înţelege ce va simţi, ce înseamnă asta pentru ea.
   - Ba pot înţelege. Ştiu prin ce a trecut. Ştiu exact prin ce a trecut, spuse Eve, măsurându-şi cuvintele, în timp ce Rudy îi studia chipul cu atenţie. Nu am să o rănesc. Vreau să-l închid pe omul ăsta, Rudy, înainte de a mai face ce i-a făcut ei, sau şi mai rău, altcuiva.
   - Trebuie să fiu şi eu de faţă, spuse el după un moment lung de tăcere. O să aibă nevoie de mine... şi de doctor. Doctorul trebuie să rămână. Dacă se supără prea tare, vreau să o sedeze iarăşi.
   - În regulă. Dar trebuie să mă laşi să-mi fac treaba.
   Rudy încuviinţă din cap, apoi îşi mută iarăşi privirea către Piper.
   - O să... Cât timp... Dacă ştii prin ce trece, cât timp îi va lua ca să uite?
   - O, Doamne!
   - Nu o să uite niciodată, spuse Eve pe un ton neutru. Dar o să poată trăi cu asta.

19.

         - Asta o să o readucă treptat la viaţă.
   Doctorul era tinerel, iar în ochi i se putea încă citi înţelegerea şi devotamentul faţă de meseria sa. Adăugă chiar el medicamentul în perfuzie, fără să paseze sarcina plictisitoare vreunei sore medicale sau vreunei asistente.
   - Are să rămână ceva mai calmă decât de obicei, ca să nu fie peste măsură de agitată.
   - Vreau să fie coerentă, spuse Eve şi se uită la chipul doctorului cu ochii ei căprui.
   - Ştiu ce vrei, doamnă locotenent. În mod normal, nu aş fi de acord ca unei femei în starea pacientei Piper să i se dezactiveze sedarea. Însă în acest caz, vă înţeleg dorinţa. Dar, mă înţelegeţi, trebuie să rămână cât mai calmă cu putinţă.
   Îşi îndreptă atenţia asupra monitoarelor, în timp ce degetele îi rămăseseră pe încheietura mâinii lui Piper.
   - Starea ei este stabilă, spuse el, apoi se uită iarăşi către Eve. Recuperarea fizică şi psihică, după o traumă ca aceasta, este o călătorie extrem de dificilă.
   - Ai fost vreodată în secţia violuri, din spitalul din Oraşul Alfabetului?
   - Nu e nicio secţie de violuri în spitalul din acea zonă.
   - A fost până acum 5 ani, când au schimbat cerinţele de autorizare şi preţurile standard pentru prostituatele autorizate de pe străzi. În secţia violuri erau mai ales târfe de stradă, cei mai mulţi dintre ei tineri. Băieţi şi fete veniţi direct de pe plantaţie, care habar n-aveau cum să se descurce cu câte un client drogat cu Zeus sau Exotica. Am lucrat în zona aia 6 luni mizerabile. Ştiu ce fac, da?
   Doctorul încuviinţă din cap şi ridică geana pacientei.
   - Îşi revine. Rudy, treci să te vadă mai întâi pe tine. Vorbeşte-i, încurajeaz-o. Păstrează-ţi vocea calmă şi liniştită.
   - Piper, spuse Rudy şi afişă un zâmbet grotesc, în chip de scuză, în timp ce se aplecă deasupra patului. Draga mea, sunt eu, Rudy. Eşti bine. Eşti cu mine. Nu mai este absolut nicio primejdie. Eşti cu mine. Mă auzi?
   - Rudy?
   Piper îngăimă numele bărbatului, cu ochii închişi, întorcându- şi chipul în direcţia din care venise sunetul vocii lui.
   - Rudy, ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? Unde ai fost?
   - Acum sunt aici, răspunse el în timp ce pe obraz îi alunecă o lacrimă. Voi fi aici, lângă tine.
   - Simon îmi face rău. Nu mă pot mişca.
   - A plecat. Eşti în siguranţă.
   - Piper.
   Eve citi în ochii femeii fiorul de panică ascuns sub calmul indus de medicamente.
   - Îţi aduci aminte de mine? o întrebă ea.
   - Poliţia. Doamna locotenent. Ai vrut să spun lucruri rele despre Rudy.
   - Nu, vreau doar să-mi spui adevărul. Rudy e chiar aici. O să stea chiar aici, în timp ce noi două stăm de vorbă. Spune-mi ce ţi s-a întâmplat. Povesteşte-mi despre Simon.
   - Simon.
   Luminile de pe monitoare urcară vertiginos.
   - Unde e? continuă Piper.
   - Nu e aici. Nu te mai poate răni.
   Cu blândeţe, Eve apucă mâna cu care Piper făcu un gest, ca şi cum s-ar fi apărat în faţa unei lovituri.
   - Nu o să te rănească nimeni. Am să-l ţin la o mare distanţă de tine, dar trebuie să mă ajuţi. Trebuie să-mi spui ce a făcut.
   - A venit la uşă.
   Piper închise ochii şi Eve putea vedea mişcările rapide de sub pleoapele delicate.
   - Eram fericită să-l văd. Aveam cadoul lui de Crăciun, iar el avea o cutie mare, argintie. Un cadou. M-am gândit că Rudy a adus un cadou pentru mine şi pentru Rudy. Rudy nu e acasă, i-am spus. Ştia - „Nu e, eşti singură-singurică, doar cu mine”. Mi-a zâmbit şi a... şi a pus o mână pe umărul meu.
   - Ameţită, murmură ea. Eram aşa de ameţită, şi nici nu puteam vedea prea bine. Trebuie să mă întind, mă simt aşa ciudat. Îl aud, îl aud cum îmi vorbeşte, dar nu pricep nimic, nu mă pot mişca, nu pot deschide ochii. Nu pot gândi.
   - Îţi aduci aminte ceva din ce ţi-a spus atunci?
   - Că eram frumoasă. Iar el ştia cum să mă facă şi mai frumoasă. Am simţit ceva rece pe picior, care-mi gâdila coapsa, în timp ce el îmi vorbea. Mi-a spus că mă iubea, numai pe mine. Adevărata dragoste, voia ca eu să fiu adevărata lui dragoste. Nu eram eu aleasa, dar aş fi putut fi. Celelalte nu contau. Doar eu. Continua să vorbească, dar eu nu-i puteam răspunde. Toate celelalte iubiri au murit pentru că nu erau cele adevărate. Nu erau pure, nu erau inocente. Nu!
   Dintr-odată Piper îşi smulse mâna dintr-a Evei şi încercă să se rostogolească într-o parte.
   - E-n regulă. Eşti în siguranţă. Ştiu că te-a rănit, Piper. Ştiu şi cât de tare te-a rănit, şi ştiu cât de teamă ţi-a fost. Dar acum nu mai trebuie să-ţi fie frică.
   Hotărâtă, Eve îi apucă iarăşi mâna lui Piper.
   - Uită-te la mine, vorbeşte cu mine, îi spuse ea. Nu am să-l mai las să-ţi facă vreun rău.
   - M-a legat, spuse ea în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji. M-a legat de pat. Mi-a luat hainele. L-am implorat să nu o facă. Era prietenul meu. S-a costumat. Arăta oribil. Mai era şi o cameră de filmat, iar el poza şi mi-a spus că am fost o fată rea. Şi ochii, era ceva în neregulă cu ochii lui. Urlam, dar nu mă auzea nimeni. Unde e Rudy?
   - Sunt aici, spuse el cu o voce înecată şi-şi apăsă buzele peste sprânceana ei, peste tâmpla ei. Sunt aici.
   - Mi-a făcut multe. M-a violat, şi a durut aşa de tare. Mi-a spus că sunt o târfă. Cele mai multe femei erau târfe, actriţe care se prefăceau a fi altceva, dar care nu erau decât nişte târfe. Iar cei mai mulţi dintre bărbaţi se foloseau de ele, iar apoi le părăseau. Iar eu eram tot o târfă, şi-mi putea face ce voia el. Şi mi-a făcut, a continuat să mă rănească. Rudy, te-am tot strigat să vii şi să-l opreşti. Opreşte-l!
   - Rudy a venit, îi spuse Eve. Rudy a venit şi l-a oprit.
   - A venit Rudy?
   - Da, te-a auzit şi a venit, şi a avut grijă de tine.
   - S-a oprit. Da, s-a oprit, spuse Piper şi închise ochii la loc. Se auzeau ţipete şi zgomote, şi cineva care striga foarte tare. Striga după mama sa. Altceva nu-mi mai amintesc.
   - În regulă. Te-ai descurcat de minune.
   - Nu o să-i permiţi să se întoarcă, nu-i aşa? întrebă Piper, iar degetele ei se agăţară de ale Evei. Nu ai să-i permiţi să mă găsească, nu-i aşa?
   - Nu, nu am să-i permit să se întoarcă.
   - A pus nişte lucruri pe mine, îşi aminti Piper. Mi-a dat cu un spray pe tot corpul. Îşi muşcă buza. Şi în mine. Iar corpul lui fusese epilat. Nu mai avea niciun fir de păr. Are un tatuaj pe şold.
   Asta era o noutate, medita Eve. În filmuleţele pe care le analizase ea nu se vedea niciun tatuaj pe corpul lui.
   - Îţi mai aminteşti cum arăta?
   - Scria „Dragostea mea adevărată”. Mi l-a arătat, a ţinut morţiş să mă uit la el. A spus că era nou, permanent, nu era temporar. Pentru că se plictisise să fie temporar pentru toţi cei pe care îi iubea. Iar eu plângeam şi-i spuneam că nu l-am rănit niciodată. Şi atunci a plâns şi el. A spus că ştia, şi-i părea rău. Dar nu ştia ce altceva să facă.
   - Altceva îţi mai aminteşti?
   - A spus că eu am să-l iubesc mereu, pentru că va fi ultimul meu iubit. Şi că el îşi va aminti mereu de mine, pentru că eu fusesem prietena lui.
   Ochii lui Piper nu mai erau deloc sticloşi. Acum păreau doar obosiţi.
   - Avea de gând să mă omoare. Nu mai era Simon, doamnă locotenent. Nu-l cunoşteam pe omul care mi-a făcut asta. S-a transformat în altcineva, în camera aceea. Şi cred că s-a speriat şi el la fel de tare ca şi mine.
   - Acum nu mai trebuie să-ţi fie frică. Îţi promit.
   Eve se dădu înapoi şi se uită la Rudy.
   - Hai să ieşim un minut şi să-l lăsăm pe domnul doctor să o examineze pe sora ta.
   - Mă întorc imediat, spuse Rudy şi sărută încheieturile lui Piper. O să fiu de partea cealaltă a uşii. Nu vreau să o las singură, îi spuse el Evei de îndată ce uşa se închise în urma lor.
   - O să aibă nevoie să stea de vorbă cu cineva.
   - A vorbit destul. Şi-a spus totul, pentru numele lui Dumnezeu...
   - O să aibă nevoie de ajutor psihologic, îl întrerupse Eve. O să aibă nevoie de tratament. Dacă o duci undeva departe, nu o să o ajute cu nimic să revină la lumea reală. Acum câteva zile, i-am dat o carte de vizită, o carte de-a mea de vizită, cu un alt nume pe spate şi un număr de telefon. Contacteaz-o pe doamna doctor Mira, Rudy. Las-o să o ajute pe sora ta.
   Rudy deschise gura să vorbească, apoi o închise la loc, şi părea că face un efort ca să rămână calm.
   - Te-ai purtat foarte frumos cu Piper, adineaori, doamnă locotenent. Foarte blând Şi când am auzit-o povestind ce i s-a întâmplat, am înţeles de ce nu te-ai purtat nici frumos, nici blând cu mine, atunci când ai crezut că eu eram cel responsabil de... ceea ce li s-a întâmplat celorlalţi. Îţi sunt recunoscător pentru asta.
   - Îmi poţi fi recunoscător atunci când îl voi aresta.
   Eve se dădu pe spate, pe tocuri.
   - Îl cunoşti destul de bine pe individ, aşa-i?
   - Credeam că-l cunosc.
   - Unde s-ar putea duce? În vreun loc anume, la cineva anume?
   - În mod normal, aş fi spus că ar veni la mine sau la Piper. Petreceam foarte mult timp împreună, şi profesional, şi personal.
   Rudy închise ochii şi continuă:
   - Ceea ce explică cum a făcut rost de listele de perechi potrivite. Nu ar fi fost luat la întrebări de nimeni din cadrul companiei. Dacă v-aş fi spus acest amănunt, dacă v-aş fi deschis toate uşile, în loc să încerc să mă feresc, pe mine şi afacerea mea, poate că aş fi putut opri toate astea.
   - Deschide-le acum. Povesteşte-mi despre el, despre mama lui.
   - Mama lui s-a autoexterminat. Nu ştiu dacă mai cunoaşte careva acest amănunt, în afară de mine.
   Rudy se ciupi, din reflex, de rădăcina nasului, apoi continuă:
   - A cedat, într-o noapte, şi mi-a povestit totul. Era o femeie cu probleme, instabilă din punct de vedere mental. El dădea vina pe tatăl lui. Au divorţat când Simon era copil, iar mama lui nu şi-a revenit niciodată. Era sigură că bărbatul ei se va întoarce într-o bună zi.
   - Dragostea ei adevărată?
   - O, Doamne!
   De data asta, Rudy îşi acoperi faţa.
   - Da, da, presupun că da. Era actriţă, nu prea avea cine ştie ce succes, dar Simon era de părere că era nemaipomenită, uluitoare. O venera. Dar de multe ori îl dezechilibra felul ei de a se purta. Câteodată cădea în câte o depresie şi atunci apăreau bărbaţii. Se folosea de bărbaţi ca să-şi alunge stările rele. Iar el era, în general, un tip foarte tolerant, dar la capitolul ăsta era foarte îngust la minte. Ea era mama lui, şi nu avea niciun drept să se dăruiască din punct de vedere sexual. Mi-a vorbit o singură dată despre chestia asta, la puţin timp după moartea ei, când era plin de suferinţă. Se spânzurase. O găsise în dimineaţa de Crăciun.

       - Se potriveşte perfect.
    Peabody stătea ţeapănă în scaunul pasagerului, în timp ce Eve se lupta cu traficul.
   - Este complexat din pricina mamei, şi de fiecare dată când alege câte o victimă vrea să o înlocuiască, să o pedepsească, să o iubească. Cei doi bărbaţi îl reprezintă fie pe tatăl său, fie propria sa înclinaţie sexuală.
   - Mulţumesc pentru comunicat, spuse Eve pe un ton sec, apoi lovi volanul cu podul palmei, căci era iarăşi înconjurată din toate părţile de maşini. Nenorocitul ăsta de Crăciun! Nu-i de mirare că în decembrie înfloresc afacerile spitalelor şi instituţiilor de boli mentale.
   - Dar e Crăciunul, Eve.
   - Ştiu şi eu ce zi e, la dracu’! izbucni Eve şi trase manetele în poziţie verticală, luă un viraj scurt la stânga şi trecu peste capotele maşinilor oprite.
   - Aa, maxibuzul.
   - Văd şi eu, spuse Eve şi trecu milimetric pe lângă autobuz.
   - Taxiul ăla Rapid o să...
   Peabody se încordă şi închise ochii în timp ce taxiul, care era evident în aceeaşi stare de spirit ca şi Eve, ţâşni în sus din coloana de vehicule.
   Eve înjură, derapă, jupui nişte tampoane şi puse sirena în funcţiune, la maximum.
   - Opreşte, proasta dracului, exclamă ea şi frână vehiculul până veni în bot, în timp ce i se ridică fundul, şi-l abandonă în timp ce încă se mai clătina, jumătate pe stradă, jumătate pe trotuar, în faţa unei mase mari de pietoni enervaţi.
   Eve ieşi din maşină trântind uşa şi păşi ţanţoş către taxi. Şoferul ieşi din taxi trântind uşa şi păşi ţanţoş către Eve. Peabdoy i-ar fi putut spune că, dacă voia să se ia la harţă cu un poliţist, nu-l alesese pe cel mai potrivit.
   Dar, se gândi ea, în timp ce se dădea jos şi-şi făcea loc cu coatele prin mulţime, poate că de asta avea Eve nevoie ca să se simtă mai bine, să tăbăcească fundul unui taximetrist.
   - Am semnalizat. Şi eu am dreptul să mă ridic pe verticală, la fel ca şi tine. Nu aveai nici luminile, nici sirena pornite, nu-i aşa? O să plătească oraşul pentru ăla, nu-i aşa? Voi ăştia, poliţiştii, să ştiţi că nu e strada voastră de acasă. Să ştii că nu o să-mi asum eu să plătesc creditele pentru stricăciunea de aici, surioară.
   - Surioară?
   Peabody se cutremură de-a dreptul când auzi tonul îngheţat al vocii Evei. Pe la spatele Evei, îşi scutură dezaprobator capul, plină de compasiune faţă de şoferul de taxi, şi-şi scoase codul de infracţiuni.
   - Hai să-ţi spun eu ceva, frate! Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te predai, până nu-ţi scriu un proces-verbal pentru că ai atacat un ofiţer de poliţie.
   - Hei, dar eu nu m-am atins nici cu un deget de...
   - Am spus să te predai. Hai să vedem cât de repede te poţi executa.
   - Doamne, dar e doar un tampon zgâriat.
   - Vrei să-ţi mai scriu unul, pentru că opui rezistenţă?
   - Nu, răspunse el cu o voce mârâită, apoi se întoarse cu spatele, îşi depărta picioarele şi-şi puse mâinile pe caroseria taxiului. Nene, e ajunul Crăciunului. Hai să ne dăm pace unul altuia. Ce părere ai?
   - Sunt de părere că ar fi mai bine să ai ceva mai mult respect faţă de poliţişti.
   - Duduie, şi văr-miu e poliţist, la secţia patru-unu.
   Rânjind, Eve îşi smulse insigna din buzunar şi i-o băgă sub nas:
   - Vezi ce scrie aici? Locotenent, nu surioară, nici duduie. L-ai putea întreba pe văr-tu, poliţistul de la secţia patru-unu.
   - Brinkleman, murmură el. Sergent Brinkleman.
   - Spune-i sergentului Brinkleman de la secţia patru unu să ia legătura cu locotenent Dallas, de la departamentul omucideri, de la sediul central, şi să-i spună cum se face că vărul lui e un nenorocit. Şi dacă reuşeşte să-mi explice acest lucru, cât să înţeleg şi eu, n-am să-ţi ridic licenţa şi nici n-am să-ţi fac proces-verbal pentru faptul că ai tăiat calea aeriană a unui vehicul oficial. Ai priceput?
   - Da, am priceput, doamnă locotenent.
   - Şi acum, dispari naibii de aici.
   După ce-şi mancă papara cuvenită, şoferul se sui la loc în maşină, cu coada între picioare, se ghemui în scaun şi aşteptă răbdător să se mai elibereze traficul ca să poată pleca.
   Pentru că sângele îi fierbea în continuare, Eve se întoarse pe călcâie şi vârî un deget chiar sub nasul lui Peabody:
   - Iar tu, dacă mai vrei să călătoreşti astăzi alături de mine, ai face bine să-ţi scoţi băţul ăla din fund.
   - Cu tot respectul, locotenent, nu ştiam să am vreun obiect străin în acea regiune a corpului.
   - Nu apreciez în acest moment tentativa ta de a face glume, ofiţer Peabody. Dacă eşti nemulţumită de poziţia ta de ajutor al meu, poţi cere să primeşti altă poziţie.
   Lui Peabdoy i se puse un nod în gât.
   - Nu vreau să primesc altă poziţie. Nu sunt nemulţumită de poziţia mea, să trăiţi!
   Eve se abţinu din greu să nu scoată un ţipăt, apoi se roti ca un pivot şi se aruncă în traficul de pietoni, căpătă câteva vânătăi şi comentarii răutăcioase, apoi se aruncă înapoi:
   - Ţine-o tot aşa. Continuă să foloseşti tonul ăsta de academie militară cu mine, şi ne luăm la harţă.
   - Tocmai m-ai ameninţat că mă dai afară.
   - Nu-i adevărat. Ţi-am oferit şansa să primeşti altă poziţie.
   Vocea lui Peabody începu să tremure, aşa că, îşi înghiţi cuvintele. În schimb spuse:
   - Am fost de părere, şi încă mai sunt de părere, că ai întrecut limita aseară, în legătură cu relaţia mea cu Charles Monroe.
   - Da, ai fost foarte răspicată în această privinţă.
   - Nu a fost deloc corect, din partea ofiţerului meu superior, să-mi critice alegerea mea în ce priveşte escorta. Era o problemă personală şi...
   - Da, la dracu’, era o problemă personală.
   Ochii Evei se întunecară, dar nu din pricina furiei, remarcă Peabody şocată. Eve se simţea jignită.
   - Aseară nu ţi-am vorbit din poziţia de ofiţer superior. Nu am considerat niciun moment că mă adresez ajutorului meu. Credeam că vorbesc cu o prietenă.
   Peabody simţi ruşinea care o făcu să roşească până în vârful urechilor.
   - Dallas...
   - O prietenă, continuă Eve să bolborosească, căreia i se scurgeau ochii după un prostituat autorizat. Un prostituat licenţiat, suspect într-o crimă a cărei investigaţie este încă în curs de desfăşurare.
   - Dar Charles...
   - Era în josul listei, izbucni Eve, dar se afla pe listă, căci se nimerise perechea potrivită a uneia dintre victime şi a uneia dintre persoanele atacate.
   - Dar nu ai crezut niciun moment că Charles ar putea fi criminalul.
   - Nu. Am crezut că era Rudy şi m-am înşelat. M-aş fi putut înşela şi în ceea ce-l priveşte pe Charles Monroe.
   Iar gândul la această posibilitate i se înfipse direct în inimă.
   - Du vehiculul înapoi la sediul central, continuă ea. Informează-i pe căpitanul Feeney şi pe comandantul Whitney cu privire la ultimele noutăţi care privesc cazul nostru. Spune-le că eu rămân pe teren.
   - Dar...
   - Du nenorocitul de vehicul la sediul central, când îţi spun, izbucni Eve. Ăsta e un ordin de la un ofiţer superior către ajutorul său.
   Se întoarse şi îşi croi drum prin mulţime. De data asta nu se mai întoarse.
   - Of, la dracu’, exclamă Peabody şi se lăsă să alunece de pe capota maşinii, ignorând claxoanele supărate sau muzica insidioasă şi dată la maximum, care se revărsa din faţa magazinului de pe cealaltă parte a trotuarului supraaglomerat.
   - Peabody, eşti o idioată, comentă ea.
   Îşi trase nasul şi băgă mâna în buzunar după batistă, dar îşi aminti că i-o dăduse Evei şi nu o mai primise înapoi de la ea. Îşi şterse nasul cu dosul palmei, apoi se urcă în maşină şi se pregăti să îndeplinească ordinele.

      Până să ajungă la colţul Străzii Patruzeci şi unu, Eve se calmase deja îndeajuns cât să-şi dea seama că nu avea de gând să mai meargă pe jos încă 30 de blocuri, până la laborator, ca să se ia de Dickie.
   O singură privire către populaţia îngrămădită în glisoarele pentru persoane care treceau pe deasupra fu de ajuns ca să-şi dea seama că nu era pregătită să o ia nici pe acolo.
   Un nou val de pietoni năvăli din spatele ei şi o mai purtă jumătate de cvartal, înainte să apuce să sape şi să-şi croiască drum prin mulţime. Se înecă din pricina aburului care ieşea de la o tarabă glisantă care desfăşura o afacere prosperă cu câmăciori de soia la grătar, îşi şterse lacrimile care-i ţâşniseră cu această ocazie şi băgă mâna în buzunar, după insignă.
   Îşi făcu loc cu unghiile până la bordură şi-şi riscă viaţa sau pierderea unei mâini sau a vreunui picior, păşind drept în calea unui taxi care se apropia, apoi îşi trânti insigna de poliţist direct pe parbriz.
   Se urcă şi încercă să-şi alunge stresul ultimelor minute frecându-şi faţa, apoi îşi lăsă mâinile în poală şi întâlni ochii trişti ai şoferului, în oglindă.
   Îl recunoscu pe vărul detectivului Brinkleman, de la secţia patru-unu, şi scoase un hohot scurt de râs:
   - Era de aşteptat, nu-i aşa?
   - A fost o zi de rahat, ce mai, murmură el.
   - Urăsc Crăciunul.
   - Nici mie nu-mi mai place foarte tare.
   - Lasă-mă la 18. De acolo o iau pe jos.
   - Se ajunge mai repede pe jos.
   Eve se mai uită o dată la trotuarul înţesat de oameni.
   - Calc-o, şi dă-i înainte. Mă ocup eu de cei de la Trafic, dacă eşti luat la ochi.
   - Tu eşti şefa, locotenent.
   Şoferul demară ca un fulger, iar Eve închise ochii şi-şi dădu seama că durerea de cap care îi bătea în tâmple nu avea de gând să elibereze incinta, dacă nu primea un ghiont de la un medicament.
   - O să ai necazuri din pricina tamponului ăla? îl întrebă ea.
   - La felul în care sunt forţate vehiculele astea? Neah, răspunse el şi luă curba spre 18. Nu trebuia să dau dovadă de aşa mare lipsă de respect, doamnă locotenent. Dar traficul ăsta de sărbători te poate transforma într-o persoană foarte rea.
   - Aşa e.
   Eve băgă mâna în buzunar, scoase creditele, le strecură prin fantă şi spuse:
   - Atunci suntem chit.
   - Vă sunt recunoscător. Oricum, vă urez un Crăciun bizar de fericit!
   Râsul Evei se destinse în timp ce păşea afară din maşină.
   - La fel şi ţie.
   Nu prea erau pietoni în zona aceea, în care erau mai multe laboratoare criminalistice, morgi şi secţii de arestare. Nu prea avea nimeni ce să cumpere de acolo, reflectă Eve în timp ce sprintă pe ultima bucată de drum, cam jumătate de bloc.
   Intră în clădirea mare şi urâtă de oţel, care reprezenta viziunea unui arhitect tâmpit despre economia avansată tehnologic, traversă holul impersonal şi trecu prin bolta cu sistem de securitate.
   Droidul de serviciu încuviinţă din cap, atunci când ea îşi trânti palma pe platou, îşi recită rangul, numele, codul şi destinaţia. Primi acordul, luă glisorul în jos şi se încruntă când observă că toate holurile şi birourile erau goale. Era abia după-amiază, pe la mijloc, la mijloc de săptămână, îşi spuse Eve în sinea ei. Unde naiba plecase toată lumea?
   Primi acordul să intre în laborator. Şi acolo descoperi o ditamai petrecerea care era în toi.
   Muzica zbiera peste nişte hohote asurzitoare de râs. Cineva îi îndesă în mână o cană în care clipocea un lichid verde şi ciudat. Pe undeva pe-aproape dansa o femeie care nu purta decât un halat de laborator şi nişte micro-ochelari. Eve reuşi să o tragă de mâneca hainei şi să o învârtă cu faţa spre ea.
   - Unde-i Dickie?
   - Aa, pe undeva pe-aici. Trebuie să-mi mai fac rost de un rând.
   - Ia-o pe asta, îi spuse Eve şi-i îndesă cana în mână, apoi începu să-şi facă loc printre corpuri şi aparatură.
   Îl văzu pe Dickie, care stătea pe o masă pentru probe, cu o mână băgată bine pe sub fusta unei tehniciene, beată criţă.
   Cel puţin aşa presupuse Eve, că tehniciană respectivă era beată. Altfel cum ar fi putut permite să i se strecoare printre picioare degetele alea ca nişte păianjeni?
   - Hei, Dallas, bine ai venit la petrecere. Nu e aşa stilată ca mica ta reuniune, dar facem ce putem.
   - Unde naiba sunt rapoartele mele? Unde sunt rezultatele mele? Ce dracu’ se întâmplă aici?
   - Hei, Eve, e Crăciunul. Potoleşte-te!
   Mâna Evei izbucni afară din buzunar, îl apucă de pieptul cămăşii şi-l trase de pe masă dintr-o mişcare.
   - Am patru cadavre şi o femeie în spital. Să nu care cumva să-mi spui să mă potolesc, nenorocit saşiu ce eşti. Vreau rezultatele testelor mele!
   - În ajunul Crăciunului, laboratorul se închide la ora două fix, îi spuse el şi încercă să-i dea mâna la o parte, dar nu reuşi să o clintească din loc. Oficial, continuă el. Acum e trecut de ora trei, deşteapto!
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ăla umblă undeva pe-acolo. Nu ai văzut ce le-a făcut oamenilor ălora? Vrei să-ţi arăt şi nenorocitele de filmuleţe, pe care le-a făcut în timp ce-i omora? Vrei să te trezeşti mâine-dimineaţă şi să descoperi că a mai comis o crimă, pentru că tu nu ţi-ai putut face treaba? Îţi mai alunecă gâscă de Crăciun pe gât, la gândul ăsta?
   - La naiba, Dallas! Oricum nu am aflat aproape nimic nou. Dă-mi drumul!
   După ce-l eliberă din strânsoare, Dickie îşi netezi cămaşa cu o demnitate surprinzătoare.
   - O să mergem în celălalt laborator să ne uităm, adăugă el. Nu are niciun rost să stricăm cheful tuturor.
   Se strecură prin mulţime şi descuie uşa unei camere alăturate.
   - Dumnezeule, Feinstein, nu te poţi apuca să i-o tragi tocmai aici. Du-o în magazie, ca toată lumea.
   Eve îşi apăsă degetele peste ochi, în timp ce doi tineri preocupaţi de cuplare se desprinseră unul de altul şi se împrăştiară să-şi culeagă hainele aruncate peste tot. Oare înnebunea toată lumea în perioada asta? se întrebă Eve cât timp cei doi ţâşniră afară din încăpere chicotind ca doi zărghiţi.
   - Am preparat o băutură dată dracului, îi explică Dickie. Am pus numai chestii legale, dar e un amestec din care ies adevărate amestecături. Se trânti în fotoliul din faţa computerului şi comandă dosarul.
   - De data asta i-am găsit amprentele, dar ştiai deja. Nu există nicio îndoială asupra identităţii. La locul faptei s-au găsit urme din acelaşi dezinfectant. Produsele de înfrumuseţare se potrivesc cu cele folosite în cazul celorlalte victime. Costumul şi celelalte rahaturi pe care le-ai trimis conţin aceleaşi fibre pe care le-am identificat deja. L-ai bunghit pe tip, Dallas. Dacă ajung toate astea la tribunal, s-a prăjit.
   - Şi cu examinarea criminalistică cum a rămas? Am nevoie de ceva ca să-l găsesc, Dickie.
   - Din examinarea criminalistică nu a reieşit ni mic neobişnuit, în afara lucrurilor care se găsesc de regulă. Sau te referi la cea privind lucrurile lui? N-a ieşit mare lucru. Tipul ăsta e un fanatic al curăţeniei. Totul a fost curăţat şi frecat, şi aspirat. Dar mai erau acolo şi nişte fibre - aceleaşi cu costumul, câteva fire de păr care se potrivesc cu cele găsite în cazul celorlalte crime, şi barba pe care a lăsat-o la locul faptei, seara trecută. Dacă îl prinzi, adu-l aici, că am destule probe ca să-i închidem uşa de la cuşcă. Asta e tot ce am să-ţi spun.
   - În regulă. Vreau să trimiţi informaţiile astea către aparatul meu de la sediul central. Şi o copie lui Feeney.
   Şi, din moment ce amândoi ştiau că făcuse deja acest lucru, Dickie se mulţumi să ridice dintr-un umăr.
   - Îmi cer scuze că te-am întrerupt de la jocuri şi distracţie.
   - Oricum o să se închidă oraşul peste o oră sau două, Dallas. Oamenii au nevoie de vacanţă. Au dreptul la ea.
   - Da. Ştiu eu o femeie care-şi va petrece vacanţa în patul de spital. Şi ea are drepturi.
   Eve ieşi afară şi lăsă aerul rece să-i răcorească capul, dorindu-şi să-i fi cerut lui Dickie ceva destul de puternic, ca să nu-i mai bubuie capul. Îşi dădu seama că se întuneca deja. Urmau nopţile lungi, luna întunecată a lui decembrie, când lumina zilei abia apărea, că se şi ducea.
   Îşi scoase video telefonul şi sună acasă.
   - Lucrezi, spuse ea când Roarke răspunse de la linia sa privată şi lăsă să se vadă lumina laserului de la faxul din spatele lui, care scuipa raze de lumină.
   - Încă un pic.
   - Mai am şi eu câteva lucruri de făcut. Nu cred să ajung acasă mai devreme de câteva ore.
   Roarke citi pe chipul ei semnele durerii de cap.
   - Unde te duci?
   - Vreau să reiau cercetările în apartamentul lui Simon. Nu am făcut o cercetare sistematică, eu însămi. Poate că echipa a scăpat vreun amănunt. Trebuie să mă uit, Roarke.
   - Ştiu.
   - Uite, am trimis-o pe Peabody cu maşina mea. Poţi trimite o maşină sau ceva, la locaţia respectivă?
   - Sigur că da.
   - Mulţumesc. Te mai sun când termin şi îţi spun când ajung acasă.
   - Fă ce ştii că trebuie să faci, Eve, dar ai grijă să iei un medicament ca să alini durerea de cap.
   Eve schiţă un zâmbet.
   - Nu am niciunul. O să bem mult vin când vin acasă, bine? Şi o să facem dragoste ca nişte animale.
   - Ei bine, plănuisem o seară liniştită şi o partidă de şah pe trei nivele, dar dacă asta îţi doreşti să facem...
   Fusese al naibii de bine să râdă din tot sufletul, reflectă Eve în timp ce termina transmisiunea.
   Aşa că nu ar fi trebuit să o mire faptul că, în faţa blocului lui Simon, o aştepta nu numai maşina, dar şi Roarke.
   - Ai fi putut să o trimiţi cu un droid, îi spuse ea.
   - Chiar credeai că aş face aşa ceva?
   - Nu, răspunse ea şi-şi dădu părul la o parte cu o mână. Şi nu cred nici că o să fii de acord să aştepţi în maşină până termin eu acolo.
   - Vezi ce bine ne cunoaştem noi, unul pe altul?
   Roarke băgă mâna în buzunarul imens al pardesiului său superb şi scoase o cutiuţă mică, emailată, din care scoase o pastilă mititică şi albastră.
   - Gura mare, adăugă el.
   Eve se încruntă şi îşi încleşta buzele într-o linie îndârjită, la vederea căreia Roarke se mulţumi să ridice dintr-o sprânceană:
   - E doar un remediu anti-cefalee, Eve. Ai să gândeşti mai bine fără durerea de cap.
   - Fără şiretlicuri?
   - Niciunul. Gura mare!
   Îi ţinu bărbia în mâini, după ce deschise gura, şi o închise tot cu mâna, după ce îi plasă pastila pe limbă.
   - Înghite. Ce fetiţă cuminte!
   - Să mă pupi.
   - Draga mea, toată ziua numai la asta m-am gândit. Şi-am adus trusa de teren de rezervă.
   - Ei bine, măcar unul dintre noi are mintea limpede. Mulţumesc, spuse ea când Roarke scoase trusa din maşină. L-am prins la rece, adăugă ea când porniră spre clădire. Probe fizice, martori oculari, motivul, ocazia, felul în care a acţionat.
   - Mai poţi adăuga şi faptul că trusa cu produse de înfrumuseţare pe care a lăsat-o în urma lui, în apartamentul lui Piper Hoffman, e unică. A fost făcută la comanda lui.
   Roarke puse o mâna pe gâtul Evei şi, masă uşor, ca să ajute blocatorul să-şi facă efectul.
   - Compania mea oferă această opţiune cosmeticienilor profesionişti, adăugă el.
   - Minunat. Acum nu mai trebuie decât să-l găsesc.
   - Nu s-a cazat la niciun hotel, spuse Roarke.
   Apoi zâmbi către Eve şi continuă:
   - McNab a fost foarte ocupat. Niciun hotel, şi niciun apartament privat - cel puţin niciunul dintre cele la care ar putea avea acces într-o zi în care nimeni nu vrea să meargă la muncă.
   - Mie-mi spui? Am dat peste o adevărată orgie, la laborator.
   - Şi noi nu am fost invitaţi. E revoltător.
   - Am senzaţia că cei invitaţi s-au putut bucura şi de ocazia rară de a-l vedea pe Dickhead complet dezbrăcat.
   Eve scoase codul şi trecu de sigiliul poliţiei şi de încuietoarea de la apartamentul 35.
   - Aşa ceva chiar că nu-mi doresc de Crăciun. Dacă vrei să intri, trebuie să te izolezi.
   Roarke privi tubul şi oftă din toţi rărunchii.
   - Nu puteţi şi voi să folosiţi ceva cu o mireasmă ceva mai îmbietoare? întrebă el retoric, însă îşi pulveriza şi pe mâini, şi pe pantofi, apoi o aşteptă pe Eve până când făcu şi ea acelaşi lucru.
   - Porneşte înregistrarea. Locotenent Dallas, Eve, intră în locuinţa privată a suspectului Simon, pe 24 decembrie, la 16:12. Ofiţerul care se ocupă de an chetă este însoţit de Roarke, civil, în calitate de ajutor.
   Eve intră, ordonă să se aprindă luminile, apoi rămase în picioare şi studie, pur şi simplu, încăperea. Acum nu mai era la fel de bine pusă la punct. Echipa de curăţători criminalişti îşi făcuse treaba şi lăsase un luciu fin pe toate suprafeţele, tot căutând amprente şi încercând să găsească probe. Criminaliştii trăseseră mobila de la locul ei, desfăcuseră căptuşeala pernelor şi îndepărtaseră operele de artă de pe pereţi, video telefonul fusese deconectat, iar aparatul fusese luat cu totul.
   - Şi dacă tot eşti aici, îi spuse ea lui Roarke, uită-te şi tu în jur. Cheamă-mă, dacă îţi atrage ceva atenţia în mod deosebit. Mă duc în dormitor.
   Abia îşi începuse treaba în dulap, când intră Roarke în cameră, ţinând un disc între degetul mare şi arătător.
   - Asta îmi atrage atenţia în mod deosebit, doamnă locotenent.
   - Unde naiba l-ai găsit? Criminaliştii ar fi trebuit să ia toate discurile de aici, drept probe.
   - Ajutor de sărbători, n-ai ce-i face. Era ascuns într-o ramă a unei holograme - presupun că femeia din imagine era mama lui. Părea genul de ascunzătoare sentimentală.
   - Nu am pe ce-l rula. Au luat toate aparatele electronice. Va trebui să mă duc să...
   Eve se întrerupse, în timp ce Roarke scoase o cutie neagră şi îngustă din buzunar, roti capacul, îl deschise şi scoase la iveală un ecran micuţ.
   - O nouă jucărie, spuse el în timp ce Eve se uita încruntată la el. Nu am reuşit să îndepărtăm toate neajunsurile ca să-l scoatem pe piaţă de Crăciun, continuă el. O să fie gata de vânzare până de Ziua Preşedintelui.
   - Şi e bun? Nu vreau să se strice discul.
   - Aparatul ăsta l-am refăcut eu, personal. E o mică bijuterie.
   Roarke strecură discul printr-o fantă în aparat şi mai ridică o dată din sprânceană:
   - Să-i dau drumul? întrebă el.
   - Da, hai să vedem ce-am găsit.

20.

   Era un jurnal intim, dezlânat şi cam patetic.
   Un an din viaţa unui om, din momentul în care viaţa aceea se spulberă în mii de bucăţi şi începe să se de râpă, din interior.
   Eve presupuse că Mira l-ar fi numit ţipăt după ajutor.
   Făcuse mai mult de zece referiri la mama sa. Dragostea sa adevărată, pe care o canonizase întruna din înregistrări, pentru ca în următoarea să o denigreze.
   Era o sfântă. Era o târfă.
   Singurul lucru de care Eve era sigură era acela că fusese o povară pentru el, una de care Simon nu reuşise niciodată să scape şi pe care nu o înţelesese niciodată.
   Cu ocazia fiecărui Crăciun, aşezase încă o dată în cutie şi împachetase brăţara din aur pe care o cumpărase pentru soţul ei, pe care erau gravate cuvintele „Dragostea mea adevărată", şi o aşezase sub brad, pentru bărbatul care o părăsise, pe ea şi pe băieţelul ei. Şi cu ocazia fiecărui Crăciun, îi spusese băiatului că tatăl său urma să se întoarcă chiar în acea dimineaţă.
   Mult timp, el chiar o crezuse. Şi, pentru şi mai mult timp, o lăsase şi pe ea să creadă.
   Apoi, în ajunul Crăciunului din anul anterior, sătul până peste cap, revoltat din pricina bărbatului căruia mama îi permisese să o folosească, spărsese cutia şi îi distrusese iluzia.
   Iar ea se spânzurase cu ghirlanda pe care fiul ei o înfăşurase în jurul bradului.
   - Nu e genul de poveste veselă, de sezon, murmură Roarke. Sărman nenorocit.
   - O copilărie mizerabilă nu e o scuză destul de bună ca să violezi şi să ucizi.
   - Aşa e. Dar e un punct de pornire. Creştem după voia noastră, Eve, şi fiecare alegere ne duce către următoarea.
   - Şi suntem responsabili pentru alegerile pe care le facem.
   Eve ridică o pungă pentru probe şi o deschise. După un moment, Roarke scoase discul din aparat şi îl lăsă să cadă în pungă.
   Eve îşi scoase comunicatorul şi îl sună pe McNab.
   - Nu-i nicio urmă în vizuina lui, Dallas. Am dat de tatăl lui. A fost relocat pe staţia Nexus, acum vreo treizeci de ani. Are o altă nevastă, doi copii şi nepoţi. Dacă vrei, am datele lui de contact.
   - Ce rost are? murmură ea. Am un jurnal video, găsit în apartamentul lui Simon. Nu l-au găsit nici tehnicienii care s-au prezentat la faţa locului, nici criminaliştii. Am să-l trimit la Departamentul pentru Investigaţii Electronice. Du-te tu şi bagă-l la dosar, McNab, bine? Şi apoi eşti liber. Transmite-i şi lui Peabody acelaşi status. Cât timp suspectul este încă în libertate, trebuie să rămâneţi amândoi pregătiţi să vă prezentaţi oricând la datorie.
   - Confirmat. Hei, tot trebuie să scoată capul la iveală la un moment dat, Dallas. Şi atunci, îl prindem.
   - Aşa e. Du-te şi agaţă-ţi ciorăpeii de şemineu, McNab. Şi să sperăm că vom primi cu toţii ce ne dorim, de Crăciun. Dallas, încheiat transmisiunea.
   Roarke o privi cum băgă comunicatorul la locul lui, în buzunar.
   - Eşti prea aspră cu tine însăţi, Eve.
   - O să trebuiască să acţioneze în noaptea asta. O să fie nevoit să acţioneze. Şi e singurul care ştie unde o să meargă. Şi pe cine are să omoare, spuse ea şi se întoarse înapoi la dulap. Hainele îi sunt organizate - după culoare şi după material. E mai obsedat de chestia asta chiar mai tare decât tine.
   - Nu văd de ce trebuie să fii obsedat ca să îţi aranjezi garderoba.
   - Da, mai ales când ai două sute de cămăşi negre din mătase. Doar nu vrei să apuci una greşită şi să faci vreo gafă în materie de modă şi stil.
   - Să înţeleg prin asta că nu mi-ai cumpărat o cămaşă neagră de mătase, pentru Crăciun?
   Eve îi aruncă o privire peste umăr şi se strâmbă la el.
   - Am cam dat-o în bară la capitolul cumpărăturilor pentru Crăciun. Nu am priceput cum stă treaba, până nu mi-a explicat Feeney că pentru consoartă trebuie să cumperi cu mormanul. Eu am luat o singură chestie.
   Roarke îşi înfipse limba în obraz.
   - Şi îmi dai şi mie un indiciu?
   - Nu, te pricepi prea bine la puzzle-uri, spuse ea şi-şi îndreptă atenţia înapoi către dulap. Aşa că rezolvă puzzle-ul ăsta. Avem aici cămăşi şi pantaloni, de la alb, crem, până la culoarea asta, cum s-o fi numind ea.
   - Aş spune că e petit-gris.
   - Cum vrei tu. Apoi merg înspre albastru şi verde. Agăţate toate în ordine. Şi acum e o pauză, apoi trece la marouri, griuri şi negre. Ce culoare crezi că lipseşte?
   - Cel mai la îndemână răspuns e roşu.
   - Corect. Nu e nimic roşu aici. Poate că poartă roşu numai la ocazii speciale. Avea un costum de rezervă, pe care l-a luat cu el. Alt amănunt pe care criminaliştii nu l-au observat. Şi restul articolelor. Şase gâşte şi ce mai era. Le-a luat şi pe alea. O să fie gata de spectacol. Dar unde le-a ascuns pe toate? Unde le ţine ascunse, şi unde se ascunde el?
   Eve dădu roată camerei.
   - Nu are cum să se întoarcă aici. Ştie asta. A riscat să se întoarcă pentru că trebuia să-şi termine treaba, şi nu o poate termina fără unelte, costum şi restul recuzitei. Dar e prea deştept, şi prea organizat, şi prea analitic, ca să nu aibă şi undeva unde să le ducă.
   - Toată viaţa lui era aici, cu mama lui şi cu amintirile lui, sublinie Roarke. Şi mai era la locul de muncă.
   Eve îşi dădu seama şi închise ochii:
   - Dumnezeule, s-a dus înapoi în clădire. E în clădirea aia.
   - Atunci hai să-l găsim.

        Era un trafic infernal, iar străzile erau acoperite, ici şi colo, cu o pojghiţă subţire de gheaţă, în schimb afluxul de pietoni se redusese acum la o mână de oameni.
   Oamenii mergeau grăbiţi pe trotuare, către casă şi familie sau către prieteni. Cei câţiva, care erau disperaţi să mai găsească un cadou în al treisprezecelea ceas, hălăduiau prin cele câteva magazine care mai rămăseseră deschise.
   Luminile de pe străzi clipeau şi formau mici insuliţe de lumină rece. Eve privi o reclamă animată care prezenta un Moş Crăciun în sania sa, care ura tuturor sărbători fericite.
   Şi începu o ploaie îngheţată.
   Perfect.
   Când Roarke trase maşina lângă bordură, Eve ieşi repede, introduse supra-codul său, apoi ezită. După un moment scurt de lupte interne, se aplecă şi scoase o armă din tocul de la gleznă.
   - Ia tu arma mea de rezervă. Pentru orice eventualitate.
   Intrară în lumina camerelor de supraveghere, la adăpost de vremea rece de afară.
   - Toată ziua s-au perindat oameni prin salon, prin magazine şi prin sălile de sănătate. El are nevoie de linişte. Probabil că mai sunt birouri goale, şi am putea verifica, ca să nu mai pierdem timpul, dar am senzaţia că foloseşte apartamentul lui Piper. Ştie că e în spital, şi mai ştie şi că Rudy nu ar pleca de la căpătâiul ei, nici măcar cât să dea o fugă până aici. Ar fi liniştit şi în siguranţă. Nici poliţiştii nu mai au de ce să vină înapoi aici, odată ce locul a fost examinat de echipa criminalistică.
   Eve înghionti butoanele de control ale liftului, apoi înjură.
   - E oprit.
   - Doriţi să le activez pentru dumneavoastră, doamnă locotenent?
   - Nu mai face pe deşteptul.
   - Presupun că ăsta e un fel de „da”.
   Roarke puse arma deoparte şi scoase o cutiuţă de unelte.
   - O să dureze numai un minut.
   Scoase placa cu comenzile de control şi trecu rapid nişte chei peste placa de bază, cu degetele sale rapide şi dibace. Urmă un zumzăit în surdină, apoi începură să clipească luminile de deasupra uşilor.
   - Foarte bine lucrat... pentru un om de afaceri.
   - Mulţumesc, răspunse Roarke, apoi făcu un gest cu mâna şi o urmă în maşinărie. Apartamentul familiei Hoffman, adăugă el.
   „Ne cerem scuze. Etajul respectiv poate fi accesat numai cu un cod de intrare sau de acces.”
   Eve îşi arătă dinţii şi începu iarăşi să caute supra-codul ei de acces, dar Roarke deconectase deja butoanele de control:
   - Tot aia e, spuse el şi suprascrise fără probleme codul de blocare.
   Liftul se ridică uşurel, rapid şi în linişte. Când începu să încetinească, Eve îşi schimbă poziţia, aşezându-se între Roarke şi uşa liftului.
   Roarke strânse din ochi în spatele ei şi aşteptă. Când se deschiseră uşile, o dădu la o parte, ţâşni afară din lift şi dădu roată holului de la intrare, cu arma ţintită.
   - Să nu mai faci niciodată aşa ceva, îi spuse ea printre dinţi, sărind din lift ca să-i acopere spatele.
   - Să nu te mai foloseşti niciodată drept scut pentru mine. Cred că aici e curat. Eşti gata să trecem de uşă?
   Eve încă tremura din pricina mâniei. Încă ceva ce urma să rezolve mai târziu, decise ea.
   - Eu stau jos, murmură ea descuind uşa. Aşa îmi place.
   - Foarte bine. Atunci la trei. Unu, doi.
   Loviră uşa, uşor, ca într-un program pentru antrenamente.
   Înăuntru luminile erau aprinse la maximum, iar sistemul audio fusese pornit şi cânta melodii dansante, de Crăciun. Cu toate că ecranele pentru intimitate fuseseră trase cât se putea de bine, bradul de Crăciun strălucea în dreptul geamului.
   Eve făcu semn cu degetul către stânga. Remarcă câteva mici lucruri pe drumul către dormitor. Toate unsorile şi petele, care ar fi rămas în mod normal în urma criminaliştilor, fuseseră curăţate. Aerul mirosea a flori şi a dezinfectant.
   Deasupra căzii plutea un abur abia perceptibil. Apa era încă fierbinte.
   Dormitorul era pus în ordine, patul era făcut şi toate petele fuseseră curăţate.
   Eve smulse aşternuturile şi trase o înjurătură în barbă.
   - A pus cearşafuri curate. Nenorocitul ăsta a dormit în patul în care a violat-o.
   În timp ce furia îi clocotea undeva, în jurul stomacului,
  Eve deschise uşa dulapului cu o mişcare bruscă. Înăuntru, printre hainele lungi pe care le preferau Rudy şi Piper, erau şi câteva cămăşi şi pantaloni marinăreşti, agăţate în ordine.
   - Se simte ca acasă.
   Se lăsă pe vine şi deschise valiza neagră, subţire şi ordonată, aşezată pe podeaua dulapului.
   - Restul lucrurilor, continuă ea.
   În timp ce inima-i bătea să-i sară din piept, Eve răscoli printre bijuterii, recapitulând numerele şi versurile.
   - Le are pe toate, până la numărul doisprezece - clama asta are doisprezece tipi care bat la tobe.
   - Sunt toate aici, mai puţin numărul cinci. Pe ăla l-a luat cu el.
   Eve se ridică în picioare, apoi continuă:
   - Şi-a făcut, frumos, o baie, s-a relaxat, s-a îmbrăcat cu costumul de Moş, şi-a strâns uneltele şi a ieşit. Şi are de gând să se întoarcă.
   - Aşa că îl aşteptăm.
   Eve ar fi vrut să fie de acord cu el. Mai mult decât era gata să recunoască că dorea să fie ea cea care îl aresta şi să-l privească direct în ochi atunci când ar fi făcut-o. Să ştie că îl înfrânsese, şi acea parte din ea pe care era nevoită să o înfrunte în coşmaruri.
   - Am să anunţ arestarea. Or să apară câţiva haplea, care să fi rămas la datorie şi în seara asta. O să fie nevoie de câţiva oameni în clădire şi alţi câţiva înăuntru. O să dureze în jur de o oră, sau cam aşa, ca să fie totul gata. Şi apoi mergem acasă.
   - Dar nu vrei să laşi asta pe mâna altcuiva, Eve.
   - Nu, nu vreau. Poate chiar de asta trebuie să o fac. În plus - se întoarse către el, reflectând la cuvintele Mirei - am dreptul la viaţa pe care am început să mi-o croiesc. Alături de tine.
   - Atunci dă telefon, spuse el şi întinse mâna să-i atingă obrazul. Şi hai să mergem acasă.

       Peabody îşi termină de completat ultimele hârtii, scoase un oftat prelung şi plin de autocompătimire, apoi îl surprinse cu coada ochiului pe McNab, care stătea în pragul uşii.
   - Ce vrei?
   - Eram în trecere pe aici. Şi-am spus deja că Dallas a zis că suntem liberi.
   - O să fiu liberă după ce îmi termin rapoartele şi le aşez în dosare.
   McNab zâmbi afabil când computerul lui Peabody anunţă că dosarele erau complete.
   - Atunci înseamnă că eşti liberă. Ai vreo întâlnire fierbinte cu domnul Dibăcie?
   - Eşti de-a dreptul ignorant, McNab. Nimeni nu-şi petrece ajunul Crăciunului alături de un tip cu care nu s-a întâlnit decât o dată.
   Şi în plus, îşi spuse ea în gând, Charles fusese deja rezervat altcuiva pentru seara aceea.
   - Familia ta nu e de pe aici, nu-i aşa?
   - Nu.
   Peabody trăgea de timp şi dorea din tot sufletul ca el să plece, aşa că se foia în jurul biroului.
   - Nu ai putut ajunge acasă de Crăciun?
   - Anul ăsta nu.
   - Nici eu. Cazul ăsta mi-a mâncat viaţa socială. Nici eu nu am niciun plan, spuse McNab şi-şi agăţă degetele mari de buzunarele pantalonilor. Ce zici, Peabody, vrei să facem un armistiţiu, aşa, ca un fel de moratoriu de Crăciun?
   - Nu mă lupt cu tine, spuse ea şi se întoarse ca să-şi ia haina din cuier.
   - Pari niţel deprimată.
   - A fost o zi lungă.
   - Ei bine, dacă tot nu ai de gând să-ţi petreci ajunul Crăciunului alături de domnul Dibăcie, ce-ar fi să-l petreci alături de un coleg poliţist? Nu e bine să fii singur în noaptea asta. Îţi fac cinste cu cina şi ceva de băut.
   Peabody rămase cu capul în jos cât timp îşi încheie nasturii de la haină. Ajunul Crăciunului singură sau alături de McNab. Niciuna dintre variante nu suna prea promiţător, dar să rămână singură ar fi fost cea mai rea, decise ea.
   - Nu-mi place de tine de ajuns de mult cât să te las să-mi faci cinste cu cina, spuse ea ridicând privirea, apoi dădu din umeri. Împărţim nota.
   - De acord.
   Nu se aştepta să se distreze, dar după câteva rânduri de „St. Nick Specials”, ajunse la concluzia că nu era nici pe departe nefericită. Puteai petrece măcar câteva ore tot discutând despre cumpărături.
   Mai luă câteva guri din bucăţelele de pui, despre care ştia cu siguranţă că urmau să i se depună direct pe fund. Dieta ei n-avea decât să se ducă dracului.
   - Cum poţi mânca aşa? îl întrebă ea pe McNab, privind cu ură şi invidie la felul în care rădea o felie de pizza cu blat gros şi cu de toate. Cum de nu eşti gras ca un porc? adăugă ea.
   - Metabolismul, răspunse el cu gura plină. La mine arderile au fost întotdeauna iuţi. Vrei şi tu nişte pizza?
   Dar Peabody ştia că nu trebuia să zică da. Se lupta mereu să scape de rotunjimi. Luă totuşi o jumătate de felie şi se lăfăi cu ea.
   - Ai rezolvat lucrurile cu Dallas?
   Peabody înghiţi cu greutate, apoi se uită ţintă la el.
   - Ţi-a vorbit ea despre asta?
   - Hei, sunt detectiv. Observ chestii.
   Cele două rânduri de mai devreme îi dezlegaseră limba.
   - E enervată rău pe mine, spuse ea.
   - Ai greşit cu ceva?
   - Presupun că da. Şi ea la fel, spuse Peabody, în timp ce sprâncenele i se încruntară. Dar eu am greşit mai tare. Şi nici nu ştiu dacă mai pot îndrepta lucrurile.
   - Dacă ai pe cineva care ar merge până-n pânzele albe pentru tine, şi tu o dai în bară, atunci pui lucrurile la punct. În familia mea se urlă, apoi se analizează lucrurile, apoi se cer scuze.
   - Dar asta nu e o familie. McNab izbucni în râs.
   - Ei, pe naiba, nu e, spuse el, apoi zâmbi. Mănânci toate bucăţile alea de pui?
   Peabody simţi cum ceva din suflet i se eliberă. Bărbatul ăsta era o adevărată bătaie de cap, îşi spuse ea în gând, dar când avea dreptate în câte o privinţă, apăi atunci chiar că aşa era.
   - Îţi dau şase bucăţi de pui pentru o felie de pizza.

       Eve făcu un adevărat efort să-şi scoată din minte operaţiunea de supraveghere. Chemase ofiţeri de poliţie competenţi, cu experienţă, şi instalase scanere electronice pe o rază de patru blocuri. Simon avea să fie reperat din clipa în care urma să intre în perimetrul respectiv.
   Nu se putea întreba, nu-şi putea pune problema şi nu se putea gândi unde era, şi ce făcea. Sau dacă urma să mai moară şi altcineva. Nu putea controla aceste lucruri.
   Urma să-l prindă înainte de sfârşitul serii. Avea un caz bine pus la punct, iar el avea să intre în cuşcă. Şi nu avea să mai iasă niciodată de acolo. Trebuia să fie de ajuns.
   - Ai spus ceva de vin.
   - Da, aşa am spus.
   Era mai simplu să zâmbească decât se aştepta. Să ia paharul pe care i-l întindea Roarke era cel mai simplu lucru din lume.
   - Şi despre făcut dragoste ca animalele.
   - Îmi amintesc şi această sugestie.
   Dar fu şi mai simplu să aşeze paharul deoparte şi să sară pe el.

       Peabody rămase în oraş, mult peste ora la care ar fi vrut să se întoarcă acasă, şi se distra mult mai tare decât şi-ar fi imaginat.
   Sigur că toate astea erau probabil rezultatul băuturii, şi nu al companiei, reflectă ea în timp ce se împleticea pe scările care duceau către apartamentul ei.
   Deşi, admise ea, McNab nu se mai comportase ca un dobitoc, ca de obicei.
   Şi acum, că era puţin abţiguită, se gândi că abia aştepta să se înfofolească în halatul ei răpănos, să aprindă luminile în brad şi să se bage în pat, ca să se uite la monitor, la cine ştie ce program siropos de Crăciun. La miezul nopţii avea să-şi sune părinţii, şi aveau să devină cu toţii siropoşi şi sentimentali.
   Până la urmă, avusese parte de un ajun de Crăciun cât de cât plăcut.
   Dădu colţul, în capătul scărilor şi se îndreptă către uşă, fredonând uşurel.
   De după colţ apăru Moş Crăciun, cărându-şi cutia mare şi argintie în braţe, şi o privi ţintă, cu ochi furioşi.
   - Bună, fetiţo! Ai întârziat. Mi-a fost teamă că nu am să mai apuc să-ţi dau cadoul de Crăciun.
   O, nu, gândi Peabody. O, la dracu’! Avu la dispoziţie o singură fracţiune de secundă ca să se hotărască. Să fugă sau să se apere. Arma ei era prinsă în interiorul hainei, iar haina era încheiată. Comunicatorul era însă în buzunar, la îndemână.
   Alese să rămână pe loc. Se căzni să zâmbească, în timp ce-şi strecură mâna în buzunar şi activă aparatul.
   - Oau, Moş Crăciun! O mie de ani nu aş fi crezut c-am să te întâlnesc chiar aici, în faţa uşii mele.
   Bărbatul îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs.

      Eve mormăi, se rostogoli într-o parte şi se întinse.
   Până la urmă nu mai ajunseseră în pat, ci săriseră unul pe altul direct acolo, pe podea. Se simţea plină de lovituri, folosită, şi minunată.
   - A fost un început destul de bun.
   Roarke chicoti alături de ea şi îşi lăsă un deget să alunece peste sânii ei calzi şi umezi.
   - Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru. Dar îmi vreau cadoul de Crăciun.
   - Nu ăsta era? întrebă ea, dar apoi izbucni în râs, se ridică şi-şi aşeză părul cu mâinile. La anu' însă... continuă ea, dar se întrerupse când auzi vocea lui Peabody care răzbea de sub un morman dezordonat de haine:
   „Oau, Moş Crăciun! O mie de ani nu aş fi crezut c-am să te întâlnesc chiar aici, în faţa uşii mele.”
   - O, Doamne, Dumnezeule! O, Doamne!
   Se ridicase deja în picioare şi-şi alegea lucrurile la iuţeală, trăgându-şi pantalonii pe ea.
   - Anunţă dispeceratul, anunţă dispeceratul. Ofiţer de poliţie are nevoie de ajutor. O, Doamne, Roarke!
   Bărbatul îşi trăgea pantalonii cu o mână şi porta-nexul cu cealaltă.
   - Să mergem. Hai odată. Anunţăm de pe drum.

       - Te-am aşteptat, îi spuse Simon. Cu ceva foarte special.
   Trage de timp, trage de timp, trage de timp.
   - Îmi dai vreun indiciu?
   - Ceva ce a ales special pentru tine cineva care te iubeşte foarte mult.
   O porni către ea, iar Peabody îşi păstră zâmbetul pe buze, în timp ce-şi desfăcea cu disperare nasturii hainei.
   - Chiar aşa? Cine mă iubeşte?
   - Moşul te iubeşte, Delia. Frumoasă Delia!
   Văzu mâna bărbatului care se ridica şi prinse cu coada ochiului imaginea seringii sub presiune pe care o pălmaşe. Se întoarse pe călcâie şi-şi ridică cotul ca să pareze, în timp ce se zbătea să treacă de lâna groasă a hainei şi să ajungă la armă.
   - Fetiţă rea! spuse el cu o voce gâtuită şi o ţintui de perete.
   Peabody contracara cu o lovitură cu dosul palmei, care se lovi însă de cutie. Iar acum mâna cu care ar fi trebuit să prindă arma era prinsă între perete şi propriul ei corp.
   - Dă-te de pe mine, nenorocitule!
   Peabody se răsuci şi lovi în spate, astfel încât să-şi poată trece piciorul peste glezna lui, blestemându-şi zilele pentru că-şi permisese să bea un pahar în plus. Simţi în gât împunsătura rapidă a seringii, care veni chiar în timp ce el se prăbuşea la pământ, în spatele ei.
   - La dracu’, of, la dracu’, mai reuşi ea să îngăime, şi mai făcu câţiva paşi, împleticindu-se, apoi se lăsă pur şi simplu să se scurgă pe lângă perete, lipsită de vlagă.
   - Uite ce-ai făcut. Uită-te şi tu, o dojeni el, în timp ce-i deschise geanta şi începu să cotrobăie după cardul de intrare. Poate ai spart ceva. Dacă mi-ai spart ceva, am să fiu foarte supărat. Acum, fii fată cuminte şi hai să mergem înăuntru.
   O trase mai întâi pe ea de pe jos şi o mână către uşă, unde dezactiva încuietorile, apoi o lăsă pur şi simplu să cadă.
   Peabody simţi şocul căderii undeva departe, de parcă corpul i-ar fi fost împachetat în spumă. Mintea îi urla să se mişte, iar mesajul era aşa de clar, încât se şi imagina rupând-o la fugă, dar nu-şi simţea picioarele.
   Îl auzi undeva, distant, cum intră şi închise uşa.
   - Şi acum, hai să te băgăm în pat. Avem foarte multe de făcut. E aproape Crăciunul, ştii? Şi uite-o pe dragostea mea, murmură el şi o purtă spre dormitor, de parcă ar fi fost o păpuşă.

     - Nu dau nicio ceapă degerată pe echipajele fantomă şi pe unităţile libere, ţipă Eve în video telefonul său. Ofiţerul Peabody este căzut la datorie! E căzută la datorie, naiba să te ia!
   „Blestemele nu sunt acceptate pe această linie, locotenent Dallas, Eve. Această ofensă a fost înregistrată. Unităţile sunt mobilizate chiar acum. AMR douăsprezece minute.”
   - Dar nu are 12 minute. Dacă e cumva rănită, dobitocule, am să vin personal şi am să-ţi smulg fiecare circuit în parte.
   Eve ameninţă video telefonul cu pumnul.
   - Droizi, au pus nenorociţi de droizi pe post de dispeceri, la birou şi peste tot, pentru că e Crăciun. Doamne, Roarke, poţi face chestia asta să meargă mai repede de atât?
  Roarke gonea deja cu o sută zece, iar motorul urla prin perdeaua infernală de ploaie îngheţată. Dar apăsă acceleraţia.
   - Suntem aproape acolo, Eve. O să ajungem la timp.
   Eve suferea agonii nebănuite în timp ce asculta vocea lui Simon prin comunicator. Îşi imagina scena cu mult prea multă acurateţe.
   Îi strângea legăturile şi îi tăia cu grijă hainele.
   Evei i se uscă gura.
   O dădu cu spray, pe dinăuntru şi pe dinafară, ca să fie curată şi perfectă.
   Sări din maşină înainte că Roarke să fi reuşit să frâneze complet, scrâşnind roţile.
   Cizmele îi alunecară, apoi se înfipseră în zăpadă şi zbură către uşă. Pentru că-i tremurau mâinile, reuşi să deblocheze încuietorile abia după a doua încercare.
   Când o luă la goană în sus, pe scări, Roarke era chiar în spatele ei.
   Şi abia acum se auziră în depărtare sirenele maşinilor de poliţie. Eve trecu cardul prin fantă şi dădu uşa de perete.
   - Poliţia!
   Scana dormitorul, cu arma scoasă.
   Peabody avea ochii larg deschişi şi privirea neclară. Era goală şi legată, şi tremura din toţi rărunchii, în timp ce aerul rece năvălea prin fereastră.
   - A ieşit, a coborât pe ieşirea de incendiu. A fugit. Eu sunt bine.
   Eve ezită o secundă, apoi se aruncă înspre fereastră.
   - Rămâi cu ea, îi strigă lui Roarke.
   - Nu, nu, spuse Peabody scuturând cu putere din cap şi zbătându-se în legături. O să-l omoare, Roarke. Vrea să-l omoare. Încearcă să o opreşti.
   - Stai aşa, spuse Roarke, apoi trase repede cuvertura de pe podea, o aruncă peste ea, apoi ieşi pe fereastră, după nevastă-sa.
   Gleznele Evei trosniră atunci când ea sări de la jumătate de metru înălţime, iar picioarele zburară de sub ea, pe pământul alunecos. Căzu tare pe unul dintre genunchi, apoi se ridică iarăşi în picioare. Îl vedea cum se îndepărta către miazăzi cu un mers şchiopătat, iar costumul său roşu sclipea ca un far.
   - Poliţia! Stai pe loc, îl somă ea în timp ce pornise deja pe urmele lui, căci ştia prea bine că-şi irosea degeaba puterile dându-i acel ordin.
   O mie de albine îi bâzâiau în creier, iar altă mie îi străpungea pielea. În stomac i se formase un ghem de ură atât de tare şi de amar, încât o ardea. Cu o mişcare deliberată, îşi înfipse arma la brâul pantalonilor marinăreşti. Voia să-l doboare cu propriile ei mâini.
   Îi sări în spate, asemeni unui tigru care-şi vâna prada, şi îl făcu să alunece cu burta şi cu faţa pe asfalt.
   Îl zgâria, îl lovea cu pumnii, dar nu simţea nimic. Îl blestema printre gâfâituri adânci şi grele, dar nu auzea nimic.
   Apoi îl întoarse cu faţa în sus, cu arma în mână. La gâtul lui.
   - Eve.
   Roarke rămase pe loc, la mai puţin de jumătate de metru distanţă, iar tonul vocii îi era jos.
   - Ţi-am spus să rămâi cu ea. Nu te băga.
   Eve privea în continuare la chipul însângerat şi plâns de sub ea. Şi, pe numele Domnului, îşi vedea propriul tată.
   Arma ei era setată să ameţească - şi însemna că nu era fatală. Decât dacă era apăsată direct pe arteră. Îi înghionti şi mai tare beregata. Şi îşi dorea din toată inima, tânjea.
   - L-ai înfrânt. L-ai oprit, îi spuse Roarke care suferea alături de ea.
   Apoi se apropie de ea, se ghemui lângă ea şi o privi în ochi.
   - Pasul următor nu e pe drumul tău. Tu nu eşti aşa.
   Degetul Evei tremura pe trăgaci. Picăturile de gheaţă, mici ca nişte alice, sâsâiau şi se loveau de caldarâm, înţepându-i pielea.
   - Ar putea fi.
   - Nu, spuse el şi-i mângâie părul cu o mişcare blândă a mâinii. Nu mai este.
   - Nu, spuse ea şi scutură din umeri, apoi lăsă arma în jos. Nu mai este.
   Eve se ridică în picioare, în timp ce bărbatul de la picioarele ei plângea după mama sa. Rămas pe caldarâm, Simon se strânse ghem. Peste vopseaua veselă cu care îşi vopsise chipul, curgeau lacrimi fierbinţi.
   Şi arăta jalnic.
   Învins, se gândi Eve. Distrus. Terminat.
   - Vreau să aduci câţiva poliţişti aici, îi spuse ea lui Roarke. Nu am cătuşele la mine.
   - Le am eu pe ale mele.
   Feeney venea către ea, călcând pe caldarâm.
   - Aveam în continuare comunicatorul potrivit pe frecvenţa ei şi a lui McNab, continuă el. Am ajuns imediat după tine, cu băiatul.
   Se uită o clipă fix în ochii ei.
   - Ai făcut treabă bună, Dallas. Îl arestez eu pentru tine. Ar trebui să te duci să vezi cum se simte ajutorul tău.
   - Da, în regulă.
   Îşi şterse sângele de pe faţă, chiar dacă nu era sigură dacă era al ei sau al lui Simon
   - Mulţumesc, Feeney, adăugă ea.
   Roarke îşi trecu braţul pe după umerii Evei. Niciunul din ei nu mai pierduse vremea îmbrăcându-şi haina. Cămaşa Evei era udă leoarcă, iar ea începuse să tremure.
   - O luăm pe ocolite sau direct în sus?
   - Direct în sus.
   Eve aruncă o privire către treptele de fier de deasupra capului.
   - E mai repede pe aici. Dă-mi un avânt, şi apoi te trag şi pe tine.
   Roarke îşi prinse mâinile una de alta şi o ajută să se ridice când puse cizma în căuşul palmelor lui, apoi o privi cum se caţără cu agilitate pe platformă.
   - Te aştept afară, în faţă, îi spuse el. Ai nevoie de puţin timp alături de ea.
   - Da, am.
   Rămase acolo, îngenunchind în bătaia vântului. Începea să-i curgă nasul de la frig şi de la furtuna de emoţii care mai răzbătea încă din interiorul ei.
   - Nu am fost în stare, Roarke. M-am tot întrebat dacă aş fi fost în stare. Mi-era teamă că aş fi fost. Dar când a fost să fie, nu am putut.
   - Ştiu. Ai mers pe drumul tău, Eve.
   Se întinse şi strânse mâna pe care ea o întindea în jos, către el.
   - Mergi înăuntru, e frig. Te aştept în maşină.

      Fusese mult mai simplu să iasă pe fereastră, realiză Eve, decât să intre înapoi înăuntru. Trase adânc aer în piept, de câteva ori, apoi ridică fereastra şi-şi trecu piciorul peste pervaz.
   Peabody stătea în pat înfăşurată în cuvertură, iar McNab, alb la faţă, avea un braţ în jurul ei.
   - E bine, spuse el repede. Nu a... E doar în stare de şoc. Le-am spus poliţiştilor să rămână afară.
   - Foarte bine. Totul e sub control, McNab. Du-te acasă şi odihneşte-te.
   - Pot să... Pot să mă culc pe canapea dacă vrei, îi spuse el lui Peabody.
   - Nu. Mulţumesc. Vorbesc serios. Sunt în regulă.
   - Am să...
   Habar nu avea ce să facă sau cum să facă, aşa că se ridică jenat de pe pat.
   - Să raportez mâine-dimineaţă, ca să se termine cu toate astea?
   - E bine şi poimâine. Bucură-te de Crăciun. Îl meriţi din plin.
   Reuşi să-i arunce Evei o privire:
   - Da, presupun că îl merităm cu toţii. Ne vedem peste câteva zile.
   - A fost chiar drăguţ.
   Peabody scoase un oftat prelung după ce ieşi McNab din cameră.
   - Nu a lăsat pe nimeni să intre, mi-a desfăcut legăturile şi m-a lăsat să stau pur şi simplu. A închis fereastra pentru că mi-era aşa de frig. Aşa de frig. O, Doamne!
   Peabody îşi acoperi faţa cu mâinile.
   - Vrei să te duc la un centru pentru sănătate?
   - Nu, sunt bine. Sunt încă un pic ameţită. Mai tare de cât de obicei, presupun, pentru că mai băusem şi câteva pahare înainte să ajung acasă. L-ai prins, nu-i aşa?
   - Da, l-am prins.
   Peabody îşi lăsă mâinile să-i cadă. Făcu tot posibilul să-şi păstreze chipul calm, însă ochii îi sclipeau.
   - Şi mai e în viată?
   - Da.
   - Foarte bine. Am crezut că...
   - Şi eu la fel. Dar nu a fost cazul.
   Dintr-odată, ochii lui Peabody se umplură de lacrimi şi o podidi plânsul:
   - Mamă, frate! Să fie al dracului! Hai că începe.
   - E-n regulă. Lasă-le să curgă.
   Eve se aşeză pe pat, îşi aruncă braţele în jurul lui Peabody şi o ţinu strâns, în timp ce lacrimile îi curgeau şiroaie.
   - Mi-era aşa de frică, aşa de frică! Nu mă aşteptam să fie atât de puternic. Nu ajungeam să-mi iau arma.
   - Ar fi trebuit să fugi.
   - Tu ai fi fugit? întrebă ea şi trase adânc aer în piept, apoi expiră puternic.
   Cunoşteau amândouă răspunsul.
   - Ştiam că ai să vii să mă acoperi, continuă ea. Dar când mi-am revenit, şi eram aici, şi... am crezut că nu o să ajungi la timp.
   - Ai procedat corect. Ai tras de timp şi l-ai ţinut la distanţă destul de mult timp.
   Eve ar fi vrut să mai rămână aşa, să simtă în continuare în braţe forţa din care era făcută Peabody. În loc de asta însă se ridică în picioare.
   - Vrei un calmant, ceva? Poţi lua un stimulent de somn. Folosea numai produse fără reţetă.
   - Nu, prefer să nu iau nimic. Alcoolul şi tranchilizantele sunt un amestec destul de nefericit, fără să mai adaug şi un calmant pe deasupra.
   - Am să dau drumul poliţiştilor. Vrei să chem pe careva să stea cu tine?
   - Nu.
   Distanţa intervenea din nou între ele, după cum observă Peabody.
   Centimetru cu centimetru.
   - Dallas, îmi cer scuze. Pentru seara trecută.
   - Nu e momentul să discutăm acum despre asta.
   Peabody închise gura, apoi dădu pătura la o parte şi o trase repede la loc.
   - Nu port uniforma, deci nu mă adresez ca un ajutor către ofiţerul său superior. Asta înseamnă că pot spune orice naiba îmi trece prin cap. Nu mi-au făcut plăcere lucrurile pe care le-ai spus. Nu-mi fac nici acum, nicio plăcere. Dar mă bucur că au contat atât de mult cât să le spui. Nu-mi pare rău că am sărit la tine din pricina asta, dar îmi pare rău că nu mi-am dat seama că exprimau grija unei prietene.
   Eve aşteptă o secundă.
   - În regulă, dar dacă ai să angajezi vreodată o duzină de prostituaţi autorizaţi care să te reguleze până-ţi ies ochii, vreau să-mi dai detalii.
   Peabody îşi trase nasul şi reuşi să zâmbească printre lacrimi.
   - E doar o mică fantezie de-a mea. De fapt, nu câştig atât cât să-mi permit 12 în acelaşi timp. Dar mai aveam o mică fantezie care mi s-a îndeplinit în seara asta. M-a văzut Roarke dezbrăcată.
   - Dumnezeule, Peabody!
   Eve o trase aproape de ea, izbucnind într-un hohot de râs zgomotos. De data asta, nu-i mai dădu drumul.
   - Hai că suntem bine.

      Părea atât de sigură pe ea, se gândi Roarke în timp ce o privea pe Eve care ieşi din clădire cu paşi apăsaţi. Părea atât de stăpână pe ea şi pe situaţie, în timp ce stătea în vântul tăios numai în cămaşa udă şi împărţea ordine, în stânga şi-n dreapta, poliţiştilor de la uşă.
   Avea sânge pe mâini. Se îndoi că ea îşi dăduse seama.
   Şi un val de dragoste îl izbi precum un pumn în stomac, când o văzu trecându-şi una din mâinile acelea tremurânde prin păr, pentru că apoi să o pornească înspre maşină.
   - Vrei să rămâi cu ea?
   Eve se instala comod în maşina încălzită.
   - E bine. E un poliţist bun.
   - Ca şi tine.
   Îi dădu capul pe spate şi îi atinse buzele cu ale sale, într-un sărut blând, dulce şi ameţitor.
   Eve clipi şi deschise ochii, apoi îşi aşeză mâna peste a lui.
   - Cât e ceasul?
   - E aproape miezul nopţii.
   - În regulă. Mai fă o dată chestia aia.
   Îşi potrivi buzele lângă ale lui, se instala comod şi oftă.
   - Uite încă o amintire pentru cutie - şi un obicei. Crăciun fericit!

                                           SFÂRȘIT