Străinul, Stephen King

 ................................................

3-10

                  Fred nu-i răspunse. Se concentra să facă cât mai bine mișcările de resuscitare - stiind că nu seamănă deloc cu ce văzuse la televizor.

   De ce n-a făcut un curs de prim ajutor? De ce n-a avut niciodată timp de asta? Atât de multe lucruri îşi dorea să fi făcut... Acum şi-ar fi vândut şi sufletul nemuritor doar ca să poată da calendarul înapoi măcar cu o amărâtă de săptămână.
   Apasă şi slăbeşte presiunea. Apasă şi slăbeşte.
   O să te faci bine, îi spuse el. Trebuie să te faci bine. Nu e posibil ca ultimele tale vorbe pe lumea asta să fie îmi pare rău. N-am să permit aşa ceva.
   Apasă şi slăbeşte. Apasă şi slăbeşte.

5.

       Grace şi-a rugat mama să o lase să doarmă cu ea, iar Marcy Maitland a primit-o bucuroasă în pat. A întrebat-o şi pe Sarah dacă vrea să doarmă cu ele şi atunci fiica ei cea mare a clătinat din cap.
   - Bine, i-a spus Marcy, dar poţi să vii la noi dacă te răzgândeşti.
   A trecut o oră. Apoi încă una. Cea mai urâtă sâmbătă din viaţa ei s-a terminat şi a început cea mai urâtă duminică din viaţa ei. Se gândea la Terry, care acum ar fi trebuit să doarmă dus lângă ea (visând probabil la figura bună pe care o va face echipa lui în apropiatul campionat al Ligii Oraşelor, după ce Urşii fuseseră scoşi din cursă). Însă Terry era la închisoare. Oare nici el nu putea să doarmă? Bineînţeles că nu putea.
   Ştia că îi aşteaptă câteva zile foarte grele, însă era convinsă că Howie va rezolva situaţia. Terry îi spusese odată că fostul lui coleg de antrenorat din Liga Pop Warner era cel mai bun avocat de drept penal din sud-vestul ţării şi că, într-o bună zi, s-ar putea chiar să ajungă la Curtea Supremă. Iar cu alibiul beton al lui Terry, Howie nu avea cum să dea greş.
   Însă, de fiecare dată când acest gând o mai liniştea puţin şi parcă o lua un pic somnul, îşi aducea aminte de Ralph Anderson - o iudă şi un nemernic, pe care-l considerase prieten - şi se trezea imediat. Când se va termina toată povestea asta, ea şi cu Terry vor da în judecată Departamentul de Poliţie din Flint City pentru arestare abuzivă, defăimare şi toate relele care-i mai treceau prin cap lui Howie Gold. Iar atunci când acesta va începe să-şi arunce bombele juridice, ea se va asigura că Ralph Anderson se va afla fix în epicentrul exploziei.
   Ar putea să-l dea în judecată pe el, personal? Să-i ia tot ce are? Spera că se poate. Spera să-i vadă cerşind pe străzi, desculţi şi în zdrenţe, şi pe el, şi pe nevastă-sa, şi pe băiatul lor, cu care se chinuise atât de mult Terry. Probabil că aşa ceva nu mai era posibil în vremurile astea, chipurile luminate.
   Însă imaginea aceasta era foarte clară în mintea lui Marcy: trei boschetari amărâţi, milogindu-se de trecătorii de pe străzile din Flint City pentru un codru de pâine. Şi, de fiecare dată când îi vedea aşa, se trezea din nou, palpitând de furie şi satisfacţie.
   Ceasul de pe noptieră arăta ora două şi un sfert când fiica ei cea mare apăru în pragul uşii. Nu i se vedeau decât picioarele sub tricoul supradimensionat al echipei de baseball profesionist din Oklahoma, pe care-l purta pe post de cămaşă de noapte.
   - Mami? Dormi?
   - Nu.
   - Pot să vin şi eu lângă tine şi Gracie?
   Marcy dădu pătura la o parte şi îi făcu loc să se urce în pat. Sarah se lipi de ea, iar atunci când Marcy o luă în braţe şi o sărută pe ceafă, fetiţa începu să plângă.
   - Ssst, o s-o trezeşti pe Grace.
   - Nu pot să mă abţin. Mă tot gândesc la cătuşele alea. Îmi pare rău.
   - Atunci, nu face zgomot, iubito.
   Marcy o ţinu în braţe până când Sarah îşi mai uşură sufletul. Se liniştise deja de vreo 5 minute şi Marcy îşi zise că micuţa a adormit. Iar acum, alături de cele două fete ale ei, avea sentimentul că va fi în stare să doarmă şi ea.
   Numai că atunci Sarah se întoarse cu faţa la ea. Ochii umezi ai fetiţei străluceau în întunericul din dormitor.
   - Nu-i aşa că n-o să se ducă la închisoare, mami?
   - Nu, îi răspunse Marcy. N-a făcut nimic rău.
   - Da’ la închisoare se duc şi oameni nevinovaţi. Câteodată stau acolo mulţi ani, până când descoperă cineva că n-au făcut nimic rău. Şi atunci li se dă drumul, da’ sunt bătrâni.
   - Tatăl vostru nu va păţi aşa ceva. Era în Cap City când s-a petrecut lucrul ăla pentru care l-au arestat...
   - Ştiu pentru ce l-au arestat, o întrerupse Sarah, începând să-şi şteargă ochii. Nu-s proastă.
   - Ştiu că nu eşti, iubito.
   Fetiţa se foi tulburată.
   - Probabil că au avut un motiv.
   - Probabil aşa îşi imaginează, dar motivul lor nu stă în picioare. Domnul Gold va explica unde a fost tatăl vostru şi vor fi obligaţi să-l elibereze.
   - Bine.
  Urmă o pauză lungă. Apoi:
   - Da’ nu vreau să mă duc în tabără cu şcoala până nu se termină totul. Şi cred că nici Gracie n-ar trebui să se ducă.
   - N-o să vă duceţi. Iar până la toamnă, din tot ce se întâmplă acum o să rămână doar amintirea.
   - O amintire urâtă, se smiorcăi Sarah.
   - Aşa este. Culcă-te acum!
   Sarah a adormit. A adormit şi Marcy, învăluită în căldura emanată de trupurile fetiţelor ei. Şi a visat, iar în visele ei Terry era scos de pe teren de cei doi poliţişti, în faţa mulţimii consternate, în urletele de plâns ale lui Baibir Patel şi sub privirea şocată a lui Gavin Frick.

6.

       Până la miezul nopţii, închisoarea locală a semănat cu o grădină zoologică la ora mesei - beţivi care cântau, beţivi care plângeau, beţivi care stăteau lângă gratiile celulei şi purtau conversaţii răcnite cu alţi beţivi de lângă gratiile altor celule. Ba s-au auzit şi zgomotele înfundate ale unei încăierări.
   Terry nu înţelegea cum era posibil aşa ceva, din moment ce în fiecare celulă nu era decât o singură persoană, doar dacă nu cumva deţinuţii se pocneau printre gratii. De undeva, de la capătul coridorului, un tip repeta la nesfârşit un verset din Evanghelia după Ioan, urlând cât îl ţinea gura:
   - Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu LUMEA ASTA DE TOT CĂCATU’!
   Pretutindeni domnea o duhoare apăsătoare de urină, rahat, dezinfectant şi paste îmbibate în sos greţos de la masa de seară.
   În închisoare pentru prima oară, se minună Terry. După 40 de ani de viaţă, am ajuns şi eu la zdup, la pârnaie, la mititica, la pension, la ţuhaus. Ce chestie!
   Voia să se simtă furios, să fie cuprins de o furie justificată.
   Şi probabil că va simţi furia aia la răsăritul soarelui, atunci când lumea va redeveni clară. Însă acum, la ora trei, în dimineaţa zilei de duminică, pe când toate urletele şi lălăielile se stingeau treptat, făcând loc sforăielilor şi pârţurilor şi unor gemete răzleţe, Terry nu reuşea să simtă decât ruşine. De parcă ar fi făcut ceva rău. Numai că, dacă ar fi comis abominabila crimă de care era acuzat, nu ar fi simţit nimic de felul acesta. Dacă ar fi fost într-atât de bolnav şi malefic încât să-i facă aşa ceva unui copil, nu ar fi simţit decât disperarea pe care o simte un animal viclean, prins în cursă - un animal care ar face orice ca să scape. Aşa să fie? De unde să ştie el ce ar gândi sau ar simţi o asemenea bestie?
   Era ca şi cum ar fi încercat să ghicească ce se ascunde în capul unui extraterestru.
   Nu avea nici urmă de îndoială că Howie Gold îl va scoate din necazul ăsta; nu se îndoia nici măcar acum, în miezul acesta sinistru de noapte, în timp ce mintea lui încă se străduia să-şi revină după felul în care i se schimbase întreaga viaţă în doar câteva minute. Însă mai ştia şi că vor fi urmări, că porcăria asta nu va trece pur şi simplu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Va fi eliberat şi i se vor prezenta scuzele de rigoare - dacă nu mâine, atunci luni, la tribunal; dacă nu luni, atunci în etapa următoare, care ar fi audierea în faţa juraţilor, la tribunalul din Cap City - dar ştia de pe acum ce va vedea în ochii elevilor lui atunci când va mai intra într-o clasă şi putea să-şi ia adio de pe-acum de la cariera de antrenor de tineret.
   Chiar dacă el nu va face gestul de onoare („onoare” după mintea diferitelor consilii de conducere) şi va refuza să demisioneze, respectivele consilii de conducere vor găsi o soluţie ca să scape de el. Pentru că niciodată nu va mai fi total nevinovat, nici în ochii vecinilor lui de cartier, nici în ochii celorlalţi locuitori din Flint City.
   Întotdeauna el va fi omul despre care se va spune: Nu iese fum fără foc.
   Şi poate că ar fi în stare să suporte situaţia, dacă ar fi vorba doar despre el. Ce le zicea băieţilor atunci când se văitau din cauza vreunei decizii a arbitrului care li se părea nedreaptă? Strângeţi din dinţi şi treceţi înapoi pe teren. Astea sunt regulile jocului. Însă nu doar el va trebui să strângă din dinţi, nu doar el va trebui să joace după reguli. Marcy va fi stigmatizată. Va trebui să îndure toate bârfele şi privirile piezişe de la serviciu şi de la băcănia din colţ. Prietenele nu o vor mai suna. Poate cu excepţia lui Jamie Mattingly, însă el avea dubii şi în privinţa ei.
   Şi mai erau şi fetiţele. Sarah şi Gracie vor fi ostracizate şi tratate cu o cruzime de care doar copiii de vârsta lor sunt capabili. Spera ca Marcy să le ţină acasă până când se vor lămuri lucrurile, să nu le permită reporterilor să le hărţuiască. Dar copiii le vor evita ca pe nişte ciumate chiar şi la toamnă, chiar şi după ce el va fi fost declarat nevinovat. O vezi pe fata aia? Tatăl ei a fost arestat pentru că a omorât un băiat şi i-a vârât un băţ în fund.
   Stătea întins pe patul îngust şi tare. Cu ochii larg deschişi în întuneric. Învăluit în duhoarea puşcăriei. Şi îşi spunea: Vom fi nevoiţi să ne mutăm în alt oraş. Poate în Tulsa, poate în Cap City. Poate chiar în alt stat, în Texas sau altundeva. O să găsesc eu ceva de lucru, deşi toată lumea va căuta scuze ca să nu-mi dea pe mână vreo echipă de baseball, fotbal sau baschet. Referinţele mele sunt bune şi le va fi teamă că vor fi acuzaţi de discriminare dacă mă refuză pe faţă.
   Însă arestarea asta - şi motivul acestei arestări - îi va urmări pretutindeni, la fel ca mirosul urât al închisorii. Mai cu seamă pe fetiţe le va urmări. Simplele postări de pe Facebook vor fi suficiente ca să le transforme în nişte proscrise. Alea sunt fetele al căror tată a comis o crimă şi a scăpat nepedepsit.
   Trebuia să nu se mai gândească la toate astea şi să încerce să doarmă puţin. Şi trebuia să nu-i mai fie ruşine pentru că altcineva - mai exact, Ralph Anderson - făcuse o greşeală îngrozitoare. Trebuia să-şi spună că lucrurile de genul acesta par întotdeauna mai grave după miezul nopţii. Dar în situaţia lui actuală, închis într-o celulă şi îmbrăcat într-o uniformă lăbărţată de puşcărie, pe spatele căreia scria DOC, era normal ca toate spaimele care-l măcinau să crească mari cât nişte care alegorice de la parada de ziua naţională. Lucrurile vor arăta mai bine de dimineaţă. Era convins.
   Da.
   Şi totuşi... ruşinea asta..
   Terry îşi acoperi ochii cu palmele.

7.

        În dimineaţa zilei de duminică, Howie Gold s-a dat jos din pat la 6 şi jumătate, dar nu pentru că ar fi avut ceva de făcut la ora aceea şi nici pentru că aşa avea el chef.
   Ca majoritatea bărbaţilor trecuţi de 60 de ani, prostata îi crescuse direct proporţional cu riscul de infarct, iar vezica i se micşorase odată cu libidoul. Odată trezit, creierul lui îşi pornea motoraşul şi îi era imposibil să adoarmă la loc.
   O lăsă pe Elaine să viseze mai departe - vise frumoase, spera el - şi se duse desculţ în bucătărie ca să pornească aparatul de făcut cafea şi să vadă dacă primise vreun mesaj pe telefonul pe care-l închisese şi îl lăsase pe bufet, înainte de a se duce la culcare. Şi, da, uite că primise un mesaj de la Alec Pelley. La ora 1:12 a.m.
   Howie îşi băuse cafeaua şi tocmai mânca nişte cereale cu stafide când în bucătărie intră Elaine, căscând şi legându-şi cordonul de la halat.
   - Cum merge treaba, pufoşel?
   - Deocamdată nu ştiu. Vrei o omletă?
   - Ia te uită! Domnul se oferă să-mi pregătească micul dejun, zâmbi Elaine, turnându-şi cafeaua. Ar trebui să intru la bănuieli, din moment ce nu-i nici Ziua Îndrăgostiţilor şi nici ziua mea?
   - Vreau să-mi omor timpul cumva. Am primit un mesaj de la Alec, dar nu pot să-l sun înainte de 7.
   - Veşti bune sau proaste?
   - Habar n-am. Deci, vrei să-ţi fac nişte ouă?
   - Da. Două. Ochiuri, nu omletă.
   - Ştii bine că sparg mereu gălbenuşurile.
   - Am să mă abţin de la critici. Cu pâine prăjită, te rog frumos.
   Minunea minunilor, nu se sparse decât un gălbenuş. Când puse farfuria pe masă, Elaine îi zise:
   - Ştii ce cred eu? Dacă într-adevăr Terry Maitland l-a omorât pe copilul ăla înseamnă că lumea s-a întors cu fundul în sus.
   - Lumea este cu fundul în sus, spuse Howie, dar nu Terry l-a omorât. Alibiul lui este la fel de imbatabil ca Superman.
   - Atunci, de ce l-au arestat?
   - Pentru că ei cred că şi probele lor sunt imbatabile. Tot la fel ca Superman.
   - Adică este o situaţie în care o forţă de neoprit întâlneşte un obiect inamovibil? vru să ştie Elaine.
   - Nu există aşa ceva, iubito, răspunse Howie şi se uită la ceas.
   Şapte fără cinci. Aproape fix. Îl sună pe Alec pe telefonul mobil.
   Detectivul lui îi răspunse la al treilea ţârâit.
   - Mă bărbieresc acum. Pot să te sun eu în 5 minute? Adică la 7, aşa cum am stabilit?
   - Nu, spuse Howie, dar te aştept să te ştergi de spumă pe partea pe care ţii telefonul. E bine aşa?
   - Eşti un şef dificil, răspunse Alec.
   Însă părea binedispus, în ciuda orei matinale şi a faptului că fusese întrerupt dintr-o treabă pe care bărbaţii preferau s-o facă atunci când erau singuri cu gândurile lor. Iar tonul lui vesel îi dădu speranţe lui Howie. Avea deja destule probe, dar nu strica să aibă cât mai multe.
   - Ce veşti ai pentru mine? Bune sau proaste?
   - Stai o secundă, da? Să-mi şterg rahatul ăsta de pe telefon.
   A durat cam 5 secunde, apoi se auzi din nou vocea lui Alec.
   - Veşti bune, şefu’. Bune pentru noi şi proaste pentru procuror. Foarte proaste.
   - Ai văzut imaginile de la camerele de supraveghere? De la câte camere şi câte imagini?
   - Am văzut imaginile şi sunt foarte multe.
   Alec făcu o pauză, iar când reîncepu să vorbească, Howie îi simţi zâmbetul în voce.
   - Însă am dat şi peste altceva. Ceva mai bun. Mult mai bun şi mai interesant.

8.

       La 7 şi un sfert, când se trezi Jeanette Anderson, Ralph nu mai era în pat.
   Bucătăria mirosea a cafea proaspăt făcută, însă soţul ei nu era nici acolo. Aruncă o privire pe fereastră şi îl văzu la masa de picnic din curtea din spate, în pijamaua cu dungi şi sorbindu-şi cafeaua din cana personalizată, pe care i-o dăruise Derek anul trecut, de Ziua Tatălui. Pe cana aia scria cu litere mari şi albastre: AI DREPTUL SĂ NU DECLARI NIMIC CÂT TIMP ÎMI BEAU EU CAFEAUA. Jeanette îşi luă şi ea o cană cu cafea, ieşi în curte şi îşi sărută soţul pe obraz. Ziua se anunţa extrem de călduroasă, dar la ora asta era răcoare şi linişte.
   - Nu poţi s-o laşi baltă, nu? îl întrebă ea.
   - Povestea asta o să ne obsedeze pe toţi, spuse Ralph. O să ne obsedeze încă multă vreme de acum încolo.
   - E duminică. Zi de repaus. Şi tu ai nevoie de odihnă. Nu-mi place deloc cum arăţi. Dacă e să mă iau după un articol pe care l-am citit în rubrica de sănătate din New York Times înseamnă că ai păşit deja pe tărâmul infarctului.
   - Ce veste bună!
   Jeanette oftă.
   - Care-i primul punct de pe listă?
   - Să discut şi cu Deborah Grant, cealaltă profesoară. Doar ca să fiu cu conştiinţa împăcată. N-am nici cea mai mică îndoială că îmi va confirma prezenţa lui Terry în Cap City. Însă poate a observat ceva ciudat în legătură cu el, ceva ce i-a scăpat şi lui Roundhill şi lui Quade. Femeile sunt mai atente la detalii, au spiritul de observaţie mai dezvoltat.
   Lui Jeanette această remarcă i se păru discriminatorie, poate chiar cu o tentă misogină, dar nu era momentul să intre în vreo dispută pe tema asta. Aşa că reveni la discuţia lor din seara trecută.
   - Terry a fost aici. Terry a comis crima. Nu ai nevoie decât de câteva probe din Cap City. Presupun că nu poate fi vorba de ADN, dar măcar nişte amprente?
   - Am putea să le căutăm în camera unde a stat împreună cu Quade, numai că au plecat miercuri dimineaţă şi în camera aia trebuie să se fi făcut deja curăţenie, plus că probabil a fost ocupată de alte persoane.
   - Dar ar fi posibil să găseşti ceva, nu? Sigur, există şi cameriste conştiincioase, dar foarte multe se mulţumesc doar să facă paturile, să şteargă petele de pe măsuţa de cafea şi zic că au făcut curăţenie. Cum ar fi să dai doar peste amprentele lui Quade, dar nu şi cele ale lui Terry Maitland?
   Pe Ralph îl încânta acest entuziasm de ucenic-detectiv, care-i îmbujorase obrajii soţiei sale; şi îi părea rău că trebuia s-o descurajeze.
   - N-ar dovedi nimic, iubito. Howie Gold va spune juraţilor că nu pot condamna pe cineva pe baza lipsei de amprente. Şi ar avea dreptate.
   Jeanette se gândi câteva clipe.
   - Bine, dar eu tot zic că ar trebui să aduni amprentele din camera aia şi să identifici cât mai multe. Poţi?
   - Pot. Bună idee!
   Era încă un detaliu pe care trebuia să-l lămurească.
   - O să aflu în care cameră au stat şi o să încerc să-i conving pe cei de la Sheraton să-i mute în altă parte pe actualii locatari. Cred că vor coopera, având în vedere amploarea mediatică a cazului. O să dăm cu praf în toate colţurile şi o să prelevăm tot ce putem. Însă eu ţin neapărat să văd imaginile camerelor de supraveghere din zilele când a avut loc convenţia. Din păcate, detectivul Sablo - cel care se ocupă de caz din partea poliţiei statale - e plecat şi se va întoarce abia diseară. Aşa că va trebui să dau eu o fugă până acolo. Detectivul ăla particular al lui Gold mi-a luat-o înainte cu multe ore, dar n-am ce-i face.
   Jeanette puse mâna peste mâna lui.
   - Promite-mi doar că ai să te opreşti din când în când să te bucuri de ziua asta. Că mâine o să înceapă iar nebunia.
   El îi zâmbi şi o strânse de mână.
   - Mă tot gândesc la maşinile pe care le-a folosit. Cea cu care l-a răpit pe Frank Peterson şi cea cu care a plecat din oraş.
   - Dubiţa Econoline şi autoturismul Subaru.
   - Îhî. Subaru ăla nu mă deranjează prea mult. A fost furat dintr-o parcare a municipalităţii, în acelaşi fel în care au fost furate o mulţime de maşini din 2012 şi până acum. Invenţia aia cu contactul automat, fără cheie, e cea mai bună prietenă a hoţilor auto. Pentru că, atunci când opreşti undeva şi te gândeşti doar la ce treburi ai în ziua respectivă sau la ce ţinută să porţi la întâlnirea de diseară, nu-ţi mai atrag atenţia cheile atârnând din contact. Şi e uşor să-ţi uiţi telecomanda înăuntru, mai ales dacă ai căştile în urechi sau vorbeşti la telefon şi nu auzi avertizarea pe care ţi-o transmite maşina. La 8 dimineaţa, când s-a dus la serviciu, proprietara automobilului Subaru, Barbara Nearing, şi-a lăsat telecomanda în suportul pentru pahar şi amenda pentru parcare pe bord. La 5, când a plecat de la muncă, ia maşina de unde nu-i.
   - Paznicul nu-şi aminteşte nimic?
   - Nu. Dar nu-i de mirare. Garajul este unul foarte mare, pe cinci niveluri, şi acolo este în permanenţă un du-te-vino de oameni. Există o cameră de supraveghere montată la ieşire, dar imaginile sunt şterse la fiecare 48 de ore. Însă duba aia...
   - Ce-i cu ea?
   - Aparţinea unui tip, Carl Jellison, un dulgher care lucra cu jumătate de normă. Şi tipul ăsta locuieşte în Spuytenkill, statul New York, o localitate mică între Poughkeepsie şi New Paltz. El nu avea telecomandă la maşină, ci chei normale. Şi le-a luat când a coborât din dubiţă, dar mai avea una de rezervă într-o cutiuţă metalică, sub bara de protecţie din spate. Cineva a găsit cutiuţa aia şi a plecat cu duba. Teoria lui Bill Samuels este că hoţul ar fi mers de acolo direct în Cap City... sau în Dubrow... sau poate chiar aici, în Flint City... după care a abandonat-o, cu cheia de rezervă în contact. Terry ar fi găsit-o, ar fi re-furat-o şi ar fi ascuns-o undeva. Poate într-o magazie sau un hambar în afara oraşului, că sunt o grămadă de ferme părăsite acolo din 2008, de când s-a dus dracului toată economia. Şi, după ce şi-a făcut treaba cu ea, a abandonat-o în spatele localului Shorty’s Pub, cu cheia tot în contact, sperând - pe bună dreptate - că o va fura cineva pentru a treia oară.
   - Numai că n-a mai furat-o nimeni, spuse Jeanette. Voi aţi confiscat duba şi aveţi şi cheia. Pe care se află amprenta degetului mare al lui Terry Maitland.
   Ralph dădu din cap.
   - Avem o tonă de amprente. Duba aia e veche de 10 ani şi de cel puţin 5 n-a mai fost spălată nici pe dinafară şi nici pe dinăuntru - presupunând că o fi fost spălată vreodată. Am eliminat o parte din amprente - amprentele lui Jellison, ale băiatului lui, ale soţiei şi ale altor doi indivizi care lucrau cu el. Prin bunăvoinţa Poliţiei Statului New York, am făcut rost de ele joi după-amiază. Dacă ar fi fost alt stat, alte state, probabil că nici acum nu le-am fi avut. Şi, desigur, avem amprentele lui Terry Maitland şi ale lui Frank Peterson. Pe partea interioară a portierei am găsit 4 amprente ale băiatului. E o porţiune unsuroasă şi amprentele sunt clare ca nişte bănuţi noi. Cred că au fost lăsate în parcarea din Parcul Figgis, atunci când Terry îl trăgea jos din maşină şi băiatul se împotrivea.
   Jeannie se cutremură.
   - Mai sunt şi alte amprente în dubă, ale căror rezultate încă nu le-am primit. Au fost trimise la laborator încă de miercurea trecută. E posibil să corespundă cu amprentele lui Maitland, dar e la fel de posibil să nu corespundă. Presupunem că unele dintre ele ar aparţine primului hoţ, cel din Spuytenkill. Iar celelalte ar putea fi amprentele oricui altcuiva - de la prietenii lui Jellison, până la eventualii autostopişti pe care i-a luat hoţul cu el. Însă cele mai noi, cu excepţia acelora ale copilului, îi aparţin lui Maitland. Primul hoţ nu contează, deşi tare aş fi curios să aflu unde a abandonat maşina.
   Ralph făcu o pauză, se gândi puţin, apoi adăugă:
   - Îţi dai seama că nu are nicio logică.
   - Că nu a încercat să-şi şteargă amprentele?
   - Nu numai asta. De ce a riscat atât de mult furând duba şi Subaru ăla? De ce să fure nişte maşini de care să se folosească la treburile lui necurate, când oricum avea de gând să-şi arate chipul tuturor oamenilor cu care se întâlnea?
   Jeannie era din ce în ce mai consternată de ce auzea.
   Fiindcă îi era soţie, nu-i putea pune întrebările logice: Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai făcut ce ai făcut, dacă ai avut toate îndoielile astea? Şi de ce te-ai repezit să faci ce ai făcut? Da, ea l-a încurajat şi poate era şi ea vinovată pentru situaţia asta, dar nu avusese acces la toate informaţiile. Ieftină scuză! îşi spuse şi se cutremură din nou.
   Parcă citindu-i gândurile (şi poate că era normal să i le poată citi după aproape douăzeci şi cinci de ani de căsnicie), Ralph spuse:
   - Nu mă înţelege greşit - nu m-au apucat remuşcările. Am discutat cu Bill Samuels. Şi el zice că nu trebuie să aibă vreo logică. Zice că Terry s-a purtat astfel pentru că şi-a pierdut minţile. Pentru că impulsul de a face ce a făcut - nevoia de a face ce a făcut, deşi în niciun caz n-am să folosesc cuvintele astea la proces - a devenit tot mai puternic. Au mai existat cazuri asemănătoare. Bill a zis ceva de genul: „O, da, a avut intenţia să facă ceva şi şi-a încropit un plan. Numai că, atunci când l-a văzut marţea trecută pe Frank Peterson, cu bicicleta stricată, s-a ales praful de tot planul lui. I-a căzut masca şi Dr Jeckyll s-a transformat în Dl Hyde.”
   - Un sadic în plin delir, murmură ea. Terry Maitland. Domnul Antrenor T. Cine-ar fi crezut?
   - Este perfect logic, zise Ralph, pe un ton aproape agresiv.
   Poate că este, ar fi dorit Jeanette să-i răspundă, dar ce s-a întâmplat după aceea, iubitule? Ce s-a întâmplat după ce şi-a satisfăcut toate poftele alea bolnave? V-aţi gândit la asta? Cum se face că nu şi-a şters amprentele şi şi-a arătat chipul?
   - Am găsit ceva sub scaunul de la volanul dubiţei, spuse Ralph.
   - Da? Ce anume?
   - O bucată de hârtie. Probabil un fragment din meniul vreunui local de unde îţi poţi lua mâncare pentru acasă. Poate nu înseamnă nimic, dar vreau să verific. Cred că a fost luată în evidenţă, alături de celelalte probe.
   Îşi aruncă restul de cafea în iarbă şi se ridică de pe scaun.
   - Dar cel mai mult vreau să văd imaginile de pe camerele de securitate de la Sheraton marţea şi miercurea trecută. Şi toate imaginile din restaurantul unde pretinde el că a luat cina împreună cu colegii lui.
   - Dacă există vreun cadru în care i se vede bine faţa, te rog să mi-l trimiţi şi mie, spuse Jeanette, grăbindu-se să explice atunci când observă sprâncenele ridicate ale lui Ralph. Şi eu îl cunosc pe Terry de foarte mult timp şi o să-mi dau seama dacă omul din Cap City nu este el.
   Surâse şi adăugă:
   - În fond, femeile au spiritul de observaţie mai dezvoltat. Singur ai spus-o.

9.

        Sarah şi Grace Maitland abia dacă s-au atins de micul dejun, însă asta n-a necăjit-o pe Marcy atât de mult ca insolita absenţă a telefoanelor şi mini tabletelor de lângă ele.
   Nu le luaseră poliţiştii, însă Sarah şi Grace intraseră pe nişte site-uri şi imediat se hotărâseră să îşi lase „jucăriile” alea veninoase în camere. Nu voiau să citească nici ştirile şi nici discuţiile de pe reţelele sociale. Iar Marcy aruncă o privire pe fereastra livingului, văzu lângă trotuar două care de reportaj şi o maşină de poliţie şi trase imediat draperia. Cât de lungă va fi ziua de azi? Şi ce să facă ea în tot timpul ăsta, pentru numele lui Dumnezeu?
   La întrebările acestea îi răspunse Howie Gold, care sună la opt şi un sfert. Tonul voios al avocatului părea total nepotrivit cu situaţia despre care vorbea.
   - O să-l vedem pe Terry în după-amiaza asta. Împreună. În mod normal, deţinutul trebuie să depună o cerere pentru primirea vizitelor cu 24 de ore înainte şi cererea aia trebuie să-i fie aprobată în prealabil, dar am reuşit s-o iau pe scurtătură. L-au băgat la regim de maximă securitate. Asta înseamnă că o să vorbeşti cu el printr-un geam, dar să ştii că nu-i chiar atât de rău cum arată în filme. Ai să vezi.
   - Bine, îngăimă Marcy, simţind că rămâne fără aer. La ce oră?
   - Vin să te iau la unu şi jumătate. Ai grijă să-i pregăteşti cel mai bun costum şi o cravată frumoasă, închisă la culoare. Pentru mâine, când îl vor duce la tribunal. Şi mai poţi să-i duci şi ceva bun de mâncare. Nişte alune, fructe, ceva dulce. Dar să le pui pe toate într-o pungă transparentă, da?
   - Da. Şi fetele? Să le...
   - Nu. Fetele rămân acasă. N-au ce căuta la închisoare. Găseşte pe cineva să aibă grijă de ele, în caz că ziariştii devin prea insistenţi. Şi spune-le că totul este în regulă.
   Marcy nu ştia dacă va găsi pe cineva - iar după cele petrecute aseară nu voia să mai apeleze la Jamie. Dar cu siguranţă că, dacă-l va ruga pe poliţistul din maşina de afară, acesta îi va ţine pe ziarişti departe de uşa lor. Nu-i aşa?
   - Dar este în regulă? Chiar este?
   - Eu aşa zic. Alec Pelley tocmai a făcut o descoperire colosală în Cap City. Am să-ţi trimit un link. Deschide-l şi uită-te. De tine depinde dacă vrei să le arăţi şi micuţelor, dar eu aşa aş face, dacă ar fi ale mele.
   După 5 minute, Marcy stătea pe canapea, între Sarah şi Grace. Toate trei cu ochii aţintiţi la mini tableta lui Sarah.
   Sigur, calculatorul lui Terry sau laptopul aveau ecranele mai mari, numai că poliţia le confiscase. Însă tableta era destul de bună. Şi, foarte curând, începură toate să râdă şi să chiuie de bucurie.
   Asta nu-i doar luminiţa de la capătul tunelului, îşi spuse Marcy, e ditamai curcubeul.

10.

       Poc-poc-poc!
   În primele clipe, Merl Cassidy a fost convins că visează şi că aude sunetul ăsta într-un coşmar în care tatăl lui vitreg se pregăteşte să-i aplice o corecţie. Nemernicul ăla chelios avea obiceiul să bată în masa din bucătărie - mai întâi cu încheieturile degetelor, apoi cu tot pumnul - în timp ce-i punea întrebările preliminare care pregăteau terenul pentru bătaia serii respective: Unde ai fost? De ce mai porţi ceasul ăla dacă nu vii niciodată la timp pentru cină? De ce nu pui mâna s-o ajuţi pe maică-ta? De ce mai cari cărţile alea până acasă dacă nu îţi faci niciodată temele? Poate că mama protesta, numai că el nu o băga în seamă. Dacă încerca să intervină, el o îmbrâncea cât colo. Iar apoi pumnul acela care lovise în masă cu forţă din ce în ce mai mare începea acum să lovească în el.
   Poc-poc-poc!
   Merl deschise ochii, sperând că aşa va scăpa de coşmar. Şi nu avu la dispoziţie decât o clipă în care să poată savura ironia situaţiei: se afla la 2400 de kilometri depărtare de boul ăla căruia îi plăcea nespus să-l terorizeze.
   Da, era la cel puţin 2400 de kilometri depărtare de el... numai că somnul i-l aducea mereu aproape. Nu că ar fi dormit o noapte întreagă; de când fugise de acasă nu apucase să doarmă mai mult de două, trei ore în şir.
   Poc-poc-poc!
   Era un poliţist. Un poliţist care bătea în geam cu bastonul. Un poliţist răbdător. Un poliţist care acum îi făcea semn cu mâna liberă să deschidă geamul.
   În primul moment, Merl nu-şi dădu seama unde se află.
   Apoi văzu prin parbriz supermarketul din celălalt capăt al parcării uriaşe şi aproape goale şi îşi aduse imediat aminte.
   El Paso. Se afla în El Paso. Buickul cu care ajunsese aici rămăsese fără benzină şi el rămăsese fără bani. Intrase în parcarea de la Walmart Supercenter ca să doarmă câteva ore.
   Poate după un somn bun îi va merge mintea mai repede şi va şti ce să facă pe viitor. Numai că acum se pare că nu mai avea niciun rost să se gândească la vreun viitor.
   Poc-poc-poc!
   Lăsă geamul în jos.
   - Bună dimineaţa, domnule poliţist! Se făcuse târziu şi am oprit în parcarea asta ca să dorm puţin. M-am gândit că nu fac niciun rău dacă stau niţel aici. Iertaţi-mă, dacă am greşit cu ceva.
   - Îhî, foarte bine te-ai gândit, îi zâmbi poliţistul.
   Merl începu să spere: zâmbetul poliţistului era prietenos.
   - O mulţime de oameni recurg la soluţia asta când îi prinde noaptea pe drum. Numai că majoritatea nu par de paişpe ani.
   - Am 18, numai că nu-i arăt.
   În ciuda tonului voios, Merl se simţea cuprins de o oboseală cumplită, care n-avea nicio legătură cu lipsa de somn din ultimele săptămâni.
   - Sigur că da. La fel cum pe mine mă confundă toată lumea cu Tom Hanks. Ba unii chiar mă roagă să le dau un autograf. Arată-mi permisul şi actele maşinii.
   Încă un efort, lipsit de vlagă aidoma ultimului zvâcnet pe care-l face piciorul unui muribund.
   - Le aveam în buzunarul de la haină. Mi le-a furat cineva când am fost la toaletă. La un McDonald’s.
   - Îhî, îhî, bine. De unde eşti?
   - Phoenix, răspunse Merl fără prea multă convingere.
   - Îhî. Şi cum se face că frumuseţea asta de maşină are număr de Oklahoma?
   Merl nu mai răspunse. Nu mai ştia ce.
   - Coboară din maşină, băiete, şi ţine-ţi mâinile la vedere! Nu vreau să risc, deşi îmi pari la fel de periculos ca un căţeluş care face treaba mare în ploaie.
   Fără prea multe regrete, Merl se dădu jos din maşină. Da, fusese o călătorie frumoasă. Ba mai mult decât atâta - dacă te gândeai bine, fusese o călătorie miraculoasă. Normal ar fi fost să fie prins de vreo 12 ori de când fugise de acasă, la sfârşitul lui aprilie. Însă a fost prins abia acum. Ei, şi ce? Unde voia să ajungă? Nicăieri. În lumea largă. Cât mai departe de nemernicul ăla chelios.
   - Cum te cheamă, puştiule?
   - Merl Cassidy. Merl, de la Merlin.
   Câţiva cumpărători matinali le aruncară priviri curioase, după care intrară în regatul Walmartului.
   - Nu mai spune? Ca pe vrăjitorul ăla? Îhî, bine. Ai vreun act la tine, Merl?
   Duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor şi luă de acolo un portofel ieftin, cu tighelul descusut, primit de la mama lui pe când împlinise 8 ani. Pe vremea aceea erau doar ei doi, iar lumea lor era mai coerentă. Înăuntru mai avea o bancnotă de 5 şi două de 1 dolar. Din despărţitura unde ţinea câteva fotografii cu mama lui scoase o legitimaţie laminată, pe care era poza lui.
   - Asociaţia Tineretului Creştin din Poughkeepsie, murmură poliţistul. Eşti din statul New York?
   - Da, domnule.
   Chestia asta cu domnule o învăţase în urma bătăilor repetate căpătate de la tatăl vitreg.
   - Chiar din Poughkeepsie?
   - Nu, domnule, din apropiere. Dintr-un orăşel care se cheamă Spuytenkill. Adică „lacul revărsat”. Cel puţin aşa mi-a zis mie mama.
   - Îhî, bine, interesant! Omul învaţă zilnic ceva nou. De cât timp ai fugit de acasă?
   - Cam de vreo trei luni.
   - Şi cine te-a învăţat cum să conduci o maşină?
   - Unchiul Dave. Da’ mai mult pe câmp, nu pe şosea. Conduc bine. Nu contează dacă maşina e standard ori are cutie de viteze automată. Unchiul Dave a făcut un infarct şi a murit.
   Poliţistul căzu pe gânduri. Acum se lovea cu legitimaţia laminată în unghia de la degetul mare. Dar nu se mai auzea poc-poc-poc, ci tic-tic-tic. Una peste alta, lui Merl îi era simpatic tipul. Cel puţin, deocamdată.
   - Conduci bine, îhî. Precis că aşa trebuie să fii dacă ai ajuns din statul New York până în orăşelul ăsta uitat de Dumnezeu. Câte maşini ai furat, Merl?
   - Trei. Ba nu, patru. Asta-i a patra. Da’ prima a fost o dubă. Am furat-o de la un vecin de pe strada noastră.
   - Patru, repetă poliţistul, privind lung la băiatul nu prea spălat din faţa lui. Şi cum anume ţi-ai finanţat acest safari, Merl?
   - Ce să fac?
   - Ce ai mâncat? Unde ai dormit?
   - Mai mult am dormit în maşinile furate. Şi am furat, răspunse el, lăsând ochii în jos. Mai ales din genţile doamnelor. Câteodată nu mă observă, dar atunci când mă văd... să ştiţi că pot să fug foarte repede.
   Deja îi dăduseră lacrimile. E drept că plânsese destul în timpul acelui safari, cum îl numise poliţistul. Şi plânsese mai mult noaptea, numai că lacrimile alea nu-i aduseseră niciun fel de uşurare. Astea i-au adus. Merl nu cunoştea motivul şi nici că-i păsa.
   - Trei luni, patru maşini, spuse poliţistul.
   Şi tic-tic-tic făcea pe unghia lui legitimaţia de la Asociaţia Tineretului Creştin.
   - De ce ai fugit, puştiule?
   - De tatăl meu vitreg. Şi dacă o să mă trimiteţi înapoi la nenorocitul ăla, cu prima ocazie o să fug din nou.
   - Îhî, îhî, am înţeles. Spune-mi, Merl, câţi ani ai tu pe bune?
   - Doişpe. Da’ fac treişpe luna viitoare.
   - Doişpe. Nu mă-nnebuni! Ai să vii cu mine, Merl. Vedem noi ce facem cu tine.
   La secţia de poliţie de pe Harrison Avenue, în aşteptarea cuiva de la Protecţia Copilului, Merl Cassidy a fost fotografiat, despăducheat şi i s-au luat amprentele. Amprentele au fost transmise în toată ţara. Asta era procedura.

11.

        Ralph a ajuns la secţia de poliţie din Flint City (mult mai mică decât aceea de pe Harrison Avenue), cu intenţia de a o suna pe Deborah Grant înainte de a pleca spre Cap City.
   Numai că îl găsi acolo pe Bill Samuels. Şi Bill Samuels nu părea deloc, dar deloc, în apele lui. Până şi vârtejul de Alfalfa îşi pierduse semeţia.
   - Care-i problema? îl întrebă Ralph.
   Cu sensul: ce s-a mai întâmplat?
   - Am primit un mesaj de la Alec Pelley. Cu un link.
   Îşi desfăcu servieta, scoase din ea iPad-ul (unul mare, fireşte, un iPad profesionist) şi îl porni. Apăsă de câteva ori simbolurile de pe ecran, după care îl împinse spre Ralph.
   Pelley îi trimisese următorul mesaj: Eşti convins că vrei să continui cu cazul împotriva lui Terry Maitland? Uită-te la asta înainte de a răspunde. Urma linkul. Ralph îl atinse uşor cu degetul.
   Apăru site-ul postului Channel 81: SURSA CORECTĂ DE INFORMAŢII PENTRU LOCUITORII DIN CAP CITY! Sub această laudă de sine erau mai multe filmuleţe de la întrunirile consiliului municipal, imagini de la redeschiderea unui pod, un tutorial intitulat CUM SĂ-ŢI ORGANIZEZI ŞI SĂ-ŢI FOLOSEŞTI BIBLIOTECA şi încă unul despre NOII LOCATARI AI GRĂDINII ZOOLOGICE DIN CAP CITY. Ralph îi aruncă lui Samuels o privire întrebătoare. O privire foarte întrebătoare.
   - Derulează mai jos.
   Ralph făcu asta şi descoperi un filmuleţ cu titlul HARLAN COBEN VORBEŞTE ÎN FAŢA PROFESORILOR DE ENGLEZĂ DIN REGIUNE. Simbolul PLAY era aşezat chiar peste chipul unei cucoane cu ochelari şi cu părul dat cu atât de mult fixativ, încât îţi dădea impresia că o minge de baseball ar fi putut ţopăi în voie pe coafura aia, fără s-o deranjeze câtuşi de puţin pe posesoarea scalpului respectiv. Cucoana stătea pe un podium. În spatele ei se vedea logoul lanţului Sheraton. Ralph mări ecranul.
   - Bună ziua şi bine aţi venit! Sunt Josephine McDermott, preşedinta din acest an a conferinţei profesorilor de engleză din regiune. Mă simt incredibil de fericită şi onorată să mă aflu aici, împreună cu dumneavoastră, la întrunirea anuală a intelectualităţii. Şi, evident, la barul cu băuturi pentru adulţi.
   Câteva râsete politicoase din sală.
   - Participarea din acest an este impresionantă şi, cu toate că mi-aş dori să cred că se datorează încântătoarei mele prezenţe...
   Alte râsete de politeţe.
   - ...sunt convinsă că are mai multă legătură cu extraordinarul nostru invitat...
   - Maitland a avut dreptate aici, zise Samuels. Cucoanei îi place să se audă vorbind. Enumeră toate cărţile scrise de nenea ăla. Du-te la minutul 9 şi 30 de secunde. Acolo termină de bătut câmpii.
   Ralph trecu cu vârful degetului de-a lungul barei din partea de jos a ecranului, neştiind ce va vedea. Nu voia deloc să afle ce urmează. Dar, pe de altă parte, voia. Parcă intrase într-un fel de transă.
   - Doamnelor şi domnilor, vă rog să-l primiţi cu aplauze pe invitatul nostru de astăzi, domnul Harlan Coben!
   Pe podium apăru un domn chel, atât de înalt încât atunci când se aplecă spre doamna McDermott, parcă era un adult care dădea mâna cu o fetiţă îmbrăcată în rochia mamei.
   Postul Channel 81 considerase că evenimentul acesta merita costurile pentru două camere de filmat, nu doar pentru una, iar imaginea se mută la publicul care se ridicase în picioare, ovaţionându-l îndelung pe Coben. Şi chiar acolo, la o masă de lângă podium, se aflau trei bărbaţi şi o femeie. La vederea lor, Ralph simţi o greutate în stomac. Atinse ecranul şi opri filmuleţul.
   - Dumnezeule, chiar el este! Terry Maitland, împreună cu Roundhill, Quade şi Grant.
   - Probele pe care le deţinem spun că nu este. Nici eu nu înţeleg, dar seamănă al dracu’ de bine cu el.
   - Bill...
   Lui Ralph i se puse un nod în gât, împiedicându-l pentru moment să continue. Niciodată nu mai resimţise un asemenea şoc.
   - Bill, tipul ăsta a fost antrenorul băiatului meu! Nu-i cineva care seamănă cu el. Chiar el este.
   - Coben vorbeşte vreo 40 de minute. Cele mai multe imagini sunt cu el singur pe podium, dar, din când în când, mai apare câte o secvenţă cu spectatorii râzând la vreo glumă de-a lui. Că-i un tip tare glumeţ, tre’ să recunosc asta. Sau doar secvenţe cu spectatorii ascultându-l extaziaţi. Maitland - dacă este chiar Maitland - apare în aproape toate aceste secvenţe. Dar lovitura de graţie vine abia la minutul 56. Du-te acolo.
   Ralph trecu la minutul 54, ca să se asigure că nu va pierde nimic. Coben începuse deja să răspundă la întrebările venite din public.
   - Niciodată nu folosesc obscenităţi în cărţile mele doar de amorul artei, zicea el, ci pentru că, în anumite circumstanţe, par extrem de potrivite. Un bărbat, care îşi dă din greşeală cu ciocanul peste deget, nu exclamă doar „Aoleu!”
   Hohote de râs din public.
   - Mai am vreme să răspund la încă o întrebare sau chiar două. Vă rog, domnule!
   Imaginea trecu de la Coben la alt spectator cu mâna ridicată. Şi, da, era chiar Terry Maitland, filmat foarte de aproape. Foarte. Atunci se evaporă şi ultima speranţă a lui Ralph că ar fi avut de-a face cu o sosie - sau o „dublură”, după cum sugerase Jeannie.
   - Când începeţi să scrieţi, domnule Coben, ştiţi mereu cine este criminalul, sau vi se întâmplă ca identitatea acestuia să vă surprindă până şi pe dumneavoastră?
   Camera se mută iar la Coben, care spuse zâmbind:
   - Foarte bună întrebare!
   Pe Ralph nu-l interesa răspunsul - evident, unul foarte bun - aşa că dădu filmuleţul înapoi, revenind la cadrul în care Terry se ridicase în picioare ca să pună întrebarea.
   Studie imaginea vreo douăzeci de secunde, după care îi înapoie procurorului iPad-ul.
   - Şi gata, zise Samuels. Praful s-a ales de tot cazul nostru.
   - Să vedem şi ce vor indica rezultatele testului ADN, spuse Ralph.
   Sau i se păru că spune. Parcă se separase de propriul trup. Probabil că aşa se simţeau boxerii înainte ca arbitrul să oprească meciul.
   - Plus că mai trebuie să vorbesc şi cu Deborah Grant. Iar după aia, o să mă duc la Cap City, ca să fac nişte investigaţii în stil vechi. O să-mi salt fundul de pe scaun şi o să bat la nişte uşi, cum zice tipul ăla. O să discut cu angajaţii hotelului şi ai restaurantului Firepit, unde au luat cina profesorii noştri.
   Îşi aminti de spusele lui Jeannie şi adăugă:
   - Şi vreau să văd dacă pot să găsesc nişte probe.
   - Realizezi că asta-i foarte puţin probabil să se întâmple într-un hotel atât de mare şi la aproape o săptămână distanţă?
   - Da.
   - Şi e posibil ca restaurantul nici să nu fie deschis.
   Samuels vorbea pe tonul miorlăit al unui băieţel care şi-a julit un genunchi după ce a fost îmbrâncit de pe trotuar de un puşti mai mare. Ralph începuse să-şi dea seama că tipul nu-i era prea simpatic. Îi lăsa tot mai mult impresia că se dă bătut prea uşor.
   - S-ar putea să fie deschis, dacă-i în apropierea hotelului.
   Fără să-şi ia ochii de la imaginea îngheţată pe ecran a lui Terry Maitland, Samuels clătină din cap.
   - Şi chiar dacă s-ar potrivi ADN-ul... chestie de care am început să mă cam îndoiesc... ştii bine că juraţii rareori condamnă pe cineva doar pe baza ADN-ului şi a amprentelor... Ai văzut multe cazuri din astea, că doar eşti de atâta vreme în branşă. Procesul lui O.J. Simpson este doar un exemplu.
   - Martorii ocu...
   - Gold o să-i desfiinţeze. Stanhope? O babă pe jumătate oarbă. „Nu este adevărat că aţi renunţat la permisul de conducere acum 3 ani, pentru că nu mai vedeţi bine, doamnă Stanhope?” June Morris? O fetiţă care a văzut un bărbat plin de sânge pe celălalt trotuar. Scowcroft era cu berea în nas, la fel şi amicul lui. Claude Bolton are cazier pentru posesie şi vânzare de droguri. Cel mai bun martor pe care îl ai este Willow Rainwater - dar ştii ceva, amice? Oamenii din statul ăsta nu-i prea au la inimă pe indieni. Nu prea au încredere în ei.
   - Dar am ajuns prea departe ca să renunţăm acum, protestă Ralph.
   - Din păcate, acesta este tristul adevăr.
   Tăcură amândoi, fiecare cufundat în propriile-i gânduri.
   Uşa de la biroul lui Ralph era deschisă, iar holul principal al secţiei era aproape pustiu, cum era de obicei în dimineţile de duminică, în acest orăşel din sud-vestul ţării. Ralph se gândi să-i spună lui Samuels că filmuleţul de la conferinţă îi şocase şi-i îndepărtase de esenţa problemei: murise un copil şi toate probele lor îl indicau pe Maitland drept asasinul lui. Sigur, vor fi nevoiţi să demonstreze că nu se afla la o sută şi ceva de kilometri depărtare de locul crimei. Şi mai voia să-i spună procurorului că niciunul dintre ei nu va avea odihnă până când nu-i vor demonta alibiul bucată cu bucată.
   - Hai cu mine la Cap City, dacă vrei.
   - N-am cum, spuse Samules. Îmi duc copiii şi fosta nevastă la Lacul Ocoma. La un picnic. Ea aduce mâncarea. A dat Dumnezeu şi am început să ne înţelegem mai bine, aşa că n-aş vrea să stric totul.
   - În regulă.
   Oricum invitaţia fusese făcută doar cu jumătate de gură.
   Ralph voia să fie singur. Voia să încerce să priceapă cum de se întâmplase ca acest caz, în aparenţă atât de simplu la început, să se fi transformat într-un dezastru colosal.
   Se ridică de pe scaun. Bill Samuels îşi puse iPad-ul înapoi în servietă şi se ridică şi el.
   - Cred că am putea să ne pierdem slujbele din cauza asta, Ralph. Iar Maitland ne dă în judecată dacă scapă. Ştii că aşa o să facă.
   - Du-te la picnic! Mănâncă, simte-te bine! Nu s-a terminat încă.
   Samuels plecă înaintea lui. Ralph privi lung în urma lui şi simţi că îl apucă nervii văzându-i umerii cocârjaţi, felul în care îşi ţinea servieta - aerul lui demoralizat.
   - Bill?
   Samuels se întoarse.
   - Un copil din oraşul ăsta a fost violat cu bestialitate. Înainte sau după ce a fost sfârtecat cu dinţii. Încă încerc să înţeleg cum de a fost cineva capabil de aşa ceva. Tu crezi că pe părinţii lui îi interesează dacă noi ne pierdem slujbele sau dacă municipalitatea e dată în judecată?
   Samuels nu-i răspunse. Traversă holul pustiu al secţiei şi ieşi în soarele dimineţii. Se anunţa o zi splendidă, dar Ralph avea sentimentul că procurorul nu se va bucura prea mult de picnicul lui.

12.

        Fred şi Ollie au ajuns în sala de aşteptare de la camera de gardă a Spitalului Mercy cu puţină vreme înainte ca noaptea de sâmbătă să devină dimineaţa de duminică - doar la 3 minute în urma ambulanţei care o adusese pe Arlene Peterson.
   La ora aceea, uriaşa sală de aşteptare era ticsită cu oameni bătuţi şi plini de sânge, cu oameni beţi şi nemulţumiţi de viaţă, cu oameni care ţipau şi plângeau şi tuşeau. La fel ca mai toate camerele de gardă, şi cea de la Spitalul Mercy era extrem de aglomerată în nopţile de sâmbătă - dar, pe la ora 9, duminică dimineaţa, părea aproape pustie. Mai rămăseseră doar un bărbat cu un bandaj improvizat peste mâna care-i sângera, o femeie care ţinea în braţe un copil cu febră - amândoi urmărind năzdrăvăniile lui Elmo din Sesame Street la televizorul montat lângă tavan, în colţul sălii - şi o adolescentă cu părul creţ, care stătea cu capul pe spate, ochii închişi şi mâinile încleştate pe abdomen.
   Şi ei doi, fireşte. Ce a mai rămas din familia Peterson. Fred adormise pe la şase, dar Ollie rămăsese treaz, cu ochii aţintiţi asupra ascensorului în care dispăruse mama lui, absolut convins că ea ar muri dacă pe el l-ar lua somnul. „Nici măcar un ceas n-ai putut să veghezi împreună cu Mine?” l-a întrebat Iisus pe Petru. Foarte bună întrebare - o întrebare la care nu aveai cum să răspunzi.
   La ora 9 şi 10 minute s-au deschis uşile ascensorului şi din el apăru acelaşi doctor cu care vorbiseră la sosire.
   Purta o uniformă albastră şi avea pe cap o bonetă, acum pătată de transpiraţie, tot albastră şi cu un imprimeu cu inimioare roşii. Părea extrem de obosit, iar atunci când dădu cu ochii de ei, se întoarse într-o parte, ca şi cum şi-ar fi dorit să plece de acolo. Ollie nici nu avea nevoie de mai multe explicaţii în afara acelui gest involuntar. Şi-ar fi dorit să-şi lase tatăl să mai doarmă puţin, să-l scape de şocul iniţial al veştii pe care urma să le-o dea medicul, dar ştia că nu ar fi fost corect. În fond, tatăl lui o cunoştea şi o iubea de mai mult timp decât el.
   - Hî! tresări Fred atunci când Ollie îl scutură de umăr. Ce?
   Şi îl văzu pe doctorul care îşi scosese boneta, dând la iveală o claie de păr castaniu, ud de sudoare.
   - Domnilor, regret nespus că trebuie să vă spun că doamna Peterson s-a stins din viaţă. Am încercat să o salvăm şi, la început am crezut că vom reuşi, însă situaţia a fost mult prea gravă. Îmi pare foarte, foarte rău.
   Fred se holbă o clipă la el de parcă n-ar fi înţeles ce-i spune, după care scoase un ţipăt prelung. Fata cu părul creţ deschise ochii şi se uită speriată în jur. Copilaşul cu febră se ghemui la pieptul femeii.
   Regret nespus, îşi zise Ollie. Asta-i expresia zilei. Cu o săptămână în urmă eram o familie. Acum am rămas doar eu şi cu tata. Da, expresia este foarte potrivită. Este cea mai potrivită. Nu există alta mai bună.
   Fred plângea în hohote. Ollie îl strânse în braţe.

13.

       După prânzul de care ea şi fetele abia dacă se atinseseră, Marcy intră în dormitor ca să vadă ce costum mai bun reuşeşte să găsească în partea din şifonier care-i aparţinea lui Terry.
   Parteneriatul lor era unul egal, însă hainele lui ocupau doar un sfert din spaţiu. Terry era profesor de engleză, antrenor de baseball şi fotbal, se implica în felurite acţiuni caritabile atunci când era cazul - adică mai mereu - era soţ şi tată. Se pricepea la toate treburile astea, însă nu câştiga bani decât din treaba cu profesoratul, aşa că nu avea cine ştie ce haine elegante. Costumul albastru arăta cel mai bine, dar tot era puţin cam uzat şi nicio persoană cât de cât pricepută într-ale modei nu ar fi putut să-l confunde cu un Brioni. Era un costum ieftin, de la Men’s Wearhouse, vechi de 4 ani.
   Marcy oftă, îl luă de pe umeraş, apoi căută o cămaşă albă şi cravata bleumarin. Tocmai le punea într-o husă din plastic, când se auzi soneria de la uşă.
   În prag era Howie, în haine mult mai frumoase decât acelea pe care le împachetase ea. Le îmbrăţişă repede pe fete şi o pupă pe obraz pe Marcy.
   - O să ni-l aduci pe tati acasă? îl întrebă Gracie.
   - Nu astăzi, dar foarte curând, spuse avocatul, luând husa cu costumul şi cămaşa. Nu cauţi şi nişte pantofi, Marcy?
   - Dumnezeule! exclamă ea. Ce căscată sunt!
   Perechea de pantofi negri părea potrivită, numai că ar fi trebuit să-i dea cu cremă. Păcat că nu avea timp. Îi puse într-o pungă şi se întoarse în living.
   - Sunt gata.
   - Bravo! Mergi repede şi nu da nicio atenţie coioţilor de afară. Fetelor, nu cumva să descuiaţi uşa până nu se întoarce mama, bine? Şi nici să nu răspundeţi la telefon dacă nu recunoaşteţi numărul afişat. Ne-am înţeles?
   - O să fim bine, răspunse Sarah, care numai bine nu arăta.
   Niciuna dintre ele nu părea să se simtă bine. Marcy se întrebă dacă era posibil ca nişte fetiţe atât de mici să fi slăbit peste noapte. Cu siguranţă că nu.
   - Hai să mergem! spuse Howie, parcă dând pe dinafară de atâta veselie şi optimism.
   Ieşiră din casă - Howie cu costumul şi Marcy cu pantofii.
   Reporterii năvăliră din nou spre peluză. Aţi vorbit cu soţul dumneavoastră, doamnă Maitland? Ce v-a zis poliţia? Domnule Gold, cum a răspuns Terry Maitland la acuzaţiile care i-au fost aduse? Aveţi de gând să cereţi eliberarea pe cauţiune?
   - Nu avem nimic de declarat în acest moment, spuse Howie, cu un calm de nezdruncinat, în timp ce o conducea pe Marcy la maşina sa, un Cadillac Escalade, prin lumina orbitoare a reflectoarelor (evident, deloc necesare în ziua asta însorită de iulie, îşi zise Marcy).
   La capătul aleii, Howie coborî geamul din dreptul lui şi se adresă unuia dintre cei doi poliţişti de serviciu:
   - Fetiţele soţilor Maitland sunt în casă. Este responsabilitatea voastră să nu le deranjeze nimeni, da?
   Nu primi niciun răspuns din partea celor doi poliţişti, care-i aruncară nişte priviri fie inexpresive, fie de-a dreptul ostile.
   Marcy înclina spre a doua variantă.
   N-o părăsiseră bucuria şi sentimentul de uşurare care o copleşiseră după ce vizionase filmuleţul - Dumnezeu să binecuvânteze postul Channel 81 - însă uite câte care de reportaj mai sunt şi acum în faţa casei şi câţi reporteri vor să-i vâre microfoanele în gură. Terry era încă la închisoare - „la întristare”, cum spusese atât de plastic Howie la un moment dat. Ce expresie oribilă! Parcă preluată dintr-un cântec country despre singurătatea absolută. Mai mulţi străini năvăliseră în căminul lor şi luaseră de acolo tot ce au avut ei chef. Însă cele mai îngrozitoare erau chipurile împietrite ale acestor doi poliţişti şi lipsa lor de răspuns, mult mai traumatizante decât luminile reflectoarelor de la camerele de filmat şi decât zbieretele reporterilor. Toată familia ei fusese înghiţită de o maşinărie infernală.
   Howie spunea că vor scăpa nevătămaţi, însă deocamdată tot acolo erau cu toţii.
   Da, tot acolo erau.

14.

       Marcy a fost percheziţionată sumar de o poliţistă care parcă dormea pe ea şi care i-a cerut să-şi pună poşeta în coşul din plastic şi să treacă prin detectorul de metale.
   Poliţista le-a luat şi permisele de conducere, le-a pus într-o pungă din plastic, pe care a agăţat-o de un panou, printre multe altele asemenea.
   - Mai vreau şi costumul şi pantofii, doamnă.
   Marcy i le oferi fără comentarii.
   - Mâine-dimineaţă, când vin, vreau să-l văd pus la patru ace, în costumul ăla, spuse Howie, trecând prin detectorul de metale. Şi detectorul de metale începu să piuie.
   - Fiţi sigur că am să-i comunic majordomului, zise poliţista. Acum fiţi drăguţ şi goliţi-vă buzunarele!
   Cheile erau problema. Howie i le dădu poliţistei şi trecu a doua oară prin detectorul de metale.
   - Cred c-am fost aici de vreo cinci mii de ori, dacă nu mai mult. Şi mereu uit de afurisitele astea de chei, îi spuse el lui Marcy. O fi vreo şmecherie freudiană.
   Ea schiţă un zâmbet anxios, dar nu spuse nimic. I se uscase gâtul şi avea senzaţia că orice cuvânt pe care l-ar scoate ar semăna cu un croncănit de cioară.
   Un gardian îi conduse pe un culoar, apoi pe altul. Marcy auzea râsete de copii şi şoapte de conversaţii adulte.
   Traversară sala de vizite, a cărei pardoseală era acoperită cu o mochetă industrială de culoare maro. Copiii se jucau. Deţinuţii, în salopete urâte, de puşcărie, stăteau de vorbă cu nevestele, iubitele, mamele lor. Un bărbat masiv, cu un semn din naştere care parcă i se prelingea de-a lungul unui obraz şi cu o tăietură în curs de vindecare pe celălalt, îşi ajuta fetiţa să rearanjeze mobila din casa păpuşilor.
   E un vis, îşi spuse Marcy. Un vis incredibil de real. O să mă trezesc imediat şi o să-l văd pe Terry lângă mine şi o să-i povestesc coşmarul ăsta în care el a fost arestat pentru crimă.
   Şi ce-o să mai râdem după aia!
   Unul dintre deţinuţi întinse degetul în direcţia ei, fără să se jeneze. Femeia de alături făcu ochii mari la Marcy, după care începu să-i şuşotească ceva la ureche altei femei de lângă ea. Gardianul părea să aibă ceva probleme cu cartela de la uşa din capătul sălii de vizite, iar Marcy îşi imagină că individul se mocăie dinadins. Până când reuşi să descuie uşa aia, toţi ochii erau aţintiţi asupra lor. Chiar şi copiii uitaseră de joacă şi se holbau speriaţi, ca la nişte monştri.
   De cealaltă parte a uşii era un coridor cu multe cabine separate între ele prin geamuri opace. Terry stătea într-una dintre ele. Marcy începu să plângă când îl văzu cum înoată în salopeta aia urâtă de puşcărie, mult prea mare pentru el.
   Intră în partea ei din cabina respectivă şi îşi privi soţul printr-un geam din perspex. Îşi lipi palma cu degetele răsfirate de geam, iar Terry făcu la fel. În folie fuseseră făcute mai multe găurele mici, aşezate circular - ca la receptoarele telefoanelor vechi - prin care să se poată auzi.
   - Nu mai plânge, iubito, că mă apucă şi pe mine. Şi stai jos, te rog.
   Marcy se aşeză şi Howie se înghesui pe banchetă lângă ea.
   - Ce fac fetele?
   - Bine. Îşi fac griji pentru tine, dar azi sunt mai bine. Am primit nişte veşti foarte bune. Auzi, scumpule, tu ştii că discursul domnului Coben a fost filmat de postul local de televiziune?
   Terry rămase cu gura căscată. Apoi izbucni în râs.
   - Parcă a zis ceva cucoana aia care l-a prezentat, da’ a vorbit atât de mult şi m-a plictisit atât de tare că n-am prea ascultat-o. Ei, i-auzi ce chestie!
   - Da, o chestie importantă! zâmbi Howie.
   Terry se aplecă până ce se lipi cu fruntea de bariera aceea din plastic. Se uită încordat la cei doi.
   - Marcy... Howie... i-am pus şi eu o întrebare lui Coben după ce şi-a terminat discursul. Ştiu că-i puţin probabil, dar poate se aude ce spun. Şi dacă se aude, poate există vreun soft de recunoaştere a vocii şi atunci vor înţelege că am fost acolo!
   Marcy şi Howie se uitară unul la altul şi începură să râdă.
   Gardianul de la capătul coridorului îi privi încruntat, pentru că râsul cuiva era floare rară în zona de maximă securitate a penitenciarului.
   - Ce e? Ce-am zis?
   - Te-au filmat când puneai întrebarea, Terry, îi răspunse Marcy. Pricepi? Apari în materialul video!
   Câteva secunde, Terry nu păru să înţeleagă ce auzise. Dar apoi ridică pumnii strânşi şi îi agită în dreptul tâmplelor - gest de triumf, pe care îl făcea adeseori atunci când echipa lui înscria vreun punct ori se descurca extrem de bine în apărare. Fără să-şi dea seama ce face, Marcy îşi ridică şi ea pumnii, imitându-şi soţul.
   - Sigur? Sunteţi sută la sută siguri? Pare prea frumos ca să fie adevărat.
   - Uite că este, zâmbi larg Howie. De fapt, apari în filmuleţul ăla de vreo 6 ori, de fiecare dată când au vrut să arate cum râde şi aplaudă publicul din sală. Chestia că te-au filmat când ai pus întrebarea e doar bomboana de pe tort.
   - Deci cazul este închis, da? Înseamnă că mâine am să ies de aici?
   - Haide să nu ne pripim! mormăi Howie, din al cărui zâmbet nu mai rămăsese decât o umbră. Mâine ţi se vor citi acuzaţiile, plus că acuzarea are o grămadă de probe, pe care va fi foarte bucuroasă să le prezinte...
   - Cum aşa? izbucni Marcy. Cum să fie posibil aşa ceva, când este clar că Terry a fost acolo? Filmul ăla e cea mai bună dovadă!
   Howie ridică o mână. Adică: Opreşte-te!
   - O să ne facem probleme în privinţa asta mai încolo, dar acum îţi pot spune că dovezile noastre bat dovezile lor. De departe. Problema este doar că mecanismul a fost pus în funcţiune.
   - Mecanismul... repetă Marcy. Da, am auzit de mecanismul ăsta. Nu-i aşa, Terry?
   Terry dădu din cap.
   - Parcă sunt într-un roman al lui Kafka. Sau în 1984, al lui Orwell. Şi v-am târât după mine pe tine şi pe fete.
   - Hei, hei! exclamă Howie. N-ai târât pe nimeni. Ei v-au băgat în rahatul ăsta. O să rezolvăm totul, oameni buni. V-o promite unchiul Howie şi unchiul Howie se ţine întotdeauna de cuvânt. Fii atent, Terry: mâine, la ora nouă, ţi se vor citi acuzaţiile în faţa domnului judecător Horton. Vreau să te ferchezuieşti şi să-ţi pui costumul ăla frumos pe care ţi l-a adus Marcy şi care acum stă agăţat în debaraua cu obiectele personale ale deţinuţilor. Vreau să discut cu Bill Samuels despre cauţiune şi vreau s-o fac chiar diseară - dacă va fi de acord. Dacă nu, vom discuta mâine, că tot ne vedem. N-o să fie de acord şi o să insiste asupra arestului la domiciliu, dar o să-l dăm noi pe brazdă pentru că, până atunci, cineva din presă va fi descoperit deja filmarea făcută de Channel 81, iar problemele din cazul acuzării vor fi ajuns în atenţia opiniei publice. Presupun că va trebui să garantaţi cu casa ca să faceţi rost de banii necesari pentru cauţiune, dar nu ar fi cine ştie ce mare risc, cu condiţia să nu-ţi vină ideea să-ţi tai dispozitivul de monitorizare pe care o să ţi-l pună la gleznă şi să fugi încotro vezi cu ochii.
   - Nu o să fug nicăieri, zise supărat Terry, făcându-se roşu în obraji. Mai ştii ce zicea generalul ăla din Războiul Civil? „Am de gând să lupt pe frontul ăsta, chiar de-o fi să dureze toată vara.”
   - Bine. Şi care-i următoarea bătălie? îl întrebă Marcy.
   - Am să-i spun procurorului că ar greşi dacă şi-ar prezenta rechizitoriul în faţa juraţilor. Şi că dovezile noastre vor avea câştig de cauză. După care vei fi eliberat.
   Oare? se întrebă Marcy. Oare vom fi liberi? Când ei insistă că au amprentele lui Terry şi că au martori care l-au văzut răpindu-l pe băieţelul ăla şi apoi ieşind plin de sânge din Parcul Figgis? Oare vom mai fi vreodată liberi câtă vreme nu a fost prins adevăratul criminal?
   - Marcy, linişteşte-te! îi zâmbi Terry. Ştii ce le zic eu băieţilor - luaţi bazele pe rând.
   - Aş vrea să te întreb ceva, interveni Howie. Poate ştii să-mi răspunzi.
   - Întreabă-mă ce vrei.
   - Ei susţin că au tot felul de probe împotriva ta, obţinute în urma expertizei medico-legale, deşi nu au sosit încă rezultatele testului ADN...
   - Rezultatele alea o să fie negative, zise Terry. Nu se poate altfel.
   - La fel aş fi crezut şi în cazul amprentelor, spuse Howie.
   - Poate i-a înscenat cineva crima asta, izbucni Marcy. Ştiu că par paranoică, dar...
   Şi ridică din umeri.
   - În regulă, spuse Howie. Dar care să fie motivul? Asta-i întrebarea. Ştiţi voi pe cineva capabil de aşa ceva?
   De-o parte şi de cealaltă a foliei zgâriate de perspex, cei doi soţi Maitland căzură pe gânduri. Apoi clătinară din cap.
   - Mda, nici eu, zise Howie. Rareori se întâmplă ca viaţa să imite romanele lui Robert Ludlum. Cu toate astea, probele pe care le au sunt destul de solide, din moment ce s-au grăbit să te aresteze - fapt pe care sunt convins că-l regretă acum. Chiar dacă voi reuşi să te scot din măruntaiele mecanismului, mă tem că umbra lui va continua să te urmărească.
   - M-am gândit toată noaptea la asta, spuse Terry.
   - Eu încă mă gândesc, adăugă şi Marcy.
   Howie se aplecă uşor şi bătu o dată din palme.
   - Ne-ar ajuta dacă am avea şi alte probe materiale. Nu mă înţelegeţi greşit - filmul de la Channel 81 e super şi, după ce-i vom chema ca martori şi pe colegii tăi, probabil că nu vom mai avea nevoie de nimic. Dar sunt lacom. Vreau mai mult.
   - Cum să mai facem rost de probe materiale de la unul dintre cele mai aglomerate hoteluri din Cap City? Şi după 4 zile? întrebă Marcy, neştiind că repetă cuvintele rostite de Bill Samuels mai devreme. Pare imposibil.
   Terry privea în gol.
   - Nu chiar.
   - Terry? se însufleţi Howie. La ce te gândeşti?
   Terry Maitland se uită zâmbind la ei.
   - S-ar putea să existe ceva. S-ar putea.

15.

         Restaurantul Firepit era deschis pentru brunch, aşa că acolo s-a dus Ralph mai întâi.
   Doi dintre angajaţii care lucraseră în seara crimei erau acum la serviciu: fata care-i conducea pe clienţi la mesele lor şi un chelner tuns periuţă, care părea că abia împlinise vârsta legală la care să-şi poată cumpăra o bere. Fata nu i-a fost de niciun ajutor („Am fost îngrozitor de aglomeraţi în seara aia, domnule detectiv”), iar chelnerul, cu toate că îşi amintea vag că servise un grup de profesori, a fost evaziv atunci când Ralph i-a arătat fotografia lui Terry, luată din anuarul Liceului Flint City. A zis că da, „parcă” îşi aducea aminte de un tip care semăna cu acela din poză, dar nu putea să bage mâna în foc că era aceeaşi persoană. A mai zis că nici măcar nu mai ştia dacă tipul fusese cu grupul de profesori. „Măi, omule, e posibil să-i fi servit o porţie de aripioare picante la bar.”
   Şi cu asta, basta.
   La început, Ralph n-a avut mai mult noroc nici la Sheraton. A reuşit să afle că Maitland şi William Quade au stat marţi noaptea în camera 644, iar managerul a fost în stare să-i prezinte chitanţa. Însă pe aceasta se afla doar semnătura lui Quade, care plătise prin Mastercard.
   Managerul i-a mai spus şi că respectiva cameră, cea cu numărul 644, fusese ocupată în fiecare noapte de la plecarea lui Maitland şi Quade şi că acolo se făcuse curăţenie temeinică în fiecare dimineaţă.
   Iar ca să-i facă viaţa şi mai frumoasă lui Ralph, managerul a adăugat:
   - În caz că ni se cere să facem şi paturile, intrăm în camere de două ori pe zi.
   Şi da, domnul detectiv Anderson se putea uita la înregistrările camerelor de supraveghere, ceea ce Ralph a făcut imediat, fără să obiecteze în faţa faptului că lui Alec Pelley i se permisese deja să o facă. (Ralph nu făcea parte din Departamentul de Poliţie al oraşului, ceea ce însemna că trebuia să pună accent pe diplomaţie.)
   Erau imagini color şi foarte clare - înţelegi dumneata, Hotelul Sheraton din Cap City avea camere de supraveghere din ultima generaţie, nu ca acelea de la prăvăliile din colţul străzii. Şi în imaginile acelea a văzut un bărbat care semăna cu Terry. Şi l-a tot văzut pe bărbatul ăla în hol, apoi în magazinul de suvenire şi după aia l-a văzut făcând gimnastică miercuri dimineaţă în sala de fitness a hotelului. Şi l-a văzut stând la coada pentru autografe în sala mare. Imaginile din hol şi din magazinul de suvenire erau discutabile, însă nu încăpea nicio îndoială - cel puţin, în mintea lui - că tipul care a semnat pentru echipamentul de fitness şi tipul care a stat la coada pentru autografe era una şi aceeaşi persoană cu fostul antrenor al fiului său. Omul care îl învăţase pe Derek să lovească cu efect, schimbându-i astfel porecla din „Morişcă” în „Împinge-o, Anderson”.
   Parcă o auzea din nou pe Jeanette spunându-i că probele din Cap City reprezentau piesa care lipsea din acest puzzle, că probele din Cap City reprezentau biletul câştigător la această loterie. Dacă Terry a fost aici, îi spusese ea - adică în Flint City, comiţând crima aia îngrozitoare - înseamnă că dublura lui a fost acolo. Este singura explicaţie cât de cât logică.
   - Nu-i nimic logic în povestea asta, murmură Ralph, cu ochii la monitor.
   Pe ecran era imaginea îngheţată a unui bărbat leit Terry Maitland, râzând la coada pentru autografe, alături de Roundhill, şeful catedrei de engleză de la liceu.
   - Ce-aţi spus? îl întrebă agentul de securitate din hotel, care-i arătase imaginile.
   - Nimic.
   - Să vă mai arăt şi altceva?
   - Nu. Mulţumesc.
   Bătuse degeaba drumul până aici. Reportajul postului Channel 81 făcea inutile imaginile surprinse de camerele de supraveghere, pentru că bărbatul care îi pusese o întrebare lui Coben era Terry. Nu încăpea niciun dubiu în privinţa asta.
   Numai că o urmă de îndoială încă persista într-un ungher al minţii lui Ralph. Parcă era ceva studiat în atitudinea lui Terry atunci când se ridicase în picioare ca să-şi pună întrebarea, ca şi cum ar fi ştiut că este filmat... Oare să fi fost o înscenare? O scamatorie uimitoare, de acord, dar explicabilă în ultimă instanţă? Ralph nu-şi dădea seama cum aşa ceva ar fi fost posibil. Dar, în fond, nu-şi dădea seama nici cum David Copperfield trecuse prin Marele Zid Chinezesc şi văzuse asta cu ochii lui la televizor. Iar dacă era adevărat, atunci Terry Maitland nu era doar un criminal, ci un criminal care-şi bătea joc de ei.
   - Să vă mai spun ceva, domnule detectiv, zise agentul de securitate de la Sheraton. Am primit un mesaj de la Harley Bright, şeful pazei, care zice că toate imaginile pe care dumneavoastră tocmai le-aţi văzut trebuie păstrate pentru un avocat pe care îl cheamă Howard Gold.
   - Nu-mi pasă ce faceţi cu ele, zise Ralph. Din partea mea i le puteţi trimite şi lui Sarah Palin, în Alaska, pe stânga. Eu plec acasă.
   Da. Bună idee! Se va duce acasă, va sta frumos în curte cu Jeannie, vor bea bere împreună - 4 cutii el, două ea. Şi va încerca să nu-şi piardă minţile tot gândindu-se la paradoxul ăsta blestemat.
   Agentul îl conduse până la uşa biroului.
   - Am auzit la ştiri că l-aţi prins pe individul care l-a omorât pe copilul ăla.
   - La ştiri se spun multe. Mulţumesc pentru timpul acordat, domnule.
   - Ajut cu dragă inimă poliţia.
   Măcar dacă m-ai fi ajutat, replică Ralph în gând.
   Îi veni brusc o idee şi se opri în cealaltă parte a holului de la intrare, cu mâna deja întinsă spre uşa turnantă. Dacă tot era aici, ce-ar fi să mai verifice ceva? Terry zicea că Debbie Grant se dusese la toaletă imediat după discursul lui Coben şi că zăbovise acolo destul de mult. M-am dus la chioşcul de ziare cu Ev şi Billy şi am aşteptat-o acolo.
   De fapt, chioşcul de ziare era un fel de anexă a magazinului cu suvenire. În spatele tejghelei era o femeie căruntă şi fardată excesiv. Rearanja nişte bijuterii ieftine.
   Ralph îi arătă legitimaţia şi o întrebă dacă lucrase marţea trecută. Mai exact, în după-amiaza acelei zile.
   - Dacă nu-s bolnavă, lucrez în fiecare zi, drăguţă. Nu capăt nimic în plus din vânzarea de cărţi şi de reviste, dar primesc comision la bijuteriile astea şi la cănile suvenir.
   - Vi-l amintiţi pe bărbatul acesta? o întrebă Ralph, arătându-i fotografia lui Terry. A fost aici la conferinţa de marţea trecută, împreună cu mai mulţi profesori de engleză.
   - Normal că mi-l amintesc. M-a întrebat de cartea despre Ţinutul Flint. Dumnezeu ştie de când nu s-a mai interesat cineva de cartea aia. Nici măcar n-am comandat-o eu. Era aici în 2010, când m-am angajat vânzătoare. Cred c-ar cam trebui s-o dau jos de acolo, da’ ce să pun în loc? După ce stai mai multă vreme într-un loc ca ăsta, ajungi să te prinzi că nicio marfă aşezată prea sus sau prea jos nu atrage atenţia cumpărătorului. Cel puţin, cărţile puse mai jos sunt din cele ieftine. Raftul de sus este rezervat pentru alea simandicoase şi scumpe, cu poze şi pagini lucioase.
   - Despre care anume carte vorbiţi, doamnă...
   Aruncă o privire rapidă la ecusonul femeii.
   - ...doamnă Levelle?
   - Despre aia, răspunse ea, ridicând un deget. Istoria ilustrată a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei Canning. Ţi se plimbă limba-n gură numai când îl citeşti, nu?
   Ralph se întoarse şi văzu două etajere cu mai multe cărţi şi reviste, lângă un raft cu farfurii şi căni decorative. O etajeră era plină cu reviste; pe cealaltă erau tot soiul de volume broşate şi cartonate. Pe raftul de sus al acestei etajere se aflau vreo şase cărţi mai mari, despre care Jeannie ar fi zis că „dau bine” pe măsuţa pentru cafea. Erau împachetate în folie din plastic, pentru ca nu cumva curioşii care le-ar răsfoi să nu le păteze sau să le îndoaie colţurile paginilor. Ralph se apropie şi se uită în sus la volumele acelea.
   Terry, care era cu vreo 7-8 centimetri mai înalt decât el, nu ar fi fost nevoit nici să se uite în sus şi nici să se ridice în vârful picioarelor ca să ia vreo carte de acolo.
   Vru să caute din priviri cartea despre care-i vorbise vânzătoarea, dar se răzgândi imediat şi se întoarse cu faţa la ea.
   - Spuneţi-mi ce vă aduceţi aminte.
   - Despre ce? A, despre tipul ăla? Păi, nu prea multe. Mi-aduc aminte că a fost mare aglomeraţie în magazinul de suvenire după ce s-a isprăvit conferinţa, da’ la mine mişcarea a fost foarte slabă. Ştiţi de ce?
   Ralph clătină din cap, spunându-şi că trebuie să aibă răbdare. Da, dăduse peste ceva important şi credea - spera - că ştie despre ce anume era vorba.
   - Păi, nu voiau să-şi piardă rândul la autografe, evident. Plus că toţi aveau cartea cea nouă a domnului Coben, pe care începuseră s-o citească stând la coada aia. Da’ la mine au venit totuşi domnii ăia trei şi unul dintre ei - ăla mai gras - a cumpărat ultimul roman poliţist al Lisei Gardner. Ceilalţi doi doar au răsfoit diverse cărţi. După care a apărut şi o doamnă, care a zis că a terminat şi au plecat toţi patru. Probabil după autografe.
   - Însă unul dintre ei, cel înalt, s-a arătat interesat de cartea despre Ţinutul Flint.
   - Da, da’ eu cred că i-a atras atenţia chestia cu Parohia Canning. Parcă a zis că familia lui a locuit acolo multă vreme?
   - Mă întrebaţi pe mine? spuse Ralph. Dumneavoastră v-a zis, dacă v-a zis.
   - Parcă a zis. Şi a luat cartea de pe raft, da’ a pus-o la loc de cum i-a văzut preţul: 79 de dolari, 99 de cenţi.
   Bum! Iată ce căuta.
   - S-a mai uitat cineva la cartea aia de atunci şi până acum? A mai pus mâna cineva pe ea?
   - Pe aia? Glumiţi!
   Ralph se întoarse la raft, se ridică pe vârfuri şi luă volumul ambalat în folie de protecţie. Îl ţinu între palme, fără să-l atingă cu degetele. Pe copertă era o fotografie sepia cu o procesiune funerară. Şase cowboy, toţi cu pălării ponosite şi cu pistoale în tocurile de la centuri, cărau un sicriu din scânduri golaşe pe cărarea plină de praf a unui cimitir mic.
   Un preot (şi acesta cu pistol la centură şi cu Biblia în mâini) îi aştepta lângă o groapă proaspăt săpată.
   Doamna Levelle se însufleţi considerabil.
   - Chiar doriţi s-o cumpăraţi?
   - Da.
   - Daţi-mi-o, ca să-i scanez preţul.
   - Nu prea cred.
   Ţinu cartea cu codul de bare spre vânzătoare, care îl scană aşa.
   - Face 84 de dolari, 14 cenţi, cu tot cu adaosul comercial, dar am să rotunjesc la 84.
   Ralph sprijini cu atenţie cartea de tejghea şi-i întinse cardul. Apoi îşi puse chitanţa în buzunarul de la piept şi luă cartea tot între palme, ca şi cum ar fi fost Potirul Sfânt.
   - A pus mâna pe ea, spuse el, adresându-se mai puţin vânzătoarei şi mai mult lui însuşi, de parcă n-ar fi înţeles prea bine ce noroc chior dăduse peste el. Sunteţi sigură că pe cartea asta a pus mâna bărbatul din fotografia pe care v-am arătat-o?
   - A luat-o de pe raft şi a zis că poza de pe copertă a fost făcută chiar în Parohia Canning. După aia s-a uitat la preţ şi a pus-o la loc. Exact aşa cum v-am zis. Da’ ce? Cartea asta e o probă?
   - Nu ştiu, spuse Ralph, uitându-se din nou la micuţul convoi îndoliat de pe copertă. Dar am de gând să aflu.

16.

        În după-amiaza zilei de joi, trupul neînsufleţit al lui Frank Peterson a fost transportat la capela din clădirea firmei de servicii funerare a fraţilor Donelli.
   Totul fusese aranjat de Arlene Peterson, inclusiv jerbele, slujba de pomenire de vineri dimineaţa, înmormântarea propriu-zisă, slujba de la mormânt şi pomenirea de acasă, cu prietenii şi rudele, ce urma să aibă loc sâmbătă seara. Ea trebuia să se ocupe de absolut tot. Chiar şi în perioadele lui cele mai bune, Fred era complet inutil la asemenea aranjamente.
   Însă acum eu trebuie să le fac pe toate, îşi spuse el, atunci când ajunse acasă de la spital, împreună cu Ollie. Trebuie să le fac eu, pentru că nu are cine. O să mă ajute tipul ăla de la firma Donelli. Ei sunt experţi în chestii din astea. Problema era din ce anume urma să plătească o a doua înmormântare la atât de scurtă, foarte scurtă vreme după prima? Oare o acoperă asigurarea? Habar n-avea. Tot Arlene se ocupase şi de asigurări. Pentru că avuseseră o înţelegere: el aducea banii în casă şi ea plătea facturile. Probabil că va fi nevoit să caute prin biroul ei după actele de la asigurare. Doar gândindu-se la asta, se simţea stors de toată vlaga pe care o mai avea.
   Au rămas în living. Ollie a deschis televizorul. Se difuza un meci de fotbal european. L-au urmărit un timp, cu toate că niciunul dintre ei nu se dădea în vânt după sportul ăsta. Lor le plăcea fotbalul american. În cele din urmă, Fred s-a ridicat, a traversat greoi holul şi s-a întors cu vechea agendă roşie a lui Arlene. A răsfoit-o până când a ajuns la litera D şi, da, acolo erau adresa şi numărul de telefon al fraţilor Donelli.
   Numai că scrisul frumos al soţiei lui era acum mai tremurat.
   Şi de ce să nu fi fost? Înainte de moartea lui Frankie, ea nu ar fi avut motive să-şi noteze nici adresa şi nici numărul de telefon al acestei firme de pompe funebre, nu? Abia peste mulţi, foarte mulţi ani de acum, familia Peterson - părinţi şi fii deopotrivă - ar fi trebuit să aibă nevoie de asemenea servicii. Da, foarte mulţi ani.
   Fred privi lung copertele din piele roşie ale agendei, acum decolorate şi uzate, şi îşi aduse aminte de câte ori o văzuse pe Arlene notând în ea mai întâi adresele de pe plicuri, iar apoi, odată cu intrarea Internetului în vieţile lor, adresele de e-mail. Şi începu să plângă.
   - Nu pot, şopti el. Pur şi simplu, nu pot. Nu atât de repede după Frankie.
   La televizor, crainicul zbieră Goool! şi jucătorii în tricouri roşii începură să sară în sus de bucurie. Ollie închise aparatul şi întinse mâna.
   - Mă ocup eu de asta.
   Fred ridică spre el ochii înroşiţi şi plini de lacrimi.
   Ollie dădu din cap.
   - Nicio problemă, tată. Zău! Mă ocup eu de tot. Ce-ar fi să te duci să te întinzi puţin?
   Şi, cu toate că ştia că nu ar fi deloc în regulă să-şi împovăreze cu aşa ceva fiul de doar 17 ani, Fred se ridică şi se duse în dormitor. Îşi jură că, la un moment dat, va prelua el aceste sarcini funeste; însă acum avea nevoie de somn. Se simţea foarte obosit.

17.

        În duminica aceea, Alec Pelley a reuşit să scape de obligaţiile familiale abia la trei şi jumătate. Şi, deşi a ajuns la Hotelul Sheraton din Cap City după ora 5, soarele încă mai ardea pe cer.
   A oprit maşina în faţa clădirii, a strecurat o bancnotă de 10 dolari în mâna valetului de la parcare şi i-a spus că nu va zăbovi prea mult. Lorette Levelle, vânzătoarea de la chioşc, aranja din nou bijuteriile ieftine. După foarte puţin timp, Alec a ieşit, s-a dus la Fordul lui, s-a sprijinit cu spatele de el şi l-a sunat pe Howie Gold.
   - Am ajuns înaintea lui Anderson la camerele de supraveghere - şi la reportajul TV. Numai că el a găsit cartea înaintea mea. Şi a cumpărat-o. Cred că poţi să zici că scorul e egal.
   - Rahat! exclamă Howie. Cum mama dracului a ştiut de cartea aia?
   - Nu cred că a ştiut. Părerea mea e că a fost un amestec de noroc şi muncă detectivistică de şcoală veche. Femeia de la chioşc zice că, în ziua discursului lui Coben, a venit un tip, a luat cartea de pe raft, i-a văzut preţul - aproape 80 de dolari - şi a pus-o la loc. Nu pare să ştie că tipul ăla era Maitland, de unde presupun că nu se uită la ştiri. I-a spus povestea asta lui Anderson şi Anderson a cumpărat cartea. Mai zice că a ţinut-o tot timpul de margini şi că n-a atins-o decât cu palmele.
   - Pentru că speră să găsească amprente care să nu fie ale lui Terry, spuse Howie. Dovedind astfel că nu Terry a pus mâna pe carte. N-o să ţină. Dumnezeu ştie câţi oameni or mai fi atins-o de atunci.
   - Vânzătoarea este de altă părere. Zice că de luni de zile nu s-a mai arătat nimeni interesat de volumul ăla.
   - Nu contează.
   Tonul lui Howie nu era deloc îngrijorat, drept care se îngrijoră Alec cât pentru amândoi. Nu era cine ştie ce probă, dar nu o puteau trece cu vederea. Era doar o fisură mică în cazul lor, care promitea să fie desăvârşit, întocmai ca un tablou dintr-un muzeu celebru. O posibilă fisură, se corectă el, pe care Howie ar putea s-o evite foarte uşor, pentru că juraţii nu sunt prea interesaţi de probele inexistente.
   - Am vrut să te informez, şefule. Că pentru asta mă plăteşti.
   - Foarte bine, m-ai informat. Vii mâine la prezentarea acuzaţiilor, da?
   - Bineînţeles, răspunse Alec. Ai discutat cu Samuels despre cauţiune?
   - Am discutat. Foarte scurt. Mi-a pus pumnul în gură zicând că o să se împotrivească cu toată fiinţa lui. Exact aşa s-a exprimat.
   - Iisuse, da’ băiatul ăsta nu iese niciodată din priză?
   - Bună întrebare!
   - Dar oricum o să obţii eliberarea pe cauţiune, da?
   - Şansele sunt de partea noastră. Nimic nu-i bătut în cuie, dar sunt aproape convins că voi reuşi.
   - În cazul ăsta, vezi să-i spui lui Maitland să nu iasă la plimbare prin cartier. Sunt mulţi oameni cu permis de portarmă şi el a devenit cel mai detestat om din Flint City.
   - O să fie pus sub arest la domiciliu şi precis că poliţia îi va supraveghea casa, oftă Howie. Păcat că n-ai pus mâna pe cartea aia!
   Alec încheie convorbirea şi se urcă în maşină. Voia să ajungă acasă cât mai repede ca să facă pop-corn înainte să înceapă Urzeala Tronurilor.

18.

       Ralph Anderson şi detectivul Yunel Sablo, din cadrul poliţiei statale, s-au întâlnit cu Bill Samuels acasă la acesta, într-un cartier de proaspăt îmbogăţiţi din nordul oraşului, cu multe case mari care aspirau la statutul de vile, însă nereuşind să-l atingă.
   Începuse să se întunece, dar cele două fetiţe ale procurorului încă se mai fugăreau prin apa de la aspersoarele din curtea din spate. Fosta soţie a lui Samuels rămăsese să le pregătească cina. Procurorul era într-o bună dispoziţie de zile mari şi, cât a durat masa, a tot mângâiat mâna fostei soţii, ba chiar a ţinut-o într-a lui câteva secunde.
   Iar fosta soţie nu părea că ar fi avut ceva împotrivă. Cam apropiaţi pentru un el şi o ea care au divorţat cu acte în regulă, îşi zise Ralph. Bravo lor! Însă acum cina se încheiase, fosta strângea lucrurile fetelor, iar Ralph avea sentimentul că se va încheia curând şi buna dispoziţie a domnului procuror Samuels.
   Istoria ilustrată a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei Canning se afla pe măsuţa din birou. Ralph o pusese într-o pungă din plastic transparent, luată dintr-un sertar al bufetului din bucătăria de acasă. Cortegiul funerar nu se mai desluşea bine, pentru că folia de protecţie fusese acoperită cu pudră pentru amprente, însă doar una singură descoperiseră - o amprentă a degetului mare, pe copertă, lângă cotor. Dar era o amprentă la fel de clară precum data de pe o monedă nouă.
   - Pe spate sunt încă patru, la fel de vizibile, spuse Ralph. Aşa iei în mână o carte groasă: cu degetul mare în faţă şi celelalte degete răsfirate în spate. Aş fi amprentat-o chiar în Cap City, numai că nu aveam la mine amprentele lui Terry ca să le pot compara cu astea. Aşa că am luat de la secţie tot ce-mi trebuia şi am prelevat amprentele acasă.
   Samuels ridică din sprâncene.
   - Adică ai luat fişa lui cu amprente de la secţie?
   - Nuuu, i-am făcut o copie.
   - Haide, nu ne mai ţine în suspans! îl îndemnă Sablo.
   - Nu vă mai ţin, răspunse Ralph. Se potrivesc. Amprentele de pe carte îi aparţin lui Terry Maitland.
   Şi atunci, dispăru ca prin minune domnul Rază-de-Soare, care stătuse la cină alături de fosta lui soţie. Iar în locul lui apăru domnul Tunete-şi-Fulgere.
   - Nu poţi să afirmi asta fără o verificare computerizată.
   - Bill, eu compar amprente încă de dinainte de apariţia computerelor.
   Adică încă de pe vremea când tu te mai uitai pe sub fustele fetelor în sala de lectură a liceului.
   - Sunt amprentele lui Maitland, iar computerul va confirma asta. Uită-te aici!
   Scoase din buzunarul interior al sacoului sport câteva cartonaşe, pe care le înşiră unele sub altele pe măsuţa pentru cafea.
   - Astea sunt amprentele pe care le-am luat noi aseară, când l-am reţinut. Iar astea sunt amprentele de pe folia de protecţie a cărţii. Ce părere aveţi?
   Samuels şi Sablo se aplecară şi studiară cu atenţie atât şirul de cartonaşe din dreapta, cât şi pe cel din stânga. Sablo vorbi primul:
   - Eu zic că sunt aceleaşi.
   - Eu nu zic nimic înainte de o comparaţie pe computer, spuse Samuels.
   Pronunţa cam înţepat cuvintele, poate din cauză că-şi repezise bărbia înainte ca un puşti bosumflat. În oricare alte împrejurări, atitudinea lui ar fi părut nostimă.
   Ralph nu-i răspunse imediat. Voia să afle mai multe despre caracterul lui Bill Samuels şi spera (era optimist din fire) că făcuse o greşeală mai devreme, când a crezut că procurorul ar da bir cu fugiţii în faţa unui obstacol neprevăzut. Era evident că fosta lui nevastă încă îl respecta, iar fetiţele erau topite după el, însă dovezile astea se refereau la un singur aspect al firii lui. Nu era neapărată nevoie ca Samuels cel de acasă să fie unul şi acelaşi cu Samuels cel de la serviciu, mai ales când era vorba despre un individ extrem de ambiţios, care se confrunta acum cu o situaţie ce i-ar fi putut înăbuşi în faşă toate planurile de mărire. Lucrurile astea contau pentru Ralph. Foarte mult contau, pentru că el şi cu Samuels erau obligaţi să colaboreze în acest caz, şi la bine, şi la greu.
   - Imposibil, spuse procurorul, ridicând mâna să-şi domolească vârtejul din creştet.
   Numai că vârtejul nu era acolo în seara aceasta. În seara aceasta vârtejul era cuminte.
   - Nu se poate să fi fost în două locuri în acelaşi timp.
   - Totuşi aşa pare, zise Sablo. Până astăzi nu am avut probe din Cap City. Uite că acum le avem.
   Samuels se însenină preţ de o clipă.
   - Poate a pus mâna pe carte cândva, înainte de conferinţă. Ca să-şi pregătească alibiul.
   Uitând că el însuşi ajunsese la concluzia că moartea lui Frank Peterson fusese rezultatul unui gest impulsiv al unui bărbat care nu mai putea să-şi controleze pornirile.
   - Trebuie să avem în vedere şi această posibilitate, spuse Ralph, dar am văzut o grămadă de amprente la viaţa mea şi astea mi se par destul de noi. Detaliile cutelor pielii sunt foarte clare. Or, asta nu s-ar întâmpla dacă amprentele ar fi vechi de câteva săptămâni.
   Sablo şopti foarte încet:
   - ’Mano, e ca şi cum ai fi avut douăşpe puncte, ai mai cerut o carte şi ai căpătat un popă.
   - Poftim?! se uită mirat Samuels.
   - La blackjack, îi explică Ralph. Zice că ar fi fost mai bine dacă nu am fi găsit amprentele alea. Dacă ne-am fi mulţumit cu cărţile servite.
   Căzură pe gânduri toţi trei. Apoi Samuels începu să vorbească pe un ton agreabil, însă uşor plictisit.
   - Să presupunem că n-ai fi găsit nicio amprentă pe folia de protecţie de pe cartea aia. Sau că n-ai fi găsit decât nişte urme neclare, imposibil de identificat. Cum am fi stat atunci?
   - Nici mai bine, dar nici mai rău, spuse Sablo.
   Samuels dădu din cap.
   - În cazul acesta - ipotetic, evident - Ralph nu ar fi decât un tip care şi-a cumpărat o carte destul de scumpă. Nu o va arunca, ci o va pune în biblioteca de acasă şi se va resemna zicând că a fost o idee bună, dar care n-a dus nicăieri. Am uitat: o va pune pe raftul bibliotecii după ce-i va scoate folia de protecţie, pe care o va arunca la gunoi.
   Sablo se uită de la Samuels la Ralph. Nu i se citea nimic pe chip.
   - Şi cum rămâne cu fişele astea cu amprente? întrebă Ralph. Cu ele ce facem?
   - Care fişe? se miră Samuels. Eu nu văd nicio fişă. Tu vezi ceva Yune?
   - Nu ştiu dacă văd sau nu, răspunse prudent Sablo.
   - Tu vorbeşti despre distrugerea probelor, zise Ralph.
   - Ba nu. Enunţ o ipoteză.
   Şi Samuels ridică din nou mâna la vârtejul inexistent.
   - Însă este o idee la care merită să ne gândim, Ralph. Întâi te-ai dus la secţie, dar ai comparat amprentele acasă la tine. Era şi soţia ta acolo?
   - Jeannie era la clubul de lectură.
   - Îhî, îhî, înţeleg. Plus că, uite: cartea e într-o pungă alimentară, nu într-una specială. Nu a fost înscrisă în registrul de probe.
   - Încă nu, zise Ralph.
   Însă acum, în loc să se gândească la caracterul lui Samuels, se vedea nevoit să-şi evalueze feluritele faţete ale propriului caracter.
   - Spun numai că, în subconştient, te-ai fi putut şi tu gândi la aceeaşi situaţie ipotetică.
   Oare? Ralph nu-şi dădea seama. Şi, presupunând că se gândise la asta, de ce o făcuse? Ca să evite o pată urâtă pe carieră, în momentul în care a înţeles că tot eşafodajul construit de ei nu numai că se înclina, dar era în pericol să se răstoarne cu totul?
   - Ba nu. Proba asta va fi înregistrată şi va deveni parte a cazului. Pentru că a murit un copil. Ce ni se întâmplă nouă e un rahat în comparaţie cu asta, Bill.
   - Perfect de acord, spuse Sablo.
   - Normal că eşti de acord, zise Samuels, acum pe un ton obosit. Domnul locotenent Yune Sablo va supravieţui oricum.
   - Că ai adus vorba de supravieţuire, spuse Ralph. Cum rămâne cu Terry Maitland? Dacă nu el este criminalul şi noi am făcut o greşeală arestându-l?
   - N-am făcut nicio greşeală, începu să se enerveze Samuels. Probele spun că am avut dreptate.
   Cu aceste cuvinte procurorul a încheiat şedinţa. Ralph s-a întors la secţie. Acolo a înregistrat Istoria ilustrată a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei Canning, după care a îndosariat-o. Bucurându-se că a scăpat de ea.
   I-a sunat mobilul tocmai când ocolea clădirea ca să-şi ia maşina personală. Pe ecran era poza soţiei sale. Îi răspunse imediat şi se sperie când auzi tonul lui Jeannie.
   - Iubito? Ai plâns?
   - A sunat Derek. Din tabără.
   Inima lui Ralph rată o bătaie.
   - A păţit ceva?
   - Nu, n-are nimic. N-are nimic din punct de vedere fizic. Dar a primit e-mailuri despre Terry de la nişte prieteni şi este foarte supărat. Zice că-i o greşeală, că Domnul Antrenor T. n-ar face niciodată aşa ceva.
   - Oof, asta-i toată problema?! exclamă el, căutându-şi cu mâna liberă cheile de la maşină din buzunar.
   - Nu, nu-i toată problema, se răsti ea. Unde eşti?
   - La secţie. După aia vin acasă.
   - Nu poţi să te duci mai întâi la închisoare? Să discuţi cu el?
   - Cu Terry? Cred că aş putea, cu condiţia să şi dorească să vorbească cu mine. De ce?
   - Nu te mai gândi o clipă la probe. Nici la cele pro, nici la cele contra. Şi răspunde-mi cu toată sinceritatea la o întrebare. De acord?
   - Bine...
   Dinspre autostrada interstatală se auzea huruitul camioanelor. Aici singurul sunet era doar ţârâitul văratic al greierilor din ierburile crescute în jurul clădirii din cărămidă în care lucra de atât de mulţi ani. Ştia foarte bine ce avea de gând să-l întrebe Jeannie.
   - Tu crezi că Terry Maitland l-a ucis pe băieţelul ăla?
   Ralph se gândi că bărbatul care mersese până la Dubrow cu taxiul condus de Willow Rainwater i se adresase acesteia cu „doamnă”, deşi ar fi trebuit să ştie cum o cheamă. Se gândi că bărbatul care-şi lăsase duba albă în spatele pubului lui Shorty întrebase cum poate ajunge la cel mai apropiat cabinet medical, deşi Terry Maitland locuise toată viaţa în Flint City şi nu ar fi trebuit să întrebe aşa ceva. Se gândi la profesorii care ar fi fost în stare să jure că Terry fusese împreună cu ei atât în momentul răpirii, cât şi în cel al crimei. Apoi se gândi cât de bine se brodise ca Terry nu doar să pună o întrebare după discursul lui Harlen Coben, dar să se şi ridice în picioare, de parcă ar fi vrut să fie sigur că va fi văzut şi filmat. Chiar şi amprentele de pe carte... ei, cât de perfect era alibiul ăsta?
   - Ralph? Mai eşti la telefon?
   - Nu ştiu ce să-ţi zic. Poate dacă l-aş fi cunoscut mai bine, dacă aş fi antrenat vreo echipă împreună cu el, aşa cum a făcut Howie. Dar eu am fost doar spectator la antrenamentele lui Derek. Prin urmare, răspunsul meu - cu toată sinceritatea - este „nu ştiu”.
   - În cazul ăsta, du-te la închisoare, îi spuse ea. Priveşte-l în ochi şi întreabă-l.
   - Samuels ar fi în stare să mă facă bucăţi dacă află, protestă Ralph.
   - Mă doare fix undeva de Bill Samuels. Mie îmi pasă doar de fiul nostru. Şi ştiu că la fel simţi şi tu. Fă-o pentru el! Pentru Derek!

19.

        S-a dovedit că Arlene Peterson avea asigurare pentru deces, aşa că treaba cu înmormântarea era aproape rezolvată.
   Ollie a descoperit actele respective în sertarul de jos al biroului ei micuţ, într-un dosar pus între cel pe care scria CONTRACT IPOTECAR (ipoteca fiind acum achitată aproape complet) şi cel cu GARANŢII APARATE ELECTROCASNICE. A sunat la firma de servicii funerare, i-a răspuns un bărbat cu voce blajină, de bocitor profesionist - poate unul dintre fraţii Donelli, poate nu - care i-a mulţumit şi l-a informat că „mama dumneavoastră a sosit la noi”. De parcă se dusese acolo pe propriile ei picioare sau poate cu un Uber. Bocitorul de profesie s-a interesat dacă Ollie doreşte un formular de necrolog pe care să-l publice în ziar. Ollie a răspuns că nu, nu doreşte. Deja avea două formulare necompletate în faţă. Probabil că mama lui - o femeie atentă la detalii, chiar şi în momentele când era răpusă de durere - făcuse două copii ale formularului pentru necrologul lui Frank, ca să aibă rezerve în caz că scria ceva greşit. Deci şi problema asta era rezolvată. Bocitorul profesionist a vrut să ştie dacă Ollie va veni a doua zi să asiste la pregătirile pentru slujbă şi înmormântare. Ollie a spus că nu, nu credea că va veni. Îşi imagina că tatăl lui trebuie să se ocupe de asta.
   Odată rezolvată şi problema plăţii pentru funeralii, Ollie şi-a pus capul pe biroul mamei şi a plâns. A plâns pe tăcute, ca să nu-şi trezească tatăl. Când a rămas fără lacrimi, a completat la calculator unul dintre formularele pentru necrolog, pentru că scrisul lui era imposibil de desluşit.
   Odată terminată şi această corvoadă, s-a dus la bucătărie ca să inspecteze mizeria de acolo: macaroane pe linoleum, friptură de pui sub ceasul din perete, o mulţime de castroane de toate felurile pe blatul de lângă chiuvetă. Tabloul i-a adus aminte de o vorbă de-a mamei la sfârşitul meselor în familie: parcă au mâncat porcii aici. A luat un sac menajer din sulul de sub chiuvetă şi a aruncat în el toate mizeriile acelea, începând cu friptura de pui, care îţi întorcea stomacul pe dos doar când te uitai la ea. Apoi a spălat pe jos. După ce a făcut toată bucătăria lună (altă vorbă a mamei), şi-a dat seama că îi era foame. Urât din partea lui, foarte urât. Însă acesta era adevărul. În esenţa lor, oamenii nu sunt altceva decât nişte animale, îşi spuse el. Chiar dacă ţi-au murit şi mama, şi fratele mai mic, tot trebuie să mănânci şi să scoţi pe partea cealaltă ce ai mâncat. Ţi-o cere organismul.
   A deschis uşa de la frigider şi a văzut că este ticsit de sus şi până jos şi dintr-o parte în cealaltă cu alte castroane, cu alte cutii din plastic cu capac, cu alte farfurii pline cu mezeluri. Şi-a ales o porţie de plăcintă a ciobanului, cu un strat gros de piure de cartofi deasupra, şi a pus-o în cuptor, la 180 de grade. Stătea sprijinit cu spatele de blat, aşteptând să i se încălzească mâncarea şi simţindu-se ca un musafir nepoftit în propria-i minte, când tatăl lui intră în bucătărie.
   Fred avea părul răvăşit şi sculat în creştetul capului, cum ar fi zis Arlene Peterson. Şi era nebărbierit. Şi avea ochii umflaţi şi buimaci.
   - Am luat una dintre pastilele mamei tale şi am dormit prea mult, spuse el.
   - Nicio problemă, tată.
   - Ai făcut curat în bucătărie. Ar fi trebuit să-ţi dau o mână de ajutor.
   - E în regulă.
   - Mama ta... înmormântarea...
  Fred nu părea să ştie ce să mai spună în continuare. Ollie observă că tatăl lui avea şliţul descheiat. Iar imaginea aceasta îi stârni un sentiment vag de milă. Dar nu-i mai venea să plângă. Probabil că nu mai avea lacrimi, cel puţin deocamdată. Uite, şi chestia asta e în regulă. Trebuie să fiu recunoscător, îşi spuse Ollie.
   - Stăm bine, îşi anunţă el tatăl. Mama avea asigurare în caz de deces, amândoi aveţi aşa ceva şi a ajuns deja... acolo. În locul ăla. Ştii tu, la firma aia.
   Îi era teamă să spună pompe funebre, pentru că aceste cuvinte i-ar fi putut declanşa tatălui său plânsul. Iar atunci ar fi început şi el să plângă. Din nou.
   - A, bravo!
   Fred se aşeză pe un scaun şi îşi duse podul palmei la frunte.
   - Ar fi trebuit să mă ocup eu de toate astea. Era treaba mea. Responsabilitatea mea. N-am vrut să dorm atât de mult.
   - Poţi să te duci mâine acolo. Să alegi sicriul şi să vezi ce mai e de făcut.
   - Unde să mă duc?
   - La Fraţii Donelli. Aceeaşi firmă care s-a ocupat şi de Frank.
   - A murit! se minună Fred. Nici nu pot să concep aşa ceva.
   - Mda, murmură Ollie, de parcă el era în stare să se gândească la altceva.
   Şi nu doar la felul în care ea şi-a cerut scuze până în ultima clipă. De parcă ea ar fi fost de vină pentru tot ce se întâmplase.
   - Tipul de la firmă zice că trebuie să mai rezolvi câteva lucruri. Crezi că ai să poţi?
   - Sigur. Mâine o să mă simt mai bine. Mmm, ce miroase aşa bine?
   - Plăcinta ciobanului.
   - Făcută de mama sau adusă de cineva?
   - Habar n-am.
   - Tare bine miroase!
   Au mâncat la masa din bucătărie. Apoi Ollie a pus farfuriile în chiuvetă, pentru că maşina de spălat vase era plină. S-au dus în living. La postul ESPN se transmitea un meci de baseball, între echipa din Philadelphia Phillies şi New York Mets. S-au uitat amândoi în tăcere, fiecare încercând, în felul său, să găsească marginile prăpastiei apărute în vieţile lor, ca să nu-i înghită şi pe ei. După un timp, Ollie a ieşit în curtea din spate, s-a aşezat pe trepte şi s-a uitat la stele.
   Erau puzderie în seara aceea. A observat şi o stea căzătoare, un satelit şi câteva avioane. S-a gândit că mama lui era moartă şi nu va mai vedea niciodată stelele. I se părea complet absurd. Când s-a întors în casă, începuse repriza a noua, iar tatăl lui adormise în fotoliu. Ollie l-a sărutat pe creştet. Fred nici nu s-a mişcat.

20.

       Pe drumul către penitenciarul local, Ralph a primit un mesaj de la Kinderman, din Departamentul de Criminalistică Informatică al poliţiei statale.
   Ralph a tras imediat pe dreapta şi i-a dat telefon. Kinderman a răspuns instantaneu.
   - Voi nu aveţi liber duminică seara? îl întrebă Ralph.
   - Ce să zic, suntem nişte tocilari obsedaţi de computere.
   Din fundal se auzeau răgete de muzică heavy metal.
   - Plus că eu sunt de părere că, deşi veştile bune pot aştepta, cele rele trebuie transmise de îndată. N-am terminat de căutat eventualele fişiere ascunse în hardurile lui Maitland - şi să ştii că mulţi dintre nenorociţii ăştia de pedofili sunt tare şmecheri. Dar deocamdată n-am găsit nimic. Niciun fel de pornografie infantilă, niciun alt fel de pornografie. Nici în computer, nici în laptop, nici în iPad, nici în telefon. Zici că-i Neprihănitul-Neprihăniţilor.
   - Cum e cu istoricul căutărilor pe net?
   - Acolo sunt o mulţime de lucruri, dar numai alea la care te-ai aştepta - site-uri de comerţ online, cum e Amazon; bloguri de ştiri, ca Huffington Post; zeci de site-uri de sport. Vrea să fie la curent cu tot ce se întâmplă în Liga Mare şi pare că e suporter al echipei Tampa Bay Rays din Florida. Mie doar chestia asta îmi sugerează că ar avea ceva probleme la mansardă. Urmăreşte serialele poliţiste Ozark pe Netflix şi Americanii pe iTunes. Ăsta din urmă îmi place şi mie.
   - Sapă în continuare!
   - Pentru asta iau leafă.
   Ralph parcă maşina în zona pentru angajaţi din spatele închisorii locale, îşi luă din torpedo permisul de acces şi îl puse în parbriz. Îl aştepta un gardian - L. KEENE, scria pe ecusonul acestuia - care îl conduse într-una dintre camerele de interogatoriu.
   - E împotriva regulamentului, domnule detectiv. Şi e aproape zece seara.
   - Ştiu foarte bine cât e ceasul. Şi n-am venit ca să mă distrez.
   - Domnul procuror ştie că sunteţi aici?
   - Îţi depăşeşti atribuţiile, gardian Keene.
   Ralph se aşeză într-o parte a mesei şi aşteptă să afle dacă Terry doreşte să-l vadă. Aşa, deci. Nici urmă de pornografie în computerele lui şi nici urmă de pornografie prin casă - cel puţin nedescoperită deocamdată de criminalişti. Însă, după cum bine subliniase Kinderman, pedofilii puteau să fie extrem de şmecheri.
   Păi, dacă e atât de şmecher, de ce şi-a arătat chipul? De ce a lăsat amprente?
   Ştia ce ar zice Samuels: Terry era cuprins de delir. Odată (cât de îndepărtat pare momentul acela) explicaţia aceasta îi sunase perfect logic lui Ralph.
   Keene îl aduse pe Terry. Fostul antrenor al lui Derek era îmbrăcat într-un combinezon de puşcăriaş şi purta şlapi ieftini, din plastic. Avea mâinile încătuşate în faţă.
   - Scoate-i cătuşele, gardian!
   Keene clătină vehement din cap.
   - Regulamentul!
   - Îmi asum eu răspunderea.
   Keene zâmbi fără pic de umor.
   - Ba nu, domnule detectiv, n-o să vă asumaţi nimic. Eu va trebui să dau socoteală dacă se va hotărî să sară la dumneavoastră şi să vă strângă de gât. Uitaţi cum facem: n-o să-i prind cătuşele de masă. Ce ziceţi?
   Terry surâse, de parcă ar fi vrut să spună: Vezi ce trebuie să suport?
   Ralph oftă.
   - Acum poţi să pleci, gardian Keene. Mulţumesc.
   Keene ieşi din cameră, dar foarte probabil că avea să-i urmărească prin geamul-oglindă. Şi o să dea drumul şi la difuzor, ca să audă ce vorbesc. Şi apoi îl va informa pe Samuels. Ralph nu putea să evite asta.
   Se uită la Terry şi îi spuse:
   - Nu sta ca de piatră, omule. Şezi pe scaun, pentru numele lui Dumnezeu!
   Terry se aşeză şi îşi împreună mâinile pe masă. Lanţul de la cătuşe zăngăni zgomotos.
   - Howie Gold n-ar fi de acord cu întâlnirea asta, zise el, continuând să zâmbească.
   - Nici Samuels, aşa că suntem chit.
   - Ce vrei de la mine?
   - Nişte răspunsuri. Dacă eşti nevinovat, atunci cum se face că am 6 martori care te-au identificat? De ce sunt amprentele tale pe creanga aia cu care a fost sodomizat băiatul şi în duba cu care a fost răpit?
   Terry clătină din cap. Îi dispăruse zâmbetul.
   - Sunt la fel de uluit ca şi tine. Nu pot decât să mulţumesc bunului Dumnezeu, unicului său fiu şi tuturor sfinţilor pentru că pot dovedi că am fost în Cap City. Dar dacă n-aş fi putut? Cred că amândoi cunoaştem răspunsul. Până la sfârşitul verii, aş fi ajuns la McAlester, într-una dintre celulele rezervate condamnaţilor la moarte, iar peste 2 ani mi s-ar fi făcut injecţia letală. Poate chiar mai curând, pentru că tribunalele sunt pline de judecători intransigenţi, iar amicul tău, Samuels, mi-ar fi distrus recursurile aşa cum distruge un buldozer castelele de nisip de pe plajă.
   În primul moment, Ralph vru să protesteze: Nu-i amicul meu. Dar spuse:
   - Pe mine mă interesează duba. Cea cu număr de New York.
   - N-am cum să te ajut. Ultima oară am fost la New York în luna de miere, acum 16 ani.
   Venise rândul lui Ralph să zâmbească.
   - Nu ştiam asta, însă ştiam că nu ai fost acolo de curând. Ţi-am verificat toate mişcările din ultimele 6 luni. Nu am găsit decât un drum până în Ohio, în aprilie.
   - Da, la Dayton. În vacanţa de primăvară a fetelor. Am vrut să-l vizitez pe tata şi ele au vrut să vină cu mine. La fel şi Marcy.
   - Tatăl tău trăieşte în Dayton?
   - Da, deşi e cam mult spus „trăieşte”. E o poveste lungă, care n-are nicio legătură cu ce mi se întâmplă mie acum. O poveste în care nu apar dube albe, aducătoare de moarte. Nu apare nici măcar maşina familiei. Pentru că am călătorit cu avionul. Nu mă interesează câte amprente de-ale mele ai găsit în duba cu care a fost răpit Frank Peterson, îţi spun că nu eu am furat-o. Nici măcar n-am văzut-o vreodată. Evident că nu mă aştept să mă crezi, dar ăsta este adevărul.
   - Nu zice nimeni că ai furat duba în New York, spuse Ralph. Bill Samuels are o teorie, conform căreia hoţul iniţial a abandonat duba prin preajma zonei unde te aflai tu şi a lăsat cheile în contact. Tu ai re-furat-o şi ai ascuns-o undeva până când te-ai hotărât să... să faci ce ai făcut.
   - Adică am dat dovadă de multă prudenţă, cu toate că am făcut cu faţa la vedere tot ce zici tu că am făcut după aia.
   - Samuels va încerca să convingă juraţii că erai într-un delir homicid. Iar juraţii îl vor crede imediat.
   - Îl vor mai crede şi după ce vor depune mărturie Ev, Billy şi Debbie? Şi după ce Howie va prezenta juraţilor înregistrarea video a conferinţei lui Coben?
   Însă Ralph nu voia să vorbească despre asta. Deocamdată.
   - Îl cunoşteai pe Frank Peterson?
   Terry scoase un hohot de râs foarte asemănător cu lătratul unui căţel la vederea unei pisici.
   - Exact la întrebările de genul ăsta nu m-ar lăsa Howie să răspund.
   - Să înţeleg că nu vrei să-mi răspunzi?
   - Ba uite că da. Îl cunoşteam doar din vedere - aşa cum cunosc majoritatea copiilor din cartier. Dar nu-l cunoşteam aşa cum mă întrebi tu. Era încă în primară şi nu făcea sport. Dar n-aveai cum să nu observi claia aia de păr roşu. Era ca un semafor la intersecţie. Şi el, şi fratele lui. L-am antrenat pe Ollie în Liga Mică, dar n-a reuşit să ajungă în Liga Mare după ce a împlinit treisprezece ani. Nu juca prea rău în defensivă şi chiar lovea binişor, numai că şi-a pierdut interesul. Aşa păţesc unii dintre ei.
   - Deci nu puseseşi ochii pe Frankie?
   - Nu, Ralph. Nu mă excită copiii.
   - Nu cumva s-a întâmplat că l-ai văzut în parcarea de la Băcănia cu Delicatese a lui Gerald, cu bicicleta aia stricată, şi ţi-ai zis: „Aha, ia să-mi încerc norocul”?
   Terry se uită la el cu un soi de dispreţ mut, aproape imposibil de îndurat pentru Ralph. Cu toate astea, nu-şi plecă privirea.
   După câteva secunde, Terry oftă, îşi ridică mâinile încătuşate spre geamul-oglindă şi strigă:
   - Am terminat!
   - Ba nu, îl contrazise Ralph. Vreau să-mi mai răspunzi la o întrebare şi vreau să te uiţi în ochii mei când îmi vei da răspunsul. Tu l-ai omorât pe Frank Peterson?
   Terry îl privi drept în ochi.
   - Nu.
   Gardianul Keene a venit şi l-a luat pe Terry. Ralph a rămas pe loc, aşteptându-l pe Keene să se întoarcă şi să-l conducă afară prin cele trei coridoare, despărţite între ele prin uşi temeinic ferecate. Acum avea răspunsul la întrebarea pe care îi ceruse Jeannie să o pună. Iar acest răspuns, însoţit de privirea fermă, neşovăitoare, a lui Terry, a fost: Nu.
   Ralph voia să-l creadă.
   Dar nu putea.

PUNEREA SUB ACUZARE

- 16 IULIE -

1.

      -  Nu! spuse Howie Gold. Nu, nu şi nu!
   - Este pentru binele lui, zise Ralph. Vezi şi tu că...
   - Ce văd eu e o poză pe prima pagină a ziarelor. Ce văd eu e ştirea principală de la toate posturile de televiziune, care-mi vor prezenta clientul intrând în tribunal cu o vestă antiglonţ peste costum. De parcă ar fi fost deja condamnat. Şi aşa e destul de rău că trebuie să poarte cătuşele.
   În sala de vizite a penitenciarului local se aflau 7 bărbaţi; toate jucăriile fuseseră strânse şi puse în cutiile lor din plastic colorat, iar scaunele fuseseră urcate pe mese.
   Terry Maitland stătea lângă avocatul său. În faţa lor erau Dick Doolin (şeriful districtului), Ralph Anderson şi Vernon Gilstrap (procurorul-adjunct). Samuels îi aştepta la tribunal.
   Şeriful Doolin stătea cu vesta antiglonţ în mână şi nu spunea nimic. Pe vestă erau întipărite cu un galben ţipător, acuzator, literele FCDC - adică Flint County Department of Corrections. Cele 3 benzi velero - câte una pentru fiecare braţ şi una pentru talie - atârnau dezamăgite.
   Doi ofiţeri ai penitenciarului (te-ar fi corectat imediat dacă le-ai fi zis „gardieni”) stăteau lângă uşa care dădea în hol, ţinându-şi braţele musculoase încrucişate la piept. Unul dintre ei îl supraveghease pe Terry în timp ce se bărbierise cu un aparat de ras de unică folosinţă; celălalt percheziţionase buzunarele costumului şi ale cămăşii aduse de Marcy, fără a uita să verifice şi tivul de pe spatele cravatei albastre.
   Procurorul-adjunct Gilstrap i se adresă lui Terry:
   - Ce zici, amice? Vrei să rişti să te împuşte careva? Din partea mea, n-ai decât. Scuteşti statul de cheltuiala cu toate recursurile înainte de injecţia finală.
   - Asta-i o remarcă deplasată! interveni Howie.
   Gilstrap, unul dintre veteranii din procuratură, care precis ar fi preferat să se lase de meserie (şi să încaseze o pensie babană) dacă Bill Samuels ar fi pierdut alegerile, se mulţumi să-i răspundă cu un zâmbet ironic.
   - Hei, Mitchell! spuse Terry.
   Gardianul care-l păzise la baie, ca să se asigure că nu avea de gând să-şi taie beregata cu lama de ras, ridică din sprâncene, dar nu-şi schimbă poziţia trupului.

...............................................