Străinul, Stephen King

 ....................................................................

6-10

             Începu să-i tremure gura, iar ochii i se umplură de lacrimi, care se prelinseră pe obrajii îmbujoraţi.

   - Numai că a zis nişte lucruri rele. A zis că se bucură că sunt tristă. A zis că sunt un bebe.
   Îşi lipi faţa de pieptul mamei sale şi începu să plângă de-a binelea. Marcy se uită la Ralph peste capul fetiţei, teama luând loc antipatiei pe care o simţea faţă de el. Îşi dă şi ea seama că nu a fost un vis, îşi spuse Ralph. Şi vede că mie mi se pare important.
   După ce Grace se mai linişti puţin, el continuă:
   - Te-ai descurcat foarte bine. Îţi mulţumesc că mi-ai povestit visul tău. Acum s-a terminat totul, da?
   - Da, şopti micuţa, cu vocea încă înecată de lacrimi. A plecat. Am făcut ce mi-a zis să fac şi a plecat.
   - O să mâncăm aici checul, spuse Marcy. Du-te şi ajut-o pe Sarah să aducă farfuriile!
   Grace fugi spre bucătărie. Când rămaseră singuri, Marcy îi spuse lui Ralph:
   - Le este foarte greu, mai ales lui Grace. Aş vrea să cred că despre asta este vorba, dar Howie crede că este ceva mai mult şi mi se pare că şi tu crezi la fel. Aşa este?
   - Doamnă Maitland... Marcy... nu ştiu ce să cred. Ai verificat bine camera lui Grace?
   - Bineînţeles. De îndată ce mi-a spus de ce l-a sunat pe Howie.
   - Nici urmă de intrus, nu?
   - Nu. Fereastra era închisă, plasa de ţânţari era la locul ei. Şi Sarah n-a exagerat când a vorbit despre scară. Este o casă veche şi toate treptele scârţâie.
   - Ai verificat şi patul? Grace a zis că bărbatul stătea pe el.
   Marcy scoase un hohot jalnic de râs.
   - Cine să-şi mai dea seama ce s-a întâmplat acolo? Are somnul foarte agitat de când...
   Se întrerupse şi îşi duse mâna la obraz.
   - Îngrozitor!
   Ralph se ridică de la locul lui şi făcu câţiva paşi spre canapea, dorind să o consoleze. Însă Marcy se crispă şi se trase mai la o parte.
   - Te rog, nu te aşeza aici. Şi nu mă atinge. Prezenţa ta nu-mi face plăcere, domnule detectiv. Te tolerez în această casă, pentru că sper ca fetiţa mea cea mică să doarmă liniştită la noapte şi să nu mai trezească pe nimeni cu urletele ei.
   Ralph nu a mai fost nevoit să-i răspundă, pentru că imediat se întoarseră în living Howie şi surorile Maitland.
   Grace ducea cu foarte mare grijă câte o farfurie în fiecare mână. Marcy îşi şterse repede ochii şi le aruncă celor trei un surâs luminos.
   - Uraa! Mâncăm chec! exclamă ea.
   Ralph îşi primi farfuria şi mulţumi frumos. Se gândea că îi spusese lui Jeannie absolut tot despre cazul ăsta de coşmar, însă nu avea de gând să-i povestească şi visul fetiţei. Nu, asta nu o va face.

8.

      Alec Pelley avea numărul respectiv în telefon, însă, atunci când sună, primi mesajul că numărul fusese deconectat.
   Îşi luă agenda veche, cu coperte negre (partener de nădejde, care-l însoţise pe vremuri pretutindeni; dar care acum, în această eră a informaticii, fusese surghiunit într-un sertar al biroului - cel mai de jos) şi încercă să sune la un alt număr.
   - Agenţia „Ce-am găsit al meu să fie”, spuse vocea de la celălalt capăt.
   Bănuind că i-a răspuns robotul - bănuială logică, din moment ce era duminică seara - Alec aşteptă să audă anunţul cu opţiunile pe care le putea accesa apăsând diferite taste şi invitaţia de a lăsa mesajul după semnalul sonor. Nici vorbă de aşa ceva. Auzi aceeaşi voce, acum uşor iritată:
   - Alo? E cineva la telefon?
   Şi Alec îşi dădu seama că vocea asta îi era cunoscută, deşi nu mai ţinea minte numele persoanei căreia îi aparţinea. Câtă vreme trecuse de când nu mai vorbise cu această persoană? Doi ani? Trei?
   - Acum am să în...
   - Vă rog, nu închideţi. Numele meu este Alec Pelley şi încerc să dau de Bill Hodges. Am lucrat împreună la un caz acum câţiva ani, imediat după ce am ieşit la pensie din poliţia statală. Un actor de mâna a paişpea, Oliver Madden, furase un avion de la un petrolist texan, pe care-l chema...
   - Dwight Cramm. Îmi amintesc. Şi îmi amintesc şi de dumneavoastră, domnule Pelley, cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată. Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar domnul Cramm nu ne-a achitat cu promptitudine serviciile. Am fost nevoită să-i trimit factura de cel puţin 6 ori, iar apoi l-am ameninţat că îl vom acţiona în judecată. Sper că s-a purtat mai frumos cu dumneavoastră.
   - Nu fără ceva insistenţe din partea mea, spuse Alec, surâzând amintirii. Primul cec pe care mi l-a trimis nu a avut acoperire, dar al doilea a fost în ordine. Sunteţi Holly, da? Nu-mi aduc aminte numele de familie, dar Bill avea numai cuvinte de laudă despre dumneavoastră.
   - Holly Gibney.
   - Mă bucur să vă aud, doamnă Gibney. Am încercat să-l sun pe Bill, dar presupun că şi-a schimbat numărul.
   Tăcere.
   - Doamnă Gibney? Mai sunteţi la telefon?
   - Da, răspunse ea. Sunt. Bill a murit acum 2 ani.
   - Dumnezeule! Îmi pare nespus de rău. A avut probleme cu inima?
   Îl văzuse doar o singură dată pe Hodges, deoarece colaborarea lor se făcuse mai ales prin telefon şi e-mail, dar nu uitase că era un bărbat corpolent.
   - Cancer. La pancreas. Acum mă ocup de agenţie împreună cu Peter Huntley. Partenerul lui Bill, de pe vremea când lucra în poliţie.
   - Foarte bine.
   - Ba nu, spuse ea. Pentru mine nu-i bine deloc. Afacerea merge, dar aş renunţa la ea într-o clipă, doar ca să-l am pe Bill viu şi sănătos. Cancerul este o mare porcărie.
   Alec tocmai voia să-i mulţumească, să o roage să primească condoleanţele lui şi să pună punct convorbirii. Mai târziu, avea să se întrebe câte lucruri s-ar fi desfăşurat altfel dacă ar fi făcut-o. Însă acum îşi aminti ceva ce-i spusese Bill despre această femeie, în timpul acţiunii comune de recuperare a avionului Beech King Air 350 al lui Dwight Cramm: Este o persoană excentrică, puţin cam nevrotică şi cu tot soiul de idei fixe, care nu se simte deloc bine în prezenţa altor oameni. Însă nu-i scapă absolut nimic. Holly ar fi putut să devină un detectiv al naibii de bun.
   - Speram să-l pot angaja pe Bill să investigheze ceva pentru mine, spuse el. Dar poate vreţi dumneavoastră să mă ajutaţi. Bill spunea că sunteţi un detectiv excepţional, nu vă mint.
   - Mă bucur că aşa spunea, domnule Pelley, însă nu cred că sunt omul potrivit. Agenţia noastră se ocupă mai ales de găsirea persoanelor dispărute şi a acelora care nu se prezintă la proces după ce au ieşit din închisoare pe cauţiune.
   Făcu o pauză, apoi adăugă:
   - Plus că suntem destul de departe de oraşul dumneavoastră, dacă nu cumva se întâmplă să mă sunaţi din nord-estul ţării.
   - Nu. Însă problema care mă interesează pe mine este în Ohio şi, în momentul de faţă, nu pot să mă deplasez personal până acolo - sunt legat de nişte treburi de aici. Câţi kilometri sunt între oraşul dumneavoastră şi Dayton?
   - Un moment, spuse ea.
   Şi răspunse aproape imediat:
   - Potrivit datelor de pe MapQuest, sunt 373 de kilometri, iar MapQuest este un program foarte serios. Ce anume aţi dori să investighez eu, domnule Pelley? Înainte să-mi răspundeţi, trebuie să vă avertizez că, dacă implică orice grad de violenţă, fie el cât de mic, voi fi nevoită să dau cazul altcuiva. Detest violenţa.
   - Nu-i vorba de niciun fel de violenţă, zise el. A fost o faptă plină de violenţă - asasinarea unui copil - numai că asta s-a petrecut aici, iar individul arestat pentru crimă a murit. Întrebarea este dacă el a fost cu adevărat făptaşul, iar răspunsul la această întrebare presupune reverificarea tuturor mişcărilor lui în timpul călătoriei făcute la Dayton cu familia în aprilie.
   - Înţeleg. Şi cine va plăti pentru serviciile agenţiei noastre? Dumneavoastră?
   - Nu, un avocat pe nume Howard Gold.
   - Din câte ştiţi dumneavoastră, domnul avocat Gold îşi achită obligaţiile financiare cu mai multă promptitudine decât Dwight Cramm?
   Pe Alec îl umflă râsul.
   - Categoric!
   Deşi avansul avea să fie achitat de Howie, onorariul total al agenţiei „Ce-am găsit al meu să fie” - presupunând că doamna Holly Gibney va accepta să se ocupe de ancheta din Dayton - va fi plătit la final de Marcy Maitland, care va avea destui bani pentru asta. Compania de asigurări nu va dori să despăgubească o persoană acuzată de crimă, însă de vreme ce Terry nu fusese condamnat, nu va avea încotro şi va fi obligată să o facă. Plus că mai era şi procesul pentru ucidere din culpă, pe care Howie îl va intenta în numele lui Marcy împotriva municipalităţii. Avocatul îi spusese că probabil se va ajunge la o înţelegere, în urma căreia va obţine o sumă care să depăşească şase cifre. Evident că un cont mare la bancă nu-i va aduce soţul înapoi, dar ar putea să acopere costurile unei anchete, plus mutarea în alt oraş, în caz că Marcy se va hotărî că aşa ar fi fost mai bine pentru ea şi fete, plus taxele de facultate pentru Sarah şi Grace atunci când va veni vremea.
   Banii nu vindecă durerea, îşi spuse Alec, dar îţi permit să suferi într-un mod mai confortabil.
   - Daţi-mi detaliile cazului, domnule Pelley, iar eu am să vă spun apoi dacă îl accept sau nu.
   - Durează destul de mult să vă povestesc totul în amănunt. Vă pot suna mâine, la birou, dacă doriţi.
   - Acum este foarte bine. Permiteţi-mi doar să opresc filmul la care mă uitam.
   - Vă stric seara.
   - Nu mi-o stricaţi. Am văzut Cărările gloriei de cel puţin 10 ori. Este unul dintre cele mai bune filme regizate de domnul Kubrick. După părerea mea, mult mai bun decât The Shining şi Barry Lyndon, dar, desigur, era mai tânăr atunci când l-a făcut. Cred că artiştii mai tineri îşi asumă mai multe riscuri.
   - Trebuie să recunosc că nu sunt cine ştie ce cinefil, spuse Alec, amintindu-şi vorbele lui Hodges: „este o persoană excentrică, puţin cam nevrotică şi cu tot soiul de idei fixe”.
   - Părerea mea este că filmele fac lumea mai frumoasă. O secundă...
   Imediat încetă muzica în surdină din fundal.
   - Spuneţi-mi ce doriţi să fac eu în Dayton, domnule Pelley.
   - De fapt, povestea nu-i foarte lungă. Mai degrabă e destul de stranie. Vreau să vă avertizez dinainte.
   Ea începu să râdă, iar hohotele acelea sincere de râs erau mult mai calde decât tonul prudent cu care vorbea. O făceau să pară mai tânără.
   - Credeţi-mă, povestea dumneavoastră nu va fi prima poveste stranie pe care o aud. Pe vremea când lucram cu Bill... în fine. Dar, dacă tot o să stăm de vorbă mai mult, aţi putea să mă tutuiţi. O să vă pun pe speaker, ca să am mâinile libere. Aşteptaţi puţin... gata. Acum spuneţi-mi tot ce e de spus.
   Astfel încurajat, Alec începu să vorbească. Acum, în locul muzicii de film din fundal, auzea păcănitul constant al tastaturii: Holly lua notiţe. Şi Alec se bucură că nu încheiase convorbirea mai devreme. Pentru că ea îi punea întrebări bune, întrebări inteligente. Şi nu părea absolut deloc şocată de aspectele extrem de ciudate ale cazului. Mare păcat că Bill Hodges murise, dar lui Alec i se părea acum că descoperise un înlocuitor cât se poate de bun.
   Când termină cu relatarea cazului, o întrebă:
   - Te interesează?
   - Da. Domnule Pelley...
   - Alec. Mi-ai cerut să te tutuiesc: tu eşti Holly şi eu sunt Alec.
   - În regulă, Alec. Agenţia „Ce-am găsit al meu să fie” va accepta cazul acesta. Te voi informa în mod regulat prin telefon, e-mail sau FaceTime, care mie mi se pare cu mult mai bun decât Skype. După ce voi afla tot ce este de aflat, îţi voi trimite un raport complet.
   - Mulţumesc. Sună foarte...
   - Sigur că sună. Acum am să-ţi dau un număr de cont, în care să transferi avansul pe care l-am convenit.

HOLLY

- 22 IULIE-24 IULIE -

1.

       Închise telefonul de serviciu (pe care îl lua mereu acasă cu ea, în ciuda faptului că Peter făcea tot timpul mişto de ea pe tema asta) şi îl puse pe suport, alături de telefonul personal.
   Apoi rămase nemişcată în faţa computerului vreo 30 de secunde. După care apăsă butonul brăţării Fitbit ca să-şi verifice pulsul. Şaptezeci şi cinci, cu 8 sau 10 bătăi mai mult decât normal. Dar nu se mira. Descrierea cazului Maitland făcută de Pelley o emoţionase şi o provocase ca niciun alt caz de la acela al răposatului (şi odiosului) Brady Hartsfield.
   Numai că nu era chiar aşa. Adevărul era că nimic nu o mai provocase de la moartea lui Bill. Peter Huntley era un om minunat, dar - şi uite că aici, în liniştea apartamentului ei îngrijit şi cochet, se simţea în stare să recunoască - era niţeluş cam plictisitor şi mocăit. Era extrem de bucuros să urmărească tot felul de paraziţi, de datornici, de tipi care au fugit de la procesele care li se intentaseră; îi plăcea să găsească maşini furate, animăluţe furate şi tătici care nu mai plătiseră de multă vreme pensia alimentară. Şi, da, Holly îi spusese lui Alec Pelley adevărul-adevărat: detesta la culme violenţa (cu excepţia violenţei din filme), o durea stomacul când avea de-a face cu aşa ceva. Însă cazul Brady Hartsfield o făcuse să se simtă mai vie ca niciodată în întreaga ei viaţă.
   La fel şi cazul cu Morris Bellamy, tipul acela dus cu capul, dar pasionat de literatură, care îl omorâse pe scriitorul lui preferat.
   Evident că în Dayton nu va avea de-a face nici cu Brady Hartsfield, nici cu Morris Bellamy. Iar acesta era un lucru bun, pentru că Pete era în concediu, în Minnesota, iar tânărul ei prieten, Jerome, îşi petrecea vacanţa alături de familie, în Irlanda.
   - O să pup Piatra Blarney din partea ta, drăguţa mea, îi spusese el la aeroport, cu un accent forţat irlandez, la fel de prost ca acela preluat din Amos’n Andy, pe care îl mai folosea uneori, mai ales ca s-o scoată din sărite.
   - Aş prefera să n-o faci, îi răspunsese ea. Doar gândeşte-te câţi microbi trebuie să fie acolo. Câââh!
   Alec Pelley şi-a imaginat că voi fi descurajată de aspectele bizare ale cazului, îşi spuse ea, cu un surâs stins. S-a gândit că o să-i spun: „Imposibil, oamenii nu se pot afla în două locuri în acelaşi timp şi oamenii nu pot să dispară din imagini filmate şi arhivate. Este fie o glumă proastă, fie o farsă.” Însă ce nu ştie Alec Pelley - iar eu n-am de gând să-i spun - este că oamenii chiar pot fi în două locuri în acelaşi timp. A făcut-o Brady Hartsfield, iar când a murit, el se afla în trupul altui om.
   - Orice este posibil, se adresă ea camerei goale. Absolut orice. Lumea-i plină de tot felul de unghere şi crăpături stranii.
   Intră pe Firefox şi descoperi adresa pubului Tommy şi Tuppence. În apropiere de el se afla Hotelul Farview, pe Bulevardul Northwoods. Oare tot acolo se cazase familia Maitland? O să-l întrebe pe Alec Pelley prin e-mail, dar părea foarte probabil, având în vedere ce spusese fetiţa lor cea mare. Holly a căutat pe Trivago şi a descoperit că poate rezerva o cameră acceptabilă, cu doar nouăzeci şi doi de dolari pe noapte. Se gândi o clipă dacă n-ar fi bine să-şi ia un apartament micuţ. Dar renunţă imediat la ideea asta. Ar fi însemnat să umfle lista de cheltuieli, ceea ce, în opinia ei, reprezenta o practică reprobabilă în afaceri şi un teren alunecos pe care nu era bine să te aventurezi.
   Sună la Hotelul Farview (de pe telefonul de serviciu, din moment ce era o cheltuială justificată) şi îşi rezervă o cameră pentru 3 nopţi, cu începere de a doua zi. Apoi deschise aplicaţia Math Cruncher. I se părea cel mai bun program pentru rezolvarea problemelor cotidiene. Trebuia să se prezinte la hotel la ora trei după-amiază, iar viteza pe care o atingea Priusul ei pe autostradă era de 101 kilometri pe oră.
   Calculă la ce benzinărie trebuia să se oprească pentru realimentare şi la ce popas de pe marginea  șoselei să ia masa - evident, o masă de calitate inferioară. Adăugă apoi 45 de minute pentru situaţiile inevitabile când va fi nevoită să reducă viteza din cauza lucrărilor la carosabil...
   - Am să plec la 10, spuse ea. Ba nu, mai bine la 9 şi jumătate, pentru mai multă siguranţă.
   Pentru şi mai multă siguranţă, se folosi de aplicaţia Waze, ca să găsească o rută alternativă, în caz de nevoie.
   Făcu un duş (ca să nu mai piardă timpul dimineaţă), îşi puse cămaşa de noapte, se spălă pe dinţi, şi-i curăţă cu aţă dentară (ultimele studii ziceau că acest obicei nu prevenea cariile, dar făcea parte din rutina ei zilnică şi nimic nu avea s-o împiedice să folosească aţa dentară până în ultimele clipe ale vieţii), îşi scoase agrafele din păr, le alinie pe poliţa de deasupra chiuvetei, apoi, în picioarele goale, intră în camera de oaspeţi.
   Aici îşi ţinea colecţia de filme. Rafturile erau pline cu DVD-uri, multe dintre ele în carcase colorate. Mii de DVD-uri erau acolo (4375 – în acest moment), dar îl găsi imediat pe cel dorit, deoarece erau aranjate toate în ordine alfabetică. Îl luă şi îl puse pe noptieră, ca să fie sigură că-l va vedea de dimineaţă, când îşi va face bagajul.
   După ce rezolvă şi această problemă, se aşeză în genunchi, închise ochii şi îşi împreună mâinile. Psihoterapeutul ei venise cu ideea rugăciunilor de dimineaţă şi de seară, iar atunci când Holly protestase, spunând că nu prea crede în Dumnezeu, terapeutul îi spusese că, indiferent dacă ar fi crezut sau nu, îi va fi de folos să îşi mărturisească neliniştile şi preocupările unei puteri supreme, oricât de ipotetice ar fi fost aceasta. Şi se pare că terapeutul nu se înşelase.
   - Holly Gibney te deranjează din nou. Încerc în continuare să mă descurc aşa cum pot. Dacă eşti acolo, te rog să ai grijă de Pete, că numai un tâmpit se duce la pescuit cu barca, fără să ştie să înoate. Te rog să ai grijă de familia Robinson, care se află acum în Irlanda; iar, dacă Jerome tot se mai încăpăţânează să pupe Piatra Blarney, te-aş ruga să-l convingi să se răzgândească. Eu fac tot posibilul să mă îngraş puţin, pentru că domnul doctor Stonefield spune că sunt prea slabă, aşa că beau băutura aia nutritivă care se cheamă Boost. Nu-mi place, dar pe etichetă scrie că are 240 de calorii. Îmi iau medicamentul pentru depresie şi atacurile de panică şi nu mai fumez. Mâine mă duc la Dayton. Te rog, ajută-mă să nu fac niciun accident pe drum, să respect toate regulile de circulaţie. Şi ajută-mă să fac treabă bună în cazul acesta. Caz foarte interesant.
   Se gândi puţin şi adăugă.
   - Îmi este foarte dor de Bill. Cred că asta-i cam tot pentru acum.
   Se culcă şi, după nici 5 minute, dormea dusă.

2.

       Holly sosi la Hotelul Farview la ora 3:17 p.m., nu chiar aşa cum îşi programase, dar nici prea târziu. Estimase că va ajunge la 3:12, însă toate afurisitele alea de semafoare se coalizaseră împotriva ei imediat ce ieşise de pe autostradă.
   Camera era bună. Doar prosoapele de la baie erau atârnate puţin cam strâmb, însă remedie şi această situaţie imediat după ce folosi toaleta şi îşi spălă bine mâinile şi faţa.
   Televizorul nu era prevăzut cu niciun DVD player, dar, la 92 de dolari pe noapte, nici nu se aşteptase să fie. Laptopul era perfect dacă ar fi vrut să vadă filmul pe care-l adusese cu ea, film cu buget redus şi probabil realizat în doar zece zile, care nu avea nevoie de cine ştie ce calitate a imaginii sau a sunetului.
   „Tommy & Tuppence” era la câteva clădiri distanţă de hotel. Holly văzu firma imediat ce ieşi din hol. Se duse până acolo şi studie meniul afişat în vitrină. În colţul din stânga sus era desenată o plăcintă din care ieşeau aburi. Şi sub ea scria: SPECIALITATEA CASEI - PLĂCINTA CU CARNE & RINICHI.
   Merse mai departe şi ajunse la o parcare, care era pe trei sferturi plină. PARCARE PUBLICĂ, scria pe panou. MAXIMUM 6 ORE. Intră şi începu să caute bilete de notificare sub ştergătoarele maşinilor sau urme de cretă pe cauciucuri, făcute de paznicul parcării. Nu văzu nimic de felul acesta, de unde deduse că nimeni nu depăşise limita de şase ore. Sistemul acesta se baza exclusiv pe buna-credinţă a proprietarilor de maşini. Evident că aşa ceva nu ar fi funcţionat în New York, dar se pare că mergea în Ohio.
   Pentru că nu exista niciun fel de monitorizare, nu avea cum să afle cât timp mai rămăsese aici duba cea albă, după ce o abandonase Merlin Cassidy. Dar presupunea că nu prea mult, deoarece portierele fuseseră descuiate şi cheile lăsate în contact, parcă invitând hoţii să o ia de acolo.
   Se întoarse la „Tommy & Tuppence”, se prezentă şefei de sală şi spuse că ancheta un caz care avea legătură cu un bărbat care locuise în apropierea pubului în timpul primăverii. Întâmplător, şefa de sală era şi coproprietar al localului şi avea chef de vorbă, pentru că deocamdată nu erau prea mulţi clienţi de care să se ocupe. Holly o întrebă dacă mai ţine minte când au distribuit prin zonă pliante cu meniuri.
   - Dar ce-a făcut tipul ăla? vru să ştie şefa de sală.
   Numele ei era Mary, nu Tuppence, iar accentul ei era mai degrabă de New Jersey decât de Newcastle.
   - Nu am permisiunea de a divulga asta, îi răspunse Holly. Este o chestiune juridică. Sper să înţelegeţi.
   - Să ştiţi că mi-aduc aminte, spuse Mary. Ar fi de mirare dacă aş uita.
   - De ce?
   - Acum 2 ani, când am deschis, localul nostru se chema „La Fredo”. Ştiţi, Fredo din Naşul.
   - Ştiu, zise Holly. Dar Fredo Corleone a rămas în amintirea publicului mai ales pentru Naşul II, în mod deosebit pentru scena în care Michael, fratele lui îl sărută şi îi spune: „Ştiu că tu ai făcut-o, Fredo, mi-ai frânt inima.”
   - Eu nu ştiu cum e cu scena asta, dar ştiu că în Dayton sunt cam 200 de restaurante cu specific italienesc şi pe noi ne aştepta falimentul. Aşa că ne-am zis să încercăm ceva mâncare britanică, nişte feluri simple, nu cine ştie ce opere gastronomice - peşte cu cartofi prăjiţi, cârnaţi cu piure, ba chiar fasole pe pâine prăjită - şi i-am schimbat numele în „Tommy şi Tuppence”, după numele personajelor din romanele Agathei Christie. La vremea respectivă ne-am gândit că n-avem nimic de pierdut. Şi ştiţi ceva? Chiar a mers. Am fost şocată, dar într-un mod pozitiv. În fiecare zi, la prânz, avem toate mesele ocupate. Câteodată şi serile.
   Cu un aer conspirativ, se aplecă acum spre Holly, care-i simţi mirosul de gin al respiraţiei – gin băut de curând.
   - Vreţi să vă spun un secret?
   - Ador secretele, răspunse Holly, cu toată sinceritatea.
   - Plăcinta aia cu rinichi o cumpărăm congelată de la o firmă din Paramus. Noi doar o încălzim în cuptor. Şi mai ştiţi ceva? I-a plăcut foarte mult criticului culinar de la Dayton Daily News. Ne-a dat 5 stele! Pe cuvânt că nu mint!
   Se aplecă şi mai mult şi şopti:
   - Dacă veţi spune cuiva, voi fi nevoită să vă ucid.
   Holly îşi trecu degetul mare peste buzele-i subţiri, prefăcându-se că răsuceşte o cheie invizibilă - gest pe care-l văzuse de multe ori la Bill Hodges.
   - Prin urmare, aţi împărţit pliantele atunci când aţi redeschis localul cu alt nume şi cu meniul cel nou... sau cu puţin înainte.
   - Johnny, aşa îl cheamă pe omul meu, a vrut să umple tot cartierul cu pliante cu o săptămână înainte, dar eu i-am zis că nu-i bine, că oamenii uită, aşa că am făcut-o chiar în ziua dinaintea deschiderii. Am angajat un puşti şi am tipărit meniuri pe care le-a împărţit pe toate străzile din zonă.
  - Inclusiv în parcarea de alături.
   - Da. Vi se pare important?
   - Sunteţi bună să vă uitaţi în calendar şi să-mi spuneţi cu exactitate în ce zi a fost asta?
   - N-am nevoie să mă uit nicăieri. Mi-am săpat data în memorie, spuse ea, bătându-se uşor cu degetul în frunte. Nouăsprezece aprilie. A picat într-o joi. Am deschis - am redeschis, de fapt - a doua zi, vineri.
   Holly îi mulţumi frumos şi se întoarse să plece.
   - Sunteţi convinsă că nu puteţi să-mi ziceţi şi mie ce-a făcut tipul ăla?
   - Îmi pare foarte rău, dar mi-aş pierde slujba.
   - Mă rog, măcar veniţi să luaţi cina la noi, dacă mai rămâneţi în oraş.
   - Aşa voi face, spuse Holly.
   Deşi nici prin gând nu-i trecea. Cine ştie ce altceva din meniul ăla mai fusese achiziţionat în formă congelată de la firma din Paramus.

3.

         Următorul punct din planul ei era vizita la Sanatoriul Heisman, unde voia să discute cu tatăl lui Terry Maitland, în caz că îl găsea într-o zi bună (presupunând că mai avea şi zile bune).

   Dar, chiar dacă bătrânul ar fi fost cu minţile vraişte, poate că va reuşi să stea de vorbă cu unii dintre angajaţii respectivei instituţii medicale. Însă, până atunci, revenise în camera destul de drăguţă de hotel. Îşi deschise laptopul şi îi trimise lui Alec Pelley un e-mail cu titlul RAPORT GIBNEY #1.
   Meniurile de la pubul Tommy şi Tuppence au fost distribuite pe o zonă de nouă străzi în ziua de joi, 19 aprilie. În urma discuţiei cu coproprietara MARY HOLLISTER, am convingerea că data aceasta este cea corectă. Aşa stând lucrurile, putem fi siguri că aceasta este ziua în care MERLIN CASSIDY a abandonat duba în parcarea din apropierea pubului. Ţine cont de faptul că FAMILIA MAITLAND a ajuns în Dayton sâmbătă, 21 aprilie, în jurul prânzului. Sunt aproape convinsă că, la data respectivă, duba nu se mai afla acolo. Voi verifica mâine la poliţia din localitate, cu speranţa de a elimina această pistă, iar apoi voi face o vizită la Sanatoriul Heisman. Dacă ai întrebări, mi le poţi adresa prin e-mail sau la telefon.
   Holly Gibney
   „Ce-am găsit al meu să fie”

   După ce rezolvă şi această problemă, Holly coborî la restaurantul hotelului, unde îşi comandă ceva uşor de mâncare (nici măcar nu se gândi să apeleze la room-service, o cheltuială ridicolă şi complet inutilă). În lista cu filmele pe care le putea închiria descoperi unul cu Mel Gibson şi şi-l comandă - 9,99 dolari, pe care îi va deduce din raportul de cheltuieli atunci când îl va întocmi. Filmul nu era cine ştie ce, dar, în ciuda scenariului, Gibson se străduia să strălucească. Holly notă titlul şi durata în agenda specială pentru filme (aceasta era actuala ei agendă, până acum umpluse deja vreo 24) şi îi oferi 3 stele.
   După ce rezolvă şi asta, se asigură că ambele uşi ale camerei erau încuiate, îşi rosti rugăciunea (spunându-i la sfârşit lui Dumnezeu, aşa cum făcea mereu, că îi este dor de Bill) şi se culcă. Dormi 8 ore. Fără vise. Cel puţin, fără vreun vis pe care să şi-l amintească a doua zi.

4.

     În dimineaţa următoare, după cafea, o plimbare de 5 kilometri în ritm alert, mic dejun într-o cafenea din apropiere şi un duş fierbinte, Holly sună la poliţia din Dayton şi ceru să i se facă legătura la Brigada Rutieră.
   După o aşteptare surprinzător de scurtă, îi răspunse un domn poliţist, care spuse că se numeşte Linden şi o întrebă cu ce-i putea fi de folos. Holly era încântată. Întotdeauna un poliţist politicos îi făcea ziua mai frumoasă. Deşi, haide acum să fim corecţi, cei mai mulţi dintre aceştia se aflau în Midwest.
   Se prezentă, explică ce fel de agenţie reprezintă şi spuse că o interesa o dubă albă, Ford Econoline, care fusese abandonată în parcarea publică de pe Bulevardul Northwoods în aprilie şi întrebă dacă poliţia verifica în mod regulat aceste parcări.
   - Sigur că le verificăm, răspunse poliţistul Linden, dar nu ca să impunem respectarea limitei de 6 ore. Suntem poliţişti, nu paznici de parcare.
   - Înţeleg, spuse Holly, dar probabil că există o situaţie a maşinilor abandonate, nu?
   Linden începu să râdă.
   - Am impresia că firma dumneavoastră trăieşte mai ales de pe urma maşinilor ridicate.
   - Şi de pe urma celor ieşiţi pe cauţiune, care uită să se mai prezinte la proces. Astfel de cazuri sunt sursa noastră de venit.
   - Înseamnă că ştiţi cum facem. Ne interesează mai ales maşinile scumpe, care rămân în parcări mai mult timp - atât în parcările din oraş, cât şi în cele pe termen lung de la aeroport. Ştiţi şi dumneavoastră care: Denali, de la General Motors; Escalade, de la Cadillac; Beemer, de la BMW; şi Jaguar. Spuneţi că duba asta, care vă interesează, avea număr de New York?
   - Da.
   - Probabil că un asemenea vehicul nu ar fi atras prea multă atenţie în prima zi - oricât ar părea de straniu, există şi newyorkezi care vin în Dayton. Dar, dacă ar mai fi fost acolo şi în ziua a doua, probabil că ar fi stârnit nedumerirea cuiva.
   Asta însemna o zi întreagă înainte de sosirea familiei Maitland.
   - Vă mulţumesc, domnule poliţist.
   - Dacă doriţi, pot să verific în lista cu vehiculele sechestrate.
   - Nu este nevoie. Duba a reapărut la 1600 de kilometri mai spre sud.
   - De ce anume vă interesează această dubă, dacă nu vă supăraţi că vă întreb?
   - Nu mă supăr deloc, răspunse Holly, pentru că, în fond, discuta cu un poliţist. A fost folosită la răpirea unui băiat care apoi a fost omorât.

5.

      Nouăzeci şi nouă la sută convinsă că duba cea albă dispăruse înainte de 21 aprilie, ziua în care Terry Maitland ajunsese în Dayton, împreună cu soţia şi fiicele lui, Holly se urcă în Priusul ei şi merse la Sanatoriul Heisman.
   Acesta era o clădire lungă şi scundă, placată cu gresie şi situată în centrul unui teren foarte bine întreţinut, cu o suprafaţă de cel puţin un hectar şi jumătate. O pădurice îl despărţea de Spitalul Kindred, în proprietatea căruia probabil că se afla, care îl conducea şi care obţinea, astfel, un profit bunişor. Pentru că stabilimentul cu pricina nu părea deloc unul ieftin.
   Fie Peter Maitland a avut o rezervă mare de bani, fie o asigurare excelentă, fie le-a avut pe amândouă, îşi spuse Holly. La această oră a dimineţii, erau o mulţime de locuri de parcare disponibile pentru vizitatori, însă Holly alese unul din capăt. Obiectivul impus de brăţara Fitbit era de 12.000 de paşi pe zi, aşa că orice pas conta.
   Se opri câteva clipe, cu ochii la cei câţiva infirmieri care plimbau trei pacienţi (dintre care unul chiar părea să ştie pe ce lume se află), după care intră înăuntru. Holul era plăcut, cu tavanul înalt; însă dincolo de mirosul de ceară de parchet şi lac de mobilă, Holly simţea un vag iz de urină, care venea de undeva, din adâncurile clădirii. Şi încă ceva, ceva mai apăsător. Ar fi fost prostesc şi melodramatic să-i spună „mirosul ultimei speranţe”, numai că aşa i se părea lui Holly că miroase. Poate unde toată viaţa mea nu am văzut decât jumătatea goală a paharului, îşi spuse ea. La recepţie era un anunţ care spunea: ÎNREGISTRAREA VIZITATORILOR ESTE OBLIGATORIE. Femeia de la birou (doamna Kelly, aşa scria pe plăcuţa de lângă ea) îi zâmbi prietenoasă.
   - Bună ziua! Cu ce vă pot fi de folos?
   Până în momentul acesta, totul fusese absolut normal.
   Însă lucrurile au luat-o razna atunci când Holly a cerut să-l viziteze pe Peter Maitland. Atunci doamnei Kelly îi îngheţă zâmbetul pe buze, dar îi dispăru cu totul din privire.
   - Sunteţi rudă cu dânsul?
   - Nu, răspunse Holly. Sunt o prietenă de familie.
   Şi nu, îşi zise ea, nu era chiar o minciună. O angajase avocatul doamnei Maitland să dovedească nevinovăţia soţului acesteia. În fond, se poate spune că între ei era un fel de relaţie, nu?
   - Mă tem că nu este posibil, zise doamna Kelly.
   Restul zâmbetului de la început era acum pur formal.
   - Dacă nu sunteţi rudă, trebuie să vă cer să plecaţi. Oricum, domnul Maitland nu vă va recunoaşte. Starea lui s-a înrăutăţit pe timpul verii.
   - Doar pe timpul verii, sau încă din primăvară, de când a venit Terry în vizită?
   Acum gata cu orice urmă de zâmbet.
   - Sunteţi reporter? Legea vă obligă să-mi spuneţi dacă asta sunteţi, iar eu vă voi cere să părăsiţi de îndată sanatoriul. Dacă refuzaţi, voi chema paza să vă conducă afară. Ne-am săturat de indivizii de teapa dumneavoastră.
   Foaaarte interesant! Poate nu avea nicio legătură cu chestiunea pentru care venise, sau poate avea. În fond, nu degeaba se speriase femeia atunci când Holly pomenise numele lui Peter Maitland.
   - Nu sunt reporter.
   - Vă cred pe cuvânt, dar, dacă nu sunteţi rudă, tot mă văd nevoită să vă cer să plecaţi.
   - Bine, spuse Holly.
   Se îndepărtă un pas sau doi, după care îi veni o idee şi se întoarse.
   - Aş putea să-l rog pe fiul domnului Maitland, pe Terry, să vă sune şi să garanteze pentru mine. Atunci mi-aţi permite să intru?
   - Probabil, răspunse doamna Kelly pe un ton destul de evaziv. Însă ar trebui să răspundă la anumite întrebări, ca să-mi demonstreze că nu este vreun coleg de-al dumneavoastră care pretinde că ar fi domnul Terry Maitland. Poate vi se par puţin cam paranoică, doamnă Gibney, dar multe lucruri neplăcute s-au petrecut aici, foarte multe. Şi îmi iau în serios obligaţiile de serviciu.
   - Înţeleg.
   - Poate da, poate nu, dar, oricum, nu v-ar ajuta la nimic să staţi de vorbă cu Peter. Şi poliţiştii au înţeles asta. Are Alzheimer în ultima fază. La fel vă va spune şi fiul dânsului, dacă îl veţi suna.
   Ba fiul dânsului nu-mi va spune nimic, doamnă Kelly, pentru că e mort de o săptămână. Dar dumneavoastră nu aţi aflat asta, nu-i aşa?
   - Când au vrut poliţiştii să discute cu Peter Maitland? Vă întreb în calitate de prietenă a familiei.
   Doamna Kelly se gândi puţin, după care spuse:
   - Nu cred ce-mi ziceţi şi nu am de gând să vă mai răspund la nicio întrebare.
   Într-un asemenea moment, Bill ar fi adoptat brusc o atitudine linguşitoare şi secretoasă şi, până la final, probabil că ar fi ajuns să facă schimb de adrese de e-mail cu doamna Kelly şi şi-ar fi promis reciproc să se caute pe Facebook. Însă, cu toate că Holly era înzestrată cu o excelentă gândire deductivă, încă avea de lucru la dezvoltarea aptitudinilor de „relaţionare interpersonală”, după cum le spunea terapeutul ei. Aşa că se văzu nevoită să plece, un pic dezamăgită, dar deloc descurajată.
   Toată povestea devenea din ce în ce mai interesantă.

6.

      La ora 11 a acelei însorite dimineţi de marţi, Holly stătea la umbră, pe o băncuţă din Parcul Andrew Dean, sorbea dintr-un latte cumpărat de la un Starbucks din apropiere şi se gândea la strania conversaţie avută cu doamna Kelly.
   Nu o mira prea mult că femeia nu ştia că Terry murise - probabil nimeni din personalul sanatoriului nu ştia. Frank Peterson şi Terry Maitland fuseseră omorâţi într-un orăşel aflat la sute de kilometri depărtare de Dayton. Dacă, prin absurd, evenimentele acestea ar fi fost menţionate în media naţională în săptămâna când un simpatizant al Statului Islamic împuşcase opt oameni într-un mall din Tennessee şi o tornadă distrusese o întreagă localitate din Indiana, probabil că ar fi fost doar o ştire de câteva cuvinte pe site-ul Huffington Post. Şi oricum, Marcy Maitland nu ţinea legătura cu socrul ei, aşa că nu avusese cum să-i dea trista veste - în fond, de ce ar fi făcut-o, când bietul om era în starea în care era?
   Sunteţi reporter? o întrebase doamna Kelly. Ne-am săturat de indivizii de teapa dumneavoastră.
   Deci la Sanatoriul Heisman veniseră nişte reporteri. Şi venise şi poliţia. Iar doamna Kelly fusese nevoită să le ţină piept. Însă nici reporterii şi nici poliţia nu veniseră să pună întrebări despre Terry Maitland, altminteri doamna Kelly ar fi ştiut că era mort. Atunci, care fusese chestia?
   Holly puse cafeaua alături, îşi scoase iPad-ul din geanta de umăr, îl deschise şi verifică dacă aici avea semnal, ca să nu fie nevoită să se întoarcă la Starbucks. Achită o taxă infimă şi i se permise accesul în arhiva ziarului local (taxă pe care o notă imediat pentru raportul de cheltuieli).
   Începu căutarea din data de 19 aprilie, ziua în care Merlin Cassidy abandonase duba. Şi ziua în care, aproape sigur, aceasta fusese furată din nou. Parcurse cu foarte mare atenţie ştirile locale, dar nu găsi nimic legat de sanatoriu. Nici în următoarele 5 zile, deşi ştirile erau din belşug: accidente de maşină, două spargeri, un incendiu la un club de noapte, o explozie la o benzinărie, o deturnare de fonduri, în care era implicat un profesor, căutarea a două surori (albe) care dispăruseră din Trotwood (o localitate din apropiere), un ofiţer de poliţie acuzat că trăsese într-un adolescent (negru) neînarmat, o svastică desenată pe zidul unei sinagogi.
   Dar, pe prima pagină a ziarului din 25 aprilie, scria mare că Amber şi Jolene Howard, fetiţele dispărute din Trotwood, fuseseră găsite moarte şi mutilate într-o râpă, nu departe de casa lor. O sursă din poliţie, care dorea să-şi păstreze anonimatul, declarase că „sărmanele fetiţe au fost supuse unor acte de tortură greu de imaginat”. Şi, da, ambele surori fuseseră agresate sexual.
   Terry Maitland s-a aflat în Dayton pe 25 aprilie. Desigur, împreună cu familia, dar...
   Nu s-a mai întâmplat nimic pe 26 aprilie, ultima zi când Terry Maitland îşi vizitase tatăl. Şi nici pe 27, ziua când familia Maitland s-a întors cu avionul în Flint City. Apoi, sâmbătă, pe 28, poliţia a anunţat că interoghează o „persoană suspectă”. Două zile mai târziu, „persoana suspectă” a fost arestată. Numele persoanei era Heath Holmes, un bărbat de 34 de ani, din Dayton, angajat ca infirmier la Sanatoriul Heisman.
   Holly dădu pe gât jumătate din paharul cu latte, apoi se uită în gol, spre umbrele parcului. Îşi verifică Fitbit-ul. Pulsul îi galopa cu 110 bătăi pe minut şi nu doar din cauza cafeinei.
   Reveni la arhiva publicaţiei Daily News şi parcurse lunile mai şi iunie, pe firul poveştii. Spre deosebire de Terry Maitland, Heath Holmes supravieţuise audierii de la tribunal, însă, la fel ca Terry (Jeannie Anderson ar fi spus că era o confluenţă), nu a mai apucat să fie judecat pentru morţile lui Amber şi Jolene Howard. Pentru că s-a sinucis în penitenciarul Districtului Montgomery la data de 7 iunie.
   Holly îşi verifică din nou Fitbit-ul şi văzu că pulsul îi ajunsese la 120. Dar nu se lăsă şi bău şi restul de latte. Da, trăia periculos.
   Of Bill, cât mi-aş dori să fii lângă mine acum! Atât de mult mi-aş dori asta. Să fie şi Jerome aici. Şi, atunci, toţi trei împreună i-am da imediat de cap.
   Numai că Bill era mort, Jerome era în Irlanda, iar ea nu va reuşi să descurce mai mult iţele acestei poveşti. Nu singură.
   Însă asta nu însemna că îşi terminase treaba în Dayton. Nu, nu chiar.
   Se întoarse la hotel, îşi comandă un sandvici prin room-service (la naiba cu zgârcenia!) şi îşi deschise laptopul.
   Adăugă informaţiile abia aflate la însemnările făcute în timpul convorbirii telefonice cu Alec Pelley. În timp ce se uita lung la ecran, mişcând documentul în sus şi în jos, îşi aduse aminte de o vorbă a mamei ei: Nu ştie stânga ce face dreapta.
   Poliţia din Dayton nu ştia despre asasinarea lui Frank Peterson, iar poliţia din Flint City nu ştia despre asasinarea surorilor Howard. De ce să fi ştiut. Omorurile se petrecuseră în diferite regiuni ale ţării şi la câteva luni distanţă. Nu ştia nimeni că Terry Maitland se aflase în ambele locuri şi nu avea nimeni cunoştinţă despre legătura dintre el şi Sanatoriul Heisman. Şi nimeni nu ştia că anumite informaţii nu erau tocmai complete.
   - Cu excepţia mea, spuse Holly. Însă eu ştiu doar o parte din ce nu se ştie. Deşi...
   Tresări speriată când auzi o bătaie în uşă. Era chelnerul de la room-service. Îl lăsă să intre, semnă bonul, adăugă un bacşiş de 10% (dar numai după ce se asigură că nu era inclusă gratuitatea serviciului) şi îl dădu repede afară.
   După care începu să se plimbe prin cameră, mâncând din sandviciul cu bacon şi roşii, al cărui gust nu îl simţea.
   Ce anume nu ştia ea, dar ar fi putut să ştie? O deranja cumplit - până la obsesie - gândul că puzzle-ului pe care încerca să-l rezolve îi lipseau nişte piese. Dar nu din cauză că Alec Pelley i-ar fi ascuns intenţionat anumite lucruri, ci poate pentru că erau câteva informaţii - informaţii vitale - care lui nu i se păruseră importante.
   Probabil că ar fi fost în ordine dacă ar fi sunat-o pe doamna Maitland, numai că biata femeie ar fi început să plângă şi să se lamenteze, iar Holly nu ar fi ştiut cum s-o consoleze. Niciodată nu s-a priceput la treburi din astea.
   Sigur, pe vremuri, dar nu foarte demult, o ajutase pe sora lui Jerome Robinson să treacă de un moment dificil - dar, de regulă, spunea doar tâmpenii. Plus că mintea doamnei Maitland ar fi fost înceţoşată de durere şi, astfel, ar fi putut să omită lucruri importante, detaliile acelea care pot ajuta la recrearea unei imagini din bucăţele - aşa cum sunt cele 3 sau 4 piese de puzzle care cad de pe masă şi nu poţi vedea imaginea de ansamblu până nu te pui în patru labe şi le găseşti.
   Singura persoană care ar fi putut să cunoască toate aceste amănunte, fie ele mai mici sau mai mari, era însuşi detectivul care luase declaraţiile martorilor şi îl arestase pe Maitland. După atâta timp alături de Bill Hodges, Holly începuse să aibă încredere în ofiţerii de poliţie. Evident că nu toţi erau buni: de exemplu, nu avea cine ştie ce respect faţă de Isabelle Jaynes, care ajunsese partenera lui Pete Huntley, după ce Bill ieşise la pensie. Iar tipul ăsta, detectivul Ralph Anderson, comisese marea greşeală de a-l aresta pe Maitland într-un loc public. Însă o decizie proastă nu-l făcea neapărat un detectiv incapabil; plus că Pelley îi explicase că omul avusese circumstanţe atenuante: Terry Maitland fusese antrenorul fiului lui Anderson.
   Declaraţiile pe care acest detectiv le luase martorilor păreau destul de minuţioase. Prin urmare, Holly credea că acest domn ar fi putut deţine toate piesele care lipseau.
   Trebuia să se gândească la asta. Dar, până atunci, nu strica să mai facă o vizită la Sanatoriul Heisman.

7.

       Ajunse la două şi jumătate după-amiaza, iar acum parcă în stânga clădirii, unde scria PARCARE PERSONAL şi NU OCUPAŢI ZONA AMBULANŢELOR.
   Alese un loc din capătul parcării şi intră acolo cu spatele, ca să poată supraveghea clădirea. Pe la 3 fără un sfert, începură să sosească maşinile celor care lucrau în schimbul de la 3 la 11. Pe la 3, angajaţii din schimbul de zi - majoritatea infirmieri, câteva asistente, doi tipi în costume (pasămite doctori) - începură să plece. Unul dintre tipii în costum avea un Cadillac, celălalt un Porsche. Da, precis erau doctori. Holly îi privi cu atenţie pe ceilalţi şi se decise asupra unei ţinte. O infirmieră de vârstă mijlocie, îmbrăcată cu o bluză cu ursuleţi dansatori.
   Avea o Honda Civic veche rău de tot, cu rugină pe laturi, un stop crăpat şi lipit cu bandă adezivă şi pe bara din spate cu un abţibild decolorat, pe care scria O SUSŢIN PE HILLARY. Înainte să se urce în amărâta aia de maşină, femeia se opri să-şi aprindă o ţigară. Maşină veche, ţigări scumpe. Din ce în ce mai bine.
   Holly o urmări. După vreo 5 kilometri spre vest, ajunse într-o suburbie drăguţă. Trecu de ea şi ajunse în altă suburbie, nu la fel de drăguţă ca prima. Femeia opri în faţa unei case simple, aidoma celorlalte din jur, înghesuite unele în altele pe străduţă. Pe peticele de gazon se vedeau jucării ieftine din plastic. Holly parcă lângă trotuar, spuse o rugăciune scurtă, în care ceru curaj, răbdare şi minte, apoi coborî din maşină.
   - Doamnă? Doamnă infirmieră? Scuzaţi-mă!
   Femeia se întoarse. Avea chipul ridat şi părul încărunţit prematur, aşa cum au îndeobşte cei care fumează foarte mult. Prin urmare, lui Holly îi era greu să-i estimeze vârsta. Poate 45 de ani, poate chiar 50. Nu purta verighetă.
   - Da, ce doriţi?
   - Să-mi daţi o mână de ajutor şi vă voi recompensa pentru asta, răspunde Holly. O sută de dolari, dacă îmi veţi spune tot ce ştiţi despre Heath Holmes şi despre relaţia lui cu Peter Maitland.
   - M-aţi urmărit de la serviciu?
   - Da.
   Femeia se încruntă.
   - Sunteţi reporter? Ne-a zis doamna Kelly că ne dă târcoale o femeie reporter şi ne-a asigurat că ne dă afară dacă vorbim cu ea.
   - Despre mine este vorba, dar nu sunt reporter. Sunt detectiv, iar doamna Kelly nu va afla niciodată că aţi discutat cu mine.
   - Arătaţi-mi o legitimaţie.
   Holly îi întinse permisul auto şi o carte de vizită cu numele agenţiei. Femeia le studie pe amândouă, apoi i le dădu înapoi.
   - Pe mine mă cheamă Candy Wilson.
   - Îmi pare bine de cunoştinţă.
   - Îhî, bravo, dar, pentru că îmi risc slujba din cauza asta, să ştiţi că vă costă 200.
   Se gândi puţin şi adăugă:
   - Şi 50.
   - De acord, spuse Holly.
   Probabil că ar fi trebuit să încerce să o convingă să accepte doar 200, ba chiar 150, însă niciodată nu ştiuse să negocieze (să se tocmească, zicea mama ei). Plus că doamna asta părea să aibă mare nevoie de bani.
   - Ar fi bine să intraţi, spuse Candy Wilson. Vecinii mei stau cu ochii lipiţi de geamuri.

8.

      Mirosul puternic de tutun din casă o făcu pe Holly să tânjească după o ţigară pentru prima oară după o groază de timp.

   Wilson se trânti într-un fotoliu care, la fel ca stopul de la maşină, era lipit cu bandă adezivă. Lângă fotoliu era o scrumieră cu picior - model pe care Holly nu-l mai văzuse de când murise bunicul ei (de emfizem pulmonar). Wilson scoase un pachet de ţigări din buzunarul pantalonilor din nailon şi aprinse bricheta. Nu o servi şi pe Holly, lucru deloc de mirare, având în vedere preţul actual al ţigărilor. Holly nu se supără, ba chiar se simţi recunoscătoare. Ar fi fost foarte posibil să nu o refuze.
   - Să văd banii, spuse Candy Wilson.
   Prevăzătoare ca de obicei, Holly se oprise la un bancomat înainte de a ajunge a doua oară la sanatoriu. Aşa că acum îşi scoase portofelul din geantă şi numără bancnotele. Wilson le numără şi ea, după care le îndesă în buzunar, lângă pachetul cu ţigări.
   - Sper să nu mă minţi şi să-ţi ţii gura, Holly, spuse ea, trecând la o adresare mai personală. Dumnezeu ştie câtă nevoie am de bani, că javra de bărbatu-meu a golit contul din bancă când şi-a luat tălpăşiţa. Dar doamna Kelly nu glumeşte. Zici că-i unul din dragonii ăia din serialul cu Tronurile.
   Holly făcu din nou gestul cu fermoarul la gură şi răsuci cheia invizibilă. Candy Wilson zâmbi şi păru să se mai relaxeze puţin. Privi în jur la livingul mic şi întunecat şi mobilat în stil „Talcioc American”.
   - Nasoală casă, nu? Am avut una tare drăguţă în zona de vest a oraşului. Nu un conac, dar mult mai bună decât hruba asta. Javra a vândut-o fără să mă anunţe înainte să-şi piardă urma dincolo de orizont. Ştii cum se zice: nu-i nimeni mai orb decât ăla care nu vrea să vadă. Parcă-mi pare rău că n-am avut copii, pe care să-i montez acum contra lui.
   Bill ar fi ştiut ce să-i răspundă la vorbele asta, însă Holly habar n-avea. Aşa că îşi scoase carneţelul şi trecu la subiect.
   - Heath Holmes a fost infirmier la Sanatoriul Heisman.
   - Da. Noi îi ziceam Heath-Frumuşelul. Jumate în glumă, jumate pe bune. Nu era chiar vreun Chris Pine sau Tom Hiddleston, da’ nici urât nu era. Şi tare cumsecade. Toată lumea zicea aşa. Chestie care dovedeşte încă o dată că n-ai de unde să ştii ce se ascunde în sufletul bărbaţilor. Eu am aflat asta pe pielea mea, cu javra, dar el măcar n-a violat şi n-a mutilat nicio fetiţă. Le-ai văzut pozele din ziare?
   Holly dădu din cap. Două blonde micuţe şi drăgălaşe, cu zâmbete identice. Doisprezece şi zece ani - exact ca fiicele lui Terry Maitland. Alt element comun. Sau poate nu, dar în mintea lui Holly începuse deja să se formeze ipoteza că aceste două cazuri erau, de fapt, unul singur. Încă vreo câteva astfel de elemente şi ipoteza va deveni certitudine.
   - Cine-i capabil de aşa ceva? întrebă Wilson.
   Holly îşi dădu seama că era o întrebare retorică şi nu spuse nimic.
   - Îţi zic eu cine: un monstru, răspunse singură infirmiera.
   - Câtă vreme aţi lucrat împreună, doamnă Wilson?
   - Ce-ar fi să-mi spui Candy? Pe ăia care îmi plătesc utilităţile pe luna următoare îi las să-mi zică pe numele mic. Şapte ani am lucrat cu el şi n-am bănuit absolut nimic.
   - În ziar scrie că era în concediu atunci când au fost ucise fetele.
   - Aşa e. S-a dus până la Regis, care-i la vreo 50 de kilometri mai spre nord. Acolo stă maică-sa. Care le-a spus poliţiştilor că băiatul ei nu s-a mişcat de lângă ea.
   Şi Wilson îşi dădu ochii peste cap.
   - Tot în ziar scrie că avea cazier.
   - Avea, da’ nimic grav, doar o plimbare cu o maşină furată când avea şaptişpe ani, explică infirmiera, încruntându-se la ţigara dintre degete. Mă mir că ziariştii au aflat de chestia asta, că n-ar fi trebuit. Era minor şi dosarul ăla ar fi trebuit să fie la secret. Că altfel poate nici n-ar fi primit postul de la Heisman, cu toată pregătirea lui militară şi cu ăia 5 ani cât a lucrat la Spitalul Walter Reed. Poate, zic eu. Dar probabil că nu.
   - Vorbeşti de parcă l-ai fi cunoscut destul de bine.
   - Nu-l apăr, să nu crezi asta. Am băut câte un pahar cu el, da’ nu ca la o întâlnire de amor, nu, nici vorbă. Eram mai mulţi la sanatoriu care mergeam câteodată după program la barul Shamrock - asta se întâmpla pe vremea când încă puteam să fac cinste tuturor atunci când îmi venea rândul. S-au dus zilele alea, drăguţa mea. În fine, şi noi ne ziceam „Cei Cinci Uituci” - din cauza...
   - Cred că înţeleg, spuse Holly.
   - Cred şi eu că înţelegi. Ştim toate bancurile cu Alzheimer. Cele mai multe sunt cam răutăcioase, şi foarte mulţi dintre pacienţii noştri sunt oameni tare drăguţi, da’ tot le spunem ca şi cum am vrea să... nu ştiu cum să zic...
   - Să fluieraţi în biserică? o ajută Holly.
   - Da. Fix aşa. Auzi? Vrei o bere?
   - Da. Mulţumesc.
   Nu-i prea plăcea berea şi oricum nu era recomandată atunci când luai medicamente împotriva depresiei, dar nu voia s-o refuze pe doamna aceasta cu chef de vorbă. Wilson aduse două cutii de Bud Light. Nu-i oferi niciun pahar lui Holly - în fond, nici ţigară nu-i oferise.
   - Mda, ştiam de furtul ăla de când avea şaptişpe ani, spuse ea, trântindu-se din nou în fotoliul lipit cu bandă adezivă, care protestă istovit. Ştiam toţi. Că doar oamenii sunt mai slobozi la gură după ce au luat ceva la bord. Dar nici nu se compară cu ce a făcut în aprilie. Nici acum nu-mi vine să cred. L-am pupat pe individul ăsta sub vâsc la petrecerea de Crăciun de anul trecut.
   Acum, fie doamna Wilson se cutremură de-adevăratelea de scârbă, fie se prefăcu foarte bine.
   - Deci pe 23 aprilie era în concediu...
   - Dacă zici tu. Tot ce ştiu e că era primăvară, pentru că atunci mă apucă alergiile, zise ea, aprinzându-şi o altă ţigară. Ne-a zis că se duce la Regis, că o să facă cu maică-sa o slujbă la biserică pentru taică-său, care a murit acum un an. „Slujbă de pomenire”, i-a zis. Şi poate că s-a dus la slujba aia, da’ s-a întors imediat ca să le omoare pe fetiţele alea din Trotwood. Nu încape nicio îndoială că aşa a făcut, că l-au văzut mai mulţi oameni şi apare pe imaginile de la camera de supraveghere de la benzinăria unde şi-a pus benzină.
   - Şi-a pus benzină în ce fel de maşină? o întrebă Holly. Era cumva o dubă?
   Ce făcea ea acum se chema „influenţarea martorului” şi Bill n-ar fi fost deloc de acord. Numai că nu reuşise să se abţină.
   - Habar n-am. Poate camionetă. Avea un Tahoe foarte dichisit. Anvelope de comandă, o grămadă de chestii placate cu crom. Şi cu acoperiş din ăla... retractabil... pentru partea din spate. Poate acolo le-a pus pe fete. Le-o fi drogat, ca să stea liniştite, până când era gata să le... ştii tu... să-şi facă mendrele cu ele.
   - Vai de mine! exclamă Holly.
   Nici acum nu reuşi să se abţină.
   Candy Wilson dădu cu tristeţe din cap.
   - Chiar aşa. E o chestie pe care nici nu vrei să ţi-o imaginezi, da’ te trezeşti gândindu-te mereu la ea. Cel puţin eu mă gândesc. Au găsit şi probe ADN, da’ sunt sigură că ştii asta, că s-a scris în ziar.
   - Da.
   - Şi l-am văzut săptămâna aia, pentru că a apărut la serviciu într-o zi. „Ţi-era dor de locul ăsta, nu?” l-am întrebat eu. Numa’ că el nu a zis nimic, doar mi-a aruncat un fel de zâmbet, de m-a luat cu fiori. Şi s-a dus mai departe pe coridorul din Aripa B. Nu l-am mai văzut niciodată să zâmbească aşa. Niciodată. Pun pariu că încă mai avea sângele fetiţelor sub unghii. Poate şi pe sculă şi pe boaşe. Doamne, mă apucă tremuriciul doar când mă gândesc.
   Şi pe Holly o apucase tremuriciul, numai că nu recunoscu asta. Sorbi din bere şi întrebă în ce zi îl văzuse la sanatoriu.
   - Nu mai ştiu pe dinafară. Trebuie să mă uit în calendar. Da’ oricum a fost după ce au dispărut fetiţele alea. Ia, stai! Ştii ceva? Pe pariu că pot să-ţi zic data exactă, că în ziua aia am avut oră la coafor după program. Ca să mă vopsesc. Cum bine poţi să vezi, de atunci n-am mai fost la salon. Stai niţel!
   Se duse la un birou mic din colţul încăperii, de unde luă o agendă pe care începu s-o răsfoiască.
   - Uite! Salonul lui Debbie. 26 aprilie.
   Holly îşi notă data şi adăugă un semn de exclamare. 26 aprilie era ultima zi în care Terry îşi vizitase tatăl. A doua zi, el, soţia şi fetele se întorseseră acasă cu avionul.
   - Peter Maitland îl cunoştea pe domnul Holmes?
   Wilson începu să râdă.
   - Drăguţă, Peter Maitland nu mai cunoaşte pe nimeni. Anul trecut a avut câteva zile când parcă a fost mai limpede la cap, ba chiar şi la începutul anului ăsta a mai ţinut minte cum să-şi ia singur cafeaua şi cum să ceară ciocolată - pesemne nu uită atât de repede chestiile care-i plac cel mai mult. Acum nu face decât să stea pe scaun şi să se holbeze în gol. Dacă o să păţesc şi eu nenorocirea asta vreodată, o să iau un pumn de pastile ca să-mi închei socotelile cu lumea asta - şi o s-o fac cât mai am ceva minte în cap, ca să ştiu ce anume pastile să înghit. Da’ dacă mă întrebi dacă Heath îl cunoştea pe Maitland, atunci răspunsul e „bineînţeles”. Unii infirmieri se mai schimbă, dar Heath a rămas să aibă grijă de pacienţii din camerele cu numere fără soţ din Aripa B. Zicea că unii dintre ei încă îl recunosc, chiar dacă nu prea mai au mult creier. Iar Maitland e în rezerva B-5.
   - Ştii cumva dacă a trecut şi pe la Maitland în ziua când l-ai văzut?
   - Precis a trecut. Eu ştiu ceva ce nu s-a scris la ziar, da’ să fii sigură că ar fi însemnat mare chestie la procesul lui Heath, dacă s-ar fi ajuns acolo.
   - Ce ştii, Candy? Ce anume, ce?
   - Când au aflat poliţiştii că a fost la sanatoriu după moartea fetiţelor, s-au apucat să percheziţioneze toate rezervele din Aripa B, insistând mai mult în rezerva lui Maitland, pentru că le-a zis Cam Melinsky că l-a văzut pe Heath, când ieşea de acolo. Melinsky e om de serviciu. Şi l-a observat pe Heath pentru că el - Melinsky, adică - spăla pardoseala de pe coridor şi Heath a alunecat şi a căzut în fund.
   - Eşti sigură, Candy?
   - Foarte sigură. Şi uite care-i chestia aia importantă. Cea mai bună prietenă a mea e o asistentă, pe care o cheamă Penny Prudhomme şi ea l-a auzit pe un poliţist care vorbea la telefon imediat după ce percheziţionaseră rezerva B-5. Zicea cuiva că au găsit fire de păr în rezervă, fire blonde. Ei, ce zici de asta?
   - Zic că probabil le-au făcut un test ADN, ca să vadă dacă aparţineau vreuneia dintre surorile Howard.
   - Normal că aşa au făcut. Ca în serialul ăla cu criminalişti. CSI îi zice.
   - Numai că rezultatele nu au fost date publicităţii, spuse Holly. De ce?
   - Nu, n-au fost. Da’ nu-i aşa că ştii ce au găsit poliţiştii în pivniţa doamnei Holmes?
   Holly ştia. Detaliul acela fusese făcut cunoscut. Probabil că părinţii fetiţelor au simţit cum li se frâng încă o dată inimile atunci când l-au citit. Cineva din poliţie vorbise, iar ziarul publicase ştirea. Probabil o preluaseră şi posturile de televiziune.
   - Mulţi perverşi, deveniţi asasini, iau tot felul de trofee de la victimele lor, spuse Candy, pe un ton avizat. Sunt moartă după serialele poliţiste şi am văzut acolo o grămadă de cazuri din astea. Cică e un comportament obişnuit la demenţii ăştia.
   - Cu toate că ţie Heath Holmes nu ţi s-a părut niciodată dement.
   - Ooo, dar îşi ascund adevărata faţă! o lămuri Candy Wilson, pe un ton lugubru.
   - Problema este că el nu a încercat prea tare să-şi ascundă crima, nu-i aşa? L-au văzut mai mulţi oameni şi mai sunt şi imaginile acelea de la camera de supraveghere.
   - Şi ce? A înnebunit brusc şi nebunilor li se rupe de tot. Sunt sigură că domnul detectiv Anderson şi procurorul din Districtul Flint au crezut acelaşi lucru despre Terry Maitland, îşi spuse Holly. Cu toate că unii ucigaşi în serie - perverşi deveniţi criminali, ca să folosesc cuvintele lui Candy Wilson - scapă neprinşi ani întregi. De exemplu Ted Bundy. Şi să nu uităm de John Wayne Gacy. Amândoi violatori şi criminali în serie.
   Se ridică de pe scaun.
   - Mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat.
   - Singura mulţumire de care am nevoie e să nu afle doamna Kelly că am vorbit cu tine.
   - Nu va afla, o asigură Holly.
   Tocmai voia să iasă din casă, când o auzi pe Candy:
   - Ştii ce s-a întâmplat cu mama lui, da? Ce-a făcut după ce Heath şi-a pus capăt zilelor în celulă?
   Holly se opri.
   - Nu.
   - S-a întâmplat după o lună. Probabil că n-ai mai ajuns până acolo cu documentarea. S-a spânzurat. Exact aşa cum a făcut-o şi el, numai că ea s-a spânzurat în pivniţa casei, nu în celula de la închisoare.
   - Ei, la naiba! A lăsat vreun bilet?
   - Asta n-am de unde să ştiu, zise Candy. Numai că a făcut-o în pivniţa unde găsiseră poliţiştii chiloţeii ăia plini de sânge. Cu desene cu Winnie de Pluş şi cu Tigrul şi cangurul Roo. Când afli că tocmai fiul tău a făcut aşa ceva, la ce să mai laşi vreun bilet?

9.

        Când Holly nu ştia ce să facă în continuare, aproape mereu căuta câte o plăcintărie sau un restaurant de familie.
   Ambele serveau micul dejun - mâncare ca la mama acasă, pe care o puteai savura în tihnă, fără să te preocupe lista cu vinuri şi fără să te bată la cap niciun chelner. Aşa că a descoperit o plăcintărie IHOP în apropierea hotelului.
   După ce s-a aşezat la masa de două locuri din colţ, a comandat câteva clătite, un singur ou prăjit şi o porţie de chiftele din cartofi (la plăcintăriile astea erau absolut delicioase). În timp ce aştepta comanda, îşi deschise laptopul şi căută numărul de telefon al lui Ralph Anderson. Nu se miră prea tare când nu-l găsi; poliţiştii avea mai mereu numere secrete. Dar era sigură că ar putea să facă rost de el - Bill o învăţase toate şmecheriile - şi voia neapărat să discute cu acest domn, pentru că avea convingerea că fiecare dintre ei deţinea acele piese de puzzle care îi lipseau celuilalt.
   - El e stânga, eu sunt dreapta, îşi spuse ea.
   - Ce-ai zis, scumpete? o întrebă chelneriţa, venită cu comanda.
   - Îmi ziceam că mi-e tare foame, îi răspunse Holly.
   - Foarte bine, că ţi-am adus potol cât să te saturi, zise femeia, aşezând farfuriile pe masă. Ştii ceva? Chiar că ţi-ar prinde bine o masă mai copioasă, dacă nu te superi că-ţi spun. Eşti prea slăbuţă.
   - Am avut un prieten care şi el îmi zicea mereu aşa, spuse Holly, simţind că-i dau lacrimile.
   Din cauza acelor cuvinte: am avut un prieten. Trecuse ceva timp şi probabil că timpul vindeca toate rănile inimii, dar, Doamne, Dumnezeule, unele dintre ele se vindecau atât de încet. Iar diferenţa dintre am şi am avut era o genune atât de mare.
   Mâncă încet, turnându-şi din belşug sirop pe clătite. Mda, nu era siropul care trebuia, nu era sirop de arţar, dar i se părea foarte gustos. Plus că se simţea bine că putea să mănânce în ritmul ei.
   Până la sfârşitul mesei luase deja o hotărâre care nu-i făcea nicio plăcere. Ar putea fi concediată dacă îl va suna pe detectivul Anderson fără să-l anunţe pe Pelley de intenţia ei.
   Tocmai acum, când voia să dea de capăt acestui caz - altă expresie a lui Bill. Plus că - iar acesta era un aspect extrem de important - ar fi fost un gest complet lipsit de etică din partea ei.
   Chelneriţa se întoarse să-i mai toarne cafea, iar Holly acceptă bucuroasă. La Starbucks nu-ţi mai umplea nimeni ceaşca fără să te taxeze încă o dată. Iar cafeaua de la IHOP, deşi nu dintr-un soi extraordinar, era bunicică. La fel ca siropul pentru clătite. Şi ca mine, adăugă Holly în gând.
   Psihoterapeutul ei îi spusese că aceste momente zilnice de autovalidare erau foarte importante. N-oi fi eu Sherlock Holmes - şi nici Tommy sau Tuppence, la drept vorbind - dar sunt destul de bună şi ştiu ce trebuie să fac. Poate că domnul Pelley o să se supere pe mine şi o să mă certe, dar o să-i fac faţă, dacă trebuie. Bill Hodges este ascuns în capul şi în inima mea şi el o să mă călăuzească.
   Cu acest gând în minte, puse mâna pe telefon. Pelley îi răspunse şi ea îl anunţă.
   - Nu Terry Maitland l-a ucis pe Frank Peterson.
   - Cum? Ai zis ce mi se pare mie că...
   - Aşa am zis. Am aflat nişte lucruri foarte interesante aici, în Dayton, domnule Pelley. Însă, înainte de a-mi întocmi raportul, trebuie să stau de vorbă cu domnul detectiv Anderson. Ai vreo obiecţie în privinţa asta?
   Pelley nu se supără şi nici nu o certă aşa cum se temuse ea.
   - Trebuie să discut cu Howie Gold, iar el va trebui să vorbească cu Marcy şi să-i ceară permisiunea. Dar cred că niciunul nu va avea nimic împotrivă.
   Holly se relaxă şi luă o înghiţitură de cafea.
   - Foarte bine. Te rog, obţine permisiunea lor cât de repede poţi şi trimite-mi numărul domnului detectiv. Aş vrea să discut cu el chiar în seara asta.
   - De ce? Ce ai descoperit?
   - Să te întreb ceva. Se întâmplă cumva să ştii dacă s-a petrecut vreun lucru mai neobişnuit la Sanatoriul Heisman în ziua în care Terry Maitland a făcut ultima vizită la tatăl său?
   - Neobişnuit în ce sens?
   De data aceasta Holly nu mai influenţă martorul.
   - În oricare sens. Poate nu ştii, sau poate ştii, dar nu ţi-ai dat seama. De exemplu, ceva ce i-a povestit Terry soţiei lui când s-a întors la hotel. Orice.
   - Nu, nu ştiu nimic... dacă nu cumva te referi la faptul că, la plecare, Terry s-a ciocnit de un infirmier. Infirmierul a căzut pentru că pardoseala era udă, dar asta a fost o pură întâmplare. În fond, nu s-a rănit nimeni.
   Holly auzi cum îi pârâie articulaţiile degetelor - atât de tare strângea telefonul în mână.
   - N-ai pomenit de incidentul ăsta niciodată până acum.
   - N-am crezut că ar fi important.
   - Tocmai de asta trebuie să discut cu domnul detectiv Anderson. Lipsesc anumite piese din tot acest puzzle. Acum mi-ai oferit una dintre ele. Poate el are şi altele. De asemenea, el poate afla anumite lucruri pe care eu n-am cum să le aflu.
   - Vrei să zici că ciocnirea aia accidentală din hol are vreo relevanţă? Care?
   - Dă-mi voie să vorbesc mai întâi cu detectivul Anderson. Te rog!
   Veni o pauză destul de lungă. În cele din urmă, auzi din nou vocea lui Pelley.
   - Să văd ce pot face.
   Holly tocmai punea telefonul în buzunar când chelneriţa îi aduse nota de plată.
   - Da’ ştiu că a fost o conversaţie animată!
   Holly îi zâmbi.
   - Mulţumesc pentru servirea excelentă.
   Chelneriţa plecă. Suma de plată era 18 dolari şi 20 de cenţi. Holly lăsă sub farfurie 5 dolari drept bacşiş. Mai mult decât procentul recomandat, dar era foarte entuziasmată.

10.

      Nici nu intră bine în camera de hotel, când auzi ţârâitul telefonului mobil. Pe ecran scria: NUMĂR NECUNOSCUT.
   - Alo? Holly Gibney la telefon. Cu cine vorbesc?
   - Sunt Ralph Anderson. Alec Pelley mi-a dat numărul dumneavoastră, doamnă Gibney, şi mi-a explicat ce faceţi acum. Prima mea întrebare este: chiar ştiţi ce faceţi?
   - Da, ştiu.
   Poate că avea Holly multe angoase şi poate că era o persoană plină de îndoieli, chiar şi după atâţia ani de terapie, însă de data aceasta era extrem de sigură că ştia ce face.
   - Mda, poate ştiţi. Sau poate nu. Eu n-am de unde să-mi dau seama, corect?
   - Nu, nu aveţi de unde, îl aprobă Holly. Cel puţin, nu deocamdată.
   - Alec mi-a spus că dumneavoastră ziceţi că nu Terry Maitland l-a omorât pe Frank Peterson. Şi mi-a mai spus că păreţi foarte sigură de asta. Sunt curios să aflu cum anume aţi ajuns la o asemenea concluzie, având în vedere că dumneavoastră sunteţi în Dayton, iar Frank Peterson a fost ucis aici, în Flint City.
   - În Dayton s-a petrecut o crimă similară, chiar atunci când Terry Maitland se afla aici. Au fost două victime, două fetiţe - nu un singur băiat. Acelaşi mod de operare: viol şi mutilare. Bărbatul arestat de poliţie pretindea că, la momentul crimei, se afla cu mama lui, într-o localitate la 50 de kilometri distanţă de Dayton; iar mama a confirmat. Însă a fost văzut şi în Trotwood, suburbia de unde au fost răpite fetele. Apare şi în imaginile unei camere de supraveghere. Vă sună cunoscut?
   - Cunoscut, dar deloc surprinzător. Majoritatea criminalilor îşi inventează la repezeală alibiurile abia atunci când sunt prinşi. Poate nu v-aţi lovit de asemenea situaţii în activitatea dumneavoastră de capturare a acuzaţilor care uită să se mai prezinte la proces după ce au fost eliberaţi pe cauţiune, doamnă Gibney - da, mi-a spus Alec cu ce se ocupă agenţia dumneavoastră. Dar sunt convins că vă uitaţi la serialele poliţiste.
   - Omul acesta era infirmier la Sanatoriul Heisman şi, cu toate că ar fi trebuit să fie în concediu, a fost la lucru cel puţin o dată în aceeaşi săptămână în care domnul Maitland şi-a vizitat tatăl de 3 ori. La ultima vizită - care a avut loc în data de 26 aprilie - aceşti doi presupuşi asasini s-au ciocnit unul de celălalt. La propriu.
   - Vă bateţi joc de mine? mai că zbieră Anderson.
   - Deloc. Fostul meu partener de la „Ce-am găsit al meu să fie” ar fi spus că este o situaţie „foarte pe bune”. V-am stârnit interesul?
   - V-a spus Pelley că, în cădere, infirmierul ăla l-a zgâriat pe Maitland? Că a vrut să se agaţe de el şi l-a crestat pe mână cu unghia?
   Holly rămase tăcută. Se gândea la filmul pe care îl luase cu ea. Nu obişnuia să se laude singură - ba din contră - dar acum i se părea că avusese o idee absolut genială. Se îndoise ea vreodată că ar fi fost ceva ieşit din comun la cazul Maitland? Nu, deloc. Mai cu seamă pentru că îl cunoscuse pe acel monstru, pe numele lui Brady Wilson Hartsfield. O asemenea întâlnire îţi schimbă destul de mult felul de a privi lucrurile.
   - Însă aceea nu a fost singura tăietură, murmură Anderson, ca pentru sine. A mai avut una. Dar a căpătat-o aici. După moartea lui Frank Peterson.
   Altă piesă lipsă din puzzle.
   - Povestiţi-mi, domnule detectiv. Povestiţi-mi, povestiţi-mi, povestiţi-mi!
   - Nu la telefon. Puteţi veni în Flint City? Ar trebui să stăm de vorbă. Cu toţii. Dumneavoastră, eu, Alec Pelley, Howie Gold şi un detectiv din cadrul poliţiei statale, care a lucrat şi el la acest caz. Poate şi Marcy. Da, şi ea.
   - Mi se pare o idee bună, dar trebuie să discut cu clientul meu, domnul Pelley.
   - Discutaţi mai bine cu Howie Gold. Vă dau eu numărul lui de telefon.
   - Dar protocolul...
   - Protocolul nu-i o problemă, pentru că Pelley lucrează pentru Howie.
   Holly se gândi puţin.
   - Puteţi să luaţi legătura cu departamentul de poliţie din Dayton şi cu procurorul Districtului Montgomery? Nu reuşesc să aflu tot ce vreau despre asasinarea surorilor Howard şi despre Heath Holmes - acesta este numele infirmierului. Dar cred că dumneavoastră veţi primi nişte răspunsuri.
   - A început procesul? Dacă nu încă, nu cred că vor dori să-mi dea prea multe informa...
   - Domnul Holmes a decedat, spuse Holly.
   Făcu o pauză şi apoi adăugă:
   - La fel ca Terry Maitland.
   - Iisuse! murmură Anderson. N-am pomenit ceva mai ciudat decât povestea asta.
   - Devine şi mai ciudată, spuse Holly.
   Alt lucru asupra căruia nu avea nicio îndoială.
   - Mai ciudată, repetă el. Viermi în pepenele galben.
   - Poftim?
   - Nimic. Sunaţi-l pe domnul Gold, bine?
   - Tot cred că ar trebui să-l sun mai întâi pe domnul Pelley. Pentru mai multă siguranţă.
   - Dacă aşa credeţi... Şi, doamnă Gibney... am senzaţia că ştiţi ce faceţi.
   Holly zâmbi.

11.

      Primi undă verde de la domnul Pelley şi îl sună imediat pe Howie Gold.
   Acum Holly începuse să se plimbe agitată încoace şi încolo pe mocheta ieftină de hotel, apăsând obsesiv butonul de la Firebit ca să-şi verifice pulsul. Da, domnul Gold credea că ar fi fost bine să se urce în avion şi să vină în Flint City; şi, nu, nu trebuia să zboare la clasa economic.
   - Rezervaţi-vă un loc la business, o sfătui el. Aveţi mai mult spaţiu pentru picioare.
   - Bine, răspunse ea, simţindu-se o mică nebunatică. Aşa voi face.
   - Chiar nu credeţi că Terry l-a omorât pe Frank Peterson?
   - Nu. Aşa cum nu cred nici că Heath Holmes le-a ucis pe cele două fetiţe, răspunse ea. Cred că a fost altcineva. Un străin.

VIZITE

- 25 IULIE -

1.

      Detectivul Jack Hoskins, de la poliţia din Flint City, se trezi la ora două în noaptea de marţi spre miercuri din 3 motive - toate 3 producându-i suferinţe extreme: era mahmur, era ars de soare şi îl trecea căcarea rău de tot.
   Asta păţesc pentru că am mâncat la Los Tres Molinos, îşi spuse el... dar oare chiar mâncase acolo? Parcă da, era destul de sigur că da - nişte enchilada umplute cu carne de porc şi cu brânză din aia, foarte iute - dar nu putea să bage mâna în foc. Poate se dusese la Hacienda. Îşi amintea ca printr-o ceaţă groasă întreaga seară.
   Tre’ să mai reduc din paharele cu vodcă. S-a terminat concediul.
   Da, şi s-a terminat mai devreme. Pentru că rahatul ăla de secţie nu mai avea acum decât un singur detectiv la lucru. Tare împuţită mai era viaţa câteodată. Ba chiar destul de des.
   Coborî din pat, strâmbându-se când mişcarea îi trimise o săgeată prin tâmple şi frecându-şi pielea arsă de la ceafă. Îşi dădu jos chiloţii, înşfăcă ziarul de pe noptieră şi se clătină spre baie ca să-şi rezolve treaba aceea presantă. Instalat confortabil pe closet şi aşteptând să elimine pe fund substanţa aia semilichidă, aşa cum se întâmpla mereu cam la 6 ore după ce se îndopa cu mâncare mexicană (când o să se înveţe minte?), deschise ziarul local şi căută pagina cu benzile desenate, singura care merita cât de cât citită din toată maculatura asta.
   Tocmai strânsese din ochi, ca să poată desluşi literele minuscule din bulele de dialog ale serialului Get Fuzzy, când auzi zornăitul inelelor de la perdeaua de duş. Ridică privirea şi văzu o umbră în spatele imprimeului cu margarete. I se urcă instantaneu inima în gât. Cineva era în cada lui. Un intrus periculos, nu vreun amărât de hoţ ameţit de droguri, care s-a strecurat pe geamul de la baie şi s-a refugiat în singurul loc pe care l-a avut la îndemână atunci când a văzut că s-a aprins lumina în dormitor. Nu. Ăsta din cadă era tot individul care stătuse în spatele lui în nenorocitul ăla de hambar din Parohia Canning. Era convins de asta, aşa cum era convins că numele lui era Jack Hoskins. Întâlnirea aceea (dacă întâlnire fusese) nu voia să-i iasă din minte, de parcă s-ar fi aşteptat la această... întoarcere.
   Ştii că-i o tâmpenie. Ţi s-a părut că ai văzut pe cineva în hambarul ăla, dar, când ai îndreptat lanterna într-acolo, s-a dovedit că nu era decât un căpăstru stricat. Acum ţi se pare că e cineva în cada ta, dar chestia aia de zici tu că e capul tipului nu-i decât capul de la duş; şi chestia aia de zici tu că-i braţul lui nu-i decât peria aia cu care te speli pe spate, da, aia cu mânerul lung din suport. Şi zornăitul ăla pe care l-ai auzit a fost doar un curent de aer ori doar imaginaţia ta.
   Închise ochii. Îi deschise din nou şi se holbă la perdeaua de la duş, cu tâmpeniile alea de flori pe ea - genul de perdea despre care numai fosta lui nevastă ar fi putut să spună că-i încântătoare. Acum, pentru că se trezise complet, realitatea îşi reintră în drepturi. Doar capul de la duş, doar peria de spate în suportul din perete. Era un idiot. Un idiot mahmur - adică unul de cea mai infectă speţă. Era...
   Perdeaua zornăi din nou. Şi zornăi pentru că periei de spate îi crescuseră degetele şi degetele alea se întindeau să atingă materialul cu margaretele alea hidoase. Capul de duş se întoarse şi parcă se uită la el prin perdeaua semitransparentă. Ziarul căzu din mâna moale a lui Hoskins şi ateriză pe gresie cu un foşnet abia auzit.
   Detectivului îi bubuia capul, mamă, ce-i mai bubuia! Şi îl ardea ceafa, mamă, ce-l mai ardea. I se destinseră maţele şi baia cea mică se umplu cu o putoare despre care Jack era convins acum că venea de la ultima lui masă pe această lume. Mâna se întindea spre capătul perdelei. Într-o secundă - cel mult două - o va trage şi el se va pomeni că se uită la ceva atât de îngrozitor, încât, prin comparaţie, chiar şi cele mai urâte coşmaruri ale lui vor părea nişte reverii fermecătoare.
   - Nu! şopti. Nu!
   Încercă să se ridice de pe closet, numai că picioarele nu voiau să-l susţină. Aşa că fundul lui vârtos căzu la loc pe colac.
   - Te rog, nu! Nu-mi face rău!
   Mâna ieşi de după perdea, dar, în loc să o tragă, doar încleştă degetele pe marginea ei. Iar pe degetele acelea erau tatuate două cuvinte: NU POT.
   - Jack!
   Nu era în stare să răspundă. Stătea în pielea goală pe closet, cu ultimii stropi de fecale prelingându-se şi pleoscăind în vasul de toaletă. Intuia că, foarte curând, inima îi va ţâşni din piept şi ultima imagine din viaţă va fi cu organul ăla vital, zăcând pe plăcile de gresie, împroşcând cu sângele ultimelor zvâcniri atât gleznele lui, cât şi pagina cu benzi desenate a Apelului din Flint City.
   - Aia nu-i arsură de la soare, Jack.
   Îşi dorea să leşine. Să se prăbuşească de pe closet. Şi ce dacă s-ar lovi la cap de gresia de pe jos? Ce dacă şi-ar sparge ţeasta? Măcar atunci n-ar mai şti nimic. Însă conştienţa se încăpăţână să nu se dea dusă. Silueta neclară din cadă se încăpăţână să rămână. La fel şi degetele de pe perdeaua de la duş, degetele alea cu litere albastre şi decolorate: NU POT.
   - Atinge-ţi ceafa, Jack! Fă-o acum, dacă nu vrei să trag perdeaua şi să mă vezi aşa cum sunt.
   Hoskins ridică mâna şi şi-o lipi de grumaz. Corpul său reacţionă imediat: fulgere fioroase de durere, care îi ţâşniră spre tâmple şi spre umeri. Îşi privi mâna şi văzu că era mânjită cu sânge.
   - Ai cancer, îl informă silueta din spatele perdelei. La ganglionii limfatici şi la gât şi la sinusuri. Ai cancer şi la ochi, Jack. Curând vei reuşi să vezi nişte noduli mici şi cenuşii, din celule canceroase, care îţi vor acoperi vederea. Ştii când te-ai îmbolnăvit?
   Normal că ştia. Se îmbolnăvise când îl atinsese creatura asta în hambarul din Parohia Canning. Când îl mângâiase.
   - Eu ţi-am dat cancerul şi tot eu pot să te scap de el. Vrei să te scap de el, Jack?
   - Da, şopti el şi începu să plângă. Scapă-mă. Te implor, scapă-mă de el.
   - Ai să faci ce-ţi cer?
   - Da.
   - Fără să eziţi?
   - Fără!
   - Te cred. Nu-i aşa că n-ai să-mi dai niciun motiv să mă îndoiesc de tine?
   - Nu. Nu!
   - Bine. Acum spală-te! Puţi!
   Degetele cu NU POT se retraseră, dar silueta din spatele perdelei încă se uita la el. De fapt, nu era un om. Ci ceva mult mai rău, mult mai îngrozitor decât cel mai rău şi mai îngrozitor om care trăise vreodată pe pământ.
   Hoskins întinse mâna după sulul cu hârtie igienică, dându-şi seama că se înclină de pe closet şi că lumea din jur se întunecă şi se face din ce în ce mai mică. Şi atunci se prăbuşi. Dar nu simţi durere. Leşinase înainte de a se lovi de pardoseala din gresie.

2.

      Jeannie Anderson se trezi la 4 în aceeaşi dimineaţă, din cauză că avea vezica plină - aşa cum i se întâmpla mai mereu pe la ora asta.
   În mod normal s-ar fi dus la baia din dormitorul lor, însă Ralph dormea foarte prost de când fusese împuşcat Terry Maitland, iar în noaptea aceasta fusese deosebit de agitat. Se dădu jos din pat şi porni spre baia de la capătul coridorului, după camera lui Derek. Făcu acolo ce avea de făcut şi întinse mâna ca să tragă apa, dar se răzgândi imediat: chiar şi zgomotul ăsta l-ar fi putut trezi pe Ralph. Putea să aştepte până dimineaţa.
   Încă două ore, Doamne, se rugă ea, ieşind din baie. Încă două ore de somn bun, asta-i tot ce-Ţi...
   Se opri la jumătatea holului. Parcă la parter nu fusese nicio lumină aprinsă atunci când ieşise ea din dormitor, nu-i aşa? Sigur, fusese mai mult adormită decât trează, dar cu siguranţă ar fi observat.
   Eşti convinsă?
   Nu, nu chiar. Dar era convinsă că acum ardea o lumină acolo. O lumină albă. Difuză. Lumina de deasupra aragazului.
   Se uită din capul scării la lumina aceea de jos. Se uită la ea încruntată, gândindu-se profund. Setaseră oare alarma antiefracţie atunci când se duseseră la culcare? Da. Era o regulă a casei. Ea seta alarma şi Ralph o verifica de două ori.
   Mereu setaseră alarma asta, dar chestia cu dubla verificare - la fel ca şi tulburările de somn ale lui Ralph - începuse de la moartea lui Terry Maitland.
   Se gândi să-l trezească, dar se răzgândi repede. Soţul ei avea nevoie de somn. Se gândi să se ducă în dormitor şi să ia revolverul lui de serviciu. Numai că arma se afla într-o cutie, cutia era pe raftul de sus al şifonierului, iar uşa şifonierului scârţâia de ar fi trezit şi morţii. Deci renunţă şi la ideea asta.
   Ei, cât de paranoică era? Poate lumina fusese aprinsă şi când s-a dus la baie, numai că nu a observat-o. Sau poate s-a aprins singură, din cauza vreunui defect. Coborî treptele fără să facă zgomot şi, fără să se gândească la ce făcea, păşi mai la stânga pe a treia treaptă şi mai la dreapta pe a noua, ca să evite locurile care scârţâiau.
   Se duse până la uşa de la bucătărie şi se uită atentă înăuntru, simţindu-se ca o proastă şi, în acelaşi timp, ca o persoană extrem de prudentă. Oftă şi îşi suflă la o parte părul de pe frunte. Normal că bucătăria era goală. Porni spre aragaz, ca să stingă lumina aia. Şi se opri brusc. La masa din bucătărie ar fi trebuit să fie 4 scaune - 3 pentru membrii familiei şi încă unul, căruia îi spuneau „scaunul pentru musafiri”. Însă acum nu erau decât trei.
   - Nu mişca, îi spuse o voce. Dacă mişti, te omor. Dacă ţipi, te omor.
   Jeannie încremeni. Loviturile de baros ale inimii ameninţau să-i frângă coastele. Firicelele de păr de pe ceafă luaseră poziţia de drepţi. Dacă n-ar fi trecut înainte pe la baie, precis că urina i s-ar fi prelins pe picioare şi ar fi băltit pe podea.

   Bărbatul acela - intrusul, hoţul... ce o fi fost el... - stătea în living, pe scaunul pentru musafiri, destul de departe de arcadă, astfel încât nu reuşea să-i vadă decât picioarele de la genunchi în jos. Purta blugi decoloraţi şi mocasini, dar nu avea şosete. I se vedeau gleznele pline cu pete roşii, care ar fi putut însemna că avea psoriazis. Partea de sus a corpului era doar un contur vag. Jeannie nu-şi dădea seama decât că omul acela era lat în umeri şi uşor adus de spate – dar nu din cauza oboselii, ci ca şi cum ar fi lucrat din greu la sala de sport, iar acum muşchii îi erau atât de compacţi că nu şi-i mai putea îndrepta. Ce lucruri caraghioase îţi atrăgeau atenţia în asemenea momente!
   Spaima îi congelase capacitatea de analiză care o caracteriza, aşa că nu mai era cine să cenzureze toate detaliile din jur.
   Acesta era omul care-l omorâse pe Frank Peterson. Omul care-l muşcase ca o fiară sălbatică şi care-l violase cu o creangă. Iar omul acesta se afla acum în casa ei. Şi ea stătea în faţa lui, în pijămăluţa ei cu pantaloni scurţi şi cu sfârcurile probabil ridicate ca nişte antene.
   - Ascultă-mă, spuse el. Mă asculţi?
   - Da, şopti Jeannie.
   Însă începuse să se clatine, adusă în pragul leşinului. Şi îi era teamă ca nu cumva să-şi piardă cunoştinţa înainte de a-l auzi spunându-i ce anume voia să-i spună - motivul pentru care pătrunsese în casa lor. Dacă leşina şi nu-l auzea, ar fi omorât-o. Şi apoi poate că ar fi plecat. Sau s-ar fi putut duce în dormitorul de la etaj, ca să-l omoare şi pe Ralph. Şi să-l omoare repede, înainte ca Ralph să se trezească suficient de mult ca să-şi dea seama ce se întâmplă.
   Şi Derek va fi orfan când se va întoarce din tabără.
   Nu. Nu. Nu!
   - Ce... ce vrei?
   - Să-i spui soţului tău că s-a terminat treaba în Flint City. Să-i spui că trebuie să înceteze. Să-i spui că, dacă va înceta, atunci lucrurile vor reintra în normal. Să-i spui că, dacă nu va înceta, am să-l omor. Am să-i omor pe toţi.
   Mâna străinului ieşi din umbrele livingului la lumina slabă aruncată de unicul tub de neon aprins în bucătărie. O mână mare. Pe care el o făcu pumn.
   - Ce scrie pe degetele mele? Citeşte!
   Jeannie se uită la literele decolorate. Vru să vorbească, dar nu reuşi. Parcă îi amorţise limba şi i se lipise de cerul gurii.
   Străinul se aplecă spre ea. Şi atunci Jeannie văzu o frunte lată şi păr negru, scurt şi ţepos. Şi ochi negri, care nu se uitau doar spre ea, ci şi în ea, scotocindu-i prin minte şi suflet.
   - Scrie MUSAI, îi spuse el. Vezi că asta scrie, nu-i aşa?
   - D-d-d...
   - Şi este musai să-i spui să înceteze, rostiră nişte buze foarte roşii, înconjurate de o bărbuţă neagră. Şi să-i mai spui că, dacă el ori vreunul dintre prietenii lui încearcă să dea de mine, o să-i omor pe toţi şi o să le împrăştii măruntaiele în deşert, să le mănânce uliii. Ai înţeles ce ţi-am spus?
   Da, încercă ea să-i spună, dar limba nu voia s-o asculte, iar genunchii i se înmuiară şi întinse mâinile ca să se sprijine, în caz că va cădea. Numai că nu a aflat dacă a reuşit sau nu, pentru că s-a pierdut în beznă înainte de a atinge podeaua.

3.

      Jack se trezi la ora 7, în soarele dimineţii, care intrase pe fereastră şi-i acoperise tot patul. Afară ciripeau păsărelele.
   Se ridică brusc în capul oaselor, uitându-se speriat în jur, doar vag conştient de pulsaţiile dureroase din tâmple, provocate de prea multele pahare de vodcă băute cu o seară înainte.
   Se dădu repede jos din pat, deschise sertarul noptierei şi scoase de acolo revolverul Pathfinder .38, pe care îl ţinea la îndemână, în caz că i-ar fi venit cuiva ideea să-i spargă casa.
   Ţinând arma ridicată lângă obrazul drept, cu ţeava îndreptată spre tavan, traversă cu paşi mari dormitorul. Lovi cu piciorul chiloţii de pe jos şi ajunse la uşa deschisă. Acolo se opri, cu spatele lipit de perete. Din baie venea o miasmă slabă, dar foarte familiară: consecinţă a aventurii cu enchilada din seara trecută. Da, se sculase ca să-şi deşerte maţele - măcar partea asta nu fusese un vis.
   - E cineva acolo? Răspunde! Sunt înarmat şi am să trag!
   Niciun răspuns. Jack inspiră adânc şi ţâşni în pragul uşii, cu picioarele crăcănate şi genunchii îndoiţi. Mişcă repede revolverul dintr-un capăt în celălalt al încăperii. Văzu closetul cu capacul ridicat şi colacul la locul lui. Văzu ziarul pe pardoseală, cu pagina cu benzi desenate în sus. Văzu perdeaua trasă în faţa căzii de baie. Văzu umbre în spatele perdelei, însă acele umbre erau capul de la duş, mânerul şi peria pentru spălat pe spate.
   Eşti sigur?
   Repede, ca să nu-l apuce iarăşi panica, făcu un pas înainte. Şi... alunecă pe covoraşul băii... Se agăţă de perdea ca să nu cadă cu cracii în sus. Perdeaua se desprinse din inele şi îi acoperi capul, începu să zbiere şi să dea din mâini.
   Reuşi s-o îndepărteze şi îndreptă revolverul spre cadă. Unde nu era nimic. Nimeni. Niciun baubau. Se uită atent la fundul căzii. Nu că ar fi spălat-o prea des, dar, dacă ar fi fost cineva acolo, cu siguranţă că ar fi lăsat ceva urme. Însă crustele de săpun şi şampon erau neatinse. Deci totul nu fusese decât un vis. Un coşmar care i se păruse extrem de real.
   Totuşi, îşi spuse că ar fi bine să verifice geamul de la baie şi cele trei uşi care dădeau afară. Toate erau încuiate.
   În regulă. Se putea relaxa. Aproximativ. Se întoarse în baie să se mai uite o dată în jur - acum verifică dulapul cu prosoape (nimic aici) şi împinse dezgustat cu piciorul în perdeaua de pe jos. A venit vremea să înlocuiască porcăria asta. O să treacă pe la Home Depot în cursul zilei de azi.
   Fără să se gândească, duse mâna la ceafă şi şuieră de durere când o atinse cu vârful degetelor. Se apropie repede de chiuvetă şi se întoarse cu spatele la oglinda de deasupra ei. Însă înţelese că-i imposibil să-ţi vezi ceafa dacă te uiţi peste umăr. Deschise primul sertar al dulăpiorului de sub chiuvetă, dar nu găsi acolo decât pămătuful şi lamele de ras, nişte piepteni, un bandaj elastic destrămat şi cel mai vechi tub de Monistat din lume - alt suvenir din Epoca Gretei. La fel ca perdeaua aia tâmpită.
   În sertarul de jos găsi ce căuta: o oglindă cu mânerul rupt.
   O şterse de praf, se lipi cu fundul de marginea chiuvetei şi ridică oglinda. Ceafa îi era infernal de roşie şi pe piele se formaseră nişte băşicuţe mici. Cum de păţise aşa ceva, din moment ce se dăduse cu un strat gros de cremă de plajă şi nu mai era ars de soare pe nicio altă parte a corpului?
   Aia nu-i arsură de la soare, Jack.
   Hoskins scoase un scâncet jalnic. Cu siguranţă că în cada lui nu a fost nicio creatură sinistră, cu NU POT tatuat pe degete - cu siguranţă că nu - însă un lucru era cert: familia lui era predispusă la cancer. Mama lui şi unul dintre unchi muriseră de boala asta. Din cauza părului roşu, îi spusese tatăl lui, după ce şi lui i se îndepărtaseră nişte aluniţe de pe braţul drept, nişte leziuni precanceroase de pe gambe şi un carcinom bazocelular de pe ceafă.
   Jack ţinea minte aluniţa mare şi neagră (cu fiecare zi tot mai mare) de pe obrazul unchiului Jim; ţinea minte plăgile de pe pieptul mamei, care i s-au întins apoi pe braţul stâng.
   Pielea este cel mai mare organ al corpului tău, iar, atunci când o ia razna, rezultatele nu sunt deloc plăcute.
   Vrei să te scap de el? îl întrebase străinul din spatele perdelei.
   - A fost un vis, spuse cu voce tare Hoskins. Am tras o sperietură zdravănă în Canning şi după aia m-am îndopat cu mâncare mexicană, aşa că am avut un coşmar. Asta-i tot. Punct.
   Dar punctul pus nu-l împiedică să se pipăie după noduli la subraţ, sub maxilare, în nas. Nimic. Doar arsura aia de la soare pe ceafă. Însă soarele nu-l arsese în nicio altă parte.
   Doar acolo. Fâşia aia de piele îi pulsa dureros, dar nu sângera - altă dovadă că întâlnirea de azi-noapte din baie nu fusese decât un coşmar. Numai că apăruseră băşicile acelea. Multe băşici. Probabil ar trebui să se ducă la doctor şi chiar aşa va face... peste câteva zile, dacă arsura nu îi va trece de la sine până atunci.
   Ai să faci ce-ţi cer? Fără să eziţi?
   N-ar ezita nimeni, îşi zise Jack, privindu-şi din nou ceafa în oglinda cea mică. Dacă alternativa este să fii mâncat de viu de boala asta, atunci chiar că nimeni nu ar ezita.

4.

     Jeannie se trezi cu ochii în tavan, nereuşind în primele momente să-şi dea seama de ce simţea în gură gustul de metal al panicii şi nici de ce ţinea mâinile ridicate, cu palmele întinse ca pentru a se apăra.
   Apoi observă că era singură în pat şi auzi zgomotele făcute de Ralph la duş. Atunci îşi spuse: A fost doar un vis. Cel mai real coşmar pe care l-am avut vreodată. Dar atâta tot.
   Numai că nu încerca niciun sentiment de uşurare, pentru că nu credea asta. Pentru că cele petrecute cu câteva ore în urmă nu-şi pierdeau consistenţa, aşa cum se întâmplă de obicei cu toate visele, chiar şi cu cele foarte urâte. Îşi amintea absolut tot, de la lumina din bucătărie până la bărbatul aşezat pe scaunul pentru musafiri din living. Îşi amintea mâna care apăruse în lumina difuză, mâna aceea care se făcuse pumn, pentru ca ea să poată citi literele tatuate pe degete: MUSAI.
   Este musai să-i spui să înceteze.
   Dădu păturile la o parte şi ieşi din dormitor. Repede, dar fără să alerge. Lumina de deasupra aragazului era stinsă şi toate cele patru scaune se aflau la locurile lor obişnuite, în jurul mesei unde mâncau ei în fiecare zi.
   Acum ar fi trebuit să fie convinsă că visase. Dar nu era.

5.

      Ralph coborî la parter, vârându-şi cămaşa în jeanşi cu o mână şi ţinându-şi pantofii în cealaltă.
   Îşi găsi soţia la masa din bucătărie. Dar pe masă nu era nici cana cu cafea, nici paharul cu suc, nici bolul cu cereale. Aşa că o întrebă dacă se simte bine.
   - Nu. Azi-noapte a intrat cineva în casă.
   Ralph încremeni, cu jumătate din cămaşă vârâtă în pantaloni şi cu cealaltă atârnându-i pe afară. Scăpă pantofii din mână.
   - Ce spui?
   - Un bărbat. Bărbatul care l-a ucis pe Frank Peterson.
   Ralph privi înnebunit în jur, acum treaz de-a binelea.
   - Când? Despre ce vorbeşti?
   - Azi-noapte. A plecat, dar mi-a lăsat un mesaj pe care să ţi-l transmit. Stai jos, Ralph!
   Şi Ralph se aşeză pe un scaun, iar Jeannie îi povesti ce se întâmplase. O ascultă fără să o întrerupă, privind-o drept în ochi. Nu văzu în ei decât o siguranţă deplină. După ce Jeannie termină de vorbit, el se ridică şi verifică alarma antiefracţie instalată lângă uşa din spate.
   - E setată. Şi uşa-i încuiată. Asta, cel puţin.
   - Ştiu că-i setată alarma. Şi sunt încuiate toate uşile. Le-am verificat eu. La fel şi ferestrele.
   - Atunci, cum...
   - Nu ştiu. Dar a fost aici.
   - Adică l-ai văzut acolo, spuse Ralph, arătând spre arcada care dădea în living.
   - Da. Parcă nu voia să stea la lumină.
   - Şi spui că era un tip masiv?
   - Da. Poate nu ca tine - stătea pe scaun, aşa că nu mi-am putut da seama cât de înalt era - dar era lat în umeri şi foarte, foarte musculos. Ca unul care îşi petrece 3 ore pe zi la sală. Sau ca unul care a ridicat greutăţi în puşcărie.
   Ralph se ridică de la masă şi se aşeză în genunchi în locul unde se întâlneau podeaua din lemn a bucătăriei cu covorul din living. Jeannie ştia ce caută şi mai ştia că nu va găsi nimic. Se uitase şi ea acolo şi tot nu-şi schimbase convingerea. Dacă nu erai nebună, atunci cunoşteai diferenţa dintre vis şi realitate, chiar dacă era vorba despre o realitate care depăşea cu mult hotarele normalului.
   Odinioară s-ar fi îndoit şi ea (aşa cum se îndoia Ralph), dar nu şi acum. Pentru că acum avea mai multă experienţă.
   Ralph reveni în picioare.
   - Covorul ăsta e nou, dragă. Dacă ar fi stat cineva acolo, chiar şi câteva minute, ar fi rămas urme de la picioarele scaunului. Şi nu e niciuna.
   Jeannie dădu din cap.
   - Ştiu. Dar acolo a stat.
   - Adică ce vrei să spui? Că era o fantomă?
   - Nu ştiu ce era, dar ştiu că a avut dreptate. Trebuie să încetezi. Pentru că o să se întâmple ceva foarte rău dacă nu o faci.
   Se apropie de el şi îşi lăsă capul uşor pe spate ca să-l poată privi în ochi.
  - Ceva îngrozitor.
   Ralph îi luă mâinile într-ale lui.
   - A fost o perioadă extrem de stresantă, Jeannie. Atât pentru tine, cât şi pentru mi...
   Ea se smuci din mâinile lui.
   - Nu începe cu chestia asta, Ralph! Omul ăla a fost aici!
   - De dragul discuţiei, să zicem că a fost. M-au mai ameninţat şi alţii. Orice poliţist bun ajunge să primească ameninţări.
   - Numai că nu eşti singurul ameninţat acum!
   Jeannie făcea eforturi mari să nu ţipe. Parcă era un personaj dintr-unul din filmele horror, absolut stupide, în care nimeni nu o crede pe eroină când aceasta spune că Jason sau Freddy sau Michael Myers s-au întors.
   - A fost în casa noastră!
   Ralph se gândi să-i spună din nou că toate uşile şi ferestrele erau încuiate şi că alarma era setată. Se gândi să-i spună că se trezise de dimineaţă în patul ei, teafără şi nevătămată. Numai că vedea cât se poate de limpede că nimic din toate astea nu ar fi fost de niciun folos. Iar o ceartă cu soţia lui era ultimul lucru de care avea nevoie, mai cu seamă acum, când ea părea atât de tulburată.
   - Ţi s-a părut că era ars, Jeannie? Ca bărbatul ăla pe care l-am văzut în faţa tribunalului?
   Ea clătină din cap.
   - Sigur? Că mi-ai spus că stătea la întuneric.
   - La un moment dat s-a aplecat în faţă şi am văzut puţin. Am văzut suficient, spuse ea, cutremurându-se. Avea o frunte lată, boltită peste ochi. Şi ochi închişi la culoare, poate negri, poate căprui, poate albastru închis. N-am putut să-mi dau seama. Iar părul era scurt şi ţepos. Cu fire cărunte, dar majoritatea negre. Şi mai avea şi ţăcălie. Şi buze foarte roşii.
   Această descriere îi aduse aminte de ceva, însă Ralph nu avea încredere în senzaţia aceea. Putea să fie doar o părere, provocată de starea agitată a soţiei sale. Dar, Dumnezeule, cât de mult şi-ar fi dorit să o creadă. Măcar să fi existat o sigură fărâmă de dovadă concretă...
   - Stai puţin! Picioarele! Avea mocasini, dar nu purta şosete şi i-am văzut multe pete roşii pe glezne. Am crezut că era psoriazis, dar, la fel de bine puteau să fie arsuri.
   Ralph porni cafetiera.
   - Nu ştiu ce să-ţi zic, Jeannie. Te-ai trezit în patul nostru şi nu există niciun indiciu că ar fi...
   - Pe vremuri, ai tăiat un pepene galben şi ai văzut că era plin de viermi, îi aminti ea. Iar asta nu a fost o iluzie, nici n-a fost vis. Ştii bine. De ce nu poţi să mă crezi!
   - Chiar dacă te-aş crede, tot nu aş putea opri investigaţia. Nu înţelegi?
   - Ce înţeleg eu este că a fost un bărbat în livingul nostru şi că bărbatul ăla a avut dreptate într-o singură privinţă: s-a terminat. Frank Peterson e mort. Terry e mort. Tu ai să te întorci la serviciu şi noi vom... vom putea să...
   Nu mai încheie ce avea de spus pentru că citea pe chipul lui că ar fi fost inutil. Însă pe chipul lui Ralph nu se vedea neîncredere, ci dezamăgire la gândul că ea ar putea să creadă că el ar fi de acord să dea totul uitării şi să îşi vadă liniştit de viaţă. Arestarea lui Terry Maitland pe stadionul din Complexul Estelle Barga fusese prima piesă a dominoului, aceea de la care pornise o reacţie în lanţ de violenţe şi nenorociri. Iar acum el se certa cu soţia din cauza unui om care nici măcar nu avusese cum să le intre în casă. Şi credea că totul se întâmplă doar din vina lui.
   - Dacă n-ai de gând să încetezi, îi spuse Jeannie, ai face bine să-ţi iei din nou arma la tine. Eu una am să am în permanenţă cu mine pistolaşul ăla, de calibrul .22, pe care mi l-ai dat acum trei ani. Ştiu că, la vremea respectivă, mi s-a părut un cadou tâmpit, dar uite că ai avut dreptate. Poate te pricepi să prevezi viitorul şi nu ţi-ai dat seama.
   - Jeannie...
   - Vrei ouă?
   - Nu ştiu, da, vreau.
   Nu-i era foame deloc, dar dacă aşa ar fi reuşit s-o împace, atunci fie.
   Jeannie scoase ouăle din frigider şi îi spuse, fără să se întoarcă cu faţa la el:
   - La noapte vreau să ne păzească poliţia. Nu neapărat să stea vreo maşină de la secţie în faţa casei de seara până în zori, dar vreau ca o patrulă să treacă din când în când pe aici. Poţi să aranjezi asta?
    Nu ajută prea mult protecţia poliţiei împotriva unei fantome, îşi spuse el... însă doar în gând. Erau căsătoriţi de prea mulţi ani.
   - Ar trebui să le spui şi lui Howie Gold şi celorlalţi. Chiar dacă pare o nebunie.
   - Scumpo...
   Însă Jeannie vorbi peste el.
   - A zis să încetaţi - tu şi ceilalţi. A zis că o să-ţi împrăştie măruntaiele în deşert, să le mănânce uliii.
   Ralph se gândi să-i aducă aminte că, deşi vedeau uneori ulii rotindu-se pe cer (mai ales în zilele când se lua gunoiul), Flint City nu era un oraş din deşert. Iar amănuntul ăsta era suficientă dovadă că întâlnirea ei cu Străinul nu fusese decât un vis. Însă nici acum nu spuse nimic. Nu avea nici cea mai mică intenţie să o provoace şi mai mult, tocmai acum, când părea că se mai calmase.
   - Am să le spun, zise el.
   Şi avea de gând să se ţină de cuvânt. Era necesar să vorbească deschis despre absolut tot ce ar fi putut avea vreo legătură cu cazul. Indiferent cât de ridicole ar fi fost unele amănunte.
   - Ştii că ne întâlnim la biroul lui Howie Gold, da? Vine doamna aceea pe care a angajat-o Alec Pelley ca să investigheze ce a făcut Terry când a fost în Dayton.
   - Doamna care a declarat categoric că Terry este nevinovat.
   Nici acum Ralph nu-şi mărturisi gândul (se pare că erau oceane de cuvinte nespuse în căsniciile lungi). Şi Uri Geller declară categoric că poate îndoi lingurile doar cu puterea minţii.
   - Da. Vine astăzi. Poate se va dovedi că e o aiurită, însă a lucrat alături de un fost detectiv extrem de apreciat la vremea lui. Plus că metodele ei mi se par destul de bune, aşa că poate totuşi o fi descoperit cu adevărat ceva important în Dayton. Era foarte sigură pe ea când am vorbit la telefon.
   Jeannie începu să spargă ouăle.
   - Ai merge mai departe chiar dacă aş fi găsit alarma dezactivată, uşa larg deschisă şi urme de paşi pe gresie. Chiar şi atunci ai merge mai departe.
   - Da.
   Jeannie merita să afle adevărul.
   Şi, aflându-l acum, se întoarse spre el, cu spatula ridicată, ca o armă.
   - Îmi permiţi să-ţi spun că eu cred că eşti cam prost?
   - Poţi să spui tot ce vrei, dar trebuie să-ţi aminteşti două lucruri, draga mea. Indiferent dacă Terry a fost vinovat sau nevinovat, eu am jucat un rol în asasinarea lui.
   - Tu ai...
   - Taci. Acum vorbesc eu şi tu trebuie să înţelegi ce-ţi spun.
   Şi ea tăcu.
   - Iar dacă a fost nevinovat, atunci înseamnă că avem un ucigaş de copii încă în libertate.
   - Pricep ce spui, dar s-ar putea să dai peste nişte lucruri care depăşesc puterea ta de înţelegere. Sau a mea.
   - Lucruri supranaturale? Despre asta vorbeşti? Pentru că nu cred că există aşa ceva. Şi nu voi crede niciodată.
   - Crezi ce vrei, spuse ea, întorcându-se cu faţa la aragaz. Dar omul ăla a fost aici, în casa noastră. I-am văzut chipul şi am văzut cuvântul pe care-l avea tatuat pe degete. MUSAI. Era... oribil. Nu-mi vine alt cuvânt în minte. Tu nu mă crezi şi îmi vine să plâng din cauza asta. Sau să-ţi dau în cap cu tigaia sau... nu ştiu.
   Se apropie de ea şi o luă în braţe.
   - Cred că tu crezi. Ăsta-i adevărul. Şi uite ce-ţi promit: dacă la întâlnirea de diseară nu ajungem la nicio concluzie, am să fiu mult mai deschis la ideea de a lăsa totul baltă. Înţeleg că există anumite limite. Ce zici?
   - Zic că trebuie să mă mulţumesc deocamdată cu asta. Ştiu că ai greşit că l-ai arestat pe stadion. Ştiu că ai remuşcări. Dar dacă faci o greşeală şi mai mare continuând?
   - Dar dacă ar fi fost Derek băiatul din Parcul Figgis? insistă el. Şi atunci mi-ai mai fi cerut să o las baltă?
   Întrebarea era o lovitură sub centură pentru Jeannie, însă nu ştia ce să-i răspundă. Pentru că, dacă victima ar fi fost Derek al lor, ar fi vrut ca Ralph să-l urmărească pe omul care-l omorâse - sau pe creatura cu chip de om - până la capătul pământului. Iar ea l-ar fi urmărit împreună cu el.
   - Bine. Ai câştigat. Dar îţi cer ceva şi nu am de gând să negociez.
   - Ce?
   - Vin cu tine la întâlnirea de diseară. Şi nici să nu te gândeşti că ai putea să mă abureşti zicându-mi că e o treabă a poliţiei, pentru că amândoi ştim că n-are nicio legătură.
   Acum mănâncă-ţi omleta!

6.

      Jeannie l-a trimis pe Ralph la cumpărături, pentru că, indiferent cine ar fi fost în casa lor în noaptea aceea - om, fantomă ori doar un personaj dintr-un vis extraordinar de real - domnul şi doamna Anderson tot trebuiau să mănânce.
   La jumătatea drumului spre supermarketul Kroger, toate piesele acelea disparate ale puzzle-ului au căpătat sens în mintea lui Ralph. Nu a fost nimic spectaculos, deoarece toate detaliile importante fuseseră mereu acolo - îl priviseră la propriu în ochi, atunci, în sala de interogatoriu din secţia de poliţie. Oare îl considerase un simplu martor pe adevăratul asasin al lui Frank Peterson, îi luase declaraţia, îi mulţumise pentru ajutor şi-l lăsase să plece? Părea imposibil, dacă se gândea la numărul mare de probe care făceau legătura între Terry şi crimă, dar...

....................................................................