Străinul, Stephen King

 .........................................................

9-10

                  Se simțea nițeluș cam amețit când trecu pe lângă drumul pe care puştii din zonă îl numeau (cu rânjete pline de înţeles) „Drumul până la Gaură”.

   Însă ameţeala îi trecu atunci când dădu drumul la aerul condiţionat. Chiar dacă făcuse oarece circ, se bucura că a plecat de acasă. Pentru că abia acum reuşise să scape de senzaţia că stătea cineva cu ochii pe el.
   Dădu drumul la radio, căută postul cu muzică country, dădu fix peste Waylon Jennings (cel mai tare din parcare!) şi începu să cânte împreună cu el.
   Poate că friptura de pui de la „Raiul Camionagiilor” nu era o idee chiar atât de rea. O să-şi comande rondele de ceapă pane şi o să le mănânce în drum spre casă, cât încă erau fierbinţi şi unsuroase.

8.

      Jack aşteptă în camera lui de la Indian Motel şi se tot uită printre draperii până când văzu un microbuz cu semn de persoane cu handicap pe plăcuţa de înmatriculare.
   Precis că era maşina cotoroanţei. În urma lui mergea un SUV - precis plin cu indiscreţii din Flint City, ăia care-şi băgau nasul în oala altuia.
   Când nu-i mai văzu, se duse la cafenea, unde mâncă ceva şi se uită la produsele expuse la vânzare. Nu tu cremă de aloe şi nu tu loţiune de plajă. Aşa că se văzu nevoit să cumpere două sticle cu apă şi nişte bandane scandalos de scumpe. Nu că l-ar fi protejat cine ştie ce de soarele texan, dar, oricum, erau mai bune decât nimic. Se urcă în camionetă şi o luă spre sud-vest, după băgăcioşii ăia. Ajunse la panou şi la drumeagul care ducea spre Grota Marysville.
   Şi o luă pe acolo.
   După vreo 6 kilometri, ajunse la o gheretă mică şi dărăpănată aflată în mijlocul drumului. Probabil că aici fusese chioşcul de bilete pe vremea când Grota încă era o afacere profitabilă. Vopseaua, odinioară roşie, era acum de culoarea rozalie a sângelui diluat în apă. Pe latura din faţă era agăţat anunţul: OBIECTIV TURISTIC ÎNCHIS. TRECEREA INTERZISĂ. În spatele gheretei drumul era închis cu un lanţ.
   Ca să ocolească lanţul, Jack o luă prin hârtoapele de alături, strivind ierburile şi făcând slalom printre tufe. Camioneta mai săltă o dată şi ajunse din nou pe drum... dacă i se putea spune astfel. În această parte dezastrul era complet: gropi sufocate de buruieni, şanţuri neastupate. Camioneta lui - cu suspensie excelentă şi tracţiune 4x4 - trecu lesne peste şanţurile acelea, împroşcând ţărână şi pietricele cu roţile supradimensionate.
   După 3 kilometri şi 10 minute, Jack ajunse la o parcare goală, cam de vreo jumătate de hectar. Nu se mai vedeau aproape deloc dungile galbene care marcaseră spaţiile pentru maşini, iar asfaltul era crăpat şi dislocat pe alocuri. În stânga, cu spatele la un deal povârnit şi acoperit cu tufe, era un fost magazin de suvenire. Firma căzuse cu susul în jos, iar Jack se văzu nevoit să-şi contorsioneze gâtul ca să o poată citi: SUVENIRE ŞI OBIECTE DE ARTIZANAT INDIENE.
   Drept înainte se vedeau resturile unei alei largi, din beton, care ducea la o intrare în deal. Mă rog, pe vremuri fusese o intrare; acum era acoperită cu scânduri şi cu afişe pe care scria: TRECEREA INTERZISĂ, PROPRIETATE PRIVATĂ şi ŞERIFUL PATRULEAZĂ ÎN ACEASTĂ ZONĂ.
   Sigur că da, îşi spuse Jack. Probabil că trece o dată la fiecare 29 februarie. Alt drum deteriorat pornea din parcare şi trecea pe lângă prăvălia cu suvenire. Urca pe un versant al dealului şi cobora pe celălalt. Jack ajunse mai întâi la câteva cabane dărăpănate pentru turişti (şi acestea cu uşile şi ferestrele acoperite cu scânduri) şi apoi la un fel de şopron, unde probabil că se ţineau vehiculele şi echipamentele. Şi pe acesta erau lipite anunţuri cu INTRAREA INTERZISĂ. Plus unul mai optimist, care te sfătuia: ATENŢIE LA ŞERPII CU CLOPOŢEI.
   Jack îşi parcă maşina la umbra infimă a şopronului.
   Înainte să coboare, îşi puse pe cap una dintre bandanele cumpărate (ajungând astfel să semene ciudat de bine cu bărbatul văzut de Ralph la tribunal în ziua când fusese împuşcat Terry Maitland). Pe cealaltă şi-o înfăşură la gât, ca să nu i se agraveze şi mai tare porcăria aia de arsură.
   Descuie cutia metalică din spatele camionetei şi scoase de acolo, cu gesturi pline de respect, husa în care se afla bucuria şi fala lui: o puşcă Winchester .300, cu închizător cilindric rotativ - acelaşi tip de armă folosit de Chris Kyle când îi împuşcase pe toţi arăbeţii ăia (Jack văzuse de 8 ori filmul Lunetistul american). Cu ajutorul lunetei Leupold VX-1 putea să nimerească o ţintă aflată la depărtare de două mii de metri. Mă rog, o nimerea de 4 ori din 6 încercări - dacă avea o zi bună şi nu bătea vântul. Însă acum nu credea că va fi nevoit să tragă la o asemenea distanţă când va veni momentul. Dacă va veni.
   Observă câteva scule abandonate prin buruieni şi îşi însuşi o furcă ruginită, în caz că se va întâlni cu vreun şarpe cu clopoţei. În spatele şopronului era o cărare care ducea spre spatele dealului, unde se afla intrarea în Grotă. Coasta aceasta era mai stâncoasă, mult mai asemănătoare cu o faleză erodată decât cu un deal. Din loc în loc se vedeau pe cărare cutii goale de bere, iar vizitatorii se semnaseră în glumă pe câteva dintre roci: SPANKY11 şi DOODAD TRECU P-ACI.
   Cam pe la jumătatea drumului se făcea altă cărare, care se întorcea la defuncta prăvălie de suvenire şi la parcare. Aici era o placă din lemn, zgâriată, degradată şi cu urme de gloanţe pe ea. Pe placă era pictat un şef de trib indian, cu podoaba din pene de vultur pe cap. Lângă el era o săgeată, însă mesajul care o însoţea era atât de şters de vreme şi de intemperii, că Jack abia dacă reuşi să-l desluşească: PE AICI LA CELE MAI BUNE PICTOGRAME. Mai recent, un glumeţ desenase cu markerul permanent o bulă de dialog ieşind din gura şefului de trib. Iar în bula aia scria: CAROLYN ALLEN ÎMI SUGE COCOŞELUL DE PIELE ROŞIE.
   Cărarea aceasta era mai largă, numai că Jack nu venise până aici ca să admire arta amerindienilor, aşa că urcă mai departe. Drumul nu era prea periculos, însă singurele exerciţii fizice regulate pe care le făcuse Jack în ultimii ani constaseră în ducerea paharului la gură în diferite baruri.
   Drept care, după vreo trei sferturi din drum, rămase fără suflu. Iar cămaşa şi ambele bandane erau leoarcă de transpiraţie. Îşi puse jos puşca şi furca, se aplecă şi se ţinu de genunchi până când nu mai văzu punctele negre dansându-i în faţa ochilor, iar inima începu să-i bată aproximativ normal. Venise până aici ca să scape de la moartea cumplită pe care i-ar fi adus-o cancerul ăla rapace care-i omorâse mama. Culmea culmilor ar fi fost să crape acum de infarct.
   Începu să se îndrepte de spate, dar se opri şi îşi miji ochii.
   În umbra de sub o cornişă proeminentă a peretelui stâncos, la adăpost de ploi, erau alte desene. Însă, dacă şi acestea fuseseră făcute de copii, copiii aceia erau morţi de mai multe sute de ani. Erau acolo nişte oameni, făcuţi doar din câteva linii, înarmaţi cu suliţe (făcute tot din linii), încolţind ceva ce s-ar fi putut să reprezinte o antilopă - oricum, ceva cu coarne. În alt desen, oamenii din linii stăteau în faţa unei colibe indiene. În al treilea desen - îngrozitor de şters ca să mai înţelegi mare lucru din el - un om din linii stătea aplecat peste trupul întins al altui om din linii, cu suliţa ridicată triumfător deasupra capului.
   Astea-s pictogramele, îşi spuse Jack. Dar nu-s deloc aşa de bune cum zice şeful ăla de trib. Şi mucoşii de grădiniţă ar putea să deseneze mai bine. Dar, vezi, pictogramele astea o să rămână aici şi după ce eu n-o să mai fiu. Mai ales dacă mă termină cancerul mai repede.
   Iar ideea asta îl scoase din sărite. Înhăţă o bucată ascuţită de piatră şi lovi cu ea în pictogramele alea până le şterse de tot.
   Uite! le zise el în gând. Aţi murit, fraierilor! Gata, pa! Eu am câştigat.
   Îi trecu prin minte că poate îşi pierde minţile... ori şi le-a pierdut deja. Alungă gândul şi continuă să urce. Când ajunse în vârf, descoperi că de acolo se vedeau extrem de bine parcarea, magazinul cu suvenire şi intrarea blocată a Grotei Marysville.
   Musafirul lui cu degetele tatuate nu era sigur că băgăreţii ăia vor veni aici, dar, dacă o făceau, treaba lui Jack era să se ocupe de ei. Chestie pe care era convins că o putea rezolva foarte uşor cu ajutorul Winchesterului. Iar dacă nu veneau până aici - dacă pur şi simplu se întorceau în Flint City după ce stăteau de vorbă cu individul ăla pentru care făcuseră tot drumul - atunci Jack nu va avea nimic de făcut.
   Oricum ar fi să fie, Jack va fi ca nou. Va scăpa definitiv de cancer.
   Dar dacă minte? Dar dacă a putut să-mi dea cancerul, dar nu mai poate să mă scape de el? Dacă, de fapt, nici nu am cancer? Dacă omul tatuat nici nu există? Dacă am înnebunit?
   Alungă şi aceste gânduri. Desfăcu husa, scoase puşca şi o montă. Prin cătare se vedea fix parcarea şi intrarea în peşteră. Dacă apăreau nenorociţii ăia, i se va părea că sunt la fel de mari ca ghereta aia de bilete.
   Jack se târî până la umbra unei stânci (dar abia după ce controlă locul să vadă dacă nu cumva erau pe acolo ceva şerpi, scorpioni ori alte lighioane) şi luă câteva pastiluţe energizante cu o gură de apă. La meniul acesta adăugă şi un strop de cocaină din flaconul de patru grame pe care i-l vânduse Cody (nu oferea gratuităţi la praful columbian autentic). Acum nu-i mai rămânea decât să stea la pândă, aşa cum făcuse de zeci de ori de-a lungul carierei sale de poliţist. Şi se puse pe aşteptat, cu puşca pe genunchi, moţăind din când în când, dar în permanenţă suficient de atent la orice mişcare, până când soarele coborî spre linia orizontului. Atunci se ridică în picioare, strâmbându-se din cauza muşchilor înţepeniţi.
   - Nu mai vin, spuse el. Astăzi, cel puţin.
   Nu, îl aprobă omul cu degete tatuate. (Ori poate că Jack îşi imagină că îl aprobă). Dar nu-i aşa că ai să te întorci aici mâine?
   Normal că o să se întoarcă. Dacă va fi nevoie, o să vină zilnic, vreme de o săptămâna. O lună, chiar.
   Porni înapoi la vale, mişcându-se cu grijă. Ultimul lucru de care avea nevoie, după ceasurile astea în soarele fierbinte, era să-şi paradească o gleznă. Puse la loc puşca în cutia metalică, mai bău ceva apă din sticla lăsată în cabina camionetei (caldă spre foarte caldă) şi se întoarse la şosea, acum apucând-o în direcţia oraşului Tippit, de unde voia să-şi mai cumpere câte ceva - mai cu seamă loţiune de plajă. Şi vodcă. Nu prea multă, pentru că avea o sarcină de dus la bun sfârşit. Dar cât să-l ajute să se culce pe căcatul ăla de pat cu arcurile sărite, fără să se mai gândească la cum îi fusese pus pantoful în mână. Dumnezeule mare, de ce intrase în afurisitul ăla de hambar din Parohia Canning?
   Trecu pe lângă maşina lui Claude Bolton, care mergea în direcţie opusă. Niciunul nu-l observă pe celălalt.

9.

      - Gata, a plecat, spuse Lovie Bolton după ce Claude nu se mai vedea. Acum spuneţi-mi despre ce e vorba. Ce n-aţi vrut să audă băiatul meu?
   Yune o ignoră şi se întoarse spre ceilalţi.
   - Biroul şerifului din Districtul Montgomery a trimis doi poliţişti la locurile fotografiate de Holly. Au găsit un morman de haine pline de sânge în fabrica aia abandonată, cu svastica desenată pe zid. Printre ele era şi o tunică de infirmier, cu un ecuson pe care scrie PROPRIETATEA SH.
   - Adică a Sanatoriului Heisman, spuse Howie. Ce credeţi, când vor analiza sângele de pe haine, se va dovedi că-i aparţine doar uneia dintre surorile Howard sau amândurora?
   - Să nu uităm că toate amprentele găsite vor fi ale lui Heath Holmes, adăugă Alec. Deşi s-ar putea să nu mai fie prea clare, dacă a început deja să se transforme.
   - Sau nu, zise Holly. Nu avem de unde să ştim cât durează transformarea sau dacă este mereu la fel.
   - Şeriful zice că are nişte întrebări, continuă Yune. L-am amânat. Sper să-l pot amâna la nesfârşit.
   - Zău aşa, încetaţi să mai vorbiţi între voi şi puneţi-mă şi pe mine la curent! se enervă Lovie. Vă rog frumos. Mi-e teamă pentru băiatul meu. E nevinovat. Şi ceilalţi doi bărbaţi erau nevinovaţi şi acum sunt morţi.
   - Vă înţeleg îngrijorarea, spuse Ralph. Aşteptaţi puţin. Holly, pe drumul de la aeroport încoace, când i-ai pus în temă pe doamna Bolton şi pe fiul dumneaei, ai pomenit şi de cimitire? Nu le-ai zis nimic, nu-i aşa?
   - Nu. Le-am spus doar esenţialul, aşa cum m-ai sfătuit tu. Asta am făcut.
   - Staţi aşa! interveni Lovie. Ia staţi puţin! Când eram mititică şi locuiam în Laredo, am văzut un film, unul din filmele alea cu femeile luptătoare.
   - Luptătoarele mexicane şi monstrul, spuse Howie. L-am văzut şi noi. Ni l-a adus doamna Gibney. Interesant film, chiar dacă nu-i de Oscar.
   - Ăla pe care l-am văzut eu era cu Rosita Munoz,
continuă Lovie. Cholita luchadora! Eu şi toate prietenele mele voiam să fim ca ea. Eu chiar m-am costumat ca ea de un Halloween. Mama mi-a făcut costumul. Filmul ăla despre El Cuco era un film de groază. Era în el un profesor... sau un om de ştiinţă... nu mai ţin minte, dar El Cuco a luat chipul lui şi luchadoras au reuşit să dea de el abia în cimitirul din localitate. Trăia acolo, într-un mormânt sau într-un cavou. Nu-i aşa filmul?
   - Aşa este, răspunse Holly, pentru că aşa este şi legenda, cel puţin varianta spaniolă. El Cuco se odihneşte alături de morţi. La fel cum se spune că ar face şi vampirii.
   - Dacă această creatură există cu adevărat, spuse Alec, probabil că este un vampir sau un fel de vampir. Are nevoie de sânge de om ca să se perpetueze.
   Şi Ralph îşi zise din nou: Măi, oameni buni, voi vă auziţi ce spuneţi? Îi era tare simpatică Holly Gibney, dar îi părea rău că o cunoscuse. Din cauza ei i se declanşase un război în minte şi îşi dorea din toate puterile un armistiţiu.
   Holly se întoarse spre Lovie.
   - Fabrica aceea părăsită, în care poliţia din Ohio a găsit hainele pline de sânge, se află lângă cimitirul unde sunt înmormântaţi Heath Holmes şi părinţii lui. Alte haine au fost descoperite într-un hambar, nu prea departe de alt cimitir foarte vechi, unde sunt îngropaţi strămoşii lui Terry Maitland. Întrebarea mea este: doamnă, există vreun cimitir prin apropiere?
   Lovie căzu pe gânduri. Toţi îi aşteptau cu sufletul la gură răspunsul. În cele din urmă, bătrâna spuse?
  - E un ţintirim în Plainville, da’ nu şi în Marysville. Aici n-avem nici măcar o biserică. Deşi a fost una pe vremuri. „Preasfânta Fecioară a Îndurării” - numai că a ars acum vreo 20 de ani.
   - Rahat! bombăni Howie.
   - Nu aveţi nici măcar un loc de veci care să nu fie în vreun cimitir? o întrebă Holly. Sunt oameni care îşi înmormântează rudele pe pământurile pe care le au în proprietate.
   - Eu nu ştiu ce fac alţi oameni, spuse bătrâna, da’ noi n-am avut niciodată aşa ceva. Maica şi cu taica-meu sunt îngropaţi în Laredo, alături de maica şi taica lor. Ăilalţi, mai de demult, sunt în Indiana, de unde a migrat familia mea după Războiul Civil.
   - Dar soţul dumneavoastră? vru să ştie Howie.
   - George? Toate neamurile lui erau din Austin şi pe el l-am îngropat tot acolo, lângă părinţii lui. Luam autobuzul şi mă duceam în vizită la el, de obicei de ziua lui de naştere - îi duceam şi flori şi de toate alea. Da’ de când cu afurisita asta de boală de plămâni, nu mai pot să mă duc.
   - Înseamnă că acolo e, zise Yune.
   Lovie nu păru să-l fi auzit.
   - Să ştiţi că şi cântam cu vocea pe vremuri şi cântam binişor când încă mai aveam suflu. Şi ştiam să cânt şi la chitară. Tocmai datorită muzicii am plecat din Loredo după liceu şi m-am dus în Austin. Ştiaţi că i se zice „Nashville al sudului”? Mi-am găsit de lucru în fabrica de hârtie de pe Brazos Street în timp ce aşteptam să dau lovitura la Carousel sau la Broken Spoke sau în altă speluncă. Făceam plicuri la fabrica aia. Şi n-am dat nicio lovitură nicăieri, da’ m-am măritat cu şefu’ de secţie. Adică cu George. Şi n-am regretat nimic până când a ieşit la pensie.
   - Mi se pare că ne îndepărtăm de la subiect, interveni Howie.
   - Las-o să vorbească! îi spuse Ralph.
   Avea sentimentul că urma ceva important. Nu ştia ce anume, nu încă. Dar cu siguranţă că avea să vină.
   - Continuaţi, doamnă Bolton.
   Bătrâna îi aruncă lui Howie o privire nesigură, dar o văzu pe Holly zâmbindu-i şi făcându-i semn să spună. Aşa că zâmbi şi ea, îşi aprinse altă ţigară şi îşi continuă povestea!
   - Aşa, vezi, şi, după ce făcuse deja 30 şi ceva de ani de muncă şi a ieşit la pensie, George a hotărât să ne mutăm taman aici, la mama dracului. Claude avea doişpe ani pe atunci - că l-am făcut târziu, mult după ce ne resemnaserăm la gândul că Dumnezeu nu voia să ne dea copii. Lui Claude nu i-a plăcut niciodată Marysville. Îi era dor de luminile strălucitoare şi de puşlamalele alea de prieteni ai lui. La început nici eu nu m-am dat în vânt după locul ăsta, deşi, mai încolo, am ajuns să apreciez foarte mult liniştea de aici. Când îmbătrâneşti, nu mai vrei decât linişte, nimic altceva. Nu mă credeţi acum, da’ o să vedeţi şi singuri când oţi fi de vârsta mea. Şi acum, că mi-aţi zis, nu mi se pare deloc rea ideea aia cu locul de veci lângă casă. Aş putea să ajung mult mai rău decât în pământul din curte, da’ cred că fiu-meu o să mă ducă la Austin, ca să-mi dorm somnul de veci lângă bărbatu-meu, aşa cum am dormit în timpul vieţii. Nu mai e mult până atunci.
   Începu să tuşească, se uită urât la ţigara dintre degete şi o îngropă alături de celelalte în scrumiera plină până la refuz, unde continuă să ardă înăbuşit.
   - Ştiţi cum de s-a întâmplat să ajungem în Marysville? George s-a gândit că o să se îmbogăţească dacă se apucă să crească alpacale. După ce bietele animale şi-au dat duhul, adică destul de repede, i-a venit ideea să crească câini din rasa goldendoodle - în caz că nu ştiţi, câinii ăştia sunt o corcitură de labrador auriu cu pudel. Vă imaginaţi că ivoluţia e de acord cu o rasă ca asta? Eu nu prea cred. Fra-su i-a vârât în cap ideea asta tembelă. N-am cunoscut un om mai prost decât Roger Bolton, da’ George al meu s-a şi văzut milionar. Şi Roger şi-a luat frumuşel tot familionul şi s-a mutat aici şi s-a făcut partener de afaceri cu bărbatu-meu. În fine, au murit şi toţi căţeii ăia goldendoodle, la fel cum ne-au murit şi alpacalele. Şi după aia noi a cam trebuit să strângem cureaua, da’ ne-am descurcat. În schimb, Roger îşi băgase toate economiile în planul ăla tâmpit. Aşa că s-a apucat să caute de lucru şi...
   Se întrerupse şi o expresie de uimire i se aşternu pe chip.
   - Şi ce-a făcut mai departe Roger? o întrebă Ralph.
   - A naibii să fiu, bombăni Lovie Bolton. Oi fi eu babă, da’ asta nu-i o scuză. Cum dracu’ de nu mi-am dat seama?
   Ralph se aplecă spre ea şi îi luă mâna într-ale lui.
   - Despre ce vorbeşti, Lovie? o tutui el, aşa cum ajungea să o facă şi în timpul interogatoriilor.
   - Roger Bolton şi cei doi băieţi ai lui - verişorii lui Claude - sunt îngropaţi la nici 7 kilometri de aici, cu încă patru alţi bărbaţi. Ori cinci. Şi mai erau şi gemenii ăia doi.
   Clătină încet din cap.
   - Aşa de tare m-am supărat când Claude a stat 6 luni la Gatesville pentru furt. Şi mi-a fost tare ruşine. Atunci s-a apucat de droguri. Da’ după aia am înţeles că a fost mâna Domnului. Că, dacă n-ar fi fost închis, dacă ar fi fost aici, s-ar fi dus cu ei. Taică-su ar fi rămas acasă, că avusese deja două infarcte şi nu mai putea să facă efort. Da’ Claude... o, da, s-ar fi dus cu ei.
   - Unde? o întrebă Alec, privind-o cu foarte mare atenţie.
   - La Grota Marysville, răspunse bătrâna. Acolo au murit bărbaţii ăia şi acolo au rămas.

10.

      Le-a spus că toată întâmplarea semăna cu scena aia din Tom Sawyer, când Tom şi cu Becky s-au rătăcit în peşteră, numai că Tom şi Becky au reuşit să iasă în cele din urmă.
   Gemenii Jamieson, de doar 11 anişori, n-au mai văzut lumina zilei. Şi nici cei care au încercat să-i salveze.
   Grota Marysville i-a înghiţit pe toţi.
   - Acolo şi-a găsit de lucru cumnatul tău după ce nu i-a ieşit afacerea cu câinii? o întrebă Ralph.
   Lovie dădu din cap.
   - Făcuse nişte explorări pe acolo - nu în zona unde vin turiştii, ci în partea aia care se cheamă Ahiga. Aşa că, atunci când le-a cerut de lucru, l-au angajat pe post de ghid cât ai bate din palme. El şi cu ceilalţi ghizi conduceau grupuri de câte doişpe turişti. Asta-i cea mai întinsă peşteră din Texas, da’ cea mai cunoscută parte a ei era sala cea mare. Toată lumea voia s-o vadă. Era tare frumoasă. Ca o catedrală. Îi ziceau Sala Sunetelor din cauza... cum îi zice?... acusticii. Un ghid stătea la fund, cam la 100-150 de metri mai jos şi spunea în şoaptă Jurământul de Credinţă şi oamenii de sus auzeau fiecare cuvinţel. Ecourile parcă nu se mai terminau. Şi acolo pereţii erau plini cu desene de-alea indiene, am uitat cum se cheamă...
   - Pictograme, spuse Yune.
   - Bine zici. Când intrai, ţi se dădea o lampă cu gaz, ca să le vezi ca lumea şi să te uiţi şi la stalactitele alea care atârnau din tavan. Şi mai era şi o scară din fier, în spirală, care cobora până la fund - avea vreo 400 de trepte, dacă nu cumva mai multe, şi se răsucea şi se tot răsucea. Nu m-ar mira să fie încă acolo, da’ eu acum n-aş mai avea curajul să pun piciorul pe ea. Că-i tare mare umezeala din peşteră şi fierul rugineşte. Singura dată când am coborât eu pe scara aia, am ameţit al dracu’ de tare şi nici măcar nu m-am uitat în sus la stalactite, cum făceau ceilalţi. Fiţi convinşi că am luat liftul înapoi până sus. Una e să cobori, da’ numai o nebună urcă patru sute de trepte dacă nu-i obligată s-o facă. Fundul avea o lăţime de două, poate 300 de metri. Puseseră acolo nişte lămpi colorate, ca să se vadă mai bine toate dungile alea de minerale din roci. Şi mai erau şi un bufet şi vreo 6 sau 8 galerii pe care să le vizitezi. Avea fiecare câte un nume. Nu le ţin minte pe toate, da’ ştiu că era Galeria de Artă Navajo - cu mai multe pictograme şi Toboganul Diavolului şi Burta Şarpelui, în care trebuia să te cocoşezi ca să poţi să mergi, ba chiar să te pui pe burtă şi să te târăşti în anumite locuri. Vă daţi seama?
   - Da, oftă Holly. Aoleu!
   - Astea erau alea mai importante. Că mai erau şi altele care se făceau din ele, numai că erau închise, pentru că Grota nu e o singură peşteră, ci e făcută din mai multe peşteri, zeci de peşteri, care merg până în centrul pământului. Şi în unele dintre ele omul n-a pus niciodată piciorul.
   - Te poţi rătăci foarte uşor acolo, observă Alec.
   - Sigur că da. Şi uite cum a fost. Erau vreo 2 sau 3 coridoare care se făceau din Burta Şarpelui, numai că intrările în ele nu erau blocate - nici cu scânduri, nici cu drugi - pentru că se credea că sunt prea strâmte şi nu prezintă niciun pericol.
   - Însă nu au fost prea strâmte pentru gemeni, presupuse Ralph.
   - Că bine zici, domnule. Carl şi Calvin Jamieson. Doi năpârstoci care şi-o căutau cu lumânarea - şi uite că au dat de belea. Făceau parte din grupul care a intrat în Burta Şarpelui. Când au intrat, erau în spatele părinţilor lor la coada şirului de turişti, da’ nu mai erau acolo când au ieşit. Părinţii lor... nu mai trebuie să vă zic ce reacţie au avut, nu? Cumnatul meu nu a fost ghidul grupului din care făcea parte familia Jamieson, dar a făcut parte din echipa de căutare care s-a dus după copiii ăia. Eu zic că a fost chiar şeful ei, da’ n-am de unde să fiu sigură.
   - Băieţii lui au fost şi ei în echipa de căutare? vru să ştie Howie. Verii lui Claude?
   - Da, domnu’. Băieţii erau angajaţi şi ei la Grotă şi au dat fuga de îndată ce au auzit ce se întâmplase. Mulţi oameni s-au repezit să dea o mână de ajutor, că vestea se răspândise ca focul. La început au zis că n-o să fie nicio problemă. Că se auzeau strigătele gemenilor din toate găurile din Burta Şarpelui şi au ştiut exact prin care pasaj au luat-o, pentru că unul dintre ghizi a luminat cu lanterna înăuntru şi au văzut toţi o jucărie mică din plastic - reprezentându-l pe Ahiga, Marele Şef de Trib - pe care o cumpărase unul dintre băieţi de la magazinul ăla cu suvenire. Probabil că-i căzuse din buzunar când mergea în patru labe pe acolo. Cum vă zisei, îi auzeau strigând, numai că niciunul dintre oamenii mari nu putea să încapă în gaura aia. Nici măcar până la jucărioară n-a putut nimeni să ajungă. Au ţipat la copii să se ia după sunetul vocilor lor şi să se dea înapoi cu spatele, dacă n-au loc să se întoarcă. Au luminat cu lanternele şi le-au făcut semne şi, la început, parcă ăia mici au început să se audă mai de aproape, da’ după aia vocile li s-au pierdut tot mai mult şi mai mult, până nu s-au mai auzit deloc. Vreţi să ştiţi ce cred eu? Eu cred că nu au venit niciodată mai aproape, doar aşa li s-a părut.
   - I-a păcălit acustica, spuse Yune.
   - Si, senor. Aşa, şi atunci Roger a zis că trebuie să se ducă în partea aialaltă, pe la Ahiga, pe care el o cunoştea destul de bine de când cu explorările lui, care cică s-ar chema speulogice. Când au ajuns acolo, iar i-au auzit pe copii zbierând, clar de parcă le-ar fi zbierat la ureche. Şi zbierau şi plângeau şi tot aşa. Şi atunci au luat funii şi alte lanterne şi lămpi cu gaz din magazia cu scule şi s-au dus să-i scoată de acolo. Că aşa era şi normal, nu? Numai că asta le-a adus sfârşitul.
   - Ce s-a întâmplat? o întrebă Yune. Ştie cineva?
   - Păi, aşa cum vă spusei, grota aia e un labirint al dracu’ de încâlcit. Au lăsat un om în urma lor care să le desfăşoare frânghia şi să mai lege încă una, dacă ar fi fost nevoie. Omul ăsta era Ev Brinkley. A plecat din oraş la puţină vreme după aia. S-a dus la Austin. Avea inima zdrobită de durere... aşa să ştiţi... da’ măcar era în viaţă şi vedea lumina soarelui. Cât despre ăilalţi...
   Şi Lovie scoase un oftat hârâit.
   - ...ăilalţi n-au mai văzut-o niciodată.
   Ralph se înfioră gândindu-se la tragedia aceasta oribilă şi îşi văzu emoţiile reflectate pe chipurile celor din jur.
   - Ev mai avea doar 30 de metri de funie când a auzit un zgomot care lui i s-a părut că semăna cu zgomotul ăla de-l face o petardă când o aruncă în WC un copil şi pune capacul. Cine ştie ce prost o fi tras cu pistolul, zicând că aşa îi anunţă mai bine pe copii pe unde s-o ia ca să ajungă la echipa de salvare şi s-a surpat toată galeria. Da’ nu Roger a făcut tâmpenia aia, pun pariu pe o mie de dolari că nu el a fost. Nu zic că bietul Rog s-ar fi priceput la prea multe - chestia aia cu câinii e doar un exemplu - da’ nici aşa de prost nu era să tragă cu pistolul într-o peşteră, unde glonţul putea să ricoşeze.
   - Sau unde zgomotul putea să surpe o bucată din tavan, spuse Alec. Tot cu un foc de armă poţi să declanşezi o avalanşă în munţi. E acelaşi lucru.
   - Deci au fost striviţi cu toţii, zise Ralph.
   Lovie mai oftă o dată şi îşi potrivi mai bine canula la nas, că i se cam strâmbase de la atât vorbit.
   - Neee. Poate era mai bine să fie striviţi. Măcar ar fi murit mai repede. Numai că i-au auzit oamenii din sala aia mare - Sala Sunetelor - cum strigau după ajutor, la fel cum strigaseră gemenii. Se strânseseră deja acolo vreo 60 sau 70 de bărbaţi şi femei care voiau să ajute cum puteau. A vrut să se ducă şi George al meu - că doar fra-su şi nepoţii erau şi ei printre cei îngropaţi acolo - şi, în cele din urmă, am renunţat să-l mai rog să rămână acasă. Da’ m-am dus cu el, ca să fiu sigură că n-o să încerce să facă vreo prostie, să facă vreun efort prea mare. Că asta precis l-ar fi omorât.
   - Iar când s-a petrecut accidentul ăsta, zise Ralph, Claude era la şcoala de corecţie?
   - Mi se pare că-i zice „Şcoala de Reeducare Gatesville”, da’ tot şcoală de corecţie se cheamă că era.
   Holly scosese un carneţel din geantă şi acum stătea aplecată şi lua notiţe.
   - Se întunecase bine când am ajuns cu George la Grotă. Parcarea de-acolo e măricică, da’ era aproape plină. Aprinseseră felinarele alea mari şi mişunau peste tot atâţia oameni şi atâtea camioane, de ziceai că se face un film ca la Hollywood. S-au dus înăuntru drept prin intrarea Ahiga, cu lanterne puternice, cu baterii noi, să le ţină. Şi aveau căşti de protecţie şi pufoaice groase, ca nişte veste din alea de nu te loveşte glonţul dacă le porţi. Şi au mers după frânghie până au ajuns la surpătură. Mult au mers până acolo şi o parte din drum l-au făcut prin apă stătută. Căderea de pietre sau roci sau ce-or fi fost era destul de urâtă. Toată noaptea şi jumate din dimineaţă le-au tot scos de acolo ca să-şi facă loc să treacă. Da’ deja din sala mare nu se mai auzeau strigătele ălora blocaţi în galerie.
   - Înţeleg că grupul din care făcea parte şi cumnatul tău n-a mai aşteptat să fie salvaţi, zise Yune.
   - Nu, au plecat de unde erau. Poate Roger, poate altul, şi-a zis că ştie el drumul înapoi în peştera principală; ori poate n-au mai aşteptat că le era frică să nu se surpe şi mai rău tavanul. N-avem de unde şti. Numai că au lăsat semne în urma lor - cel puţin la început: desene pe pereţi şi mizerie pe jos, monede şi bucăţele de hârtie. Unul chiar şi-a lăsat abonamentul de la sala de popice. Cică mai avea nevoie doar să mai nimerească o dată toate popicele şi câştiga campionatul pe cartier. Aşa a scris în ziar.
  - Îşi însemnau drumul cu ce aveau la ei, la fel cum făceau Hansel şi Gretel cu firimiturile de pâine, murmură Alec.
   - Numai că, la un moment dat, chiar la jumătatea unei galerii, nu s-a mai văzut niciun semn, zise Lovie. Nu s-a mai văzut nimic. Niciun desen pe perete, nicio monedă pe jos, nicio bucăţică de hârtie. Nimic.
   Ca urmele alea de paşi din povestea lui Bill Samuels, îşi spuse Ralph.
   - A doua echipă de salvare a mai mers un timp. Şi toţi zbierau şi îşi fluturau lanternele, da’ nu le-a răspuns nimeni. Cică tipul ăla care a scris în ziarul din Austin a vorbit cu mai mulţi oameni din echipa asta şi toţi i-au zis acelaşi lucru - că se făceau prea multe coridoare, toate în jos, şi că nu ştiau pe care să-l aleagă, că unele se înfundau şi altele duceau în nişte puţuri negre cum e iadul.
   - Cu siguranţă că n-au abandonat imediat căutarea, spuse Howie.
   - Normal că nu, spuse Lovie.
   Luă o altă cutie cu cola din lada frigorifică, o deschise şi bău jumătate din ea dintr-o singură înghiţitură.
  - Cred că nu-s obişnuită să vorbesc atât şi d-aia mi s-a uscat gura, le explică ea, verificându-şi tubul cu oxigen.
   - Aproape că l-am terminat şi pe-ăsta, da’ mai am unu’ colo-şa, în baie, lângă toate afuriseniile alea de medicamente. Poate unu’ dintre voi e aşa drăguţ şi mi-l aduce.
  Drăguţ a fost Alec Pelley, iar Ralph se simţi mult mai liniştit când văzu că bătrâna nu-şi mai aprinse nicio ţigară când îi înlocuiră tubul cu oxigen.
   - Zeci de echipe de căutare s-au tot dus după ei în toţi anii ăştia. Până la zguduiala aia din 2007. După aia s-a zis că-i prea periculos să mai intre cineva acolo. Da’ să ştiţi că n-a avut decât cinci sau patru pe Richter, numai că peşterile sunt tare şubrede. Sala Sunetelor a rezistat destul de bine, da’ tot au căzut nişte stalactite din alea din tavan. Alte galerii s-au surpat. Ştiu precis că aia de-i ziceau Galeria de Artă nu a mai rămas întreagă. Grota Marysville a rămas închisă de la cutremurul ăla. Ştiu precis că intrarea principală e blocată şi cred eu că au astupat şi intrarea Ahiga.
   Câteva secunde, nu spuse nimeni nimic. Ralph nu ştia ce le trecea celorlalţi prin minte, dar el se tot gândea la cât de oribil trebuie să fi fost să mori în chinuri şi în beznă, în subteran. Nu voia deloc să-şi imagineze asta, dar nu se putea abţine.
    Şi uite că Lovie tot mai avea ceva suflu - probabil de la noul tub cu oxigen - pentru că nu terminase cu vorba:
   - Ştiţi ce mi-a zis mie Roger odată? Cred că nici cu 6 luni înainte să se ducă pe lumea ailaltă. Mi-a zis că Grota Marysville coboară până-n iad. Poate din cauza asta străinul vostru s-ar putea simţi acolo ca acasă, nu credeţi?
   - Te rog să nu vorbeşti despre asta de faţă cu Claude, spuse Holly.
   - Da’ ştie absolut tot, zise Lovie. Că doar despre neamurile lui e vorba. Nu că verişorii ăia i-ar fi fost prea dragi - erau mai mari decât el şi-l terorizau ceva de groaza lumii - da’ tot neamuri se cheamă că erau.
   Zâmbetul de acum al lui Holly nu era acela care îi lumina şi privirea.
   - Sunt convinsă că ştie, dar nu ştie că noi ştim. Şi aşa trebuie să rămână.

11.

      Lovie, deja arătând obosită spre epuizată, le spuse că bucătăria era prea mică pentru 7 persoane, că n-ar putea să stea comod la masă acolo şi că mai bine să iasă şi să mănânce afară - în foi-şoorul din grădină. Şi le mai spuse (plină de mândrie) că fiul ei i-l construise, dintr-un set de piese cumpărat de la Home Depot.
   - Poate că la început o să vi se pară cam cald, da’ pe la ora asta începe să adie vântul şi măcar acolo avem plase ca să nu ne pişte gângăniile.
   Holly îi sugeră bătrânei doamne să se întindă puţin şi să îi lase pe ei să pună masa.
   - Da’ n-o să ştiţi de unde să luaţi ce vă trebuie!
   - Nu vă faceţi griji în privinţa asta, îi spuse Holly. Îmi câştig pâinea din găsirea lucrurilor. Şi sunt convinsă că mă vor ajuta şi domnii.
   Lovie se resemnă şi îşi conduse scaunul cu rotile în dormitor, de unde i se auziră apoi gemetele de efort, urmate de ţipetele arcurilor de la pat.
   Ralph ieşi în pridvor ca să o sune pe Jeannie, care îi răspunse imediat.
   - E.T. sună acasă, glumi ea.
   - E linişte acolo?
   - Doar televizorul face gălăgie. Domnii poliţişti Ramage şi Yates s-au uitat la cursa NASCAR. Presupun că au şi pariat, dar ştiu precis că au mâncat toate negresele.
   - Îmi pare rău.
   - A, şi a trecut şi Betsy Riggins să ne arate bebeluşul. N-o să-i spun niciodată în faţă, dar mi se pare că ăsta mic seamănă puţin cu Winston Churchill.
   - Îhî, bine. Ascultă, cred că ori Troy, ori Tom ar trebui să rămână peste noapte cu tine.
   - Eu mă gândeam la amândoi. Că avem loc în pat. Şi o să ne ţinem în braţe. Poate o să ne şi giugiulim un pic.
   - Bună idee! Nu uita să faci poze.
   Se apropia o maşină. Claude Bolton se întorcea din Tippit cu cina lor.
   - Nu uita să încui peste tot şi să setezi alarma.
   - Uşile încuiate şi alarma setată n-au fost de niciun folos data trecută.
   - Fă-mi hatârul ăsta.
   Bărbatul care semăna leit cu bărbatul văzut de Jeannie la ei în casă cobora acum din maşină. Ralph avu senzaţia bizară că vede dublu.
   - Bine. Aţi aflat ceva?
   - Greu de spus.
   Evita să-i spună adevărul; pentru că aflaseră o mulţime de lucruri, toate rele.
   - Am să încerc să te sun mai încolo, dar acum trebuie să închid.
   - În regulă. Ai grijă!
   - O să am. Te iubesc.
   - Şi eu te iubesc. Ai grijă!
   Ralph coboră să-l ajute pe Claude să care cele 6 pungi de la „Raiul Camionagiilor”.
   - S-a răcit mâncarea, fix cum am zis eu c-o să se-ntâmple. Da’ ascultă vreodată ce-i spun?
   - O să o încălzim.
   - Puiul reîncălzit se întăreşte. Şi am luat piure, pentru că nu vrei să ştii ce gust au cartofii prăjiţi când îi încălzeşti.
   Porniră spre casă. Claude se opri lângă treptele pridvorului.
   - V-a fost de folos conversaţia cu mama?
   - Da, răspunse Ralph, întrebându-se ce ar putea să-i mai spună.
   Însă Claude îl scuti de grija asta.
   - Nu-mi spune ce-aţi vorbit. S-ar putea ca tipul ăla să-mi citească gândurile.
   - Deci şi tu crezi în el?
   Ralph era sincer curios.
   - Cred că tipa aia crede. Holly. Şi mai cred că e posibil să fi fost cineva aici azi-noapte. Aşa că nu vreau să ştiu ce-aţi vorbit.
   - Poate aşa-i cel mai bine. Auzi, Claude? Cred că ar trebui să rămână unul dintre noi la noapte aici. Mă gândeam la domnul locotenent Sablo.
   - Te aştepţi la necazuri? Că eu nu mai am nicio senzaţie acum - în afară de aia de foame.
   - Nu chiar la necazuri, zise Ralph. Mă gândeam doar că, dacă ar fi să se întâmple ceva rău în zonă şi dacă ar apărea un martor care să spună că persoana care a făcut lucrul ăla rău seamănă leit cu Claude Bolton, ar fi bine să existe un poliţist care să declare că nu ai ieşit din casă.
   Claude căzu pe gânduri.
   - Nu-i o idee rea. Numai că n-avem cameră de oaspeţi. Putem să întindem canapeaua, da’ câteodată mama nu poate să doarmă şi vine să se uite la televizor. E înnebunită după nenorociţii ăia de predicatori care urlă la tine să le aduci ofrande.
   Se întrerupse o clipă şi se lumină la faţă.
   - Da’ avem o saltea în plus şi zic că poate să doarmă afară, că tot o să fie cald la noapte.
   - Unde afară? În foi-şoor?
   Claude zâmbi încântat.
   - Sigur! Eu l-am făcut cu mânuţele astea două.

12.

      Holly a pus puiul în cuptor pentru 5 minute şi l-a făcut crocant, numai bun de mâncat.
   Au luat toţi 7 cina în foişorul care avea şi o rampă pentru scaunul cu rotile al lui Lovie. Conversaţia din timpul mesei a fost însufleţită şi plăcută. Claude s-a dovedit a fi un excelent povestitor şi le-a înşirat o mulţime de istorii din bogata lui carieră de „expert pe probleme de securitate” de la „Poftiţi, Domnilor”. Poveştile erau amuzante, dar deloc răutăcioase şi nici porcoase; şi cel mai tare a râs chiar mama lui. Şi a râs şi mai tare, până a apucat-o un alt acces de tuse, când Howie a povestit cum unul dintre clienţii lui, încercând să dovedească faptul că era bolnav la cap şi nu putea fi judecat, îşi scosese pantalonii şi şi-i fluturase în nasul judecătorului.
   Nici măcar în treacăt nu a venit vorba despre realul motiv al venirii lor în Marysville.
   Pentru că Lovie se odihnise doar foarte puţin înainte de cină, la sfârşitul mesei îi anunţă pe toţi că se duce la culcare.
   - Ăsta-i avantajul cu mâncarea la pachet, nu ai prea multe vase de spălat, le zise ea. O să mă ocup de dimineaţă de astea care sunt. Pot să le spăl stând pe scaun, da’ tre’ să am grijă la tubul de oxigen. Se întoarse spre Yune:
   - Precis o să te simţi bine aici, domnu’ poliţist Sablo? Dacă mai vine cineva să dea târcoale pe aici ca azi-noapte?
   - Sunt înarmat, doamnă, îi răspunse Yune. Plus că e foarte plăcut aici, în foişor.
   - Mă rog... să ştii că poţi să intri în casă oricând vrei. După miezu’ nopţii s-ar putea să se întărâte vântul. Noi încuiem uşa din spate, da’ ai să găseşti cheia sub olla de barro.
   Şi îi arătă un ghiveci vechi din lut. Apoi îşi încrucişă braţele peste pieptul absolut impresionant şi făcu un fel de plecăciune mică.
   - Sunteţi oameni buni şi vă mulţumesc pentru că aţi venit până aici şi încercaţi să-mi ajutaţi băiatul.
   Apoi intră în casă. Ceilalţi şase mai rămaseră puţin acolo.
   - Cumsecade femeie! spuse Alec.
   - Da, zise Holly. Foarte!
   Claude îşi aprinse o ţigară de foi.
   - Ia te uită! Poliţia e de partea mea, zise el. Asta-i ceva nou. Da’ îmi place.
   - Există vreun Walmart în Plainville, domnule Bolton? Vreau să fac nişte cumpărături şi îmi plac foarte mult magazinele astea.
   - Nu există şi eu sunt tare bucuros pe chestia asta, pentru că şi lu’ mama îi plac foarte mult şi nu reuşesc s-o scot din ele. N-avem decât un Home Depot în Tippit.
   - E bun şi acesta, spuse Holly, ridicându-se de la masă. O să spălăm noi vasele, ca s-o scutim pe Lovie de treaba asta şi apoi plecăm. Vom veni mâine ca să-l luăm pe domnul locotenent Sablo şi ne întoarcem acasă. Cred că am făcut tot ce se putea aici. De acord, Ralph?
   Îi transmise din privire răspunsul, iar el îl rosti cu voce tare:
   - Sigur.
   - Domnule Gold? Domnule Pelley?
   - Cred că am rezolvat problema, spuse Howie.
   Alec intră şi el în joc:
   - Da, ne-am terminat treaba.

13.

      Deşi intrară în casă doar cu 15 minute după Lovie, din dormitorul acesteia se auzeau deja sforăieli hodorogite.
   Yune umplu chiuveta cu apă şi detergent de vase, îşi suflecă mânecile şi se apucă să spele farfuriile în care mâncaseră. Ralph le şterse cu un şervet. Holly le aşeză la locul lor. Încă era lumină afară, iar Claude le arăta grădina lui Howie şi Alec, căutând totodată urme ale intrusului de cu o noapte înainte... presupunând că acel intrus existase în realitate.
   - N-ar fi fost nicio problemă chiar dacă nu aveam arma la mine, spuse Yune. Când m-am dus în baia doamnei Bolton ca să iau tubul nou cu oxigen, a trebuit să trec prin dormitor şi am văzut că are un adevărat arsenal acolo. Pe comodă era un revolver Ruger, cu un încărcător de rezervă alături; şi o carabină Remington semiautomată în colţ, chiar lângă maşina de spălat. Nu ştiu ce fel de arme are Claude, dar sunt convins că trebuie să aibă câteva.
   - Însă are voie să deţină arme dacă a făcut închisoare? întrebă Holly.
   - Nu, spuse Ralph. Numai că suntem în Texas. Plus că mie mi se pare complet reabilitat.
   - Da, zise Holly. Nu-i aşa?
   - Şi eu cred că şi-a schimbat viaţa, zise Yune. Am mai văzut cazuri dintr-astea, cu oameni care intră în comunitatea Alcoolicilor sau Narcomanilor Anonimi. Şi câteodată parcă se petrece o minune cu ei. Însă nu vi se pare că Străinul ăsta nici că nu şi-ar fi putut alege un chip mai potrivit în spatele căruia să se ascundă? Dacă luăm în calcul trecutul lui Claude cu drogurile, ca să nu mai vorbesc despre afilierea lui cu bandele alea de motociclişti, cine l-ar crede dacă ar zice că i s-a înscenat ceva?
   - Pe Terry Maitland nu l-a crezut nimeni, rosti cu greutate Ralph. Iar Terry avea o reputaţie ireproşabilă.

14.

      Se înserase deja când au ajuns la Home Depot şi trecuse de ora 9 când s-au întors la motel (sub privirile lui Jack Hoskins, care pândea strada din spatele draperiilor din camera sa, frecându-şi obsesiv ceafa).
   Duseră toate cumpărăturile în camera lui Ralph şi le aşezară pe pat: 5 lanterne UV (cu baterii de rezervă) şi 5 căşti de protecţie, de culoare galbenă. Howie luă una dintre lanterne, o aprinse şi tresări când îi văzu lumina violetă.
   - Şi chestia asta chiar o să-i vadă urma? Dâra aia pe care o lasă după el?
   - Da, dacă se află acolo, răspunse Holly.
  - Câh!
   Howie aruncă lanterna la loc pe pat, îşi puse o cască şi se duse să se admire în oglinda de deasupra comodei.
   - Arăt ridicol, mormăi el.
   Nu-l contrazise nimeni.
   - Chiar o să facem asta? Cel puţin, o să încercăm? Să ştiţi că nu-i o întrebare retorică. Vreau să reuşesc să înţeleg că se întâmplă cu adevărat.
   - Părerea mea e că o să ne fie cam greu să convingem poliţia rutieră să ne ajute, spuse Alec. Ce anume o să le zicem? Că noi credem că s-a ascuns un monstru în Grota Marysville?
   - Dacă nu o facem, răspunse Holly, monstrul o să ucidă şi alţi copii. Doar aşa poate să trăiască.
   Howie se întoarse spre ea şi o întrebă pe un ton aproape acuzator:
   - Cum o să intrăm acolo? Bătrâna zice că-i mai ferecată decât chiloţii unei călugăriţe. Şi să zicem că intrăm, unde-i frânghia? La Home Depot nu se vinde frânghie? Trebuie să vândă.
   - Nu ar trebui să avem nevoie, spuse încet Holly. Dacă este înăuntru - iar eu sunt aproape convinsă că este - nu s-a dus prea adânc. Pe de-o parte, pentru că se teme şi el să nu se rătăcească sau să se surpe pereţii peste el. Pe de alta, pentru că este slăbit - eu aşa cred. A făcut mult efort când, de fapt, ar fi trebuit să hiberneze.
   - Prin efort tu înţelegi faptul că... s-a proiectat? o întrebă Ralph. Asta crezi tu.
   - Da. Grace Maitland, soţia ta... amândouă au văzut... proiecţiile lui. Cred că o parte foarte mică a trupului său fizic a fost acolo. Aşa se pot explica urmele din living şi scaunul mutat de la locul lui şi lumina aprinsă deasupra aragazului. Însă nu a fost atât de greu încât să lase amprente pe covor. Şi ce a făcut l-a obosit extrem de mult. Cred că s-a arătat pe de-a-ntregul în carne şi oase o singură dată - la tribunal, în ziua când a fost împuşcat Terry Maitland. Pentru că era flămând şi ştia că acolo va fi multă suferinţă din care să se hrănească.
   - A fost acolo în carne şi oase, dar nu apare pe nicio  înregistrare? întrebă Howie. La fel ca vampirii care nu se văd în oglinzi?
   Parcă se aştepta ca Holly să-l contrazică. Însă ea spuse:
   - Exact!
   - Atunci, crezi că-i o creatură supranaturală.
   - Nu ştiu ce este.
   Howie îşi scoase casca şi o aruncă pe pat, lângă celelalte.
   - Presupuneri. Asta-i tot ce avem.
   Holly păru rănită de vorbele lui şi parcă nu ştia cum să-i răspundă. Tocmai de aceea nu observă ce vedea Ralph foarte limpede şi precis vedea şi Alec: Howard Gold era înspăimântat. Dacă situaţia scăpa de sub control, nu exista niciun judecător în faţa căruia să obiecteze. Nu putea să ceară rejudecarea procesului pe motiv de viciu procedural.
   - Şi mie îmi este încă destul de greu să diger toată povestea asta despre El Cuco sau cum s-or numi creaturile care-şi schimbă înfăţişarea. Dar acum pot să admit că a existat un străin, un necunoscut. Din cauza asemănărilor cu cazul din Ohio şi pentru că Terry Maitland nu avea cum să se afle în două locuri în acelaşi timp.
   - Străinul a cam dat-o în bară din punctul ăsta de vedere, zise Alec. N-a ştiut că Terry va fi la conferinţa din Cap City. Probabil că majoritatea ţapilor ispăşitori pe care şi-i găseşte sunt ca Heath Holmes, cu alibiuri subţiri, aproape inexistente.
   - Nu ţine, zise Ralph.
   Alec ridică din sprâncene la el.
   - Dacă avea şi... nu ştiu cum să mă exprim. Amintirile lui Terry, dar nu numai amintirile, ci şi un fel de...
   - Un fel de hartă topografică a conştiinţei lui, şopti Holly.
   - Da, haide să-i zicem aşa, spuse Ralph. Pot să admit că i-au scăpat anumite detalii, aşa cum le scapă acelora care doar răsfoiesc cărţile. Însă conferinţa aia era importantă pentru Terry.
   - Atunci, de ce cuco ăsta... începu Alec.
   - Poate nu a avut încotro.
   Holly lumina peretele cu una dintre lanternele UV, descoperind amprenta mâinii unui fost locatar al motelului, amprentă insesizabilă cu ochiul liber.
   - Poate că era mult prea flămând ca să aştepte o ocazie mai bună.
   - Sau poate nu i-a păsat, zise Ralph. Criminalii în serie ajung adesea în punctul acesta, de obicei chiar înainte să fie prinşi. Bundy, Speck, Gacy... până la urmă toţi au început să se creadă un fel de semizei. Şi au devenit aroganţi şi au întrecut măsura. Iar străinul ăsta nici n-a întrecut-o prea mult, nu? Ia gândiţi-vă. L-am dus pe Terry la tribunal ca să fie pus sub acuzare pentru uciderea lui Frank Peterson, cu toate că ştiam ce ştiam. Pentru că eram convinşi că alibiul lui era fals. Iar o parte din mine încă mai vrea să creadă asta. Deoarece alternativa dă peste cap absolut tot ce credeam eu că ştiu despre lumea în care trăiesc.
   Parcă îl luase cu frisoane şi parcă îl încerca o durere de stomac. Cum să accepte un om al secolului douăzeci şi unu existenţa unui monstru care-şi schimbă chipul? Dacă credeai în Străinul lui Holly Gibney, în El Cuco, atunci posibilităţile erau infinite. Şi universul nu avea sfârşit.
   - Acum nu mai este arogant, spuse calm Holly. Este obişnuit să stea mai multe luni într-un loc după ce îşi ucide victima şi începe să se transforme. Pleacă de acolo doar atunci când transformarea este completă sau aproape completă. Spun asta bazându-mă pe ce am citit şi pe ce am aflat în Ohio. Însă ciclul lui obişnuit de viaţă a fost perturbat. A trebuit să fugă din Flint City când adolescentul acela i-a descoperit urmele în hambar. Ştia că avea să apară poliţia. Aşa că a venit aici mai devreme decât trebuia, ca să fie lângă Claude Bolton. Şi şi-a găsit vizuina perfectă.
   - Grota Marysville, murmură Alec.
   Holly dădu din cap.
   - Numai că el nu ştie că noi ştim. Acesta este avantajul nostru. Da, Claude ştie că unchiul şi verii lui sunt îngropaţi sub pereţii surpaţi din peşteră. Dar ce nu ştie el este că Străinul hibernează în locurile sau în apropierea locurilor unde se află morţi, de preferinţă morţi de acelaşi sânge cu persoana în care se transformă sau la a cărei înfăţişare renunţă. Sunt sigură că aşa se întâmplă. N-are cum să fie altfel.
   Pentru că aşa vrei tu să fie, îi spuse Ralph în gând. Totuşi,  nu putea să găsească nicio hibă în argumentaţia ei. Fireşte, cu condiţia să accepţi premisa existenţei unei creaturi supranaturale, care trebuia să se supună unor anumite reguli - poate pentru că aşa i-o cerea tradiţia, poate din cauza unor exigenţe neştiute pe care niciunul dintre ei nu va fi capabil să le înţeleagă vreodată.
   - Putem fi siguri că Lovie n-o să-i spună? întrebă Alec.
   - Eu cred că putem, răspunse Ralph. O să-şi ţină gura pentru că ştie că o face pentru binele lui.
   Howie aprinse o lanternă şi o îndreptă spre aparatul de aer condiţionat, care horcăia amarnic. Acolo se vedeau multe amprente de degete, scânteind ca nişte licurici de pe altă lume. Stinse lanterna şi întrebă:
   - Dar dacă îl ajută cineva? La asta v-aţi gândit? Contele Dracula îl avea pe tipul ăla, Ranfield. Dr Frankenstein avea un cocoşat, Igor...
   Îl întrerupse Holly:
   - Aceasta este o opinie greşită. În filmul original Frankenstein, pe asistentul doctorului îl chema Fritz şi era interpretat de Dwight Frye. Mai târziu, Bela Lugosi...
   - Vina mea, spuse Howie. Dar asta nu schimbă cu nimic întrebarea: dacă Străinul nostru are un complice? Dacă a pus pe cineva să ne urmărească? Nu vi se pare logic? Chiar dacă Străinul nu ştie că am aflat de Grota Marysville, ştie precis că ne-am apropiat periculos de mult de el şi nu are cum să se mai simtă în siguranţă.
   - Înţeleg unde baţi, Howie, zise Alec, dar criminalii în serie sunt de obicei persoane singuratice, iar aceia care nu stau decât foarte puţin timp în acelaşi loc sunt cei care rămân în libertate cel mai mult timp. Desigur că există şi excepţii, dar nu cred că tipul nostru face parte dintre ele. A venit în Flint City din Dayton. Dacă ar fi să-i refacem traseul, s-ar putea să descoperim copii ucişi în Tampa, Florida, sau în Portland, statul Maine. E un proverb african care zice: Cel mai repede călătoreşte acela care călătoreşte singur. Şi, practic vorbind, pe cine ar putea să angajeze?
   - Un dement, răspunse Howie.
   - Bine, un dement, zise Ralph. Dar unde l-a găsit? S-a oprit la primul balamuc pe dreapta şi şi-a ales un pacient de acolo?
   - În regulă, spuse Howie. E de unul singur şi acum s-a pitit în Grota Marysville, aşteptând să-l înhăţăm noi. Să-l târâm afară la soare sau să-i înfigem un par în inimă sau ambele.
   - În romanul lui Stoker, interveni Holly, când l-au prins pe Dracula, i-au tăiat capul şi i-au umplut gura cu usturoi.
   Howie aruncă şi lanterna aceasta pe pat şi îşi ridică mâinile.
   - În regulă şi asta. O să ne oprim la o prăvălie şi o să ne facem provizii de usturoi. Şi o să cumpărăm şi un satâr, că am uitat să luăm un bomfaier de la Home Depot.
   - Cred că un glonţ în cap o să fie suficient, spuse Ralph.
   Tăcură toţi câteva clipe, apoi Howie anunţă că se duce la culcare.
   - Dar înainte de asta, aş dori să aflu şi eu ce plan avem pentru mâine.
   Ralph se aştepta ca Holly să-l pună la curent pe avocat, însă femeia se uita lung la el. Îi văzu cearcănele negre de sub ochi şi ridurile adânci care-i apăruseră în colţurile gurii. Şi el era obosit, probabil că toţi erau, însă Holly Gibney era epuizată de-a dreptul şi doar starea de maximă surescitare o mai ţinea în picioare.
   - Nu facem nimic înainte de ora 9, spuse el. Cu toţi avem nevoie de cel puţin 8 ore de somn, dacă nu cumva mai mult. După aia ne facem bagajele, predăm camerele, ne ducem la familia Bolton şi îl luăm pe Yune. De acolo plecăm la Grota Marysville.
   - Nu-i bine aşa, dacă vrem să-l facem pe Claude să creadă că luăm avionul spre casă, zise Alec. Se va întreba de ce nu plecăm în direcţia aeroportului.
   - Ai dreptate. Atunci o să le spunem că trebuie să ne ducem mai întâi până la Tippit ca să... hm... nu ştiu... nu mai avem nimic de cumpărat de la Home Depot?
   - Cam neconvingătoare scuză, mormăi Howie.
   - Cum îl chema pe poliţistul care a venit să vorbească cu Claude? întrebă Alec. Mai ţii minte?
   Ralph nu-şi amintea, dar avea toate însemnările pe iPad. Rutina era rutină, chiar şi atunci când eşti pe urmele unui baubau.
   - Owen Sipe. Caporal Owen Sipe.
   - Bun! Atunci le zici lui Claude şi mamei lui - ceea ce-i ca şi cum i-ai zice Străinului, presupunând că poate cu adevărat să pătrundă în capul lui Claude - că ai primit un telefon de la caporalul Sipe, care te-a informat că un individ care seamănă cu Claude este căutat de poliţia din Tippit pentru cine ştie ce spargere sau furt de maşină sau altceva. Şi le spui că Yune poate depune mărturie că Claude a fost acasă toată noaptea...
   - N-ar avea de unde să ştie asta dacă a dormit în foi-şoor, îl contrazise Ralph.
   - Adică vrei să-mi zici că nu ar fi auzit când îşi porneşte maşina? Păi, amărâta aia îl imploră de ani buni să-i cumpere un amortizor.
   Ralph zâmbi.
   - Corect!
   - Aşa, şi? Le zici că ne ducem la Tippit să vedem despre ce e vorba şi că, dacă nu dăm de nicio pistă nouă, ne întoarcem la Flint City. E bine?
   - Excelent! răspunse Ralph. Doar să ne asigurăm că Claude n-o să ne vadă lanternele şi căştile de protecţie.

15.

      S-a făcut ora 11. Apoi a trecut ora 11.
   Şi Ralph stătea întins pe salteaua cu gloduri, spunându-şi că ar trebui să stingă lumina, dar neputând să se hotărască să o facă. O sunase pe Jeannie şi pălăvrăgise cu ea cam jumătate de oră - şi despre caz, şi despre Derek, cel mai mult despre tot felul de aiureli neimportante. Apoi a deschis televizorul, gândindu-se că predicatorii de noapte ai lui Lovie Bolton ar avea efect de somnifer - sau măcar ar reuşi să-şi amuţească chiţăielile din minte - însă pe ecranul aparatului apăru doar mesajul: DEFECŢIUNE TEHNICĂ, VĂ MULŢUMIM PENTRU ÎNŢELEGERE.
   Tocmai întindea mâna spre veioză, când auzi un ciocănit uşor în uşă. Se sculă din pat, traversă încăperea, întinse mâna spre clanţă, se gândi mai bine şi se uită pe vizor. Vizor absolut inutil, pentru că era astupat cu praf sau alte mizerii.
   - Cine e?
   - Eu, spuse Holly, cu o voce la fel de stinsă ca acel ciocănit în uşă.
   Ralph îi deschise. Holly avea tricoul pe dinafară, iar sacoul de la costum, pe care îl îmbrăcase ca să o apere de răcoarea nopţii, îi atârna într-o parte. Vântul îi zburlea părul scurt şi cărunt. Strângea în mână iPad-ul. Ralph îşi dădu brusc seama că era în boxeri şi că precis şliţul fără nasturi îi stătea căscat. Îşi aduse aminte de o vorbă din copilărie: De unde ai autorizaţie să vinzi hotdogi?
   - Te-am trezit, spuse ea.
   - Ba nu. Intră!
   După o clipă de ezitare, Holly intră în cameră şi se aşeză pe singurul scaun existent acolo, în timp ce Ralph îşi punea pantalonii.
   - Trebuie să dormi, Holly. Pari foarte obosită.
   - Păi, aşa şi sunt. Numai că sunt dăţi în care cu cât sunt mai obosită, cu atât îmi este mai greu să adorm. Mai ales atunci când sunt încordată şi mă frământă multe griji.
    - Ai încercat să iei Ambien?
   - Nu-i recomandat celor care iau antidepresive.
   - Aha!
   - M-am documentat până acum. Se întâmplă să mai adorm făcând asta. La început am căutat articolele care să relateze tragedia despre care ne-a povestit mama lui Claude. Am găsit extrem de multe şi foarte multe informaţii suplimentare. M-am gândit că vrei să ştii şi tu ce am aflat.
   - Ne sunt de ajutor?
   - Eu cred că da.
   - Atunci, vreau să ştiu.
   Se aşeză pe marginea patului, iar Holly se trase până la marginea scaunului, ţinându-şi genunchii bine lipiţi unul de celălalt.
   - Bine. Lovie a tot vorbit despre Ahiga - o intrare dinspre partea Ahiga, o jucărioară din plastic în formă de Ahiga, şeful de trib, pe care a pierdut-o în galerie unul dintre gemenii Jamieson.
   Îşi deschise iPad-ul şi continuă:
   - Fotografia asta este din 1888.
   În poza sepia se vedea un amerindian cu atitudine semeaţă, surprins din profil. Podoaba de pene îi ajungea până la jumătatea spatelui.
   - O perioadă, căpetenia aceasta a locuit în Rezervaţia Tigua, de lângă El Paso, împreună cu un grup mic de indieni Navajo. Apoi s-a căsătorit cu o femeie albă şi au plecat împreună de acolo. Mai întâi la Austin, unde a fost tratat foarte urât; apoi la Marysville, unde a fost acceptat de comunitate, după ce şi-a tăiat părul şi a declarat că împărtăşeşte credinţa creştină. Soţia lui avea nişte bani, cu care au deschis o prăvălioară cu articole de strictă necesitate care, mai târziu s-a transformat în acest motel unde stăm noi acum. Indian Motel & Cafe.
   - Casă, dulce casă! murmură Ralph privind în jur, la camera sordidă.
   - Chiar aşa. Iată-l aici pe şeful de trib Ahiga în 1926, cu doi ani înainte să moară. Îşi schimbase deja numele şi îl chema Thomas Higgins.
   Şi îi arătă a doua fotografie.
   - Pe bune?! exclamă Ralph. În mod normal, odată cu vârsta, ar fi trebuit să i se accentueze trăsăturile rasei, dar mie mi se pare că-i exact pe dos.
   Acelaşi profil semeţ, însă acum dispăruse podoaba cu pene de pe cap, iar obrazul dinspre aparatul de fotografiat era brăzdat de riduri adânci. Fosta căpetenie Navajo purta ochelari fără rame, cămaşă albă şi cravată.
   - Pe lângă faptul că a deţinut singura afacere rentabilă din Marysville, tot Căpetenia Ahiga, alias Thomas Higgins, a fost acela care a descoperit Grota şi a organizat primele vizite înăuntru. Vizite care s-au bucurat de mult succes.
   - Însă peştera a primit numele oraşului, nu numele lui, zise Ralph. În fond, era de aşteptat. O fi devenit el creştin şi mare om de afaceri, dar în ochii comunităţii a rămas tot piele-roşie. Însă presupun că localnicii s-au purtat mai bine cu el decât creştinii din Austin. Măcar atât să le recunoaştem meritul ăsta. Spune mai departe.
   Holly îi arătă altă fotografie. În ea se vedea o placă din lemn, pe care era pictat Ahiga, Marele şef de trib, cu podoaba din pene pe cap. Mesajul de dedesubt te anunţa: PE AICI LA CELE MAI BUNE PICTOGRAME. Mări imaginea cu o mişcare a degetelor, iar Ralph văzu acum mai bine o cărare care trecea printre stânci.
   - Grota a primit numele oraşului, spuse ea, dar a primit şi şeful de trib ceva - intrarea Ahiga, mult mai puţin impresionantă decât Sala Sunetelor, dar având legătură directă cu aceasta. Prin Ahiga aduceau alimentele pentru bufet angajaţii care se ocupau de grotă şi tot prin Ahiga ar fi fost evacuaţi turiştii în caz de urgenţă.
   - Pe acolo au intrat şi echipele de căutare? Sperau să găsească o cale alternativă care să-i ducă la copiii ăia?
   - Corect!
   Holly se aplecă spre el. Ochii îi scânteiau.
   - Intrarea principală nu-i doar acoperită cu scânduri, Ralph. Este cimentată. Pentru că nu voiau să mai intre acolo şi alţi copii care să se rătăcească la fel ca gemenii Jamieson. Intrarea Ahiga - uşa din spate, cum s-ar spune - era şi ea acoperită cu scânduri, dar nu scrie nicăieri că ar fi fost astupată cu ciment.
   - Asta nu înseamnă că nu era.
   Holly clătină din cap cu nerăbdare.
   - Ştiu, dar dacă nu era...
   - Atunci, pe acolo a intrat Străinul. Aşa crezi tu.
   - Ar trebui să ne ducem mai întâi acolo. Şi, dacă sunt semne de forţare...
   - Am înţeles, spuse Ralph. Mi se pare un plan bun. Bravo! Holly, eşti un detectiv al naibii de bun!
   Ea îi mulţumi plecându-şi ochii şi vorbindu-i pe tonul nesigur şi sfios al unei femei care nu a prea primit complimente de-a lungul vieţii şi nu ştie cum să reacţioneze într-o asemenea situaţie.
   - Eşti tu amabil.
   - Amabilitatea n-are nicio legătură cu asta. Eşti mai bună decât Betsy Riggins şi cu mult mai bună decât Jack Hoskins ăla, care face degeaba umbră pământului. O să iasă la pensie curând şi, dacă aş avea putere de decizie, ţie ţi-aş da postul lui.
   Zâmbind, Holly clătină din cap.
   - Mie mi-ajung executările silite, câinii pierduţi şi acuzaţii ieşiţi pe cauţiune. Nu mai vreau să particip niciodată la anchetarea vreunei crime.
   Ralph se ridică în picioare.
   - Acum du-te în cameră şi încearcă să dormi puţin. Dacă ai dreptate, mâine o să avem o zi ca ruptă din filmele alea vechi cu John Wayne.
   - Imediat. Mai e un motiv pentru care am venit la tine. Ar fi bine să te aşezi la loc.

16.

      Chiar dacă acum era mult mai puternică decât în ziua în care avusese marele noroc să-l întâlnească pe Bill Hodges, Holly tot nu ştia cum să vorbească cu oamenii, cum să le spună că nu procedează bine sau să le spună în faţă că se înşală.
   Femeia aceea tânără din trecut fusese un şoricel îngrozit şi singuratic, care se gândea adesea că sinuciderea ar fi cea mai bună ieşire din starea de teroare, inadecvare şi ruşine cronică în care trăia. În ziua aceea când Bill se aşezase lângă ea în faţa capelei în care ea nu era în stare să intre, Holly simţea că pierduse ceva esenţial. Nu o poşetă sau vreun card bancar, ci viaţa pe care ar fi putut să o aibă dacă lucrurile ar fi stat doar foarte puţin altfel; sau dacă Dumnezeu ar fi considerat indicat să-i bage un pic mai multe substanţe importante în organism.
   Cred că aţi pierdut asta, îi spusese Bill în ziua aceea, dar i-o spusese fără cuvinte. Ar fi bine să o puneţi înapoi în buzunar.
   Acum Bill nu mai era, iar ea se afla în faţa acestui bărbat, atât de asemănător cu Bill în multe privinţe: inteligenţa, umorul şi, mai presus de toate, încăpăţânarea. Era convinsă că i-ar fi fost simpatic lui Bill, pentru că şi domnul detectiv Ralph Anderson mergea până în pânzele albe ca să rezolve un caz.
   Însă existau şi diferenţe - şi nu era vorba doar despre faptul că Ralph era mai tânăr cu 30 de ani decât avusese Bill când a murit. Iar greşeala fatală de a-l aresta în public pe Terry Maitland, înainte de a fi înţeles adevărata amploare a cazului era doar una dintre diferenţele acestea, probabil nu cea mai importantă, chiar dacă îl obseda acum atât de tare.
   Doamne, te rog, ajută-mă să-i pot spune ce vreau să-i spun pentru că nu voi mai avea altă ocazie. Şi fă-l să mă înţeleagă.
   Te rog, Doamne, fă-l să mă înţeleagă!
   - De fiecare dată când tu şi ceilalţi vorbiţi despre Străin, folosiţi modul condiţional, îi spuse ea.
   - Nu cred că înţeleg ce vrei să zici, Holly.
   - Ba eu cred că înţelegi foarte bine. „Dacă există. Presupunând că ar exista. Să zicem că ar exista!
   Ralph nu spuse nimic.
   - Nu-mi pasă de ceilalţi, dar vreau ca tu să crezi, Ralph. Trebuie să crezi şi tu. Nu-i de ajuns să cred doar eu.
   - Holly...
   - Nu, izbucni ea. Nu! Ascultă-mă! Ştiu că pare o nebunie. Dar este oare ideea existenţei lui El Cuco mai inexplicabilă decât unele dintre lucrurile îngrozitoare care se petrec în lume? Nu vorbesc despre dezastre naturale sau accidente, ci despre lucrurile pe care şi le fac oamenii unii altora. Nu a fost Ted Bundy doar o variantă a lui El Cuco, un individ care îşi arăta un chip oamenilor pe care îi cunoştea şi un alt chip femeilor pe care le omora? Ultimul lucru pe care-l mai vedeau victimele lui era acest al doilea chip, chipul lui interior, chipul lui El Cuco. Şi acesta este doar unul dintre multele exemple. Oamenii ăştia trăiesc printre noi. O ştii şi tu. Sunt altfel decât noi. Nişte monştri, mai presus de puterea noastră de înţelegere. Şi totuşi în ei poţi să crezi. Pe unii i-ai prins, poate ai şi asistat la execuţia lor.
   Ralph căzu pe gânduri şi nu spuse nimic.
   - Să te întreb ceva, continuă Holly. Să zicem că Terry Maitland a ucis copilul, i-a sfârtecat carnea şi i-a împlântat o creangă în corp. Gestul lui ar fi mai puţin inexplicabil decât existenţa creaturii care poate se ascunde în grota aceea? Chiar ai putea să spui: „Înţeleg întunericul şi ferocitatea ascunse în spatele măştii blajine de antrenor de baseball în Liga Mică şi cetăţean apreciat de comunitate? Ştiu exact ce l-a împins să facă asta”?
   - Nu. Am arestat bărbaţi care au comis crime oribile - şi o femeie care şi-a înecat propria fetiţă în cada de la baie - şi nu am înţeles niciodată. De cele mai multe ori nici ei înşişi nu înţeleg motivele pentru care fac ce fac.
   - Aşa cum nici eu nu am înţeles de ce Brady Hartsfield a  vrut să se sinucidă în timpul unui concert şi să ia cu el 1000 de copii nevinovaţi. Îţi cer un lucru foarte simplu. Să crezi. Măcar în următoarele 24 de ore. Crezi că ai să poţi?
   - Tu crezi că ai să dormi puţin dacă zic că da?
   Holly dădu din cap fără să-şi ia ochii de la el.
   - Atunci, cred. Cel puţin pentru următoarele 24 de ore, El Cuco există. Rămâne să vedem dacă se ascunde sau nu în Grota Marysville. Dar există.
   Holly oftă uşurată şi se ridică de pe scaun. Aşa cum arăta acum - cu părul răvăşit de vânt, cu sacoul atârnându-i într-o parte, cu tricoul pe dinafară - lui Ralph i se părea deopotrivă adorabilă şi îngrozitor de fragilă.
  - Bine. Acum mă duc să mă culc.
  O conduse la uşă. Holly ieşi, iar Ralph murmură:
   - Universul nu are sfârşit.
   Ea îl privi cu gravitate:
   - Nu are. Al naibii univers n-are deloc sfârşit! Noapte bună, Ralph!

GROTA MARYSVILLE

- 27 IULIE -

1.

     Jack se trezi la patru dimineaţa.
   Afară bătea vântul şi bătea tare, iar pe el îl dureau toate cele. Nu doar ceafa, ci şi braţele, picioarele, burta, fundul. Parcă îl arsese soarele peste tot. Dădu pătura la o parte, se aşeză pe marginea patului şi aprinse veioza de pe noptieră.
   Camera se umplu de lumina slabă şi bolnăvicioasă a becului de şaizeci de waţi. Se uită în jos şi nu văzu nimic pe piele.
   Dar îl durea. Durerea venea din interior.
   - O să fac ce vrei, îi spuse el musafirului. O să-i opresc. Îţi promit.
   Nu primi niciun răspuns. Musafirul ori nu voia să vorbească cu el, ori nu era acolo. Acum, cel puţin. Dar a fost.
   A fost în hambarul ăla blestemat. O singură atingere delicată, aproape ca o mângâiere. Dar de ajuns. Acum era plin de otravă. Otrava cancerului. Şi acum, în camera asta prăpădită de motel, în orele imposibile de dinaintea zorilor, Jack nu mai era sigur că musafirul putea să-l scape de ea. Dar ce altceva ar fi putut el să facă? Trebuia să încerce. Şi dacă nu rezolva nimic...
   - Am să mă împuşc.
   Şi parcă ideea asta îl făcu să se simtă un pic mai bine.
   Mama lui nu avusese opţiunea asta. Aşa că repetă, de data aceasta pe un ton mai hotărât:
   - Am să mă împuşc.
   Poc. Şi gata cu mahmurelile. Gata cu respectarea limitei de viteză şi cu oprirea la fiecare semafor, ca nu cumva să fie tras pe dreapta şi să fie pus să sufle în fiolă - pentru că era sigur că va indica o alcoolemie de cel puţin 1, poate chiar 1,2. Gata cu telefoanele de la fosta, cum că iar a întârziat cu pensia alimentară pe luna respectivă. De parcă el nu ştia. Ce ar face cucoana aia dacă nu mai primea brusc nicio pensie? Ar fi nevoită să-şi caute de muncă, să vadă şi ea cum se zbate partenerul de viaţă să câştige un bănuţ - aoleu, vai şi-amar de viaţa mea! Şi n-ar mai sta cu cracii-n sus cât e ziua de lungă, cu ochii beliţi la televizor, să nu scape nimic din niciunul din reality-show-urile alea după care e topită. Vai, vai, ce păcat!
   Se îmbrăcă şi ieşi. Vântul era destul de rece şi îl pătrundea până la oase. Fusese foarte cald când plecase din Flint City şi nici prin cap nu-i trecuse să-şi ia cu el o geacă. Sau un schimb de haine. Sau măcar o periuţă de dinţi.
   Şi parcă o auzea pe cutra aia de fostă nevastă zicându-i:
   - Aşa eşti tu, scumpule. Fix aşa. Prost ca noaptea.
   Maşini, camionete şi câteva rulote erau parcate de jur împrejurul motelului ca nişte căţeluşi lângă ţâţele mamei lor.
   Jack merse repede până la capătul aleii ca să se asigure că SUV-ul mitocanilor ălora cu nasurile vârâte în oala de pe foc era încă acolo. Era. Precis că toţi dormeau cuminţei în camerele lor şi aveau vise frumoase şi senine. Îi trecu prin minte - vai, ce imagine minunată! - să intre din cameră în cameră şi să-i împuşte pe toţi. Oricât de bună era ideea aceasta, se văzu nevoit să renunţe la ea. Era bună, dar era şi ridicolă, pentru că nu ştia în ce camere sunt cazaţi băgăcioşii ăia. Plus că la un moment dat cineva - nu neapărat Băgăciosul-şef - ar începe să tragă şi el. În fond se aflau în Texas, locul unde oamenii credeau că încă trăiesc în zilele cirezilor de vite şi ale pistolarilor.
   Mai bine să-i aştepte la locul ăla unde i-a zis lui musafirul că s-ar putea să vină. Ar putea să-i împuşte acolo şi să fie aproape sigur că nu-l va bănui nimeni: că doar nu era suflet de om pe o rază de kilometri buni. Dacă musafirul l-ar scăpa de boală după ce şi-ar îndeplini misiunea, atunci totul se va sfârşi cu bine. Dacă nu va putea să-l scape, atunci Jack îşi va vârî în gură ţeava Glock-ului de serviciu şi va apăsa pe trăgaci.
   Sigur, erau extrem de distractive filmele pe care şi le făcea în cap despre fosta lui servind la mese în cine ştie ce bombă mizerabilă ori robotind în fabrica de mănuşi în următorii douăzeci de ani, dar nu asta era prioritatea lui. Nu avea de gând să moară cum murise mama sa, cu pielea care i se crăpa la fiecare mişcare. Asta era prioritatea. Înfiorat - din cauza vântului, din cauza deciziei luate? nici el nu ştia - se urcă în camionetă şi porni spre Grota Marysville.
   Luna se prăbuşise la orizont, ca un bolovan îngheţat. Fiorii se transformară în dârdâială, o dârdâială atât de puternică, încât călcă linia albă de câteva ori. Nu conta; camioanele de mare tonaj foloseau fie Autostrada 190, fie magistrala. Cu excepţia lui, nu mai era nimeni pe Rural Star Road la ora asta imposibilă.
   Porni motorul camionetei, îl lăsă să se încălzească, apoi dădu drumul la căldură. Îi dădu drumul la maxim şi parcă aşa îi era mai bine. Nu-l mai dureau atât de tare burta şi spatele şi picioarele. Însă ceafa tot îl mai înjunghia al dracu’ de rău. O atinse, iar palma i se umplu de scuame. Se gândi că poate nu era vorba decât de o arsură de la soare obişnuită şi că toată durerea aia înfiorătoare nu era decât în capul lui.
   Adică o chestie psihosomatică, la fel cum erau migrenele inventate ale fostei neveste. Dar oare durerea psihosomatică putea să te trezească dintr-un somn adânc? Nu ştia. Ce ştia el era că fusese real musafirul ăla, ascuns după perdeaua de la duş; şi mai ştia că nu era bine să te pui cu cineva ca el.
   Nu, domnule, trebuia să faci exact ce îţi cere.
   Plus că mai era şi Ralph Jigodie Anderson, care se lua mereu de el. Domnul „Nicio Părere”, care a fost suspendat ca să fie el târât înapoi la muncă... că, da, Ralphie era suspendat, ce să ne mai încurcăm acum cu eufemisme cum ar fi „concediu administrativ”. Din cauza lui Ralph Jigodie Anderson a ajuns el, Jack Hoskins, în Parohia Canning, în loc să şadă frumuşel în căbănuţa lui, să se uite la DVD-uri şi să bea vodcă.
   Când ajunse la panoul cu ÎNCHIS PÂNĂ LA O ÎNŞTIINŢARE ULTERIOARA, avu o revelaţie care-l pocni drept în moalele capului: dar dacă Ralph Jigodie Anderson l-a trimis dinadins acolo? Poate că ştia că musafirul stătea la pândă şi ştia ce avea de gând să facă. De ani buni Ralphie voia să scape de el şi uite cum se leagă totul acum!
   Logica era incontestabilă. Singura chestie la care nu se gândise Ralphie a fost că individul cu tatuaje pe degete o să-l tragă în piept şi pe el.
   Cât despre cum se va termina toată tărăşenia asta, Jack nu vedea decât trei posibilităţi. Poate musafirul îl va scăpa de otrava aia care îşi făcea de cap în corpul lui. Ăsta era numărul unu. Dacă era doar o chestie psihosomatică, urma să treacă de la sine la un moment dat. Asta era a doua variantă. Sau poate era o chestie pe bune şi musafirul nu putea să-l scape de ea. Numărul trei.
   Dar indiferent care variantă se va dovedi a fi cea corectă, Domnul „Nicio Părere” n-o să mai facă umbră pământului.
   Promisiunea asta şi-o făcuse Jack lui însuşi, nu musafirului.
   Anderson o să crape şi o să-i ia şi pe ceilalţi cu el. Victorie completă a lui Jack Hoskins, Lunetistul American.
   Ajunse la chioşcul de bilete şi ocoli lanţul întins de-a latul drumului. Probabil că vântul avea să se mai potolească după răsăritul soarelui şi o să se facă mai cald. Numai că acum bătea ca la balamuc, împrăştiind ţărâna în toate părţile.
   Chestie care lui îi convenea de minune. Aşa băgăreţii ăia n-o să-i vadă urmele. Presupunând, fireşte, că vor veni până aici.
   - Da’ tot ai să mă faci bine şi dacă nu apar, nu? întrebă el, fără să aştepte vreun răspuns.
   Însă îl primi.
   O, da, o să fii ca nou.
   Era o voce reală sau doar gândul lui?
   Dar oare avea vreo importanţă?

2.

      Jack trecu pe lângă cabanele dărăpănate pentru turişti, întrebându-se de ce o dori cineva să dea atâţia bani ca să stea lângă o groapă (măcar denumirea era corectă).
   De ce să nu se ducă în locuri mai frumoase? La Yosemite? La Marele Canion? Ba chiar şi Cel Mai Mare Ghem de Sfoară din Lume tot ar fi mai interesant decât groapa asta din Gaura Curului, Texas.
   Opri lângă magazie, cum făcuse şi cu o zi în urmă, îşi luă din torpedo lanterna, apoi Winchesterul şi o cutie cu muniţie din lada metalică. Îşi umplu buzunarele cu cartuşe, porni înspre cărare, apoi îi veni o idee şi se întoarse şi îndreptă lanterna către geamurile murdare ale uşii de la magazie - era o uşă din alea basculante, ca de garaj. Îşi zicea că poate va găsi înăuntru ceva care să-i fie de folos.
   Normal că nu găsi, dar văzu ceva care-l făcu să zâmbească: o maşină mică, plină de praf. O Honda sau o Toyota. Pe parbrizul din spate era un abţibild pe care scria: FIUL MEU ESTE ELEV EMINENT LA LICEUL DIN FLINT CITY! Otrăvit sau nu, Jack nu-şi pierduse chiar toate aptitudinile care-i aduseseră insigna de detectiv.
   Da, musafirul lui se afla aici; furase maşina asta şi venise cu ea din Flint City.
   Simţindu-se mai bine - şi chiar fiindu-i foame pentru prima oară de când văzuse mâna aia cu degete tatuate ieşind de după perdeaua de la duş - Jack se întoarse în camionetă şi mai cotrobăi puţin prin torpedo. În fundul acestuia reuşi să găsească un pachet cu biscuiţi cu unt de arahide şi jumătate de tub cu drajeuri mentolate. Nu chiar un mic dejun sănătos, dar oricum mai bun decât deloc. Îşi băgă un biscuit în gură şi porni să urce dealul.
   Ducea puşca în mâna stângă. Avea curea Winchesterul lui, dar îi era teamă că, dacă şi l-ar pune pe umăr, i-ar atinge ceafa. I-ar irita-o, poate i-ar da şi sângele. Da, mai bine să-l ducă în mână.
   Buzunarele, pline până la refuz cu cartuşe, se bălăngăneau încoace şi încolo şi îl loveau peste picioare.
   Îşi dădu brusc seama de ceva şi se opri la panoul cu indianul (Winnetou în mizerie, declarând solemn că duduia Carolyn Allen i-a supt cocoşelul de piele roşie). Oricine care ar trece pe drumul spre căbănuţele alea i-ar observa camioneta lângă magazie şi ar începe să-şi pună întrebări. Se gândi să se întoarcă şi s-o mute de acolo. După aia îşi zise că-şi făcea griji degeaba. Dacă veneau băgăreţii ăia, precis că vor opri lângă intrarea principală. Şi, de cum vor coborî din maşină ca să se uite în jur, el va începe să tragă în ei din locul pe care şi-l amenajase pe creastă şi va doborî doi sau trei înainte ca tâmpiţii ăia să înţeleagă ce se petrece. Ceilalţi se vor împrăştia ca nişte găini speriate de furtună.
   Da’ îi va împuşca înainte să ajungă la adăpost. Nu trebuia să-şi facă probleme că ar putea să ajungă până la căbănuţe, pentru că domnul „Nicio Părere” şi amicii lui nu vor apuca să iasă din parcare.

3.

     Era al naibii de greu să urce pe întuneric poteca spre culme şi, chiar dacă avea lanterna cu el, Jack nu se grăbi deloc. Avea destule probleme şi fără să mai cadă şi să-şi rupă ceva.
   Până când ajunse la punctul de observaţie, prima rază sfioasă a zilei începuse să se strecoare pe cer. Lumină cu lanterna furca lăsată acolo în urmă cu o zi, vru s-o ia în mână, dar sări înapoi speriat. Spera doar ca acesta să nu fie un semn care să-i indice cum îi va merge în restul zilei, însă situaţia avea o oarecare ironie şi, cu toate necazurile pe care le avea, Jack o remarcă destul de limpede.
   Adusese furca aia ca să se apere de şerpi, iar acum o lighioană din aia stătea colac peste ea. Un şarpe cu clopoţei, un adevărat monstru, nu un şerpişor pe care să-l poţi strivi sub talpă. N-avea cum să tragă în el: poate nu-l omora din prima şi, astfel, mai rău îl întărâta şi probabil că l-ar ataca.
   Iar el nu se gândise să-şi cumpere bocanci în Tippit şi era încălţat cu bascheţi. Plus că glonţul ar putea să ricoşeze, rănindu-l chiar pe el.
   Îşi apucă Winchesterul de coadă şi întinse foarte încet ţeava. Reuşi s-o strecoare sub şarpele adormit şi, cu o mişcare fulgerătoare, îl ridică şi-l azvârli peste umăr.
   Căcănarul ăla hidos ateriză pe potecă, la vreo 6 metri în spatele lui, se încolăci şi începu să scoată sunetele alea de mărgele zgâlţâite într-o tigvă uscată. Jack înşfăcă furca, făcu un pas înainte şi vru să-l lovească. Şarpele se târî într-o crăpătură dintre doi bolovani şi se făcu nevăzut.
   - Foarte bine! spuse el. Şi nu care cumva să te mai întorci! Locul ăsta e al meu!
   Se întinse pe burtă şi se uită prin lunetă. Uite parcarea, cu dungile cândva galbene; uite şi şandramaua unde fusese prăvălia cu suvenire; uite intrarea principală în grotă, aia blocată cu scânduri şi cu semnul deasupra - cam şters, dar încă destul de lizibil: BINE AŢI VENIT LA GROTA MARYSVILLE.
   Pentru că acum nu mai avea nimic de făcut, Jack se instală mai comod şi se puse pe aşteptat.

4.

      Nu facem nimic înainte de ora 9, spusese Ralph, dar la 8 şi un sfert erau toţi în cafeneaua motelului.
   Ralph, Howie şi Alec îşi comandară câte o friptură de vită cu ouă ochiuri. Holly refuză friptura, dar ceru o omletă din trei ouă, cu cartofi ţărăneşti şi mâncă tot din farfurie, spre marea mulţumire a lui Ralph. Holly era în jeanşi şi tricou, peste care îşi pusese sacoul de la costum.
   - O să se facă foarte cald mai încolo, îi spuse Ralph.
   - Da. Plus că-i foarte şifonat. Însă are buzunare încăpătoare în care să-mi pun toate lucrurile de care am nevoie. Îmi iau şi geanta de umăr, dar o s-o las în maşină dacă va trebui să urcăm dealul.
   Se aplecă spre cei trei bărbaţi şi îşi coborî vocea.
   - Cameristele cam fură în locuri dintr-astea.
   Howie îşi duse mâna la gură - poate ca să-şi mascheze râgâitul, poate ca să-şi ascundă zâmbetul.

5.

      Ajunseră acasă la familia Bolton şi îi găsiră pe Yune şi Claude bându-şi cafeaua aşezaţi pe treptele pridvorului.
   Lovie era în grădina ei micuţă, unde smulgea buruieni din scaunul cu rotile, cu tubul de oxigen în poală, cu ţigara în gură şi cu o pălărie mare din paie trântită pe cap.
   - Totul în ordine? întrebă Ralph.
   - Excelent! răspunse Yune. E drept că a cam şuierat vântul, dar am dormit ca un prunc.
   - Şi tu, Claude?
   - N-am mai avut nicio senzaţie că ne-ar da cineva târcoale. Nici mama.
   - S-ar putea să existe o explicaţie pentru asta, spuse Alec. Poliţia din Tippit a fost chemată azi-noapte la o spargere. Proprietarul casei a auzit zgomot de geamuri sparte, şi-a luat puşca şi l-a pus pe fugă pe hoţ. A declarat poliţiştilor că intrusul avea păr negru, ţăcălie şi o mulţime de tatuaje.
   Claude exclamă indignat la culme:
   - Da’ nici nu m-am clintit din camera mea!
   - Nu avem nicio îndoială, zise Ralph. Se prea poate să fie vorba despre individul pe care îl căutăm. Ne ducem la Tippit să verificăm informaţia. Dacă nu-l mai găsim - aşa cum probabil că se va întâmpla - o să luăm avionul înapoi la Flint City şi vom vedea ce o să facem în continuare.
   - Deşi eu unul nu ştiu ce am mai putea să facem, adăugă Howie. Dacă nu-i nici aici şi nici în Tippit, ar putea să fie oriunde.
   - Alte piste n-aveţi? întrebă Claude.
   - Nici măcar una singură, îi răspunse Alec.
   Lovie îşi conduse scaunul către ei.
   - Dacă vă hotărâţi să vă duceţi acasă, treceţi iar pe la noi în drum spre aeroport. O să vă fac nişte sandvişuri cu resturile de la puiul ăla de aseară. Dacă nu vă deranjează să mai mâncaţi o dată din el.
   - O să trecem, spuse Howie. Vă mulţumim amândurora.
   - Eu tre’ să vă mulţumesc, zise Claude.
   Strânse mâinile tuturor, iar Lovie deschise braţele ca s-o îmbrăţişeze pe Holly. Aceasta păru uluită, dar nu se feri.
   - Să te întorci, drăguţo! îi şopti Lovie la ureche.
   - Mă voi întoarce, răspunse Holly, sperând că se va putea ţine de cuvânt.

6.

      Howie era la volan, Ralph stătea în dreapta lui, iar ceilalţi trei pe bancheta din spate. Soarele se ridicase binişor pe cer şi anunţa o altă zi caniculară.
   - Mă tot întreb cum naiba de a luat poliţia din Tippit legătura cu tine, spuse Yune. Nu credeam că ştie cineva că suntem aici.
   - Păi, nu ştie nimeni, răspunse Alec. Dacă Străinul există cu adevărat, nu am vrut ca familia Bolton să se întrebe de ce o apucăm în direcţie opusă faţă de aeroport.
   Ralph nu avea nevoie să fie vreun telepat ca să ştie ce gândea Holly chiar în această clipă: De fiecare dată când tu şi ceilalţi vorbiţi despre Străin, folosiţi modul condiţional.
   Şi se întoarse cu faţa spre bancheta din spate:
   - Ascultaţi-mă! S-a terminat cu dacă şi cu poate. Astăzi trebuie să ne spunem că Străinul există. Astăzi trebuie să ne spunem că îi poate citi gândurile lui Claude Bolton oricând are el chef şi că s-ar putea să se afle în Grota Marysville. Gata cu presupunerile. De acum înainte trebuie să credem. Sunteţi în stare?
   Preţ de o clipă, nu-i răspunse nimeni. Apoi Howie zise:
   - Sunt avocat, băiete. Pot să cred absolut orice.

7.

      Ajunseră la panoul cu familia înspăimântată, dar şi încântată, care îşi lumina drumul prin grotă cu lămpile cu gaz.
   Howie conducea încet maşina pe asfaltul crăpat, evitând, pe cât posibil, gropile. Fuseseră cam 13 grade când plecaseră, iar acum erau deja 20 şi ceva. Şi temperatura va continua să crească.
   - Vedeţi dâmbul de acolo? le arătă Holly. Intrarea principală este la baza lui. Mai bine spus „era”, până s-au gândit s-o astupe. La ea ar trebui să ne ducem mai întâi. Am putea să găsim ceva urme, dacă a încercat să intre pe acolo.
   - De acord, spuse Yune, privind în jur. Iisuse, ce loc deprimant!
   - Moartea copiilor şi a oamenilor din echipa de salvare le-a distrus familiile, spuse Holly. Dar a distrus şi oraşul Marysville. Singurele locuri de muncă de aici erau cele de la Grotă. După ce a fost închisă, o mulţime de localnici au plecat din oraş.
   Howie puse frână.
   - Cred că aia de acolo a fost ghereta unde se vindeau bilete. Şi văd un lanţ în spatele ei, pus de-a latul drumului.
   - Ocoleşte-l! îl îndemnă Yune. Ia să-i testăm suspensiile păpuşicii ăsteia!
   Howie o luă pe lângă drum, iar centurile de siguranţă ale maşinii îşi dovediră eficacitatea, împiedicând pasagerii să se lovească cu capul de plafon.
   - Aşa, băieţi, s-a rezolvat! Am pătruns ilegal pe o proprietate privată.
   Auzind zgomot, un coiot ieşi din ascunzătoare şi o luă la fugă, cu umbra-i subţire alergând alături de el. Ralph observă nişte urme vagi de cauciucuri şi presupuse că puştii din oraş - nu se poate să fi plecat chiar toţi – se fugăriseră pe aici cu ATV-urile. Însă mai mult îl interesa dealul stâncos din faţă, unde se aflase unica atracţie turistică a oraşului Marysville. Singurul lui raison d’etre, cum s-ar spune într-un limbaj mai preţios.
   - Sper că suntem toţi înarmaţi, zise Yune, care stătea ţeapăn, cu ochii aţintiţi înainte, cu toate simţurile la pândă. Corect?
   Bărbaţii îi răspunseră afirmativ. Holly Gibney nu spuse nimic.

8.

      Din locul lui de pe creasta dealului, Jack îi observă cu mult înainte ca SUV-ul închiriat de Howie să intre în parcare.
   Îşi verifică arma - era încărcată, cu un cartuş pe ţeavă.
   Pusese o piatră netedă la marginea platoului şi pe piatra aia îşi sprijinea ţeava de la Winchester. Se uită prin lunetă şi fixă ţinta pe parbriz, în partea dinspre şofer. Dar îl orbi o rază de soare. Tresări, se retrase, se frecă la ochi până i se limpezi privirea, după care se uită iar prin lunetă.
   Haide, mă! îl îndemnă el pe şofer. Opreşte în centrul parcării! Ar fi perfect. Opreşte chiar acolo şi dă-te jos!
   Însă SUV-ul nu-l ascultă şi străbătu parcarea în diagonală, oprindu-se în faţa intrării principale în grotă. Se deschiseră portierele şi coborâră 5 persoane - patru bărbaţi şi o femeie. Cinci nenorociţi, toţi dintr-un foc. Splendid! Nu la fel de splendid era faptul că nu avea ţintă bună. În poziţia lui de acum, soarele arunca o umbră peste intrarea în grotă. Sigur, Jack putea să tragă la nimereală - luneta era al naibii de bună - dar mai era şi SUV-ul ăla, care acum îi acoperea pe trei din cei cinci oameni, printre care şi pe domnul „Nicio Părere”.
   Îşi sprijini obrazul de patul Winchesterului şi îşi simţi pulsul bătându-i rar şi regulat în piept şi în gât. Uitase cu totul de ceafa care îl ustura. Nu-i mai păsa decât de grupul ăla de băgăcioşi care se opriseră sub placa cu BINE AŢI VENIT LA GROTA MARYSVILLE.
   - Haide, mă, ieşiţi de acolo! şopti el. Ieşiţi şi priviţi niţel în jur Vreţi s-o faceţi, nu ziceţi că nu.
   Şi îi aşteptă să o facă.

9.

      Intrarea în formă de cupolă a Grotei era blocată cu vreo 20 şi ceva de scânduri, fixate cu nişte bolţuri uriaşe şi ruginite de dopul de ciment din spatele lor.
   Cu o asemenea protecţie împotriva exploratorilor neautorizaţi, nu mai era nevoie de afişe cu „Trecerea interzisă”. Dar uite că tot erau vreo două. Plus nişte mâzgăleli cu vopsea decolorată - mai la stânga. Ralph bănuia că astea fuseseră făcute de puştii cu ATV-urile.
   - Vi se pare că a încercat cineva să intre pe aici? întrebă Yune.
   - Nu, răspunse Alec. Nu înţeleg de ce ar fi încercat să îndepărteze scândurile, când ar fi avut oricum nevoie de o încărcătură zdravănă de dinamită ca să facă o gaură în dopul ăla de ciment.
   - Chestie care probabil că ar fi terminat treaba începută de cutremur, completă Howie.
   Holly se întoarse şi întinse mâna peste capota SUV-ului.
   - Vedeţi drumeagul de lângă magazinul cu suvenire? Pe acolo se ajunge la intrarea Ahiga. Turiştii nu aveau voie să intre pe acolo în peşteră, dar locul este plin cu nişte pictograme extrem de interesante.
   - De unde ştii? o întrebă Yune.
   - Încă există pe Internet harta pentru turişti. Acum găseşti pe Internet tot ce vrei.
   - Se cheamă documentare, amigo, zâmbi Ralph. Ar trebui să încerci şi tu odată.
   Se urcară înapoi în SUV, tot cu Howie la volan şi Ralph în dreapta lui. Howie traversă foarte încet parcarea.
   - Drumul ăla pare al naibii de periculos, spuse el.
   - Nu o să aveţi probleme, îl linişti Holly. Dincolo de culme sunt cabanele pentru turişti. În ziare scrie că au fost folosite drept popas de a doua echipă de salvare. Probabil că până acolo au ajuns şi ziariştii şi rudele celor din peşteră.
   - Ca să nu-i mai amintim şi pe toţi tembelii ăia de gură- cască, fără nicio treabă acolo, mormăi Yune. Probabil că...
   - Opreşte, Howie! exclamă Alec. Stai!
   Ajunseseră abia la jumătatea parcării.
   Howie frână.
   - Ce e?
   - Poate că ne complicăm prea mult. Nu-i neapărată nevoie ca Străinul să fie în peşteră - în fond s-a ascuns într-un hambar atunci când a fost în Parohia Canning.
   - Ce vrei să zici?
   - Vreau să zic că ar trebui să verificăm prăvălia de suvenire. Să vedem dacă sunt urme de intrare forţată.
   - Mă duc eu, spuse Yune.
   Howie deschise portiera din dreptul lui.
   - Ce-ar fi să mergem toţi?

10.

      Băgăreţii plecară de la intrarea astupată cu scânduri şi se întoarseră la SUV-ul lor.
   Tipul ăla îndesat şi cam chelios ocoli maşina ca să se urce la volan, ajungând chiar în raza de tragere a lui Jack. Acesta îşi fixă cătarea drept asupra mutrei tipului, inspiră adânc, ţinu aerul în piept şi apăsă trăgaciul.
   Trăgaciul nu se mişcă. Jack trăi o clipă de coşmar, gândindu-se că i se defectase Winchesterul. Apoi văzu că nu trăsese piedica. Pe bune? Cât de idiot poţi să fii? Încercă s-o împingă fără să-şi ia ochii din lunetă. Însă era transpirat pe mâini şi îi alunecă degetul. Când, în sfârşit, reuşi să tragă piedica, văzu că tipul îndesat şi chelios se urcase înapoi în maşină. La fel şi ceilalţi.
   - Căcat! înjură în barbă Jack. Căcat, căcat, căcat!
   Panica se instală rapid când văzu că SUV-ul traversa parcarea, îndreptându-se spre drumul secundar, unde ar fi fost în afara liniei sale de tragere. Voiau să urce pe primul dâmb, să vadă căbănuţele, să vadă magazia şi apoi să dea cu ochii de camioneta lui, parcată chiar alături. Oare Ralph Anderson îşi va da seama a cui era camioneta aia? Normal că da. Dacă nu de la abţibildurile cu peşti, atunci de la autocolantul de pe spate - DATA VIITOARE O CĂLĂRESC PE MĂ-TA.
   Nu trebuie să-i laşi să o ia pe acolo.
   Nu ştia a cui era vocea aceea - a musafirului sau a lui însuşi - dar nu-i păsa, pentru că avea dreptate oricui i-ar fi aparţinut. Trebuia să oprească SUV-ul, iar treaba asta o puteau face două sau trei gloanţe trase în blocul motor.
   După care va începe să tragă în geamuri. Probabil nu-i va nimeri pe toţi, pentru că soarele se reflecta cu putere în sticlă, dar cei rămaşi în viaţă se vor împrăştia prin parcarea pustie, răniţi poate, cu siguranţă buimăciţi.
   Încovoie degetul pe trăgaci, însă, înainte să tragă primul glonţ, SUV-ul se opri singur lângă prăvălia de suvenire. Se deschiseră portierele.
   - Mulţumesc, Doamne! murmură Jack. Îşi lipi iarăşi ochiul de lunetă, aşteptându-l pe Domnul „Nicio Părere” să coboare. O să moară toţi, dar şeful băgăcioşilor trebuia să moară primul.

11.

      Şarpele cu clopoţei se strecură afară din crăpătura în care se adăpostise.
   Porni spre picioarele crăcănate ale lui Jack, se opri să guste aerul cald cu limba-i lungă şi bifurcată, apoi se târî mai departe. Era doar curios, nu intenţiona să atace. Dar Jack trase primul foc, şarpele se sperie, îşi ridică coada şi începu să sune din clopoţei.
   Jack, asurzit de bubuitura Winchesterului (nu-şi uitase doar periuţa de dinţi, ci şi dopurile de vată pentru urechi), nu-l auzi deloc.

12.

      Howie coborî primul din SUV.
   Îşi puse mâinile în şold şi se uită atent la firma de pe jos: SUVENIRE ŞI OBIECTE DE ARTIZANAT INDIENE. Alec şi Yune coborâră prin stânga.
   Ralph se dădu şi el jos ca să o ajute pe Holly care nu reuşea să deschidă portiera din partea ei. Chiar atunci îi atrase atenţia ceva de pe asfaltul crăpat.
   - La naiba! spuse el, aplecându-se. Ia te uită!
   - Ce e? îl întrebă Holly. Ce, ce?
   - Mi se pare că-i un vârf de să...
   Răsună un foc de armă - sunet ca un plesnet de bici uriaş, inconfundabila caracteristică a puştilor de mare putere.
   Ralph simţi cum glonţul îi vâjâie pe lângă cap, ceea ce însemna că îl ratase doar cu 2 sau 3 centimetri. Oglinda exterioară din dreapta se sparse şi ţăndările scânteietoare se rostogoliră pe asfalt.
   - Lunetist! strigă Ralph, apucând-o de umeri pe Holly şi trântind-o în genunchi. Lunetist, lunetist, lunetist!
   Howie îi aruncă o privire derutată.
   - Ce spui? Ai...
   Se auzi al doilea foc şi creştetul lui Howie Gold se evaporă.
   Avocatul rămase încă o clipă în picioare. Din rana de la cap îi şiroia sângele pe frunte şi pe obraji. Apoi se prăbuşi. Alec alergă spre el şi al treilea glonţ îl azvârli pe capota SUV-ului.
   Yune porni către el. Se auzi al patrulea foc. Ralph văzu cum glonţul îi sfârtecă gâtul lui Alec, după care detectivul lui Howie căzu în spatele maşinii.
   - Jos! îi strigă Ralph lui Yune. Adăposteşte-te, e pe stânca aia!
   Yune se lăsă în genunchi şi o porni în patru labe. Urmară alte trei focuri, unul după altul. Unul dintre cauciucurile SUV-ului începu să fâsâie. Parbrizul se crăpă, se făcu lăptos şi se curbă spre interior, în jurul găurii din dreptul volanului.
   Al treilea glonţ străpunse caroseria în partea stângă şi ieşi printr-o gaură mare cât o minge de tenis prin partea dreaptă, aproape de locul unde stăteau ghemuiţi Ralph şi Yune, cu Holly între ei. O pauză, apoi altă rafală - acum una de 4 focuri. Geamurile din spate explodară, aruncând în toate părţile aşchii de sticlă securizată. Deasupra portbagajului apăru o altă gaură.
   - Nu putem să rămânem aici, spuse Holly, pe un ton ciudat de calm. Chiar dacă nu ne nimereşte, o să tragă în rezervorul cu benzină.
   - Are dreptate, zise Yune. Cum crezi că sunt Alec şi Gold? Vreo şansă să mai fie în viaţă?
   - Nu, răspunse Ralph. Sunt...
   Tresăriră toţi trei la alt sunet ascuţit, ca de bici. Încă un cauciuc începu să fâsâie.
   - Sunt morţi, termină Ralph propoziţia. Trebuie să ajungem la magazinul de suvenire. Luaţi-o voi înainte. Vă acopăr eu.
   - Ba eu vă acopăr, îl contrazise Yune. Du-te tu cu Holly!
   Se auzi un urlet dinspre locul unde era ascuns lunetistul.
   De durere? De furie? Ralph nu-şi dădea seama.
   Yune se ridică, se înfipse bine pe picioare, apucă pistolul cu ambele mâini şi începu să tragă spre vârful dealului stâncos.
   - Plecaţi! strigă el. Acum! Duceţi-vă!
   Ralph se ridică în picioare. Se ridică şi Holly. La fel ca în ziua când fusese omorât Terry Maitland, Ralph avea şi acum senzaţia că i s-au intensificat toate simţurile. O ţinea pe Holly de mijloc. O pasăre plana în cercuri pe cer, cu aripile larg întinse. Cauciucurile fâsâiau. SUV-ul se lăsase pe partea stângă. Văzu o sclipire intermitentă pe culmea stâncoasă - probabil luneta ticălosului. Ralph nu ştia şi nici nu-i păsa de ce se bâţâia atât de tare. Se auzi al doilea urlet. Apoi al treilea - un zbieret ascuţit. Holly îl apucă de braţ pe Yune şi îl scutură. Locotenentul îi aruncă o privire uimită, privire de om trezit cu brutalitate din somn. Şi Ralph înţelese că se pregătise să moară. Că se aştepta să moară.
   Ţâşniră de la adăpostului SUV-ului muribund şi o luară toţi trei la fugă spre magazinul de suvenire. Însă, cu toate că nu erau nici 60 de metri până acolo, parcă alergau cu încetinitorul, aşa cum aleargă uneori personajele principale la finalul unui film romantic. Numai că în filmele alea de 2 bani nu aleargă nimeni pe lângă cadavrele mutilate ale unor bărbaţi care fuseseră bine-sănătoşi cu doar 90 de secunde înainte.
   În filmele alea nu călca nimeni în bălţi de sânge proaspăt şi nu lăsa urme roşii de paşi. Un alt foc de armă şi strigătul lui Yune.
   - M-a nimerit! M-a nimerit mizerabilul!
   Şi se prăbuşi.

13.

      Lui Jack îi ţiuiau urechile şi tocmai se apucase să reîncarce Winchesterul când şarpele cu clopoţei ajunse la concluzia că nu-l mai putea suporta pe intrusul ăsta enervant pe teritoriul lui.
   Îl muşcă de gambă, chiar sub genunchi. Colţii străpunseră fără probleme pantalonii din bumbac şi îşi deşertară veninul în carnea lui Jack.
   Cu puşca în mâna dreaptă, acesta se rostogoli urlând, dar nu de durere, durerea cea cumplită avea să vină mai încolo, ci de teamă la vederea şarpelui care i se târa pe picior, şfichiuind aerul cu limba şi privindu-l fix cu ochii ca două mărgele negre. Greutatea gelatinoasă a lighioanei îi aduse gust de fiere în gură. Cu o mişcare fulgerătoare, şarpele îl muşcă din nou, acum de pulpă. Şi apoi, continuând să bâţâie din coadă, îşi continuă alunecarea spre partea superioară a corpului lui Jack. Dintr-o clipă în alta îl va muşca de boaşe.
   - Pleacă! DĂ-TE JOS DE PE MINE!
   N-ar folosi la nimic să încerce să-l alunge cu puşca, pentru că ar fi putut să se ferească de ea. Aşa că Jack aruncă Winchesterul şi înşfăcă şarpele cu ambele mâini. Acesta vru să-l muşte de încheietura dreaptă, rată prima dată, avu succes a doua oară şi îi făcu lui Jack nişte găuri de dimensiunea unor puncte din titlul de pe prima pagină a ziarelor. Numai că i se goliseră glandele cu venin.
   Jack nu ştia asta şi nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi ştiut. Îl răsuci în mâini aşa cum storci o cârpă udă şi văzu că pielea începe să i se crape. De jos se auzeau nişte focuri de armă - parcă de pistol, după sunet - dar dealul era înalt şi nu ajunse niciun glonţ până la el. Jack azvârli cât colo şarpele, îl văzu căzând pe pietre şi târându-se din nou într-o ascunzătoare.
   Scapă de ei, Jack!
   - Da, bine, imediat!
   Vorbise cu voce tare sau doar în gând? Nu-şi dădea seama.
   Ţiuitul din urechi se transformase într-un zumzet strident, ca vibraţiile pe care le produci când atingi o sârmă de oţel prea întinsă.
   Luă puşca, se rostogoli la loc pe burtă, propti ţeava de piatra netedă, se uită prin lunetă.
   Cei trei care mai rămăseseră în viaţă fugeau să se adăpostească în prăvălia de suvenire. Femeia era între cei doi bărbaţi. Încercă să-l ia în vizor pe Anderson, dar îi tremurau prea tare mâinile - una dintre ele muşcată de mai multe ori de lighioana aia. Aşa că nu reuşi să-l ţintească decât pe tipul cu ten măsliniu. Îl nimeri din a doua încercare. Tipul ridică brusc braţul deasupra capului, de ziceai că-i un jucător de baseball la aruncare, şi apoi căzu - pleosc! - pe o parte. Ceilalţi doi se opriră să-l ajute. Asta era şansa lui Jack - poate singura pe care o mai avea. Dacă nu-i nimerea acum, se vor ascunde în spatele gheretei.
   Durerea de la prima muşcătură îi urca acum de-a lungul piciorului şi simţea cum i se umflă carnea gambei. Dar nu asta era partea cea mai nasoală. Partea cea mai nasoală era fierbinţeala care i se răspândea prin tot corpul ca un acces de febră. Sau ca o arsură provocată de focurile iadului.
   Trase încă o dată şi, în primul moment, îşi spuse că o nimerise pe femeie. Însă nu. Femeia se speriase şi tresărise - atâta tot. O văzu cum se apleacă şi îl apucă pe tipul măsliniu de braţul teafăr. Anderson îl prinse de mijloc şi îl ajută să se ridice în picioare.
   Jack apăsă iar pe trăgaci, dar nu auzi decât un pocnet sec. Scormoni în buzunar după alte cartuşe, puse două în puşcă, le aruncă pe celelalte. Deja începuseră să-i amorţească mâinile. Piciorul muşcat era deja ţeapăn. Avea senzaţia că i se umflă limba în gură. Urlă din nou, de data aceasta de frustrare.
   Îşi lipi iar ochiul de lunetă, dar nu mai văzu pe nimeni. Doar umbrele celor trei, care dispărură şi ele într-o fracţiune de secundă.

14.

     Cu Holly într-o parte şi Ralph în cealaltă, Yune reuşi să ajungă până la peretele crăpat al magazinului, unde se prăbuşi, gâfâind.
   Chipul îi era pământiu, fruntea plină cu broboane de transpiraţie. Mâneca stângă a cămăşii era îmbibată cu sânge până la manşetă.
   - Futu-i, gemu el, al dracu’ de tare mă doare!
   Lunetistul de pe culme trase din nou. Glonţul lovi asfaltul.
   - Cât de tare? îl întrebă Ralph. Să văd şi eu.
   Descheie manşeta lui Yune şi trase foarte încet mâneca în sus. Însă Yune tot scrâşni din dinţi. Holly avea treabă cu telefonul.
   Ralph dezveli rana, care nu părea chiar atât de gravă cum îşi imaginase el. Glonţul îl zgâriase un pic prea adânc. Dacă ar fi fost un film, atunci personajul Yune ar fi revenit în bătălie. Numai că aici era vorba despre viaţa reală, iar viaţa reală nu are nici în clin, nici în mânecă cu filmele. Glonţul ăla puternic îi paradise cotul. Deja i se umfla şi se învineţea carnea din jur, de parcă ar fi fost lovit cu o bâtă.
   - Spune-mi că n-am decât un cot dislocat, zise Yune.
   - Ar fi bine, dar mie mi se pare că-i rupt, răspunse Ralph. Mare noroc ai avut, amice! Dacă intra mai adânc, cred că-ţi smulgea antebraţul. Nu ştiu cu ce puşcă trage, dar mi-e clar că-i foarte puternică.
   - Sunt sigur că am umărul dislocat, spuse Yune. De când mi-a plecat braţul spre spate. La dracu’! Ce facem acum, amigo? Ne-a blocat.
   - Holly? Ai vreo idee?
   Holly clătină din cap.
   - Acasă la familia Bolton am avut semnal, dar aici nu am nici măcar o bară. A strigat cumva „Dă-te jos de pe mine”? Aţi auzit...
   Lunetistul trase din nou. Trupul neînsufleţit al lui Alec Pelley tresări, după care se linişti definitiv.
   - Ţi-o trag eu, Anderson! se auzi de pe culmea dealului. Ţi-o trag, Ralphie! O să v-o trag la toţi!
   Yune se uită mirat la Ralph.
   - Am dat-o în bară, spuse Holly. Străinul are un ajutor, un Renfield. Şi ajutorul ăsta al lui, cine o fi el, te cunoaşte, Ralph. Îi recunoşti vocea?
   Ralph clătină din cap. Lunetistul strigase din toţi rărunchii, plus că mai era şi ecoul. Ar fi putut să fie oricine.
   Yune îşi privi lung braţul rănit. Nu-i mai sângera atât de rău, dar se umfla în continuare. Foarte curând nu-şi va mai vedea articulaţia de acolo.
   - Mă doare mai tare decât atunci când mi-au scos măselele de minte. Şi am crezut că nu se poate ceva mai rău. Spune-mi că ţi-a venit o idee, Ralph.
   Ralph se duse până la colţul clădirii, îşi făcu mâinile căuş la gură şi strigă:
   - Vine poliţia, nenorocitule! Şi n-o să-ţi ceară să te predai! O să te împuşte ca pe un câine turbat! Ai face bine s-o iei la sănătoasa dacă vrei să mai apuci ziua de mâine!
   Câteva momente nu se întâmplă nimic. Apoi se auzi un alt urlet. Poate un geamăt de durere, poate un hohot de râs.
   Poate şi unul, şi altul. După care urmară alte două focuri. Un glonţ se înfipse în peretele magazinului, chiar deasupra capului lui Ralph, stârnind o rafală de aşchii de lemn.
   Ralph se retrase şi se uită la ceilalţi doi supravieţuitori ai ambuscadei.
   - Înţeleg că răspunsul a fost negativ.
   - Parcă-i isteric, spuse Holly.
   - Nebun de-a binelea, completă Yune, sprijinindu-se cu spatele de peretele magazinului. Hristoase, tare rău mai arde asfaltul ăsta! Şi o să se facă mult mai cald până la prânz. Muy caliente. O să ne coacem dacă rămânem aici.
   - Puteţi să trageţi cu mâna dreaptă, domnule locotenent Sablo? îl întrebă Holly.
   - Pot. Şi dacă tot suntem încolţiţi de un dement cu o puşcă, ce-ar fi să mă tutuieşti, aşa cum face el jefe? zise el, arătând spre Ralph.
   - Trebuie să ajungi până în colţul ăla, unde este el jefe. Ralph, tu trebuie să vii lângă mine. Când domnul locotenent Sablo va începe să tragă, noi vom fugi spre drumeagul care duce la cabanele turiştilor şi la intrarea Ahiga. Estimez că vom fi expuşi pe o distanţă de vreo 50 de metri. Pe care o putem parcurge în 15 secunde. Poate chiar 12.
   - Îi ajung 12 secunde ca să-l nimerească pe unul dintre noi, Holly.
   - Eu cred că vom reuşi.
   Femeia asta avea şi acum o atitudine rece ca suflul unui ventilator peste nişte cuburi de gheaţă. Uluitor! În urmă cu două zile, când intrase în sala de şedinţe a lui Howie, fusese atât de încordată şi de emoţionată că până şi o tuse ceva mai puternică a vreunuia dintre cei prezenţi ar fi făcut-o să sară până în tavan.
   A mai fost în situaţii ca asta, îşi spuse Ralph. Şi probabil că tocmai în asemenea situaţii iese la iveală adevărata Holly Gibney.
   Alt foc de armă, urmat de un pocnet metalic. Şi încă unul.
   - Trage în rezervorul SUV-ului, spuse Yune. Firma de închirieri n-o să fie prea încântată.
   - Trebuie să mergem, Ralph.
   Îl privea drept în ochi - alt gest pe care fusese incapabilă să-l facă înainte. Dar nu şi acum, nu.
  - Gândeşte-te la toţi copiii ca Frank Peterson pe care o să-i omoare dacă îl lăsăm să ne scape. Copiii ăia o să fie de acord să-l însoţească pentru că vor crede că îl cunosc. Sau poate pentru că se va purta frumos cu ei, aşa cum probabil că s-a purtat la început cu surorile Howard. Nu-şi va arăta adevăratul chip Străinul pe care-l protejează omul ăla de pe deal.
   Alte trei focuri, unul după altul. Ralph văzu găurile din spatele SUV-ului. Da, trăgea în rezervor.
   - Şi ce-o să facem dacă domnul Renfield, complicele lui, coboară la noi? o întrebă Ralph.
   - Poate n-o să coboare. Poate o să rămână acolo unde e, pe culme, de unde ne poate vedea. Noi trebuie doar să ajungem la cărarea care duce spre intrarea Ahiga. Dacă se întâmple să coboare înainte de asta, atunci ai să-l împuşti.
   - Aş face-o bucuros, cu condiţia să nu mă împuşte el primul.
   - Cred că a păţit ceva rău, spuse Holly. Altfel nu se explică urletele alea.
   - „Dă-te jos de pe mine”, spuse Yune. L-am auzit şi eu.
   Următorul glonţ perforă rezervorul, iar benzina începu să curgă pe asfalt. Nu s-a produs nicio explozie, dar, dacă tipul ăla de pe culme mai trăgea o dată, cu siguranţă că SUV-ul avea să sară în aer.
   - Bine, zise Ralph.
   Singura alternativă ar fi fost să rămână ascunşi acolo şi să aştepte ca ajutorul Străinului să tragă direct în magazinul cu suvenire, sperând să-i omoare.
   - Acoperă-ne cum poţi tu mai bine, Yune.
   Şuierând de durere la fiecare mişcare, Yune se strecură până la colţul clădirii. Îşi ţinea cu mâna dreaptă Glock-ul lipit de piept. Holly şi Ralph se târâră în direcţie opusă. De acolo se vedea drumul care ducea spre culmea dealului şi spre cabanele pentru turişti. Era flancat de 2 bolovani imenşi. Pe unul era pictat steagul Statelor Unite, pe celălalt, steagul statului Texas.
   O să fim la adăpost dacă reuşim să ajungem în spatele celui cu steagul naţional, îşi spuse Ralph. Aproape sigur, numai că cei 50 de metri i se păreau 500. Se gândi la Jeannie, care era acasă şi îşi făcea exerciţiile de yoga - sau poate plecase în oraş, la cumpărături. Se gândi la Derek, care era în tabără, poate în atelier, unde vorbea cu noii lui amici despre filme, jocuri video sau fete. Avu chiar vreme să se întrebe la ce oare se gândea Holly acum.
   Se pare că la el se gândea.
   - Eşti gata?
   Nu apucă să-i răspundă, pentru că lunetistul trase din nou, iar din rezervorul SUV-ului se ridică o minge de flăcări portocalii. Yune ieşi puţin de după colţ şi începu să tragă spre vârful dealului.
   Holly o rupse la fugă. Ralph o urmă.

15.

    Jack văzu explozia SUV-ului şi scoase un zbieret triumfător, deşi nu prea avea motiv de bucurie, că doar nu era nimeni în maşină.
   Îi atrase atenţia o mişcare de lângă prăvălie şi văzu doi dintre băgăcioşi alergând spre drumul secundar. Femeia era în frunte, Anderson se ţinea după ea.
   Jack îndreptă puşca spre ei şi se uită prin lunetă. Dar nu apucă să apese pe trăgaci, pentru că auzi zzzz-zumzetul unei rafale de gloanţe. O mulţime de fragmente de stâncă îl loviră în umăr. Ahaha! Deci tipul ăla pe care-l lăsaseră în urmă trăgea în el. Şi, cu toate că distanţa era prea mare ca să-l nimerească la fix, ultimele gloanţe ajunseseră mult prea aproape ca să se mai poată simţi în siguranţă.
   Jack lăsă capul în jos, îşi puse bărbia în piept şi atunci simţi cum ganglionii de sub maxilare i se umflă şi încep să-i pulseze, de parcă ar fi fost plini cu puroi. Îl durea capul şi îi ardea toată pielea, iar ochii nu mai aveau loc în orbitele lor.
   Se uită prin lunetă chiar când Anderson dispărea în spatele unuia dintre bolovanii ăia mari. I-a ratat. Şi ăsta nu era singurul necaz. Din SUV-ul în flăcări se ridica un fum negru şi gros şi nu bătea deloc vântul ca să-l împrăştie. Dacă îl observa cineva şi chema rahaţii ăia de pompieri voluntari care erau în rahatul ăsta de oraş uitat de lume?
   Coboară!
   Acum nu mai era nevoie să se întrebe a cui era vocea.
   Trebuie să-i împiedici să ajungă la cărarea care duce la Ahiga.
   Jack habar n-avea ce era aia „Ahiga”, dar era convins că musafirul din capul lui se referea la poteca marcată de panoul cu Winnetou în mizerie.
   Se feri iute când alt glonţ, tras de jigodia de jos, stârni un alt vârtej de fragmente de stâncă. Făcu un pas pe drumul pe care venise. Şi căzu. Preţ de o clipă, durerea fu mult prea intensă ca să se mai poată gândi la ceva. După care se apucă de un tufiş crescut între două roci şi se ridică în picioare. Se uită în jos şi nici nu-i veni să creadă în ce hal arăta.
   Piciorul muşcat de şarpe se făcuse de două ori mai gros decât celălalt. Pânza pantalonului mai avea niţel şi crăpa. Mai rău încă, zona şliţului era foarte umflată. Parcă-şi îndesase o pernă acolo.
   Du-te jos, Jack! Scapă de ei şi eu o să te scap de cancer!
   Mda, sigur. Numai că acum avea alte probleme mai urgente, nu? Se umfla tot ca un burete îmbibat cu apă.
   Am să te scap şi de veninul de şarpe. Pot să te vindec.
   Lui Jack nu-i prea venea să aibă încredere în tipul cu tatuaje, dar ştia că nu are de ales. Plus că mai era vorba şi despre Anderson. Domnul „Nicio Părere” nu trebuia să scape viu. Totul se întâmplase numai şi numai din vina lui şi acum trebuia să plătească.
   Începu să coboare de pe dealul stâncos. Împleticit. Şchiopătând. Sprijinindu-se în patul Winchesterului ca într-un baston.
   Căzu a doua oară când alunecă pe pietriş cu piciorul stâng şi nu reuşi să se sprijine pe dreptul, cel umflat, ca să-şi recapete echilibrul. Când căzu şi a treia oară, i se sfâşie cracul pantalonului, descoperind carnea vânătă şi necrozată. Se agăţă de pietroaiele din jur şi reuşi să se ridice din nou în picioare. I se umflase şi faţa, plină de râuri de sudoare. Era aproape sigur că o să moară printre buruienile şi pietrele de pe dealul ăsta uitat de Dumnezeu.
   Dar, dacă tot era să moară, în niciun caz nu va muri singur.

16.

      În vârful primului dâmb, Ralph şi Holly se opriră să-şi tragă răsuflarea.
   Spre stânga se vedea grupul de cabane dărăpănate. În dreapta era o clădire lunguiaţă, probabil o magazie unde se depozitau echipamentele şi proviziile pe vremea când Grota Marysville încă era o afacere rentabilă.
   Lângă ea era o camionetă. Ralph o privi în treacăt, apoi tresări şi se uită mai bine la ea.
   - Doamne, Dumnezeule! exclamă el.
   - Ce e? Ce?
   - Păi, de-aia mă cunoştea. E camioneta lui Jack Hoskins.
   - Hoskins? Celălalt detectiv din Flint City?
   - Da, el.
   - Dar de ce ar...
   Holly se întrerupse şi clătină atât de tare din cap, că i se zbârli părul.
   - N-are importanţă. Nu mai trage, ceea ce înseamnă că s-a apucat să coboare. Trebuie să mergem mai departe.
   - Sau poate l-a nimerit Yune, spuse Ralph.
   Observă privirea sceptică a lui Holly şi mormăi:
   - Mda, ai dreptate.
   Ocoliră în fugă magazia. În spatele ei începea o altă cărare, care ducea în spatele dealului.
   - O iau înainte, zise Ralph. Eu sunt înarmat.
   Holly nu protestă.
   Urcară repede pe cărarea întortocheată. Pietrişul alunecos scrâşnea sub tălpile lor. După vreo două sau trei minute, Ralph auzi huruit de pietre de undeva de deasupra. Da, Hoskins le ieşea în întâmpinare.
   Ocoliră un grup de roci. Ralph cu pistolul în mână, Holly în dreapta lui, puţin mai în spate. Următoarea porţiune dreaptă de cărare avea cam cincisprezece metri. Zgomotele făcute de Hoskins se auzeau din ce în ce mai tare, numai că în labirintul acela de stânci era imposibil să-ţi dai seama cât de aproape era.
   - Unde dracu-i poteca aia care duce la intrarea din spate? întrebă Ralph. Nenorocitul ăla se apropie tot mai mult. Parcă am vrea să dovedim care dintre noi are mai mult sânge în instalaţie, ca în filmul ăla cu James Dean.
   - Da, Rebel fără cauză. Nu ştiu unde-i poteca, dar nu poate să fie prea departe.
   - Dacă dăm nas în nas cu el înainte să ajungem acolo, o să se lase cu împuşcături. Şi gloanţele s-ar putea să ricoşeze. Vreau să te laşi la pământ chiar în momentul în care îl ve...
  Holly îl bătu pe spate.
   - Dacă ajungem la potecă înainte să ne întâlnim cu el, n-o să se lase cu nicio împuşcătură şi eu n-o să mă culc la pământ. Haide!
   Ralph îşi spuse că şi-a recăpătat suflul şi începu să urce cât putea el de repede bucata aceea dreaptă de cărare. De fapt, nu-şi recăpătase nimic, dar îl ajuta să gândească pozitiv. Holly venea în urmă şi îl tot bătea pe umăr - fie ca să îl îndemne să meargă mai repede, fie ca să îl asigure că este în spatele lui. Ajunseră la următoarea cotitură a cărării.
   Ralph se uită pe după stânca pe care trebuiau s-o ocolească, aşteptându-se să vadă gura puştii lui Hoskins. Nu o văzu, dar văzu o placă din lemn cu portretul Căpeteniei Ahiga.
   - Pe aici! zise el. Repede!
   Porniră în fugă spre semnul acela, iar acum Ralph auzea gâfâielile lui Hoskins. Mai degrabă nişte suspine horcăite.
   Urmă un zgomot de pietre dislocate şi un strigăt de durere.
   Probabil căzuse.
   Bravo! Nici să nu te ridici!
   Însă reîncepură şi huruitul de pietre, şi hârşâitul de paşi.
   Acum se auzeau de aproape. De foarte aproape. Ralph o apucă pe Holly de umeri şi o împinse pe poteca Ahiga. Chipul micuţ al femeii era plin de transpiraţie. Ţinea buzele strânse şi mâinile îndesate în buzunarele sacoului, acum plin de praf şi pătat cu sânge.
   Ralph ridică un deget în dreptul buzelor. Holly îi făcu semn că a înţeles. Ralph se duse în spatele panoului. Căldura Texasului uscase lemnul şi el reuşi să se uite printr-una dintre crăpături. Îl văzu pe Hoskins şi observă că se clătina cam rău.
   În primul moment îşi spuse că Yune avusese noroc şi îl nimerise. Însă asta nu explica pantalonii crăpaţi şi piciorul drept umflat îngrozitor de tare. Normal că a căzut. De fapt, era mare minune că ajunsese până aici pe cărarea aceea abruptă. Încă avea carabina cu care-i omorâse pe Gold şi Pelley, numai că acum o folosea pe post de baston, iar degetele lui erau departe de trăgaci.
   Ralph nu credea că ar mai fi în stare să tragă în nimeni şi să nimerească. Nici măcar de la o distanţă foarte mică. Pentru că îi tremurau foarte tare mâinile. Şi ochii injectaţi i se duseseră în fundul capului. Faţa acoperită cu praf de rocă semăna cu o mască japoneză kabuki. Însă, pe unde şiroia transpiraţia, se vedea pielea roşie, parcă acoperită cu o spuzeală înfiorătoare.
   Cu Glock-ul în ambele mâini, Ralph ieşi de după panoul din lemn.
   - Stai pe loc, Jack! Şi aruncă puşca!
   Jack Hoskins derapă şi se opri cu greu la vreo 10 metri distanţă. Însă nu dădu drumul puştii. Nu era tocmai în regulă, dar Ralph îşi spuse că mare pericol nu mai este. În fond, Hoskins ţinea puşca de ţeavă şi, dacă ar fi încercat s-o ridice, şi-ar fi luat imediat adio de la viaţă.
   - Nu trebuia să vii aici, zise Jack. Cum zicea tata-mare, te-ai născut prost sau te-ai făcut aşa pe parcurs?
   - N-am niciun chef de tâmpeniile tale. Ai ucis doi oameni şi l-ai rănit pe al treilea. Ne-ai pândit şi ne-ai atacat.
   - Nu trebuiau să vină aici, repetă Jack, da’ dacă tot au venit, măcar să capete ce merită pentru că şi-au vârât nasurile unde nu le fierbe oala.
   - Şi ce anume fierbe în oala aceea, domnule Hoskins? îl întrebă Holly.
  Jack zâmbi, iar buzele îi crăpară şi prin crăpături începură să se prelingă firişoare de sânge.
   - Omul cu Tatuaje. Ştii şi tu, curvă băgăreaţă!
   - În regulă. Acum, că te-ai descărcat, lasă jos arma, spuse Ralph. Ai făcut destul rău. Dă-i drumul din mână. Că ai să cazi în nas dacă te apleci. Te-a muşcat un şarpe?
   - Şarpele nu era prevăzut în program. Trebuie să pleci, Ralph. Plecaţi amândoi. Altminteri o să vă otrăvească aşa cum m-a otrăvit pe mine. Credeţi-mă, ştiu ce vorbesc.
   Holly făcu un pas spre Jack.
   - Cum v-a otrăvit?
  Ralph o apucă de braţ, ca s-o împiedice să meargă mai departe.

.........................................................