1-8
PROLOG
Ziua crimei
PROLOG
Ziua crimei
(Duminică, 16 decembrie)
Era 6:30 dimineața. Palace de Verbier era în întuneric. Afară, noaptea era încă deplină și ningea abundent.
Ușa ascensorului de serviciu s-a deschis la etajul șase. Un angajat al hotelului și-a făcut apariția cu un platou pe care se afla micul dejun și s-a îndreptat spre camera 622.
Când a ajuns, și-a dat seama că ușa era întredeschisă. Prin crăpătură se scurgea un fir de lumină. Și-a anunțat venirea, dar nu a primit niciun răspuns. Până la urmă, și-a permis să intre, presupunând că ușa fusese lăsată intenționat deschisă. Ce a descoperit i-a smuls un urlet. A rupt-o la fugă pentru a-și alarma colegii și a chema ajutoare.
Pe măsură ce vestea se răspândea prin hotel, luminile se aprindeau la toate etajele.
Pe mocheta camerei 622 zăcea un cadavru.
La începutul verii lui 2018, când m-am dus la Palace de Verbier, hotel prestigios din Alpii elvețieni, eram departe de a-mi imagina că aveam să-mi dedic vacanța dezlegării unei crime comise în stabiliment cu mulți ani înainte.
Era de presupus că sejurul avea să-mi ofere o binemeritată pauză după doi ani de cataclisme personale care interveniseră în viața mea. Dar, înainte de a vă povesti ce s-a petrecut în vara aceea, trebuie mai întâi să mă întorc la ceea ce a stat la originea întregii desfășurări: moartea editorului meu, Bernard de Fallois.
Bernard de Fallois era omul căruia îi datoram totul.
Succesul și notorietatea, grație lui le obținusem.
Eram numit scriitor grație lui.
Grație lui eram citit.
Când l-am cunoscut, eram un autor care nu publicase nimic, iar el a făcut din mine un scriitor citit în lumea întreagă. Bernard, sub aerul lui de patriarh elegant, era una dintre personalitățile de primă importanță din lumea editorială franceză. Pentru mine, a fost un maestru și, mai ales, în pofida celor 60 de ani care ne despărțeau, un mare prieten.
Bernard murise în ianuarie 2018, la 92 de ani, iar eu reacționasem la moartea lui cum ar fi făcut-o oricare scriitor: scriind o carte despre el. Mă apucasem de treabă dedicat trup și suflet, închis în biroul din apartamentul meu de pe bulevardul Alfred-Bertrand, numărul 13, din cartierul Champel din Geneva.
Ca întotdeauna în perioadele de scris, unica prezență omenească pe care o toleram era cea a lui Denise, asistenta mea. Denise era zâna bună care veghea asupra mea. Dând veșnic dovadă de bună dispoziție, îmi organiza agenda, îmi tria și clasa corespondența de la cititori, recitea și corecta ce scrisesem. În plus, îmi umplea frigiderul și mă aproviziona cu cafea. În sfârșit, își atribuise și funcția de medic de bord, intrând la mine în birou de parcă ar fi urcat pe un vapor, după o traversare interminabilă, și îmi dădea sfaturi legate de sănătate.
- Ia mai ieși de-aici! îmi comanda cu amabilitate. Fă o plimbare prin parc, ca să-ți mai aerisești mintea. De ore-ntregi stai închis în casă!
- Am fost de dimineață să alerg, îi aminteam.
- Trebuie să-ți oxigenezi creierul la intervale regulate! insista.
Era aproape un ritual cotidian: o ascultam și ieșeam pe balconul biroului.
Îmi umpleam plămânii cu câteva guri de aer rece, de februarie, apoi, sfidând-o cu o privire amuzată, îmi aprindeam o țigară. Protesta, spunându-mi pe un ton consternat:
- Să știi, Joel, că n-am să-ți mai golesc scrumiera. Poate așa o să-ți dai seama ce înseamnă să fumezi.
Zilnic, mă obligam să urmez rutina monahală pe care o aveam în perioadele de scris și care era alcătuită din 3 etape indispensabile: trezirea în zori, jogging și scris până seara.
Prin urmare, indirect, grație acestei cărți am cunoscut-o pe Sloane. Era noua mea vecină de palier. De când, recent, se mutase aici, toți locuitorii imobilului vorbeau despre ea.
Personal, nu avusesem ocazia să o întâlnesc. Până în dimineața în care, întorcându-mă de la ședința zilnică de sport, ni s-au încrucișat pentru întâia oară pașii. Tot de la jogging se întorcea și ea, și am intrat împreună în bloc.
Am înțeles pe loc de ce Sloane se bucura de o apreciere unanimă printre vecini: era o tânără de un farmec dezarmant. Ne-am mulțumit să ne salutăm politicos, înainte de a dispărea fiecare în apartamentul lui. Ajuns în spatele ușii, am rămas ca vrăjit. Scurta întâlnire fusese îndeajuns pentru a mă îndrăgosti.
Din clipa aceea, nu am mai avut decât un gând: să fac cunoștință cu Sloane.
Am încercat o primă apropiere prin intermediul joggingului. Sloane alerga aproape în fiecare zi, dar nu conform unui orar regulat. Petreceam ore în șir rătăcind prin parcul Bertrand, în speranța că ne vom întâlni. Apoi, dintr-odată, o vedeam gonind pe vreo alee. În general, nu eram în stare să o prind din urmă, așa că mă duceam să o aștept la intrarea în bloc. Umblam prin fața cutiilor poștale, prefăcându-mă că am venit după corespondență de fiecare dată când vreun vecin pleca ori se întorcea, până în clipa în care ea își făcea, în sfârșit, apariția. Trecea prin fața mea și îmi zâmbea, ceea ce mă făcea să mi se taie picioarele și mă descumpănea: până când să găsesc ceva inteligent să-i spun, deja era înapoi la ea în casă.
Abia portăreasa imobilului, doamna Armanda, mi-a dat informații despre Sloane: era medic pediatru, englezoaică după mamă, cu tatăl avocat, fusese căsătorită timp de doi ani, dar căsnicia nu mersese. Lucra la Spitalul Universitar din Geneva și făcea alternativ ture de zi și de noapte, ceea ce explica dificultatea de a-i înțelege obiceiurile zilnice.
După eșecul cu joggingul, am decis să schimb metoda: i-am încredințat lui Denise misiunea de a supraveghea culoarul prin ochiul magic și să mă avertizeze când o vedea apărând. La strigătul lui Denise („Iese din casă!”) săream de la birou, ferchezuit și parfumat, și-mi făceam și eu apariția pe palier, de parcă ar fi fost vorba despre o coincidență. Numai că totul se limita la un schimb de saluturi.
În general, cobora pe scări, ceea ce reteza scurt intenția de conversație. Mă țineam după ea, dar la ce bun? Odată ajunsă în stradă, dispărea. În rarele ocazii în care lua ascensorul, rămâneam fără cuvinte și în cabină se instala o tăcere jenantă. În acele două cazuri, am intrat în casă cu buza umflată.
- Eeei? a zis Denise.
- Ei, nimic, am mormăit.
- Oh, dar chiar nu ești bun de nimic, Joel! Fă și tu un mic efort!
- Chestia e că sunt cam timid, i-am explicat.
- Oh, mai termină cu poveștile astea ale tale! Pe platourile televiziunilor nu pari deloc un timid!
- Fiindcă ce vezi tu la televizor e Scriitorul. Joel e cu totul altfel.
- Atunci, Joel, pe bune că nu e deloc complicat: suni la ea la ușă, îi dai un buchet de flori și o inviți la cină. Chiar ți-e lene să te duci până la florărie? Vrei să mă duc eu să-ți cumpăr?
După care a urmat seara aceea de aprilie de la Opera din Geneva, unde m-am dus de unul singur pentru a vedea Lacul lebedelor. Am dat de ea la pauză, când am ieșit să fumez o țigară. Am schimbat câteva cuvinte, apoi, cum deja suna pauza deja se încheia, mi-a propus să mergem să bem ceva după spectacol. Ne-am întâlnit la Remor, o cafenea din apropiere.
Și așa a intrat Sloane în viața mea.
Sloane era frumoasă, spirituală și inteligentă. Cu siguranță, una dintre cele mai fascinante persoane pe care le-am cunoscut vreodată.
După seara de la Remor, am invitat-o în oraș de mai multe ori. Am fost la concerte și la cinematograf. Am tras-o după mine la vernisajul unei expoziții de artă contemporană dubioasă, care ne-a făcut să râdem în hohote și de unde am șters-o pentru a lua cina într-un restaurant vietnamez pe care-l adora. Am petrecut mai multe seri la ea ori la mine, ascultând muzică de operă, stând de vorbă și punând țara la cale. Nu mă puteam împiedica să nu o sorb din priviri: în fața ei eram în totală adorație.
Felul ei de a clipi, de a-și da la o parte o șuviță de păr, de a zâmbi blând când se simțea jenată, de a-și împleti degetele cu unghii date cu ojă, înainte de a-mi pune vreo întrebare... Totul îmi plăcea la ea.
Numai la ea îmi era gândul. Până acolo încât, pentru moment, am lăsat baltă lucrul la carte.
- Săracul de tine, Joel, pari dus cu totul pe altă lume, îmi spunea Denise observând că nu mai scriam un rând.
- Din cauza lui Sloane, îi explicam stând la computerul oprit.
Nu așteptam altceva decât clipa în care ne reîntâlneam și ne continuam discuțiile interminabile. Nu mă mai săturam să o ascult cum îmi povestea despre viața, pasiunile, dorințele și aspirațiile ei. Îi plăceau filmele lui Elia Kazan și opera.
Într-o noapte, după o cină cu destul de multă băutură, într-o braserie din cartierul Paquis, am aterizat la mine în salon.
Sloane se uita, amuzată, la bibelourile și cărțile de pe rafturile înșirate de-a lungul pereților. Privirea i s-a oprit mult timp asupra unui tablou reprezentând Sankt Petersburgul, pe care îl aveam de la fratele unuia dintre bunici. Apoi asupra tăriilor din bar. Îi plăcea sturionul în relief cu care era împodobită sticla de vodcă Beluga, așa că am turnat în două pahare, în care am pus cuburi de gheață.
Am deschis aparatul de radio pe un program cu muzică clasică, pe care îl ascultam deseori serile. A pariat că nu voi ghici compozitorul a cărui muzică tocmai era difuzată. Era însă ușor, fiind vorba despre Wagner. Prin urmare, m-a sărutat pe Walkiria și m-a tras la pieptul ei, șoptindu-mi la ureche că mă dorea.
Legătura noastră a durat două luni. Două luni minunate. Dar, de-a lungul cărora, puțin câte puțin, cartea despre Bernard și-a recâștigat întâietatea.
La început, profitam de nopțile în care Sloane era la spital, pentru a scrie mai departe. Însă, cu cât înaintam, cu atât eram mai absorbit de roman. Într-o seară, mi-a propus să ieșim în oraș și, pentru prima dată, am refuzat-o.
„Trebuie să scriu”, i-am explicat. La început, m-a înțeles. Și ea, uneori, era reținută la serviciu mai mult decât prevăzuse.
După care, am mai refuzat-o o dată. Nici atunci nu s-a supărat. Înțelegeți-mă: adoram fiecare clipă petrecută cu Sloane. Dar aveam sentimentul că povestea cu ea era pentru totdeauna și că momentele petrecute împreună se vor repeta veșnic. Pe când inspirația pentru un roman putea pleca la fel de repede cum venise: era deci o ocazie care nu trebuia ratată.
Prima ceartă a avut loc într-o seară, pe la jumătatea lui iunie, când, după ce tăcuserăm dragoste, m-am ridicat din pat pentru a mă îmbrăca.
- Unde te duci? m-a întrebat.
- La mine, i-am răspuns, de parcă ar fi fost ceva perfect natural.
- Nu rămâi să dormi cu mine?
- Nu, vreau să scriu.
- Adică ai venit, ți-ai tras-o și te cari?
- Trebuie să scriu mai departe la roman, i-am explicat, plouat.
- Doar n-o să-ți petreci tot timpul scriind! s-a enervat. Asta faci în fiecare zi, toate serile, ba chiar și weekendurile! Devine absurd! Nu m-ai mai invitat pe nicăieri, nu ne mai facem niciun plan.
Am simțit că relația noastră risca să se stingă tot atât de repede pe cât se aprinsese. Trebuia să acționez. Astfel, peste câteva zile, în ajunul plecării mele într-un turneu de 10 zile în Spania, am dus-o pe Sloane la cină în restaurantul ei preferat, cel japonez de la hotelul Bergues, a cărui terasă se găsea pe acoperișul localului, oferind o vedere care-ți tăia respirația asupra întregii rade geneveze. A fost o seară de vis. I-am promis mai puțin scris și mai mult „noi”, repetându-i cât de mult însemna ea pentru mine. Ba chiar am schițat un plan de vacanță, pentru august, în Italia, țară la care țineam amândoi în mod deosebit. Să fie Toscana sau Apulia? Vom face cercetări la întoarcerea mea din Spania.
Am rămas la masă până când s-a închis restaurantul, la ora 1. Noaptea, la acel început de vară, era caldă. Pe tot parcursul cinei, am avut strania senzație că Sloane aștepta ceva de la mine. Și iată că, în momentul plecării, când mă ridicasem de pe scaun, iar angajații se apucaseră să dea cu mopul pe terasă în jurul nostru, Sloane mi-a zis:
- Ai uitat, este?
- Ce să uit? am întrebat.
- Că azi e aniversarea mea...
Observându-mi aerul consternat, a înțeles că avea dreptate. Și a plecat furioasă. Am încercat să o rețin, cerându-mi nenumărate scuze, însă a urcat în unicul taxi disponibil în fața hotelului, lăsându-mă singur pe trotuar, ca un imbecil ce eram, sub privirile batjocoritoare ale celor care erau plătiți să parcheze mașinile.
Până să îmi recuperez automobilul și să ajung pe bulevardul Alfred-Bertrand, la numărul 13, Sloane deja ajunsese acasă, își închisese telefonul și a refuzat să-mi deschidă. Am plecat a doua zi la Madrid și, tot timpul cât am stat acolo, numeroasele mele SMS-uri și e-mailuri au rămas fără răspuns. Nu mai aveam nicio veste de la ea.
M-am întors la Geneva în dimineața zilei de vineri, 22 iunie, pentru a descoperi că Sloane rupsese legătura cu mine.
Mesageră era doamna Armanda, portăreasa. M-a oprit chiar la intrarea în bloc.
- Poftiți o scrisoare pentru dumneavoastră, mi-a zis.
- Pentru mine?
- Din partea vecinei. Nu a vrut să o lase în cutia poștală din cauza asistentei dumneavoastră, care vă deschide corespondența.
Am desfăcut imediat plicul. Și am găsit un mesaj de câteva rânduri:
Joel,
N-o să meargă.
Pe curând!
Sloane
Cuvintele m-au lovit direct în inimă.
Am urcat cu capul plecat până la mine în apartament. Îmi spuneam că măcar îmi rămăsese Denise pentru a-mi ridica moralul în zilele următoare. Denise, buna femeie părăsită de bărbatul ei pentru o alta, icoană a singurătății moderne. Nimic mai bun, pentru a te simți mai puțin singur, decât să găsești pe cineva încă mai însingurat decât tine!
Dar, intrând în casă, am dat de Denise care părea că tocmai pleca. Și încă nu era ora prânzului.
- Denise? Unde pleci? am întrebat-o în loc de salut.
- Bună ziua, Joel, doar ți-am spus că azi voi pleca mai devreme. Am avion la ora 15.
- Avion?
- Nu-mi spune c-ai uitat! Doar am vorbit înainte să pleci în Spania. Îl iau pe Rick și plecăm în Corfu pentru 15 zile.
Rick era un tip pe care Denise îl cunoscuse pe internet. Și chiar discutaserăm despre acea vacanță. Numai că-mi ieșise cu totul din minte.
- M-a părăsit Sloane, am anunțat-o.
- Știu. Îmi pare rău.
- Cum adică știi?
- Portăreasa a deschis scrisoarea pe care i-a lăsat-o Sloane pentru tine și mi-a povestit tot. Nu am vrut să-ți spun cât erai la Madrid.
- Și cu toate astea pleci?
- Joel, doar n-o să-mi anulez vacanța fiindcă te-a lăsat baltă pe tine iubițica! Și-apoi, găsești tu pe altcineva cât ai clipi. Toate femeile îți fac ochi dulci. Haide, las că-n 15 zile ne revedem. Trec ele repede! Și-apoi, am prevăzut totul și am făcut și cumpărăturile. Uite!
Denise m-a tras repede în bucătărie. Prevenită că Sloane se despărțise de mine, îmi anticipase reacția: urma să rămân închis în casă. Vizibil îngrijorată că nu voi mai mânca atâta timp cât ea va lipsi, făcuse provizii impresionante.
De la dulapuri până la congelator, era peste tot de mâncare.
Odată făcut și acest lucru, a plecat. Iar eu m-am trezit singur în bucătărie.
Mi-am făcut o cafea și m-am așezat lângă blatul din marmură neagră dincolo de care erau aliniate scaunele înalte și toate așa de goale, că te aduceau la disperare. Am fi putut fi 10 în bucătăria aceasta, dar nu eram decât eu singur. M-am târât până în birou, unde am stat o bună bucată de vreme uitându-mă la fotografiile cu Sloane și cu mine. Am luat o cutie de carton și am scris pe ea Sloane și data îngrozitoare când m-a părăsit, notând: 22/6: o zi de uitat. Numai că îmi era imposibil să mi-o scot pe Sloane din cap. Totul mi-o amintea.
Până și canapeaua din salon, unde m-am întins până la urmă, care îmi aducea aminte cum, cu câteva luni mai înainte, în același loc, pe aceeași țesătură, începusem cea mai ieșită din comun dintre relațiile mele, pe care reușisem să o scufund cu totul.
Am făcut mari eforturi pentru a nu mă duce să bat la ușa apartamentului lui Sloane ori să-i dau telefon. Dar, pe înserat, nemairezistând, m-am dus în balcon, fumând țigară de la țigară, în speranța că avea să iasă și Sloane și, așa, să „dăm” unul de altul. Numai că doamna Armanda, care mă văzuse de pe trotuar când plecase să își plimbe câinele, și m-a găsit tot acolo la întoarcere, o oră mai târziu, mi-a strigat de la ușa de intrare în bloc: „Nu are rost să așteptați, domnu’ Joel. Nu e acasă. A plecat în vacanță”.
M-am întors în birou. Simțeam nevoia să plec undeva. Să mă îndepărtez pentru moment de Geneva, să mă rup de amintirile lăsate de Sloane. Dorință de calm și de serenitate. Acela a fost momentul în care am văzut pe masă, printre notele consacrate lui Bernard, menționarea numelui satului Verbier.
Îi plăcea enorm să meargă acolo. Gândul de a pleca pentru o vreme la Verbier, de a profita de liniștea Alpilor pentru a mă regăsi, m-a cucerit pe loc. Mi-am deschis computerul și m-am conectat la internet: am dat repede de site-ul de la Palace de Verbier, un hotel mitic, ale cărui câteva fotografii care mi-au trecut prin fața ochilor au fost îndeajuns pentru a mă convinge: terasa însorită, piscina jacuzzi care domina peisajul somptuos, barul cu semiobscuritatea lui și saloanele izolate fonic, apartamentele cu șemineu.
Exact decorul care îmi era necesar. Am dat click pe butonul de rezervare înainte de a mai tasta altceva.
Și așa a început totul.
Sâmbătă, 23 iunie 2018, în zori, mi-am pus valiza în portbagaj și am luat-o spre Verbier.
Soarele se ridica deasupra orizontului, îmbăind străzile goale din centrul Genevei într-un puternic halou portocaliu. Am trecut pe podul Mont-Blanc înainte de a o lua de-a lungul cheiurilor pline de flori până în cartierul Națiunilor Unite, după care am intrat pe autostradă, în direcția Valais.
Totul mă fermeca în dimineața aceea: culorile cerului mi se păreau noi, peisajele care defilau de o parte și de alta a drumului mi se păreau mai bucolice decât de obicei, sătucurile răspândite printre vii până deasupra lacului Leman alcătuiau un decor de carte poștală. Am ieșit de pe autostradă la Martigny și am urmat șoseaua îngustă care, dincolo de Le Chable, urca șerpuind până la Verbier.
După o oră și jumătate de drum, am ajuns la destinație. Dimineața abia începea. Am urcat pe strada principală și am traversat satul, apoi nu am avut decât să urmez indicatoarele pentru a găsi drumul până la Palace. Hotelul era situat chiar lângă sat (la câteva minute pe jos), dar suficient de izolat pentru a te simți într-un loc unic. Clădirea, o vilă tipică de munte, cu turnulețe și acoperiș uriaș, era strecurată într-un sipet de verdeață, înconjurată de pădurea de pini ca de un zid de apărare, dominând valea Bagnes asupra căreia deschidea o perspectivă spectaculoasă.
La Palace am fost întâmpinat de un personal încântător și grijuliu. M-am simțit imediat bine în acele locuri învăluite în liniște. Pe când mă înregistram la recepție, funcționarul de acolo mi-a spus:
- Sunteți Scriitorul acela, nu-i așa?
- Da.
- E o mare onoare să vă primim la noi. V-am citit toate cărțile. Ați venit aici pentru a vă scrie noul roman?
- Numai asta nu! i-am răspuns râzând. Am venit să mă odihnesc. Vacanță, vacanță, vacanță!
- Cred că vă veți simți bine aici, aveți unul dintre cele mai frumoase apartamente ale noastre, numărul 623.
Un angajat al hotelului m-a însoțit, ducându-mi bagajele, până la etajul șase. De-a lungul coridorului, am privit defilându-mi prin fața ochilor numerele camerelor. Și mare mi-a fost surpriza constatând că ordinea era următoarea: 620, 621, 621 bis, 623!
- Ciudat, i-am spus, nu există camera 622.
- Nu, mi-a răspuns, fără a-mi da vreo explicație.
Camera 623 era absolut magnifică.
Amenajată în stil modern, contrastând cu ambianța hotelului. Exista o zonă pentru zi, cu o canapea mare, șemineu, birou cu vedere spre vale și un balcon mare. Zona pentru noapte avea un pat foarte larg și un dressing care dădea spre baia placată cu marmură, cu dus italian și o cadă imensă.
După ce am inspectat apartamentul, m-am întors la povestea cu numărul camerelor, care mă sâcâia.
- De ce 621 bis, și nu 622? l-am întrebat pe angajatul care îmi aranja bagajele.
- E fără îndoială o greșeală, mi-a răspuns vag.
Nu reușeam să îmi dau seama dacă într-adevăr nu știa ori mințea prin omisiune. În orice caz, părea că nu avea niciun chef să prelungească discuția.
- Mai aveți nevoie de ceva, domnule? Doriți să vă trimit pe cineva care să vă despacheteze valiza?
- Nu, mulțumesc mult, o voi face eu, i-am zis dându-i un bacșiș.
A dispărut grăbit.
Împins de curiozitate, am examinat și culoarul: în afara celei de lângă a mea, nicio altă cameră de la etajul șase nu mai era numerotată cu bis. Foarte ciudat.
M-am străduit să nu mă mai gândesc la asta. La urma urmei, eram în vacanță.
Prima zi la Verbier a fost consacrată unei plimbări prin pădure până la un restaurant situat la înălțime, unde am mâncat contemplând panorama.
Întors la hotel, am profitat de piscina cu apă termală, apoi mi-am acordat o bună bucată de vreme pentru lectură.
Odată lăsată seara, înainte de a mă duce să cinez în restaurantul de la Palace, am intrat în bar pentru a bea un scotch. Instalat la tejghea, m-am uitat îndelung la barmanul care nu mai termina cu anecdotele savuroase despre ceilalți clienți. Acolo am și văzut-o pentru întâia oară: o femeie de vârsta mea, foarte frumoasă, evident singură, care s-a așezat la celălalt capăt al barului și și-a comandat un Martini Dry.
- Cine e? l-am întrebat pe barman după ce a servit-o.
- Scarlett Leonas. Clientă a hotelului, a sosit ieri. Vine de la Londra. E foarte drăguță. Tatăl ei e un aristocrat englez, Lord Leonas, îl știți? Ea vorbește o franceză perfectă, se simte nivelul de educație. După toate aparențele, și-a părăsit bărbatul și a venit să se refugieze aici.
În orele următoare, aveam să o mai întâlnesc de două ori.
Mai întâi, în restaurantul hotelului, unde am cinat la câteva mese unul de altul. Apoi, absolut neașteptat, pe la miezul nopții, când ieșisem pe balcon să fumez, am descoperit că stătea în camera vecină cu a mea. La început, am crezut că eram de unul singur în noaptea albăstrie. Luasem de la Geneva o fotografie a lui Bernard și o țineam în mână. Sprijinit de balustradă, mi-am aprins țigara și m-am uitat lung, melancolic, la imagine.
O voce m-a smuls dintr-odată din contemplare.
- Bună seara, am auzit.
Am tresărit. Ea era, pe balconul care se continua cu al meu, ghemuită discret într-un fotoliu de paie.
- Iertați-mă, v-am speriat.
- Nu mă așteptam să mai găsesc pe cineva la ora asta, i-am răspuns.
S-a prezentat:
- Mă numesc Scarlett.
- Și eu Joel.
- Știu cine sunteți. Sunteți Scriitorul acela. Toată lumea vorbește despre dumneavoastră pe-aici.
- Nu-i semn bun, am observat.
Mi-a zâmbit. Îmi doream să prelungesc clipa aceea, așa că i-am oferit o țigară. A acceptat. I-am întins pachetul și am aprins bricheta.
- Ce vă aduce aici, domnule scriitor? m-a întrebat după ce a suflat primul fum.
- Nevoia de a mai lua ceva aer proaspăt, i-am răspuns evaziv. Dar pe dumneavoastră?
- Tot nevoia de a mai lua ceva aer proaspăt. M-am despărțit de viața mea de la Londra, de muncă și de bărbat. Am nevoie de o schimbare. Cine e în fotografie?
- Editorul meu, Bernard de Fallois. A murit acum 6 luni. A fost cineva foarte important pentru mine.
- Îmi pare rău.
- Mulțumesc. Îmi dau seama că-mi vine greu să întorc pagina asta a vieții.
- Supărător lucru pentru un scriitor.
M-am străduit să zâmbesc, dar tot mi-a citit tristețea pe chip.
- Iertați-mă, am vrut să fiu spirituală, dar am ratat.
- Nu vă faceți griji! Bernard a murit la 92 de ani, avea tot dreptul să plece. Numai că va trebui să mă obișnuiesc cu gândul.
- Durerea nu cunoaște reguli.
Avea dreptate.
- Bernard a fost un mare editor, i-am spus. Însă era mult mai mult de-atât. Era un om extraordinar, dăruit cu toate calitățile, care a trăit, de-a lungul carierei editoriale, mai multe vieți. A fost în același timp om de litere și mare erudit, dar și un redutabil om de afaceri, dotat cu o charismă și un talent de a convinge ieșite din comun: a fost un avocat care trecea în șomaj întregul barou parizian. A fost o vreme în care Bernard a fost patronul, temut și respectat, al celor mai importante grupuri editoriale franceze, fiind, totodată, un apropiat al marilor filosofi și intelectuali ai momentului, dar și al oamenilor politici la putere. În ultima parte a vieții, după ce a domnit asupra Parisului, Bernard s-a retras la pensie fără a pierde un dram din aură - a înființat o mică editură, după chipul și asemănarea lui: modestă, discretă, prestigioasă. Pe acest Bernard l-am cunoscut eu, când m-a luat sub aripa lui. Genial, curios, vesel și solar: era maestrul la care visasem dintotdeauna. Conversația îi era sclipitoare, spirituală, vie și profundă. Râsul îi era o permanentă lecție de înțelepciune. Cunoștea toate resorturile comediei umane. Era inspirație pentru viață, o stea în noapte.
- Bernard pare cineva ieșit din comun, a zis Scarlett.
- Chiar așa și era, am asigurat-o.
- Scriitor... e o meserie fascinantă...
- Asta credea și ultima mea iubită înainte de a fi împreună.
Scarlett a izbucnit în râs.
- Chiar asta cred, serios. Vreau să zic: toată lumea visează să scrie un roman.
- Nu sunt sigur.
- În orice caz, eu, da.
- Atunci, la treabă! i-am sugerat. Vă sunt de ajuns un creion și un teanc de hârtii și imediat vi se va deschide în față o lume miraculoasă.
- N-aș ști cum s-o fac. Nu aș ști cum să-mi găsesc ideea romanului.
Țigara mi se terminase. Mă pregăteam să mă întorc în cameră când m-a oprit, ceea ce nu mi-a displăcut.
- Cum vă găsiți ideile pentru romane? m-a întrebat.
M-am gândit o clipă, înainte de a răspunde:
- Oamenii consideră deseori că scrierea unui roman începe cu o idee. Deși romanul începe înainte de orice cu o dorință: cea de a scrie. O nevoie care te cuprinde și pe care nimic nu o poate împiedica, o nevoie care te îndepărtează de toți și de toate. Dorința aceasta de a scrie o numesc maladia scriitorilor. Puteți deține cea mai bună dintre intrigile unui roman, dacă nu aveți și nevoia de a scrie, n-o să faceți nimic.
- Și cum se creează o intrigă? m-a mai întrebat Scarlett.
- Foarte bună întrebare, doctore Watson. Este o greșeală pe care scriitorii debutanți o comit deseori: consideră că intriga este alcătuită din fapte adunate unele lângă altele. Este imaginat un personaj, acesta este trecut într-o situație anume și așa mai departe.
- Chiar așa, a mărturisit Scarlett. De altfel, am avut următoarea idee de roman: o tânără care se mărită și care, în seara nunții, își omoară soțul în camera lor de la hotel. Însă nu am reușit niciodată să o dezvolt.
- Pentru că adunați doar fapte, după cum am spus. Or, intriga, după cum îi spune și numele, trebuie să fie alcătuită din întrebări. Începeți să vă croiți trama în manieră interogativă: De ce o tânără mireasă își ucide soțul în seara nunții? Cine e această mireasă? Dar soțul? Care e povestea cuplului lor? De ce s-au căsătorit? Unde au făcut-o?
Scarlett a răspuns pe loc:
- Soțul era extraordinar de bogat, dar de o zgârcenie sordidă. Ea își dorise o nuntă de prințesă, cu lebede albe și focuri de artificii și, până la urmă, s-a ales cu o petrecere de mâna a doua într-o cârciumă ordinară. Înnebunită de furie, și-a omorât soțul. Dacă la proces are ca judecător o femeie, va avea circumstanțe atenuante, fiindcă nimic nu e mai rău decât un soț avar.
Am izbucnit în râs.
- Vedeți, i-am spus, simplul fapt de a schimba trama inițială sub formă de întrebări v-a oferit o gamă infinită de posibilități. Răspunzând întrebărilor, personajele, locurile și acțiunile vor apărea de la sine. Deja ați schițat câteva contururi de personaje, cele ale soțului și soției. Ba chiar ați dus mai departe intriga, gândindu-vă la proces. Crima să fie miza? Sau procesul femeii? Va fi oare achitată? Magia romanului constă în aceea că un simplu fapt, nu contează care, tradus în formă de întrebări, deschide porțile în fața romanului.
- Indiferent ce fapt? a repetat Scarlett incredulă, de parcă mi-ar fi lansat o provocare.
- Indiferent. Să luăm un exemplu concret: dacă nu mă înșel, stați în camera 621 bis, nu-i așa?
- Așa e, a confirmat Scarlett.
- Și eu în camera 623. Camera dinaintea camerei dumneavoastră are numărul 621. Am parcurs tot etajul pentru a verifica: nu există camera 622. E o realitate. De ce, la Palace de Verbier, există o cameră 621 bis în locul camerei 622? Aceasta este o intrigă. Și începutul unui roman.
Scarlett a zâmbit: se prinsese în joc.
- Atenție, a nuanțat imediat, ar putea exista o explicație rațională. Se întâmplă ca unele hoteluri să renunțe la camera 13 pentru clienții superstițioși.
- Dacă există o explicație rațională imediată, am zis, atunci intriga se stinge și nu mai avem roman. Și aici intră în acțiune romancierul: pentru ca un roman să existe, trebuie împinse ceva mai departe zidurile raționalității, trebuie să te desprinzi de realitate și, mai ales, să creezi o miză acolo unde ea nu există.
- Cum veți face în cazul acestei camere de hotel? m-a întrebat Scarlett care nu era sigură că înțelesese.
- În roman, scriitorul, în căutarea unei explicații, se duce să-l întrebe pe portar.
- Atunci, să mergem la el, mi-a sugerat.
- Acum?
- Acum, sigur că da!
- Camera 621 bis este emblematică pentru hotelul nostru, ne-a explicat portarul, amuzat să ne vadă apărând la o asemenea oră pentru a-i adresa o astfel de întrebare. Din greșeală, în momentul construirii hotelului, plăcuța cu numărul 621 a fost fixată pe ușile a doua camere. Ar fi fost suficient ca, la una dintre ele, să fie schimbat numărul 621 cu 622 și totul s-ar fi aranjat. Numai că proprietarul de la acea vreme, domnul Edmond Rose, un om de afaceri foarte experimentat, a preferat să adauge BIS sub 621 și așa camera a devenit 621 bis. Ceea ce nu a întârziat să atragă curiozitatea clienților care au cerut această cameră mai degrabă decât o alta, convinși că avea ceva deosebit. Șmecheria funcționează și în ziua de azi, fiindcă, uitați, sunteți aici, acum, în miez de noapte, pentru a mă întreba ce este cu această faimoasă cameră.
Întorși la etajul șase, Scarlett mi-a spus:
- Deci, camera 621 nu este decât o greșeală de construcție.
- Nu și pentru romancier, i-am amintit, altfel povestea se încheie. În roman, portarul minte pentru a reporni intriga. De ce minte? Care este adevărul acestei misterioase camere 621 bis? Ce s-a întâmplat acolo, de angajații hotelului trebuie să ascundă adevărul? Iată cum se poate construi o idee plecând de la o situație simplă.
- Și-acum? a întrebat Scarlett.
- Și-acum, am glumit, nu vă rămâne decât să faceți săpături mai departe. Eu mă duc la culcare.
Eram departe de a-mi închipui că tocmai îmi stricasem vacanta.
A doua zi dimineață, la ora 9, am fost trezit din somn de ciocănituri în ușa camerei.
M-am dus să deschid, era Scarlett. S-a mirat să mă vadă încă adormit.
- Tot mai dormiți, domnule scriitor?
- Da, sunt în vacanță. Știți, în acele clipe de odihnă în care omul e lăsat în pace.
- Ei bine, vacanța vi s-a terminat, m-a anunțat intrând cu o carte groasă sub braț. Fiindcă am răspunsul la pretinsa dumneavoastră intrigă: de ce există, la Palace de Verbier, o cameră 621 bis în locul camerei 622? Fiindcă a avut loc o crimă. Ficțiunea depășește realitatea!
- Poftim? De unde știți?
- M-am dus mai devreme într-una dintre cafenelele din centrul satului pentru a-i întreba pe locuitori. Am stat de vorbă cu mai mulți dintre ei. Pot bea și eu o cafea, vă rog?
- Poftim?
- O cafea, please! Lângă minibar e o cafetieră cu pastile. Puneți o pastilă înăuntru, apăsați pe buton și cafeaua curge în ceașcă. Veți vedea, e de-a dreptul magic!
Eram complet sedus de Scarlett. Am trecut imediat la treabă și am pregătit două cafele espresso.
- Nimic nu indică vreo legătură între crima aceea și ciudățenia de cameră 621 bis, am observat venind cu ceașca.
- Stați să vedeți ce am descoperit, mi-a spus deschizând cartea pe care o adusese.
M-am așezat lângă ea.
- Ce-i asta? am întrebat-o.
- O carte despre Palace de Verbier, despre istoria sa, mi-a explicat dând paginile. Am găsit-o în librăria satului.
S-a oprit la fotografia unui plan arhitectural al hotelului și și-a pus degetul dedesubt.
- Este etajul șase. Ce noroc, totuși! Vedeți, e coridorul de aici și se vede numărul fiecărei camere. Uitați, aici ordinea e logică! Iar 622 e chiar între 621 și 623.
Am constatat, stupefiat, că Scarlett spunea adevărul.
- Și ce credeți? am întrebat-o, sigur că își făcuse o idee.
- Că asasinatul a avut loc în camera 622 și că direcțiunea hotelului a ținut să-i șteargă amintirea.
- Nu e decât o ipoteză.
- Haideți să verificăm! Aveți mașină?
- Da, de ce?
- La drum, domnule scriitor!
- Cum adică, la drum? Unde vreți să mergeți?
- La arhivele de la Nouvelliste, marele cotidian al regiunii.
- E duminică, am observat.
- Am sunat la redacție. Au deschis duminica.
Scarlett îmi plăcea. Iată de ce am mers cu ea la Sion, cam o oră de drum, acolo unde se găsea sediul publicației Nouvelliste.
La recepție, o funcționară ne-a informat că accesul la arhivă era rezervat abonaților.
- Va trebui să ne abonăm, a zis Scarlett dându-mi un cot.
- Hm, de ce eu? am protestat.
- Haideți, domnule scriitor, nu e timp de cârcoteli, abonați-vă, vă rog!
Am ascultat-o și mi-am scos cardul, ceea ce ne-a dat drept de acces în sala arhivei. Îmi imaginasem un subsol plin de praf, în care se îngrămădeau mii de ziare vechi: în realitate, era vorba despre o mică încăpere dotată cu 4 computere. Totul fusese informatizat, ceea ce ne-a ușurat viața. Așezați în fața unui ecran, nu a fost nevoie decât de câteva cuvinte-cheie, și Scarlett a și găsit o serie de articole. A dat clic pe cel dintâi și a scos un strigăt de victorie.
Cazul era pe prima pagină a ziarului. Putea fi văzută o fotografie de la Palace de Verbier, în fața căruia erau parcate mașini de poliție, și următorul titlu:
CRIMĂ LA PALACE
Ieri, duminică, 16 decembrie, un bărbat a fost găsit ucis în camera 622 de la Palace de Verbier. Corpul victimei a fost descoperit de un angajat al hotelului, în momentul în care i-a adus micul dejun.
Duminică, 9 decembrie, cu 7 zile înaintea crimei
Avionul era blocat pe o pistă a aeroportului din Madrid. Prin difuzor, comandantul anunțase pasagerii că niște căderi masive de zăpadă obligaseră aeroportul din Geneva să se închidă pentru o perioadă scurtă, timp necesar pentru deblocarea pistei. Era nevoie de cel mult o jumătate de oră până la decolare.
Ceea ce nu constituia decât o neplăcere fără cine știe ce consecințe pentru cea mai mare parte dintre călătorii prezenți la bord părea să-l deranjeze mai ales pe Macaire Ebezner, pasager de la clasa business, așezat pe primul rând.
Cu ochii țintă la hublou, înghițise din două sorbituri cupa de șampanie adusă de stewardesă pentru a-l liniști. Era nervos. Ceva scârțâia. Era convins că imobilizarea avionului nu se datora zăpezii: dăduseră de el. Urmau să vină să-l ia pe sus de la bord. O presimțea. Era ca un șobolan prins în cursă. Nu avea pe unde fugi.
Scrutând pista prin hublou, a observat dintr-odată o mașină de poliție care venea în viteză spre avion, cu girofarurile în funcțiune. Și-a simțit pulsul accelerând. Era prins.
Cu o zi mai înainte, la amiază, în cartierul Salamanca din centrul Madridului.
Macaire și Perez ieșeau de la gura de metrou Serrano. Tocmai identificaseră informatorul și recuperaseră documentele din apartamentul acestuia, înainte de a alerga la metrou pentru mai multă discreție. Numai că, la ieșirea din vagon, Perez avusese impresia că fuseseră urmăriți. Urcând scările spre stradă, senzația i se confirmase.
- Nu te-ntoarce, i-a ordonat lui Macaire. De ceva timp, doi tipi sunt pe urmele noastre.
După tonul vocii, Macaire a înțeles că se terminase. Totuși, învățaseră să fie atenți la toate indiciile, lipsa de vigilență putându-i costa scump.
Pe Macaire l-a inundat adrenalina.
- O iei la dreapta, a zis Perez. Eu plec la stânga. Ne-ntâlnim mai târziu în apartament.
- Nu te las singur!
- Acum! a spus ferm Perez. Fă ce-ți spun! Lista e la tine!
S-au despărțit. Macaire a luat-o la dreapta și a urcat pe stradă cu pas grăbit. A observat un taxi oprind lângă bordură pentru a lăsa un client, așa că a urcat imediat. Șoferul a demarat și Macaire a întors capul: Perez dispăruse.
A coborât la Puerta del Sol și s-a amestecat în valul de turiști. A intrat într-un magazin de îmbrăcăminte de unde a ieșit complet schimbat, în cazul în care i se dăduseră semnalmentele. Neștiind ce trebuie să facă, a sunat până la urmă la numărul de urgență. Era prima dată în 12 ani când îl utiliza.
A găsit o cabină telefonică aproape de Retiro și a format numărul pe care îl știa pe de rost. I-a spus telefonistei cine era, iar aceasta i l-a dat pe Wagner care i-a anunțat vestea proastă:
- Perez a fost arestat de poliția spaniolă. Nu au nimic împotriva lui, așa că îi vor da drumul. Oricum are pașaport diplomatic.
- Am lista, a anunțat Macaire. E într-adevăr omul nostru.
- Perfect! Arde lista și urmează protocolul. Întoarce-te în apartament și apoi, mâine, la Geneva, conform planului. Nu te speria! Totul va fi bine.
- Foarte bine, a aprobat Macaire.
Înainte de a închide, Wagner i-a spus cu glas aproape amuzat, care nu se potrivea cu gravitatea situației:
- Ei, dacă tot ești la telefon: află c-ai ajuns la ziar. Informație oficială.
- Știu, a răspuns Macaire, aproape iritat de tonul ușor al interlocutorului.
- Bravo!
Comunicarea s-a întrerupt brusc.
Conform ordinelor primite, Macaire s-a întors, luându-și toate precauțiile, în apartament și a ars lista. Regreta teribil că acceptase călătoria aceasta, care trebuia să fie și ultima. Se temea să nu fie prea mult. Avea atâtea de pierdut: soția, viața lui de vis și promovarea care îl aștepta. Într-o săptămână va fi președintele băncii familiale, una dintre cele mai importante bănci private din Elveția. O indiscreție se strecurase în ediția de weekend a publicației Tribune de Geneve chiar din ziua aceea. Primise mesaje de felicitare din toată lumea. Numai de la soția lui, Anastasia, care rămăsese în Elveția, nu. Ca de fiecare dată când era vorba despre genul acesta de călătorii, făcea în așa fel încât să nu vină și ea cu el.
Pe pista aeroportului din Madrid, mașina de poliție a trecut prin fața avionului fără a opri și și-a continuat drumul pe banda de serviciu. Alarmă falsă.
Macaire s-a înfundat ușurat în fotoliu. Dintr-odată, avionul s-a zguduit și a început să ruleze încet în direcția pistei de decolare.
Când, câteva minute mai târziu, aparatul s-a ridicat în aer, Macaire, simțindu-se în afara oricărui pericol, a lăsat să-i scape un suspin îndelung. A cerut să i se aducă vodcă și arahide, apoi a desfăcut exemplarul din Tribune de Geneve care făcea parte din selecția de ziare oferită la bord. Și-a descoperit fotografia la începutul paginilor economice:
MACAIRE EBEZNER VA FI NUMIT SÂMBĂTĂ PREȘEDINTELE BĂNCII EBEZNER
Nu mai este nicio îndoială: Macaire Ebezner, 41 de ani, este cel care va prelua frâiele celei mai importante bănci private din Elveția, al cărei unic moștenitor este. Știrea a fost confirmată indirect de către un membru influent al băncii, care dorește să își păstreze anonimatul. „Numai un Ebezner poate conduce Banca Ebezner”, a afirmat acesta.
A mai cerut o vodcă, iar asta l-a dat gata. A ațipit.
Crezuse că a închis ochii doar pentru câteva clipe, dar, când și-a venit în fire, avionul era deja aproape de Geneva. A văzut conturul cizelat al lacului Leman și luminile orașului. Ningea abundent, iar fulgii se răsuceau în aer.
Iarna venise mai repede și Elveția se îmbrăcase în alb. Avionul de la Madrid era unul dintre primele care aterizau pe aeroportul din Geneva, după o lungă întrerupere a traficului aerian, cauzată de condițiile climatice.
Era 21:30 când aparatul a atins pista, care tocmai fusese curățată. Odată debarcat, Macaire a traversat rapid tunelurile aeroportului, pe care le știa pe de rost, cu valiza-diplomat în mână. A ieșit din zona de sosire, cu un aer relaxat. Vameșii prin fața cărora trecuse nu-i puseseră nici cea mai mică întrebare.
Cum zăpada perturbase activitatea aeriană în ultima oră, la ieșirea din aeroport un șir lung de taxiuri își aștepta prea rarii clienți. Macaire s-a urcat în prima mașină. De la volan, șoferul a lăsat imediat jos ziarul pe care tocmai îl citise.
- La Cologny, pe bulevardul Ruth, a indicat Macaire.
Aruncându-i o privire scrutătoare în retrovizor, șoferul l-a întrebat, fluturând exemplarul din Tribune de Geneve:
- Dumneavoastră sunteți în ziar, nu?
Macaire a zâmbit, flatat că fusese recunoscut.
- Chiar eu.
- E o mare onoare pentru mine, domnule Ebezner, i-a zis șoferul cu privirea plină de admirație. Nu în fiecare zi transport o vedetă a finanțelor.
Privindu-și figura în oglindă, Macaire nu și-a putut opri un zâmbet larg.
Ajunsese la apogeul profesiei sale de bancher. Încordarea de la Madrid era uitată: ieșise din povestea aceea și viitorul se prezenta luminos. Era nerăbdător să apară a doua zi la bancă. Era nerăbdător să vadă ce fețe o să facă toți! Chiar dacă, în fond, ascensiunea la președinție era rezolvată de luni de zile, articolul tot avea să dea naștere la cleveteli.
Începând de a doua zi, toată lumea urma să-i lustruiască pantofii. Doar de câteva zile de răbdare mai era nevoie: sâmbătă seara, în timpul Marelui Weekend anual al băncii din Verbier, va fi ales în fruntea prestigioasei instituții.
Taxiul a coborât pe strada Servette, a luat-o pe bulevardul Chantepoulet și a trecut podul Mont-Blanc.
Malurile lacului Leman sclipeau. Marele Jet de apă, panașul orașului, se ridica maiestuos printre fulgi. Geneva era feerică, între zăpadă și iluminatul de Crăciun. Totul părea atât de calm și atât de armonios!
Mașina a urcat cheiul General-Guisan, apoi a continuat drumul spre Cologny, una dintre comunele de vază ale Genevei, unde Macaire locuia împreună cu soția lui, Anastasia, pe o proprietate magnifică, de deasupra lacului Leman.
Chiar în acel moment, în bucătăria familiei Ebezner, Arma, menajera casei, gusta friptura de vițel pe care o gătea cu drag de ore întregi: era perfectă. S-a mai uitat odată cu admirație la articolul din ziar, pe care îl pusese pe blatul de lucru pentru a-i ține companie. Vestea era oficială: Domnu’ va fi ales președintele băncii sâmbăta viitoare! Era atât de mândră de el! Nu lucra niciodată în weekend, însă în ajun, imediat ce descoperise articolul la cafeneaua unde obișnuia să se ducă, hotărâse să vină să îl întâmpine la sosirea de la Madrid. Știa că urma să fie singur, fiindcă soția își petrecea weekendurile la o prietenă (doamnei Anastasia nu-i plăcea să stea singură în casa asta mare când bărbatul îi era plecat în călătorii de afaceri).
Armei i se părea întristător să nu găsești pe nimeni acasă la întoarcere, pentru a sărbători o asemenea veste extraordinară.
Observând farurile taxiului care intrase pe proprietate, s-a repezit afară pentru a-și întâmpina patronul, fără a mai avea timp să își îmbrace paltonul, în pofida ninsorii care cădea.
- Apăreți în ziar! a strigat mândră, fluturând articolul pe sub nasul lui Macaire care cobora din mașină.
- Arma, s-a mirat acesta, ce faci aici duminica?
- N-am vrut să vă las să vă întoarceți acasă, într-un cămin în care n-ar arde nicio lumină și nici nu ați avea o masă bună.
Bărbatul i-a zâmbit afectuos.
- Președinte, deci e oficial! s-a bucurat Arma.
Și-a luat mica valiză pe care șoferul o scosese din portbagaj, după care și- a urmat patronul care a intrat în casă, pe când taxiul pleca. Nici nu apucase bine mașina să treacă de portalul proprietății Ebezner, că un bărbat și-a făcut apariția în lumina farurilor. Șoferul taxiului a oprit și a coborât geamul.
- Am făcut cum mi-ați spus, i s-a adresat bărbatului căruia nu părea să-i pese de zăpada care cădea.
- I-ai arătat articolul? a întrebat acesta.
- Da, v-am urmat ordinele până la virgulă, s-a jurat solemn șoferul, așteptându-și plata. M-am prefăcut că-l recunosc, exact cum mi-ați zis.
Bărbatului i s-a putut citi pe chip satisfacția și i-a dat șoferului un teanc de hârtii de 100 de franci, iar acesta a plecat imediat.
În casă, la masa din bucătărie, Macaire era servit de Arma cu o bucată minunată de friptură.
Era îngândurat. În primul rând, din cauza Anastasiei. Îi scrisese un mesaj prin care o anunța că ajunsese cu bine la Geneva. Ea îi răspunsese laconic:
Mulțumită că a mers bine călătoria ta.
Bravo pentru articolul din Tribune!
Mă-ntorc mâine, e mai prudent să nu conduc pe zăpada asta.
Recitind mesajul, Macaire s-a întrebat cine pe cine mințea. De partea lui, o mințea de 12 ani. 12 ani în care secretul îi ardea buzele.
Arma l-a smuls din gânduri.
- Sunt atât de bucuroasă pentru dumneavoastră! Când am văzut articolul, mai c-am început să plâng. Președintele băncii! La Madrid ați fost pentru serviciu?
- Da, a mințit Macaire.
Părea dus în altă parte și nu-i dădea nici cea mai mică atenție Armei. Până la urmă, aceasta a spălat vasele, înfuriată pe ea însăși. Ce idioată a fost să vină să-l întâmpine în seara asta! Credea că lui îi va face plăcere. Ar fi fost ocazia de a petrece un moment privilegiat împreună. Dar lui nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Nu observase nici măcar că se dusese la coafor și își făcuse unghiile cu ojă. Drept care a decis să plece.
- Dacă nu mai aveți nevoie de mine, domnu’, eu plec.
- Bineînțeles, poți pleca, Arma, îți mulțumesc pentru cina savuroasă. Fără tine, m-aș fi băgat în pat cu burta goală. Ești o perlă. Apropo, n-ai uitat că am nevoie de tine aici tot weekendul viitor?
- Weekendul viitor? a îngăimat Arma.
- Da, știi că e Marele Weekend al băncii, interzis nevestelor. Mă mustră conștiința că trebuie să o las iar singură pe Anastasia. Două weekenduri la rând, asta e cam mult... Știi cât urăște să rămână singură în casa asta mare. Poți chiar dormi într-una dintre camerele pentru musafiri... asta o va liniști mult.
- Păi, mi-ați dat liber începând de vinerea viitoare, i-a amintit Arma. Așa că mi-am planificat absența până luni.
- Fir-al al dracului, am uitat cu totul! Nu-ți poți anula planurile? Te rog, e foarte important pentru mine să știu că e cineva aici cu Anastasia. Și-apoi, poate că va vrea să-și invite ceva prietene și-ar fi foarte bine să fii aici ca să ai grijă de casă și să gătești. Te voi plăti dublu pentru fiecare oră petrecută aici de vineri până duminică seară.
Nu ar fi acceptat nici pentru tot aurul din lume. Weekendul acela era tare important pentru ea. Dar, cum nu putea să își refuze patronul pentru nimic în lume, a acceptat morocănoasă.
După ce Arma a plecat, Macaire s-a închis în cabinetul lui de taină, o mică încăpere de la parter care-i folosea drept birou.
A luat un tablou de pe perete (o acuarelă reprezentând Geneva), care ascundea un mic seif a cărui combinație numai el o cunoștea. A scos de acolo un caiet. De câteva săptămâni, se apucase să își noteze secretul. În caz că. Ca să știe totuși cineva. De curând, se simțea urmărit. Supravegheat. Evenimentele de la Madrid păreau a-i da dreptate. De 12 ani își asuma multe riscuri. Poate că scriind undeva adevărul se va putea dovedi util.
Și-a răsfoit caietul: pe primele pagini se înșiruiau coloane de cifre și sume de bani, de parcă ar fi fost vorba despre un document contabil. Poate or fi bani nedeclarați, s-ar fi putut crede, în cazul în care caietul ar fi căzut în mâini potrivnice. Era o capcană. Paginile următoare păreau goale, deși, în realitate, erau pline de mărturisiri. Pentru mai multă siguranță, Macaire scrisese cu cerneală simpatică.
Șmecherie veche de când lumea, dar care mergea de fiecare dată: cu ajutorul unui stilou cu peniță de care cerneala nu se atinsese și căreia îi înmuia vârful într-o soluție pe bază de apă și suc de lămâie, tot ce nota era imediat înghițit de hârtie. Paginile, deși pline, rămâneau albe. Dacă, vreodată, Macaire va dori să își recupereze textul invizibil, îi va fi suficient să așeze paginile în apropierea unei surse de lumină și de căldură și întreaga poveste urma să își facă apariția.
La început, exercițiul se dovedise laborios, dar, prin antrenament, mâna îi ajunsese agilă: chiar fără a-și vedea textul, Macaire scria perfect lizibil. A deschis caietul, reperând ultima pagină de text fiindcă îi îndoise un colț, și și-a înmuiat stiloul în călimara cu suc de lămâie.
Fără să observe umbra ascunsă în întuneric, la numai câțiva metri de el: un bărbat îl spiona pe fereastra cabinetului.
Bărbatul a rămas nemișcat, privindu-l pe Macaire mai bine de un ceas. L-a privit scriind, apoi băgând caietul în seiful din spatele tabloului, înainte de a pleca din încăpere, fără îndoială pentru a se culca, fiindcă se făcuse târziu.
După care bărbatul a dispărut în noapte, tăcut și invizibil, strecurându-se afară de pe proprietate după ce a sărit zidul care o înconjura. Zăpada continua să cadă, luându-și asupra ei sarcina de a-i șterge urmele. Ajuns pe bulevardul Ruth, a urcat într-o mașină parcată pe acostament. Nu se vedea țipenie de om. A demarat și a mers câteva minute până a ajuns suficient de departe, după care s-a oprit pentru a da un telefon.
- S-a-ntors acasă și nu are nicio suspiciune, și-a asigurat interlocutorul. Am făcut în așa fel încât un șofer de taxi să-i vorbească despre articol.
- Bună idee, bravo!
- Cum ați reușit să faceți să apară un asemenea articol? Și-ncă și cu fotografie!
- Am și eu relațiile mele. Bietul de el, mâine o să cadă direct din cer!
La 1 kilometru de acolo, peste puțin timp, luminile reședinței Ebezner s-au stins toate.
În patul lui uriaș, Macaire a căzut rapid într-un somn adânc, cu articolul dedicat gloriei lui alături. Niciodată nu se simțise atât de fericit.
Era departe de a-și închipui că necazurile abia începeau.
Luni, 10 decembrie, cu 6 zile înaintea crimei
6:30 dimineața.
Trezit din somn de soneria deșteptătorului, Macaire a avut nevoie de câteva clipe pentru a-și da seama că era acasă. Deschizând ochii, mai întâi a tresărit amintindu-și cele petrecute la Madrid. Apoi, dându-și seama că era în siguranță, la el acasă, s-a lăsat învăluit de un sentiment de liniște. Totul se desfășura sub cele mai bune auspicii.
Nu trăsese storurile: pe fereastră, a observat că era încă întuneric și ningea abundent. Nu avea niciun chef să dea piept cu temperaturi glaciale.
Bine protejat sub pilotă, s-a decis să își acorde câteva minute suplimentare de odihnă și a închis ochii.
În același moment, pe strada Corraterie, în centrul Genevei, secretara lui, Cristina, trecea pragul impunătorului edificiu al Băncii Ebezner cu obișnuita ei punctualitate.
De când se angajase aici, acum șase luni, sosea la muncă în fiecare dimineață la 6:30, oră la care portarii deschideau imobilul. Pe de o parte, pentru a le dovedi șefilor seriozitatea ei, pe de alta, fiindcă asta îi permitea să parcurgă diferitele dosare fără a fi deranjată ori întreruptă pentru alte sarcini.
În ziua aceea, în care ningea, pentru a nu risca să întârzie din cauza străzilor prost deszăpezite, venise pe jos. Încălțată în cizme, cu pantofii în geantă, mersese astfel de la apartamentul ei din Champel, prin orașul adormit.
A trecut prin holul cel mare de la intrarea în bancă, elegantă în mantoul ei cambrat. Portarii, aliniați în spatele recepției, cu toții un pic îndrăgostiți de ea, se minunau să vadă că nimic nu putea întrerupe zelul tinerei angajate pe cât de frumoase, pe atât de devotate.
- Salutări matinale, domnișoară Cristina! au întâmpinat-o într-un glas.
- Bună ziua, domnilor! le-a zâmbit, lăsându-le o pungă de cornuri cumpărate dintr-un magazin de pâine din apropiere.
Impresionați de gest, aceștia nu mai terminau cu mulțumirile.
- Ați văzut ziarul de weekend? a întrebat-o unul dintre ei, băgând în gură jumătate dintr-un corn. Veți fi secretara președintelui!
- Mă bucur pentru domnul Ebezner, a răspuns Cristina. O merită.
Și s-a îndreptat către ascensoare, pentru a ajunge la etajul cinci, acolo unde era departamentul pentru gestionarea patrimoniului. La capătul unui culoar lung, cu pereții tapisați, a ajuns în anticamera care-i servea drept loc de muncă și care dădea către birourile celor doi patroni: Macaire Ebezner și Lev Levovitch.
Anticamera nu era nici foarte spațioasă, nici foarte practică. Un pupitru lat care bara trecerea, un dulap într-un colț și un fotocopiator impozant.
Cristina ceruse să se poată instala aici. În toate celelalte departamente, inclusiv în cel pentru gestionarea patrimoniului, secretarele aveau birouri mari și confortabile. Ea prefera însă să fie în contact direct cu patronii.
La bancă, Cristina ajunsese rapid să fie indispensabilă, muncind din greu și nerefuzând niciodată vreo sarcină. Inteligentă, perspicace, fermecătoare. Mereu bine dispusă, mereu politicoasă. Filtra apelurile telefonice, tria cu atenție corespondența, reușea să țină sub control întâlnirile și agendele celor doi.
Încă din prima ei zi la bancă, Cristina fusese foarte impresionată de Lev Levovitch. Acesta era unul dintre bancherii cei mai admirați din Geneva. Cel mai apreciat pentru modul în care conducea afacerile, dar și cel mai temut.
În vârstă de 40 de ani, de o insolentă frumusețe, avea alură de actor și prestanță de rege. Charismatic, talentat în toate, vorbind curent 10 limbi, era de o perfecțiune agasantă, nelăsând pe nimeni indiferent și trezind toate dorințele. Își cunoștea dosarele în detaliu. Înțelegea piețele ca nimeni altul și știa să le anticipeze mișcările. Chiar și când bursele se prăbușeau, clienții lui câștigau bani.
Una dintre caracteristicile lui Levovitch era aceea că nu venea din cercul interior: nu provenea din vreo familie de patrician genevez. Plecat de la nimic, muncise din greu pentru a ajunge aici, ceea ce îi adusese respectul personajelor importante dintre care acum făcea parte, dar și simpatia funcționarilor mărunți care se regăseau în modestia originii lui.
În același timp discret și știind să păstreze secretele, cultivând misterul, nu se lăuda niciodată cu ceea ce făcea, lăsând să vorbească pentru el faptele relatate de jurnaliști... și de bârfitori. Era consilierul celor mai bogate personaje, în relații intime cu puternicii zilei, prietenul președinților, dar, neuitând de unde venise, se arăta mereu disponibil pentru cei ajunși în nevoie, gata să-i ajute pe cei lipsiți de mijloace și generos cu cei în dificultate.
La Geneva era cel despre care vorbea toată lumea, pe care toți își doreau să-l frecventeze. În pofida acestor lucruri, era un om singuratic și fără prieteni. Locuia într-un apartament imens închiriat cu anul, aflat la etajul cinci al luxosului hotel genevez Bergues, situat pe malul lacului Leman. Nu se știa nimic despre viața lui privată, nu se știa să aibă prieteni, unicul lui confident fiind șoferul și majordomul personal, Alfred Agostinelli, om de o discreție absolută. Celibatar râvnit, numele lui era pe buzele tuturor tinerelor din înalta societate geneveză, iar marile familii europene sperau ca el să pună ochii pe vreuna dintre fetele lor.
Numai că Levovitch părea cu totul detașat de astfel de lucruri. Inima îi era o fortăreață de necucerit: se spunea că nu se îndrăgostise niciodată de cineva.
Lev Levovitch sosea în fiecare dimineață la birou la ora 7 fix. Dar, în ziua aceea, se făcuse 7:40 și nu apăruse nimeni. Și totuși, Lev locuia la doar 10 minute de mers pe jos de bancă: nu zăpada putea fi cauza unei asemenea întârzieri.
Străduindu-se să găsească explicația corectă a întârzierii, Cristina a presupus existența unei eventuale întâlniri în afara băncii. Consultând agenda patronului, a constatat că pagina cu ziua curentă era goală până în dreptul orei 16, unde chiar el notase - îi recunoștea scrisul - câteva cuvinte enigmatice, cu litere mari: ÎNTÂLNIRE FOARTE IMPORTANTĂ. Cristina s-a mirat: în general, numai ea îi nota întâlnirile. Or, însemnarea aceasta fusese adăugată în ultimul minut. Cristina era intrigată: ce să fi însemnat toată povestea asta?
Dintr-odată, a auzit un glas pe coridor. Știa că etajul, la ora aceea, era întotdeauna gol.
A ciulit urechile, apoi, pentru a auzi mai bine, a înaintat în vârful picioarelor pe coridor. L-a zărit, în casa scărilor, pe Sinior Tarnogol, unul dintre membrii Consiliului Băncii, care urca pe scări până la biroul lui de la etajul șase și era evident că se oprise să-și mai tragă sufletul. Vorbea la telefon, lăsând să-i scape câteva destăinuiri, convins că, fiind atât de devreme, era la adăpost de urechi indiscrete.
Cum Cristina rămânea, pentru el, invizibilă, aceasta i-a ascultat conversația.
Și a rămas siderată.
Vestea avea efectul unei bombe.
Era 6:30 dimineața. Palace de Verbier era în întuneric. Afară, noaptea era încă deplină și ningea abundent.
Când a ajuns, și-a dat seama că ușa era întredeschisă. Prin crăpătură se scurgea un fir de lumină. Și-a anunțat venirea, dar nu a primit niciun răspuns. Până la urmă, și-a permis să intre, presupunând că ușa fusese lăsată intenționat deschisă. Ce a descoperit i-a smuls un urlet. A rupt-o la fugă pentru a-și alarma colegii și a chema ajutoare.
Pe măsură ce vestea se răspândea prin hotel, luminile se aprindeau la toate etajele.
Pe mocheta camerei 622 zăcea un cadavru.
PARTEA ÎNTÂI
Înaintea crimei
Capitolul 1
Dragoste fulgerătoare
La începutul verii lui 2018, când m-am dus la Palace de Verbier, hotel prestigios din Alpii elvețieni, eram departe de a-mi imagina că aveam să-mi dedic vacanța dezlegării unei crime comise în stabiliment cu mulți ani înainte.
Era de presupus că sejurul avea să-mi ofere o binemeritată pauză după doi ani de cataclisme personale care interveniseră în viața mea. Dar, înainte de a vă povesti ce s-a petrecut în vara aceea, trebuie mai întâi să mă întorc la ceea ce a stat la originea întregii desfășurări: moartea editorului meu, Bernard de Fallois.
Bernard de Fallois era omul căruia îi datoram totul.
Succesul și notorietatea, grație lui le obținusem.
Eram numit scriitor grație lui.
Grație lui eram citit.
Când l-am cunoscut, eram un autor care nu publicase nimic, iar el a făcut din mine un scriitor citit în lumea întreagă. Bernard, sub aerul lui de patriarh elegant, era una dintre personalitățile de primă importanță din lumea editorială franceză. Pentru mine, a fost un maestru și, mai ales, în pofida celor 60 de ani care ne despărțeau, un mare prieten.
Bernard murise în ianuarie 2018, la 92 de ani, iar eu reacționasem la moartea lui cum ar fi făcut-o oricare scriitor: scriind o carte despre el. Mă apucasem de treabă dedicat trup și suflet, închis în biroul din apartamentul meu de pe bulevardul Alfred-Bertrand, numărul 13, din cartierul Champel din Geneva.
Ca întotdeauna în perioadele de scris, unica prezență omenească pe care o toleram era cea a lui Denise, asistenta mea. Denise era zâna bună care veghea asupra mea. Dând veșnic dovadă de bună dispoziție, îmi organiza agenda, îmi tria și clasa corespondența de la cititori, recitea și corecta ce scrisesem. În plus, îmi umplea frigiderul și mă aproviziona cu cafea. În sfârșit, își atribuise și funcția de medic de bord, intrând la mine în birou de parcă ar fi urcat pe un vapor, după o traversare interminabilă, și îmi dădea sfaturi legate de sănătate.
- Ia mai ieși de-aici! îmi comanda cu amabilitate. Fă o plimbare prin parc, ca să-ți mai aerisești mintea. De ore-ntregi stai închis în casă!
- Am fost de dimineață să alerg, îi aminteam.
- Trebuie să-ți oxigenezi creierul la intervale regulate! insista.
Era aproape un ritual cotidian: o ascultam și ieșeam pe balconul biroului.
Îmi umpleam plămânii cu câteva guri de aer rece, de februarie, apoi, sfidând-o cu o privire amuzată, îmi aprindeam o țigară. Protesta, spunându-mi pe un ton consternat:
- Să știi, Joel, că n-am să-ți mai golesc scrumiera. Poate așa o să-ți dai seama ce înseamnă să fumezi.
Zilnic, mă obligam să urmez rutina monahală pe care o aveam în perioadele de scris și care era alcătuită din 3 etape indispensabile: trezirea în zori, jogging și scris până seara.
Prin urmare, indirect, grație acestei cărți am cunoscut-o pe Sloane. Era noua mea vecină de palier. De când, recent, se mutase aici, toți locuitorii imobilului vorbeau despre ea.
Personal, nu avusesem ocazia să o întâlnesc. Până în dimineața în care, întorcându-mă de la ședința zilnică de sport, ni s-au încrucișat pentru întâia oară pașii. Tot de la jogging se întorcea și ea, și am intrat împreună în bloc.
Am înțeles pe loc de ce Sloane se bucura de o apreciere unanimă printre vecini: era o tânără de un farmec dezarmant. Ne-am mulțumit să ne salutăm politicos, înainte de a dispărea fiecare în apartamentul lui. Ajuns în spatele ușii, am rămas ca vrăjit. Scurta întâlnire fusese îndeajuns pentru a mă îndrăgosti.
Din clipa aceea, nu am mai avut decât un gând: să fac cunoștință cu Sloane.
Am încercat o primă apropiere prin intermediul joggingului. Sloane alerga aproape în fiecare zi, dar nu conform unui orar regulat. Petreceam ore în șir rătăcind prin parcul Bertrand, în speranța că ne vom întâlni. Apoi, dintr-odată, o vedeam gonind pe vreo alee. În general, nu eram în stare să o prind din urmă, așa că mă duceam să o aștept la intrarea în bloc. Umblam prin fața cutiilor poștale, prefăcându-mă că am venit după corespondență de fiecare dată când vreun vecin pleca ori se întorcea, până în clipa în care ea își făcea, în sfârșit, apariția. Trecea prin fața mea și îmi zâmbea, ceea ce mă făcea să mi se taie picioarele și mă descumpănea: până când să găsesc ceva inteligent să-i spun, deja era înapoi la ea în casă.
Abia portăreasa imobilului, doamna Armanda, mi-a dat informații despre Sloane: era medic pediatru, englezoaică după mamă, cu tatăl avocat, fusese căsătorită timp de doi ani, dar căsnicia nu mersese. Lucra la Spitalul Universitar din Geneva și făcea alternativ ture de zi și de noapte, ceea ce explica dificultatea de a-i înțelege obiceiurile zilnice.
După eșecul cu joggingul, am decis să schimb metoda: i-am încredințat lui Denise misiunea de a supraveghea culoarul prin ochiul magic și să mă avertizeze când o vedea apărând. La strigătul lui Denise („Iese din casă!”) săream de la birou, ferchezuit și parfumat, și-mi făceam și eu apariția pe palier, de parcă ar fi fost vorba despre o coincidență. Numai că totul se limita la un schimb de saluturi.
În general, cobora pe scări, ceea ce reteza scurt intenția de conversație. Mă țineam după ea, dar la ce bun? Odată ajunsă în stradă, dispărea. În rarele ocazii în care lua ascensorul, rămâneam fără cuvinte și în cabină se instala o tăcere jenantă. În acele două cazuri, am intrat în casă cu buza umflată.
- Eeei? a zis Denise.
- Ei, nimic, am mormăit.
- Oh, dar chiar nu ești bun de nimic, Joel! Fă și tu un mic efort!
- Chestia e că sunt cam timid, i-am explicat.
- Oh, mai termină cu poveștile astea ale tale! Pe platourile televiziunilor nu pari deloc un timid!
- Fiindcă ce vezi tu la televizor e Scriitorul. Joel e cu totul altfel.
- Atunci, Joel, pe bune că nu e deloc complicat: suni la ea la ușă, îi dai un buchet de flori și o inviți la cină. Chiar ți-e lene să te duci până la florărie? Vrei să mă duc eu să-ți cumpăr?
După care a urmat seara aceea de aprilie de la Opera din Geneva, unde m-am dus de unul singur pentru a vedea Lacul lebedelor. Am dat de ea la pauză, când am ieșit să fumez o țigară. Am schimbat câteva cuvinte, apoi, cum deja suna pauza deja se încheia, mi-a propus să mergem să bem ceva după spectacol. Ne-am întâlnit la Remor, o cafenea din apropiere.
Și așa a intrat Sloane în viața mea.
Sloane era frumoasă, spirituală și inteligentă. Cu siguranță, una dintre cele mai fascinante persoane pe care le-am cunoscut vreodată.
După seara de la Remor, am invitat-o în oraș de mai multe ori. Am fost la concerte și la cinematograf. Am tras-o după mine la vernisajul unei expoziții de artă contemporană dubioasă, care ne-a făcut să râdem în hohote și de unde am șters-o pentru a lua cina într-un restaurant vietnamez pe care-l adora. Am petrecut mai multe seri la ea ori la mine, ascultând muzică de operă, stând de vorbă și punând țara la cale. Nu mă puteam împiedica să nu o sorb din priviri: în fața ei eram în totală adorație.
Felul ei de a clipi, de a-și da la o parte o șuviță de păr, de a zâmbi blând când se simțea jenată, de a-și împleti degetele cu unghii date cu ojă, înainte de a-mi pune vreo întrebare... Totul îmi plăcea la ea.
Numai la ea îmi era gândul. Până acolo încât, pentru moment, am lăsat baltă lucrul la carte.
- Săracul de tine, Joel, pari dus cu totul pe altă lume, îmi spunea Denise observând că nu mai scriam un rând.
- Din cauza lui Sloane, îi explicam stând la computerul oprit.
Nu așteptam altceva decât clipa în care ne reîntâlneam și ne continuam discuțiile interminabile. Nu mă mai săturam să o ascult cum îmi povestea despre viața, pasiunile, dorințele și aspirațiile ei. Îi plăceau filmele lui Elia Kazan și opera.
Într-o noapte, după o cină cu destul de multă băutură, într-o braserie din cartierul Paquis, am aterizat la mine în salon.
Sloane se uita, amuzată, la bibelourile și cărțile de pe rafturile înșirate de-a lungul pereților. Privirea i s-a oprit mult timp asupra unui tablou reprezentând Sankt Petersburgul, pe care îl aveam de la fratele unuia dintre bunici. Apoi asupra tăriilor din bar. Îi plăcea sturionul în relief cu care era împodobită sticla de vodcă Beluga, așa că am turnat în două pahare, în care am pus cuburi de gheață.
Am deschis aparatul de radio pe un program cu muzică clasică, pe care îl ascultam deseori serile. A pariat că nu voi ghici compozitorul a cărui muzică tocmai era difuzată. Era însă ușor, fiind vorba despre Wagner. Prin urmare, m-a sărutat pe Walkiria și m-a tras la pieptul ei, șoptindu-mi la ureche că mă dorea.
Legătura noastră a durat două luni. Două luni minunate. Dar, de-a lungul cărora, puțin câte puțin, cartea despre Bernard și-a recâștigat întâietatea.
La început, profitam de nopțile în care Sloane era la spital, pentru a scrie mai departe. Însă, cu cât înaintam, cu atât eram mai absorbit de roman. Într-o seară, mi-a propus să ieșim în oraș și, pentru prima dată, am refuzat-o.
„Trebuie să scriu”, i-am explicat. La început, m-a înțeles. Și ea, uneori, era reținută la serviciu mai mult decât prevăzuse.
După care, am mai refuzat-o o dată. Nici atunci nu s-a supărat. Înțelegeți-mă: adoram fiecare clipă petrecută cu Sloane. Dar aveam sentimentul că povestea cu ea era pentru totdeauna și că momentele petrecute împreună se vor repeta veșnic. Pe când inspirația pentru un roman putea pleca la fel de repede cum venise: era deci o ocazie care nu trebuia ratată.
Prima ceartă a avut loc într-o seară, pe la jumătatea lui iunie, când, după ce tăcuserăm dragoste, m-am ridicat din pat pentru a mă îmbrăca.
- Unde te duci? m-a întrebat.
- La mine, i-am răspuns, de parcă ar fi fost ceva perfect natural.
- Nu rămâi să dormi cu mine?
- Nu, vreau să scriu.
- Adică ai venit, ți-ai tras-o și te cari?
- Trebuie să scriu mai departe la roman, i-am explicat, plouat.
- Doar n-o să-ți petreci tot timpul scriind! s-a enervat. Asta faci în fiecare zi, toate serile, ba chiar și weekendurile! Devine absurd! Nu m-ai mai invitat pe nicăieri, nu ne mai facem niciun plan.
Am simțit că relația noastră risca să se stingă tot atât de repede pe cât se aprinsese. Trebuia să acționez. Astfel, peste câteva zile, în ajunul plecării mele într-un turneu de 10 zile în Spania, am dus-o pe Sloane la cină în restaurantul ei preferat, cel japonez de la hotelul Bergues, a cărui terasă se găsea pe acoperișul localului, oferind o vedere care-ți tăia respirația asupra întregii rade geneveze. A fost o seară de vis. I-am promis mai puțin scris și mai mult „noi”, repetându-i cât de mult însemna ea pentru mine. Ba chiar am schițat un plan de vacanță, pentru august, în Italia, țară la care țineam amândoi în mod deosebit. Să fie Toscana sau Apulia? Vom face cercetări la întoarcerea mea din Spania.
Am rămas la masă până când s-a închis restaurantul, la ora 1. Noaptea, la acel început de vară, era caldă. Pe tot parcursul cinei, am avut strania senzație că Sloane aștepta ceva de la mine. Și iată că, în momentul plecării, când mă ridicasem de pe scaun, iar angajații se apucaseră să dea cu mopul pe terasă în jurul nostru, Sloane mi-a zis:
- Ai uitat, este?
- Ce să uit? am întrebat.
- Că azi e aniversarea mea...
Observându-mi aerul consternat, a înțeles că avea dreptate. Și a plecat furioasă. Am încercat să o rețin, cerându-mi nenumărate scuze, însă a urcat în unicul taxi disponibil în fața hotelului, lăsându-mă singur pe trotuar, ca un imbecil ce eram, sub privirile batjocoritoare ale celor care erau plătiți să parcheze mașinile.
Până să îmi recuperez automobilul și să ajung pe bulevardul Alfred-Bertrand, la numărul 13, Sloane deja ajunsese acasă, își închisese telefonul și a refuzat să-mi deschidă. Am plecat a doua zi la Madrid și, tot timpul cât am stat acolo, numeroasele mele SMS-uri și e-mailuri au rămas fără răspuns. Nu mai aveam nicio veste de la ea.
M-am întors la Geneva în dimineața zilei de vineri, 22 iunie, pentru a descoperi că Sloane rupsese legătura cu mine.
Mesageră era doamna Armanda, portăreasa. M-a oprit chiar la intrarea în bloc.
- Poftiți o scrisoare pentru dumneavoastră, mi-a zis.
- Pentru mine?
- Din partea vecinei. Nu a vrut să o lase în cutia poștală din cauza asistentei dumneavoastră, care vă deschide corespondența.
Am desfăcut imediat plicul. Și am găsit un mesaj de câteva rânduri:
Joel,
N-o să meargă.
Pe curând!
Sloane
Cuvintele m-au lovit direct în inimă.
Am urcat cu capul plecat până la mine în apartament. Îmi spuneam că măcar îmi rămăsese Denise pentru a-mi ridica moralul în zilele următoare. Denise, buna femeie părăsită de bărbatul ei pentru o alta, icoană a singurătății moderne. Nimic mai bun, pentru a te simți mai puțin singur, decât să găsești pe cineva încă mai însingurat decât tine!
Dar, intrând în casă, am dat de Denise care părea că tocmai pleca. Și încă nu era ora prânzului.
- Denise? Unde pleci? am întrebat-o în loc de salut.
- Bună ziua, Joel, doar ți-am spus că azi voi pleca mai devreme. Am avion la ora 15.
- Avion?
- Nu-mi spune c-ai uitat! Doar am vorbit înainte să pleci în Spania. Îl iau pe Rick și plecăm în Corfu pentru 15 zile.
Rick era un tip pe care Denise îl cunoscuse pe internet. Și chiar discutaserăm despre acea vacanță. Numai că-mi ieșise cu totul din minte.
- M-a părăsit Sloane, am anunțat-o.
- Știu. Îmi pare rău.
- Cum adică știi?
- Portăreasa a deschis scrisoarea pe care i-a lăsat-o Sloane pentru tine și mi-a povestit tot. Nu am vrut să-ți spun cât erai la Madrid.
- Și cu toate astea pleci?
- Joel, doar n-o să-mi anulez vacanța fiindcă te-a lăsat baltă pe tine iubițica! Și-apoi, găsești tu pe altcineva cât ai clipi. Toate femeile îți fac ochi dulci. Haide, las că-n 15 zile ne revedem. Trec ele repede! Și-apoi, am prevăzut totul și am făcut și cumpărăturile. Uite!
Denise m-a tras repede în bucătărie. Prevenită că Sloane se despărțise de mine, îmi anticipase reacția: urma să rămân închis în casă. Vizibil îngrijorată că nu voi mai mânca atâta timp cât ea va lipsi, făcuse provizii impresionante.
De la dulapuri până la congelator, era peste tot de mâncare.
Odată făcut și acest lucru, a plecat. Iar eu m-am trezit singur în bucătărie.
Mi-am făcut o cafea și m-am așezat lângă blatul din marmură neagră dincolo de care erau aliniate scaunele înalte și toate așa de goale, că te aduceau la disperare. Am fi putut fi 10 în bucătăria aceasta, dar nu eram decât eu singur. M-am târât până în birou, unde am stat o bună bucată de vreme uitându-mă la fotografiile cu Sloane și cu mine. Am luat o cutie de carton și am scris pe ea Sloane și data îngrozitoare când m-a părăsit, notând: 22/6: o zi de uitat. Numai că îmi era imposibil să mi-o scot pe Sloane din cap. Totul mi-o amintea.
Până și canapeaua din salon, unde m-am întins până la urmă, care îmi aducea aminte cum, cu câteva luni mai înainte, în același loc, pe aceeași țesătură, începusem cea mai ieșită din comun dintre relațiile mele, pe care reușisem să o scufund cu totul.
Am făcut mari eforturi pentru a nu mă duce să bat la ușa apartamentului lui Sloane ori să-i dau telefon. Dar, pe înserat, nemairezistând, m-am dus în balcon, fumând țigară de la țigară, în speranța că avea să iasă și Sloane și, așa, să „dăm” unul de altul. Numai că doamna Armanda, care mă văzuse de pe trotuar când plecase să își plimbe câinele, și m-a găsit tot acolo la întoarcere, o oră mai târziu, mi-a strigat de la ușa de intrare în bloc: „Nu are rost să așteptați, domnu’ Joel. Nu e acasă. A plecat în vacanță”.
M-am întors în birou. Simțeam nevoia să plec undeva. Să mă îndepărtez pentru moment de Geneva, să mă rup de amintirile lăsate de Sloane. Dorință de calm și de serenitate. Acela a fost momentul în care am văzut pe masă, printre notele consacrate lui Bernard, menționarea numelui satului Verbier.
Îi plăcea enorm să meargă acolo. Gândul de a pleca pentru o vreme la Verbier, de a profita de liniștea Alpilor pentru a mă regăsi, m-a cucerit pe loc. Mi-am deschis computerul și m-am conectat la internet: am dat repede de site-ul de la Palace de Verbier, un hotel mitic, ale cărui câteva fotografii care mi-au trecut prin fața ochilor au fost îndeajuns pentru a mă convinge: terasa însorită, piscina jacuzzi care domina peisajul somptuos, barul cu semiobscuritatea lui și saloanele izolate fonic, apartamentele cu șemineu.
Exact decorul care îmi era necesar. Am dat click pe butonul de rezervare înainte de a mai tasta altceva.
Și așa a început totul.
Capitolul 2
Vacanță
Sâmbătă, 23 iunie 2018, în zori, mi-am pus valiza în portbagaj și am luat-o spre Verbier.
Soarele se ridica deasupra orizontului, îmbăind străzile goale din centrul Genevei într-un puternic halou portocaliu. Am trecut pe podul Mont-Blanc înainte de a o lua de-a lungul cheiurilor pline de flori până în cartierul Națiunilor Unite, după care am intrat pe autostradă, în direcția Valais.
Totul mă fermeca în dimineața aceea: culorile cerului mi se păreau noi, peisajele care defilau de o parte și de alta a drumului mi se păreau mai bucolice decât de obicei, sătucurile răspândite printre vii până deasupra lacului Leman alcătuiau un decor de carte poștală. Am ieșit de pe autostradă la Martigny și am urmat șoseaua îngustă care, dincolo de Le Chable, urca șerpuind până la Verbier.
După o oră și jumătate de drum, am ajuns la destinație. Dimineața abia începea. Am urcat pe strada principală și am traversat satul, apoi nu am avut decât să urmez indicatoarele pentru a găsi drumul până la Palace. Hotelul era situat chiar lângă sat (la câteva minute pe jos), dar suficient de izolat pentru a te simți într-un loc unic. Clădirea, o vilă tipică de munte, cu turnulețe și acoperiș uriaș, era strecurată într-un sipet de verdeață, înconjurată de pădurea de pini ca de un zid de apărare, dominând valea Bagnes asupra căreia deschidea o perspectivă spectaculoasă.
La Palace am fost întâmpinat de un personal încântător și grijuliu. M-am simțit imediat bine în acele locuri învăluite în liniște. Pe când mă înregistram la recepție, funcționarul de acolo mi-a spus:
- Sunteți Scriitorul acela, nu-i așa?
- Da.
- E o mare onoare să vă primim la noi. V-am citit toate cărțile. Ați venit aici pentru a vă scrie noul roman?
- Numai asta nu! i-am răspuns râzând. Am venit să mă odihnesc. Vacanță, vacanță, vacanță!
- Cred că vă veți simți bine aici, aveți unul dintre cele mai frumoase apartamente ale noastre, numărul 623.
Un angajat al hotelului m-a însoțit, ducându-mi bagajele, până la etajul șase. De-a lungul coridorului, am privit defilându-mi prin fața ochilor numerele camerelor. Și mare mi-a fost surpriza constatând că ordinea era următoarea: 620, 621, 621 bis, 623!
- Ciudat, i-am spus, nu există camera 622.
- Nu, mi-a răspuns, fără a-mi da vreo explicație.
Camera 623 era absolut magnifică.
Amenajată în stil modern, contrastând cu ambianța hotelului. Exista o zonă pentru zi, cu o canapea mare, șemineu, birou cu vedere spre vale și un balcon mare. Zona pentru noapte avea un pat foarte larg și un dressing care dădea spre baia placată cu marmură, cu dus italian și o cadă imensă.
După ce am inspectat apartamentul, m-am întors la povestea cu numărul camerelor, care mă sâcâia.
- De ce 621 bis, și nu 622? l-am întrebat pe angajatul care îmi aranja bagajele.
- E fără îndoială o greșeală, mi-a răspuns vag.
Nu reușeam să îmi dau seama dacă într-adevăr nu știa ori mințea prin omisiune. În orice caz, părea că nu avea niciun chef să prelungească discuția.
- Mai aveți nevoie de ceva, domnule? Doriți să vă trimit pe cineva care să vă despacheteze valiza?
- Nu, mulțumesc mult, o voi face eu, i-am zis dându-i un bacșiș.
A dispărut grăbit.
Împins de curiozitate, am examinat și culoarul: în afara celei de lângă a mea, nicio altă cameră de la etajul șase nu mai era numerotată cu bis. Foarte ciudat.
M-am străduit să nu mă mai gândesc la asta. La urma urmei, eram în vacanță.
Prima zi la Verbier a fost consacrată unei plimbări prin pădure până la un restaurant situat la înălțime, unde am mâncat contemplând panorama.
Întors la hotel, am profitat de piscina cu apă termală, apoi mi-am acordat o bună bucată de vreme pentru lectură.
Odată lăsată seara, înainte de a mă duce să cinez în restaurantul de la Palace, am intrat în bar pentru a bea un scotch. Instalat la tejghea, m-am uitat îndelung la barmanul care nu mai termina cu anecdotele savuroase despre ceilalți clienți. Acolo am și văzut-o pentru întâia oară: o femeie de vârsta mea, foarte frumoasă, evident singură, care s-a așezat la celălalt capăt al barului și și-a comandat un Martini Dry.
- Cine e? l-am întrebat pe barman după ce a servit-o.
- Scarlett Leonas. Clientă a hotelului, a sosit ieri. Vine de la Londra. E foarte drăguță. Tatăl ei e un aristocrat englez, Lord Leonas, îl știți? Ea vorbește o franceză perfectă, se simte nivelul de educație. După toate aparențele, și-a părăsit bărbatul și a venit să se refugieze aici.
În orele următoare, aveam să o mai întâlnesc de două ori.
Mai întâi, în restaurantul hotelului, unde am cinat la câteva mese unul de altul. Apoi, absolut neașteptat, pe la miezul nopții, când ieșisem pe balcon să fumez, am descoperit că stătea în camera vecină cu a mea. La început, am crezut că eram de unul singur în noaptea albăstrie. Luasem de la Geneva o fotografie a lui Bernard și o țineam în mână. Sprijinit de balustradă, mi-am aprins țigara și m-am uitat lung, melancolic, la imagine.
O voce m-a smuls dintr-odată din contemplare.
- Bună seara, am auzit.
Am tresărit. Ea era, pe balconul care se continua cu al meu, ghemuită discret într-un fotoliu de paie.
- Iertați-mă, v-am speriat.
- Nu mă așteptam să mai găsesc pe cineva la ora asta, i-am răspuns.
S-a prezentat:
- Mă numesc Scarlett.
- Și eu Joel.
- Știu cine sunteți. Sunteți Scriitorul acela. Toată lumea vorbește despre dumneavoastră pe-aici.
- Nu-i semn bun, am observat.
Mi-a zâmbit. Îmi doream să prelungesc clipa aceea, așa că i-am oferit o țigară. A acceptat. I-am întins pachetul și am aprins bricheta.
- Ce vă aduce aici, domnule scriitor? m-a întrebat după ce a suflat primul fum.
- Nevoia de a mai lua ceva aer proaspăt, i-am răspuns evaziv. Dar pe dumneavoastră?
- Tot nevoia de a mai lua ceva aer proaspăt. M-am despărțit de viața mea de la Londra, de muncă și de bărbat. Am nevoie de o schimbare. Cine e în fotografie?
- Editorul meu, Bernard de Fallois. A murit acum 6 luni. A fost cineva foarte important pentru mine.
- Îmi pare rău.
- Mulțumesc. Îmi dau seama că-mi vine greu să întorc pagina asta a vieții.
- Supărător lucru pentru un scriitor.
M-am străduit să zâmbesc, dar tot mi-a citit tristețea pe chip.
- Iertați-mă, am vrut să fiu spirituală, dar am ratat.
- Nu vă faceți griji! Bernard a murit la 92 de ani, avea tot dreptul să plece. Numai că va trebui să mă obișnuiesc cu gândul.
- Durerea nu cunoaște reguli.
Avea dreptate.
- Bernard a fost un mare editor, i-am spus. Însă era mult mai mult de-atât. Era un om extraordinar, dăruit cu toate calitățile, care a trăit, de-a lungul carierei editoriale, mai multe vieți. A fost în același timp om de litere și mare erudit, dar și un redutabil om de afaceri, dotat cu o charismă și un talent de a convinge ieșite din comun: a fost un avocat care trecea în șomaj întregul barou parizian. A fost o vreme în care Bernard a fost patronul, temut și respectat, al celor mai importante grupuri editoriale franceze, fiind, totodată, un apropiat al marilor filosofi și intelectuali ai momentului, dar și al oamenilor politici la putere. În ultima parte a vieții, după ce a domnit asupra Parisului, Bernard s-a retras la pensie fără a pierde un dram din aură - a înființat o mică editură, după chipul și asemănarea lui: modestă, discretă, prestigioasă. Pe acest Bernard l-am cunoscut eu, când m-a luat sub aripa lui. Genial, curios, vesel și solar: era maestrul la care visasem dintotdeauna. Conversația îi era sclipitoare, spirituală, vie și profundă. Râsul îi era o permanentă lecție de înțelepciune. Cunoștea toate resorturile comediei umane. Era inspirație pentru viață, o stea în noapte.
- Bernard pare cineva ieșit din comun, a zis Scarlett.
- Chiar așa și era, am asigurat-o.
- Scriitor... e o meserie fascinantă...
- Asta credea și ultima mea iubită înainte de a fi împreună.
Scarlett a izbucnit în râs.
- Chiar asta cred, serios. Vreau să zic: toată lumea visează să scrie un roman.
- Nu sunt sigur.
- În orice caz, eu, da.
- Atunci, la treabă! i-am sugerat. Vă sunt de ajuns un creion și un teanc de hârtii și imediat vi se va deschide în față o lume miraculoasă.
- N-aș ști cum s-o fac. Nu aș ști cum să-mi găsesc ideea romanului.
Țigara mi se terminase. Mă pregăteam să mă întorc în cameră când m-a oprit, ceea ce nu mi-a displăcut.
- Cum vă găsiți ideile pentru romane? m-a întrebat.
M-am gândit o clipă, înainte de a răspunde:
- Oamenii consideră deseori că scrierea unui roman începe cu o idee. Deși romanul începe înainte de orice cu o dorință: cea de a scrie. O nevoie care te cuprinde și pe care nimic nu o poate împiedica, o nevoie care te îndepărtează de toți și de toate. Dorința aceasta de a scrie o numesc maladia scriitorilor. Puteți deține cea mai bună dintre intrigile unui roman, dacă nu aveți și nevoia de a scrie, n-o să faceți nimic.
- Și cum se creează o intrigă? m-a mai întrebat Scarlett.
- Foarte bună întrebare, doctore Watson. Este o greșeală pe care scriitorii debutanți o comit deseori: consideră că intriga este alcătuită din fapte adunate unele lângă altele. Este imaginat un personaj, acesta este trecut într-o situație anume și așa mai departe.
- Chiar așa, a mărturisit Scarlett. De altfel, am avut următoarea idee de roman: o tânără care se mărită și care, în seara nunții, își omoară soțul în camera lor de la hotel. Însă nu am reușit niciodată să o dezvolt.
- Pentru că adunați doar fapte, după cum am spus. Or, intriga, după cum îi spune și numele, trebuie să fie alcătuită din întrebări. Începeți să vă croiți trama în manieră interogativă: De ce o tânără mireasă își ucide soțul în seara nunții? Cine e această mireasă? Dar soțul? Care e povestea cuplului lor? De ce s-au căsătorit? Unde au făcut-o?
Scarlett a răspuns pe loc:
- Soțul era extraordinar de bogat, dar de o zgârcenie sordidă. Ea își dorise o nuntă de prințesă, cu lebede albe și focuri de artificii și, până la urmă, s-a ales cu o petrecere de mâna a doua într-o cârciumă ordinară. Înnebunită de furie, și-a omorât soțul. Dacă la proces are ca judecător o femeie, va avea circumstanțe atenuante, fiindcă nimic nu e mai rău decât un soț avar.
Am izbucnit în râs.
- Vedeți, i-am spus, simplul fapt de a schimba trama inițială sub formă de întrebări v-a oferit o gamă infinită de posibilități. Răspunzând întrebărilor, personajele, locurile și acțiunile vor apărea de la sine. Deja ați schițat câteva contururi de personaje, cele ale soțului și soției. Ba chiar ați dus mai departe intriga, gândindu-vă la proces. Crima să fie miza? Sau procesul femeii? Va fi oare achitată? Magia romanului constă în aceea că un simplu fapt, nu contează care, tradus în formă de întrebări, deschide porțile în fața romanului.
- Indiferent ce fapt? a repetat Scarlett incredulă, de parcă mi-ar fi lansat o provocare.
- Indiferent. Să luăm un exemplu concret: dacă nu mă înșel, stați în camera 621 bis, nu-i așa?
- Așa e, a confirmat Scarlett.
- Și eu în camera 623. Camera dinaintea camerei dumneavoastră are numărul 621. Am parcurs tot etajul pentru a verifica: nu există camera 622. E o realitate. De ce, la Palace de Verbier, există o cameră 621 bis în locul camerei 622? Aceasta este o intrigă. Și începutul unui roman.
Scarlett a zâmbit: se prinsese în joc.
- Atenție, a nuanțat imediat, ar putea exista o explicație rațională. Se întâmplă ca unele hoteluri să renunțe la camera 13 pentru clienții superstițioși.
- Dacă există o explicație rațională imediată, am zis, atunci intriga se stinge și nu mai avem roman. Și aici intră în acțiune romancierul: pentru ca un roman să existe, trebuie împinse ceva mai departe zidurile raționalității, trebuie să te desprinzi de realitate și, mai ales, să creezi o miză acolo unde ea nu există.
- Cum veți face în cazul acestei camere de hotel? m-a întrebat Scarlett care nu era sigură că înțelesese.
- În roman, scriitorul, în căutarea unei explicații, se duce să-l întrebe pe portar.
- Atunci, să mergem la el, mi-a sugerat.
- Acum?
- Acum, sigur că da!
- Camera 621 bis este emblematică pentru hotelul nostru, ne-a explicat portarul, amuzat să ne vadă apărând la o asemenea oră pentru a-i adresa o astfel de întrebare. Din greșeală, în momentul construirii hotelului, plăcuța cu numărul 621 a fost fixată pe ușile a doua camere. Ar fi fost suficient ca, la una dintre ele, să fie schimbat numărul 621 cu 622 și totul s-ar fi aranjat. Numai că proprietarul de la acea vreme, domnul Edmond Rose, un om de afaceri foarte experimentat, a preferat să adauge BIS sub 621 și așa camera a devenit 621 bis. Ceea ce nu a întârziat să atragă curiozitatea clienților care au cerut această cameră mai degrabă decât o alta, convinși că avea ceva deosebit. Șmecheria funcționează și în ziua de azi, fiindcă, uitați, sunteți aici, acum, în miez de noapte, pentru a mă întreba ce este cu această faimoasă cameră.
Întorși la etajul șase, Scarlett mi-a spus:
- Deci, camera 621 nu este decât o greșeală de construcție.
- Nu și pentru romancier, i-am amintit, altfel povestea se încheie. În roman, portarul minte pentru a reporni intriga. De ce minte? Care este adevărul acestei misterioase camere 621 bis? Ce s-a întâmplat acolo, de angajații hotelului trebuie să ascundă adevărul? Iată cum se poate construi o idee plecând de la o situație simplă.
- Și-acum? a întrebat Scarlett.
- Și-acum, am glumit, nu vă rămâne decât să faceți săpături mai departe. Eu mă duc la culcare.
Eram departe de a-mi închipui că tocmai îmi stricasem vacanta.
A doua zi dimineață, la ora 9, am fost trezit din somn de ciocănituri în ușa camerei.
M-am dus să deschid, era Scarlett. S-a mirat să mă vadă încă adormit.
- Tot mai dormiți, domnule scriitor?
- Da, sunt în vacanță. Știți, în acele clipe de odihnă în care omul e lăsat în pace.
- Ei bine, vacanța vi s-a terminat, m-a anunțat intrând cu o carte groasă sub braț. Fiindcă am răspunsul la pretinsa dumneavoastră intrigă: de ce există, la Palace de Verbier, o cameră 621 bis în locul camerei 622? Fiindcă a avut loc o crimă. Ficțiunea depășește realitatea!
- Poftim? De unde știți?
- M-am dus mai devreme într-una dintre cafenelele din centrul satului pentru a-i întreba pe locuitori. Am stat de vorbă cu mai mulți dintre ei. Pot bea și eu o cafea, vă rog?
- Poftim?
- O cafea, please! Lângă minibar e o cafetieră cu pastile. Puneți o pastilă înăuntru, apăsați pe buton și cafeaua curge în ceașcă. Veți vedea, e de-a dreptul magic!
Eram complet sedus de Scarlett. Am trecut imediat la treabă și am pregătit două cafele espresso.
- Nimic nu indică vreo legătură între crima aceea și ciudățenia de cameră 621 bis, am observat venind cu ceașca.
- Stați să vedeți ce am descoperit, mi-a spus deschizând cartea pe care o adusese.
M-am așezat lângă ea.
- Ce-i asta? am întrebat-o.
- O carte despre Palace de Verbier, despre istoria sa, mi-a explicat dând paginile. Am găsit-o în librăria satului.
S-a oprit la fotografia unui plan arhitectural al hotelului și și-a pus degetul dedesubt.
- Este etajul șase. Ce noroc, totuși! Vedeți, e coridorul de aici și se vede numărul fiecărei camere. Uitați, aici ordinea e logică! Iar 622 e chiar între 621 și 623.
Am constatat, stupefiat, că Scarlett spunea adevărul.
- Și ce credeți? am întrebat-o, sigur că își făcuse o idee.
- Că asasinatul a avut loc în camera 622 și că direcțiunea hotelului a ținut să-i șteargă amintirea.
- Nu e decât o ipoteză.
- Haideți să verificăm! Aveți mașină?
- Da, de ce?
- La drum, domnule scriitor!
- Cum adică, la drum? Unde vreți să mergeți?
- La arhivele de la Nouvelliste, marele cotidian al regiunii.
- E duminică, am observat.
- Am sunat la redacție. Au deschis duminica.
Scarlett îmi plăcea. Iată de ce am mers cu ea la Sion, cam o oră de drum, acolo unde se găsea sediul publicației Nouvelliste.
La recepție, o funcționară ne-a informat că accesul la arhivă era rezervat abonaților.
- Va trebui să ne abonăm, a zis Scarlett dându-mi un cot.
- Hm, de ce eu? am protestat.
- Haideți, domnule scriitor, nu e timp de cârcoteli, abonați-vă, vă rog!
Am ascultat-o și mi-am scos cardul, ceea ce ne-a dat drept de acces în sala arhivei. Îmi imaginasem un subsol plin de praf, în care se îngrămădeau mii de ziare vechi: în realitate, era vorba despre o mică încăpere dotată cu 4 computere. Totul fusese informatizat, ceea ce ne-a ușurat viața. Așezați în fața unui ecran, nu a fost nevoie decât de câteva cuvinte-cheie, și Scarlett a și găsit o serie de articole. A dat clic pe cel dintâi și a scos un strigăt de victorie.
Cazul era pe prima pagină a ziarului. Putea fi văzută o fotografie de la Palace de Verbier, în fața căruia erau parcate mașini de poliție, și următorul titlu:
CRIMĂ LA PALACE
Ieri, duminică, 16 decembrie, un bărbat a fost găsit ucis în camera 622 de la Palace de Verbier. Corpul victimei a fost descoperit de un angajat al hotelului, în momentul în care i-a adus micul dejun.
Capitolul 3
Începutul cazului
Duminică, 9 decembrie, cu 7 zile înaintea crimei
Avionul era blocat pe o pistă a aeroportului din Madrid. Prin difuzor, comandantul anunțase pasagerii că niște căderi masive de zăpadă obligaseră aeroportul din Geneva să se închidă pentru o perioadă scurtă, timp necesar pentru deblocarea pistei. Era nevoie de cel mult o jumătate de oră până la decolare.
Ceea ce nu constituia decât o neplăcere fără cine știe ce consecințe pentru cea mai mare parte dintre călătorii prezenți la bord părea să-l deranjeze mai ales pe Macaire Ebezner, pasager de la clasa business, așezat pe primul rând.
Cu ochii țintă la hublou, înghițise din două sorbituri cupa de șampanie adusă de stewardesă pentru a-l liniști. Era nervos. Ceva scârțâia. Era convins că imobilizarea avionului nu se datora zăpezii: dăduseră de el. Urmau să vină să-l ia pe sus de la bord. O presimțea. Era ca un șobolan prins în cursă. Nu avea pe unde fugi.
Scrutând pista prin hublou, a observat dintr-odată o mașină de poliție care venea în viteză spre avion, cu girofarurile în funcțiune. Și-a simțit pulsul accelerând. Era prins.
Cu o zi mai înainte, la amiază, în cartierul Salamanca din centrul Madridului.
Macaire și Perez ieșeau de la gura de metrou Serrano. Tocmai identificaseră informatorul și recuperaseră documentele din apartamentul acestuia, înainte de a alerga la metrou pentru mai multă discreție. Numai că, la ieșirea din vagon, Perez avusese impresia că fuseseră urmăriți. Urcând scările spre stradă, senzația i se confirmase.
- Nu te-ntoarce, i-a ordonat lui Macaire. De ceva timp, doi tipi sunt pe urmele noastre.
După tonul vocii, Macaire a înțeles că se terminase. Totuși, învățaseră să fie atenți la toate indiciile, lipsa de vigilență putându-i costa scump.
Pe Macaire l-a inundat adrenalina.
- O iei la dreapta, a zis Perez. Eu plec la stânga. Ne-ntâlnim mai târziu în apartament.
- Nu te las singur!
- Acum! a spus ferm Perez. Fă ce-ți spun! Lista e la tine!
S-au despărțit. Macaire a luat-o la dreapta și a urcat pe stradă cu pas grăbit. A observat un taxi oprind lângă bordură pentru a lăsa un client, așa că a urcat imediat. Șoferul a demarat și Macaire a întors capul: Perez dispăruse.
A coborât la Puerta del Sol și s-a amestecat în valul de turiști. A intrat într-un magazin de îmbrăcăminte de unde a ieșit complet schimbat, în cazul în care i se dăduseră semnalmentele. Neștiind ce trebuie să facă, a sunat până la urmă la numărul de urgență. Era prima dată în 12 ani când îl utiliza.
A găsit o cabină telefonică aproape de Retiro și a format numărul pe care îl știa pe de rost. I-a spus telefonistei cine era, iar aceasta i l-a dat pe Wagner care i-a anunțat vestea proastă:
- Perez a fost arestat de poliția spaniolă. Nu au nimic împotriva lui, așa că îi vor da drumul. Oricum are pașaport diplomatic.
- Am lista, a anunțat Macaire. E într-adevăr omul nostru.
- Perfect! Arde lista și urmează protocolul. Întoarce-te în apartament și apoi, mâine, la Geneva, conform planului. Nu te speria! Totul va fi bine.
- Foarte bine, a aprobat Macaire.
Înainte de a închide, Wagner i-a spus cu glas aproape amuzat, care nu se potrivea cu gravitatea situației:
- Ei, dacă tot ești la telefon: află c-ai ajuns la ziar. Informație oficială.
- Știu, a răspuns Macaire, aproape iritat de tonul ușor al interlocutorului.
- Bravo!
Comunicarea s-a întrerupt brusc.
Conform ordinelor primite, Macaire s-a întors, luându-și toate precauțiile, în apartament și a ars lista. Regreta teribil că acceptase călătoria aceasta, care trebuia să fie și ultima. Se temea să nu fie prea mult. Avea atâtea de pierdut: soția, viața lui de vis și promovarea care îl aștepta. Într-o săptămână va fi președintele băncii familiale, una dintre cele mai importante bănci private din Elveția. O indiscreție se strecurase în ediția de weekend a publicației Tribune de Geneve chiar din ziua aceea. Primise mesaje de felicitare din toată lumea. Numai de la soția lui, Anastasia, care rămăsese în Elveția, nu. Ca de fiecare dată când era vorba despre genul acesta de călătorii, făcea în așa fel încât să nu vină și ea cu el.
Pe pista aeroportului din Madrid, mașina de poliție a trecut prin fața avionului fără a opri și și-a continuat drumul pe banda de serviciu. Alarmă falsă.
Macaire s-a înfundat ușurat în fotoliu. Dintr-odată, avionul s-a zguduit și a început să ruleze încet în direcția pistei de decolare.
Când, câteva minute mai târziu, aparatul s-a ridicat în aer, Macaire, simțindu-se în afara oricărui pericol, a lăsat să-i scape un suspin îndelung. A cerut să i se aducă vodcă și arahide, apoi a desfăcut exemplarul din Tribune de Geneve care făcea parte din selecția de ziare oferită la bord. Și-a descoperit fotografia la începutul paginilor economice:
MACAIRE EBEZNER VA FI NUMIT SÂMBĂTĂ PREȘEDINTELE BĂNCII EBEZNER
Nu mai este nicio îndoială: Macaire Ebezner, 41 de ani, este cel care va prelua frâiele celei mai importante bănci private din Elveția, al cărei unic moștenitor este. Știrea a fost confirmată indirect de către un membru influent al băncii, care dorește să își păstreze anonimatul. „Numai un Ebezner poate conduce Banca Ebezner”, a afirmat acesta.
A mai cerut o vodcă, iar asta l-a dat gata. A ațipit.
Crezuse că a închis ochii doar pentru câteva clipe, dar, când și-a venit în fire, avionul era deja aproape de Geneva. A văzut conturul cizelat al lacului Leman și luminile orașului. Ningea abundent, iar fulgii se răsuceau în aer.
Iarna venise mai repede și Elveția se îmbrăcase în alb. Avionul de la Madrid era unul dintre primele care aterizau pe aeroportul din Geneva, după o lungă întrerupere a traficului aerian, cauzată de condițiile climatice.
Era 21:30 când aparatul a atins pista, care tocmai fusese curățată. Odată debarcat, Macaire a traversat rapid tunelurile aeroportului, pe care le știa pe de rost, cu valiza-diplomat în mână. A ieșit din zona de sosire, cu un aer relaxat. Vameșii prin fața cărora trecuse nu-i puseseră nici cea mai mică întrebare.
Cum zăpada perturbase activitatea aeriană în ultima oră, la ieșirea din aeroport un șir lung de taxiuri își aștepta prea rarii clienți. Macaire s-a urcat în prima mașină. De la volan, șoferul a lăsat imediat jos ziarul pe care tocmai îl citise.
- La Cologny, pe bulevardul Ruth, a indicat Macaire.
Aruncându-i o privire scrutătoare în retrovizor, șoferul l-a întrebat, fluturând exemplarul din Tribune de Geneve:
- Dumneavoastră sunteți în ziar, nu?
Macaire a zâmbit, flatat că fusese recunoscut.
- Chiar eu.
- E o mare onoare pentru mine, domnule Ebezner, i-a zis șoferul cu privirea plină de admirație. Nu în fiecare zi transport o vedetă a finanțelor.
Privindu-și figura în oglindă, Macaire nu și-a putut opri un zâmbet larg.
Ajunsese la apogeul profesiei sale de bancher. Încordarea de la Madrid era uitată: ieșise din povestea aceea și viitorul se prezenta luminos. Era nerăbdător să apară a doua zi la bancă. Era nerăbdător să vadă ce fețe o să facă toți! Chiar dacă, în fond, ascensiunea la președinție era rezolvată de luni de zile, articolul tot avea să dea naștere la cleveteli.
Începând de a doua zi, toată lumea urma să-i lustruiască pantofii. Doar de câteva zile de răbdare mai era nevoie: sâmbătă seara, în timpul Marelui Weekend anual al băncii din Verbier, va fi ales în fruntea prestigioasei instituții.
Taxiul a coborât pe strada Servette, a luat-o pe bulevardul Chantepoulet și a trecut podul Mont-Blanc.
Malurile lacului Leman sclipeau. Marele Jet de apă, panașul orașului, se ridica maiestuos printre fulgi. Geneva era feerică, între zăpadă și iluminatul de Crăciun. Totul părea atât de calm și atât de armonios!
Mașina a urcat cheiul General-Guisan, apoi a continuat drumul spre Cologny, una dintre comunele de vază ale Genevei, unde Macaire locuia împreună cu soția lui, Anastasia, pe o proprietate magnifică, de deasupra lacului Leman.
Chiar în acel moment, în bucătăria familiei Ebezner, Arma, menajera casei, gusta friptura de vițel pe care o gătea cu drag de ore întregi: era perfectă. S-a mai uitat odată cu admirație la articolul din ziar, pe care îl pusese pe blatul de lucru pentru a-i ține companie. Vestea era oficială: Domnu’ va fi ales președintele băncii sâmbăta viitoare! Era atât de mândră de el! Nu lucra niciodată în weekend, însă în ajun, imediat ce descoperise articolul la cafeneaua unde obișnuia să se ducă, hotărâse să vină să îl întâmpine la sosirea de la Madrid. Știa că urma să fie singur, fiindcă soția își petrecea weekendurile la o prietenă (doamnei Anastasia nu-i plăcea să stea singură în casa asta mare când bărbatul îi era plecat în călătorii de afaceri).
Armei i se părea întristător să nu găsești pe nimeni acasă la întoarcere, pentru a sărbători o asemenea veste extraordinară.
Observând farurile taxiului care intrase pe proprietate, s-a repezit afară pentru a-și întâmpina patronul, fără a mai avea timp să își îmbrace paltonul, în pofida ninsorii care cădea.
- Apăreți în ziar! a strigat mândră, fluturând articolul pe sub nasul lui Macaire care cobora din mașină.
- Arma, s-a mirat acesta, ce faci aici duminica?
- N-am vrut să vă las să vă întoarceți acasă, într-un cămin în care n-ar arde nicio lumină și nici nu ați avea o masă bună.
Bărbatul i-a zâmbit afectuos.
- Președinte, deci e oficial! s-a bucurat Arma.
Și-a luat mica valiză pe care șoferul o scosese din portbagaj, după care și- a urmat patronul care a intrat în casă, pe când taxiul pleca. Nici nu apucase bine mașina să treacă de portalul proprietății Ebezner, că un bărbat și-a făcut apariția în lumina farurilor. Șoferul taxiului a oprit și a coborât geamul.
- Am făcut cum mi-ați spus, i s-a adresat bărbatului căruia nu părea să-i pese de zăpada care cădea.
- I-ai arătat articolul? a întrebat acesta.
- Da, v-am urmat ordinele până la virgulă, s-a jurat solemn șoferul, așteptându-și plata. M-am prefăcut că-l recunosc, exact cum mi-ați zis.
Bărbatului i s-a putut citi pe chip satisfacția și i-a dat șoferului un teanc de hârtii de 100 de franci, iar acesta a plecat imediat.
În casă, la masa din bucătărie, Macaire era servit de Arma cu o bucată minunată de friptură.
Era îngândurat. În primul rând, din cauza Anastasiei. Îi scrisese un mesaj prin care o anunța că ajunsese cu bine la Geneva. Ea îi răspunsese laconic:
Mulțumită că a mers bine călătoria ta.
Bravo pentru articolul din Tribune!
Mă-ntorc mâine, e mai prudent să nu conduc pe zăpada asta.
Recitind mesajul, Macaire s-a întrebat cine pe cine mințea. De partea lui, o mințea de 12 ani. 12 ani în care secretul îi ardea buzele.
Arma l-a smuls din gânduri.
- Sunt atât de bucuroasă pentru dumneavoastră! Când am văzut articolul, mai c-am început să plâng. Președintele băncii! La Madrid ați fost pentru serviciu?
- Da, a mințit Macaire.
Părea dus în altă parte și nu-i dădea nici cea mai mică atenție Armei. Până la urmă, aceasta a spălat vasele, înfuriată pe ea însăși. Ce idioată a fost să vină să-l întâmpine în seara asta! Credea că lui îi va face plăcere. Ar fi fost ocazia de a petrece un moment privilegiat împreună. Dar lui nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Nu observase nici măcar că se dusese la coafor și își făcuse unghiile cu ojă. Drept care a decis să plece.
- Dacă nu mai aveți nevoie de mine, domnu’, eu plec.
- Bineînțeles, poți pleca, Arma, îți mulțumesc pentru cina savuroasă. Fără tine, m-aș fi băgat în pat cu burta goală. Ești o perlă. Apropo, n-ai uitat că am nevoie de tine aici tot weekendul viitor?
- Weekendul viitor? a îngăimat Arma.
- Da, știi că e Marele Weekend al băncii, interzis nevestelor. Mă mustră conștiința că trebuie să o las iar singură pe Anastasia. Două weekenduri la rând, asta e cam mult... Știi cât urăște să rămână singură în casa asta mare. Poți chiar dormi într-una dintre camerele pentru musafiri... asta o va liniști mult.
- Păi, mi-ați dat liber începând de vinerea viitoare, i-a amintit Arma. Așa că mi-am planificat absența până luni.
- Fir-al al dracului, am uitat cu totul! Nu-ți poți anula planurile? Te rog, e foarte important pentru mine să știu că e cineva aici cu Anastasia. Și-apoi, poate că va vrea să-și invite ceva prietene și-ar fi foarte bine să fii aici ca să ai grijă de casă și să gătești. Te voi plăti dublu pentru fiecare oră petrecută aici de vineri până duminică seară.
Nu ar fi acceptat nici pentru tot aurul din lume. Weekendul acela era tare important pentru ea. Dar, cum nu putea să își refuze patronul pentru nimic în lume, a acceptat morocănoasă.
După ce Arma a plecat, Macaire s-a închis în cabinetul lui de taină, o mică încăpere de la parter care-i folosea drept birou.
A luat un tablou de pe perete (o acuarelă reprezentând Geneva), care ascundea un mic seif a cărui combinație numai el o cunoștea. A scos de acolo un caiet. De câteva săptămâni, se apucase să își noteze secretul. În caz că. Ca să știe totuși cineva. De curând, se simțea urmărit. Supravegheat. Evenimentele de la Madrid păreau a-i da dreptate. De 12 ani își asuma multe riscuri. Poate că scriind undeva adevărul se va putea dovedi util.
Și-a răsfoit caietul: pe primele pagini se înșiruiau coloane de cifre și sume de bani, de parcă ar fi fost vorba despre un document contabil. Poate or fi bani nedeclarați, s-ar fi putut crede, în cazul în care caietul ar fi căzut în mâini potrivnice. Era o capcană. Paginile următoare păreau goale, deși, în realitate, erau pline de mărturisiri. Pentru mai multă siguranță, Macaire scrisese cu cerneală simpatică.
Șmecherie veche de când lumea, dar care mergea de fiecare dată: cu ajutorul unui stilou cu peniță de care cerneala nu se atinsese și căreia îi înmuia vârful într-o soluție pe bază de apă și suc de lămâie, tot ce nota era imediat înghițit de hârtie. Paginile, deși pline, rămâneau albe. Dacă, vreodată, Macaire va dori să își recupereze textul invizibil, îi va fi suficient să așeze paginile în apropierea unei surse de lumină și de căldură și întreaga poveste urma să își facă apariția.
La început, exercițiul se dovedise laborios, dar, prin antrenament, mâna îi ajunsese agilă: chiar fără a-și vedea textul, Macaire scria perfect lizibil. A deschis caietul, reperând ultima pagină de text fiindcă îi îndoise un colț, și și-a înmuiat stiloul în călimara cu suc de lămâie.
Fără să observe umbra ascunsă în întuneric, la numai câțiva metri de el: un bărbat îl spiona pe fereastra cabinetului.
Bărbatul a rămas nemișcat, privindu-l pe Macaire mai bine de un ceas. L-a privit scriind, apoi băgând caietul în seiful din spatele tabloului, înainte de a pleca din încăpere, fără îndoială pentru a se culca, fiindcă se făcuse târziu.
După care bărbatul a dispărut în noapte, tăcut și invizibil, strecurându-se afară de pe proprietate după ce a sărit zidul care o înconjura. Zăpada continua să cadă, luându-și asupra ei sarcina de a-i șterge urmele. Ajuns pe bulevardul Ruth, a urcat într-o mașină parcată pe acostament. Nu se vedea țipenie de om. A demarat și a mers câteva minute până a ajuns suficient de departe, după care s-a oprit pentru a da un telefon.
- S-a-ntors acasă și nu are nicio suspiciune, și-a asigurat interlocutorul. Am făcut în așa fel încât un șofer de taxi să-i vorbească despre articol.
- Bună idee, bravo!
- Cum ați reușit să faceți să apară un asemenea articol? Și-ncă și cu fotografie!
- Am și eu relațiile mele. Bietul de el, mâine o să cadă direct din cer!
La 1 kilometru de acolo, peste puțin timp, luminile reședinței Ebezner s-au stins toate.
În patul lui uriaș, Macaire a căzut rapid într-un somn adânc, cu articolul dedicat gloriei lui alături. Niciodată nu se simțise atât de fericit.
Era departe de a-și închipui că necazurile abia începeau.
Capitolul 4
Agitații
Luni, 10 decembrie, cu 6 zile înaintea crimei
6:30 dimineața.
Trezit din somn de soneria deșteptătorului, Macaire a avut nevoie de câteva clipe pentru a-și da seama că era acasă. Deschizând ochii, mai întâi a tresărit amintindu-și cele petrecute la Madrid. Apoi, dându-și seama că era în siguranță, la el acasă, s-a lăsat învăluit de un sentiment de liniște. Totul se desfășura sub cele mai bune auspicii.
Nu trăsese storurile: pe fereastră, a observat că era încă întuneric și ningea abundent. Nu avea niciun chef să dea piept cu temperaturi glaciale.
Bine protejat sub pilotă, s-a decis să își acorde câteva minute suplimentare de odihnă și a închis ochii.
În același moment, pe strada Corraterie, în centrul Genevei, secretara lui, Cristina, trecea pragul impunătorului edificiu al Băncii Ebezner cu obișnuita ei punctualitate.
De când se angajase aici, acum șase luni, sosea la muncă în fiecare dimineață la 6:30, oră la care portarii deschideau imobilul. Pe de o parte, pentru a le dovedi șefilor seriozitatea ei, pe de alta, fiindcă asta îi permitea să parcurgă diferitele dosare fără a fi deranjată ori întreruptă pentru alte sarcini.
În ziua aceea, în care ningea, pentru a nu risca să întârzie din cauza străzilor prost deszăpezite, venise pe jos. Încălțată în cizme, cu pantofii în geantă, mersese astfel de la apartamentul ei din Champel, prin orașul adormit.
A trecut prin holul cel mare de la intrarea în bancă, elegantă în mantoul ei cambrat. Portarii, aliniați în spatele recepției, cu toții un pic îndrăgostiți de ea, se minunau să vadă că nimic nu putea întrerupe zelul tinerei angajate pe cât de frumoase, pe atât de devotate.
- Salutări matinale, domnișoară Cristina! au întâmpinat-o într-un glas.
- Bună ziua, domnilor! le-a zâmbit, lăsându-le o pungă de cornuri cumpărate dintr-un magazin de pâine din apropiere.
Impresionați de gest, aceștia nu mai terminau cu mulțumirile.
- Ați văzut ziarul de weekend? a întrebat-o unul dintre ei, băgând în gură jumătate dintr-un corn. Veți fi secretara președintelui!
- Mă bucur pentru domnul Ebezner, a răspuns Cristina. O merită.
Și s-a îndreptat către ascensoare, pentru a ajunge la etajul cinci, acolo unde era departamentul pentru gestionarea patrimoniului. La capătul unui culoar lung, cu pereții tapisați, a ajuns în anticamera care-i servea drept loc de muncă și care dădea către birourile celor doi patroni: Macaire Ebezner și Lev Levovitch.
Anticamera nu era nici foarte spațioasă, nici foarte practică. Un pupitru lat care bara trecerea, un dulap într-un colț și un fotocopiator impozant.
Cristina ceruse să se poată instala aici. În toate celelalte departamente, inclusiv în cel pentru gestionarea patrimoniului, secretarele aveau birouri mari și confortabile. Ea prefera însă să fie în contact direct cu patronii.
La bancă, Cristina ajunsese rapid să fie indispensabilă, muncind din greu și nerefuzând niciodată vreo sarcină. Inteligentă, perspicace, fermecătoare. Mereu bine dispusă, mereu politicoasă. Filtra apelurile telefonice, tria cu atenție corespondența, reușea să țină sub control întâlnirile și agendele celor doi.
Încă din prima ei zi la bancă, Cristina fusese foarte impresionată de Lev Levovitch. Acesta era unul dintre bancherii cei mai admirați din Geneva. Cel mai apreciat pentru modul în care conducea afacerile, dar și cel mai temut.
În vârstă de 40 de ani, de o insolentă frumusețe, avea alură de actor și prestanță de rege. Charismatic, talentat în toate, vorbind curent 10 limbi, era de o perfecțiune agasantă, nelăsând pe nimeni indiferent și trezind toate dorințele. Își cunoștea dosarele în detaliu. Înțelegea piețele ca nimeni altul și știa să le anticipeze mișcările. Chiar și când bursele se prăbușeau, clienții lui câștigau bani.
Una dintre caracteristicile lui Levovitch era aceea că nu venea din cercul interior: nu provenea din vreo familie de patrician genevez. Plecat de la nimic, muncise din greu pentru a ajunge aici, ceea ce îi adusese respectul personajelor importante dintre care acum făcea parte, dar și simpatia funcționarilor mărunți care se regăseau în modestia originii lui.
În același timp discret și știind să păstreze secretele, cultivând misterul, nu se lăuda niciodată cu ceea ce făcea, lăsând să vorbească pentru el faptele relatate de jurnaliști... și de bârfitori. Era consilierul celor mai bogate personaje, în relații intime cu puternicii zilei, prietenul președinților, dar, neuitând de unde venise, se arăta mereu disponibil pentru cei ajunși în nevoie, gata să-i ajute pe cei lipsiți de mijloace și generos cu cei în dificultate.
La Geneva era cel despre care vorbea toată lumea, pe care toți își doreau să-l frecventeze. În pofida acestor lucruri, era un om singuratic și fără prieteni. Locuia într-un apartament imens închiriat cu anul, aflat la etajul cinci al luxosului hotel genevez Bergues, situat pe malul lacului Leman. Nu se știa nimic despre viața lui privată, nu se știa să aibă prieteni, unicul lui confident fiind șoferul și majordomul personal, Alfred Agostinelli, om de o discreție absolută. Celibatar râvnit, numele lui era pe buzele tuturor tinerelor din înalta societate geneveză, iar marile familii europene sperau ca el să pună ochii pe vreuna dintre fetele lor.
Numai că Levovitch părea cu totul detașat de astfel de lucruri. Inima îi era o fortăreață de necucerit: se spunea că nu se îndrăgostise niciodată de cineva.
Lev Levovitch sosea în fiecare dimineață la birou la ora 7 fix. Dar, în ziua aceea, se făcuse 7:40 și nu apăruse nimeni. Și totuși, Lev locuia la doar 10 minute de mers pe jos de bancă: nu zăpada putea fi cauza unei asemenea întârzieri.
Străduindu-se să găsească explicația corectă a întârzierii, Cristina a presupus existența unei eventuale întâlniri în afara băncii. Consultând agenda patronului, a constatat că pagina cu ziua curentă era goală până în dreptul orei 16, unde chiar el notase - îi recunoștea scrisul - câteva cuvinte enigmatice, cu litere mari: ÎNTÂLNIRE FOARTE IMPORTANTĂ. Cristina s-a mirat: în general, numai ea îi nota întâlnirile. Or, însemnarea aceasta fusese adăugată în ultimul minut. Cristina era intrigată: ce să fi însemnat toată povestea asta?
Dintr-odată, a auzit un glas pe coridor. Știa că etajul, la ora aceea, era întotdeauna gol.
A ciulit urechile, apoi, pentru a auzi mai bine, a înaintat în vârful picioarelor pe coridor. L-a zărit, în casa scărilor, pe Sinior Tarnogol, unul dintre membrii Consiliului Băncii, care urca pe scări până la biroul lui de la etajul șase și era evident că se oprise să-și mai tragă sufletul. Vorbea la telefon, lăsând să-i scape câteva destăinuiri, convins că, fiind atât de devreme, era la adăpost de urechi indiscrete.
Cum Cristina rămânea, pentru el, invizibilă, aceasta i-a ascultat conversația.
Și a rămas siderată.
Vestea avea efectul unei bombe.
Capitolul 5
Sfârșitul vacanței
Sfârșitul vacanței
La redacția cotidianului Nouvelliste, Scarlett imprimase toate articolele consacrate crimei de la camera 622.
Descoperise astfel că omorul nu fusese niciodată elucidat. În mașina care ne aducea la Verbier, nu avea decât o idee în minte: să mă convingă să scriu un roman cu acest subiect.
- Domnule scriitor, în hotelul acesta a avut loc o crimă! Ce nebunie! Deja îți poți închipui atmosfera discretă, toți clienții suspecți, polițistul care interoghează martorii chiar la locul faptei.
- Ei, Scarlett, ce vreți să faceți? Să redeschideți o anchetă? Să rezolvați un caz pe care până și poliția l-a ratat?
- Exact! Sunteți mai bun decât un polițist, sunteți scriitor! Vom întreprinde împreună ancheta și veți scrie un roman!
- N-am să scriu un roman despre acest caz, am prevenit-o de la bun început.
- Haideți, domnule scriitor... Sunt sigură că Bernard ar fi vrut să scrieți un roman legat de acest fapt divers.
- Nu, viitorul meu roman nu va fi o poveste polițistă fără nicio valoare!
- Nu fiți ursuz! Avem totuși un roman în roman: cum ne-am dat noi seama că a fost modificat numărul camerei 622 după ce a fost comisă o crimă. Chiar nu sunteți curios să înțelegeți de ce ne-a mințit aseară portarul?
- Nici măcar atât.
- Vă rog! Și-apoi, am să vă ajut.
- Să mă ajutați? Doar nu ați scris niciodată o carte.
- Voi fi asistenta dumneavoastră.
- Am deja una și, credeți-mă, n-ați vrea să-i semănați.
- Atunci, de acum veți avea două asistente.
- S-ar presupune că sunt în vacanță și mă odihnesc.
- Vă veți odihni destul când veți muri.
- Oricum, nu sunt disponibil. Am deja niște lucruri de făcut.
- A, da? Care-ar fi acestea?
- După-amiază, de exemplu, am rezervat o ședință de masaj, după care voi merge la spa pentru a plonja într-o baie cu hidromasaj și a intra într-o stare de relaxare absolută.
- Aveți dreptate, domnule scriitor! Simțiți-vă bine, recăpătați-vă forțele! Cu cât sunteți mai destins, cu atât mai bună va fi cartea! Spuneți-mi numai ce am de făcut pentru a vă ajuta.
După ce am lăsat să treacă un moment lung de tăcere, am sfârșit prin a spune:
- Trebuie să găsiți elementele care să ne permită să o luăm pe firul acestei întâmplări.
Chipul lui Scarlett s-a luminat:
- Ceea ce înseamnă că acceptați!
Am zâmbit. Bineînțeles că acceptam, măcar și pentru a petrece puțin timp cu ea.
În acea după-amiază, în timp ce Scarlett a adunat materialele pentru anchetă, am profitat îndelung de serviciile balneoterapeutice ale hotelului.
Întors în apartament, am descoperit că Scarlett pusese stăpânire pe el.
Tapiseria de pe perete era acoperită cu toate articolele pe care le găsise, privitoare la respectivul caz.
- Cum ați intrat? am întrebat-o.
- Am cerut la recepție să mi se deschidă ușa.
- Și-au făcut-o?
- Am spus că sunt asistenta dumneavoastră. Asistenta marelui scriitor, vă-nchipuiți cum sună: imediat au început să freamăte! Mai bine veniți să vedeți ce-am găsit!
M-am așezat într-unul dintre fotolii, iar ea a îndreptat degetul către o foaie de hârtie pe care scrisese: BANCA EBEZNER.
- Cunoașteți Banca Ebezner din Geneva? m-a întrebat Scarlett.
- Da, evident, e una dintre cele mai importante bănci private din Elveția. Are sediul în strada Corraterie.
- Vă spune ceva numele Macaire Ebezner?
- Nu, dar îmi imaginez că un asemenea nume trebuie să aibă legătură cu banca.
- Bravo, Sherlock Holmes!
Mi-a întins un articol din Tribune de Geneve, datat cu opt zile înainte de crimă, de care dăduse grație internetului. Am citit titlul: MACAIRE EBEZNER VA FI NUMIT SÂMBĂTĂ PREȘEDINTELE BĂNCII EBEZNER
- Macaire Ebezner se presupunea că va deveni președintele băncii, mi-a explicat Scarlett. Trebuia să-i urmeze tatălui său, Abel Ebezner, decedat cu 1 an mai înainte. Însă, contrar a ceea ce spune articolul - nu trebuie niciodată să ai încredere în presă - numirea nu a fost deloc un fapt împlinit.
- De unde știți?
- Nu a fost simplu. Dar, până la urmă, am reușit să dau de portarul de aseară și mi-a explicat că, în cazul în care clienții întreabă, direcția a dat consemnul să se inventeze povestea cu eroarea de numerotare a camerelor. Nu dă bine faptul că în hotel a avut loc o crimă. Am cerut să vorbesc cu directorul, dar, ca din întâmplare, zilele acestea lipsește. Nu cred că simte cine știe ce nevoie să-și bage cineva nasul. În sfârșit, pe scurt, portarul era deja angajat al hotelului în momentul crimei. La început a spus că nu-și amintește de nimic, apoi câteva bancnote i-au tratat cu succes amnezia. Așa că mi-a povestit cum, la vremea respectivă, Macaire Ebezner avea un concurent foarte serios în persoana lui Lev Levovitch, un alt bancher, un tip destul de strălucit, cunoscut la hotel, care fusese mâna dreaptă a lui Abel Ebezner.
- Tatăl lui Macaire Ebezner, da?
- Exact, a confirmat Scarlett. Portarul prinsese niște mărturisiri ale directorului de atunci al hotelului, Edmond Rose, care, după toate aparențele, era foarte apropiat de acest Lev Levovitch. În weekendul crimei, la Palace fusese o agitație neobișnuită.
- Stați un pic, Scarlett, am întrerupt-o, nu reușesc să vă mai urmăresc. Care este legătura între Palace de Verbier și bancă?
- Marele Weekend.
- Marele Weekend? Asta ce mai e?
- Marele Weekend a fost o tradiție a Băncii Ebezner decenii la rând. Era vorba despre o ieșire anuală a angajaților instituției. În fiecare an, în decembrie, toți funcționarii băncii erau invitați să petreacă două zile la Verbier. Toată lumea era cazată aici, la Palace de Verbier. Zilele erau libere, pentru schiat, plimbări sau curling. Sâmbătă seara, dineul de gală avea loc în sala de bal a hotelului. Era momentul solemn, în timpul căruia se trecea la marile anunțuri oficiale ale băncii, precum promovările interne, trecerea puterii în mâinile altei persoane sau ieșirile la pensie.
- Așadar, weekendul crimei a fost unul dintre aceste faimoase Mari Weekenduri ale băncii?
- Da. Și nu unul oarecare! Uitați-vă!
Scarlett mi-a arătat un alt articol din Tribune de Geneve. Acesta era datat cu aproape 1 an înainte de crimă și era consacrat funeraliilor lui Abel Ebezner, la început de ianuarie, care avuseseră loc la Catedrala Sfântul Petru din Geneva. În fotografie, puteau fi văzuți trei bărbați descriși ca membri ai Consiliului Băncii: Jean-Benedict Hansen, Horace Hansen și Sinior Tarnogol.
- Consiliul Băncii? Asta ce mai e? am întrebat, observând că Scarlett notase cuvintele pe o hârtie prinsă pe perete, de parcă ar fi fost vorba despre un element important.
Pe buzele tinerei a înflorit un surâs victorios:
- Mi-am pus și eu aceeași întrebare. Și, ca atare, am făcut câteva cercetări. La vremea respectivă, piramida ierarhică a băncii era constituită astfel: la bază, simplii funcționari, deasupra cărora se găseau șefii de serviciu, deasupra cărora se aflau oamenii de încredere ai puterii, deasupra cărora erau directorii adjuncți, deasupra cărora se găseau directorii și, deasupra acestora, la vârf, mica lor lume era dominată de Consiliul Băncii, alcătuit din patru persoane: doi membri simpli, un vicepreședinte și un președinte. Conform articolului din Tribune de Geneve, președinția Băncii Ebezner s-a transmis întotdeauna din tată-n fiu. Ceea ce înseamnă că președinții și vicepreședinții Consiliului au fost mereu un tată și un fiu Ebezner, succedându-se generație după generație.
- Deci, logic, Macaire Ebezner urma să fie numit președinte în locul tatălui său.
- Logic. Numai că, priviți fotografia articolului consacrat înmormântării lui Abel Ebezner, în care îi vedem pe ceilalți trei membri ai Consiliului Băncii: Macaire Ebezner nu e printre ei.
- De ce?
- Nu știu. Însă, conform a ceea ce am găsit pe internet, înaintea morții, Abel Ebezner schimbase regulile. Însărcinase Consiliul să aleagă succesorul, dându-i circa un an de răgaz pentru a face alegerea. Anunțarea noului președinte trebuia deci să aibă loc în cursul Marelui Weekend de după decesul lui, adică în weekendul crimei.
Capitolul 6
Cursa pentru președinție
În cursul lunii de dinaintea crimei, succesiunea la președinția Băncii Ebezner constituise o mică saga care pasionase Geneva.
Totul începuse în ianuarie, în primele zile ale anului, când Abel Ebezner, emblematicul președinte al băncii în ultimii 15 ani, murise la o vârstă respectabilă, învins de un cancer. La anunțarea decesului, toată lumea considerase că președinția îi revenea de drept lui Macaire, fiul unic al lui Abel. De la înființarea, cu 300 de ani mai înainte, a băncii de familie, bancherii Ebezner își transmiseseră frâiele afacerii din tată-n fiu. „Numai un Ebezner poate conduce Banca Ebezner”, repetau și angajații, și clienții, de parcă ar fi fost vorba despre un gir de o extraordinară calitate.
Iată însă că, înainte de a muri, Abel Ebezner specificase în testament ca tradiția filiației să fie îngropată odată cu el, iar viitorul președinte al foarte prestigioasei bănci să fie desemnat nu pe baza numelui, ci a meritelor.
Cu avizul unui notar, Ebezner-tatăl prevăzuse totul până în detaliu. Modul de alegere a președintelui băncii trebuia să urmeze trei reguli: 1) celor trei membri rămași ai Consiliului Băncii le revenea sarcina de a-l numi pe cel care urma să devină al patrulea membru și, mai ales, președintele, 2) Consiliul nu-l putea alege pe unul dintre cei trei, așa că trebuia să coopteze un nou membru și, în fine, 3) decizia, pentru a evita orice grabă, nu avea să fie anunțată decât în timpul tradiționalului Mare Weekend de sfârșit de an, noul președinte preluându-și funcția la 1 ianuarie anul următor.
În cadrul băncii, ultima dorință a lui Abel Ebezner a avut efectul unui trăsnet. Departe de a o destabiliza, a electrizat-o. De la portari la directori, cu toții au avut dintr-odată senzația că au șansa de a ajunge la funcția supremă. Funcționarii și-au sporit zelul la toate nivelurile, spre a atrage bunăvoința membrilor Consiliului. Banca nu mai fusese niciodată atât de productivă: nimeni nu mai solicita nici cel mai mic concediu de boală și cea mai mare parte a personalului a renunțat la vacantă.
Frenezia din jurul succesiunii a fost de o asemenea amploare, încât s-a propagat în tot orașul. Banca Ebezner era una dintre instituțiile importante ale Genevei, iar președintele ei figura printre personalitățile cu cea mai mare vizibilitate. Faptul că, pentru întâia oară, succesiunea la președinție nu mai era ereditară pasiona pe toată lumea.
Pe măsură ce treceau săptămânile, efervescența creștea. Până la urmă a sosit și luna decembrie. Toți ardeau de nerăbdare să afle cine li se va alătura lui Jean-Benedict Hansen, Horace Hansen și Sinior Tarnogol în cadrul Consiliului și cine va conduce destinul Băncii Ebezner.
Astfel că, în acel 10 decembrie, când, la ora 10:30, Macaire Ebezner și-a făcut în sfârșit apariția pe trotuarul de pe strada Corraterie, exulta văzând edificiul impunător al băncii ridicându-se în fața lui. Contempla cu mândrie fațada:
Banca Ebezner & Fiii, din 1702
Urma să intre ca o vedetă. Știa. În următoarele zile avea să fie subiectul tuturor conversațiilor și al întregii atenții. Era mai ales necesar să nu i se înfierbânte mintea și să afișeze o mină modestă. Trebuia să își repete că, înainte de ziua de sâmbătă, orice opțiune era încă posibilă pentru Consiliu.
Evident, nu trebuia să spună că știa de multă vreme că sigur el urma să fie președintele. Ardea de nerăbdare să vină odată ziua de sâmbătă. Numai șase zilișoare până când totul avea să fie oficial. Trebuia să se arate răbdător.
A mai admirat o dată frontispiciul băncii și a tras adânc în plămâni aerul tonifiant al dimineții de iarnă. Soarele făcea să scânteieze stratul de zăpadă, iar cerul era de acum de un azuriu strălucitor.
Îi părea rău că nu se dăduse jos din pat imediat ce se trezise: gândindu-se să mai închidă ochii pentru câteva clipe, căzuse la loc într-un somn adânc.
Fiindcă toată lumea îl aștepta, toată lumea avea să-i observe sosirea cu întârziere. Nu era demn de un viitor președinte al celei mai importante bănci private din Elveția să ajungă la serviciu la o asemenea oră. Oricum nu venea el prea devreme, dar acum era prea de tot! De data aceasta va invoca scuza zăpezii, dar, în noul an, e hotărât: imediat ce va fi ales oficial, va veni în fiecare dimineață printre primii la bancă.
Trecând de ușa grea de la intrare, toată numai profile aurite și arabescuri, Macaire Ebezner a pășit cu un aer important în marele hol de la recepție. Și a simțit imediat toate privirile ațintite asupra lui. Din spatele recepției, portarii l-au salutat pe un ton respectuos. „Salutări matinale, domnule Ebezner!”, a repetat corala de mici dimensiuni, înclinând ușor capetele.
Macaire a realizat pe loc că privirile li se schimbaseră. Și dintr-odată s-a simțit mai important decât un papă. Toți cei pe care-i întâlnea îl felicitau, îi adresau saluturi slugarnice și îi făceau complice cu ochiul. În curând va fi șeful tuturor acestor oameni, așa că deja avea dreptul la lingușiri. Cei mai servili i-au spus chiar „Bună ziua, domnule președinte”.
A luat ascensorul cu un ciorchine de lingăi care se contorsionau în fața lui.
Numai lachei! și-a zis contemplându-le convulsiile de parcă ar fi fost atinși de Coreea lui Huntington. Dar, nu era el vreun fraier: unii dintre acești adulatori schimbaseră tabăra în ultimul minut, fiindcă la început își închipuiseră că va fi dat la o parte de Consiliu. Era conștient că nu întotdeauna fusese luat în serios, mai ales în anul din urmă, din cauza deciziei luate de tatăl lui chiar înainte să moară. Voința lui daddy ca președintele să fie ales de Consiliul Băncii în loc să fie numit în mod direct mai întâi îl amărâse. Ar fi preferat ca tatăl lui să facă la fel ca toți predecesorii, de 300 de ani încoace, și pur și simplu să-i treacă lui dreptul de a fi lumina călăuzitoare. Păi, cum?! Alta e să fii șef pe loc, fără să fii nevoit să suporți formalitățile de alegere. Până la urmă însă, a înțeles fundamentarea ultimei dorințe paterne: pentru ca el să aibă o legitimitate mult mai serioasă.
Urma să fie numit președinte pentru talentul, nu pentru numele lui. Astfel, va deveni o persoană și mai importantă. Se gândise bine tatăl lui.
Ajungând la etajul cinci, Macaire a intrat umflându-se-n pene în anticamera secretarei. Ce sărbătorește îl va întâmpina! Cristina însă l-a primit cu un aer catastrofic.
- Domnule Ebezner, iată-vă în sfârșit! a strigat aceasta.
- Ce s-a-ntâmplat, Cristina? a întrebat-o glumeț Macaire. S-ar zice c-ai văzut o fantomă.
- Nu știu cum să vă anunț...
- Ce să mă anunți? a continuat Macaire tot numai zâmbet. Dacă e vorba despre propunerea de a fi numit președinte al băncii, ziarul de weekend și-a luat el sarcina de a mă informa.
Macaire a surâs amuzat și a intrat în biroul lui, scăpând de paltonul gros, de iarnă. Cristina l-a urmat și, cum rămăsese ca împietrită, bărbatul s-a încruntat:
- Mă îngrijorezi, Cristina. Ești palidă. Sper că nu ai probleme cu sănătatea.
După o ezitare, secretara i-a spus:
- Domnule Ebezner, nu dumneavoastră veți fi ales președintele băncii.
- Ce tot spui? N-ai citit ziarul de weekend?
- Articolul e un fals! a țipat Cristina. Președinte va fi ales Lev Levovitch!
Ultimele cuvinte au pocnit ca un foc de armă. Macaire a rămas o clipă amețit.
- Ce tot vorbești?
- Levovitch va fi ales președinte, a repetat secretara. Serios, îmi pare rău.
- Mizerabilul! a murmurat Macaire.
A dat să se repeadă în biroul lui Levovitch pentru a-i cere explicații, dar Cristina i-a tăiat elanul.
- Domnul Levovitch nu s-a prezentat la bancă în această dimineață. Am încercat prin toate mijloacele să-l contactez, dar fără succes. Sunt foarte îngrijorată, trebuie neapărat să stau de vorbă cu el. Știți unde se află?
Regăsindu-și stăpânirea de sine, Macaire și-a luat o mină detașată:
- Nu e cazul să ne facem griji din cauza bietului Levovitch. Nici nu se pune problema să ajungă președintele băncii. Ce te-a apucat să umbli cu zvonuri de-astea idioate? Știu cine e sursa ziarului, închipuie-ți: este vorba despre un membru al Consiliului de care sunt foarte apropiat și care m-a asigurat de luni de zile că...
- Vărul dumneavoastră, Jean-Benedict Hansen? l-a întrerupt Cristina.
- Poftim? s-a enervat Macaire care detesta să fie întrerupt de funcționarii mărunți.
- Membrul Consiliului de care sunteți apropiat este domnul Hansen, da? a întrebat Cristina.
- Da, Jean-Bene, a confirmat Macaire. E vreo problemă?
- De dimineață l-am auzit pe domnul Tarnogol care vorbea la telefon cu domnul Hansen. Îi spunea că mai ales dumneavoastră nu trebuie să fiți ales, fiindcă asta ar merge în întâmpinarea dorinței tatălui dumneavoastră. Din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum 15 ani la Verbier. Spunea că tatăl dumneavoastră nu v-a iertat-o niciodată, că, dacă ar fi vrut să fiți ales președinte, v-ar fi numit el direct. Din câte am înțeles din discuție, Consiliul s-a reunit vineri și i-a acordat votul lui Levovitch.
- Nu, nu, nu, a reacționat Macaire, Jean-Bene nu mi-ar face niciodată așa ceva!
- Asta mi-am spus și eu, a acceptat Cristina. Și-atunci m-am dus să-l aștept pe domnul Hansen în fața biroului său pentru a-l întreba direct și, din păcate, auzisem bine. Serios, îmi pare rău, domnule Ebezner. Mi se pare îngrozitor de nedrept.
Refuzând să creadă că poate fi adevărat, Macaire s-a repezit la etajul de deasupra pentru a-și întreba personal vărul, pe Jean-Benedict.
Birourile membrilor Consiliului erau toate situate la etajul șase al băncii.
La capătul unui culoar impresionant, urmau la rând cele 4 uși. Mai întâi era biroul președintelui (vacant, după moartea lui Abel Ebezner). Apoi cel al vicepreședintelui, care ar fi trebuit să îi aparțină lui Macaire Ebezner de 15 ani, dar care, după evenimentele petrecute acum un deceniu și jumătate, era ocupat de Sinior Tarnogol, un om din umbră, misterios, care cea mai mare parte a timpului era în călătorie între Elveția și Europa de Est. Mai departe se aflau birourile celorlalți doi membri ai Consiliului: respectiv al lui Horace Hansen, unul dintre verii mai tineri ai familiei Ebezner, și al fiului său, Jean-Benedict Hansen, un bărbat de vreo 40 de ani, la fel ca Macaire.
Jean-Benedict Hansen se învârtea prin birou, uitându-se țintă la ușă, înspăimântat de sosirea furioasă a vărului Macaire, de care tocmai îl anunțase Cristina.
- Javra aia mică de-și bagă nasul peste tot! a înjurat Jean-Benedict cu voce tare.
Cu două ceasuri mai devreme, când ajunsese la bancă, o găsise la el în birou. Imediat ce îl văzuse, îi sărise în cap.
- E-adevărat? îl întrebase. Nu-l veți alege pe domnul Ebezner ca președinte?
Jean-Benedict se făcuse alb ca varul.
- De unde știi? se bâlbâise. Zău, Cristina, chiar ai ajuns să spionezi Consiliul? E inacceptabil!
- Nu fiți ridicol, se apărase aceasta. Mai bine i-ați spune domnului Tarnogol să fie un pic mai discret dacă nu vreți să vă afle toată lumea secretele. Cum de i-ați putut face așa ceva vărului dumneavoastră?
- Nu te privește, repetase sec Jean-Benedict. Cred că-ți depășești cu totul atribuțiile. Te rog, deci, să fii discretă și să nu-i spui lui Macaire.
- Vreți să nu spun nimic? Să-l las să afle sâmbătă seara vestea, în fața tuturor angajaților băncii? Ce umilire pentru el!
- E ceva mult mai complicat de-atât.
- Mă rog, nu mă pot preface că nu s-a întâmplat nimic!
- Nu ai niciun motiv să-i spui, orice-ar fi! O iei razna de dragul lui și ieși cu totul din cadrul profesional! Așa că, te rog, Cristina, ține-ți gura! Altfel, crede-mă, vor fi urmări serioase pentru tine.
- Face fiecare ce crede de cuviință! conchisese Cristina.
Și a plecat cu un aer sfidător, urmărită de privirea lui otrăvită până când a ajuns la ascensor. Hotărât lucru, era regina persoanelor sâcâitoare. Cât de rău îi părea că o angajase! Și asta numai pentru a se dovedi serviabil. La început, îi găsise un post pe măsura ei. După care îl rugase să fie mutată în anticameră, pretextând că nu își putea face treaba corect dacă împărțea același birou cu celelalte secretare. Iar el care admisese totul pentru a se dovedi conciliant, uite cum era răsplătit.
Ușa biroului lui Jean-Benedict s-a deschis dintr-odată, brutal, și Macaire și-a făcut apariția:
- Jean-Bene, spune-mi că nu este adevărat! Spune-mi că nu pe Levovitch îl va alege Consiliul președinte al băncii!
- Zău că-mi pare rău, a răspuns Jean-Benedict uitându-se-n tavan.
O tăcere de gheață a inundat încăperea.
Șocat, Macaire s-a lăsat să cadă într-un fotoliu și a închis ochii, ca pentru a se rupe de realitatea insuportabilă. Fusese înlăturat de la conducerea băncii familiei sale! Ce rușine! Ce umilință! Ce va spune lumea? Ce va spune nevasta lui? Dacă până azi fusese un personaj important în Geneva, aceasta se întâmpla în calitatea lui de moștenitor al Băncii Ebezner. Dar, de acum, îndepărtat de propriul tată, îndepărtat de egalii lui, va fi de râsul întregului oraș. Lumea lui se prăbușea. Nu va mai avea parte nici de onoruri, nici de ploconeli.
S-a gândit la marea sală de Consiliu, Sfântul Sfinților, unde își închipuise că portretul lui va trona alături de al străbunului său, Antiochus Ebezner. Și s-a întrebat ce ar fi crezut Antiochus Ebezner despre această poveste.
Antiochus Ebezner înființase Banca Ebezner la Geneva, în 1702.
Pentru a reuși, apelase la finanțare din partea ramurii mai tinere a familiei, Hansen, niște veri înfiorători și zgârciți ca niște șobolani, care fugiseră din Franța în Elveția după Noaptea Sfântului Bartolomeu și care, după părerea familiei Ebezner, mai bine ar fi fost masacrați, fiindcă, în locul unui simplu împrumut, ceruseră drept de participare în conducerea băncii în schimbul banilor.
Prin urmare, Antiochus nu a avut de ales și a cedat o cotă-parte vărului Hansen, păstrându-și totuși pachetul majoritar. Dar, neavând încredere în acesta și pentru a preveni un puci în sânul propriei bănci, Antiochus a hotărât să înființeze Consiliul proprietarilor și a cedat aproape jumătate fiului său Melchior, pentru a-l numi legitim vicepreședinte, în așa fel încât să-l poată forma și să-i permită, după moartea lui, să preia frâiele instituției.
Deși oricum minoritar, însă pentru a evita să se trezească în situația de doi contra unu, vărul Wilfried a cerut să poată face și el același lucru, cedând jumătate din participație fiului său mai mare, care a intrat astfel, la rândul său, în Consiliu.
După care, pentru a pune capăt războiului intern care începea să dăuneze reputației băncii, Antiochus și Wilfried au convenit ca forul Consiliului Băncii să fie alcătuit doar din patru membri care să dețină întregul capital: doi Ebezner (tatăl și fiul), care constituiau majoritatea; doi Hansen care rămâneau minoritari, vărsământul unor dividende copioase compensându-le statutul subaltern. Ceea ce a permis familiei Ebezner să păstreze controlul total asupra băncii, cedându-și cota-parte din tată-n fiu și din generație în generație, în timp ce linia Hansen, considerată ca o ramură inferioară a familiei, a fost condamnată să rămână în planul doi.
Timp de 10 generații, minunata fertilitate familială le-a permis Ebeznerilor să nu-și vadă întrerupt rulajul instaurat de Antiochus în 1702, fiecare președinte având cel puțin un descendent de sex masculin (patriarhatul obligă). Și așa au mers lucrurile până la venirea lui Auguste, bunicul lui Macaire, care, odată ajuns președinte al băncii, a lăsat liber postul de vicepreședinte, preluat de fiul lui, Abel, tatăl lui Macaire. Și, atunci când bunicul Auguste a decedat, în mod natural Abel i-a oferit postul de vicepreședinte al Consiliului unicului său băiat, Macaire, pe atunci în vârstă de 26 de ani.
Evenimentul se produsese în urmă cu 15 ani, dar Macaire și-l amintea de parcă s-ar fi petrecut ieri. La vremea aceea, tradiționalul Mare Weekend anual de la Palace de Verbier avea deja loc de multă vreme și, cu acea ocazie, în timpul balului de sâmbătă seara care constituia apogeul manifestării, primise în fața întregii lumi, din mâna tatălui său, partea de acțiuni care îi revenea, propulsându-l, conform regulii stabilite de 300 de ani de Antiochus Ebezner și Wilfried Hansen, în postul de vicepreședinte al Consiliului.
Numai că Macaire Ebezner nu a avut niciodată ocazia să își ocupe locul în Consiliu din cauza stupidei idei, bazate pe o rațiune pe care nimeni nu o înțelesese vreodată, de a-și ceda acțiunile unui anume Sinior Tarnogol, un om de afaceri lipsit de scrupule, originar din Sankt Petersburg, care dorea să investească bani în Elveția. Aflând vestea, Abel Ebezner făcuse bineînțeles tot posibilul pentru a recupera acțiunile fiului său. Făcuse la început apel la justiție, fără succes, vânzarea dovedindu-se valabilă. După care încercase să negocieze, fiind gata să ofere o sumă astronomică pentru a-și recupera acțiunile prețioase, însă Sinior Tarnogol refuzase. Și astfel ajunsese membru al Consiliului în locul lui Macaire, ba chiar și vicepreședinte, răsturnând astfel ordinea stabilită de 300 de ani de Antiochus Ebezner care se gândise la toate posibilitățile pentru a asigura perenitatea numelui său în cadrul băncii, mai puțin la aceea ca un Ebezner să își vândă într-o zi partea sa de acțiuni.
Vocea vărului Jean-Benedict l-a întors pe Macaire la trista realitate.
- Levovitch e cel mai indicat să conducă banca, a zis acesta. Trebuie să luăm notă de un fapt evident: rezultatele lui sunt excepționale, iar clienții îl venerează.
- Am avut un an prost, așa e, a acceptat Macaire, dar știi foarte bine de ce: moartea tatei în ianuarie, decizia lui de a nu mă numi direct ca succesor...
- Sau decizia lui de a nu te numi sub nicio formă, a supralicitat Jean-Benedict.
- Ce vrei să spui?
- Cred că tatăl tău nu te-a iertat niciodată pentru ce ai făcut acum 15 ani. Chiar așa, ce-ai avut în cap în ziua aia?
- Nu contează, tot n-ai înțelege.
- O să-mi spui totuși cândva? Oricum, îți dai seama ce-ai făcut? Ai făcut zob pactul familiei Ebezner și ți-ai cedat acțiunile!
- Iar tu m-ai mințit tot anul ăsta, l-a acuzat Macaire, afirmând că voi fi ales președinte de către Consiliu. Totul pentru ca, până la urmă, să-mi înfigi cuțitu-n spate! Credeam că suntem prieteni!
- Nu te-am trădat, Macaire! l-a asigurat Jean-Benedict. Și nu te-am mințit! Fără glumă, ești vărul și prietenul meu! Încă din luna ianuarie, Consiliul a hotărât că tu vei fi cel ce va urma tatălui tău. Eram cu toții de acord. Nu exista nicio umbră de îndoială că tu urma să fii președintele. Nu doar din voința de a menține tradiția, dar și pentru a transmite un semnal de stabilitate clienților. Numai că, Macaire, se-ntâmplă că rezultatele tale nu au încetat să fie tot mai slabe. Întregul an. Personal, am făcut totul pentru a te ajuta, te-am apărat din răsputeri! În iunie, când Consiliul s-a arătat îngrijorat de proastele tale rezultate intermediare, ți-am angajat o asistentă în plus, numai pentru tine!
- O asistentă pentru Levovitch și pentru mine! a nuanțat Macaire.
- Mă rog, știai că era angajată numai pentru tine, pentru a te ajuta să urci din nou. Pentru a evita să fii umilit, am pretextat că era o forță suplimentară pentru Lev și pentru tine, ținând cont de numărul crescut al clienților.
- Însă Levovitch o folosește cel mai mult!
- Ești un idiot! s-a enervat Jean-Benedict. Nu știi să-ți administrezi resursele, încă un motiv pentru care nu ți se poate încredința o bancă!
Brusca schimbare de ton a lui Jean-Benedict l-a zguduit pe Macaire. Așa că a răspuns cu glas gâtuit:
- Săptămâna trecută, după ședința Consiliului, m-ai asigurat că eu voi fi președinte.
- Miercuri, într-adevăr, tu erai alegerea Consiliului, a confirmat Jean-Benedict, nu am bătut câmpii.
- Și-atunci, ce s-a-ntâmplat?
- Vineri dimineață, Sinior Tarnogol a cerut să se vadă cu tata și cu mine. „E urgent”, ne-a spus. Și ne-a arătat un întreg dosar care te privea.
- Un dosar? Și ce era în el?
- Rezultatele tale anuale: o catastrofă. Și scrisori de la clienți nemulțumiți. Macaire, ai numeroși clienți care fie și-au schimbat gestionarul, fie banca! Or, de asta nu știam nimic.
- Ascultă, Jean-Bene, am dat-o-n bară, am avut un an prost, așa e. Dar până acum am avut un parcurs ireproșabil! Am cel mai amplu pachet, în sensul consilierii de gestiune, din această bancă.
- Levovitch și cu tine aveți cel mai amplu pachet, în sensul consilierii de gestiune din întreaga bancă, a precizat Jean-Benedict. Însă nici în cei mai buni ani ai tăi nu ai ajuns la nivelul lui Levovitch. Pe scurt, Tarnogol ne-a arătat cifrele și ne-a explicat că a reflectat cu atenție și a ajuns la concluzia că suntem pe cale de a comite o greșeală gravă dorind să te numim președinte cu orice preț, deși toți parametrii sunt în roșu. A adăugat că am fost cu toții de acord asupra ta din respect pentru tradiție, dar fără a ne gândi la interesul băncii. În acest sens, a subliniat că, dacă tatăl tău a decis să nu-ți încredințeze conducerea băncii, înseamnă că a avut un motiv serios. Iată de ce trebuie să-l alegem pe Lev Levovitch președinte.
- Și nu m-ai apărat?
- Sigur că te-am apărat, l-a asigurat Jean-Bénédict.
- Atunci de ce nu m-ai prevenit în legătură cu ceea ce se întâmpla? De ce a trebuit să aflu toate astea de dimineață, de la secretară?
- Am încercat să te previn, s-a justificat Jean-Benedict. Vineri, nu am dat de tine toată ziua la bancă, iar la telefon nu ai putut fi contactat.
- Am fost într-o deplasare, i-a explicat Macaire.
- Pentru bancă?
- Da.
- Unde?
Temându-se că întrebarea ascundea o capcană, Macaire a preferat să nu mintă:
- La Madrid.
- Bine, dar nu ai clienți spanioli. De altfel, acesta este cel mai grav punct din dosarul lui Tarnogol împotriva ta: a descoperit că sunt ani de zile de când călătorești pe spezele băncii în țări în care nu ai clienți.
Cu trei zile mai înainte
În sala de Consiliu, Horace și Jean-Benedict priveau stupefiați documentele pe care Tarnogol le lăsase pe masă: zeci de pagini obținute de la serviciul de contabilitate.
- Nu am vrut să vă vorbesc înainte de a fi adunat toate elementele, le-a explicat Tarnogol. Nu doream să vă închipuiți că orchestrez o campanie de denigrare contra lui Macaire. Numai că problema e gravă. Fiindcă omul pe care vreți să-l numiți președinte fură banca de ani de zile, plătindu-și scump călătorii prin toată Europa, fără nicio justificare.
- Ați stat de vorbă despre asta cu Macaire? a întrebat Jean-Benedict.
- M-aș fi bucurat să fie aici, cu noi, pentru a da explicații. Dar în dimineața asta nu a venit la bancă. E la Madrid. Am aflat întrucât, după cum puteți vedea din acest extras, banca i-a achitat biletele de avion la clasa business și închirierea unui apartament pentru weekend. Macaire însă nu a avut niciodată clienți madrileni. Și nu vorbește un cuvânt în spaniolă. Puteți merge înapoi timp de ani: Londra, Milano, Viena, Lisabona, Moscova, Copenhaga... și mă opresc aici. Este vorba despre sume astronomice, cheltuite fără cea mai mică justificare.
Horace și Jean-Benedict au trecut îndelung în revistă documentele, înțelegând amploarea cheltuielilor.
- Ia te uită cum își plătea dumnealui apartamente la hotelul Marea Britanie din Atena, la Bayerischer Hof din Munchen, la Plaza Athenee din Paris! a exclamat Horace scârbit.
- În fiecare weekend, întotdeauna la cele mai bune hoteluri, în cele mai bune restaurante, a adăugat Tarnogol. Și-uite așa, Macaire a dat găuri, ca să aibă cu ce să-și plătească distracția!
- Cum vă explicați că nimeni nu a observat nimic în tot acest timp? a întrebat Horace.
- Cum vă imaginați că funcționarii de la contabilitate s-ar fi apucat să caute nod în papură viitorului președinte al băncii, pentru a afla dacă notele lui de plată sunt justificate? a răspuns Tarnogol. Doar n-au înnebunit! Credeți-mă, și-au dat mereu seama că povestea nu era curată, dar au preferat să bage gunoiul sub preș.
- Adică Macaire duce o viață dublă? s-a întrebat Jean Benedict. O fi înșelând-o pe Anastasia?
- Nu contează, a intervenit Horace. Macaire nu are decât să facă ce vrea cu viața lui personală, însă nu cu banii băncii. Practic, ne-a furat banii.
- Să înțeleg că veți reveni asupra deciziei? a întrebat Tarnogol.
- Sigur că da! a aprobat Horace. Votul meu merge la Lev Levovitch! E timpul ca familia Ebezner să înceteze să se comporte de parcă totul i-ar aparține!
Auzind ce-i relata vărul lui, Macaire s-a simțit cuprins de o sudoare rece.
Comisese o greșeală grosolană plătindu-și călătoriile cu banii băncii.
- Chiar așa, Macaire, ce te-a apucat?
- Voi da totul înapoi, l-a asigurat. Până la ultimul bănuț. Organizează-mi o întâlnire cu Tarnogol și tatăl tău și le voi explica totul.
- În locul tău, aș mai aștepta un pic. Am vorbit cu amândoi de dimineață: articolul din Tribune, în care este anunțată nominalizarea ta, după cum îți imaginezi nu i-a amuzat deloc. De ce te-ai lăudat jurnaliștilor, deși jocurile nu erau încă făcute?
- Eu? a răspuns Macaire căruia brațele îi atârnau fără vlagă. În niciun caz nu am dat eu anunțul la Tribunei De ce să fi făcut așa ceva?
- Habar n-am. În orice caz, alegerea ta e compromisă.
- Dar, pentru numele lui Dumnezeu, sunt un Ebezner! a strigat Macaire. Numele meu e-nscris pe frontispiciul băncii.
- Azi ai fi președintele băncii, dacă nu i-ai fi trecut lui Tarnogol, acum 15 ani acțiunile tale! Nu te poți supăra decât pe tine!
Macaire i-a aruncat o privire întunecată vărului său: ah, ah, jăvruța asta, linge-pizdă ăsta de Jean-Benedict care făcea pe marele moralist, dând tocmai el lecții! Când Jean-Benedict intrase în bancă, îl luase sub aripa lui ocrotitoare. Avusese întotdeauna ușa deschisă pentru el, gata în orice moment să îl ajute, gata mereu să-l scoată cu fața curată în relația cu clienții, atunci când cifrele nu arătau deloc bine și trebuiau aduse un pic din condei.
Și uite cum, într-o bună zi, bunicul Hansen a murit, iar vărul Jean-Benedict s-a strecurat acolo, sus, la ultimul etaj, pentru a ocupa cel de-al doilea fotoliu rezervat familiei Hansen în Consiliu. Dintr-odată, dumnealui a început să își dea aere și să se împăuneze pe coridoarele băncii!
Deși nu cheful îi lipsea, Macaire a considerat preferabil să se abțină de la orice comentariu ostil. A optat pentru a încerca o cacealma:
- Cam ce crezi tu, Jean-Bene? C-o să mă las așa, dus de nas? Bine mă mai cunoașteți voi, ăștia! Voi face să fie invalidată alegerea. Chiar crezi că am așteptat cuminte, timp de un an, pentru a afla dacă mă va numi Consiliul președinte? Crezi că m-am mulțumit să-mi las soarta în mâinile lui Tarnogol, ale lui taică-tău și ale tale? De un an îmi tot asigur spatele.
- Cum adică, îți asiguri spatele? a întrebat Jean-Benedict, al cărui glas lăsa să transpară îngrijorarea.
Macaire și-a măsurat vărul din cap până-n picioare și a lăsat să plutească o tăcere misterioasă. Și pentru a se gândi la ce avea să-i spună, dar și pentru a savura dominarea pe care o exercitase dintotdeauna asupra lui Jean-Benedict.
- Nu ar fi prudent să-ți spun, i-a zis până la urmă. Așa că, bună ziua!
S-a prefăcut că pleacă și, după cum se aștepta, vărul lui l-a oprit:
- Stai un pic, Macaire. Mie poți să-mi spui totul. Nu ți-am dat niciodată motive să te îndoiești de mine. Aveam oricum de gând să-ți spun toate astea azi. Încă de la începutul anului, eu sunt cel care te apără din răsputeri în timpul ședințelor Consiliului.
Macaire a aprobat din cap, de parcă tocmai fusese convins de Jean-Benedict. Și a lăsat să-i scape:
- Se va lăsa cu epurare în cadrul băncii.
- Epurare? Deloc nu-mi place cuvântul ăsta, și-a arătat Jean-Benedict îngrijorarea.
- Treaba ta, a răspuns Macaire cufundându-se încă mai mult în minciună. Închipuie-ți că, de un an încoace, mai mulți dintre avocații mei au constituit o celulă de lucru. Au studiat din umbră dosarul, cu înverșunare, până când au descoperit modalitatea de a neutraliza ultimele decizii ale tatei. Și închipuie-ți că au dat de o fisură: testamentul nu are nicio valoare juridică! Nu contează ce a hotărât Consiliul ăsta de rahat, va fi suficient să aduc cazul în fața justiției și votul va fi anulat. Deci voi deveni acționarul majoritar al băncii și, pe cale de consecință, președinte.
- De ce nu ai spus nimic mai devreme?
Macaire a zâmbit pe jumătate îngerește, pe jumătate diavolește.
- Mai întâi, pentru că am sperat să-mi fie fidel Consiliul, ceea ce ar fi permis o tranziție fără asperități, în interesul băncii. Nu doream ca încă de la început să fac inutil valuri. Și-apoi, era ocazia să văd cine mi-e credincios și cine-mi va înfige un cuțit în spate. Taică-tău și Tarnogol să mai rânjească atât cât se poate; odată ce voi fi ajuns la putere, îi voi da afară din bancă și, împreună cu ei, pe toți gândacii care n-au crezut în mine de la decesul tatei încoace și s-au purtat fără respect. Vine epurarea, cum îți spun!
- Eu te-am susținut întotdeauna, i-a reamintit Jean-Benedict, cu grija de a cădea în picioare.
- Știu, vere dragă. Și nu uit. Însă va trebui să mai faci câteva eforturi pentru ca să pot ajunge în vârf.
După o clipă de reflecție, Jean-Benedict a spus:
- Zarurile nu sunt încă aruncate. Președinția se joacă între Levovitch și tine, e drept, cu un avantaj clar pentru el. Dar încă se poate schimba totul. Decizia finală nu va fi luată de Consiliu decât sâmbătă spre seară, în salonul de la Palace de Verbier. Până atunci, totul e posibil.
La care cuvinte, Macaire a simțit că își recapătă încrederea în sine, întrezărind o rază de speranță:
- Dacă înțeleg bine, îmi mai rămân 5 zile pentru a-l convinge pe Sinior Tarnogol să voteze pentru mine!
- Dacă reușești să-l convingi pe Tarnogol, l-a încurajat Jean-Benedict, atunci ai câștigat partida. Tata se va ralia opțiunii lui. Votul meu știi că deja îl ai.
Dintr-odată, pentru Macaire cerul s-a înseninat: era de ajuns să convingă un singur om și ar fi fost ales în unanimitate.
- Mulțumesc pentru susținere, dragă Jean-Bene, a spus Macaire pe un ton dintr-odată mărinimos, înainte de a se întoarce la el în birou pentru a reflecta liniștit cum să îl convingă pe Tarnogol.
Sosind în anticameră, a văzut-o pe Cristina care se îmbrăca pentru a ieși.
- Pleci?
- Mă duc la hotelul Bergues, i-a răspuns ea. Încă nu știu nimic despre domnul Levovitch. Nu e stilul lui să nu ne anunțe. L-am contactat și pe recepționerul de la hotel, iar acesta mi-a spus că în cameră nu răspunde nimeni și că nici nu l-ar fi văzut plecând de dimineață. De parcă ar fi dispărut. Recepționerul refuză să se ducă să verifice în apartament: „aceasta este politica hotelului”, mi-a explicat. Este posibil să se fi întâmplat ceva grav...
La auzul expresiei ceva grav, chipul lui Macaire s-a luminat. Dacă Levovitch ar fi suferit un atac de inimă în baie, el, Macaire, ar fi putut ajunge președinte fără să-l mai convingă pe Tarnogol. Totuși, viața era bine croită.
Îi venea să se repeadă el la hotelul Bergues pentru a descoperi personal trupul convulsionat, căzut pe marmura pardoselii. Dar nici nu trebuia s-o ia prea repede: era necesar ca Levovitch să rămână cel puțin paralizat pentru tot restul zilelor lui. Ar fi fost o tâmpenie ca ambulanța să ajungă la timp.
Constatând că nu era decât 11:15, Macaire a decis că Levovitch merita să mai zacă pe jos vreo trei sferturi de oră.
- Nu te duci nicăieri, Cristina. Am nevoie de tine aici, nu e deloc momentul să pleci la plimbare.
Secretara și-a scos supărată paltonul. Ar fi trebuit să mintă și să invoce o programare la medic. Greșeală de începătoare. S-a gândit să își roage un coleg să se ducă în locul ei să vadă ce se întâmpla la hotelul Bergues, dar a renunțat: dacă i s-ar fi descoperit inițiativa, lucrurile s-ar fi putut întoarce împotriva ei. Trebuia să se rezume la rolul de secretară.
Observând starea de agitație a Cristinei, Macaire i-a spus:
- Îți promit că, dacă până la prânz nu avem nicio veste de la Levovitch, mă voi duce chiar eu la hotelul Bergues și voi cere recepționerului să deschidă apartamentul. Și-acum, la treabă!
Cristina a acceptat. Oricum nu avea de ales decât să asculte. A triat corespondența zilnică, începând prin a face un teanc din diferitele ziare pe care Levovitch le primea și le citea zilnic: Financial Times, Le Figaro, Neue Freie Presse, Corriere della Sera și Tribune de Genève. Un ochi aruncat la titlul de pe prima pagină al celui din urmă o informa despre o mare conferință, chiar din acea zi, de la Națiunile Unite, în legătură cu situația refugiaților de peste tot din lume, la care participau președinți și prim-miniștri de pe tot globul.
Mai întâi a deschis scrisorile, luând la cunoștință conținutul lor, înainte de a le notifica data primirii pentru a-și urma calea administrativă.
I-a adus lui Macaire corespondența, iar acesta s-a uitat descumpănit la cele două teancuri de scrisori care se îngrămădeau în fața lui și pe care Cristina le mai îngroșa un pic zi de zi. Și-a spus că Jean-Benedict avea dreptate: fusese neglijent cu munca de-a lungul întregului ultim an. Se lăsase depășit cu totul. Era timpul s-o ia înapoi spre vârf. Trebuia să se ocupe de toate acestea imediat. Dacă Tarnogol afla că nu răspundea la scrisori ori, mai rău, dacă trecea prin biroul lui și vedea grămada de corespondență rămasă în întârziere, cu siguranță ar fi marcat o bilă neagră.
Prin ușa deschisă a biroului, Cristina își privea patronul cu tandrețe.
Simțea o profundă simpatie pentru Macaire Ebezner, un devotat plin de bunăvoință, dar cu latura ușor blazată a celor care nu au avut nevoie să lupte pentru a ajunge în vârf. Nu fusese nevoie să facă nimic de unul singur: fusese de ajuns numele lui pentru a intra în bancă pe ușa din față, văzându-se rapid propulsat la rangul de consilier de gestiune, fără să fie supus la vreo examinare, la care se adăugase faptul că era perioada în care bursele oricum îi făceau partea cea mai importantă a trebii.
Cristinei îi era milă de Macaire. Nu merita așa ceva. Mai ales, nu merita să fie înlăturat de la președinția băncii. Era un om blând, afabil. Mereu politicos, mereu cu un compliment pe buze, bucurându-se de toate. Ținea mult la el.
Când începuse să lucreze la bancă, era departe de a-și imagina că Lev și Macaire o vor fermeca, fiecare în felul lui. Uneori trebuia să se abțină. Exista un motiv special pentru care Jean-Benedict o angajase și nu trebuia să-l uite. Trebuia să rămână o profesionistă și atât. Să nu riște să își compromită locul de muncă.
Ora 12 fix. Macaire a ieșit din birou cu paltonul de iarnă pe el.
- Plec, a anunțat-o, de parcă ar fi pornit într-o misiune periculoasă.
- Vă însoțesc, a decis Cristina ridicându-se de pe scaun.
- Ba nu, a replicat ferm Macaire pentru a o face să renunțe. Trebuie să rămâi aici în cazul în care ar telefona Levovitch. Te sun imediat ce am noutăți.
Părăsind banca, Macaire a coborât pe strada Corraterie pentru a ajunge în Piața Bel-Air. A urmat apoi cheiul Bezanson-Hugues până la podul pietonal Bergues. S-a oprit pentru a profita de peisajul înzăpezit: în lac se reflectau cerul albastru, munții care se ridicau deasupra orașului, Insula Rousseau și, în ultimul plan, panașul Jet-ului de apă care se ridica precum un stindard.
Hotelul Bergues era la celălalt capăt al podului. Macaire a admirat măreția edificiului. Fără a se îndoi o clipă de ceea ce era pe cale să se întâmple.
La etajul cinci al hotelului Bergues, în apartamentul 515, pe care îl închiria cu anul, Lev Levovitch își făcea nodul la cravată admirând pe fereastră lacul Leman care i se oferea privirii.
Era visător. Se gândea la ea. Numai la ea se putea gândi. Se întreba dacă venise să își petreacă weekendul cu el fiindcă îl iubea cu adevărat ori din plictiseală.
Și-a aranjat vesta costumului la două rânduri, apoi s-a asigurat că nodul Windsor era bine realizat și, uitându-se în oglindă, a profitat pentru a-și mai analiza insolenta frumusețe. Pe un platou din argint se găsea un bol cu cafea la filtru. Lev Levovitch și-a turnat o ceașcă, dar nu a băut decât o înghițitură: era mult în întârziere, trebuia să plece. A luat coșul cu croasanți, pe care-l comandase ceva mai devreme, și s-a îndreptat către baie.
În cada imensă, cu vedere spre oraș, lenevea o femeie pierdută în gânduri.
Se decisese. Îl iubea nebunește, dar trebuia să rupă legătura cât nu ajungea prea departe. Nu-și putea permite să ducă mai departe adulterul. Dacă se afla, bărbatul ei va fi groaznic de umilit, iar Lev va avea necazuri la bancă. Și muncise din greu pentru a ajunge unde era acum. Mai bine oprea totul imediat. Înainte ca trei vieți să fie distruse. Lucru care-i sfâșia inima, dar așa era mai bine pentru toată lumea.
În clipa aceea, Lev a intrat în baie, îmbrăcat ca un prinț. Nu s-a putut împiedica să nu-l admire. În mână ducea un platou cu cafea și croasanți, pe care l-a lăsat pe marginea căzii.
- Doamnă, micul dejun e servit, i-a spus surâzător. Ținând însă cont de oră, dacă preferi îți pot comanda chiar prânzul. Din păcate, trebuie s-o șterg, deja e foarte târziu. Rămâi aici cât vrei. Ești la tine acasă.
Femeia și-a îndreptat ochii albaștri spre el și i-a răspuns sec:
- Lev, s-a terminat.
Bărbatul a părut uluit:
- Ce vrei să spui, Anastasia?
- Vreau să spun c-o rup cu tine. S-a terminat.
Levovitch a întâmpinat cuvintele ei cu un hohot luminos de râs.
- Nu poți face așa ceva, a zis amuzat.
- Și de ce nu? s-a mirat ea.
- Fiindcă ne iubim, i-a răspuns ca în fața unei evidențe. Dintotdeauna ne iubim. Ne iubim cum n-am mai iubit niciodată pe nimeni. Iubirea care ne leagă este singurul sens al vieților noastre.
Fără a-l contrazice, femeia a înlăturat argumentul, cu un aer iritat:
- Lev, am un soț! Și nu intenționez să-i fac vreun rău. Nu-mi pot petrece weekendul în camera ta de hotel fiindcă așa ai tu chef! Până la urmă, cineva tot ne va vedea și va afla tot orașul. Știi doar cât de repede circulă pe-aici bârfele! Și asta îți va produce mari necazuri.
Levovitch s-a strâmbat disprețuitor:
- Nu-mi pasă de necazuri. Doar n-o să pun cariera înaintea sentimentelor noastre!
Anastasia simțea că el redevenea stăpân pe situație și că până la urmă ar fi convins-o. S-a străduit să fie cât mai jignitoare.
- Care sentimente? i-a răspuns. Lev, nu te iubesc, l-a mințit. Dacă te-aș fi iubit, cu tine m-aș fi logodit acum 15 ani.
La început, Lev a rămas tăcut, încasând lovitura. Apoi a spus cu glas extrem de calm:
- Îți propun să cinăm împreună diseară și să discutăm în liniște.
- Nu, nu! N-o să ne mai vedem! Nu mai vreau să continuăm! Înțelegi ce-ți spun? Nu mai vreau!
- Nu era o întrebare, ci o afirmație. Mă bucur că ne vom revedea peste puțin. Să zicem aici, la ora 20?
- Lev, doar ți-am spus că nu! a țipat Anastasia.
A ieșit din cadă dezvăluindu-și trupul perfect și s-a înfășurat într-un prosop. A luat telefonul mobil de pe măsuța de toaletă și a format numărul soțului ei, care a răspuns după primul apel. S-a străduit să își ia o voce tandră, îndrăgostită:
- Ce mai faci? l-a întrebat. Da, și tu mi-ai lipsit... Ce-am făcut în weekend?... Nu, n-a fost deloc bine. Nici nu mai vreau s-o văd vreodată pe prietena asta a mea... Nu contează, las că-ți povestesc eu. Știi, aș vrea să luăm o cină ca doi îndrăgostiți ce suntem, diseară... Alege tu restaurantul, te las să-mi faci o surpriză... Și eu... Pe curând, mă bucur că te-am auzit.
Anastasia a închis, aruncându-i amantului o privire satisfăcută.
- Cina o s-o iei singur, Lev. Cum ai auzit, soțul meu și cu mine ieșim în doi.
Lev a rămas de neclintit:
- Pe diseară, Anastasia. Aici, la ora 20. Să știu că voi fi din nou cu tine peste doar câteva ceasuri mă face atât de fericit!...
Odată spuse aceste cuvinte, a plecat, coborând în holul hotelului, unde îl aștepta Alfred Agostinelli, șoferul personal.
- Bună ziua, Alfred, l-a salutat prietenește. Ce mai faci, în această minunată zi?
- Bine, mulțumesc, domnule, i-a răspuns Agostinelli, conducându-l la mașină. Și dumneavoastră?
- Mă simt într-al nouălea cer, Alfred. Sunt îndrăgostit până peste urechi.
- Dumneavoastră, domnule? a părut amuzat șoferul. Doar mi-ați jurat că pentru dumneavoastră nu există iubire și nu vă veți îndrăgosti niciodată!
- E minunată, Alfred!
Șoferul a pornit motorul și mașina a luat-o pe chei, în clipa în care Macaire sosea la hotelul Bergues, doar puțin lipsindu-le celor doi să se întâlnească. Agostinelli a întrebat:
- La bancă, domnule?
- Nu, la Palatul Națiunilor, dragă Alfred. La conferința generală despre refugiați a Națiunilor Unite. Dar întâi să-i telefonez Cristinei. Am uitat cu totul s-o anunț că în dimineața asta nu ajung la birou. Biata de ea, trebuie că-și face griji.
- Conferința generală despre refugiați a Națiunilor Unite, a repetat cu voce tare Cristina închizând telefonul, ca și când ar fi fost de la sine înțeles.
Levovitch sunase: prins de treburi, uitase să o anunțe. S-a simțit ca o idioată fiindcă își făcuse griji. Doar citise în Tribune de Geneve că era în desfășurare conferința aceea a Națiunilor Unite, ar fi trebuit să-i dea prin cap că se ducea și Levovitch.
A format imediat numărul de mobil al lui Macaire și a dat de el exact când ajungea la etajul cinci al hotelului, însoțit de recepționerul pe care-l convinsese să îi deschidă ușa apartamentului lui Levovitch.
- Alarmă falsă, i-a spus Cristina, totul e-n ordine. Tocmai am vorbit cu domnul Levovitch, e la Națiunile Unite.
- Ei, vezi că nu aveai niciun motiv să te îngrijorezi? i-a răspuns Macaire cu voce bine dispusă. Chiar acum eram în drum spre apartamentul lui.
Și i-a făcut semn recepționerului că misterul era elucidat și pot face cale întoarsă.
- Păreți în cea mai bună dispoziție, domnule Ebezner, a observat Cristina.
- Diseară merg la o cină romantică cu Anastasia, i-a explicat el vesel. Pot să te rog să-mi rezervi o masă la Lion d’Or, la Cologny? Una pentru două persoane, cu vedere spre lac!
Macaire și recepționerul au intrat din nou în ascensor, în clipa în care ușile acestuia s-au închis, la numai câțiva metri de acolo, ușa apartamentului lui Levovitch s-a deschis și a ieșit Anastasia.
În ascensor, Macaire l-a privit pe recepționer cu o bunăvoință afectată, care îi ascundea cu greu sentimentul de superioritate. Se simțea important.
El, viitorul președinte al Băncii Ebezner, care își ducea nevasta la Lion d’Or, unul dintre cele mai bune restaurante ale Genevei. La o masă cu vedere directă spre lacul Léman. Cu siguranță, când vor intra în restaurant, toată lumea își va îndrepta ochii spre ei.
Se simțea electrizat și se imagina deja convingându-l pe Tarnogol să-l numească președinte. Cum sosise ora prânzului, s-a îndreptat spre barul hotelului pentru a mânca. Și a intrat exact în momentul în care Anastasia și-a făcut apariția în holul de la recepție, părăsind locul în grabă.
Macaire a cerut o masă mai ferită: avea nevoie să reflecteze calm, hotărât să găsească acea strategie aptă să-l convingă pe Tarnogol să-l numească președinte.
Gândul l-a dus la ceea ce făcuse în ultimii 12 ani, în cel mai mare secret, și și-a dat încă o dată seama că Banca Ebezner îl făcea să-și bată joc de propriile calități. Totul, din vina tatălui său. Din cauza acestuia făcea el ședințe de psihoterapie de două ori pe săptămână. Tatăl lui îl considerase mereu un incapabil. Când ajunsese pe patul de moarte, acum un an, Macaire ar fi trebuit să îi dezvăluie secretul. Pentru a-i arăta cine era cu adevărat.
Dar, în ultimul minut, se trezise intimidat. Fără îndoială, de teamă că tatăl lui nu avea să-l creadă. De atunci îl tot năpădeau părerile de rău și retrăia în minte scena care nu avusese loc niciodată. I-ar fi spus: „Știi, tati, de 12 ani eu nu sunt doar bancher. Duc o viață dublă și nimeni nu știe ce mă pregătesc să-ți dezvălui”. Își închipuia fața stupefiată a tatălui său în clipa în care ar fi aflat secretul.
La gândul acesta, s-a uitat la ceilalți clienți din restaurant, amuzat că niciunuia dintre ei nu i-ar fi dat prin cap că, sub aerul lui de bancher placid și elegant, lucra pentru serviciile de informații elvețiene. Toată povestea mirosea a roman de spionaj. Și-a spus că notițele din carnet vor putea constitui, de altfel, baza redactării unor Memorii. Care să apară când va fi foarte bătrân și când se va fi retras de la conducerea băncii, dar înainte de a muri pentru a putea admira unda de șoc generată de carte. Își și imagina titlurile din ziare: Macaire Ebezner, președintele Băncii Ebezner și membru al serviciilor de informații.
Macaire și-a alungat repede reveria. Nu va fi lăsat să dezvăluie nimic.
De 12 ani, sub acoperirea afacerilor în străinătate, realiza pentru guvernul elvețian misiuni de informații. Mai precis, lucra pentru P-30, un serviciu ținând de Departamentul Apărării, finanțat dintr-o sursă nedeclarată și pe care nimeni nu o cunoștea - nici măcar autoritara comisie parlamentară de supraveghere a serviciilor de informații - și care depindea direct de Consiliul Federal.
P-30 se născuse dintr-un program secret inițiat de NATO în timpul Războiului Rece. De teama unei invazii a Europei de Vest de către armatele Pactului de la Varșovia, diferite țări din Alianță organizaseră, fiecare pe spezele ei, rețele clandestine alcătuite din civili antrenați să poată rezista ocupației din partea Blocului de Est. Din Portugalia până în Suedia, celule adormite fuseseră puse la punct mai peste tot: LOK în Grecia, Gladio în Italia, Planul Parsifal în Franța, Comitetul P în Belgia, în timp ce Elveția avea P-26.
Guvernul helvet, inspirat de respectivul model, avusese ideea unui serviciu paralel care să-i apere propriile interese în străinătate. Astfel fusese înființat P-30, a cărui misiune consta în a trimite civili în misiuni guvernamentale de informații.
Dacă un agent de informații trebuia să își constituie o identitate din varii elemente, cu inerentele greutăți și obstacole ale acestui exercițiu, simplii cetățeni care alcătuiau efectivele P-30 puteau să-și ducă la bun sfârșit operațiunile sub nasul tuturor, fără a trebui să își inventeze o identitate falsă ori să mintă, întrucât acoperirea le era existența reală.
Macaire, în calitatea lui de bancher și sub pretextul întâlnirilor de afaceri, putea călători fără a trezi bănuieli.
Încă de la recrutare, operase în cadrul diviziei economice a P-30, adunând informații prețioase despre intențiile țărilor europene care se săturaseră să își vadă contribuabilii sustrăgându-se impozitelor și ascunzându-și banii în seifurile băncilor helvete. Acest dosar spinos fusese încredințat diviziei P-30, fiindcă era legat în mod esențial de țările vecine și aliate cu care Elveția nu avea vreo intenție să se certe trimițând membri ai serviciilor de informații oficiale.
Drept care, Macaire bătea în lung și-n lat Europa colocviilor de toate felurile și a conferințelor oficiale consacrate noilor reglementări bancare, paradisurilor fiscale sau cooperării internaționale în materie de fiscalitate.
Ascultase, notase, înregistrase. Între două intervenții, își făcuse relații printre înalți funcționari, ambasadori, avocați din domeniul afacerilor, angajați fiscali locali. Lucruri care nu-l expuneau pe Macaire niciunui risc: dacă ar fi trezit bănuieli, dacă ar fi fost interogat de poliție, ar fi fost luat drept un bancher care a luat-o din ușă în ușă pentru a-și spori clientela. Nici vorbă de scandal la nivel de stat, de incidente diplomatice care ar fi putut murdări imaginea Elveției, țară a oamenilor politicoși și bine-crescuți, paznic al convențiilor internaționale, țara-mamă a celor ce se trezesc devreme și care muncesc.
Chiar în caz de anchetă aprofundată, era imposibil de făcut legătura între Macaire și cine știe care organ guvernamental: din grija pentru siguranță și anonimat, unicul lui contact cu P-30 era ofițerul de legătură, un ins din Berna cu voce sacadată, pe nume Wagner, cu care se întâlnea prin locuri publice. În afară de asta, nu știa nimic despre funcționarea diviziei P-30, nici măcar unde anume în Berna se aflau sediile departamentului. O structură total impermeabilă și nedetectabilă.
Pentru Macaire, aventura P-30 începuse în secret, într-un salon privat al Băncii Ebezner, unde Wagner, dându-se drept nou client, venise pentru a-l întâlni și recruta. Fusese singura dată când Wagner venise la bancă. În ziua aceea, imediat ce rămăseseră singuri, Wagner îi explicase că nu se afla acolo pentru a-și deschide un cont, ci că fusese trimis de guvernul elvețian.
- Elveția are nevoie de dumneavoastră, îi spusese lui Macaire. Trebuie să ne faceți un mic serviciu.
Se mulțumise să îi vorbească despre acel serviciu, fără a menționa, evident, nici P-30, nici orice altceva. Îi explicase că un mic conflict diplomatic se cocea între Regatul Unit și Elveția.
Un bijutier indian specializat în comerțul cu diamante, Ranjit Singh, stabilit la Londra, era bănuit de Scotland Yard că spală, sub acoperirea afacerii sale, bani proveniți din traficul de arme. Englezii presupuneau că banii treceau printr-un cont deschis la Banca Ebezner și, în culise, făceau presiuni asupra Elveției nu doar pentru a obține confirmarea, dar, mai ales, pentru a avea acces la diferite transferuri.
Berna refuza oficial să forțeze vreo bancă să ofere informații despre un client, fiindcă ar fi fost în joc credibilitatea oricărei instituții bancare helvete.
Dar să nu ajuți o anchetă internațională legată de spălarea de bani ar fi putut aduce atingere reputației pieței financiare elvețiene. În schimb, nimic nu-i putea împiedica pe englezi să primească respectivele informații de la un terț anonim, ceea ce ar fi rezolvat problema.
Înțelegând insinuările interlocutorului și decis să își ajute guvernul, Macaire și-a asumat sarcina de a scormoni prin dosarele băncii și de a-i transmite lui Wagner copii după conturile bijutierului.
Operațiunea Nunta de Diamant, după cum fusese botezată, a fost un succes evident. Câteva zile mai târziu, Macaire descoperea un articol pe prima pagină a publicației Tribune de Geneve:
TRAFICUL INTERNAȚIONAL DE ARME AVEA RAMIFICAȚII LA GENEVA
Scotland Yard a arestat ieri la Londra un important traficant internațional de arme. Sub acoperirea meseriei de bijutier specializat în diamante, individul tranzita banii printr-o bancă privată geneveză. Din momentul arestării, conturile i-au fost înghețate.
În ziua apariției articolului, Jean-Benedict intrase în biroul lui Macaire cu un exemplar din ziar.
- Ai citit? și-a întrebat Jean-Benedict vărul.
- Da.
- Ei bine, află că banca asta privată e banca noastră!
- Zău?! s-a arătat Macaire uimit.
- Exact cum îți spun! Poliția federală a informat Consiliul despre situația asta încă de-acum câteva săptămâni. Evident, nu puteam să-ți spun nimic, era top-secret.
- Evident, top-secret, repetase Macaire continuând să facă pe prostul.
În aceeași zi, când abia intrase și luase loc în cafeneaua lui obișnuită, Macaire a avut surpriza de a-l vedea pe Wagner așezându-se la masa vecină.
- Operațiunea Nunta de Diamant a fost o reușită mulțumită dumneavoastră, i-a spus Wagner fără a ridica ochii din meniu. De altfel, sunteți genul de persoană pe care o căutăm. Credeți că v-ar interesa?
Macaire acceptase. Fără să înțeleagă neapărat în ce se băga, dar conștient de impactul pe care decizia asta avea să-l aibă în viața lui.
Urmase o formare de bază, timp de o săptămână la Flims, în Alpii din cantonul Grison. Soția și colegii îl credeau plecat de unul singur într-o excursie, ca să-și refacă forțele. Chiar își rezervase o cameră cu demipensiune la hotelul Schweizerhof, unde își petrecea nopțile și lua cina.
Pleca în fiecare dimineață încălțat cu bocancii cu crampoane, cu bețele de trekking în mâini, pentru a trimite pe o pistă falsă orice suspicios. Numai că, în loc să meargă pe munte toată ziua, se ducea într-o cabană izolată, unde îl aștepta Wagner care îl învăța mai ales tehnicile de asigurare a discreției și de filaj, cum să reacționeze dacă ar fi fost interogat de poliție, cum să monteze un dispozitiv de ascultare sau cum să fabrice o dublură de cheie dintr-o cutie de conserve.
Odată încheiat stagiul, în dimineața plecării, Macaire solicitase la hotel să i se asigure transportul până la gara din Coire. Urcând în mașina care trebuia să-l ducă la gară, l-a descoperit la volan pe Wagner.
Pe drum, acesta i-a explicat tot ce trebuia să știe despre P-30. Apoi, la coborâre, a adăugat:
- Vă voi informa în curând în ce va consta prima misiune.
Cum mă veți contacta?
- Grație muzicii. Nu degeaba mă numesc Wagner.
Când se profila o misiune, Macaire primea, prin poștă, un bilet pentru o reprezentație de operă la Grand Theatre din Geneva.
Era semnalul de la Wagner.
Macaire se ducea, evident singur, apoi, la pauză, se întâlnea cu ofițerul de legătură în foaier și cei doi se duceau în câte un colț, la adăpost de alte urechi. Cât ținea a doua parte a reprezentației, Wagner îi explica ordinele și consemnele.
Pe măsură ce misiunile treceau și acumula experiență, Macaire ajunsese o persoană valoroasă pentru P-30. Deja de câțiva ani fusese însărcinat cu redactarea de rapoarte de analiză care, după cum i se comunicase, erau foarte apreciate. Pe baza propriilor observații, punea la punct note de sinteză pe care le trimitea sub forma unor scrisori lungi, prin poștă, direct Consiliului Federal, începând cu o formulă sobră care făcea documentul absolut inofensiv.
Doamnelor și domnilor consilieri federali,
Pe baza activităților mele de bancher și a contactelor pe care le-am avut cu clienții, îmi permit să atrag atenția asupra situației actuale și intențiilor țărilor vecine și prietene...
Conform recomandărilor lui Wagner, nu trebuia scris nimic care să nu poată fi citit de oricine. Dacă ar fi dat cineva de acele scrisori, s-ar fi gândit că Macaire era pur și simplu un bancher îngrijorat de viitorul profesiei sale, care ținea să își comunice punctele de vedere și preocupările conducătorilor țării.
În acest mod, Macaire anunțase autoritățile elvețiene că: francezii vor să își recupereze exilații fiscal, italienii vor banii ascunși în cantonul Ticino, nemții trebuie supravegheați îndeaproape, grecii încearcă să împiedice fuga de capital.
Spre marea lui plăcere, Consiliul Federal nu întârzia să-i anunțe primirea rapoartelor printr-o corespondență elegantă și recunoscătoare, dar la fel de discretă în utilizarea cuvintelor ca și scrisorile lui.
Macaire ținea la anii petrecuți în cadrul diviziei P-30.
Mai mult decât satisfacția de a-și servi patria, se simțise viu. La apropierea ascensiunii la președinția băncii, care părea deja sigură, Wagner îl anunțase că nu va mai fi trimis în misiune odată ales. Ar fi fost mult prea expus. Prin urmare, cariera lui în cadrul diviziei P-30 urma să se încheie.
Pentru ceea ce avea să fie ultima lui misiune, fusese trimis la Madrid. Un informatician, care ieșise la pensie de la Banca Ebezner și care se mutase acolo, se bănuia că vrea să vândă autorităților fiscale spaniole numele clienților care ascundeau bani în Elveția. Genul acesta de delatori era obsesia băncilor helvete și o ciumă pe care guvernul dorea să o suprime.
Macaire trebuia să confirme dacă, după cum credeau serviciile elvețiene de informații, respectivul informatician era trădătorul și, mai ales, să recupereze lista clienților înainte de a avea loc tranzacția cu Fiscul spaniol.
Această ultimă operațiune era realizată în colaborare cu serviciile de informații ale Confederației și ieșea din cadrul obișnuit al misiunilor pe care le avea P-30. La Madrid, Macaire luase legătura cu un anume Perez, agent infiltrat în Spania sub acoperirea de funcționar al Ambasadei Elveției.
Consemnele erau simple: Macaire îl anunțase pe fostul său coleg informatician că vine la Madrid și îi propusese să-i facă o vizită ca între prieteni. Fostul coleg acceptase cu plăcere întâlnirea și părea bucuros să se vadă cu Macaire despre care păstra o amintire excelentă.
În ajunul vizitei la informatician, Macaire se întâlnise cu Perez la Muzeul Prado, în fața tabloului lui Goya Tres de Mayo. După ce au luat legătura, Perez l-a urmat pe Macaire de la distanță, până în apartamentul pe care acesta din urmă îl închiriase pentru weekend (mai discret decât hotelurile ticsite de camere video și unde pașapoartele clienților erau sistematic fotocopiate în momentul înregistrării). În deplinul secret al apartamentului cochet mobilat, din cartierul Salamanca, Perez îi detaliase operațiunea.
- Când ajungeți la individ, pretextați nevoia de a merge la toaletă pentru a dispărea și a-i scotoci apartamentul, îi indicase Perez.
- Ce caut, mai exact? întrebase Macaire.
- O listă cu nume, corespondență, note, indiferent ce ne-ar permite să stabilim cu certitudine dacă individul e cârtița pe care o bănuim. Nu uitați să vă uitați și în rezervorul de apă al veceului.
A doua zi, sosind în fața blocului informaticianului, Macaire l-a văzut pe Perez care citea un ziar pe o bancă, stând la pândă. De parcă s-ar fi temut de ceva anume.
Cei doi, bineînțeles, s-au prefăcut că nu se cunosc, iar Macaire s-a dus să sune la ușa informaticianului, la etajul patru. A fost întâmpinat călduros de fostul lui colaborator și de soția acestuia, care-i păstra o amintire afectuoasă de la Geneva. Ambianța s-a dovedit atât de prietenească, încât Macaire aproape că a ajuns la convingerea că omul acela nu ar fi putut fi o cârtiță.
Totuși, a urmat ordinele: pretextând că trebuie să meargă urgent la toaletă, a plecat de lângă gazdele lui și a pornit rapid prin tot apartamentul. Prima cameră în care a intrat a fost dormitorul, unde a scotocit în grabă prin șifoniere și printr-o comodă de mici dimensiuni, unde nu a găsit nimic. A dat să intre și în următoarea încăpere, transformată în birou, dar, când să-i treacă pragul, l-a oprit vocea informaticianului:
- Toaleta e ultima pe dreapta.
Macaire a tresărit.
- Mulțumesc, a îngăimat, înțelesesem eu greșit.
Abia ridicând capacul rezervorului de apă a găsit Macaire, într-o pungă din plastic bine închisă, o listă lungă cu clienții spanioli ai Băncii Ebezner.
Nu-i venea să creadă: individul era un trădător.
A aruncat punga în veceu, a prins lista cu elasticul boxerilor, după care s-a întors în living străduindu-se să nu lase să i se vadă nervozitatea. Odată băută cafeaua, a plecat.
Ieșise din bloc cu pas întins. Cobora treptele celei mai apropiate stații de metrou, când Perez l-a prins din urmă.
- Eeei? și-a arătat Perez interesul.
- El e omul nostru, a confirmat Macaire. Am recuperat lista clienților.
Au luat împreună metroul, ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală. Ieșind din vagon, Perez și-a dat seama că erau urmăriți.
La masa lui din restaurantul hotelului Bergues, Macaire, gândindu-se din nou la episodul madrilen în care se descurcase admirabil, se încuraja singur că avea toate resursele necesare pentru a-l convinge pe Tarnogol că merita să fie ales președinte al băncii.
Nu avea decât să acționeze ca și când ar fi fost vorba despre o operațiune P-30. Ce ordine ar fi primit de la Wagner în acel caz? Subiect la care a început să se gândească profund, întrebându-se dacă nu cumva exista un manual de persuasiune care l-ar fi putut ajuta. Și, dintr-odată, i-a venit o idee.
La ora 15, Macaire a intrat grăbit în biroul vărului său, Jean-Benedict, aruncându-i pe masă unul dintre cele patru exemplare ale cărții pe care tocmai o cumpărase dintr-o librărie din centru.
- Am soluția! a strigat Macaire în culmea exuberanței.
- Ce soluție? a întrebat Jean-Benedict.
- Am găsit metoda perfectă pentru a-l convinge pe Tarnogol.
Jean-Benedict a luat cartea în mână: 12 oameni furioși.
- Știi, i-a explicat Macaire ca un bun cunoscător, e povestea procesului unui băiat acuzat de uciderea tatălui său, pe care cei 12 membri ai juriului se pregăteau să-l declare vinovat și să-l trimită pe scaunul electric. Deși 11 jurați erau convinși asupra verdictului, iată că unul dintre ei, având niște îndoieli, a reușit să le schimbe părerea celorlalți. Ei bine, de-aici mă voi inspira: îl voi învârti pe Tarnogol ca pe o clătită, veți urma tu și tatăl tău, iar votul va trece de la Levovitch la mine.
- Ai citit cartea? s-a interesat Jean-Bénédict.
- Un pic, a răspuns încurcat Macaire.
- Sau mai degrabă ai văzut filmul care s-a făcut după carte? Cred că s-a dat la televizor săptămâna trecută.
- Bine, așa e, am văzut alaltăieri filmul, a mărturisit Macaire căruia îi era ciudă că fusese demascat. Însă știam că e titlul unei cărți!
- Al unei piese de teatru, a ținut să precizeze Jean-Benedict care, deschizând cartea, constatase despre ce gen era vorba.
- Da, bine, cui îi pasă? s-a răstit Macaire. Și-apoi, ca să fiu cinstit, jumătate din film am dormit, așa că n-am nicio idee despre ce s-a întâmplat. Așa că trebuie să citești urgent chestia asta și să te inspiri din ea. Notezi argumentele, faci liste etc., etc.
- Trebuie să iau trenul de ora 16 pentru Zurich, i-a explicat Jean- Benedict uitându-se la ceas. O să profit de asta ca să citesc pe drum.
- Veniți, tu și cu Charlotte, mâine-seară la noi la cină? l-a întrebat Macaire.
O dată pe lună, soții Hansen și Ebezner cinau împreună, când la unii, când la ceilalți.
- Evident, mâine o să fim la voi, a confirmat. Nu rămân la Zurich decât în seara asta - am o cină cu clienții - și mâine-dimineață mă întorc cu primul tren.
- Atunci, pe mâine-seară, când, dragă vere, îmi vei da raportul despre ce ai citit! a hotărât Macaire.
- La ordin, dragă domnule viitor președinte! i-a răspuns Jean-Benedict pocnindu-și marțial călcâiele, înainte de a lua valiza pe rotile și de a părăsi banca pentru a se duce la gară, în timp ce Macaire se întorcea la el în birou, plin de energie prezidențială și convins că va găsi argumentele în favoarea sa, pentru a-i schimba părerea lui Tarnogol.
Pe masă, corespondența rămasă în întârziere încă îl aștepta. Însă, în loc să treacă la treabă, Macaire a preferat să înceapă să citească 12 oameni furioși, pentru a mai extrage câteva argumente în favoarea lui, în cazul în care avea să se întâlnească pe coridor cu Tarnogol. Numai că, la 15:45, Cristina a intrat ca o furtună la el în birou.
- Ce s-a mai întâmplat? a întrebat-o Macaire ușor iritat, doar mă vezi că lucrez!
- Iertați-mă, domnule Ebezner, însă, în agenda domnului Levovitch e trecut, pentru ora 16, „ÎNTÂLNIRE FOARTE IMPORTANTĂ”. Or, e aproape ora 16 și nu pot sub nicio formă lua legătura cu domnul Levovitch. Fără îndoială, e reținut la Palatul Națiunilor. Ce trebuie să fac?
- Nu avea decât să-și rezolve mai bine agenda! s-a enervat Macaire care deja vedea unde voia Cristina să ajungă și nu avea de gând să-i facă acest serviciu.
- Totuși, nu v-ați putea duce la întâlnire în locul dânsului? a insistat secretara.
- Nu, a refuzat Macaire, am treabă până peste cap!
- Fără îndoială, este vorba despre un client important, a pledat mai departe Cristina. Care se va înfuria înțelegând că a fost uitat. Ar fi suficient să-i spuneți că domnul Levovitch e reținut și v-a rugat să rezolvați dumneavoastră.
- Doar n-o să-l salvez eu, acum, pe Levovitch, pentru ca apoi să fie ales președinte în locul meu! i-a răspuns Macaire. Dacă e atât de important clientul și se va înfuria, să se plângă Consiliului de Levovitch. În felul ăsta va afla și Tarnogol că Levovitch e departe de perfecțiune.
Cu aceste cuvinte, Macaire și-a trimis la plimbare secretara, care s-a întors la biroul ei.
Când, peste un sfert de oră, „întâlnirea importantă” s-a prezentat în anticameră, Cristina a rămas stupefiată. Își închipuise orice, numai așa ceva nu.
În fața Cristinei stătea un bătrân impunător, pe care îl cunoștea foarte bine: chipul atât de distinctiv, asperitățile pielii, eterna aură de proastă-dispoziție, nasul strâmb, sprâncenele stufoase. În mână ținea un baston cu măciulia încrustată cu diamante scânteietoare, despre care se șoptea că ar costa numai ea mai multe milioane de franci.
Era Sinior Tarnogol.
- Levovitch e aici? a întrebat acesta, care, în pofida francezei perfecte, nu putea scăpa de un pronunțat accent estic.
Cum Cristina rămăsese interzisă, a măsurat-o din cap până-n picioare, cu o privire răutăcioasă. Secretara s-a decis să facă pe proasta:
- Aveați întâlnire cu dânsul? Nu văd nimic în agendă.
- Da, întâlnire la mine în birou, i-a explicat. Cum nu a apărut, am venit să văd ce se întâmplă. Totuși, e supărător să faci oamenii să-nțepenească așteptându-te!
- Domnule Tarnogol, a răspuns Cristina cu cea mai amabilă voce cu putință, pot să vă rog să așteptați o clipă în salonul roz?
Peste puțin, Cristina a intrat în grabă în biroul lui Macaire.
- Ce s-a mai întâmplat? s-a enervat acesta, lăsând pe masă exemplarul din 12 oameni furioși. Ți-am spus că sunt ocupat.
- Întâlnirea de la ora 16: despre Tarnogol era vorba.
Îngrijorat, Macaire a făcut ochii mari:
- Tarnogol!? Și ce i-ai spus?
- Că Levovitch lipsește, dar că-l veți primi dumneavoastră. A părut foarte mulțumit. Îmi pare rău, domnule Ebezner, nu v-am ascultat ordinul, dar oricum nu-l puteam da afară!
- Bine jucat, Cristina dragă, bine jucat! a felicitat-o Macaire, spunându-și că aceasta era ocazia visată de a-i vorbi lui Tarnogol despre președinție și despre ștergerea lui Levovitch de pe listă. În ce salon l-ai introdus?
- În salonul roz.
- Bine jucat, salonul roz! a mai felicitat-o o dată Macaire, fiindcă era salonul cel mai elegant de la acel etaj. Du-te și spune-i lui Tarnogol că sosesc imediat.
Antiochus Ebezner înființase Banca Ebezner la Geneva, în 1702.
Pentru a reuși, apelase la finanțare din partea ramurii mai tinere a familiei, Hansen, niște veri înfiorători și zgârciți ca niște șobolani, care fugiseră din Franța în Elveția după Noaptea Sfântului Bartolomeu și care, după părerea familiei Ebezner, mai bine ar fi fost masacrați, fiindcă, în locul unui simplu împrumut, ceruseră drept de participare în conducerea băncii în schimbul banilor.
Prin urmare, Antiochus nu a avut de ales și a cedat o cotă-parte vărului Hansen, păstrându-și totuși pachetul majoritar. Dar, neavând încredere în acesta și pentru a preveni un puci în sânul propriei bănci, Antiochus a hotărât să înființeze Consiliul proprietarilor și a cedat aproape jumătate fiului său Melchior, pentru a-l numi legitim vicepreședinte, în așa fel încât să-l poată forma și să-i permită, după moartea lui, să preia frâiele instituției.
Deși oricum minoritar, însă pentru a evita să se trezească în situația de doi contra unu, vărul Wilfried a cerut să poată face și el același lucru, cedând jumătate din participație fiului său mai mare, care a intrat astfel, la rândul său, în Consiliu.
După care, pentru a pune capăt războiului intern care începea să dăuneze reputației băncii, Antiochus și Wilfried au convenit ca forul Consiliului Băncii să fie alcătuit doar din patru membri care să dețină întregul capital: doi Ebezner (tatăl și fiul), care constituiau majoritatea; doi Hansen care rămâneau minoritari, vărsământul unor dividende copioase compensându-le statutul subaltern. Ceea ce a permis familiei Ebezner să păstreze controlul total asupra băncii, cedându-și cota-parte din tată-n fiu și din generație în generație, în timp ce linia Hansen, considerată ca o ramură inferioară a familiei, a fost condamnată să rămână în planul doi.
Timp de 10 generații, minunata fertilitate familială le-a permis Ebeznerilor să nu-și vadă întrerupt rulajul instaurat de Antiochus în 1702, fiecare președinte având cel puțin un descendent de sex masculin (patriarhatul obligă). Și așa au mers lucrurile până la venirea lui Auguste, bunicul lui Macaire, care, odată ajuns președinte al băncii, a lăsat liber postul de vicepreședinte, preluat de fiul lui, Abel, tatăl lui Macaire. Și, atunci când bunicul Auguste a decedat, în mod natural Abel i-a oferit postul de vicepreședinte al Consiliului unicului său băiat, Macaire, pe atunci în vârstă de 26 de ani.
Evenimentul se produsese în urmă cu 15 ani, dar Macaire și-l amintea de parcă s-ar fi petrecut ieri. La vremea aceea, tradiționalul Mare Weekend anual de la Palace de Verbier avea deja loc de multă vreme și, cu acea ocazie, în timpul balului de sâmbătă seara care constituia apogeul manifestării, primise în fața întregii lumi, din mâna tatălui său, partea de acțiuni care îi revenea, propulsându-l, conform regulii stabilite de 300 de ani de Antiochus Ebezner și Wilfried Hansen, în postul de vicepreședinte al Consiliului.
Numai că Macaire Ebezner nu a avut niciodată ocazia să își ocupe locul în Consiliu din cauza stupidei idei, bazate pe o rațiune pe care nimeni nu o înțelesese vreodată, de a-și ceda acțiunile unui anume Sinior Tarnogol, un om de afaceri lipsit de scrupule, originar din Sankt Petersburg, care dorea să investească bani în Elveția. Aflând vestea, Abel Ebezner făcuse bineînțeles tot posibilul pentru a recupera acțiunile fiului său. Făcuse la început apel la justiție, fără succes, vânzarea dovedindu-se valabilă. După care încercase să negocieze, fiind gata să ofere o sumă astronomică pentru a-și recupera acțiunile prețioase, însă Sinior Tarnogol refuzase. Și astfel ajunsese membru al Consiliului în locul lui Macaire, ba chiar și vicepreședinte, răsturnând astfel ordinea stabilită de 300 de ani de Antiochus Ebezner care se gândise la toate posibilitățile pentru a asigura perenitatea numelui său în cadrul băncii, mai puțin la aceea ca un Ebezner să își vândă într-o zi partea sa de acțiuni.
Vocea vărului Jean-Benedict l-a întors pe Macaire la trista realitate.
- Levovitch e cel mai indicat să conducă banca, a zis acesta. Trebuie să luăm notă de un fapt evident: rezultatele lui sunt excepționale, iar clienții îl venerează.
- Am avut un an prost, așa e, a acceptat Macaire, dar știi foarte bine de ce: moartea tatei în ianuarie, decizia lui de a nu mă numi direct ca succesor...
- Sau decizia lui de a nu te numi sub nicio formă, a supralicitat Jean-Benedict.
- Ce vrei să spui?
- Cred că tatăl tău nu te-a iertat niciodată pentru ce ai făcut acum 15 ani. Chiar așa, ce-ai avut în cap în ziua aia?
- Nu contează, tot n-ai înțelege.
- O să-mi spui totuși cândva? Oricum, îți dai seama ce-ai făcut? Ai făcut zob pactul familiei Ebezner și ți-ai cedat acțiunile!
- Iar tu m-ai mințit tot anul ăsta, l-a acuzat Macaire, afirmând că voi fi ales președinte de către Consiliu. Totul pentru ca, până la urmă, să-mi înfigi cuțitu-n spate! Credeam că suntem prieteni!
- Nu te-am trădat, Macaire! l-a asigurat Jean-Benedict. Și nu te-am mințit! Fără glumă, ești vărul și prietenul meu! Încă din luna ianuarie, Consiliul a hotărât că tu vei fi cel ce va urma tatălui tău. Eram cu toții de acord. Nu exista nicio umbră de îndoială că tu urma să fii președintele. Nu doar din voința de a menține tradiția, dar și pentru a transmite un semnal de stabilitate clienților. Numai că, Macaire, se-ntâmplă că rezultatele tale nu au încetat să fie tot mai slabe. Întregul an. Personal, am făcut totul pentru a te ajuta, te-am apărat din răsputeri! În iunie, când Consiliul s-a arătat îngrijorat de proastele tale rezultate intermediare, ți-am angajat o asistentă în plus, numai pentru tine!
- O asistentă pentru Levovitch și pentru mine! a nuanțat Macaire.
- Mă rog, știai că era angajată numai pentru tine, pentru a te ajuta să urci din nou. Pentru a evita să fii umilit, am pretextat că era o forță suplimentară pentru Lev și pentru tine, ținând cont de numărul crescut al clienților.
- Însă Levovitch o folosește cel mai mult!
- Ești un idiot! s-a enervat Jean-Benedict. Nu știi să-ți administrezi resursele, încă un motiv pentru care nu ți se poate încredința o bancă!
Brusca schimbare de ton a lui Jean-Benedict l-a zguduit pe Macaire. Așa că a răspuns cu glas gâtuit:
- Săptămâna trecută, după ședința Consiliului, m-ai asigurat că eu voi fi președinte.
- Miercuri, într-adevăr, tu erai alegerea Consiliului, a confirmat Jean-Benedict, nu am bătut câmpii.
- Și-atunci, ce s-a-ntâmplat?
- Vineri dimineață, Sinior Tarnogol a cerut să se vadă cu tata și cu mine. „E urgent”, ne-a spus. Și ne-a arătat un întreg dosar care te privea.
- Un dosar? Și ce era în el?
- Rezultatele tale anuale: o catastrofă. Și scrisori de la clienți nemulțumiți. Macaire, ai numeroși clienți care fie și-au schimbat gestionarul, fie banca! Or, de asta nu știam nimic.
- Ascultă, Jean-Bene, am dat-o-n bară, am avut un an prost, așa e. Dar până acum am avut un parcurs ireproșabil! Am cel mai amplu pachet, în sensul consilierii de gestiune, din această bancă.
- Levovitch și cu tine aveți cel mai amplu pachet, în sensul consilierii de gestiune din întreaga bancă, a precizat Jean-Benedict. Însă nici în cei mai buni ani ai tăi nu ai ajuns la nivelul lui Levovitch. Pe scurt, Tarnogol ne-a arătat cifrele și ne-a explicat că a reflectat cu atenție și a ajuns la concluzia că suntem pe cale de a comite o greșeală gravă dorind să te numim președinte cu orice preț, deși toți parametrii sunt în roșu. A adăugat că am fost cu toții de acord asupra ta din respect pentru tradiție, dar fără a ne gândi la interesul băncii. În acest sens, a subliniat că, dacă tatăl tău a decis să nu-ți încredințeze conducerea băncii, înseamnă că a avut un motiv serios. Iată de ce trebuie să-l alegem pe Lev Levovitch președinte.
- Și nu m-ai apărat?
- Sigur că te-am apărat, l-a asigurat Jean-Bénédict.
- Atunci de ce nu m-ai prevenit în legătură cu ceea ce se întâmpla? De ce a trebuit să aflu toate astea de dimineață, de la secretară?
- Am încercat să te previn, s-a justificat Jean-Benedict. Vineri, nu am dat de tine toată ziua la bancă, iar la telefon nu ai putut fi contactat.
- Am fost într-o deplasare, i-a explicat Macaire.
- Pentru bancă?
- Da.
- Unde?
Temându-se că întrebarea ascundea o capcană, Macaire a preferat să nu mintă:
- La Madrid.
- Bine, dar nu ai clienți spanioli. De altfel, acesta este cel mai grav punct din dosarul lui Tarnogol împotriva ta: a descoperit că sunt ani de zile de când călătorești pe spezele băncii în țări în care nu ai clienți.
Cu trei zile mai înainte
În sala de Consiliu, Horace și Jean-Benedict priveau stupefiați documentele pe care Tarnogol le lăsase pe masă: zeci de pagini obținute de la serviciul de contabilitate.
- Nu am vrut să vă vorbesc înainte de a fi adunat toate elementele, le-a explicat Tarnogol. Nu doream să vă închipuiți că orchestrez o campanie de denigrare contra lui Macaire. Numai că problema e gravă. Fiindcă omul pe care vreți să-l numiți președinte fură banca de ani de zile, plătindu-și scump călătorii prin toată Europa, fără nicio justificare.
- Ați stat de vorbă despre asta cu Macaire? a întrebat Jean-Benedict.
- M-aș fi bucurat să fie aici, cu noi, pentru a da explicații. Dar în dimineața asta nu a venit la bancă. E la Madrid. Am aflat întrucât, după cum puteți vedea din acest extras, banca i-a achitat biletele de avion la clasa business și închirierea unui apartament pentru weekend. Macaire însă nu a avut niciodată clienți madrileni. Și nu vorbește un cuvânt în spaniolă. Puteți merge înapoi timp de ani: Londra, Milano, Viena, Lisabona, Moscova, Copenhaga... și mă opresc aici. Este vorba despre sume astronomice, cheltuite fără cea mai mică justificare.
Horace și Jean-Benedict au trecut îndelung în revistă documentele, înțelegând amploarea cheltuielilor.
- Ia te uită cum își plătea dumnealui apartamente la hotelul Marea Britanie din Atena, la Bayerischer Hof din Munchen, la Plaza Athenee din Paris! a exclamat Horace scârbit.
- În fiecare weekend, întotdeauna la cele mai bune hoteluri, în cele mai bune restaurante, a adăugat Tarnogol. Și-uite așa, Macaire a dat găuri, ca să aibă cu ce să-și plătească distracția!
- Cum vă explicați că nimeni nu a observat nimic în tot acest timp? a întrebat Horace.
- Cum vă imaginați că funcționarii de la contabilitate s-ar fi apucat să caute nod în papură viitorului președinte al băncii, pentru a afla dacă notele lui de plată sunt justificate? a răspuns Tarnogol. Doar n-au înnebunit! Credeți-mă, și-au dat mereu seama că povestea nu era curată, dar au preferat să bage gunoiul sub preș.
- Adică Macaire duce o viață dublă? s-a întrebat Jean Benedict. O fi înșelând-o pe Anastasia?
- Nu contează, a intervenit Horace. Macaire nu are decât să facă ce vrea cu viața lui personală, însă nu cu banii băncii. Practic, ne-a furat banii.
- Să înțeleg că veți reveni asupra deciziei? a întrebat Tarnogol.
- Sigur că da! a aprobat Horace. Votul meu merge la Lev Levovitch! E timpul ca familia Ebezner să înceteze să se comporte de parcă totul i-ar aparține!
Auzind ce-i relata vărul lui, Macaire s-a simțit cuprins de o sudoare rece.
Comisese o greșeală grosolană plătindu-și călătoriile cu banii băncii.
- Chiar așa, Macaire, ce te-a apucat?
- Voi da totul înapoi, l-a asigurat. Până la ultimul bănuț. Organizează-mi o întâlnire cu Tarnogol și tatăl tău și le voi explica totul.
- În locul tău, aș mai aștepta un pic. Am vorbit cu amândoi de dimineață: articolul din Tribune, în care este anunțată nominalizarea ta, după cum îți imaginezi nu i-a amuzat deloc. De ce te-ai lăudat jurnaliștilor, deși jocurile nu erau încă făcute?
- Eu? a răspuns Macaire căruia brațele îi atârnau fără vlagă. În niciun caz nu am dat eu anunțul la Tribunei De ce să fi făcut așa ceva?
- Habar n-am. În orice caz, alegerea ta e compromisă.
- Dar, pentru numele lui Dumnezeu, sunt un Ebezner! a strigat Macaire. Numele meu e-nscris pe frontispiciul băncii.
- Azi ai fi președintele băncii, dacă nu i-ai fi trecut lui Tarnogol, acum 15 ani acțiunile tale! Nu te poți supăra decât pe tine!
Macaire i-a aruncat o privire întunecată vărului său: ah, ah, jăvruța asta, linge-pizdă ăsta de Jean-Benedict care făcea pe marele moralist, dând tocmai el lecții! Când Jean-Benedict intrase în bancă, îl luase sub aripa lui ocrotitoare. Avusese întotdeauna ușa deschisă pentru el, gata în orice moment să îl ajute, gata mereu să-l scoată cu fața curată în relația cu clienții, atunci când cifrele nu arătau deloc bine și trebuiau aduse un pic din condei.
Și uite cum, într-o bună zi, bunicul Hansen a murit, iar vărul Jean-Benedict s-a strecurat acolo, sus, la ultimul etaj, pentru a ocupa cel de-al doilea fotoliu rezervat familiei Hansen în Consiliu. Dintr-odată, dumnealui a început să își dea aere și să se împăuneze pe coridoarele băncii!
Deși nu cheful îi lipsea, Macaire a considerat preferabil să se abțină de la orice comentariu ostil. A optat pentru a încerca o cacealma:
- Cam ce crezi tu, Jean-Bene? C-o să mă las așa, dus de nas? Bine mă mai cunoașteți voi, ăștia! Voi face să fie invalidată alegerea. Chiar crezi că am așteptat cuminte, timp de un an, pentru a afla dacă mă va numi Consiliul președinte? Crezi că m-am mulțumit să-mi las soarta în mâinile lui Tarnogol, ale lui taică-tău și ale tale? De un an îmi tot asigur spatele.
- Cum adică, îți asiguri spatele? a întrebat Jean-Benedict, al cărui glas lăsa să transpară îngrijorarea.
Macaire și-a măsurat vărul din cap până-n picioare și a lăsat să plutească o tăcere misterioasă. Și pentru a se gândi la ce avea să-i spună, dar și pentru a savura dominarea pe care o exercitase dintotdeauna asupra lui Jean-Benedict.
- Nu ar fi prudent să-ți spun, i-a zis până la urmă. Așa că, bună ziua!
S-a prefăcut că pleacă și, după cum se aștepta, vărul lui l-a oprit:
- Stai un pic, Macaire. Mie poți să-mi spui totul. Nu ți-am dat niciodată motive să te îndoiești de mine. Aveam oricum de gând să-ți spun toate astea azi. Încă de la începutul anului, eu sunt cel care te apără din răsputeri în timpul ședințelor Consiliului.
Macaire a aprobat din cap, de parcă tocmai fusese convins de Jean-Benedict. Și a lăsat să-i scape:
- Se va lăsa cu epurare în cadrul băncii.
- Epurare? Deloc nu-mi place cuvântul ăsta, și-a arătat Jean-Benedict îngrijorarea.
- Treaba ta, a răspuns Macaire cufundându-se încă mai mult în minciună. Închipuie-ți că, de un an încoace, mai mulți dintre avocații mei au constituit o celulă de lucru. Au studiat din umbră dosarul, cu înverșunare, până când au descoperit modalitatea de a neutraliza ultimele decizii ale tatei. Și închipuie-ți că au dat de o fisură: testamentul nu are nicio valoare juridică! Nu contează ce a hotărât Consiliul ăsta de rahat, va fi suficient să aduc cazul în fața justiției și votul va fi anulat. Deci voi deveni acționarul majoritar al băncii și, pe cale de consecință, președinte.
- De ce nu ai spus nimic mai devreme?
Macaire a zâmbit pe jumătate îngerește, pe jumătate diavolește.
- Mai întâi, pentru că am sperat să-mi fie fidel Consiliul, ceea ce ar fi permis o tranziție fără asperități, în interesul băncii. Nu doream ca încă de la început să fac inutil valuri. Și-apoi, era ocazia să văd cine mi-e credincios și cine-mi va înfige un cuțit în spate. Taică-tău și Tarnogol să mai rânjească atât cât se poate; odată ce voi fi ajuns la putere, îi voi da afară din bancă și, împreună cu ei, pe toți gândacii care n-au crezut în mine de la decesul tatei încoace și s-au purtat fără respect. Vine epurarea, cum îți spun!
- Eu te-am susținut întotdeauna, i-a reamintit Jean-Benedict, cu grija de a cădea în picioare.
- Știu, vere dragă. Și nu uit. Însă va trebui să mai faci câteva eforturi pentru ca să pot ajunge în vârf.
După o clipă de reflecție, Jean-Benedict a spus:
- Zarurile nu sunt încă aruncate. Președinția se joacă între Levovitch și tine, e drept, cu un avantaj clar pentru el. Dar încă se poate schimba totul. Decizia finală nu va fi luată de Consiliu decât sâmbătă spre seară, în salonul de la Palace de Verbier. Până atunci, totul e posibil.
La care cuvinte, Macaire a simțit că își recapătă încrederea în sine, întrezărind o rază de speranță:
- Dacă înțeleg bine, îmi mai rămân 5 zile pentru a-l convinge pe Sinior Tarnogol să voteze pentru mine!
- Dacă reușești să-l convingi pe Tarnogol, l-a încurajat Jean-Benedict, atunci ai câștigat partida. Tata se va ralia opțiunii lui. Votul meu știi că deja îl ai.
Dintr-odată, pentru Macaire cerul s-a înseninat: era de ajuns să convingă un singur om și ar fi fost ales în unanimitate.
- Mulțumesc pentru susținere, dragă Jean-Bene, a spus Macaire pe un ton dintr-odată mărinimos, înainte de a se întoarce la el în birou pentru a reflecta liniștit cum să îl convingă pe Tarnogol.
Sosind în anticameră, a văzut-o pe Cristina care se îmbrăca pentru a ieși.
- Pleci?
- Mă duc la hotelul Bergues, i-a răspuns ea. Încă nu știu nimic despre domnul Levovitch. Nu e stilul lui să nu ne anunțe. L-am contactat și pe recepționerul de la hotel, iar acesta mi-a spus că în cameră nu răspunde nimeni și că nici nu l-ar fi văzut plecând de dimineață. De parcă ar fi dispărut. Recepționerul refuză să se ducă să verifice în apartament: „aceasta este politica hotelului”, mi-a explicat. Este posibil să se fi întâmplat ceva grav...
La auzul expresiei ceva grav, chipul lui Macaire s-a luminat. Dacă Levovitch ar fi suferit un atac de inimă în baie, el, Macaire, ar fi putut ajunge președinte fără să-l mai convingă pe Tarnogol. Totuși, viața era bine croită.
Îi venea să se repeadă el la hotelul Bergues pentru a descoperi personal trupul convulsionat, căzut pe marmura pardoselii. Dar nici nu trebuia s-o ia prea repede: era necesar ca Levovitch să rămână cel puțin paralizat pentru tot restul zilelor lui. Ar fi fost o tâmpenie ca ambulanța să ajungă la timp.
Constatând că nu era decât 11:15, Macaire a decis că Levovitch merita să mai zacă pe jos vreo trei sferturi de oră.
- Nu te duci nicăieri, Cristina. Am nevoie de tine aici, nu e deloc momentul să pleci la plimbare.
Secretara și-a scos supărată paltonul. Ar fi trebuit să mintă și să invoce o programare la medic. Greșeală de începătoare. S-a gândit să își roage un coleg să se ducă în locul ei să vadă ce se întâmpla la hotelul Bergues, dar a renunțat: dacă i s-ar fi descoperit inițiativa, lucrurile s-ar fi putut întoarce împotriva ei. Trebuia să se rezume la rolul de secretară.
Observând starea de agitație a Cristinei, Macaire i-a spus:
- Îți promit că, dacă până la prânz nu avem nicio veste de la Levovitch, mă voi duce chiar eu la hotelul Bergues și voi cere recepționerului să deschidă apartamentul. Și-acum, la treabă!
Cristina a acceptat. Oricum nu avea de ales decât să asculte. A triat corespondența zilnică, începând prin a face un teanc din diferitele ziare pe care Levovitch le primea și le citea zilnic: Financial Times, Le Figaro, Neue Freie Presse, Corriere della Sera și Tribune de Genève. Un ochi aruncat la titlul de pe prima pagină al celui din urmă o informa despre o mare conferință, chiar din acea zi, de la Națiunile Unite, în legătură cu situația refugiaților de peste tot din lume, la care participau președinți și prim-miniștri de pe tot globul.
Mai întâi a deschis scrisorile, luând la cunoștință conținutul lor, înainte de a le notifica data primirii pentru a-și urma calea administrativă.
I-a adus lui Macaire corespondența, iar acesta s-a uitat descumpănit la cele două teancuri de scrisori care se îngrămădeau în fața lui și pe care Cristina le mai îngroșa un pic zi de zi. Și-a spus că Jean-Benedict avea dreptate: fusese neglijent cu munca de-a lungul întregului ultim an. Se lăsase depășit cu totul. Era timpul s-o ia înapoi spre vârf. Trebuia să se ocupe de toate acestea imediat. Dacă Tarnogol afla că nu răspundea la scrisori ori, mai rău, dacă trecea prin biroul lui și vedea grămada de corespondență rămasă în întârziere, cu siguranță ar fi marcat o bilă neagră.
Prin ușa deschisă a biroului, Cristina își privea patronul cu tandrețe.
Simțea o profundă simpatie pentru Macaire Ebezner, un devotat plin de bunăvoință, dar cu latura ușor blazată a celor care nu au avut nevoie să lupte pentru a ajunge în vârf. Nu fusese nevoie să facă nimic de unul singur: fusese de ajuns numele lui pentru a intra în bancă pe ușa din față, văzându-se rapid propulsat la rangul de consilier de gestiune, fără să fie supus la vreo examinare, la care se adăugase faptul că era perioada în care bursele oricum îi făceau partea cea mai importantă a trebii.
Cristinei îi era milă de Macaire. Nu merita așa ceva. Mai ales, nu merita să fie înlăturat de la președinția băncii. Era un om blând, afabil. Mereu politicos, mereu cu un compliment pe buze, bucurându-se de toate. Ținea mult la el.
Când începuse să lucreze la bancă, era departe de a-și imagina că Lev și Macaire o vor fermeca, fiecare în felul lui. Uneori trebuia să se abțină. Exista un motiv special pentru care Jean-Benedict o angajase și nu trebuia să-l uite. Trebuia să rămână o profesionistă și atât. Să nu riște să își compromită locul de muncă.
Ora 12 fix. Macaire a ieșit din birou cu paltonul de iarnă pe el.
- Plec, a anunțat-o, de parcă ar fi pornit într-o misiune periculoasă.
- Vă însoțesc, a decis Cristina ridicându-se de pe scaun.
- Ba nu, a replicat ferm Macaire pentru a o face să renunțe. Trebuie să rămâi aici în cazul în care ar telefona Levovitch. Te sun imediat ce am noutăți.
Părăsind banca, Macaire a coborât pe strada Corraterie pentru a ajunge în Piața Bel-Air. A urmat apoi cheiul Bezanson-Hugues până la podul pietonal Bergues. S-a oprit pentru a profita de peisajul înzăpezit: în lac se reflectau cerul albastru, munții care se ridicau deasupra orașului, Insula Rousseau și, în ultimul plan, panașul Jet-ului de apă care se ridica precum un stindard.
Hotelul Bergues era la celălalt capăt al podului. Macaire a admirat măreția edificiului. Fără a se îndoi o clipă de ceea ce era pe cale să se întâmple.
Capitolul 7
În serviciul confederației
La etajul cinci al hotelului Bergues, în apartamentul 515, pe care îl închiria cu anul, Lev Levovitch își făcea nodul la cravată admirând pe fereastră lacul Leman care i se oferea privirii.
Era visător. Se gândea la ea. Numai la ea se putea gândi. Se întreba dacă venise să își petreacă weekendul cu el fiindcă îl iubea cu adevărat ori din plictiseală.
Și-a aranjat vesta costumului la două rânduri, apoi s-a asigurat că nodul Windsor era bine realizat și, uitându-se în oglindă, a profitat pentru a-și mai analiza insolenta frumusețe. Pe un platou din argint se găsea un bol cu cafea la filtru. Lev Levovitch și-a turnat o ceașcă, dar nu a băut decât o înghițitură: era mult în întârziere, trebuia să plece. A luat coșul cu croasanți, pe care-l comandase ceva mai devreme, și s-a îndreptat către baie.
În cada imensă, cu vedere spre oraș, lenevea o femeie pierdută în gânduri.
Se decisese. Îl iubea nebunește, dar trebuia să rupă legătura cât nu ajungea prea departe. Nu-și putea permite să ducă mai departe adulterul. Dacă se afla, bărbatul ei va fi groaznic de umilit, iar Lev va avea necazuri la bancă. Și muncise din greu pentru a ajunge unde era acum. Mai bine oprea totul imediat. Înainte ca trei vieți să fie distruse. Lucru care-i sfâșia inima, dar așa era mai bine pentru toată lumea.
În clipa aceea, Lev a intrat în baie, îmbrăcat ca un prinț. Nu s-a putut împiedica să nu-l admire. În mână ducea un platou cu cafea și croasanți, pe care l-a lăsat pe marginea căzii.
- Doamnă, micul dejun e servit, i-a spus surâzător. Ținând însă cont de oră, dacă preferi îți pot comanda chiar prânzul. Din păcate, trebuie s-o șterg, deja e foarte târziu. Rămâi aici cât vrei. Ești la tine acasă.
Femeia și-a îndreptat ochii albaștri spre el și i-a răspuns sec:
- Lev, s-a terminat.
Bărbatul a părut uluit:
- Ce vrei să spui, Anastasia?
- Vreau să spun c-o rup cu tine. S-a terminat.
Levovitch a întâmpinat cuvintele ei cu un hohot luminos de râs.
- Nu poți face așa ceva, a zis amuzat.
- Și de ce nu? s-a mirat ea.
- Fiindcă ne iubim, i-a răspuns ca în fața unei evidențe. Dintotdeauna ne iubim. Ne iubim cum n-am mai iubit niciodată pe nimeni. Iubirea care ne leagă este singurul sens al vieților noastre.
Fără a-l contrazice, femeia a înlăturat argumentul, cu un aer iritat:
- Lev, am un soț! Și nu intenționez să-i fac vreun rău. Nu-mi pot petrece weekendul în camera ta de hotel fiindcă așa ai tu chef! Până la urmă, cineva tot ne va vedea și va afla tot orașul. Știi doar cât de repede circulă pe-aici bârfele! Și asta îți va produce mari necazuri.
Levovitch s-a strâmbat disprețuitor:
- Nu-mi pasă de necazuri. Doar n-o să pun cariera înaintea sentimentelor noastre!
Anastasia simțea că el redevenea stăpân pe situație și că până la urmă ar fi convins-o. S-a străduit să fie cât mai jignitoare.
- Care sentimente? i-a răspuns. Lev, nu te iubesc, l-a mințit. Dacă te-aș fi iubit, cu tine m-aș fi logodit acum 15 ani.
La început, Lev a rămas tăcut, încasând lovitura. Apoi a spus cu glas extrem de calm:
- Îți propun să cinăm împreună diseară și să discutăm în liniște.
- Nu, nu! N-o să ne mai vedem! Nu mai vreau să continuăm! Înțelegi ce-ți spun? Nu mai vreau!
- Nu era o întrebare, ci o afirmație. Mă bucur că ne vom revedea peste puțin. Să zicem aici, la ora 20?
- Lev, doar ți-am spus că nu! a țipat Anastasia.
A ieșit din cadă dezvăluindu-și trupul perfect și s-a înfășurat într-un prosop. A luat telefonul mobil de pe măsuța de toaletă și a format numărul soțului ei, care a răspuns după primul apel. S-a străduit să își ia o voce tandră, îndrăgostită:
- Ce mai faci? l-a întrebat. Da, și tu mi-ai lipsit... Ce-am făcut în weekend?... Nu, n-a fost deloc bine. Nici nu mai vreau s-o văd vreodată pe prietena asta a mea... Nu contează, las că-ți povestesc eu. Știi, aș vrea să luăm o cină ca doi îndrăgostiți ce suntem, diseară... Alege tu restaurantul, te las să-mi faci o surpriză... Și eu... Pe curând, mă bucur că te-am auzit.
Anastasia a închis, aruncându-i amantului o privire satisfăcută.
- Cina o s-o iei singur, Lev. Cum ai auzit, soțul meu și cu mine ieșim în doi.
Lev a rămas de neclintit:
- Pe diseară, Anastasia. Aici, la ora 20. Să știu că voi fi din nou cu tine peste doar câteva ceasuri mă face atât de fericit!...
Odată spuse aceste cuvinte, a plecat, coborând în holul hotelului, unde îl aștepta Alfred Agostinelli, șoferul personal.
- Bună ziua, Alfred, l-a salutat prietenește. Ce mai faci, în această minunată zi?
- Bine, mulțumesc, domnule, i-a răspuns Agostinelli, conducându-l la mașină. Și dumneavoastră?
- Mă simt într-al nouălea cer, Alfred. Sunt îndrăgostit până peste urechi.
- Dumneavoastră, domnule? a părut amuzat șoferul. Doar mi-ați jurat că pentru dumneavoastră nu există iubire și nu vă veți îndrăgosti niciodată!
- E minunată, Alfred!
Șoferul a pornit motorul și mașina a luat-o pe chei, în clipa în care Macaire sosea la hotelul Bergues, doar puțin lipsindu-le celor doi să se întâlnească. Agostinelli a întrebat:
- La bancă, domnule?
- Nu, la Palatul Națiunilor, dragă Alfred. La conferința generală despre refugiați a Națiunilor Unite. Dar întâi să-i telefonez Cristinei. Am uitat cu totul s-o anunț că în dimineața asta nu ajung la birou. Biata de ea, trebuie că-și face griji.
- Conferința generală despre refugiați a Națiunilor Unite, a repetat cu voce tare Cristina închizând telefonul, ca și când ar fi fost de la sine înțeles.
Levovitch sunase: prins de treburi, uitase să o anunțe. S-a simțit ca o idioată fiindcă își făcuse griji. Doar citise în Tribune de Geneve că era în desfășurare conferința aceea a Națiunilor Unite, ar fi trebuit să-i dea prin cap că se ducea și Levovitch.
A format imediat numărul de mobil al lui Macaire și a dat de el exact când ajungea la etajul cinci al hotelului, însoțit de recepționerul pe care-l convinsese să îi deschidă ușa apartamentului lui Levovitch.
- Alarmă falsă, i-a spus Cristina, totul e-n ordine. Tocmai am vorbit cu domnul Levovitch, e la Națiunile Unite.
- Ei, vezi că nu aveai niciun motiv să te îngrijorezi? i-a răspuns Macaire cu voce bine dispusă. Chiar acum eram în drum spre apartamentul lui.
Și i-a făcut semn recepționerului că misterul era elucidat și pot face cale întoarsă.
- Păreți în cea mai bună dispoziție, domnule Ebezner, a observat Cristina.
- Diseară merg la o cină romantică cu Anastasia, i-a explicat el vesel. Pot să te rog să-mi rezervi o masă la Lion d’Or, la Cologny? Una pentru două persoane, cu vedere spre lac!
Macaire și recepționerul au intrat din nou în ascensor, în clipa în care ușile acestuia s-au închis, la numai câțiva metri de acolo, ușa apartamentului lui Levovitch s-a deschis și a ieșit Anastasia.
În ascensor, Macaire l-a privit pe recepționer cu o bunăvoință afectată, care îi ascundea cu greu sentimentul de superioritate. Se simțea important.
El, viitorul președinte al Băncii Ebezner, care își ducea nevasta la Lion d’Or, unul dintre cele mai bune restaurante ale Genevei. La o masă cu vedere directă spre lacul Léman. Cu siguranță, când vor intra în restaurant, toată lumea își va îndrepta ochii spre ei.
Se simțea electrizat și se imagina deja convingându-l pe Tarnogol să-l numească președinte. Cum sosise ora prânzului, s-a îndreptat spre barul hotelului pentru a mânca. Și a intrat exact în momentul în care Anastasia și-a făcut apariția în holul de la recepție, părăsind locul în grabă.
Macaire a cerut o masă mai ferită: avea nevoie să reflecteze calm, hotărât să găsească acea strategie aptă să-l convingă pe Tarnogol să-l numească președinte.
Gândul l-a dus la ceea ce făcuse în ultimii 12 ani, în cel mai mare secret, și și-a dat încă o dată seama că Banca Ebezner îl făcea să-și bată joc de propriile calități. Totul, din vina tatălui său. Din cauza acestuia făcea el ședințe de psihoterapie de două ori pe săptămână. Tatăl lui îl considerase mereu un incapabil. Când ajunsese pe patul de moarte, acum un an, Macaire ar fi trebuit să îi dezvăluie secretul. Pentru a-i arăta cine era cu adevărat.
Dar, în ultimul minut, se trezise intimidat. Fără îndoială, de teamă că tatăl lui nu avea să-l creadă. De atunci îl tot năpădeau părerile de rău și retrăia în minte scena care nu avusese loc niciodată. I-ar fi spus: „Știi, tati, de 12 ani eu nu sunt doar bancher. Duc o viață dublă și nimeni nu știe ce mă pregătesc să-ți dezvălui”. Își închipuia fața stupefiată a tatălui său în clipa în care ar fi aflat secretul.
La gândul acesta, s-a uitat la ceilalți clienți din restaurant, amuzat că niciunuia dintre ei nu i-ar fi dat prin cap că, sub aerul lui de bancher placid și elegant, lucra pentru serviciile de informații elvețiene. Toată povestea mirosea a roman de spionaj. Și-a spus că notițele din carnet vor putea constitui, de altfel, baza redactării unor Memorii. Care să apară când va fi foarte bătrân și când se va fi retras de la conducerea băncii, dar înainte de a muri pentru a putea admira unda de șoc generată de carte. Își și imagina titlurile din ziare: Macaire Ebezner, președintele Băncii Ebezner și membru al serviciilor de informații.
Macaire și-a alungat repede reveria. Nu va fi lăsat să dezvăluie nimic.
De 12 ani, sub acoperirea afacerilor în străinătate, realiza pentru guvernul elvețian misiuni de informații. Mai precis, lucra pentru P-30, un serviciu ținând de Departamentul Apărării, finanțat dintr-o sursă nedeclarată și pe care nimeni nu o cunoștea - nici măcar autoritara comisie parlamentară de supraveghere a serviciilor de informații - și care depindea direct de Consiliul Federal.
P-30 se născuse dintr-un program secret inițiat de NATO în timpul Războiului Rece. De teama unei invazii a Europei de Vest de către armatele Pactului de la Varșovia, diferite țări din Alianță organizaseră, fiecare pe spezele ei, rețele clandestine alcătuite din civili antrenați să poată rezista ocupației din partea Blocului de Est. Din Portugalia până în Suedia, celule adormite fuseseră puse la punct mai peste tot: LOK în Grecia, Gladio în Italia, Planul Parsifal în Franța, Comitetul P în Belgia, în timp ce Elveția avea P-26.
Guvernul helvet, inspirat de respectivul model, avusese ideea unui serviciu paralel care să-i apere propriile interese în străinătate. Astfel fusese înființat P-30, a cărui misiune consta în a trimite civili în misiuni guvernamentale de informații.
Dacă un agent de informații trebuia să își constituie o identitate din varii elemente, cu inerentele greutăți și obstacole ale acestui exercițiu, simplii cetățeni care alcătuiau efectivele P-30 puteau să-și ducă la bun sfârșit operațiunile sub nasul tuturor, fără a trebui să își inventeze o identitate falsă ori să mintă, întrucât acoperirea le era existența reală.
Macaire, în calitatea lui de bancher și sub pretextul întâlnirilor de afaceri, putea călători fără a trezi bănuieli.
Încă de la recrutare, operase în cadrul diviziei economice a P-30, adunând informații prețioase despre intențiile țărilor europene care se săturaseră să își vadă contribuabilii sustrăgându-se impozitelor și ascunzându-și banii în seifurile băncilor helvete. Acest dosar spinos fusese încredințat diviziei P-30, fiindcă era legat în mod esențial de țările vecine și aliate cu care Elveția nu avea vreo intenție să se certe trimițând membri ai serviciilor de informații oficiale.
Drept care, Macaire bătea în lung și-n lat Europa colocviilor de toate felurile și a conferințelor oficiale consacrate noilor reglementări bancare, paradisurilor fiscale sau cooperării internaționale în materie de fiscalitate.
Ascultase, notase, înregistrase. Între două intervenții, își făcuse relații printre înalți funcționari, ambasadori, avocați din domeniul afacerilor, angajați fiscali locali. Lucruri care nu-l expuneau pe Macaire niciunui risc: dacă ar fi trezit bănuieli, dacă ar fi fost interogat de poliție, ar fi fost luat drept un bancher care a luat-o din ușă în ușă pentru a-și spori clientela. Nici vorbă de scandal la nivel de stat, de incidente diplomatice care ar fi putut murdări imaginea Elveției, țară a oamenilor politicoși și bine-crescuți, paznic al convențiilor internaționale, țara-mamă a celor ce se trezesc devreme și care muncesc.
Chiar în caz de anchetă aprofundată, era imposibil de făcut legătura între Macaire și cine știe care organ guvernamental: din grija pentru siguranță și anonimat, unicul lui contact cu P-30 era ofițerul de legătură, un ins din Berna cu voce sacadată, pe nume Wagner, cu care se întâlnea prin locuri publice. În afară de asta, nu știa nimic despre funcționarea diviziei P-30, nici măcar unde anume în Berna se aflau sediile departamentului. O structură total impermeabilă și nedetectabilă.
Pentru Macaire, aventura P-30 începuse în secret, într-un salon privat al Băncii Ebezner, unde Wagner, dându-se drept nou client, venise pentru a-l întâlni și recruta. Fusese singura dată când Wagner venise la bancă. În ziua aceea, imediat ce rămăseseră singuri, Wagner îi explicase că nu se afla acolo pentru a-și deschide un cont, ci că fusese trimis de guvernul elvețian.
- Elveția are nevoie de dumneavoastră, îi spusese lui Macaire. Trebuie să ne faceți un mic serviciu.
Se mulțumise să îi vorbească despre acel serviciu, fără a menționa, evident, nici P-30, nici orice altceva. Îi explicase că un mic conflict diplomatic se cocea între Regatul Unit și Elveția.
Un bijutier indian specializat în comerțul cu diamante, Ranjit Singh, stabilit la Londra, era bănuit de Scotland Yard că spală, sub acoperirea afacerii sale, bani proveniți din traficul de arme. Englezii presupuneau că banii treceau printr-un cont deschis la Banca Ebezner și, în culise, făceau presiuni asupra Elveției nu doar pentru a obține confirmarea, dar, mai ales, pentru a avea acces la diferite transferuri.
Berna refuza oficial să forțeze vreo bancă să ofere informații despre un client, fiindcă ar fi fost în joc credibilitatea oricărei instituții bancare helvete.
Dar să nu ajuți o anchetă internațională legată de spălarea de bani ar fi putut aduce atingere reputației pieței financiare elvețiene. În schimb, nimic nu-i putea împiedica pe englezi să primească respectivele informații de la un terț anonim, ceea ce ar fi rezolvat problema.
Înțelegând insinuările interlocutorului și decis să își ajute guvernul, Macaire și-a asumat sarcina de a scormoni prin dosarele băncii și de a-i transmite lui Wagner copii după conturile bijutierului.
Operațiunea Nunta de Diamant, după cum fusese botezată, a fost un succes evident. Câteva zile mai târziu, Macaire descoperea un articol pe prima pagină a publicației Tribune de Geneve:
TRAFICUL INTERNAȚIONAL DE ARME AVEA RAMIFICAȚII LA GENEVA
Scotland Yard a arestat ieri la Londra un important traficant internațional de arme. Sub acoperirea meseriei de bijutier specializat în diamante, individul tranzita banii printr-o bancă privată geneveză. Din momentul arestării, conturile i-au fost înghețate.
În ziua apariției articolului, Jean-Benedict intrase în biroul lui Macaire cu un exemplar din ziar.
- Ai citit? și-a întrebat Jean-Benedict vărul.
- Da.
- Ei bine, află că banca asta privată e banca noastră!
- Zău?! s-a arătat Macaire uimit.
- Exact cum îți spun! Poliția federală a informat Consiliul despre situația asta încă de-acum câteva săptămâni. Evident, nu puteam să-ți spun nimic, era top-secret.
- Evident, top-secret, repetase Macaire continuând să facă pe prostul.
În aceeași zi, când abia intrase și luase loc în cafeneaua lui obișnuită, Macaire a avut surpriza de a-l vedea pe Wagner așezându-se la masa vecină.
- Operațiunea Nunta de Diamant a fost o reușită mulțumită dumneavoastră, i-a spus Wagner fără a ridica ochii din meniu. De altfel, sunteți genul de persoană pe care o căutăm. Credeți că v-ar interesa?
Macaire acceptase. Fără să înțeleagă neapărat în ce se băga, dar conștient de impactul pe care decizia asta avea să-l aibă în viața lui.
Urmase o formare de bază, timp de o săptămână la Flims, în Alpii din cantonul Grison. Soția și colegii îl credeau plecat de unul singur într-o excursie, ca să-și refacă forțele. Chiar își rezervase o cameră cu demipensiune la hotelul Schweizerhof, unde își petrecea nopțile și lua cina.
Pleca în fiecare dimineață încălțat cu bocancii cu crampoane, cu bețele de trekking în mâini, pentru a trimite pe o pistă falsă orice suspicios. Numai că, în loc să meargă pe munte toată ziua, se ducea într-o cabană izolată, unde îl aștepta Wagner care îl învăța mai ales tehnicile de asigurare a discreției și de filaj, cum să reacționeze dacă ar fi fost interogat de poliție, cum să monteze un dispozitiv de ascultare sau cum să fabrice o dublură de cheie dintr-o cutie de conserve.
Odată încheiat stagiul, în dimineața plecării, Macaire solicitase la hotel să i se asigure transportul până la gara din Coire. Urcând în mașina care trebuia să-l ducă la gară, l-a descoperit la volan pe Wagner.
Pe drum, acesta i-a explicat tot ce trebuia să știe despre P-30. Apoi, la coborâre, a adăugat:
- Vă voi informa în curând în ce va consta prima misiune.
Cum mă veți contacta?
- Grație muzicii. Nu degeaba mă numesc Wagner.
Când se profila o misiune, Macaire primea, prin poștă, un bilet pentru o reprezentație de operă la Grand Theatre din Geneva.
Era semnalul de la Wagner.
Macaire se ducea, evident singur, apoi, la pauză, se întâlnea cu ofițerul de legătură în foaier și cei doi se duceau în câte un colț, la adăpost de alte urechi. Cât ținea a doua parte a reprezentației, Wagner îi explica ordinele și consemnele.
Pe măsură ce misiunile treceau și acumula experiență, Macaire ajunsese o persoană valoroasă pentru P-30. Deja de câțiva ani fusese însărcinat cu redactarea de rapoarte de analiză care, după cum i se comunicase, erau foarte apreciate. Pe baza propriilor observații, punea la punct note de sinteză pe care le trimitea sub forma unor scrisori lungi, prin poștă, direct Consiliului Federal, începând cu o formulă sobră care făcea documentul absolut inofensiv.
Doamnelor și domnilor consilieri federali,
Pe baza activităților mele de bancher și a contactelor pe care le-am avut cu clienții, îmi permit să atrag atenția asupra situației actuale și intențiilor țărilor vecine și prietene...
Conform recomandărilor lui Wagner, nu trebuia scris nimic care să nu poată fi citit de oricine. Dacă ar fi dat cineva de acele scrisori, s-ar fi gândit că Macaire era pur și simplu un bancher îngrijorat de viitorul profesiei sale, care ținea să își comunice punctele de vedere și preocupările conducătorilor țării.
În acest mod, Macaire anunțase autoritățile elvețiene că: francezii vor să își recupereze exilații fiscal, italienii vor banii ascunși în cantonul Ticino, nemții trebuie supravegheați îndeaproape, grecii încearcă să împiedice fuga de capital.
Spre marea lui plăcere, Consiliul Federal nu întârzia să-i anunțe primirea rapoartelor printr-o corespondență elegantă și recunoscătoare, dar la fel de discretă în utilizarea cuvintelor ca și scrisorile lui.
Macaire ținea la anii petrecuți în cadrul diviziei P-30.
Mai mult decât satisfacția de a-și servi patria, se simțise viu. La apropierea ascensiunii la președinția băncii, care părea deja sigură, Wagner îl anunțase că nu va mai fi trimis în misiune odată ales. Ar fi fost mult prea expus. Prin urmare, cariera lui în cadrul diviziei P-30 urma să se încheie.
Pentru ceea ce avea să fie ultima lui misiune, fusese trimis la Madrid. Un informatician, care ieșise la pensie de la Banca Ebezner și care se mutase acolo, se bănuia că vrea să vândă autorităților fiscale spaniole numele clienților care ascundeau bani în Elveția. Genul acesta de delatori era obsesia băncilor helvete și o ciumă pe care guvernul dorea să o suprime.
Macaire trebuia să confirme dacă, după cum credeau serviciile elvețiene de informații, respectivul informatician era trădătorul și, mai ales, să recupereze lista clienților înainte de a avea loc tranzacția cu Fiscul spaniol.
Această ultimă operațiune era realizată în colaborare cu serviciile de informații ale Confederației și ieșea din cadrul obișnuit al misiunilor pe care le avea P-30. La Madrid, Macaire luase legătura cu un anume Perez, agent infiltrat în Spania sub acoperirea de funcționar al Ambasadei Elveției.
Consemnele erau simple: Macaire îl anunțase pe fostul său coleg informatician că vine la Madrid și îi propusese să-i facă o vizită ca între prieteni. Fostul coleg acceptase cu plăcere întâlnirea și părea bucuros să se vadă cu Macaire despre care păstra o amintire excelentă.
În ajunul vizitei la informatician, Macaire se întâlnise cu Perez la Muzeul Prado, în fața tabloului lui Goya Tres de Mayo. După ce au luat legătura, Perez l-a urmat pe Macaire de la distanță, până în apartamentul pe care acesta din urmă îl închiriase pentru weekend (mai discret decât hotelurile ticsite de camere video și unde pașapoartele clienților erau sistematic fotocopiate în momentul înregistrării). În deplinul secret al apartamentului cochet mobilat, din cartierul Salamanca, Perez îi detaliase operațiunea.
- Când ajungeți la individ, pretextați nevoia de a merge la toaletă pentru a dispărea și a-i scotoci apartamentul, îi indicase Perez.
- Ce caut, mai exact? întrebase Macaire.
- O listă cu nume, corespondență, note, indiferent ce ne-ar permite să stabilim cu certitudine dacă individul e cârtița pe care o bănuim. Nu uitați să vă uitați și în rezervorul de apă al veceului.
A doua zi, sosind în fața blocului informaticianului, Macaire l-a văzut pe Perez care citea un ziar pe o bancă, stând la pândă. De parcă s-ar fi temut de ceva anume.
Cei doi, bineînțeles, s-au prefăcut că nu se cunosc, iar Macaire s-a dus să sune la ușa informaticianului, la etajul patru. A fost întâmpinat călduros de fostul lui colaborator și de soția acestuia, care-i păstra o amintire afectuoasă de la Geneva. Ambianța s-a dovedit atât de prietenească, încât Macaire aproape că a ajuns la convingerea că omul acela nu ar fi putut fi o cârtiță.
Totuși, a urmat ordinele: pretextând că trebuie să meargă urgent la toaletă, a plecat de lângă gazdele lui și a pornit rapid prin tot apartamentul. Prima cameră în care a intrat a fost dormitorul, unde a scotocit în grabă prin șifoniere și printr-o comodă de mici dimensiuni, unde nu a găsit nimic. A dat să intre și în următoarea încăpere, transformată în birou, dar, când să-i treacă pragul, l-a oprit vocea informaticianului:
- Toaleta e ultima pe dreapta.
Macaire a tresărit.
- Mulțumesc, a îngăimat, înțelesesem eu greșit.
Abia ridicând capacul rezervorului de apă a găsit Macaire, într-o pungă din plastic bine închisă, o listă lungă cu clienții spanioli ai Băncii Ebezner.
Nu-i venea să creadă: individul era un trădător.
A aruncat punga în veceu, a prins lista cu elasticul boxerilor, după care s-a întors în living străduindu-se să nu lase să i se vadă nervozitatea. Odată băută cafeaua, a plecat.
Ieșise din bloc cu pas întins. Cobora treptele celei mai apropiate stații de metrou, când Perez l-a prins din urmă.
- Eeei? și-a arătat Perez interesul.
- El e omul nostru, a confirmat Macaire. Am recuperat lista clienților.
Au luat împreună metroul, ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală. Ieșind din vagon, Perez și-a dat seama că erau urmăriți.
La masa lui din restaurantul hotelului Bergues, Macaire, gândindu-se din nou la episodul madrilen în care se descurcase admirabil, se încuraja singur că avea toate resursele necesare pentru a-l convinge pe Tarnogol că merita să fie ales președinte al băncii.
Nu avea decât să acționeze ca și când ar fi fost vorba despre o operațiune P-30. Ce ordine ar fi primit de la Wagner în acel caz? Subiect la care a început să se gândească profund, întrebându-se dacă nu cumva exista un manual de persuasiune care l-ar fi putut ajuta. Și, dintr-odată, i-a venit o idee.
La ora 15, Macaire a intrat grăbit în biroul vărului său, Jean-Benedict, aruncându-i pe masă unul dintre cele patru exemplare ale cărții pe care tocmai o cumpărase dintr-o librărie din centru.
- Am soluția! a strigat Macaire în culmea exuberanței.
- Ce soluție? a întrebat Jean-Benedict.
- Am găsit metoda perfectă pentru a-l convinge pe Tarnogol.
Jean-Benedict a luat cartea în mână: 12 oameni furioși.
- Știi, i-a explicat Macaire ca un bun cunoscător, e povestea procesului unui băiat acuzat de uciderea tatălui său, pe care cei 12 membri ai juriului se pregăteau să-l declare vinovat și să-l trimită pe scaunul electric. Deși 11 jurați erau convinși asupra verdictului, iată că unul dintre ei, având niște îndoieli, a reușit să le schimbe părerea celorlalți. Ei bine, de-aici mă voi inspira: îl voi învârti pe Tarnogol ca pe o clătită, veți urma tu și tatăl tău, iar votul va trece de la Levovitch la mine.
- Ai citit cartea? s-a interesat Jean-Bénédict.
- Un pic, a răspuns încurcat Macaire.
- Sau mai degrabă ai văzut filmul care s-a făcut după carte? Cred că s-a dat la televizor săptămâna trecută.
- Bine, așa e, am văzut alaltăieri filmul, a mărturisit Macaire căruia îi era ciudă că fusese demascat. Însă știam că e titlul unei cărți!
- Al unei piese de teatru, a ținut să precizeze Jean-Benedict care, deschizând cartea, constatase despre ce gen era vorba.
- Da, bine, cui îi pasă? s-a răstit Macaire. Și-apoi, ca să fiu cinstit, jumătate din film am dormit, așa că n-am nicio idee despre ce s-a întâmplat. Așa că trebuie să citești urgent chestia asta și să te inspiri din ea. Notezi argumentele, faci liste etc., etc.
- Trebuie să iau trenul de ora 16 pentru Zurich, i-a explicat Jean- Benedict uitându-se la ceas. O să profit de asta ca să citesc pe drum.
- Veniți, tu și cu Charlotte, mâine-seară la noi la cină? l-a întrebat Macaire.
O dată pe lună, soții Hansen și Ebezner cinau împreună, când la unii, când la ceilalți.
- Evident, mâine o să fim la voi, a confirmat. Nu rămân la Zurich decât în seara asta - am o cină cu clienții - și mâine-dimineață mă întorc cu primul tren.
- Atunci, pe mâine-seară, când, dragă vere, îmi vei da raportul despre ce ai citit! a hotărât Macaire.
- La ordin, dragă domnule viitor președinte! i-a răspuns Jean-Benedict pocnindu-și marțial călcâiele, înainte de a lua valiza pe rotile și de a părăsi banca pentru a se duce la gară, în timp ce Macaire se întorcea la el în birou, plin de energie prezidențială și convins că va găsi argumentele în favoarea sa, pentru a-i schimba părerea lui Tarnogol.
Pe masă, corespondența rămasă în întârziere încă îl aștepta. Însă, în loc să treacă la treabă, Macaire a preferat să înceapă să citească 12 oameni furioși, pentru a mai extrage câteva argumente în favoarea lui, în cazul în care avea să se întâlnească pe coridor cu Tarnogol. Numai că, la 15:45, Cristina a intrat ca o furtună la el în birou.
- Ce s-a mai întâmplat? a întrebat-o Macaire ușor iritat, doar mă vezi că lucrez!
- Iertați-mă, domnule Ebezner, însă, în agenda domnului Levovitch e trecut, pentru ora 16, „ÎNTÂLNIRE FOARTE IMPORTANTĂ”. Or, e aproape ora 16 și nu pot sub nicio formă lua legătura cu domnul Levovitch. Fără îndoială, e reținut la Palatul Națiunilor. Ce trebuie să fac?
- Nu avea decât să-și rezolve mai bine agenda! s-a enervat Macaire care deja vedea unde voia Cristina să ajungă și nu avea de gând să-i facă acest serviciu.
- Totuși, nu v-ați putea duce la întâlnire în locul dânsului? a insistat secretara.
- Nu, a refuzat Macaire, am treabă până peste cap!
- Fără îndoială, este vorba despre un client important, a pledat mai departe Cristina. Care se va înfuria înțelegând că a fost uitat. Ar fi suficient să-i spuneți că domnul Levovitch e reținut și v-a rugat să rezolvați dumneavoastră.
- Doar n-o să-l salvez eu, acum, pe Levovitch, pentru ca apoi să fie ales președinte în locul meu! i-a răspuns Macaire. Dacă e atât de important clientul și se va înfuria, să se plângă Consiliului de Levovitch. În felul ăsta va afla și Tarnogol că Levovitch e departe de perfecțiune.
Cu aceste cuvinte, Macaire și-a trimis la plimbare secretara, care s-a întors la biroul ei.
Când, peste un sfert de oră, „întâlnirea importantă” s-a prezentat în anticameră, Cristina a rămas stupefiată. Își închipuise orice, numai așa ceva nu.
Capitolul 8
Mici aranjamente între prieteni
În fața Cristinei stătea un bătrân impunător, pe care îl cunoștea foarte bine: chipul atât de distinctiv, asperitățile pielii, eterna aură de proastă-dispoziție, nasul strâmb, sprâncenele stufoase. În mână ținea un baston cu măciulia încrustată cu diamante scânteietoare, despre care se șoptea că ar costa numai ea mai multe milioane de franci.
Era Sinior Tarnogol.
- Levovitch e aici? a întrebat acesta, care, în pofida francezei perfecte, nu putea scăpa de un pronunțat accent estic.
Cum Cristina rămăsese interzisă, a măsurat-o din cap până-n picioare, cu o privire răutăcioasă. Secretara s-a decis să facă pe proasta:
- Aveați întâlnire cu dânsul? Nu văd nimic în agendă.
- Da, întâlnire la mine în birou, i-a explicat. Cum nu a apărut, am venit să văd ce se întâmplă. Totuși, e supărător să faci oamenii să-nțepenească așteptându-te!
- Domnule Tarnogol, a răspuns Cristina cu cea mai amabilă voce cu putință, pot să vă rog să așteptați o clipă în salonul roz?
Peste puțin, Cristina a intrat în grabă în biroul lui Macaire.
- Ce s-a mai întâmplat? s-a enervat acesta, lăsând pe masă exemplarul din 12 oameni furioși. Ți-am spus că sunt ocupat.
- Întâlnirea de la ora 16: despre Tarnogol era vorba.
Îngrijorat, Macaire a făcut ochii mari:
- Tarnogol!? Și ce i-ai spus?
- Că Levovitch lipsește, dar că-l veți primi dumneavoastră. A părut foarte mulțumit. Îmi pare rău, domnule Ebezner, nu v-am ascultat ordinul, dar oricum nu-l puteam da afară!
- Bine jucat, Cristina dragă, bine jucat! a felicitat-o Macaire, spunându-și că aceasta era ocazia visată de a-i vorbi lui Tarnogol despre președinție și despre ștergerea lui Levovitch de pe listă. În ce salon l-ai introdus?
- În salonul roz.
- Bine jucat, salonul roz! a mai felicitat-o o dată Macaire, fiindcă era salonul cel mai elegant de la acel etaj. Du-te și spune-i lui Tarnogol că sosesc imediat.
................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu