Enigma camerei 622, Joel Dicker

 ...............................................

4-8

             Anastasia și-a urmat cuminte mama.

   Și-au luat luat hainele de blană de la garderobă, apoi au plecat de la Palace. Se simțea foarte tristă. Golită parcă de orice. De ce să-i fi tras clapa? Își spunea că nu o iubește așa cum îl iubea ea pe el.
   Lui Lev i-au trebuit ceasuri întregi pentru a spăla vasele. Când le-a terminat și a putut în sfârșit reveni în sala de bal, petrecerea se terminase de mult. Locul era gol și toate luminile stinse. Palace de Verbier deja dormea.
   Anastasia își luase zborul.
   Se pierduseră.

   Lev și-a alungat din memorie acea amintire.
   Dintr-odată, ușa de la balcon s-a deschis și a zărit-o apărând pe Anastasia care a venit lângă el: nu s-au atins, de teamă că pot fi văzuți, dar parcă s-ar fi strâns în brațe. Lev și-a scufundat privirea în ochii ei.
   - Nu mi-ai spus niciodată ce i s-a întâmplat tatălui tău, i-a zis Anastasia.
   - Ce ni se întâmplă tuturor: a murit.
   El și-a dus încet mâna la inimă.
   - Lev, aș vrea să-ți vindec rănile.
   Bărbatul a scos un pachet de țigări. I-a întins una Anastasiei. Au fumat în tăcere. Se simțeau bine.
   - Când plecăm? l-a întrebat Anastasia în șoaptă.
   Lev s-a aplecat la urechea ei și i-a murmurat răspunsul.
   Anastasia a surâs radios. L-a luat de mână. Erau numai ei pe lume. Dintr-odată însă, ușa de la balcon s-a deschis cu zgomot și Macaire a dat buzna, cu paltonul pe umeri și cu al soției lui la subsuoară.
   - Aici erai?! i s-a adresat febril Anastasiei. Acum mai și fumezi? Bravo! Haide-odată, plecăm!
   Era cu totul întors pe dos. Nimic nu decursese după cum planificase. L-a salutat scurt pe Lev și s-a întors pe călcâie, trăgându-și nevasta după el.

   Pe când soții Ebezner coborau scara cea mare din marmură, Lev i-a ajuns din urmă, agitând în aer bastonul lui Tarnogol, ca pentru a le face semn.
   - Macaire, așteaptă puțin, trebuie să-ți spun ceva!
   - Ce mai e? a întrebat Macaire iritat.
   - Vreau să stăm de vorbă despre povestea asta cu președinția, dar departe de urechi indiscrete.
   - Hai în Salonul Dufour, a sugerat Macaire, arătând din priviri canapelele confortabile din încăperea aflată la doar câțiva pași de el.
   - Nu, e prea mult du-te-vino. Mai bine facem câțiva pași.
   Cei doi au ieșit în noaptea geroasă. S-au îndepărtat de hotel și au luat-o de-a lungul Ronului. În pofida paltonului gros, Macaire dârdâia groaznic. Lev și-a ridicat gulerul hainei, acoperindu-și gâtul pentru a-l apăra cât de cât de frig.
   - Te-ascult, a spus Macaire în timp ce pășeau pe cheiul golit de lume.
   - Nu-ți face griji cu Tarnogol, l-a asigurat Lev. O să vorbesc eu cu el.
   - Și dacă nu vrea să-ți audă motivele?
   - O să-l omor cu bastonul ăsta al lui uriaș, a glumit Lev.
   Și pentru a spori efectul glumei, s-a dat înapoi și a început să agite nervos bastonul, exact așa cum făcea deseori Tarnogol.
   - Sunt Tarnogol! a rânjit imitând prost accentul individului.
   Nu observase mașina care, parcată pe chei de ore întregi, tocmai demarase la trecerea lor și se pregătea să dea peste ei, cu farurile stinse.

   De pe peronul din fața hotelului Bergues, angajații care aduceau mașinile au auzit pe neașteptate zgomot de frâne, apoi țipete venind de pe chei, la doar câțiva pași de ei. Așa că s-au repezit acolo.
   Un pieton tocmai fusese pus la pământ de o mașină.

Capitolul 26

Ultima ratio

  Arma se uita îngrijorată la pendula din living. Ora 1 după miezul nopții.
  Unde să se fi dus patronii? De ce Domnu’ și Duamna nu se întorseseră de la dineul de la hotelul Bergues?
   Dintr-odată, ușa de la intrare s-a deschis cu zgomot mare. Arma s-a repezit spre hol.
   - Arma dragă, a exclamat Macaire fără măcar să se mire de prezența angajatei lor în casă la o asemenea oră, slavă Domnului că mai ești aici!
   - Ce se-ntâmplă, Domnu’?
   - Anastasia... Uriașă dramă!
   Arma a făcut ochii mari, îngrozită. Oare Duamna, speriată de ce se jurase că-i va dezvălui lui Domnu’, făcuse vreo prostie? Nu cumva se sinucisese?
   Numai că, iată, Anastasia a intrat și ea, șchiopătând ușor, ajutată de vărul Jean-Benedict și de soția acestuia, Charlotte, la rândul lor urmați de un alt bărbat căruia Arma nu i-a dat atenție, prea panicată de ceea ce se putuse întâmpla.
   - Anastasia a fost lovită de o mașină, i-a spus Macaire Armei, trăgându-i pe toți după el, în living. Și-nchipuie-ți că la volan era Jean-Bene!
   - Din fericire, s-a lăsat mai mult cu o sperietură decât cu ceva grav, a remarcat Charlotte Hansen, fericită că poate plasa o vorbă de duh.
   Când ieșise de la concertul de la Victoria Hall, primise un telefon de la soțul ei și se dusese imediat după el la spital. Jean-Benedict părea încă în stare de șoc. Chipul îi era palid ca de mort, iar el bâlbâia iar și iar aceeași minciună pe care i-o servise nevestei când o sunase pentru a o anunța:
   - ... eram acasă... cam bolnav... e vremea gripelor, ce să-i faci... p-ormă a părut că e mai bine... și-am zis să trec pe la Bergues pentru una mică... să mai dau și eu mâna cu unul, cu altul... nu e rău să-ți mai faci niște relații... și-acolo mi-am zis nu, ia s-o mai lăsăm cu toanele... și la plecare am uitat s-aprind farurile... un idiot... nu, da’ chiar că...
   Câteva ceasuri mai devreme, Operațiunea Revenirea începuse totuși sub cele mai bune auspicii. Întorcându-se de la bancă, Jean-Benedict i se plânsese soției că are febră. Când Charlotte plecase, pe la 18:45, la întâlnirea cu sora ei pentru cina de dinaintea concertului, își lăsase bărbatul în pat.
   Imediat ce trecuse de ușă, Jean-Benedict ieșise de sub pilotă. Avea destule ore înainte: concertul se termina la 22:15, după care Charlotte și sora ei cu siguranță se duceau la Remor, la un lichior de Velay. Când soția lui se va întoarce acasă, în niciun caz înainte de ora 23, își va găsi bărbatul dormind adânc, de parcă nici nu s-ar fi dat jos din pat. O clipă nu s-ar fi gândit la cele întâmplate în acea seară. Ceea ce Jean-Benedict considera a fi cel mai bun alibi cu putință. Întrucât, chiar dacă Operațiunea Revenirea ar fi mers prost, dacă poliția l-ar fi interogat, ar fi putut jura că nu s-a mișcat din pat. Soția putea să confirme. Și, pentru a întări argumentele, avusese grijă să lase acasă telefonul mobil. Citise într-un articol că poliția putea face harta mișcărilor telefoanelor mobile grație semnalelor de la relee.
   Pe la ora 20, Jean-Benedict era gata de ambuscadă, la volanul mașinii lui, pe cheiul Bergues, după cum plănuiseră. Găsise un loc perfect de parcare și totul părea a fi în favoarea lui: noaptea era întunecată și o ceață deasă urca din apele Ronului. Nu se vedea nici la 10 metri. Nimeni nu putea citi numărul de înmatriculare pe care, în plus, îl mascase cu zăpadă.
   Până la urmă, puțin după ora 21:30, a observat două siluete care se plimbau pe chei. Nu le distingea bine, dar l-a recunoscut pe Macaire, iar persoana de lângă acesta, cu baston în mână, nu putea fi decât Tarnogol. A simțit un val de adrenalină: era timpul să treacă la acțiune. A pus cheia în contact fără a aprinde farurile și fără a scăpa din ochi cele două siluete pe jumătate înecate în ceață. Când a considerat că sosise momentul propice, a demarat brusc.
   Dintr-odată, Anastasia țâșnise din întuneric; a văzut-o prea târziu și a lovit-o.

   - N-ai nicio vină tu, Jean-Bene, l-a asigurat Anastasia după ce s-au așezat pe canapeaua din living. Voiam să ajung lângă Macaire și Lev, care plecaseră să se plimbe, și am traversat cheiul fără să fiu atentă. Ar fi trebuit să fiu mai prudentă. E numai și numai vina mea.
   Anastasia s-a străduit să zâmbească pentru a destinde atmosfera și a ascunde mai bine faptul că nu relata chiar adevărul. Când, în momentul plecării, Lev îi ceruse lui Macaire să stea amândoi de vorbă, ei i se făcuse frică. Mai vorbiseră și înainte de dineu. O neliniștea ce s-ar fi putut pune la cale. Nu cumva Lev se pregătea să-i dezvăluie lui Macaire legătura lor?
   Văzându-i ieșind din hotel, se luase după ei, dar, când ajunsese pe peronul din față, cei doi dispăruseră. Unul dintre angajații care aduceau mașinile îi indicase direcția în care plecaseră bărbații, însă ea nu vedea nimic. O luase pe trotuar, apoi, dintr-odată, i se păruse că zărește două siluete, prin ceață, în mijlocul cheiului. Alergase către ele, dar, în același moment, un automobil pe care-l credea parcat demarase pe chei cu farurile stinse și o lovise.

   - În orice caz, a zis Macaire, am trecut pe lângă o dramă!
   - Hai să nu facem din țânțar armăsar! a anunțat Anastasia.
   - Totuși, s-a enervat soțul ei, ar fi putut fi foarte grav!
   Macaire a ridicat tonul, încântat că un incident îi redase importanța după ce apăruse atât de tern în ochii confraților, pe tot parcursul dineului. Acum el era vedeta. Păcat că nu asistase și Tarnogol!
   După impact, Anastasia se ridicase de una singură, asigurându-i că nu avea nimic și că nu era nevoie de ambulanță. Macaire însă vedea bine că nu era chiar totul în ordine și că, în dreptul loviturii, piciorul se umflase.
   Așa că micul grup se întorsese la cald, în hotel: Anastasia fusese întinsă pe o canapea, în Salonul Dufour, cu piciorul ridicat pe un maldăr de perne, pe când Macaire suna la spital. Vorbea tare la telefon, cu figura gravă, în timp ce angajații se agitau încolo și-ncoace tensionați. Cum momentul coincidea cu plecările primilor invitați, la intrarea în salon s-a adunat rapid o grămadă de lume, pe măsură ce oamenii treceau pe lângă.
   „Ce s-a-ntâmplat?”, întrebau aceștia. Iar angajații hotelului povesteau cu un aer înspăimântat: „Un accident, aproape chiar în fața hotelului... e un miracol că nu e nimic grav... data viitoare sigur se va lăsa cu morți, doar cheiurile sunt atât de prost luminate!”
   Macaire se tot gândea la scena aceea și se felicita pentru că toți bancherii strânși acolo erau martorii autorității lui. Ah, chiar văzuseră cu toții cine era el cu adevărat, cum reușise să țină situația sub control. Îl sunase pe directorul Spitalului Universitar din Geneva, cu care era bun prieten, și ceruse să fie imediat primit de un mare profesor! Nici măcar nu luase în seamă ora târzie. Era ceva extrem de urgent, ce naiba! „Dacă trebuie, scoală-l pe profesor din pat!”, țipase în telefon. Directorul își anunțase imediat subalternii. Pesemne că aceștia începuseră să tremure, fiindcă, atunci când dă ordine directorul spitalului, poate ieși urât! Familia Ebezner, care sosește acum, să fie tratată cum se cuvine! La sosirea la spital, deja erau așteptați.
   Întâmpinați pe covorul roșu. Făceau parte dintre personajele importante ale Genevei, fir-ar să fie! Nu era cazul să înțepenească ore în șir în vreun salon plin cu schilozi în așteptarea îngrijirilor, nici vorbă de așa ceva! Direct la analize, cu asistența somităților! Analize complete, fiindcă nu se știe niciodată. Dar serioase, dragă, da?!
   - Arma, a ordonat Macaire ca un mare comandant, gheață pentru doamna la genunchi și gheață-n pahare pentru toată lumea, fiindcă o să luăm un mic visky.
   - Sigur că da, a aprobat Charlotte, ceva tare! Că dăm pe-afară de emoții!
   Macaire a depus pe fruntea nevestei un sărut umed, pe când Arma, la trap, sosea de la bucătărie încărcată de cuburi de gheață. A aplicat pe genunchiul Duamnei o pungă rece, fără a îndrăzni să o privească în ochi.
   Apoi, după cum ordonase Domnu’, servise visky fiecărui invitat. Numai când s-a apropiat de cel de-al treilea bărbat, l-a recunoscut dintr-odată. Era bărbatul din ziar. Lev Levovitch!
   - Bună seara, doamnă, o salutase acesta cu o bunătate și un respect de care nu mai dăduse dovadă niciunul dintre invitații familiei Ebezner până atunci, în 10 ani de când ea făcea serviciul în această casă.
   Fotografia pe care i-o văzuse în ziar nu-i făcea deloc dreptate. Era de o frumusețe absolută. Ochii... trăsăturile feței... Eleganța... Aerul nobil... Arma, mai să leșine. Și uite că făcea și conversație. Se interesa de ea! O întreba de unde venise. „Sunt albaneză”, i-a răspuns. Iar el, pe dată a început să-i vorbească în albaneză.
   Arma a făcut ochii mari, plini de încântare: era cucerită.
   - Ah, Lev, vorbești limba ei! s-a extaziat Macaire care, încă o dată, nu își putea ascunde admirația.
   - Albaneza mea e rudimentară, a răspuns Lev cu regret.
   - Albaneza dumneavoastră este foarte bună, domnu’ Levovitch, l-a asigurat Arma.
   „Mai e și modest pe deasupra!” și-a zis ea în gând.
   - Și unde-ai învățat păsăreasca asta? l-a întrebat Macaire.
   - Am avut, acum câțiva ani, o logodnică albaneză, o nepoată a fostului rege al Albaniei. Dar n-a durat. M-am dus de mai multe ori pe coasta adriatică a Albaniei, mai ales din Corfu. E absolut magnific! Marea e turcoaz, iar oamenii, de o nesfârșită bunătate.
   Chipul Armei s-a luminat, emoționată de interesul subit care se îndrepta către țara ei natală.
   - Sunt nebun după Trilece, i-a mărturisit Lev Armei.
   - După ce? a întrebat Macaire.
   - O prăjitură din trei feluri de lapte, a explicat Arma. V-aș fi pregătit cu drag una, dar trebuie lăsată mai multe ore. Din contră, s-ar putea face ravani aici, în bucătărie.
   - Ce să faci? a întrebat din nou Macaire.
   - Ravani, i-a explicat Lev de data aceasta, prăjitură pe bază de iaurt. Fragedă cât încape. Dar e mai mult otomană decât albaneză, nu?
   Arma a zâmbit, căci Lev avea dreptate. O subjugase. Totuși, ar fi trebuit să îl urască pe bărbatul acesta. Cum era posibil? Descumpănită, a decis că se duce să pregătească ravani și a dispărut în bucătărie. Era tulburată.
   Înțelegea pasiunea Duamnei. Sigur, Domnu’ era o persoană fantastică, dar Lev era dintre cei pe care nu-i întâlnești decât o dată-n viață. Totuși, nu își putea imagina cum bărbatul acesta, care părea atât de bun, putea dori să-i ia locul lui Domnu’ la bancă. Iată de ce, când Lev a apărut în bucătărie, câteva clipe mai târziu, după apă, a folosit ocazia pentru a-i vorbi:
   - Trebuie să vă pun o întrebare, domnu’ Levovitch...
   - Vă rog.
   - E ceva delicat...
   - Arma, nu e nevoie să vă purtați cu mănuși cu mine.
   Așa că femeia s-a pornit:
   - Este adevărat că vreți să-i furați președinția băncii lui Domnu’?
   - Nu! i-a răspuns Lev jignit, făcând ochii mari. Evident, nu! Cine v-a spus așa ceva?
   - Am auzit și eu vorbindu-se.
   - Sinior Tarnogol, vicepreședintele băncii, ar vrea să mă aleagă pe mine președinte. Dar i-am spus limpede: nu. Sper că așa l-am făcut să audă glasul rațiunii. Deci, președinte va fi Macaire.
   Un ceas mai târziu, toată lumea se adunase în bucătărie, entuziasmată la vederea minunatei prăjituri rotunde care era scoasă din cuptor și pe care Arma o tăia în felii cu care se delecta fiecare dintre cei prezenți.
   Era 2:30 când Jean-Benedict, Charlotte și Lev au plecat în cele din urmă, lăudând Albania, mulțumindu-i Armei cu mâna pe inimă și promițând să revină pentru a mai mânca împreună ravani.
   Macaire era profund dezorientat. Își dădea seama că Levovitch cucerise pe toată lumea. De la patronii de bancă până la Arma care îl adora. Era irezistibil. Era făcut să fie președintele băncii. Era evident. Era cea mai bună alegere pentru bancă. Macaire se resemnase. Trebuia să abandoneze lupta.
   Moment în care și-a simțit telefonul mobil vibrând în buzunar. Cine putea suna la o asemenea oră? Văzând numele afișat pe ecran, a rămas o clipă împietrit. Înainte de a pleca pentru a putea vorbi fără martori.
   Profitând că rămăseseră singure în bucătărie, Arma i-a șoptit patroanei:
   - Duamna, domnu’ acesta, Lev, e extraordinar... N-am mai întâlnit asemenea bărbat.
   - Trebuie să înțelegi, Arma, i-a mărturisit Anastasia, că între mine și Lev nu e nicio aventură, nici n-am înnebunit. Suntem făcuți unul pentru altul. Ar fi trebuit să fim împreună din prima zi când ne-am cunoscut. Numai că nimic nu se întâmplă după cum plănuiești.

   Geneva, cu 15 ani mai înainte
   Trei luni după Marele Weekend

   - Doamne, Dumnezeule! s-a extaziat Olga de parcă ar fi avut orgasm, văzând inelul de pe degetul Anastasiei. Diamantul ăsta e enorm!
   Auzind cuvântul diamant, Irina a alergat să vadă.
   - Klaus te-a cerut în căsătorie? a întrebat sufocată. Că doar de numai câteva luni sunteți împreună.
   - Nu-ți face griji, a liniștit-o Anastasia, nu e un inel de logodnă.
   Irina a oftat ușurată. Consilierul ei financiar o ceruse de nevastă cu două săptămâni mai devreme și nu voia ca sora ei să-i ia locul pe podium. Pentru că, da, nu s-ar fi gândit că o va cere atât de repede, dar, vorba lui, nu mai era atât de tânăr. Căsătoria era planificată pentru toamnă. În principiu, la hotelul Beau-Rivage. Numai acolo!
   - Ce ți-e și cu Klaus ăsta! s-a minunat Olga. Mai întâi cerceii, apoi colierul, acum inelul. Face cadou diamante uite-așa! Doar pentru a-i face plăcere iubitei lui! Ai mare grijă! Nu-l lăsa să-ți scape!
   Anastasia s-a străduit să zâmbească. Ar fi vrut să-i explice mamei ei că, pe măsură ce-i făcea mai mult rău, și darurile erau mai scumpe. Ar fi vrut să își descheie cămașa și să îi arate vânătăile de pe corp. Dar nu îndrăznea. Îi era rușine, îi era teamă că nu o va lua în serios. Și-apoi, îi promisese că nu se va mai întâmpla, îi promisese că își va stăpâni accesele de furie. După ce îl apucau, regreta imediat, îi cerea iertare, îngenunchea, îi zicea prințesa lui.
   Așa că ea nu mai știa ce să creadă.
   - Minunată ocazie, Klaus ăsta! a zis Olga. Sunt fericită pentru tine, Nastya, și nu o spun referitor la cadouri. E un tip bine, se simte. Zâmbitor, generos. Lasă că formați un cuplu fermecător.
   - Ar fi niște probleme, a mărturisit Anastasia.
   - Toate cuplurile au probleme, fata mea! Problemele sunt semn bun: înseamnă că e un cuplu care trăiește și se sudează. Un cuplu se construiește. Nu uita că nu există problemă care să nu aibă rezolvare.
   - Peste o lună, Klaus trebuie să se întoarcă definitiv la Bruxelles și vrea să mă mut acolo cu el.
   - Formidabil! Vă mutați împreună! Deci e ceva serios.
   - Nici măcar nu mi-am terminat studiile.
   - Poți să le termini și la Bruxelles, nu? Și-apoi, sincer, crezi că studiile tale de literatură te vor face să te descurci în viață? Nu vezi că-l ai pe tânărul ăsta drăguț, de familie foarte bună și îndrăgostit până peste urechi de tine, care mai și vrea să te ia cu el? Am trăit dileme mai urâte decât asta!

   Cu Klaus, totul s-a rezolvat rapid. Anastasia nu știa prea bine nici cum, nici de ce.
   După ce Lev îi trăsese clapa în seara balului, stătuse mult pe gânduri.
   Chiar se vedea trăind într-o cameră de serviciu toată viața? Nu voia s-o sfârșească acrită, ca mama ei. Era convinsă că povestea ei cu Lev avea să se încheie în mizerie. Așa că se revăzuse cu Klaus și se lăsase sedusă. Acesta îi oferea perspectiva unei vieți diferite, departe de toate greutățile pe care le-ar fi putut cunoaște. Nu suporta însă să fie contrazis. Nu suporta frustrarea.
   Devenea brutal cu ușurință. Iar ea se simțea singură.
   Unicul și adevăratul ei prieten era Macaire Ebezner. Nu-l cunoștea totuși de prea multă vreme, dar bărbatul se arăta deosebit de amabil și de atent cu ea. De la Marele Weekend, se vedeau cu regularitate. Se întâlneau la ceai la Remor, o cafenea cu un aer mai intelectual, din Piața Circului, unde puteau petrece ore în șir. Duminica, o invita la părinții lui care aveau o proprietate magnifică în Collonge-Bellerive.
   Macaire nu o atrăgea pe Anastasia, dar se simțea bine cu el. Putea fi ea însăși și i se putea confesa. Așa că acesta știa totul despre povestea familiei ei, despre micul apartament din Paquis, despre mama care era vânzătoare la Bongenie.
   Când Anastasia l-a anunțat de plecarea iminentă la Bruxelles, Macaire i-a spus că îi va lipsi teribil. Că va veni să o viziteze în Belgia. Că își vor scrie. În fața cafenelei, la despărțire, Anastasia l-a sărutat apăsat pe obraz. În fond, își zicea gândindu-se la ziua aceea, singurul bărbat pe care îl iubise vreodată cu pasiune era Lev. Măruntul angajat al hotelului.
   De la Marele Weekend, păstraseră legătura. În fiecare duminică, Anastasia se ducea într-o cabină telefonică și suna la restaurantul de la Palace, cerând să vorbească cu Lev. De acum, cei de acolo îi cunoșteau vocea.
   Șeful de sală se ducea să-l caute și, peste puțin, Lev era la celălalt capăt al firului. Era atât de fericită când îi auzea glasul, încât o excitație de nedescris o învăluia. De ce lipsise de la întâlnire sâmbătă seara, la balul Băncii Ebezner? Lev nu vrusese niciodată să-i spună adevărul, mulțumindu-se să pretexteze că fusese reținut. Și-apoi promisese de mai multe ori că va lua trenul pentru a veni la Geneva, dar nu o făcuse niciodată, invocând mereu tot felul de scuze. Dacă ar fi iubit-o cu adevărat, s-ar fi ținut de cuvânt. Din comportamentul lui Lev, Anastasia deducea că acesta nu o iubea, deși ea se gândea neîncetat la el.
   În cursul numeroaselor lor convorbiri telefonice, nu îndrăznise niciodată să îi dezvăluie relația cu Klaus. Poate asta să fi fost dovada faptului că-l iubea?

   Anastasia a plecat la Bruxelles în prima duminică a lui aprilie.
   Abia în acea zi, dintr-o cabină telefonică de pe Aeroportul Geneve-Cointrin, a găsit curajul de a-l suna pe Lev pentru a-i anunța plecarea.
   - Anastasia? a răspuns Lev bucuros, ridicând receptorul.
   - Am cunoscut pe cineva, i-a zis ea încă de la început. Se numește Klaus.
   Cu inima sfâșiată, Lev s-a străduit să își ascundă durerea.
   - Ai dreptul să faci ce vrei, i-a răspuns sec. Oricum, nu suntem cu-adevărat împreună. De-asta m-ai sunat?
   - Mă mut cu el la Bruxelles.
   - Când?
   - Azi.
   Al doilea cuțit înfipt în inimă. A urmat un moment lung de tăcere, iar ea s-a simțit obligată să se justifice.
   - Sâmbătă seara, la bal, pe unde umblai? Te-am așteptat ca o disperată.
   Lev a amuțit: cum să-i fi mărturisit că fusese umilit de Bisnard și că se trezise spălând vase drept pedeapsă?
   - Nu contează, spusese până la urmă. Cine e Karl?
   - Klaus, l-a corectat Anastasia. Tatăl lui are o afacere.
   - E bogat? a întrebat-o Lev.
   - Foarte, dar...
   S-a întrerupt. Apoi a continuat:
   - Motivul nu e că e bogat, Lev. Nu are nicio legătură. De fapt, de ce te-ar interesa? Și-așa nu-ți pasă de mine!
   - Nu e adevărat! a protestat Lev.
   - Dac-ar fi așa, ai fi venit la Geneva, cum mi-ai promis de-atâtea ori!
   Lev a amuțit iarăși. Într-o mână ținea receptorul, iar cu cealaltă învârtea inelul pe care îl ținea în buzunar. Îl avea de la Dora, de la mama sa, unicul obiect care îi mai rămăsese de la ea. Inelul era pentru Anastasia, o știa încă din prima lor noapte. Din decembrie, nu mai avea decât un singur gând: să se întâlnească la Geneva cu Anastasia și să-i dăruiască acea bijuterie. Numai că, deocamdată, nu avea nici măcar primul franc din costul biletului de tren: ultimele 3 salarii și prima de Crăciun i le dăduse domnului Bisnard în schimbul tăcerii acestuia. Ceea ce nu folosise la nimic, fiindcă, dacă Bisnard îți ținuse gura, alți angajați își luaseră sarcina de a-l turna la domnul Rose.
   Acesta s-a înfuriat. Ca să nu-l dea afară, s-a simțit obligat să îi aplice lui Lev o sancțiune exemplară: o lună reținere din salariu și vot de blam pentru greșeală gravă, plus un ultim avertisment înaintea concedierii.
   Ceea ce pentru Lev însemna că nu mai avea niciun ban până în mai. După un asemenea conflict, era de neconceput să-i ceară domnului Rose un avans.
   Cât despre tatăl lui, acesta refuzase să-i împrumute și cea mai mică sumă.
   „N-aveai decât să faci economii”, îi spusese Sol care ținea să-i dea fiului o lecție.
   Lev încercase să se strecoare oricum în tren, însă la Montreux fusese prins de controlori. Fusese dat jos cu forța și se mai și trezise cu amendă.
   Bineînțeles, era prea mândru pentru a-i spune ceva din toate astea Anastasiei. Ce-ar fi crezut despre el? Că era un vagabond, o partidă execrabilă.
   - La revedere, Lev, a murmurat Anastasia dându-i lovitura de grație.
   O lacrimă de furie s-a scurs pe obrazul lui Lev.
   - La revedere, Anastasia, a zis închizând brusc telefonul.
   Peste o oră, în timp ce avionul ei decola, iar ea putea admira Elveția și Lev rămânea tot mai departe, Anastasia, plângând cu ochii lipiți de hublou, a realizat dimensiunea greșelii pe care tocmai o comisese.

   În bucătăria familiei Ebezner, Anastasia i-a mărturisit Armei:
   - Încă din prima zi, Lev și cu mine știam că suntem făcuți unul pentru altul. Numai că viața ne-a despărțit continuu.
   Tulburată, Arma i-a spus:
   - Promit că n-am să-i spun nimic lui Domnu’. Plecați cu Lev. Acesta vă este destinul.

   În același timp, Macaire, urmând indicațiile primite prin telefon, mergea în noapte pe bulevardul Ruth. Dintr-odată, din întuneric, în fața lui și-a făcut apariția Sinior Tarnogol care părea extrem de nervos.
   - Macaire, sunt în pericol, i-a mărturisit fără altă introducere. Contraspionajul elvețian e pe urmele mele. Situația e gravă.
   Macaire s-a prefăcut că vestea îl uluiește. Își spunea că acela era momentul pentru a-i face lui Tarnogol o propunere: să-i însceneze moartea în schimbul funcției de președinte și al acțiunilor pe care astfel să i le înapoieze. Numai că Tarnogol a și continuat:
   - Guvernul elvețian vrea să mă împiedice să provoc un puci în cadrul băncii.
   - Deci asta vreți?
   Tarnogol a răspuns cu un zâmbet otrăvit:
   - N-ai avut niciodată anvergură de președinte, Macaire. Așa că nu spera să fac ceva ca să fii ales și că voi renunța la tot numai pentru a potoli furia dușmanilor mei. Sunt mai curajos de-atât!
   - Sunteți chiar diavolul! a strigat Macaire.
   - Dar știi asta de 15 ani încoace, i-a amintit Tarnogol cu cinism.
   - Ce vreți de la mine?
   - Îți propun un nou pact. Din care câștigăm amândoi.
   - Adică?
   - Anulăm acordul de acum 15 ani. Îți dau acțiunile înapoi și poți deveni președinte. În schimb, îmi dai înapoi ce ți-am dat eu atunci.
   - Cum așa? a simțit Macaire că își pierde aerul.
   - Sunt gata să ne întoarcem la momentul inițial! a tunat Tarnogol. Renunți la schimbul făcut acum 15 ani și ajungi președintele împuțitei ăsteia de bănci.
   - Vreți să spuneți că... a murmurat Macaire fără a îndrăzni să încheie fraza.
   - Vreau să spun că o pierzi pe Anastasia! a țipat Tarnogol cu un aer diabolic. Asta e condiția mea!
   - Vă interzic să vă atingeți de vreun fir de păr al Anastasiei! a amenințat Macaire.
   - O vei pierde pe Anastasia, a repetat Tarnogol. Vei fi președintele băncii, dar vei rămâne singur.

PARTEA A DOUA

Weekendul crimei

   DE VINERI, 14 DECEMBRIE.
   PÂNĂ DUMINICĂ, 16 DECEMBRIE

Capitolul 27

Primele piste

   Vineri, 29 iunie 2018, în zori, în camera mea de la Palace de Verbier.
  Scarlett și cu mine ne întorseserăm de la Geneva în seara din ajun.
   Trebuie să mărturisesc că escapada noastră îmi plăcuse. Mai ales că ne permisese să avansăm serios cu ancheta. Astfel că, încă de la răsăritul soarelui, îmi revăzusem notițele pe care le comparam cu diversele articole găsite de Scarlett, pe care le lipise pe pereții apartamentului meu.
   Așadar, ce știam?
   Că victima era o personalitate apreciată și că nu avea vreun dușman anume.
   Că actualul președinte al băncii, numit după crimă, nu mai era, conform portarului, același om de la respectivele evenimente.
   Că vecina familiei Ebezner știa multe. Era președinta Fundației Elvețiene pentru Ajutorarea Orfanilor, organizație caritabilă foarte bine văzută la Geneva. În decursul anilor, președintele de onoare fusese Horace Hansen care se dedicase trup și suflet cauzei. Fundația organiza în fiecare an, într-un mare hotel din Geneva, o seară de gală pentru strângerea de fonduri. Acolo, Florace Hansen invita întotdeauna personalități de la bancă: astfel, de-a lungul timpului, fuseseră prezenți Abel Ebezner, Sinior Tarnogol, Jean-Benedict Hansen, Macaire Ebezner, dar și Lev Levovitch. Vecina ne spusese:
   - Se simțea că Abel Ebezner era supărat pe fiul lui din cauza poveștii aceleia cu acțiunile. Și-o arăta cu ușurință, lucru care-i cădea foarte prost lui Macaire. Când însă s-a mutat lângă noi împreună cu soția, mi-am dat seama că nu era deloc așa cum îl descria tatăl lui.
   - Și Lev Levovitch? am întrebat-o.
   - Un om extraordinar. Cum intra undeva, lumea nu mai avea ochi decât pentru el. Simțeai că lui Abel Ebezner îi era simpatic. După cum vorbea lumea, era într-un fel mâna lui dreaptă.
   Scarlett și cu mine descoperiserăm că vecina își băga nasul peste tot, ceea ce nu ne displăcea, ba chiar ne-ar fi putut folosi. După cele întâmplate în timpul Marelui Weekend, se pusese pe capul Armei, menajera familiei Ebezner, pentru a încerca să afle mai mult. „Arma zicea că acea casă te sleia, că era înfiorător. Că-și dăduse seama ce o să se întâmple. Că aflase cum Anastasia plănuise să fugă cu amantul ei”.
   Bătăi în ușă m-au smuls din lectură. M-am dus să deschid: era Scarlett.
   - Deja la treabă, domnule scriitor? m-a întrebat observând foile întinse pe masa de lucru.
   - Îmi reciteam însemnările.
   - Veniți cu mine la micul dejun?
   - Cu plăcere.
   Am coborât pe terasa hotelului și ne-am așezat la o masă la soare.
  - Cum merge cartea? m-a întrebat Scarlett.
   - Mai degrabă bine, i-am răspuns. Adun tot ce am găsit.
   - Și când voi putea citi ce ați scris?
   - În curând, i-am promis.
   Un chelner ne-a adus cafetiera și un paner cu produse de patiserie. Ea a luat delicat un croasant și a mușcat din el. Apoi m-a întrebat:
   - Aveți vreo pistă?
   - Pentru crimă? Nu, nu încă. Am rămas la conversația cu vecina familiei Ebezner.
   - Și...?
   - Ce s-a petrecut acasă la familia Ebezner, în dimineața de vineri a Marelui Weekend, cred că nu e o coincidență, ci se leagă de ce s-a întâmplat ulterior.
   Vorbind, mi-am pregătit o tartină cu dulceață pe care am înmuiat-o mecanic în cafea. Era obiceiul lui Bernard. În fiecare dimineață, înainte de a ajunge la editură, pe strada Boetie, se oprea la Mesnil, restaurantul de la parterul blocului. Comanda tartine cu dulceață și le înmuia în cafea.
   - În ce sens se leagă? a întrebat Scarlett.
   - O să descoperim noi.
   Odată ce am înghițit tartina și cafeaua, m-am ridicat de la masă.
   - Plecați așa repede?! s-a mirat Scarlett.
   - Trebuie să mă întorc la lucru. Știți, cartea asta am început-o din cauza dumneavoastră.
   Mi-a zâmbit.
   - Domnule scriitor, ținând cont de faptul că nu vă voi mai vedea toată ziua, am putea cina împreună. Se pare că restaurantul italienesc de la Palace e o minune.
   - Italienesc e întotdeauna o idee bună, m-am arătat de acord.
   - Pe diseară! Spor la treabă!
   M-am întors în cameră. M-am așezat la masă și m-am cufundat din nou în citirea mărturisirilor vecinei. Grație ei, știam ce s-a întâmplat acasă la familia Ebezner vineri, 14 decembrie.

Capitolul 28

False plecări (1/2)

   Vineri, 14 decembrie, cu două zile înaintea crimei.

   Se iveau zorii.
   În noaptea de iarnă, luminile vilei familiei Ebezner erau stinse, cu o excepție: fereastra biroului lui Macaire. Încuiat înăuntru, în halat, acesta era aplecat asupra caietului:
   Ultima mea misiune va avea loc în acest Mare Weekend al Băncii Ebezner, de la Verbier.
   P-30 mi-a cerut să-l împiedic pe Sinior Tarnogol să preia controlul asupra Băncii Ebezner.
   Marja mea de manevră este foarte limitată: fie îl conving pe Tarnogol să mă numească președinte, fie voi fi nevoit să-l omor.
   Știu că, dacă eșuez, P-30 îmi va pune în cârcă dublul asasinat la care am participat indirect.
   N-aș fi crezut niciodată că voi ajunge într-o zi la așa ceva. Nu-mi pot însă plânge soarta, fiindcă sunt singurul răspunzător de situație. Este adevărat că eu i-am permis lui Tarnogol să ajungă până aici, cedându-i partea mea din acțiunile băncii. Și pentru că acest text este mărturia mea, mai rămâne un secret pe care trebuie să îl dezvălui aici.
   Trebuie să recunosc aici ce mi-a dat Sinior Tarnogol în schimbul acțiunilor mele de la bancă.
   Și astfel a relatat Macaire, pentru întâia oară, în detaliu, tot ce se petrecuse cu 15 ani mai înainte la Palace de Verbier.
   Se făcuse aproape 7 dimineața când și-a încheiat povestirea. Încet-încet, se făcea ziuă. Închizându-și caietul, s-a uitat lung la micul teanc de hârtii care-i ascundea toate secretele. Și s-a decis să nu-l mai bage, ca de fiecare dată, în seiful căruia numai el îi știa codul, ci l-a ascuns pe un raft al bibliotecii, în spatele unui rând de cărți. În caz că s-ar întâmpla ceva în weekendul acesta, și-a spus. Pentru ca întregul adevăr să poată ieși la lumină.
   Și-a înghițit rapid micul dejun în bucătăria goală. Arma era liberă până luni. Dintr-odată, a simțit că-i lipsește prezența ei liniștitoare la mașina de gătit din bucătărie. Se bucura să o găsească acolo diminețile, când se trezea, și apoi seara, când se întorcea acasă. Bună ziua, Domnu’, și-a șoptit singur Macaire.
   Se făcea vremea să o ia spre Verbier. A intrat în dormitorul unde Anastasia încă mai dormea, a traversat încăperea cu pași de pisică și a intrat fără zgomot în baie. A făcut duș, s-a îmbrăcat cu grijă și s-a bărbierit. Valiza era gata din ajun și deja pusă în portbagaj.
   Gata de plecare, și-a sărutat delicat soția pe obraz, străduindu-se să nu o trezească. Anastasia nu mai dormea de mult timp, dar își ținea ochii închiși: nu avea curajul să dea ochii cu bărbatul ei. Astăzi, îl părăsea pentru totdeauna.
   - La revedere, iubito, a murmurat Macaire suflându-i neplăcut în ureche.
   A trebuit să facă un efort pentru a rămâne nemișcată.
   -Plec la Verbier și duminică mă întorc președinte. O să vezi, totul va fi-n regulă. Nu uita că azi Arma e liberă, sper să nu te superi că te las singură.
   Iubita, păstrându-și aerul de fecioară adormită, și-a spus că absența Armei se potrivea perfect. Macaire a mai sărutat-o o dată și a plecat.
   Când a auzit ușa de la intrare trântindu-se, Anastasia a sărit din pat. Era supărată pe ea însăși că pleca așa cum plănuise, ca o lașă. Dar nu putea face altfel.
   Și-a scos bagajul din șifonier, de unde îl ascunsese. Seara trecută, în balconul de la hotelul Bergues, când îl întrebase pe Lev în ce zi programase fuga, acesta îi șoptise la ureche: „Mâine-dimineață. Ne întâlnim la ora 11 în fața caselor de bilete de la Gara Cornavin”.
   Nu mai voia să aștepte nicio secundă pentru a fugi din casa aceasta. Nu conta că era încă devreme. Se va duce să bea undeva o cafea, așteptând să se facă 11.

   La volan, Macaire a ieșit pe poartă.
   Tocmai o luase pe bulevardul Ruth, când cineva s-a ridicat de pe bancheta din spate lansându-i un răsunător:
   „Bună ziua, Macaire!”
   Mai-mai să facă infarct, a apăsat brusc frâna și s-a întors: era Wagner.
   - Sunteți de-a dreptul nebun! a strigat Macaire.
   - Tu pur și simplu nu ești prudent lăsându-ți mașina descuiată, i-a întors-o Wagner.
   - Ce faceți aici?
   - Macaire, e ziua ta cea mare. Vreau să fiu sigur că ești gata.
   - În 12 ani de când sunt în P-30, nu am ratat nicio misiune. Fiți liniștit!
   - Mă bucur s-o aud. Te-ai hotărât deci să-l elimini pe Tarnogol?
   - M-am hotărât să nu las banca să-i cadă-n gheare. Modul de operare îmi aparține. Nu ați intervenit niciodată în modul în care am acționat. Rezultatele au fost întotdeauna conform planului.
   - Macaire, faci cum vrei. Dar ai tot interesul ca mâine-seară să fii ales președintele băncii! Altfel, consecințele vor fi dezastruoase pentru toată lumea, începând cu tine.
   - Totul va merge cum trebuie, nu vă faceți griji. Mi se pare cu adevărat deplorabil să simțiți nevoia să mă amenințați tocmai pe mine, care am servit patria fără greș timp de 12 ani.
   - Macaire, tot ce doresc e să-ți închei în glorie cariera în cadrul P-30. Ai fiola cu otravă, în caz de nevoie?
   Drept răspuns, Macaire a scos flaconul din buzunar și l-a agitat prin fața lui Wagner care a arborat un aer satisfăcut.
   - Nu uita că sunt necesare opt până la 12 ore pentru ca otrava să-și facă efectul, i-a amintit acesta înainte de a coborî din mașină.
   Macaire a demarat imediat și a luat-o pe bulevardul Ruth. Direcția: Verbier.

   La ora 11 dimineața, Anastasia a trecut prin holul cel mare al Gării Cornavin, cu micul ei bagaj în mână.
   Se simțea foarte vinovată că părăsise casa din Cologny. Se lăsase năpădită de nostalgie. Făcuse un ultim pelerinaj prin camere, copleșită de emoție.
   Plânsese mult. Părăsea o viață la care, în pofida a orice, ținuse cu adevărat.
   Părăsea un bărbat care fusese întotdeauna bun cu ea. În fond, Macaire fusese singura persoană care nu-i făcuse niciodată vreun rău, iar acum ea se pregătea să-l trădeze și să-i sfâșie inima. Îi lăsase un bilet pe pat, câteva rânduri în care îl anunța că îl părăsește, că pleacă pentru totdeauna, că nu trebuie să încerce să o găsească. Pentru a sublinia ruptura, se gândise chiar să îi lase și inelul de logodnă lângă mesaj. Un safir pe care Macaire i-l dăruise când o ceruse în căsătorie. Nu-l purtase prea mult: safirul fusese repede înlocuit cu un diamant enorm. În clipa în care lăsase inelul, ochii îi rămăseseră fixați asupra pietrei albastre și, până la urmă, fără să știe de ce, se hotărâse să îl ia cu ea. Poate pentru a păstra o amintire din acea viață pe care se pregătea să o lase în urmă. Îl băgase în buzunar și plecase la gară. Se întreba unde plănuise Lev să fugă. Vor lua, poate, trenul pentru Milano? Sau pentru Veneția? Visase dintotdeauna să trăiască în Italia.
   Ajunsă în dreptul caselor de bilete, l-a zărit. Și s-a aruncat în brațele lui.
   - Lev! Credeam că n-o să mai vină ziua asta!
   - Anastasia... i-a murmurat cu un glas care trăda îngrijorarea.
   Femeia a înțeles că era ceva ce nu mergea. A observat că nu avea bagaje.
   - Ce s-a-ntâmplat, Lev?
   - Anastasia, trebuie să mă duc la Verbier.
   - La Marele Weekend? De ce?
   - E mai bine să nu știi. Ai încredere în mine, totul va fi bine. Decalăm plecarea cu două zile, asta-i tot.
   - Vreau să știu ce se-ntâmplă, a cerut Anastasia.
   Lev a oftat, înainte de a lăsa să-i scape:
   - Macaire...
   - Ce e cu Macaire?
   - Nu va fi ales președintele băncii.
   Anastasia a presimțit catastrofa: dacă Macaire nu va fi ales președinte și ea îl mai și părăsea, el nu va putea suporta. Risca să își pună capăt zilelor, Anastasia o știa prea bine.
   - N-ar trebui să te amestec în toată povestea asta, a continuat Lev. Am primit un telefon de la Jean-Benedict Hansen: după toate aparențele, Tarnogol e gata să aleagă pe oricine altcineva în locul lui Macaire. Cred că a luat-o personal și vrea să-l forțeze cumva, să facă presiuni asupra lui, dar nu înțeleg de ce. E ceva suspect cu Marele Weekend. Mă tem ca lucrurile să nu ia o întorsătură dramatică.
   Anastasia era înmărmurită:
   - Nu pot să-l părăsesc... a murmurat. Dacă Macaire nu e ales președinte, nu pot să-l părăsesc...
   Dintr-odată, s-a simțit prizonieră. Prizonieră a acestui bărbat, a acestei vieți. O lacrimă i-a alunecat pe obraz. Lev i-a șters-o cu vârful degetului mare, apoi a luat-o pe Anastasia în brațe pentru a o liniști.
   - O să aranjez eu totul, i-a spus. Îți promit că până la sfârșitul weekendului totul va fi aranjat. Duminică, sigur vom pleca departe de Geneva, departe de tot. Duminică vom fi în sfârșit liberi! Îți promit!

      Anastasia s-a întors la Cologny cu inima strânsă.
   Acum îi părea rău că Arma nu putuse rămâne în weekend. Nu avea niciun chef să fie singură în casa aceea imensă timp de două zile. Când taxiul a lăsat-o în fața porții, a simțit cum o inundă o decepție uriașă. Nu se putea împiedica să nu se gândească la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Macaire nu era ales președinte.
   Gând la care a simțit un nod în stomac.
   Descuind ușa grea de la intrare, se străduia să se convingă că totul va fi bine, să nu se lase descurajată: cel puțin, așa, va avea timp să se gândească în liniște la ce avea de luat cu ea și să schimbe micul bagaj cu o valiză mai încăpătoare. O să mai ia câteva haine și, mai ales, câteva obiecte la care ținea. Da, chiar două valize. Ar mai putea lua și câteva cărți.
   Intrând în hol, Anastasia a auzit zgomot venind din biroul lui Macaire. Și-a spus că era Arma și s-a îndreptat către acea încăpere. S-a oprit însă dintr-odată, gândindu-se că, pe de o parte, Arma era liberă și, pe de alta, că, dacă Arma ar fi fost aici, ușa de la intrare ar fi fost descuiată. A simțit cum o cuprinde frica. Ar fi vrut să fugă, dar era prea târziu: ușa biroului s-a dat de perete și și-a făcut apariția un bărbat îmbrăcat în negru, cu mănuși și cagulă, gata să se repeadă la ea.

Capitolul 29
False plecări (2/2)

      Cu 15 ani mai înainte
   Aprilie, la 3 săptămâni după plecarea Anastasiei la Bruxelles cu Klaus
   La ora 9 dimineața, o berlină neagră a sosit în față la Palace de Verbier.
   Angajații hotelului, în poziție de drepți, îl așteptau pe oaspetele de vază care trăgea în mod regulat acolo.
   Șoferul s-a grăbit să deschidă portiera și, conform unui lung ceremonial, Sinior Tarnogol a coborât din vehicul.
   Sinior Tarnogol era unul dintre clienții cei mai exigenți de la Palace. Și sigur cel mai de temut: domnul Rose spunea că, prin influența de care se bucura, Tarnogol putea ruina reputația hotelului. Astfel încât întregului personal i se ordonase să-l servească deosebit de atent.
   Înșiruiți, angajații au salutat pe rând oaspetele: „Bună ziua, domnule Tarnogol”. „Bun venit la Palace de Verbier, domnule Tarnogol”. Drept răspuns, Tarnogol a trecut indiferent cu privirea peste ei și a urcat scările care duceau la ușa mare de la intrare, unde îl aștepta domnul Rose care părea, ca la fiecare venire a personajului, deosebit de nervos. A aruncat un ochi la hârtia pe care o ținea în mână și pe care Lev îi scrisese, fonetic, o frază în rusește.
   - Fiți binevenit! a articulat cu greutate domnul Rose.
   Tarnogol l-a privit intrigat, înainte de a-i răspunde în franceză, vizibil prost-dispus:
   - Prietene, rusa dumneavoastră e jalnică. S-ar zice că încercați să îmblânziți o maimuță.
   Domnul Rose s-a străduit să își păstreze demnitatea și a continuat:
  - Ați călătorit bine?
   - Îngrozitor.
   - Îmi pare rău. Camera dumneavoastră e gata, dacă doriți să vă odihniți.
   - Mi-e foame. Conduceți-mă în restaurant. O masă mai discretă. Cu vederea spre munți. Și căutați-l pe directorul banchetelor, numai de el vreau să fiu servit!
   - Foarte bine, domnule Tarnogol, a îngăimat domnul Rose.
   Pocnind din degete, a trezit un roi de angajați care au început să se miște în jurul lor, deschizându-le ușile deosebit de respectuoși, în timp ce domnul Bisnard, directorul banchetelor, era căutat de urgență.
   Câteva clipe mai târziu, Tarnogol era instalat la o masă din restaurant unde, calmat de panorama fără obstacole a Alpilor și, mai ales, de evoluția perfect pusă la punct a acelui corp ca de balet, a fost servit de domnul Bisnard cu două ouă fierte și un munte de caviar, însoțite, în pofida orei matinale, de un păhărel de vodcă Beluga.
   - Mulțumesc, Bisnard, a zis Tarnogol care-i spunea acestuia pe numele de familie de parcă a fi fost vorba despre o poreclă.
   Ceilalți angajați ai hotelului gustau din plin spectacolul pe care-l oferea redutabilul domn Bisnard, tratat cu dispreț de preaputernicul client.
   - Mai pot face ceva pentru dumneavoastră? a întrebat domnul Bisnard.
   - Un ceai negru cu un strop de lapte cât un norișor.
   Bisnard a pocnit din călcâie și s-a întors peste puțin timp cu un platou încărcat cu un ceainic aburind și o ceașcă din porțelan de China. Cu un gest ceremonios, a ridicat capacul ceainicului și a scos infuzorul sferic de ceai, aflat înăuntru.
   - Preferați ceaiul bine infuzat, domnule Tarnogol? a întrebat Bisnard.
   Tarnogol a făcut o față scârbită, de parcă i-ar fi venit să verse:
   - Infuzezi ceaiul în sfera de metal?
   Tarnogol tutuia tot personalul, cu excepția domnului Rose.
   - Poftiți, domnule Tarnogol?
   - Ceaiul nu se infuzează niciodată nici în sfere, nici în obiecte de metal!
   - Nu știam, domnule Tarnogol. Vă cer iertare.
   - Cum ai vrea ca frunzele de ceai să-și elibereze aroma dacă sunt comprimate așa? Iar metalul ucide gustul! Dar apa? Cât e de încălzită?
   - E clocotită, a îngăimat Bisnard.
   - Ceaiul negru trebuie infuzat la 90 de grade! Dacă aici suntem la 2000 de metri altitudine, atunci apa fierbe la...?
   - Un pic mai puțin de 100 de grade? a încercat Boisnard.
   Tarnogol și-a scos stiloul din buzunar și a făcut câteva calcule direct pe fața de masă.
   - La circa 93, a conchis. Deci temperatura este aproape bună, a decretat Tarnogol cu un aer satisfăcut. Bravo, Bisnard!
   Părând mai liniștit, acesta și-a șters câteva picături de sudoare de pe frunte.
   - Acum toarnă ceaiul și adaugă laptele.
   Bisnard a confirmat din cap. A umplut ceașca de ceai. Apoi a luat cana cu lapte și a turnat puțin.
   - Am zis un strop cât un norișor, nu o ceață, a spus Tarnogol uitându-se-n ceașcă și lăsând să se înțeleagă că laptele nu era de ajuns.
   Bisnard a mai turnat puțin.
   - Ăsta e cumulus, a hotărât Tarnogol. E cumva restricție la lapte? Chiar trebuie să aprovizionez eu hotelul? Sau să vă arăt cartela să știți la cât am dreptul?
   Bisnard a înțeles că trebuie să toarne mai mult, așa că a turnat jumătate de cană în ceașcă.
   - Îi spui „norișor” și ăsta-ți toarnă un cumulonimbus! Acum e mai mult lapte decât ceai în ceașcă!
   Tarnogol a îndepărtat brusc cu dosul palmei ceașca, iar ceaiul s-a vărsat pe masă. Bisnard s-a grăbit să șteargă. Ceilalți angajați râdeau pe sub mustață.
   - Du-te, caută-l pe domnul Rose și spune-i să mi-l trimită pe rusul ăla mic, a cerut Tarnogol. E singurul care știe să-mi servească ceaiul aproape corect.
   Rusul ăla mic era Lev.
   Câteva clipe mai târziu, Lev intra în restaurant. Părea mai slab și preocupat. Privirea îi era tristă.
   - Bună ziua, domnule Tarnogol, a spus în rusește.
   - Bună ziua, tinere Levovitch.
   - Cu ce vă pot fi de folos? a întrebat Lev.
   - Cu un ceai negru cu un strop de lapte cât un norișor.
   Lev a plecat și s-a întors cu un ceainic în care infuzase frunze de ceai cu ajutorul unui filtru din hârtie. A turnat în ceașcă și a adăugat puțin lapte. Făcuse toate acestea fără să clipească, sigur pe el, de parcă totul ar fi fost absolut clar. Tarnogol îl privea încântat. După care a gustat din ceai, găsindu-l perfect. Drept care i-a spus în rusește lui Lev:
   - Băiete, află că dai mai bine aici decât în sala de bal, făcând pe cocoșul.
   - Am avut niște necazuri groaznice din cauza dumneavoastră: reținere din salariu și avertisment înainte de concediere.
   - Domnul Rose are perfectă dreptate, a opinat Tarnogol. Trebuie să știi să-ți pedepsești personalul mărunt. N-aveai ce căuta acolo.
   - Nici dumneavoastră nu aveați ce căuta în sala de bal, a răspuns Lev.
   Amuzat, Tarnogol s-a uitat lung la tânărul impertinent, plin de aplomb, care vorbea o rusă distinsă, din alte vremuri, moștenită de la înaintași.
   Limba lui Tolstoi.
   - Închipuie-ți că am fost invitat de Abel Ebezner. Mă gândesc că tare-ar mai vrea să fiu clientul băncii lui. În schimb, îmi pare rău că Bisnard, cu acea ocazie, te-a șantajat și te-a stors de bani. Nu e o atitudine demnă de un director.
   - De unde știți că...?
   - Toți angajații hotelului vorbesc despre asta. Am urechi peste tot. Mi-e silă de oamenii lași. Bisnard e un laș, mi-e limpede.
   - Se pare că l-ați făcut să petreacă un sfert de ceas mizerabil, a spus Lev.
   Tarnogol a schițat un zâmbet.
   - Lev, știi de ce țin la tine: ești singurul de aici care-mi face față.
   - Permiteți-mi să vă spun că nu vă apreciez cine știe ce.
   Tarnogol a izbucnit în râs:
   - Asta ziceam și eu. Deci din cauza mea arăți atât de abătut? Ai un aer groaznic. Pari trist, deprimat. Parc-ai fi bolnav.
  - Nu, nu are nicio legătură.
   - Atunci ce nu merge?
   - Dragostea.
   - Adică fata de la bal, cu care dansai?
   Lev a confirmat din cap, uitându-se în gol. Trăia un adevărat supliciu de trei săptămâni, de când Anastasia plecase la Bruxelles. Și-o imagina acolo, fericită alături de Klaus, plimbându-se amândoi ca doi îndrăgostiți pe străzile capitalei belgiene, sărutându-se, făcând dragoste. După care se simțise rău și, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât îi era mai rău. I se părea că durerea nu avea să se mai risipească vreodată.
   - Haide, i-a zis Tarnogol, uită-te la tine: ar trebui să te frângi sub câte cuceriri ai putea face.
   - Nu-i același lucru: când iubești, iubești.
   - Băiete, la vârsta ta iubești fetele cum iubești pizza. O felie ici, o felie colo!
   - Din cauza dumneavoastră am pierdut-o.
   - Din cauza ta! a obiectat Tarnogol. Te-am auzit mânjind numele Romanovilor pretinzându-te unul dintre ei.
   - Nu ați mințit niciodată pentru a-i plăcea unei femei?
   - Niciodată nu mi-am trădat identitatea. Spune-mi, tu cine ești?
   - Lev.
   Tarnogol a schițat un surâs.
   - Asta o știu, idiotule. Te-am întrebat cine ești cu adevărat. Ce faci diseară?
   - Sunt de serviciu.
   - Atunci, ești în serviciul meu și vreau să cinăm împreună.
   - Cu tot respectul, domnule Tarnogol, nu pot accepta invitația: ceilalți angajați ai hotelului se vor simți jigniți dacă mă vor vedea luând aici masa cu dumneavoastră. Iar domnul Rose mi-a ordonat să-mi văd de treabă. Colegii nu au apreciat ieșirea mea din timpul balului Băncii Ebezner.
   - Ei bine, vom cina în altă parte, a hotărât Tarnogol. Domnul Rose nu mă poate refuza. Altfel, îi cumpăr hotelul, îl rad de pe fața pământului și fac în locul lui o parcare! Te duc la Alpina, unul dintre cele mai bune restaurante din Verbier și unul dintre cele mai bune din regiune, după părerea mea. Ai mai fost acolo?
   - Nu, domnule. Nu am mijloacele necesare. Iar acum, nici atât.
   - Pică bine, ești invitatul meu. Ne vedem la ora 20 acolo, îl anunț eu pe domnul Rose.

      În aceeași seară, în clipa în care trebuia să se întâlnească cu Tarnogol, Lev a dat de tatăl lui în holul de la Palace. Acesta s-a mirat că fiul lui nu era în uniformă.
   - Nu lucrezi? Credeam că ești de serviciu.
   - Chiar sunt. Serviciu special: trebuie să iau cina cu Tarnogol.
   La auzul numelui, Sol Levovitch a tresărit:
   - Tarnogol? Ce mai vrea și ăsta de la tine?
   - Nu știu.
   - Ai mare grijă cu el!
   - Nu mă sperie ei pe mine.
   - Tocmai asta mă îngrijorează.
   Lev a plecat mai departe, dar, în fața recepției, un angajat l-a anunțat că domnul Rose dorea să-l vadă. Lev s-a dus imediat în biroul acestuia. L-a găsit stând cu ochii pe fereastră, contemplând noaptea. Părea preocupat.
   - Domnule Rose, ați dorit să mă vedeți?
   - Intră o clipă, băiete.
   - Voi întârzia la întâlnirea cu Tarnogol.
   Domnul Rose a zâmbit. Punctualitatea era una dintre primele lecții pe care i le dăduse lui Lev. „Punctualitatea este politețea regilor”, îi plăcea să repete.
   - Tarnogol va putea aștepta câteva minute. Voiam să-ți spun că n-am putut face altfel decât să fiu de acord cu această cină. Lui Tarnogol nu-i poți refuza nimic. Fii prudent! Omul ăsta e un șarpe. Se înfășoară în jurul oamenilor ca un boa și nu le mai dă drumul până când nu-i sufocă.
   - Voi fi prudent, a promis Lev.
   - Nu e ceea ce pare, a adăugat foarte serios domnul Rose. Ai mare grijă. Să nu crezi nimic din ce-ți spune.
   Felul în care fusese pus în gardă i-a răsunat în minte lui Lev tot drumul până la strada principală din Verbier, unde se găsea Alpina. Se întreba ce vrusese să-l lase domnul Rose să înțeleagă prin: „Să nu crezi nimic din ce-ți spune”.
   Când Lev a intrat în restaurant, Tarnogol îl aștepta la o masă străduindu-se să surâdă, dar Lev a observat că asta nu îndepărta nimic din aerul lui perfid: aveai continuu impresia că punea la cale ceva rău.
   Cina a fost uimitor de agreabilă, iar conversația, însuflețită. Indiferent de subiect, tânărul Lev nu a fost niciodată prins pe picior greșit. Tarnogol era mirat de întinderea și seriozitatea cunoștințelor acestuia. La masă avea alura unui prinț, fiind în stare să identifice în orb vinurile care le-au fost servite.
   - Cine te-a învățat? a întrebat stupefiat Tarnogol. E uluitor pentru...
   S-a întrerupt. Lev a încheiat fraza pentru el:
   - Pentru un angajat de hotel?
   Tarnogol a zâmbit. Iar Lev a răspuns:
   - Domnul Rose m-a învățat oenologie. Printre altele. De când am ajuns aici, m-a învățat știința și arta mesei.
   Tarnogol i-a spus:
   - Tinere Levovitch, locul tău nu este printre servitori.
   Lev a ridicat din umeri.
   - Mă simt bine la Palace.
   - Unde să faci ce? Să rumegi amintirea fetei aceleia?
   - Fata aceea e unică, s-a apărat Lev.
   - E unică fiindcă trăiești închis în hotelul ăsta de la munte. Pot să te asigur că marile orașe colcăie de oameni așa-zis unici. Vrei un sfat? Pleacă de-aici! Du-te să-ți construiești o viață în altă parte. La Verbier nu ai niciun viitor.
   - Mă simt bine aici. Clienții mă apreciază.
   - Te-ai născut la Verbier? a întrebat atunci Tarnogol.
   - La Geneva.
   - Și nu-ți lipsește Geneva?
   - Ba da.
   - Ce-ți lipsește cel mai mult de la Geneva?
   - Mama.
   - Unde e?
   - A murit. Când eram mic. Amintirea ei e o amintire din copilărie. Amintirea vieții veșnice. Senzația că nimic nu ți se poate întâmpla. Pentru mine, senzația aceasta are gustul pâinii din aluat de brioșă cu ciocolată pe care mi-o pregătea zilnic la întoarcerea de la școală.
   - Descrie-mi gustul!
   - Gust de unt și de tandrețe. Fiecare înghițitură era în același timp o înghițitură de viață și de fericire.
   Tarnogol și-a privit lung interlocutorul și i-a mărturisit dintr-odată, cu voce caldă:
   - Am cunoscut și eu exact același gust. Tare demult. Cu soția mea.
   - A murit? a întrebat Lev.
   Tarnogol a confirmat din cap.
   - Sunt un văduv solitar și nefericit. Știi, nu am fost mereu atât de posomorât și de caustic. A fost o vreme când eram o ființă luminoasă. Numai că, de la moartea soției mele, trăiesc în întuneric. Moartea celui de lângă tine e de parcă ți s-ar smulge inima din piept și ți s-ar cere apoi să trăiești mai departe. De atunci, rătăcesc ca o umbră. Joc teatru pentru a supraviețui, intru la Palace strâmbând din nas, țip la toată lumea, dar nu e decât o mascaradă. Un mijloc de a uita cine sunt.
   O clipă a rămas tăcut.
   - Pot să-ți da un sfat, tinere Levovitch?
   - Vă rog.
   - Dacă ai chef, pleacă. Du-te și trăiește-ți viața! Și, dacă te pot ajuta cu ceva, contează pe mine.
   - De ce-ați face asta?
   - Știi, mi s-a creat o reputație pe care nu o merit. Sunt dur, e-adevărat. Dar sunt și drept. După cum nu aveai ce căuta în sala de bal, nu ai ce căuta nici în hotelul ăsta.

       A doua zi, duminică, după cum făceau cu regularitate, Lev și tatăl lui și-au luat micul dejun pe o terasă din Verbier. Era o dimineață însorită, cu cerul de azur.
   Discuția din ajun cu Tarnogol încă mai răsuna în mintea lui Lev. Așa că i-a spus tatălui său, în timp ce contempla munții:
   - Îmi place la Verbier. Îmi place cum se poartă oamenii cu mine. Mă simt apreciat.
   - Cu-atât mai bine, i-a răspuns Sol.
   - Uneori însă, a adăugat Lev, mi se pare că știu absolut totul despre hotel, despre clienții care sunt întotdeauna aceiași, despre satul căruia îi cunosc și cele mai mici unghere. Uneori îmi vine să plec.
   - Să pleci? a simțit Sol că-și pierde aerul. De ce să pleci? Doar ce mi-ai spus că te simți bine aici.
   - Da, dar trebuie să știi să ieși din cercul tău. Îmi zic că, dacă la începutul anului aș fi plecat la Geneva, poate că acum aș fi fost cu Anastasia.
   - Ei, fiule, nu te mai măcina pentru fata asta! Nu e decât ceva trecător. Dramatizezi! De la mine moștenești asta. Dovadă că nu au fost inutile cursurile mele de teatru. Spune-mi mai degrabă cum a fost cina cu Tarnogol. Ce voia de la tine banditul ăla?
   - Pur și simplu, să stăm de vorbă. În fond, e aproape simpatic. Un om singur. Cam acrit de viață.
   - Ba e diavolul!
   - Soția i-a murit, a intervenit Lev pentru a trezi cât de cât compasiunea tatălui său.
   - Îl aperi? s-a mirat Sol. Și soția mea a murit și pentru asta nu am ajuns fratele lui Belzebut.
   - Am vorbit despre mami, i-a mărturisit Lev.
   La amintirea Dorei, Sol a lăsat să-i scape un surâs de îndrăgostit.
   - Lev, am iubit-o foarte mult pe mama ta. Și o iubesc în continuare. Moartea împiedică reîntâlnirea, dar nu poate întrerupe dragostea. E și acum cu mine. Pentru totdeauna. Mai ai inelul? Cel pe care ți l-am dat după moartea ei?
   - Sigur că da.
   - Să nu-l pierzi! Într-o zi îl vei dărui femeii pe care o vei iubi așa cum eu am iubit-o pe mama ta.
   - Cum știi când iubești?
   - Dragostea este sentimentul care dă sens vieții.
   - Cred că asta simt pentru Anastasia.
   - Haide, Lev, nu te-ndrăgostești cum bate vântul. Fata asta nu e decât o mică seducătoare care a-ntins-o cu primul venit. Și-ncă unul bogat. Bogații iau totul!
   - Totuși, am avut senzația că între noi a fost ceva sincer.
   - Dacă ar fi fost sincer, acum ați fi împreună.
   Lev nu a mai găsit nimic de răspuns.
   În seara aceea, la Palace, Sol Levovitch a muncit până târziu, închis în biroul lui. Nu avea chef să se întoarcă acasă. Nu avea chef să rămână singur la el în apartament. Până la urmă, a început să rătăcească prin hotel. Îl măcinau gândurile. Pașii l-au purtat până în bar. Locul era gol: în afara angajatului din spatele tejghelei, numai domnul Rose mai era acolo, într-un fotoliu, bându-și ceaiul.
   Sol l-a salutat. Domnul Rose l-a invitat să ia loc lângă el.
   - Credeam că v-ați întors acasă, a spus Sol, mirat că-l găsea acolo.
   - Și eu credeam că v-ați întors acasă, i-a răspuns domnul Rose.
   - Nenorocitele astea ale mele de insomnii! La ce bun să mă duc să mă culc, când știu că nu voi reuși să adorm?
   Domnul Rose a băut o gură de ceai, după care a întrebat serios:
   - Ați stat de vorbă cu Lev?
   - Nu încă.
   - Sol, în fine, trebuie...
   - Nu știu cum să-i spun. Deși sunt om de teatru, nu știu cum să pronunț cuvintele astea. Și-apoi nu vreau să stric clipele pe care le mai am alături de el. Ce minune de băiat! Știți, i-am împărtășit secretele artei mele pentru ca acestea să nu se piardă. Chiar dacă nu vrea să ajungă actor, tot le va ține minte, orice-ar fi. În sfârșit, oricum e o pierdere că nu va fi actor, doar are atât talent! Ar putea fi un artist uluitor, cum eu n-am fost vreodată.
   La aceste cuvinte, domnul Rose a izbucnit într-un râs tandru.
   - De ce râdeți? a întrebat Sol.
   - Trebuie să vă mărturisesc ceva: de când ați sosit la Verbier, l-am învățat pe Lev cum să conducă un hotel. Sper să nu vă supărați pe mine.
   - Pentru nimic în lume, l-a asigurat Sol. De altfel, Lev mi-a spus.
   - Trebuie însă să-l lăsăm să-și găsească singur drumul.
   - Știu. E o rețetă greu de aplicat atunci când ești părinte: să trăiești și să-l lași și pe celălalt să trăiască.
   - Să trăiești și să-l lași și pe celălalt să trăiască, a aprobat domnul Rose.
   Și cel din urmă și-a zis: Fiul pe care nu l-am putut avea.
   Iar tatăl și-a zis: Singurul fiu pe care-l am.
   După o tăcere prelungită, domnul Rose a spus:
   - Sol, trebuie să-i spuneți. Trebuie neapărat să vorbiți cu Lev înainte de a fi prea târziu.
   - Vrea să plece din Verbier. Mă tem să nu-i stric planurile.
   - Sol, a insistat domnul Rose, nu v-a mai rămas prea mult timp de trăit.
   - Un an, a răspuns Sol. Doctorul mi-a spus că aș mai putea-o duce un an. Ceea ce ne lasă puțin timp.

      Două luni mai târziu
   Era la sfârșit de iunie. Seara cădea peste Verbier, timpul era frumos, iar aerul avea o minunată aromă de vară. Cerul devenea albastru-închis și, prin pășuni, insectele de noapte începuseră să cânte.
   Barul de la Palace de Verbier era gol. Începutul sezonului de vară era mai degrabă liniștit. Dintr-odată, telefonul de pe tejghea a început să sune, iar barmanul s-a aruncat spre aparat, râvnind să primească în sfârșit o comandă. A fost însă dezamăgit, fiindcă vocea pe care o auzea nu era a unui client.
   - O clipă, vă rog, i-a răspuns politicos interlocutoarei, înainte de a-și părăsi postul pentru a se duce să-l caute pe Lev, care făcea de serviciu ca portar.
   - Un telefon pentru tine, Lev! i-a strigat barmanul.
   - Pentru mine? s-a mirat tânărul.
   Și și-a urmat docil colegul până la bar, unde a ridicat receptorul lăsat pe tejghea.
   - Alo?
   Drept răspuns, a auzit un plâns înfundat.
   - Alo! a mai încercat o dată. Cine e?
   Un glas, pe care l-a recunoscut imediat, a murmurat:
   - Vino după mine, te implor! Vino după mine!
   - Anastasia?
   - Lev, trebuie să mă salvezi. Până la urmă, o să mă omoare.
   - Ce se-ntâmplă, Anastasia?
   - Te implor, vino! Nu am pe nimeni altcineva în afară de tine.
   - Unde ești?
   - La Bruxelles.
   Fără a-și da seama despre ce era cu adevărat vorba, Lev a înțeles că situația era gravă. Și-a făcut repede socoteala care era distanța care-l despărțea de capitala belgiană și a spus:
   - Pot găsi o mașină ca să plec imediat. Dacă merg bine, ar trebui să ajung până-n zori.
   Au convenit să se întâlnească la 6 dimineața în fața imobilului în care locuia Klaus. Nu mai târziu. Trebuiau să se afle departe, înainte de a se trezi acesta.
   - Fugi chiar acum, i-a propus Lev. Ascunde-te undeva și-o să vin după tine.
   - Unde să fug? N-am nimic, n-am un ban. Nu pot închiria nici cea mai prăpădită cameră de hotel!
   - O să vin, i-a promis Lev. Nu-ți face griji, o să vin.
   Și-a notat adresa - o stradă din cartierul de lux Ixelles. După ce a închis, s-a repezit în biroul domnului Rose care studia actele contabile. Lev i-a explicat rapid situația: Prietenă în mare pericol. Nevoie de mașină pentru a se duce după ea.
   - Fata de la bal? l-a întrebat domnul Rose.
   - Da, domnule.
   - Unde e?
   - La Bruxelles.
   - Dacă înțeleg bine, vrei să-ți împrumut o mașină și să-ți dau o zi liberă ca să pleci acum, în miez de noapte, până-n Belgia?
   - Exact, domnule Rose.
   Pe director, aplombul lui Lev l-a amuzat. S-a străduit totuși să-și păstreze tonul sever:
   - Lev, va trebui să înțelegi că nu-ți pot face o asemenea favoare. Mai ales după purtarea ta inacceptabilă de la balul Băncii Ebezner.
   Lev a lăsat fruntea-n pământ.
   - Știu că nu sunt vreun sfânt, a insistat, dar este vorba despre o situație extrem de gravă.
   Domnul Rose a tras sertarul din mijloc al biroului, din care a scos o hârtie cu antet și s-a apucat să mâzgălească ceva pe ea.
   - Îi voi lăsa biletul acesta directorului personalului, care-l va găsi mâine-dimineață când va ajunge aici. Îi notific că, ținând cont de numărul redus de clienți, te-am luat cu mine pentru 48 de ore, ca să-mi faci un serviciu important.
   După ce a terminat de scris, domnul Rose s-a ridicat de pe scaun cu hârtia în mână. Și a adăugat:
   - Cât despre mine, acum plec. Uitându-mi cheile mașinii în sertarul biroului. În 48 de ore, adică poimâine-seară, mașina să fie aici cu tot cu tine, Lev. Nu vreau să iasă vorbe și nici să nu te gândești să-ți aduci iubita la tine-n cameră, doar știi bine regulamentul.
   - Vă mulțumesc, domnule Rose, a murmurat Lev în ochii căruia se citea recunoștința. Nici nu știu cum să vă mulțumesc...
   - Dacă vrei să-mi mulțumești, gândește-te la propunerea mea să te formez pentru ca într-o zi să fii directorul acestui hotel. Timpul trece și va veni și ziua în care va trebui să-mi desemnez succesorul. Vreau să dau mai departe Palace, nu să-l vând primului venit care va face din el un hotel oarecare. Cu tine, știu că spiritul acestui loc va fi dus mai departe.
   - O să mă gândesc, i-a promis Lev.

      Înainte de a pleca la Bruxelles, Lev s-a oprit la tatăl lui, în centrul satului Verbier, pentru a-l anunța ce avea de gând.
   - Du-te, fiul meu cel viteaz, i-a zis mândru Sol. Ai grijă de tine și fii prudent!
   - Nu-ți face probleme! În cel mult 48 de ore sunt înapoi. O să te sun de la Bruxelles.
   Sol și-a privit băiatul cu admirație.
   - Ce e? l-a întrebat Lev, observând în ochii tatălui său o lucire stranie.
   - Nimic, băiete. Pur și simplu îmi spun, văzându-ți chipul, charisma, felul de a umbla, că ai fi putut fi un mare actor. Un mult mai mare artist decât aș fi putut fi eu vreodată. Dacă tot te-am învățat tot ce știam, de ce nu te-ai alătura, în fond, unei trupe de teatru?
   După o ezitare, Lev i-a răspuns:
   - Domnul Rose spune că aș putea ajunge directorul hotelului și să-mi fac o carieră din asta.
   Sol s-a încruntat:
   - Țțț, director! Ce idee ridicolă!
   - Aș vrea să trec de cealaltă parte a barierei, a susținut Lev. Aș vrea să fiu de partea celor serviți, nu de partea celor care servesc.
   - Țțț, director, țțț! a continuat să se arate ofuscat tatăl. Noi suntem artiști! Un mare neam de artiști!
   - Ei, tati, nu chiar un mare neam de artiști! a îndrăznit Lev să-l contrazică.
   - Nu un mare neam de artiști? s-a sufocat tatăl.
   - Nici măcar nu mai joci! M-ai învățat tot ce știai, foarte bine. Dar spectacole nu mai dai! Nici măcar tu nu mai ești artist!
   - Când e să fii artist, ești artist pentru totdeauna! E ceva ce ai în sânge. Vrei ori nu, și tu ai asta-n sânge! Și-acum, pleacă! Sper ca până la întoarcere să-ți schimbi tonul. Mai întâi a plecat mama ta, acum și tu vrei să-mi întorci spatele, ce i-oi fi făcut eu vieții de mă pedepsește-n halul ăsta? Țțț, director! Pe bune, ce idee caraghioasă! Nu te lăsa impresionat de toți oamenii ăștia.

      Lev a rulat întreaga noapte și a ajuns la Bruxelles la 6 dimineața.
   A găsit fără greutate adresa indicată de Anastasia. Aceasta îl aștepta jos, având ca bagaj o geantă modestă din pânză. Lăsase totul în urmă. Lev a ieșit din mașină, iar Anastasia i s-a aruncat în brațe, agățându-se de el. Slăbise mult.
   - Ce se-ntâmplă?
   - Să plecăm! l-a rugat în loc de răspuns.
   - Vreau să știu ce se-ntâmplă.
   - Vai, Lev, bătăi! a murmurat Anastasia. Bătăi fără-ncetare. Klaus dă-n mine și dacă zic da, și dacă zic nu. Nu mai pot!
   Lev s-a uitat îndrăgostit la acea extraordinară fărâmă de femeie cu ochi triști. Și a hotărât că numitul Klaus nu are să scape așa ușor.
   - Așteaptă-mă aici! i-a ordonat. Mă-ntorc!
   - Nu, Lev, nu face așa ceva!
   Numai că Lev nu a ascultat-o și s-a repezit în imobil. Anastasia l-a urmat în casa scărilor.
   - Nu face asta, Lev, te implor! i-a strigat. Klaus o să te omoare!
   Lev nu a ascultat-o și a urcat etaj după etaj, uitându-se la numele de pe uși și până la urmă a găsit ce căuta: Klaus Van Der Brouk. A bătut înfuriat la ușă până când Klaus i-a deschis, în boxeri, cu ochii pe jumătate închiși, smuls din somn. Nici măcar nu și-a recunoscut musafirul care pe loc i-a trimis un pumn zdravăn în figură. Klaus a valsat prin holul de la intrarea apartamentului înainte de a se prăbuși la podea. Lev s-a apropiat și a îndreptat către el un deget amenințător:
   - Te excită să dai în femei, da, Klaus? Îți dau un sfat bun: dacă vrei să mai trăiești, stai departe de Anastasia! Nu mai lua legătură cu ea, șterge-ți-o din memorie! Dacă mai dau cu ochii de tine, te omor!

     Așa s-au reîntâlnit Lev și Anastasia în dimineața aceea când ziua abia de se năștea.
   A dus-o să ia micul dejun într-o cafenea mică din centrul Bruxelles-ului. S-a uitat la ea cum înghițea felii groase de pâine unse cu unt, revenindu-și încet-încet la viață.
   Anastasia i-a povestit despre lunile de iad trăite alături de Klaus, crizele de gelozie, jignirile, violența acestuia. Klaus, mereu amabil în societate, prevenitor și surâzător în fața altora, și atât de crud și de rău în intimitate. Îi interzisese să lucreze și-i dicta comportamentul. Până când ajunsese să o controleze total.
   - Prizonieră cu ușa larg deschisă, i-a explicat Anastasia lui Lev, sufocată de lacrimi. Îmi doream atât de mult să fug, dar nu știam cum s-o fac.
   La început, încercase să stea de vorbă cu sora ei, Irina, dar aceasta era mult prea ocupată cu noua sa viață: căsătoria, vila. În vara aceea, două săptămâni într-un hotel din Sardinia. Și repede, să aibă copii. Nu avea timp de trăncăneli.
  Vrusese să îi mărturisească mamei ei când aceasta fusese invitată, în weekendul de Rusalii, pe domeniul familiei lui Klaus, în sudul Belgiei.
   - Mami, vreau să mă întorc cu tine la Geneva, îi spusese Anastasia pe când se plimbau amândouă.
   Olga se enervase:
   - Să nu-ți dea prin cap să-l părăsești pe Klaus!
   - Nu mă simt bine cu el! Mă simt încolțită aici, la Bruxelles! Asta nu e viața pe care mi-o doream!
   - Nu e viața pe care ți-o doreai? Dar ce mai voiai, în definitiv?
   - Să fiu iubită.
   - Haide, fetițo, Klaus te iubește mult! Luptă pentru cuplul vostru. Ia închipuie-ți cum ar fi să lași baltă totul? Doar nu vrei să mă faci de rușine în fața părinților lui Klaus! Haide, gata! Kopf hoch! Acordă-ți vara asta pentru a aranja lucrurile.

   În cafeneaua mică și goală din Bruxelles, după ce a ascultat mărturisirile Anastasiei, Lev a conchis:
   - În fond, m-ai sunat fiindcă nimeni altcineva nu voia să te ajute.
   - Te-am sunat fiindcă ești singura persoană cu care-mi doresc să fiu, Lev. Suntem făcuți unul pentru celălalt.
   Auzind-o pronunțând acele cuvinte, ochii bărbatului s-au luminat pentru o clipă. Dar s-a posomorât imediat după:
   - Dacă într-adevăr ai fi crezut asta, n-ai mai fi plecat cu Klaus, i-a răspuns rece.
   - Am greșit, a recunoscut ea. Aveam nevoie să plec de-acasă. Mă atrăgea gândul libertății.
   - Te atrăgeau mai ales banii.
   - Cum poți spune așa ceva? În fond, nici nu mă cunoști. Tot ce vreau e să fiu cu tine.
   - Nu am ce-ți oferi, Anastasia. Nu sunt decât angajatul unui hotel.
   - Ia-mă cu tine la Verbier! Vom fi fericiți acolo.
   - Imposibil, i-am promis directorului că nu te voi primi la mine în cameră. De altfel, îmi interzice regulamentul personalului.
   - Atunci mă angajez cameristă!
   - Nu vei fi fericită.
   - Voi fi foarte fericită! Vreau să-mi petrec cu tine tot restul vieții. Cu tine voi fi foarte fericită. Restul nu contează.
   După o ezitare, Lev i-a mărturisit:
   - Domnul Rose, directorul de la Palace de Verbier, spune că i-aș putea lua locul. Iar tu ai putea fi directoare, alături de mine.
   Chipul Anastasiei s-a luminat:
   - Vai, Lev, ar fi minunat! Ne văd deja conducând împreună hotelul! Promite-mi că așa vom face. Este exact viața pe care o visez. Promite-mi, Lev!
   - Îți promit!
   La masa din cafeneaua aceea mică din Bruxelles și-au visat împreună viitoarea viață. Își imaginau noile direcții pe care le vor imprima hotelului și își promiteau o viață liniștită la munte, la adăpost de orice, în peisajele fabuloase ale naturii înverzite de vară și înzăpezite iarna.
   Considerându-și destinele pecetluite, au părăsit Bruxelles-ul cu mintea plină de planuri. Și au luat-o spre Geneva. Anastasia nu dorea să se întoarcă acasă la mama ei, așa că s-a hotărât să se instaleze o vreme la familia Ebezner.
   „O să vezi, i-a spus lui Lev, Macaire, fiul, e foarte amabil. Casa părinților lui e imensă și mi-a spus de fiecare dată că, în caz de nevoie, pot să stau acolo”.
   Pe drum, l-au anunțat pe Macaire. După care, Lev s-a întors la Verbier și i-a declarat domnului Rose că accepta poziția de succesor, rugându-l să o angajeze pe Anastasia, care avea să învețe toate funcțiile: ucenic la bucătărie, chelneriță, ospătar-șef, portar, cameristă, bonă. „Nu există formare mai bună decât aceea direct pe teren”, afirma domnul Rose.

      Spre seară, Lev și Anastasia au ajuns în Collonge-Bellerive, în câmpia geneveză, unde locuia familia Ebezner.
   Până atunci, Lev nu cunoscuse familia Ebezner decât atât cât o servise la Palace de Verbier. La început a fost intimidat, trecând pe sub portalul proprietății de pe malul lacului Leman. O lungă alee, mărginită de tei centenari, ducea la o vilă ce domina un parc cu gazonul perfect întreținut, care se termina cu o mică plajă privată.
   Macaire i-a întâmpinat cu bunăvoință, iar lui Lev i-a fost imediat simpatic tânărul acela prietenos, căruia i-a încredințat-o pe Anastasia. Lev era pregătit să plece imediat la Verbier, însă Macaire l-a oprit.
   - Pari epuizat, i-a spus.
   - N-am dormit de 36 de ore.
   - Nu pleca, rămâi aici peste noapte.
   Lev a acceptat. Și astfel, în acea seară, a făcut cunoștință cu Abel și Marianne Ebezner, părinții lui Macaire. Au cinat împreună pe marea terasă din fața casei.
   Lev a descoperit un Abel Ebezner mai puțin sever și mai afabil decât imaginea pe care i-o păstrase de când trecuse pe la Palace de Verbier.
   Anastasia părea că îi cunoștea bine pe părinții lui Macaire. Le-a și povestit ce se întâmplase la Bruxelles. Abel se înfuriase aflând cum fusese maltratată.
   - Mă cunosc bine cu tatăl lui Klaus, a spus. O să-i povestesc totul!
   - Vă rog, nu, domnule Ebezner! Vreau să uit totul, vreau să las totul în urmă.
   - În orice caz, e un noroc că a venit Lev să te salveze. La prima palmă, ar fi trebuit să chemi poliția și să-i faci vânt.
   - La început, Klaus a jurat că nu se va mai întâmpla, a explicat Anastasia. Zicea tot timpul că mă iubește.
   - Când iubești, nu lovești, a obiectat Abel.
   - Mama mă iubește și totuși m-a bătut, a răspuns Anastasia.
   Pe Marianne Ebezner, răspunsul a indignat-o.
   - În orice caz, draga mea, poți să rămâi cât vrei aici, la noi. Nu-ți face griji!
   - Vă mulțumesc, a zâmbit cu tristețe Anastasia, recunoscătoare.
   Abel Ebezner, deja impresionat de gestul lui Lev de a se duce cu mașina pentru a o smulge pe Anastasia din ghearele lui Klaus, era frapat de inteligența tânărului. Era obișnuit cu discuțiile terne purtate cu fiul lui, Macaire, care lucra la bancă fără tragere de inimă, sau cu flecărelile insuportabile ale imbecilului de văr Jean-Benedict care își tot făcea apariția pe la ei și căruia nu-i vedea deloc bine accesul, mai devreme ori mai târziu, în Consiliul Băncii prin dreptul lui ereditar. Cunoștea și tinerele cadre ale băncii, niște ariviști mereu gata să-ți lingă pantofii, mereu gata să-ți înfigă un cuțit în spate. Lev era altfel decât toți cei pe care-i cunoscuse până atunci. Pe cât de sclipitor, pe atât de dezinvolt, realmente cultivat, cu fibră de om de afaceri. Senzația i s-a confirmat lui Abel atunci când s-a ridicat de la masă pentru a da un telefon.
   - Scuzați-mă o clipă, a spus ridicându-se. Bursa se va închide curând și vreau să aflu cursul dolarului.
   - Nu vă vindeți dolarii, și-a permis Lev să-i sugereze. Probabil, cursul a urcat față de toate celelalte devize. Rezerva Federală Americană n-o să injecteze noi lichidități pe piață.
   - Din contră, a intervenit Macaire, e mai probabil s-o facă. Ne-am sfătuit clienții să-și vândă dolarii înainte de a scădea cursul.
   - Cu siguranță, nu va fi o operațiune greșită pentru ei, a opinat Lev. Dar ar mai fi câștigat niște bani dacă și-ar fi păstrat investiția în dolari.
   - Dacă-ți spun că va scădea cursul, a repetat Macaire ușor iritat. Este părerea unanimă a analiștilor noștri. Și crede-mă că n-au răsărit de la ultima ploaie!
   Lev a ridicat din umeri:
   - Dacă zici tu. Doar tu ești bancherul, la urma urmelor.
   Când Abel Ebezner s-a întors de la telefon, s-a uitat stupefiat la Lev.
   - De unde știai ce-o să se-ntâmple? l-a întrebat.
   - Mi se părea logic. Niște clienți ai hotelului mi-au cerut părerea în legătură cu acest subiect. Așa că am studiat indicatorii economici ai Statelor Unite în momentul ultimei injecții de lichidități a Rezervei Federale: pe vremea aceea, datele macroeconomice erau total diferite. Am dedus că era foarte improbabil ca Banca Centrală să decidă să intervină în contextul actual.
   - Consiliezi clienții hotelului? s-a mirat Abel Ebezner.
   - Da. Să zicem că-mi cer părerea pentru investițiile lor. Și deseori mă ascultă.
   - Numele tău e Levovitch, cum mi-ai spus, așa e? Vorbești rusește?
   - Da.
   - Poate și puțină engleză?
   - Vorbește curent 10 limbi, a intervenit Anastasia.
   Abel Ebezner l-a privit cu admirație pe Lev...
   - De unul ca tine aș avea nevoie la bancă, a spus.
   - Vă mulțumesc, domnule Ebezner, dar nu sunt sigur că vreau să lucrez într-o bancă.
   Îi venea să vorbească despre Verbier și despre Palace, despre planurile pe care și le făcuse cu Anastasia, dar a preferat să nu spună nimic. După cină, el și Anastasia au făcut o plimbare pe proprietate. Era târziu, dar noaptea părea că încă nu voia să vină. Cerul rămăsese de un albastru de cerneală. Era cald.
   - Locul ăsta e extraordinar, s-a arătat Anastasia încântată. Nu am mai văzut așa ceva. Uită-te și tu la casă, la parc, la pontonul privat... e paradisul!
   - Paradisul nostru e Verbier, nu? i-a răspuns Lev.
   - Da, dar ar putea fi și Geneva. Și poate, cine știe, chiar într-o casă ca asta! I-ai făcut o foarte puternică impresie lui Abel Ebezner, ai putea avea o carieră de succes în banca lui.
   Și a mers mai departe fără a observa mina dezamăgită a lui Lev. Când să intre în casă, acesta a pretextat nevoia unei țigări, pentru a rămâne singur afară o clipă.
   A fumat pe terasă, fără a-și dezvălui prezența în întuneric altfel decât prin vârful aprins al țigării. Moment în care și-a făcut apariția Abel Ebezner, cu câte un pahar de scotch în fiecare mână. I-a întins unul lui Lev.
   - Beau în sănătatea ta, Lev, a spus Abel, și a plăcerii de a te fi întâlnit.
   - Vă mulțumesc, domnule Ebezner.
   - Spune-mi Abel.
   Lev a acceptat dând din cap și a băut o gură de scotch. Abel Ebezner a continuat:
   - Ce vrei să faci ca profesie, Lev? Doar n-o să cari toată viața valize?
   - Aș vrea să o impresionez pe Anastasia.
   - Și ce o impresionează?
   - Nu știu. Banii, cred. Anastasia visează să trăiască într-o casă ca a dumneavoastră. Și sunt gata să fac tot ce trebuie pentru a-i împlini visurile.
   Abel a zâmbit:
   - Ai potențial de mare bancher, Lev. Crede-mă, văd zilnic tot soiul de bancheri defilându-mi prin față și nu-mi aduc aminte să fi cunoscut vreunul de valoarea ta. Am o idee: de ce n-ai veni să faci un stagiu la bancă? Ai putea vedea dacă-ți place ori nu.
   - Va trebui să-i cer acordul tatălui meu, a răspuns Lev după o ezitare.
   - Mă pot duce eu să-l caut și să-l rog, dacă vrei.
   - Mai bine nu, Abel. Tata nu prea iubește bancherii. Mama a plecat cu unul și a murit într-un accident de elicopter, în timp ce se plimbau prin Italia.
   - Îmi pare rău. Tatăl tău e un bărbat adevărat. Cu ce se ocupă?
   - Era actor. Acum lucrează pentru Palace de Verbier. Ar fi vrut să ajung și eu actor. Zice că ne tragem dintr-un neam de actori, însă nici c-am mai văzut vreun neam atât de lipsit de talent.
   Abel a izbucnit în râs.
   - Vorbește cu tatăl tău. Convinge-l să te lase să vii să lucrezi la Geneva!

Capitolul 30
Caietul secret

      În acea dimineață de vineri, la Cologny, de-a lungul proprietății familiei Ebezner, erau parcate vreo 10 mașini de poliție.
   Alertați de sirene, vecinii ieșiseră în număr mare și se adunaseră în fața porții deschise, având grijă să nu treacă dincolo de ea, din respect față de principiul vecinătății. Priveau fascinați acel du-te-vino al polițiștilor cu câini, care periau în amănunt grădina, comentând cu gravitate cazul care le condimentase ziua: când se întorsese acasă, Anastasia Ebezner dăduse nas în nas cu un tâlhar.
   - După toate aparențele, nu are nimic, a explicat o vecină care deținea informația de la o altă curioasă care îl întrebase pe un polițist. Când a văzut-o, tâlharul a luat-o la fugă.
   - Totuși, tâlhărie ziua-n amiaza mare! a deplâns un gură-cască starea de lucruri.
   - O tâlhărie ziua-n amiaza mare! a reluat un pensionar, la telefon, soției lui, căreia îi transmitea cu grijă tot ce auzea (biata femeie regreta amarnic că plecase în oraș la cumpărături, fiindcă rata spectacolul). În fine, se pare că Anastasia e bine, iar hoțul a fugit, la sosirea ei.
   - Asta mai lipsea: să nu fugă hoțul! a intervenit un alt vecin venit cu tot cu câinele. Doar suntem la noi acasă!
   Fulgi mici de zăpadă cădeau încet, așezându-se pe părul curioșilor care admirau dansul polițiștilor ce intrau și ieșeau din casă.
   Înăuntru, în livingul familiei Ebezner, Anastasia, încă sub șocul nefastei întâmplări, îi relata inspectorului Philippe Sagamore, locotenent la Brigada Omucideri a Poliției Judiciare geneveze, ce se întâmplase.
   - Cum le spuneam colegilor dumneavoastră, am intrat pe ușa din față. Am auzit zgomot și, dintr-odată, un bărbat a țâșnit din birou. Mascat și îmbrăcat în negru. Cu mănuși în mâini. S-a oprit foarte calm în fața mea. Am urlat, iar el și-a dus un deget la gură făcându-mi semn să tac. Am făcut ce mi-a spus. Pe urmă, s-a-ntors ca o săgeată în birou și a fugit pe fereastră. A dispărut în parc.
   - Și-apoi? a întrebat locotenentul Sagamore.
   - Și-apoi am sunat la poliție.
   Locotenentul Sagamore s-a ridicat din fotoliul în care se așezase și s-a dus să se uite prin ușa de sticlă. O clipă a rămas pe gânduri, dar a fost întrerupt de sosirea în living a unui membru al brigăzii științifice.
   - Ați găsit ceva? a întrebat Sagamore.
   - Se văd bine urmele de pași în zăpadă, dar dispar în tufișurile de la marginea proprietății. În locul acela, zidul nu e prea înalt. Infractorul a trecut cu siguranță peste el și a fugit pe bulevardul Ruth. Câinii au urmărit puțin pista, dar aceasta s-a întrerupt rapid. Fără îndoială, individul s-a urcat într-o mașină. Din păcate, între traficul rutier, cei ieșiți la plimbare și vecinii veniți să sprijine ancheta, eventualele indicii care ne-ar fi fost de folos au fost afectate.
   Sagamore s-a strâmbat. Nu scăpase grădina din ochi. Părea intrigat. În final, a deschis ușa de sticlă și a ieșit din casă, ca un câine de urmă. A scrutat zăpada imaculată și s-a uitat atent la urmele de pași din jurul ferestrei biroului, care fusese spartă. Apoi s-a întors în living, unde colegul lui i-a spus imediat:
   - Ai văzut tu ceva...
   - Pașii se îndreaptă direct spre fereastra biroului, a răspuns Sagamore.
   - Adică?
   - În general, infractorul face întotdeauna înconjurul casei în care se pregătește să intre. Măcar pentru a se asigura că nu e nimeni înăuntru. Apoi intră mai degrabă pe ușa de sticlă decât pe fereastră. E mai simplu pentru el. Or, dacă mă iau după urmele lăsate, s-a îndreptat direct spre fereastra asta. Știa că nu e nimeni în casă și a vizat exact această încăpere.
   - Cum putea ști că nu e nimeni în casă? a întrebat Anastasia.
  - A stat la pândă multă vreme. A stat acolo, pe bulevardul Ruth, aproape de poartă. Spuneți că soțul dumneavoastră a plecat devreme, în dimineața aceasta?
   - Da, pe la 7, a răspuns Anastasia, și eu pe la 8.
   - V-a văzut plecând pe amândoi. Și a trecut la acțiune.
   Sagamore și-a scos un carnet din buzunar și și-a notat ceva.
   - Doamnă Ebezner, ați plecat la ora 8 dimineață și v-ați întors la 11:30.
   - Da, exact.
   - Sunt curios să știu ce a făcut omul nostru în casă mai bine de 3 ore. Cu atât mai mult cu cât pare să nu fi părăsit încăperea în care a fost surprins.
   - Totul indică faptul că nu a umblat și prin restul casei, a precizat colegul de la brigada științifică. Nu e niciun semn că a scotocit, nu e niciun sertar deschis. Și, mai ales, nu există urme de pași prin casă. Spărgătorul avea încălțămintea udă de la zăpadă, așa că ar fi trebuit să descoperim băltoace pe jos sau murdărie pe covoare. Or, sunt numai în birou.
   - Și nu a dispărut nimic, a confirmat Anastasia care inspectase toate locurile alături de polițiști. Sunt multe obiecte de valoare moștenite de soțul meu, mai ales tablouri. Totul e la locul lui.
   - Ceea ce-mi confirmă ipoteza, a spus locotenentul Sagamore. Omul nostru viza biroul. Să ne întoarcem acolo.
   În afară de geamul spart și de seiful deschis, biroul părea intact.
   - Seiful nu pare să fi fost forțat, a explicat colegul de la brigada științifică.
   - Vrei să spui că individul cunoștea codul? a întrebat Sagamore.
   - Dacă a petrecut 3 ore în camera asta, îmi închipui că, mai degrabă, a descoperit combinația. Modul de operare de pe vremuri, când se utiliza stetoscopul. E o încuietoare cu combinație mecanică, deci așa ar fi de crezut.
   - De ce să spargi un geam ca să intri în casă și să-ți ia 3 ore pentru a găsi combinația unui seif? a întrebat Anastasia.
   - Geamul a fost spart pentru a intra mai rapid, a conchis locotenentul Sagamore. Suntem în plină zi și se pare că aici vecinii au ochi peste tot. Nu era timp de pierdut cu forțarea unei încuietori, individul risca să fie văzut. Din contră, odată ajuns înăuntru, voia să opereze fără zgomot. Pentru discreție, cu siguranță. Ce era în seif?
   - Nu am nici cea mai mică idee, a mărturisit Anastasia.
   - Unde vă țineți bijuteriile? s-a mirat Sagamore.
   - În seiful din dormitor. Camera aceasta este folosită ca birou de soțul meu. Cred că folosește seiful pentru documentele bancare.
   - Și pentru ceasuri? a sugerat Sagamore care căuta un motiv pentru spargere.
   - Nu, ceasurile sunt și ele în seiful din dormitor.
   - Doamnă Ebezner, a întrebat locotenentul, ați primit cumva de curând amenințări?
   - Amenințări? s-a arătat Anastasia uimită. Nu, de ce?
   - Fiindcă am impresia că nu este vorba despre o simplă spargere. Permiteți-mi să vă povestesc o experiență de polițist: știți de ce sute de persoane țin acasă câte două seifuri? Unul e pentru bijuterii, celălalt pentru secrete. Am nevoie să stau de vorbă cu soțul dumneavoastră, doamnă Ebezner.
   - Și eu aș vrea tare mult să stau de vorbă cu el, a răspuns Anastasia. Dar nu reușesc să dau de el nici pe mobil, nici în camera de la hotel. Fără îndoială, e-ntr-o ședință. După cum v-am spus, e plecat la Verbier, acolo este un important weekend pentru bancă.
   - Am citit în ziar. Soțul dumneavoastră va fi ales președinte al băncii în acest weekend, nu-i așa?
   - Da.
   Sagamore a mai scrutat o dată încăperea.
   - Ați afirmat că a fost un bărbat, i-a spus pe neașteptate Anastasiei. Dar figura era sub mască. Ar fi putut fi o femeie?
   - Avea mai degrabă corpolența unui bărbat. Nu am avut senzația că în fața mea ar fi fost o femeie. Și-apoi ochii... ochii aveau ceva anume.
   - Cum adică, ceva anume? a ținut să se lămurească Sagamore, luându-și carnetul.
   - Timp de o fracțiune de secundă, ni s-a părut și mie, și lui că îl recunosc. Privirile ni s-au încrucișat și s-a întâmplat ceva. De parcă ne-am mai fi văzut. Nu știu cum să vă explic. Totul a ținut numai de ochi. Ochii, domnule locotenent, ochii nu înșală.
   - Aveți aici personal angajat?
   - O angajată. Dar azi e liberă.
   - Notați-mi, vă rog, numele ei, a spus Sagamore întinzându-i carnetul.
   Anastasia a scris numele Armei.
   - Și altcineva? Un grădinar, poate? a mai întrebat polițistul.
   - De proprietate se ocupă o firmă. În general, vin aceleași persoane.
   - Am nevoie și de numele firmei.

      La Verbier, în același timp.
   Angajații Băncii Ebezner soseau la Palace în grupuri mici. Unii cu mașina, alții luaseră trenul ori funicularul. Toți erau plini de bună dispoziție, excitați de promisiunea fastului Marelui Weekend. Ca în fiecare an, după ce se anunțau la recepție și își luau în primire camera, se repezeau către mașina hotelului, care-i ducea până la poalele pistelor de schi. Câțiva dintre ei preferau să profite de luxul de la Palace pentru a se lăsa în voia piscinei exterioare încălzite, din care aburul se ridica în mijlocul zăpezii, sau a căzilor cu hidromasaj.
   Palace de Verbier era în clocot. Personalul hotelului era atent la toate cererile musafirilor. Pentru cea mai mare parte a angajaților Băncii Ebezner, Marele Weekend era evenimentul anului. Pentru Cristina însă, care era la prima participare, weekendul avea o cu totul altă semnificație. Știa că, după acesta, altul nu va mai exista. Știa și că timpul se scurgea împotriva ei.
   Trebuia să înceapă prin a descoperi în ce sală avea să se adune Consiliul Băncii. După care să acționeze cu mijloacele la îndemână. A trecut la întâmplare pragul unei uși de serviciu și s-a strecurat în culisele hotelului.
   Nu a observat-o nimeni când a ajuns în bucătării. Pe un perete, a văzut afișată o notă de serviciu privitoare la Marele Weekend. S-a apropiat pentru a o citi. Dintr-odată a simțit o mână grea așezându-i-se pe umăr.
   - Vă pot ajuta cu ceva, domnișoară?
   Era domnul Bisnard, directorul banchetelor.

      În aceeași clipă, în confortul calm al biroului de la parter, domnul Rose își bea cafeaua împreună cu Lev.
   - Deci, până la urmă, iei parte la Marele Weekend? s-a mirat domnul Rose. Mi se pare că nu ai făcut-o niciodată.
   - Niciodată, a confirmat Lev. Îmi trezește prea multe amintiri neplăcute.
   - Ți-am dat camera ta obișnuită, după cum mi-ai cerut.
   - Vă mulțumesc, domnule Rose.
   - Lev, când vei înceta să-mi mai spui domnul Rose? Fă bine și zi-mi odată Edmond.
   - Pentru mine ați fost întotdeauna domnul Rose.
   Deasupra șemineului, Lev a observat tabloul reprezentându-l pe domnul Rose în uniforma de locotenent-colonel în rezervă a armatei elvețiene. Așa că a adăugat:
   - V-am admirat dintotdeauna. Mai mult decât pe propriul meu tată.
   - Nu mai spune așa ceva!
   Lev s-a uitat cu drag la bătrânul din fața lui. Domnul Rose trebuie că se apropia de 80 de ani. Dacă trupul purta stigmatele trecerii timpului, mintea îi era în continuare la fel de vie.
   - Tot nu vă vine să ieșiți la pensie? l-a întrebat Lev.
   - Nu am găsit succesor. Cei care vor să cumpere Palace nu sunt decât niște grupuri hoteliere lipsite de inimă. Nu vreau ca stabilimentul ăsta să sfârșească în mâinile unui lanț de gen. Independența e cea mai frumoasă dintre însușiri.
   Lev a zâmbit, fără a-și putea ascunde nostalgia:
   - Îmi pare rău că v-am tras clapa acum 15 ani, domnule Rose.
   - Haide, Lev. Doar n-o să te-apuci iar să-ntorci pe toate părțile povestea asta! Ai făcut foarte bine să accepți propunerea lui Abel Ebezner, uite ce carieră extraordinară ai!
   - Domnule Rose, nu am iubit niciodată banca. În fond, aș fi preferat să preiau hotelul și să lucrez cot la cot cu dumneavoastră.
   - Nu e prea târziu, i-a răspuns domnul Rose pe un ton glumeț.
   - Din păcate, da.
   Domnul Rose s-a întristat:
   - Lev, ce ți s-a-ntâmplat? Ai un aer ciudat. Tatăl tău ar fi fost atât de mândru de tine! Ah, dacă ar fi putut vedea tot ce ai realizat!
   Lev s-a ridicat de pe fotoliu și s-a dus la fereastră, uitându-se la zăpada care cădea peste brazi.
   - Tata a murit din cauza mea, a murmurat.
   - Haide, Lev, știi bine că nu e adevărat!
   Numai că acesta nu părea să-l asculte. După care a spus pe un ton grav:
   - Domnule Rose, am să dispar. Dacă am venit aici în acest weekend, am făcut-o pentru a vă spune adio. Doar vă datorez atâtea.
   - Să dispari? Cum așa, să dispari? Ce tot spui, Lev?
   - Domnule Rose, s-ar putea să auziți lucruri urâte despre mine. Dar știți cine sunt cu adevărat. Știți că nu sunt un om rău. Știți pentru ce am făcut ce am făcut.

      La etajul șase al hotelului, Macaire aștepta de o bună bucată de vreme în fața apartamentului lui Tarnogol. Trebuia neapărat să-i vorbească.
   De când ajunsese la Palace, îl căutase peste tot, fără succes. Nu era nici în hol, nici prin saloane, nici la bar. Așa că, de o jumătate de ceas, se tot învârtea prin fața ușii, de parcă asta l-ar fi făcut pe cel așteptat să sosească.
   Până la urmă, Tarnogol și-a făcut apariția pe culoar, călcând pe mochetă cu pas hotărât. Lui Macaire i s-a părut, la fel ca în ajun, îngrijorat.
   - Macaire?! s-a mirat Tarnogol descoperindu-l în fața ușii.
   - Am nevoie să vă vorbesc, Sinior.
   Tarnogol s-a uitat în jur ca un animal hăituit, apoi a deschis ușa.
   În apartament era întuneric: toate storurile erau coborâte. După ce a aprins luminile, Tarnogol a deschis toate dulapurile și a făcut un tur al încăperilor pentru a se asigura că nu era nimeni.
   - Ținând cont de situație, sunt obligat să-mi iau măsuri de precauție, i-a explicat lui Macaire înainte de a-i arăta un fotoliu pe care să se așeze.
   Macaire a făcut-o, iar Tarnogol, după ce s-a așezat în fața lui, a continuat:
   - Știm amândoi că este vorba despre ultimul meu Mare Weekend, Macaire. Problema este să aflăm dacă este ultimul și pentru tine.
   - De ce ar fi ultimul meu Mare Weekend? a întrebat Macaire fără a-și putea ascunde nervozitatea.
   - Fiindcă P-30 e pe urmele mele, dar și pe ale tale.
   Macaire s-a îngălbenit.
   - Cine... cine v-a vorbit despre P-30? a întrebat.
   - Haide, Macaire, serviciile speciale rusești sunt pe fir de multă vreme... Ești supravegheat tot atât de mult cât sunt și eu. Știi, spre deosebire de mulți alții, eu niciodată nu te-am considerat un idiot. Din contră. În fond, nu ai comis decât o singură eroare: nu ai avut încredere în străini, dar pericolul venea exact de la frații tăi.
  - Pericolul? Ce vreți să spuneți?
   - Anastasia e bine? s-a interesat Tarnogol malițios.
   - Soția mea? Ce-are-a face soția mea cu asta? a strigat Macaire pipăindu-se prin buzunare, cu un gest reflex, pentru a-și găsi telefonul mobil.
   Și și-a dat seama că îl uitase la el în cameră mai adineauri. Țâșnind din fotoliu, a alergat în apartamentul lui, aruncându-se spre telefonul lăsat pe comoda de la intrare. Ecranul îi arăta că ratase vreo 10 apeluri de la soție. A înțeles că se petrecuse ceva grav. A simțit cum inima îi explodează în piept.
   Și i-a telefonat imediat Anastasiei.
   - În sfârșit, suni și tu, Macaire! i-a zis aceasta.
   Era în holul de la intrarea în casă, cu locotenentul Sagamore.
   - Ce se întâmplă, iubito? a îngăimat panicat Macaire.
   - A fost un bărbat în casă... A intrat prin efracție... pe fereastra de la birou. Eram plecată la cumpărături și l-am surprins când m-am întors.
   - Ai pățit ceva?
   - Nu, a fugit pe loc. A deschis seiful din birou. Și l-a golit. Poliția întreabă ce era înăuntru.
   Macaire a amuțit. Era îngrozit. Tarnogol pregătea schimbul: postul de președinte contra Anastasia. Trebuia să o pună imediat la adăpost.
   Femeia a repetat întrebarea:
   - Ce era în seif? Polițiștii sunt cu mine și vor să știe.
   - Niște... niște... documente, s-a bâlbâit Macaire încurcat cu totul. Documente bancare importante, dar pe care le luasem cu mine. Seiful era gol.
   Anastasia a perceput spaima din vocea bărbatului ei. S-a îngălbenit, ceea ce l-a pus pe gânduri pe locotenentul Sagamore care nu o scăpase din ochi. Așa că a întrebat-o dacă putea vorbi cu Macaire și a luat telefonul.
   - Domnul Ebezner? Sunt locotenentul Sagamore de la Brigada Omucideri.
   - Brigada Omucideri. Credeam că e vorba despre un furt.
   - Cred că este ceva mult mai serios decât o simplă spargere. Soția dumneavoastră a fost cât pe ce să fie agresată. Ce se afla în seiful de la parter?
   - Doar niște documente, l-a asigurat Macaire pe polițist. Documente pentru bancă pe care le-am luat cu mine.
   - Ce fel de documente? l-a întrebat locotenentul Sagamore.
   - Nimic deosebit, a răspuns Macaire detașat, hârțogărie administrativă. Nimic care ar fi putut interesa pe cineva. Spărgătorul cu siguranță și-a închipuit că va găsi Dumnezeu știe ce bijuterii.
   - Când vă întoarceți de la Verbier, puteți, vă rog, să treceți pe la mine? i-a cerut locotenentul Sagamore. Trebuie să vă pun câteva întrebări de rutină.
   - Bineînțeles, domnule locotenent. Vă mulțumesc dumneavoastră și oamenilor dumneavoastră pentru promptitudinea intervenției. Pot să mai vorbesc cu soția mea?
   Locotenentul i-a întins telefonul Anastasiei care s-a retras câțiva pași înainte de a relua discuția.
   - Iubito, ești în pericol... i-a șoptit Macaire cu glas gâtuit, în biblioteca din birou o să găsești, pe al doilea raft, ascuns în spatele unui rând de cărți, un caiet mic. Distruge-l! Arde-l în șemineu, nu trebuie să mai rămână nimic din el. M-ai înțeles?
   Ascultând indicațiile lui Macaire, Anastasia a zâmbit larg pentru a-l induce în eroare pe locotenentul Sagamore care se uita numai la ea, apoi, cu vocea cea mai relaxată cu putință, i-a răspuns bărbatului ei:
   - Desigur, iubitule. Nu-ți face griji! Totul e-n ordine.
   Și a închis.
   Extrem de agitat, Macaire a deschis micul seif din cameră și a scos revolverul pe care îl luase cu el. Apoi s-a repezit în apartamentul lui Tarnogol, a cărui ușă rămăsese neîncuiată. Acesta nu se mișcase de pe canapea. Macaire a îndreptat arma spre el.
   - Tarnogol, te omor și totul se va sfârși! a țipat.
   - Calmează-te, i-a răspuns Tarnogol care nu părea speriat de arma îndreptată spre el.
   - Nu mă crezi în stare? a țipat din nou Macaire.
   - Din contră, știu că ești în stare. Știu ce s-a întâmplat la Madrid.
   - Ce s-a...
   - Lasă pistolul, Macaire!
   Acesta l-a ascultat, totuși nu a slăbit presiunea pe care o punea pe Tarnogol.
   - Sinior, te previn, dacă te atingi de un singur fir de păr al soției mele...
   - Nu eu o fac, Macaire! l-a întrerupt Tarnogol agasat. Nu eu, P-30!
   - Poftim?! Și de ce-ar face-o?
   - Fiindcă vor să te forțeze să mă omori.
   Macaire s-a uitat lung la Tarnogol, nemaiștiind ce să creadă. Acesta a continuat:
   - Acum îți faci probleme pentru soția ta? Doar astea erau regulile jocului, nu? Eu îți ofer președinția, tu mi-o dai pe Anastasia.
   - Mi-am schimbat decizia! a zis Macaire. Vreau și soția, și președinția. E de ajuns să te execut acum și totul va fi în regulă.
   - Atâta doar că nu poți să mă omori, i-a explicat calm Tarnogol.
   - Și de ce nu?
   Drept răspuns, Tarnogol a scos un plic din buzunarul interior al hainei. I l-a întins lui Macaire care l-a recunoscut pe loc.
   - E plicul pe care ți l-am adus luni seara de la Basel, a constatat.
   - Exact. Sunt sigur că vrei să afli ce e înăuntru. Deci, deschide-l!
   Macaire s-a executat, descoperind o serie de fotografii. Și a rămas împietrit. Mâinile au început să îi tremure. Era terminat.
   - Fotografiile astea, a adăugat Tarnogol, sunt asigurarea mea de viață.

      La Geneva, în holul de la intrarea în locuința familiei Ebezner, locotenentul Sagamore continua să o interogheze pe Anastasia.
   - Doamnă Ebezner, am remarcat geanta de călătorie de lângă ușa de la intrare. Plecați undeva?
   Inima femeii a început să bată mai repede, dar figura i-a rămas total impasibilă.
   - Nu, am lăsat-o acolo de câteva zile, ar trebui s-o desfac la un moment dat. Vă rog să scuzați dezordinea.
   Locotenentul Sagamore a continuat:
   - I-ați spus soțului dumneavoastră că de dimineață ați ieșit la cumpărături. Or, nu văd în hol nicio geantă de cumpărături.
   - N-am găsit nimic în oraș. Căutam o pălărie pentru iarnă, de-asta am ieșit de dimineață. Dar n-am găsit.
   - La ce magazin? a întrebat imediat locotenentul Sagamore.
   Anastasia era luată pe nepregătite.
   - Păi... eu... m-am plimbat prin centru. Am mers pe la Bongenie și prin alte câteva magazine din vecinătate.
   - Doamnă Ebezner, a spus atunci Sagamore cu voce înțelegătoare, colegii mei au găsit un bilet în dormitor. Cred că nu are nicio legătură cu ancheta, așa că vi-l înapoiez.
   Și i-a întins mesajul pe care i-l lăsase lui Macaire înainte de plecare, în care îl anunța că îl părăsea. Anastasia l-a mototolit și l-a băgat jenată în buzunar, simțindu-se obligată să se justifice:
   - Eu... aș vrea... să-mi părăsesc soțul...
   - Doamnă, asta nu mă privește, i-a răspuns Sagamore înainte de a o lua spre ușa de la intrare.
   A salutat-o politicos, dar, înainte de a dispărea, a adăugat:
   - Ciudat, soțul nu v-a întrebat ce a luat spărgătorul din casă. În general, când anunți pe cineva că i-a fost spartă casă, persoana se interesează întotdeauna ce i s-a furat, în ce constă jefuirea casei. Soțul dumneavoastră nu a întrebat nimic în acest sens. De parcă nu l-ar fi surprins faptul că spărgătorul nu a fost interesat decât de biroul și, mai ales, de seiful lui.
   Anastasia a ridicat din umeri:
   - Șocul veștii, fără îndoială. L-a interesat doar să nu fi pățit eu ceva. Nu banii sunt cei mai importanți în viață, domnule locotenent!

      La Palace de Verbier, în semiîntunericul apartamentului lui Tarnogol, Macaire nu își putea desprinde ochii de fotografii.
   Erau cu el, la Madrid, o săptămână mai devreme. O serie de imagini luate în diferite zile, care îl arătau la ieșirea din aeroport, pe stradă împreună cu Perez, în fața blocului informaticianului, apoi părăsind locul cu pas grăbit.
   - Nu vreau să ți se întâmple nimic rău, Macaire, l-a asigurat Tarnogol. Sunt însă obligat să mă apăr. Așa că mi-am luat măsuri de precauție: dacă-ți dă prin cap proasta idee să mă ataci, dacă în acest weekend mi se întâmplă ceva rău, fotografiile și identitatea ta vor fi transmise presei și poliției spaniole.
   - Ești diavolul în persoană! a strigat Macaire.
   - Sunt mai rău decât diavolul, fiindcă eu chiar exist.
   Cei doi s-au privit fix, ca doi lei gata de luptă. După care Tarnogol a spus:
   - Nu e niciun motiv să fim dușmani. Îți amintesc că, la origine, am obținut perfect legitim acțiunile tale. Noi doi am făcut un schimb. Dacă vrei să ți le dau înapoi, trebuie să-mi dai și tu ce-mi aparține.
   - Anastasia nu e a ta!
   - Dar nici a ta. În fine, știai că pe atunci îl iubea pe Lev! Doar ți-a spus și ea, nu? Și-atunci, prin ce minune să se fi îndrăgostit de tine, dacă nu grație intervenției mele?
   - Lasă-mi președinția și dispari pentru totdeauna! i-a sugerat Macaire. În felul ăsta, toată lumea te va lăsa în pace.
   - Știu că sunt într-o situație proastă: dacă nu mă omori tu, va fi însărcinat cu asta altcineva. Știu că sunt condamnat la moarte. Sau la dispariție. Pe de altă parte, încă mai pot bloca alegerea ta. Doar dacă nu...
   - Doar dacă nu ce?
   - Doar dacă nu accepți schimbul: Anastasia contra președinției. E timpul să te hotărăști la care dintre cele două renunți.

      La Cologny, după ce au plecat toți polițiștii, Anastasia s-a repezit în birou și a găsit caietul în locul pe care i-l indicase Macaire.
   Era un caiet gol, cu excepția câtorva însemnări contabile pe prima pagină. Înăuntru era o scrisoare. Deocamdată era prea neliniștită pentru a o citi. A băgat-o în geanta de voiaj și i-a telefonat lui Lev ca să-i spună în ce situație era. În mai puțin de 20 de minute după apel, limuzina neagră condusă de Alfred a trecut de poarta proprietății. Anastasia a ieșit din casă cu geanta în mână și a urcat rapid în mașina care a plecat fără a mai aștepta, luând-o pe bulevardul Ruth, în direcția centrului orașului.
   Limuzina a intrat în Geneva pe cheiul General-Guisan, a trecut pe podul Mont-Blanc și a ajuns la hotelul Bergues. Alfred a luat-o pe la intrarea din spate, cea pentru camioanele de aprovizionare, pentru ca nimeni să nu o poată vedea pe Anastasia.
   - Domnul mi-a cerut să-mi iau toate precauțiile necesare, i-a explicat Alfred intrând în parcarea subterană. Aici veți fi în siguranță.
   - Mulțumesc, Alfred! Nici nu-ți poți închipui ce frică mi-a fost! Încă mai tremur.
   - Îmi pare rău că ați trăit o experiență atât de neplăcută, doamnă.
   - Știi, nu atât spargerea m-a speriat, cât contextul. Soțul meu părea foarte îngrijorat. Mi-a spus despre o poveste cu documente bancare.
   Prefera să ascundă existența caietului.
   - În pofida cagulei, mi s-a părut că-l recunosc pe acel bărbat.
   - Era cineva de la bancă? a întrebat-o Alfred.
   - Nu știu. De altfel, nu părea prea în apele lui. Tare ciudat.
   Regăsind cadrul familiar al apartamentului lui Levovitch, Anastasia s-a simțit imediat mai bine. A încuiat de două ori ușa, și-a turnat un pahar de vin pentru a-și putea controla emoția și l-a băut contemplând spectacolul care se deschidea către lacul Leman. După care a aprins focul în șemineu și a luat caietul pe care îl găsise în birou. A citit scrisoarea și a descoperit uimită că era semnată de președintele Confederației Helvete, care-i mulțumea lui Macaire pentru serviciile aduse. Ce servicii? Ce mai putea să însemne și asta? A decis să urmeze indicațiile soțului ei, a aruncat în foc scrisoarea și a privit-o cum arde. A dat să facă același lucru și cu caietul, dar, în clipa în care a vrut să îl arunce în foc, a observat că apare ceva pe paginile pe care le crezuse goale.
   Febrilă, a expus hârtia la căldură: imediat pe pagini a apărut un text. A început să citească povestea lui Macaire, cu inima zbătându-i-se în piept.
   Elveția, acest port de liniște cu pășuni înverzite și lacuri sinilii, e totodată și țara care își protejează băncile ca o ursoaică puii: cu sălbăticie.
   Nu e nevoie să știți mai mult. De altfel, nici eu nu știu mult mai multe. Ordinea și simetria sunt deviza noastră. Tăcerea și prudența ne sunt copiii.
   De 12 ani am fost recrutat de o ramură specială a serviciilor de informații elvețiene. Este o unitate clandestină numită P-30, finanțată din bani negri de către guvern, și acționează în afara controlului Comisiei de Supraveghere a Serviciilor de Informații a Parlamentului.
[...]
   Uluită, Anastasia descoperea viața dublă pe care o trăise bărbatul ei în toți acești ani. Înfrigurată, a citit relatarea misiunilor pe care el le întreprinsese pentru P-30. Macaire, bunul ei Macaire, soțul ei un pic cam stângaci și greoi, fusese agent al serviciilor de informații!
   Ar fi fost aproape impresionată și amuzată dacă, citindu-i povestea, aceasta nu ar fi luat o întorsătură tragică.
   Trebuie să mărturisesc aici: am morți pe conștiință.
   În pofida voinței mele, am participat indirect la eliminarea unui fost informatician al băncii, care vrusese să transmită liste de clienți Fiscului spaniol, și a soției acestuia.
[...]
   Regret infinit sângele care a curs din vina mea. Nu am vrut asta niciodată. Dacă aceste rânduri vor fi citite de cineva, înseamnă că lucrurile au luat o întorsătură proastă. Te rog, prietene cititor, crede-mă: nu am dorit niciodată moartea cuiva.
   Nu eram la curent cu scopurile funeste ale P-30. Am fost crescut în cultul iubirii creștine și nădăjduiesc că mă voi putea spăla cândva de aceste păcate. Dumnezeu să mă ierte!
   Anastasia s-a oprit din citit. Era înspăimântată. Tremura. Făcea legătură cu scrisoarea președintelui Confederației, care îi mulțumea lui Macaire pentru serviciile aduse patriei.
   Apoi a citit ultima parte a relatării:
   Ultima mea misiune va avea loc în timpul Marelui Weekend al Băncii Ebezner, de la Verbier.
   P-30 mi-a cerut să îl împiedic pe Sinior Tarnogol să preia controlul asupra Băncii Ebezner.
   Marja mea de manevră e limitată: fie îl conving pe Tarnogol să mă numească președinte, fie va trebui să îl omor. Știu că, dacă eșuez, P-30 îmi va pune în cârcă dublul asasinat la care am participat indirect.
   Nu credeam că ajung într-o zi la așa ceva. Nu-mi pot însă plânge soarta, fiindcă sunt singurul răspunzător de această situație. Într-adevăr, eu i-am permis lui Tarnogol să ajungă până aici, cedându-i partea mea din acțiunile băncii.
   Și, fiindcă acest text este mărturia mea, mai rămâne un secret pe care trebuie să îl dezvălui. Trebuie să destăinui ce mi-a dat Sinior Tarnogol în schimbul acțiunilor de la bancă.
   Anastasia și-a dus palmele la gură ca pentru a-și opri un țipăt. Imposibil!
   Ceea ce citea nu putea fi adevărul! Tarnogol nu ar fi putut face așa ceva!
   Simțea că-i dau lacrimile. Încerca să își aducă aminte cum se petrecuseră lucrurile, cum se despărțise de Lev cu 15 ani mai înainte, dar memoria îi era încă în ceață.
   A mai citit o dată ce scrisese Macaire în caiet. Cum de putuse Tarnogol să facă așa ceva? Bărbatul acesta era răul absolut.
   A luat telefonul și a format numărul lui Macaire.
   - Alo, iubito, totul e-n ordine?
   - Macaire, eu... eu...
   Plângea. Bărbatul a înțeles că îi citise caietul.
   - Nu spune nimic, a implorat-o. Telefoanele ne sunt cu siguranță ascultate.
   - Și-acum ce-o să se întâmple?
   - Nu-ți pot spune. Dar ce voi face, pentru tine voi face. Din dragoste. Acum închide, nu vreau ca ei să te poată localiza.
   Anastasia a închis și a izbucnit în lacrimi.
   Presimțea o catastrofă.

Capitolul 31
Steaua norocoasă

      Sâmbătă, 30 iunie 2018, la ora 11 dimineața, pe când dormeam adânc în apartamentul meu de la Palace, odihnindu-mă după o noapte petrecută scriind, am fost trezit de o serie de bătăi în ușă.
   La început mi-am zis că era camerista și m-am decis să nu mă ridic din pat. Cum însă musafirul insista, am deschis până la urmă, pe jumătate adormit. Era Scarlett.
   - Vă simțiți bine? m-a întrebat pe un ton mai mult iritat decât îngrijorat.
   - Foarte bine, mulțumesc. De ce?
   - Aseară trebuia să cinăm împreună. Dar, fără îndoială, ați avut ceva mai bun de făcut.
   - Pe naiba, am uitat cu totul! Serios, îmi pare rău.
   - Și mie. Am așteptat ca o idioată un ceas în restaurant.
   - De ce nu m-ați sunat în cameră, aș fi venit imediat?
   - Închipuiți-vă că am făcut-o. Era ocupat. Conform celor de la recepție, ați scos receptorul din furcă. Așa că am venit aici și am bătut la ușă, dar nu mi-a deschis nimeni. Fără îndoială, v-ați distrat prin altă parte!
   - Ba nu, vă asigur că aseară aici am fost, la mine în cameră și...
   - Gata cu poveștile! m-a întrerupt Scarlett. Faceți ce vreți seara, dar nu mă luați drept o imbecilă!
   - Vă asigur că nu v-am tras clapa cu bună știință. Scriam la carte și asta m-a absorbit cu totul.
   - Până-ntr-acolo încât nu m-ați auzit bătând la ușă?
   - Știți, când trăiesc o poveste, sunt complet captivat de ea. E de parcă aș trăi eu însumi în interiorul romanului, în decorul lui. În jurul meu sunt toate acele personaje care...
   - Ce tot bateți câmpii? s-a arătat exasperată Scarlett.
   - Totuși, acesta este adevărul, am asigurat-o. E ca și cum aș trăi într-o altă lume. Uitați, lăsați-mă să-mi revin: în seara asta vom cina împreună. Vă rog!
   Părea să ezite. Am insistat:
   - Vă rog! Mi-ar face mare plăcere.
   - De acord, a cedat până la urmă. Dar, vă previn, scuza cu cartea merge o dată, nu de două ori.
   - Promit!

      Seara, după o zi de scris, m-am întâlnit cu Scarlett în restaurantul italienesc al hotelului.
   - Vă mulțumesc că ați venit, i-am spus.
   - Vă gândeați că voi lipsi de la întâlnire?
   - Aș fi meritat-o.
   - Am senzația că, cu cât înaintează romanul, cu atât vă văd mai puțin.
   - Mă las prins de el.
   - Vi se întâmplă deseori?
   - La fiecare carte, i-am mărturisit.
   - Neplăcută impresia asta că pierd bătălia împotriva cărții dumneavoastră.
   - Vă cer iertare.
   Pentru a schimba subiectul, i-am întins lui Scarlett un pachețel. Mă dusesem până la librăria din sat pentru a-i cumpăra un cadou.
   - Apropo de carte, v-am adus ceva de citit.
   A desfăcut ambalajul: era un exemplar din Pe aripile vântului.
   - Era una dintre cărțile preferate ale lui Bernard, i-am explicat. Mi-a povestit că o citise în timpul războiului, trebuie să fi avut 13-14 ani și, fugind în mașină împreună cu mama și fratele lui, citea Pe aripile vântului așezat pe bancheta din spate. Se zice că aviația italiană ataca constant convoaiele civile, iar Bernard, cufundat în lectură, spera ca avioanele să nu-l omoare înainte de a termina cartea. Spunea că este un mare roman.
   - Ce înseamnă un mare roman? m-a întrebat Scarlett.
   - Conform lui Bernard, un „mare roman” este un tablou. O lume care se dăruiește cititorului care se lasă înghițit de această imensă iluzie produsă de pensulă. Dacă tabloul prezintă ploaia, te simți ud leoarcă. Este vorba despre un peisaj înghețat ori înzăpezit? Te surprinzi tremurând. Spunea: „Știi ce e un mare scriitor? Pur și simplu, un pictor. În muzeul marilor scriitori, a cărui cheie o au toate librăriile, mii de pânze te așteaptă. Dacă ai intrat o dată, ajungi un obișnuit al locului”.
   Scarlett a surâs.
   - Vorbesc un pic și despre Bernard în cartea asta, i-am mărturisit.
   - Oare ce-ar fi crezut el despre asta?
   - Ar fi fost flatat și jenat în același timp. Mi-ar fi spus: „Dacă asta-ți face ție plăcere...” Ca toate marile personalități, era un om modest. Nu-i plăcea să fie în centrul atenției. De exemplu, nu-i plăcea să-i fie sărbătorită ziua de naștere, care era pe 9 mai. Evident, îi telefonam în pofida a orice la acea dată, făcându-i urările de cuviință. În fond, cred că nu-i plăcea aniversarea, fiindcă îi amintea ce vârstă avea. Îi amintea că era născut în 1926. Înnebunea când ziarele îl numeau „bătrânul editor”. Într-o zi, la bordul unui avion care îl aducea la Paris de la Milano unde venise cu mine pentru a sărbători ediția italiană a unuia dintre romanele mele, stewardul l-a rugat să schimbe locul cu o tânără. „De ce?”, l-a întrebat Bernard. „Fiindcă v-ați așezat lângă ieșirea de urgență și sunteți prea bătrân. Regulamentul interzice asta. Trebuie să aveți forța de a deschide ușa de urgență”. „Am mai multă forță decât femeia aceasta”, îl asigurase Bernard. „Domnule, trebuie să schimbați locul”, insistase stewardul. „Îți propun să fac un skanderbeg cu tânăra aceasta, ceruse atunci Bernard. Cine câștigă va ocupa locul”. Evident, stewardul a refuzat și l-a obligat pe Bernard să se mute. O săptămână a fost furios. „Totuși, mi-a zis, îți dai seama?!” Eu însă nu voiam să-mi dau seama. Voiam să cred că Bernard va trăi pentru totdeauna. Voiam să cred că era invincibil.
   A urmat un moment de tăcere. După care am continuat:
   - Îmi aduc aminte de ultima lui aniversare. Din mai, anul trecut. Cu 8 luni înainte de a muri. L-am sunat ca să-i urez cele bune și, de data asta, nu s-a supărat. Din contră, mi-a răspuns amuzat: „Știi, Joel, îmi spun că, dacă un polițist mi-ar controla pe stradă cartea de identitate, s-ar uita cu mirare la data de naștere și m-ar întreba: Păi, ce mai căutați pe-aici?”
   - Și ce i-ai răspuns? m-a întrebat Scarlett.
   - Am râs. L-am spus c-o să ne îngroape pe toți. Nu ca să-l liniștesc, ci fiindcă într-adevăr așa credeam. În pofida celor 60 de ani dintre noi, în pofida vârstei lui, aveam impresia că era veșnic. Și cum aveam convingerea că Bernard va rămâne aici pentru totdeauna, mi-am promis că va fi singurul meu editor.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Editarea este ca iubirea. Nu poți iubi cu adevărat decât o singură dată. După Bernard, nu va mai fi nimeni altcineva. După succesul celui de-al doilea roman al meu, toată lumea credea că voi părăsi Editura Fallois pentru o alta mai prestigioasă. „Și acum ce veți face? eram întrebat cu regularitate. Cu siguranță, ați primit oferte de la cele mai mari nume din lumea editorială franceză”. Numai că aceia care mă întrebau nu înțeleseseră un lucru: cel mai mare nume din lumea editorială franceză era chiar Bernard.

      Paris, luna mai. Opt luni după imensul succes al celui de-al doilea roman al meu.
   Un jurnalist venise să îi ia lui Bernard un interviu la sediul Editurii Fallois, pe strada La Boetie, numărul 22. Lui Bernard nu-i plăceau prea mult interviurile, dar accepta uneori să se dedea jocului, atunci când îl rugam.
   Eram prezent și eu.
   După câteva întrebări de o înfiorătoare banalitate, jurnalistul și-a luat un aer șmecheresc și l-a întrebat pe Bernard, subînțelegându-se că evident voi ceda atracției marilor nume ale editurilor din Saint-Germain-des-Pres:
   - Credeți că tot dumneavoastră veți edita și următorul roman al lui Joel?
   M-am făcut purpuriu de furie și abia m-am abținut să nu-l dau afară pe jurnalist, cu șuturi în fund. Bernard a surâs și, cu o privire malițioasă, i-a răspuns:
   - Dacă următorul roman al lui Joel nu va fi unul bun, nu-l voi publica.
   N-am să uit niciodată acea frază care sintetiza relația mea cu Bernard în toți acei ani.
   Bernard făcuse cu mine un contract pentru o carte, astfel încât nu eram legat de editura lui pentru următoarea.
   - Fiecare carte la rândul ei, îmi explicase. Dacă nu ai chef să lucrezi cu mine, nu vreau să te forțez.
   La care i-am răspuns:
   - La rândul meu, nu vă cer avans. Îmi veți plăti doar pentru ce se vinde. Dacă romanul are succes, cu atât mai bine pentru noi toți, dacă nu are, cel puțin ne vom distra bine.
   - Succes înseamnă bucuria de a lucra împreună! mi-a amintit Bernard cu entuziasm.
   De altfel, contractele le semnam în ultimul minut, deseori când cartea era deja la tipar, deci era limpede că nu asta ne preocupa.

      Mai mult decât a-mi construi succesul, Bernard m-a învățat să-l administrez, mai ales reamintindu-mi neîncetat că mai erau multe de făcut.
   Cam ca un antrenor de box care îi repetă elevului său, după o primă rundă relativ reușită: „Asta nu a fost decât prima rundă, mai ai 11”.
   Și astfel, timp de un an de zile după apariția celui de-al doilea roman al meu, îmi scria pe e-mail:

   Dragă Joel,
   Astăzi e o aniversare. Pe 19 septembrie 2012, Harry Quebert își făcea intrarea în toate librăriile din Franța, Belgia și Elveția.
   Nu sunt înnebunit după aniversări, dar asta e amuzantă, fiindcă arată foarte bine în ce măsură totul se leagă-n viață, iar și iar, și capătă o semnificație tot mai importantă.
   Îmi amintesc că în ziua aceea de 19 septembrie mă dusesem până la Librăria Fontaine pentru a vedea dacă romanul era în vitrină. Și era. Sigur, nu umplea vitrinele, fiindcă dădusem peste cap toate regulile și toate obiceiurile pentru a pregăti deschiderea vânzării, dar în librăria aceea, fiind a unor prieteni pe care-i prevenisem, chiar așa era.
   Privind cartea cu bucurie, mi-am amintit acel minunat pasaj din Proust, în care vorbește despre moartea lui Bergotte:
   „A fost îngropat. Dar toată acea noapte funebră, în vitrinele luminate, cărțile lui, dispuse trei câte trei, vegheau ca niște îngeri cu aripile larg deschise și păreau, pentru cel care nu mai era, simbolul învierii”.
   Ce învățăm de aici? Că deocamdată nu ai publicat decât două cărți și că, pentru a putea să-ți privești într-o zi cărțile, aranjate trei câte trei, în vitrinele unei librării, trebuie să scrii mult mai mult.
   Sper să le privim împreună și să ne amintim de foarte corectul avertisment al lui Proust.
   Dragul meu Joel, sunt convins că ești de aceeași părere cu mine că nu trebuie niciodată să te culci prea repede pe-o ureche, nici să te lași adormit de succese efemere, chiar dacă totuși, gândindu-mă la anul care s-a scurs, mi se pare că nu e rău deloc ce s-a-ntâmplat.
   Bernard

   Mi-am ridicat ochii de la ecranul telefonului mobil în memoria căruia căutasem e-mailul de la Bernard, pentru a i-l citi lui Scarlett.
   - Bernard va trăi întotdeauna în mine, am murmurat.
   - Ce i-ați spune dacă ar fi aici, la masă, în fața dumneavoastră? a întrebat Scarlett.
   - I-aș spune: „Bernard, îmi lipsești. Parisul nu mai e același de când nu mai ești în el. Mi-ai schimbat viața, Bernard. Și nu am putut niciodată să-ți mulțumesc destul”. Iar el mi-ar răspunde cu vocea lui caldă: „Ba ai făcut-o, Joël. Nu-ți face griji”. Și eu: „Știi, cred că nu mai am niciun chef să public romane de când nu mai ești pe-aici”. Ar râde și ar conchide: „Ai scris și-nainte să mă cunoști pe mine, o să scrii și de-acum încolo. De altfel, ia uită-te: tocmai acum scrii un roman”.

...............................................