Străinul, Stephen King

 ...................................................................

7-10

             Trase pe dreapta și îl sună pe Yune Sablo.

   - Vin diseară, nu-ţi face griji, spuse Yune. Nu vreau să pierd nicio noutate din Ohio care ar putea lămuri porcăria asta. Şi deja am început să mă ocup de Heath Holmes. N-am aflat încă prea multe, dar o să ştiu destule până diseară când ne vedem.
   - Foarte bine, dar nu de asta te-am sunat. Poţi să te uiţi peste cazierul lui Claude Bolton? E gorilă la „Poftiţi, Domnilor”. O să vezi că a fost arestat o dată sau de două ori pentru posesie şi vânzare de droguri şi a picat la înţelegere cu procurorul.
   - Ăsta-i ăla care preferă să i se zică agent de securitate, da?
   - Da, domnule, ăla-i băiatul nostru.
   - Care-i treaba cu el?
   - O să-ţi spun diseară. Deocamdată îţi zic doar că se pare că ar exista o serie de evenimente care duc de la Holmes la Maitland şi apoi la Bolton. Poate mă înşel, dar nu prea cred.
   - Mă omori cu zile, Ralph. Spune-mi!
   - Încă nu. Vreau să fiu sigur. Şi te mai rog ceva. Trupul lui Bolton e ca o reclamă la un salon de tatuaje şi probabil că are şi degetele tatuate. Ar fi trebuit să observ încă de atunci, dar ştii şi tu cum e când interoghezi un tip cu cazier.
   - Nu-ţi iei ochii de la mutra lui.
   - Corect! Pentru că atunci când tipii de teapa lui Bolton încep să-ţi îndruge minciuni, pe mutră li se citeşte clar anunţul Te aburesc la greu.
   - Şi tu crezi că Bolton a minţit când a spus că Maitland a intrat în local ca să dea un telefon? Pentru că tipa aia cu taxiul a confirmat povestea.
   - L-am crezut sincer la vremea respectivă, numai că acum ştiu mai multe chestii. Vezi dacă poţi să afli ce tatuaj are pe degete. Dacă are.
   - Dar tu ce tatuaj crezi că are, ese?
   - Nu vreau să-ţi spun acum, dar, dacă am dreptate, ai să vezi singur în cazierul lui. Încă ceva. Poţi să-mi trimiţi şi poza din dosar?
   - Sigur. În câteva minute.
   - Mulţumesc, Yune.
   - Ţi-ai pus în cap să iei legătura cu domnul Bolton?
   - Încă nu. Nu vreau să ştie că mă interesează persoana lui.
   - Şi ai să ne explici toate chestiile astea diseară?
   - Da, atât cât este posibil.
   - Şi o să ne fie de vreun folos?
   - Sincer? Habar n-am. Ai primit vreun rezultat despre mâzga aia de pe hainele şi fânul din hambar?
   - Încă nu. Stai întâi să văd ce pot să aflu despre Bolton.
   - Mulţumesc.
   - Tu ce faci acum?
   - Mă duc la cumpărături.
   - Sper că ai ţinut minte să iei cu tine cupoanele de reduceri ale doamnei.
   Ralph zâmbi, privind la teancul prins cu elastic de pe scaunul din dreapta.
   - De parcă m-ar lăsa să le uit.

7.

      Ieşi din supermarket cu trei sacoşe pline, le puse în portbagaj, apoi îşi verifică telefonul. Avea două mesaje de la Yune Sablo. Îl deschise mai întâi pe cel cu fotografia. În ea, Claude Bolton părea mult mai tânăr decât bărbatul acela căruia îi luase el declaraţia înainte de arestarea lui Maitland.
   Mai tânăr şi îngrozitor de tripat: privire holbată şi goală, obraz zgâriat şi o pată pe bărbie, care ar fi putut să fie gălbenuş de ou sau vomă. Ralph îşi aminti că Bolton i-a spus că acum se ducea la Narcomanii Anonimi şi că nu se mai atinsese de droguri de cinci sau şase ani. Poate da. Sau poate nu.
   Al doilea mesaj de la Yune avea ataşat cazierul lui Bolton.
   O mulţime de infracţiuni, cele mai multe neimportante; şi o mulţime de semne de identificare pe corp. Printre care: o cicatrice pe spate, una pe partea stângă a trunchiului, chiar sub cutia toracică, una pe tâmpla dreaptă şi cam două duzini de tatuaje. Un vultur, un pumnal cu vârful însângerat, o sirenă, un craniu cu lumânări în găvanele ochilor şi încă multe altele, neimportante pentru Ralph. Pe el îl interesau doar cuvintele de pe degetele lui Bolton: NU POT – pe mâna dreaptă; şi MUSAI – pe stânga.
   Şi bărbatul cu arsuri de la tribunal avea degetele tatuate, dar oare cu aceleaşi cuvinte? NU POT şi MUSAI? Ralph închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte. Nu reuşi. Ştia din experienţă că tatuajele de pe degete nu erau ceva ieşit din comun în cazul foştilor deţinuţi; probabil văzuseră în filme că aşa se practică. AMOR şi URĂ erau printre cele mai populare cuvinte; la fel BINE şi RĂU. Jack Hoskins îi povestise odată despre un hoţ mărunt, cu moacă de şobolan, care-şi tatuase FUT şi SUG pe degete. Iar Jack era de părere că aceste cuvinte nu prea aveau cum să-l facă agreat în rândul gagicilor.
   Ralph era sigur doar de faptul că tipul de la tribunal nu avea tatuaje pe braţe. În timp ce Claude Bolton avea din belşug. Însă e drept că focul care-i paradise faţa ar fi putut să i le şteargă. Numai că...
   - Numai că individul de la tribunal nu era Bolton, îşi spuse el, deschizând ochii şi privind la oamenii care intrau şi ieşeau din supermarket. În niciun caz. Imposibil. Bolton nu avea nicio arsură.
   N-am pomenit ceva mai ciudat decât povestea asta, îi spusese el la telefon doamnei Gibney. Devine şi mai ciudată, îi răspunsese ea. Şi mare dreptate a avut!

8.

      Ralph şi Jeannie au pus împreună cumpărăturile la locurile lor. După ce au terminat, el a rugat-o să se uite la o fotografie pe care o avea în telefon.
   - De ce?
   - Uită-te bine! Şi ţine minte că persoana din poză e niţel mai în vârstă acum.
   Îi întinse telefonul. Jeannie se uită cam 10 secunde la fotografia din cazierul lui Bolton, după care ridică ochii la Ralph. Se făcuse albă la faţă.
   - El este. Acum are părul mai scurt şi are barbişon, nu mustăcioara aia. Dar, da, ăsta-i bărbatul care a fost azi-noapte în casa noastră. Bărbatul care a zis că o să te omoare dacă nu te opreşti. Cum îl cheamă?
   - Claude Bolton.
   - Îl arestezi?
   - Încă nu. Chiar dacă aş vrea s-o fac, sunt în concediu şi nu ştiu dacă am dreptul.
   - Atunci, ce ai de gând?
   - Să aflu unde este.
   Primul lui gând a fost să-l sune din nou pe Yune, numai că Yune era ocupat - trebuia să afle cât mai multe despre Holmes, asasinul din Dayton. Apoi s-a gândit (dar s-a răzgândit imediat) să ia legătura cu Jack Hoskins. S-a răzgândit deoarece colegul acesta era un beţiv şi o gură-spartă. Însă mai avea şi o a treia variantă.
   Sună la spital, de unde află că Betsy Riggins plecase acasă cu odorul ei. Aşa că o sună acolo. Mai întâi îi puse întrebările tradiţionale în asemenea cazuri - ce-i face copilaşul, cum se simte ea - întrebări care declanşară un şuvoi de răspunsuri despre absolut toate evenimentele importante din viaţa ei de acum, de la alăptat până la preţurile exorbitante ale scutecelor de unică folosinţă. Abia după zece minute Ralph reuşi în fine să-i pună întrebarea care-l interesa în cel mai înalt grad: oare Betsy era de acord să-l ajute şi să dea unul sau două telefoane în interes de serviciu? Şi îi spuse ce dorea să afle.
   - E vorba despre Maitland? îl întrebă ea.
   - Măi, Betsy, nu cred că ar fi bine să-ţi spun, având în vedere situaţia mea actuală.
   - Ai putea să ai necazuri mari. La fel şi eu, pentru că te ajut.
   - Dacă-ţi faci probleme din cauza lui Geller, crede-mă că n-o să afle nimic de la mine.
   Betsy tăcu câteva minute. Ralph o aşteptă să se hotărască.
   În cele din urmă, ea spuse:
   - Să ştii că mi-a părut rău de nevasta lui Maitland. Foarte rău mi-a părut. M-a făcut să mă gândesc la reportajele alea de la televizor, unde ţi-i arată pe supravieţuitorii atentatelor teroriste mergând ca nişte zombi de colo până colo, plini de sânge, fără să înţeleagă ce li s-a întâmplat. Ce-mi ceri ar putea s-o ajute cumva?
   - Posibil, răspunse el. Nu vreau să spun mai multe.
   - Să văd ce pot să fac. John Zellman e un mare dobitoc, dar trebuie să-şi înnoiască anual licenţa de funcţionare pentru barul lui de striptease. Chestia asta l-ar putea convinge să mă servească. O să te sun eu, dacă mă refuză. Dar dacă totul merge aşa cum îmi imaginez eu, atunci o să te sune el.
   - Mulţumesc, Betsy.
   - Rămâne între noi, Ralph. Vreau să sper că o să mai am un loc de muncă după ce mi se termină concediul de maternitate. Spune că m-ai înţeles.
   - Te-am înţeles foarte bine.

9.

      John Zellman, proprietar şi director al localului „Poftiţi, Domnilor”, îl sună pe Ralph după nici 15 minute.
   Părea mai degrabă curios decât iritat şi voia să fie de folos.
   Da, era sigur că Bolton fusese la club când bietul băieţel fusese răpit şi ucis.
   - Cum de sunteţi atât de sigur, domnule Zellman? Parcă a intrat în tură abia la patru după-amiaza.
   - Da, numai că a venit mai devreme în ziua aia. Cam pe la două. Voia să facă ore suplimentare ca să poată după aia să-şi ia liber, ca să se ducă în Cap City cu una dintre fetele noastre. Cică ea ar fi avut o problemă personală.
   Şi Ralph îl auzi pe Zellman pufnind pe nas.
   - Problema personală o avea el. Chiar în spatele şliţului de la nădragi.
   - Pe fată o cheamă Carla Jeppeson? întrebă Ralph, cu ochii la iPad, unde avea copia declaraţiei lui Bolton. Cu nume de scenă Superba Pixie?
   - Asta e, râse Zellman. Dacă ţâţele nu contează deloc în meseria asta, fătuţa o să iasă la pensie de aici. Nu mă întrebaţi de ce, dar cunosc mulţi ţipi care se dau în vânt după tipele astea fără înaintare. Între ea şi Claude e ceva, dar n-o să dureze. Bărbată-său e acum închis la McAlester - mi se pare că a emis nişte cecuri fără acoperire, dar o să iasă pe la Crăciun. Tipa se distrează cu Claude, atâta tot. Eu l-am avertizat, dar ştiţi şi dumneavoastră cum se zice: mătărânga n-are minte.
   - Sunteţi sigur că în ziua aceea anume a venit el mai devreme la lucru? Pe 10 iulie?
   - Normal că sunt sigur. Că mi-am şi notat data. În niciun caz n-o să-l plătesc pe Claude pentru alea două zile din Cap City, când mai are vreo două săptămâni şi intră în concediu. Concediu plătit, luaţi aminte!
   - Mare neruşinare! V-a trecut prin cap să-l daţi afară?
   - Nu. Măcar a fost sincer. Şi mai ştiţi ceva? Claude e un băiat cumsecade, iar băieţii cumsecade sunt mai greu de găsit decât dinţii găinii. Cei mai mulţi agenţi de pază sunt ori nişte căcăcioşi, care se dau duri, dar care fug de bătaie şi nu sunt în stare să-i potolească pe scandalagii; ori nişte tipi care îşi umflă muşchii de fiecare dată când vreun client vorbeşte urât cu ei. Claude ştie cum să-i dea afară, dar nu o face de obicei. Pentru că se pricepe de minune să-i calmeze. Are el felul lui. Cred că i se trage de la toate întrunirile alea la care se duce.
   - La Narcomanii Anonimi. Da, mi-a spus.
   - Da. Şi nu se ascunde. Ba chiar e mândru că se duce acolo. Şi eu zic că are toate motivele să fie. O grămadă de oameni nu mai scapă de adicţie odată ce au apucat-o pe drumul ăsta. A dracului adicţia asta. Odată ce te prinde, nu-ţi mai dă drumul din gheare.
   - Şi spuneţi că nu se mai droghează?
   - Mi-aş fi dat seama dacă s-ar fi drogat. Credeţi-mă că mă pricep la din ăştia, domnule detectiv Anderson. „Domnilor” e un local respectabil.
   Ralph avea îndoielile lui, dar nu insistă.
   - N-a călcat strâmb nici măcar o dată?
   Zellman începu să râdă.
   - Toţi calcă strâmb la început. Însă Claude n-a făcut-o de când lucrează pentru mine. Şi nici de băut nu bea. Odată l-am întrebat de ce nu bea, dacă are o problemă doar cu drogurile. Şi mi-a zis că băutura şi drogurile înseamnă acelaşi lucru. Mi-a zis că şi o bere fără alcool dacă ar bea, după aia ar începe să vrea nişte prafuri ori ceva mai tare.
   Făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi gândit mai bine, apoi adăugă:
   - Poate că se spăla pe creier când se droga, poate că atunci era un alt om. Dar nu şi acum. Acum este un tip cuviincios. Când ai o afacere ca asta, în care banii îţi vin de la indivizi care se îndoapă cu cocktailuri şi bălesc în faţa unor păsărici epilate, chestia cu buna-cuviinţă e mare lucru.
   - Înţeleg. Bolton este în concediu acum?
   - Da. A intrat duminică. Zece zile.
   - Şi-l petrece acasă?
   - Adică aici, în Flint City? Nu. S-a dus în Texas, undeva pe lângă Austin. De acolo e el de fel. Staţi niţeluş, că i-am scos dosarul înainte să vă sun.
   Se auzi zgomot de foi, după care Zellman reveni la telefon.
   - Marysville, aşa se cheamă oraşul. O localitate oarecare, din câte zice el. Am adresa, pentru că îi trimit acolo săptămânal o parte din leafă. Pentru maică-sa. Cică-i bătrână şi bolnavă. Are şi emfizem pulmonar. Claude s-a dus până acolo ca să încerce s-o interneze într-unul dintre azilurile din zonă, dar nu credea că are prea multe şanse. Zice că maică-sa e o capră bătrână şi căpoasă. Eu oricum nu-mi dau seama cum de şi-ar permite s-o bage la azil cu leafa pe care o câştigă la mine. Când e vorba de programele de asistenţă socială, guvernul ar trebui să-i ajute pe oamenii cinstiţi, aşa cum e Claude. Dar îi ajută? N-ai să vezi. Zise unul care probabil că l-a votat pe Donald Trump, îşi spuse Ralph.
   - Vă mulţumesc pentru informaţii, domnule Zellman.
   - Pot să întreb ce treabă aveţi cu el?
   - Vreau să-i mai pun câteva întrebări suplimentare, răspunse Ralph. Nimic important.
   - Să vă asiguraţi că aţi acoperit toate pistele, da?
   - Da. Aveţi adresa?
   - Sigur. Acolo trimit banii. Notaţi?
   Ralph deschise aplicaţia iPad-ului.
   - Rural Star Route 2, numărul 397, Marysville, Texas.
   - Şi cum o cheamă pe mamă?
   Zellman râse şi mai tare:
   - Lovie. Nu că-i tare? Lovie Ann Bolton.
   Ralph îi mulţumi şi închise.
   - Ei? vru să ştie Jeannie.
   - Aşteaptă! îi spuse Ralph. Vezi că mi-am pus faţa de gânditor!
   - Aha, acum observ! Vrei nişte ceai cât timp te gândeşti? îi zâmbi ea.
   Şi zâmbetul ăla chiar că-i stătea bine. Era un pas în direcţia cea bună.
   - Sigur.
   Se întoarse la iPad (întrebându-se din nou cum de se descurcase până acum fără drăcia asta) şi află că Marysville se afla cam la 112 kilometri depărtare de Austin. Şi nu era chiar un orăşel neînsemnat, căci se putea lăuda cu o atracţie turistică: Grota Marysville.
   În timp ce-şi sorbea ceaiul, Ralph îşi plănui următoarea mişcare. Apoi îl sună pe Horace Kinney, de la Poliţia Rutieră a statului Texas. Acum Kinney era căpitan şi îşi petrecea mai mult timp la birou. Dar, pe vremuri, înainte de această avansare, pe când parcurgea anual o distanţă de sute de mii de kilometri în nordul şi vestul Texasului, colaborase de câteva ori cu Ralph, în cazuri care depăşeau graniţele unui singur stat.
   - Horace, spuse el, după ce terminară cu amabilităţile, vreau să te rog să-mi faci un serviciu.
   - Mare sau mic?
   - Mediu, dar necesită un oarecare grad de delicateţe.
   Kinney începu să râdă.
   - Păi, şefule, pentru delicateţe trebuie să te duci în New York ori Connecticut. Aici e Texas. Ce-ţi trebuie?
   Ralph îi spuse. Kinney îi răspunse că are omul potrivit pentru treaba asta şi, din întâmplare, se afla chiar în zona respectivă.

10.

      Cam pe la ora 3 în aceeaşi după-amiază, Sandy McGill, dispecera secţiei de poliţie din Flint City, se pomeni cu Jack Hoskins stând cu spatele lângă biroul ei.
   - Jack? Ai nevoie de ceva?
   - Uită-te la ceafa mea şi spune-mi ce vezi.
   Uimită, dar amabilă, femeia se ridică de pe scaun şi se uită.
   - Întoarce-te puţin spre lumină.
   Şi apoi:
   - Aoleu, ce te-a mai pârlit soarele. Ar trebui să te duci la farmacie să-ţi iei nişte cremă cu aloe vera.
   - Şi o să se vindece?
   - O să se vindece în timp, dar n-o să te mai usture atât de tare dacă te dai cu crema aia.
   - Dar eşti convinsă că sunt ars de soare, da?
   Sandy se încruntă.
   - Da, numai că-i o arsură nasoală, pentru că a făcut şi băşici. De ce nu te-ai gândit să te dai cu loţiune de plajă cât timp ai fost la pescuit? Vrei să faci cancer de piele?
   Lui Jack parcă i se încinse şi mai tare ceafa doar la auzul acestor cuvinte.
   - Am uitat.
  - Dar pe braţe cât de ars eşti?
   - Nu prea tare.
   De fapt nu era ars deloc pe braţe; doar pe ceafă. Acolo unde îl atinsese cineva în hambarul ăla abandonat. Acolo unde îl mângâiase cineva cu vârful degetelor.
   - Mulţam, Sandy.
   - Blonzii şi roşcaţii se ard cel mai tare la soare. Ar trebui să te vadă un doctor dacă nu se ameliorează în câteva zile.
   Jack plecă fără să-i răspundă. Se gândea la bărbatul din vis. La bărbatul acela din spatele perdelei de duş.
   Eu ţi-am dat cancerul şi tot eu pot să te scap de el. Vrei să te scap de el?
   Şi îşi spuse: O să treacă de la sine, ca orice altă arsură de la soare.
   Poate că da sau poate că nu. Adevărul era că acum îl durea şi mai tare. Nici nu se mai putea atinge în locul ăla şi se tot gândea la plăgile deschise ale mamei. La început cancerul înaintase cu paşi mici, dar odată ce pusese stăpânire pe trupul ei, o luase la galop. Până la sfârşit ajunsese să-i roadă gâtul şi coardele vocale, transformându-i ţipetele în mârâieli. Jack avea atunci doar 11 ani şi stătea cu urechea lipită de uşa închisă a camerei ei, ascultând-o cum îl roagă pe tatăl lui să-i curme suferinţa.
   Până şi de un câine ţi-ar fi milă, croncănea ea. De mine de ce nu-ţi e?
   - Nu-i decât o arsură de la soare, îşi spuse el, pornind maşina. Atâta tot. O blestemată de arsură.
   Trebuia să bea ceva.

11.

      La ora 5 a aceleiaşi după-amiezi, o patrulă rutieră din Texas parcurse Rural Star Route 2 şi opri în faţa casei de la numărul 397.
   Lovie Bolton stătea pe prispă, cu ţigara în mână. Tubul cu oxigen în căruciorul lui cu roţi din cauciuc se afla alături de balansoar.
   - Claude! hârâi ea. Avem musafiri! Patrula rutieră! Ia fă bine şi vino până aici ca să vezi ce vor!
   Claude se afla în curtea din spate, năpădită de buruieni, a căsuţei tip vagon. Strângea rufele puse la uscat, le împăturea şi le aşeza frumos într-un coş de nuiele. Maşina de spălat încă funcţiona destul de bine, dar uscătorul se stricase cu puţin înainte de sosirea lui, iar mămica era prea bolnavă ca să mai fie în stare să întindă singură toate rufele alea. Voia să-i cumpere un uscător nou cât mai stătea aici, dar tot amâna. Şi uite că acum s-au pomenit pe cap şi cu gaborii de la circulaţie - asta în caz că mămica nu se înşela. Şi nu se prea înşela de obicei. Avea o groază de probleme de sănătate, dar vederea îi era la fel de bună ca în tinereţe.
   Ocoli casa şi dădu cu ochii de un poliţai înalt, care tocmai cobora dintr-un SUV negru cu alb. Simţi că îl apucă crampele când văzu logoul auriu al statului Texas pe portiera şoferului. De multă vreme, de foarte multă, nu mai făcuse nicio năzbâtie pentru care să fie arestat, însă crampele alea erau un reflex. Claude băgă mâna în buzunar şi strânse între degete medalia primită de la Narcomanii Anonimi pentru cei 6 ani de abstinenţă. Aşa făcea adesea în momente de mare stres, fără ca măcar să-şi dea seama.
   Poliţaiul îşi îndesă ochelarii de soare în buzunarul de la piept şi i se adresă mămicii, care încerca să se ridice din balansoar.
   - Nu, doamnă, nu vă ridicaţi. Nu e cazul.
   Ea chicoti răguşit şi se aşeză la loc.
   - Ce băiat mare şi frumuşel eşti, domnule poliţist! Şi politicos! Cum te cheamă?
   - Sipe mă cheamă, doamnă. Caporal Owen Sipe. Îmi pare bine de cunoştinţă!
   Şi îi strânse uşor mâna fără ţigară, având mare grijă la încheieturile umflate ale bătrânei doamne.
   - La fel şi mie, domnule! Ăsta-i fiu-meu, Claude. A venit tocmai din Flint City ca să-mi dea o mână de ajutor prin casă.
   Sipe se întoarse cu faţa la Claude, care dădu drumul medaliei şi întinse mâna.
   - Încântat de cunoştinţă, domnule Bolton! spuse el, studiind cu atenţie mâna lui Claude. Văd că ai degetele pătate de cerneală.
   - Tre’ să le vezi pe amândouă ca să te prinzi, spuse Claude, întinzând şi cealaltă mână. Singur mi le-am tatuat. La pârnaie. Da’, dacă pentru mine ai venit, probabil că ştii asta.
   - NU POT şi MUSAI, spuse poliţistul Sipe, ignorând vorbele lui Claude. Am mai văzut eu mesaje tatuate pe degete, dar niciodată pe astea.
   - Păi, au o morală, zise Claude, şi o împărtăşesc celor din jur de câte ori am ocazia. Este despre cum îmi repar eu greşelile şi cum mă izbăvesc. Acum nu mă mai ating de droguri şi nici de băutură, dar lupta a fost una grea. La puşcărie, am fost la o grămadă de întruniri cu Alcoolicii Anonimi şi Narcomanii Anonimi. La început, mi-au plăcut doar pentru că serveau gogoşi bune, dar, cu timpul, ce ziceau ei acolo a început să aibă efect asupra mea. Aşa am învăţat că orice toxicoman ştie doar două lucruri: ce nu poate să ia şi ce e musai să ia. Ăsta-i nodul pe care ţi l-ai făcut în cap, pricepi? Nu poţi să-l tai şi nici să-l dezlegi nu poţi, aşa că trebuie să te deprinzi să te ridici deasupra lui. Nu-i imposibil, dar trebuie să ţii minte care este conflictul esenţial. Simţi că-i musai, dar nu poţi.
   - Îhî, mormăi Sipe. E un fel de parabolă, da?
   - Acum nici nu mai bea şi nici nu se mai droghează, interveni Lovie din balansoarul ei. Nici măcar de rahaturile astea nu se mai atinge, adăugă ea, aruncând mucul de ţigară pe jos. Tare cuminte s-a făcut băiatul meu!
   - Nu am venit pentru că ar fi spus cineva că a făcut vreun lucru rău, spuse Sipe cu blândeţe.
   Şi Claude se relaxă. Dar foarte puţin. Nu era deloc bine să te relaxezi prea mult atunci când, pe nepusă masă, îţi apărea în prag o patrulă de poliţie.
   - Am primit un telefon din Flint City. Bănuiala mea e că vor să închidă un caz şi ne-au cerut să verificăm ceva despre un bărbat pe nume Terry Maitland.
   Sipe îşi scoase telefonul, mişcă de câteva ori degetele pe ecran şi apoi îi arătă lui Claude o fotografie.
   - Asta-i catarama pe care o avea Maitland la curea în seara în care l-ai văzut? Să nu mă întrebi de ce vor să ştie asta, că habar n-am. M-au trimis până aici ca să te întreb, atâta tot.
   Evident că nu acesta era motivul pentru care Sipe fusese trimis acasă la Lovie Bolton, dar mesajul detectivului Ralph Anderson, transmis lui Sipe prin intermediul domnului căpitan Horace Kinney, era să se asigure că atmosfera rămânea cât mai amicală posibil şi că nu va da naştere la suspiciuni.
   Claude se uită atent la poza din telefon, după care i-l înapoie poliţistului.
   - Nu-s sigur, că a trecut ceva vreme, da’ seamănă destul de bine.
   - Mulţumesc. Vă mulţumesc şi dumneavoastră, doamnă, spuse Sipe, băgând telefonul în buzunar şi întorcându-se să plece.
   - Atâta tot? se miră Claude. Ai bătut tot drumul până aici ca să-mi pui o singură întrebare?
   - Păi, cam da. Probabil că cineva vrea neapărat să ştie care-i treaba cu catarama aia. Îţi mulţumesc pentru timpul acordat. Voi transmite informaţia mai departe, în timp ce mă voi întoarce la Austin.
   - Drumul e lung, domnule poliţist, spuse Lovie. Ce-ar fi să intri şi să bei un pahar de ceai dulce? E făcut din pliculeţe, da’ nu-i rău la gust.
   - Nu pot să intru, că vreau să ajung acasă înainte să se întunece. Dar aş bea bucuros un pahar aici, afară, dacă nu vă deranjează.
   - Nu ne deranjează câtuşi de puţin. Claude, du-te de adă un pahar cu ceai pentru domnul ăsta simpatic!
   - Un pahar mic, spuse Sipe, arătând cu degetele cam cât ar fi vrut să bea. Două înghiţituri şi am pornit.
   Claude intră în casă. Sipe se sprijini cu umărul de stâlpul prispei, cu ochii în sus, la Lovie Bolton, al cărei chip blajin era un ocean de riduri.
   - Băiatul se poartă frumos cu dumneavoastră, da?
   - Nu ştiu ce m-aş face fără el, mărturisi Lovie. La fiecare două săptămâni îmi trimite câte o ’locaţie din aia şi trece pe-acilea de câte ori poate. Vrea să mă bage la un azil din Austin şi s-ar putea să mă duc acolo când o să şi-o permită, da’ acum n-are bani. Este cel mai bun fiu pe care ar putea să-l aibă o mamă, domnule poliţist Sipes: zurbagiu la început, dar vrednic după aia.
   - Am priceput, spuse Sipe. Ia ziceţi-mi, v-a dus vreodată la pubul ăla irlandez de mai încolo? E chiar la marginea şoselei. Fac tipii ăia un mic dejun de te lingi pe degete.
   - Nu-mi plac cârciumile de la marginea drumului, spuse Lovie, scoţându-şi pachetul cu ţigări din buzunarul rochiei de casă şi vârându-şi una între dinţii falşi. Am făcut intoxicaţie când am mâncat la una din Abilene, parcă prin ’74. Era cât pe ce să mor. Îmi face fii-miu de mâncare când vine pe-aici. Nu că ar fi vreun master chef, dar nu-i un bucătar prea prost. Ştie ce să facă cu o tigaie. Şi nici nu arde baconul.
   Îşi aprinse ţigara şi îi făcu cu ochiul. Sipe îi zâmbi, sperând din tot sufletul că tubul ăla de oxigen este bine sigilat şi că nu o să sară amândoi în aer.
   - Sunt convins că v-a pregătit micul dejun şi astăzi, zise el.
   - Păi, cum altfel? Cafea, brioşă cu stafide şi ouă jumări, cu mult unt - exact aşa cum îmi plac mie.
   - Sunteţi o persoană matinală, doamnă? Vă văd cu tubul de oxigen şi...
   - Amândoi suntem, răspunse Lovie. Ne sculăm în zori.
   Chiar atunci se întoarse Claude, cu o tavă pe care erau 3 pahare cu ceai - două mari şi unul mic, Owen Sipe îl termină pe al lui din două înghiţituri, plescăi din buze şi spuse că acum chiar trebuia să plece. Doamna Bolton şi fiul ei se uitară după el - doamna din balansoar, fiul de pe trepte.
   - Vezi cât de amabili sunt poliţiştii când n-ai făcut nimic rău? întrebă Lovie.
   - Mda, mormăi Claude.
   - Omul ăsta a venit până aici doar să te întrebe ceva despre o amărâtă de cataramă. Ia gândeşte-te la asta!
   - Nu din cauza asta a venit, mami.
   - Nu? Atunci, de ce?
   - Nu ştiu, dar precis că nu pentru catarama aia.
   Claude puse paharul pe o treaptă şi îşi privi degetele. Se uită lung la cuvintele NU POT şi MUSAI, la nodul de care reuşise să treacă. Se ridică în picioare.
   - Trebuie să strâng şi restul de rufe. După care vreau să trec pe la barul lui Jorge şi să-l întreb dacă vrea să-i dau o mână de ajutor mâine. Că îşi pune acoperişul ăla nou.
   - Tare bun băiat mai eşti tu, Claude!
   Iar el observă lacrimile din ochii mamei sale şi se emoţionă.
   - Ia vino tu încoace şi strânge-o în braţe pe maică-ta!
   - Sigur că da, mamă, spuse Claude.

12.

      Ralph şi Jeannie Anderson tocmai ce se pregăteau să plece spre biroul lui Howie Gold, unde urma să aibă loc întâlnirea, când lui Ralph îi sună telefonul.
   Era Horace Kinney. Ralph discută cu el, în vreme ce Jeannie îşi punea cerceii şi pantofii.
   - Mulţumesc, Horace. Îţi rămân dator, spuse Ralph şi închise. 

   Jeannie îi aruncă o privire întrebătoare.
   - Ei?
   - Horace a trimis un poliţist de la rutieră acasă la familia Bolton, în Marysville. A inventat un pretext, dar, în realitate, s-a dus ca să...
   - Ştiu de ce s-a dus.
   - Îhî, sigur că ştii. Doamna Bolton zice că fiul ei, Claude, a pregătit micul dejun pe la 6 azi de dimineaţă. Dacă tu l-ai văzut în livingul nostru la 4...
   - M-am uitat la ceas când m-am trezit să mă duc la baie, spuse Jeannie. Era 4:06.
   - MapQuest zice că distanţa dintre Flint City şi Marysville e de 692 de kilometri. Nu ar fi avut cum să ajungă înapoi acasă la şase ca să-i facă maică-sii micul dejun, scumpo.
   - Poate că maică-sa minte.
   Dar nici ea nu prea credea asta.
   - Sipe - aşa îl cheamă pe băiatul ăla trimis de Horace - spune că lui nu i s-a părut că bătrâna îl abureşte şi crede că ar fi simţit dacă aşa ar fi stat lucrurile.
   - Deci e la fel ca în povestea cu Terry, spuse Jeannie. Un om aflat în două locuri în acelaşi timp. Pentru că a fost aici, Ralph. A fost.
   El vru să-i răspundă ceva, dar se auzi soneria de la intrare. Ralph îşi luă repede pe umeri o geacă, dorind să ascundă pistolul de la curea, şi coborî să deschidă. În faţa uşii se afla procurorul Bill Samuels, într-o ţinută neobişnuită pentru el: jeanşi şi un tricou albastru.
   - M-a sunat Howard. Zice că o să fie o întâlnire - „o mică reuniune informală unde se va discuta cazul Maitland”, aşa a zis - la biroul lui şi mi-a sugerat să particip şi eu. M-am gândit să mergem împreună, dacă nu te deranjează.
   - Mda, mă rog, bine, spuse Ralph. Dar, Bill, ai mai spus cuiva despre asta? Dacă da, cui anume? Domnului comandant Geller? Şerifului Doolin?
   - N-am spus nimănui. N-oi fi eu vreun geniu, dar nici căzut în cap nu sunt.
   Jeannie apăru şi ea la uşă, cu geanta în mână.
   - Bună, Bill! Ce surpriză că ai trecut pe la noi!
   Zâmbetul lui Samuels nu avea strop de umor.
   - Sincer, şi eu mă mir că am venit. Cazul ăsta-i ca un zombi care nu vrea să rămână mort.
   - Ce zice fosta ta nevastă despre toată povestea asta? se interesă Ralph.
   Observă imediat că Jeannie se încruntă la el şi adăugă repede:
   - Spune-mi dacă am întrecut măsura.
   - Păi, am discutat, spuse Samuels. De fapt, ea a discutat şi eu am ascultat. Crede că şi eu sunt de vină pentru moartea lui Maitland şi nu se înşală prea tare.
   Încercă să zâmbească, dar nu-i prea reuşi.
   - Dar, măi, Ralph, de unde să fi ştiut? Spune şi tu. Cazul părea extrem de clar, nu? Privind în urmă... ştiind tot ce am făcut... tu chiar poţi să susţii cu toată sinceritatea că ai fi acţionat diferit?
   - Da, răspunse Ralph. Nu l-aş fi arestat în faţa întregului oraş şi aş fi avut grijă să intre în tribunal pe uşa din spate. Să mergem acum! E târziu.

NU ŞTIE STÂNGA CE FACE DREAPTA

- 25 IULIE -

1.

      Holly nu a reuşit să vină cu avionul la clasa business, cu toate că ar fi putut s-o facă dacă ar fi ales să zboare cu cursa Delta, de la 10:15, care ar fi adus-o în Cap City la 12:30. Dar a dorit să mai stea încă puţin în Ohio, aşa că şi-a rezervat bilete la o cursă cu trei escale, într-un avion de mai mici dimensiuni, care evident că avea să intre în toate golurile de aer posibile.
   Nu-i plăcea că avea să călătorească mai înghesuit, dar ştia că va putea să suporte. Ce nu putea să suporte era faptul că nu va ajunge în Flint City înainte de 6 p.m., iar asta doar cu condiţia ca tot restul să meargă ca pe roate. Întâlnirea de la biroul domnului avocat Gold era prevăzută pentru ora şapte, iar Holly nu detesta nimic mai mult decât să întârzie la o întrevedere planificată. În niciun caz nu aveai cum să păşeşti cu dreptul dacă îţi făceai apariţia mai târziu.
   Şi-a împachetat puţinele lucruri luate cu ea, a predat cheia camerei şi a mers cu maşina până la Regis, situat la patruzeci şi opt de kilometri distanţă de Dayton. În primul şi în primul rând, se duse să vadă casa în care stătuse Heath Holmes împreună cu mama lui.

   Casa era încuiată, cu ferestrele acoperite cu scânduri - cel mai probabil pentru că trecuseră vandalii pe acolo. În faţă, pe gazonul neîngrijit, era un anunţ pe care scria: DE VÂNZARE, CONTACTAŢI BANCA FIRST NATIONAL DAYTON.
   Holly se uită la casă, dându-şi seama că puştii din vecini vor începe foarte curând să răspândească zvonuri cum că ar fi fost bântuită (dacă nu începuseră deja) şi se gândi la tragedia petrecută acolo. Tragediile sunt contagioase. La fel de contagioase ca pojarul, oreionul sau rubeola. Însă, spre deosebire de aceste boli, pentru tragedii nu se inventase încă niciun vaccin. Moartea lui Frank Peterson îi otrăvise întreaga familie şi se răspândise în tot oraşul. 

   Holly se îndoia că la fel se întâmplase şi în această comunitate mărginaşă, unde prea puţini oameni mai aveau rădăcini. Însă cert era faptul că familia Holmes dispăruse. Şi că în urma ei nu rămăsese decât această casă goală.
   Se gândi dacă ar fi bine să fotografieze casa cu scânduri la ferestre şi cu anunţul DE VANZARE în faţă - un simbol al durerii şi al morţii - dar renunţă. Poate că unii dintre oamenii cu care se va întâlni diseară vor înţelege, dar nu toţi.
   Pentru aceştia din urmă nu ar fi decât o poză oarecare.
  Se urcă în maşină şi plecă de la casa familiei Holmes spre cimitirul Odihna Eternă, aflat la marginea oraşului. Aici găsi întreaga familie: tatăl, mama şi unicul lor fiu. Nu erau flori la mormintele lor, iar piatra funerară de la căpătâiul lui Heath Holmes fusese mutată din loc.

   Îşi spuse că la fel se putea întâmpla şi cu mormântul lui Terry Maitland. Suferinţa este molipsitoare; la fel şi furia. Piatra aceasta era mică şi pe ea nu erau scrise decât numele şi anii de viaţă. Ba nu, mai era ceva: un pic de mâzgă uscată, probabil resturile unui ou care fusese aruncat în ea. Se opinti şi puse piatra funerară la loc.
   Nu-şi făcea iluzii că va rămâne aşa prea mult timp, dar simţea că era de datoria ei să o facă.
   - Nu-i aşa că n-ai ucis pe nimeni, domnule Holmes? Doar te-ai aflat la locul nepotrivit în momentul nepotrivit.
   Împrumută câteva floricele de pe un mormânt din apropiere şi le puse pe cel al lui Heath. Florile tăiate mureau şi ele foarte repede, dar oricum erau mai bune decât nimic.
   - Şi acum nu mai poţi să scapi de eticheta asta de asasin. Pentru că nimeni de aici nu va crede vreodată adevărul. Şi probabil nu-l vor crede nici oamenii cu care mă întâlnesc eu astăzi.
   Însă va încerca să-i convingă. Era de datoria ei să o facă.
   Aşa cum simţise că trebuie să pună la loc piatra funerară, la fel simţea că trebuie să încerce să convingă nişte bărbaţi şi femei din secolul douăzeci şi unu că există monştri pe lumea asta şi că cel mai mare avantaj al acestor monştri era tocmai refuzul oamenilor raţionali de a crede în existenţa lor.
   Holly privi în jur şi văzu o criptă pe un deal scund din apropiere (în această parte a statului Ohio toate dealurile erau scunde). 

   Se duse până acolo, se uită la numele gravat pe placa de granit de deasupra uşii - GRAVES, cât de nimerit era! - şi coborî cele trei trepte. Se uită înăuntru la băncuţele din piatră, unde puteai să stai ca să te gândeşti la acel Graves înhumat aici. Oare în cripta aceasta se ascunsese Străinul după ce îşi terminase treaba murdară?
   Holly nu credea, pentru că oricine - poate chiar unul dintre vandalii care dărâmaseră piatra funerară de la căpătâiul lui Heath Holmes - ar fi vrut să arunce o privire înăuntru. Plus că, după-amiaza, soarele intra cam o oră sau două în zona cu băncuţe, încălzind trecător graniţa aceasta cu lumea cealaltă. Dacă Străinul era ce credea ea că este, ar fi preferat întunericul. Nu în permanenţă, sigur că nu, dar în anumite perioade de timp. Anumite perioade decisive. Nu-şi terminase încă investigaţia, dar de asta era sigură. Şi mai era sigură de ceva: o fi fost crima activitatea principală a creaturii, dar hrana ei era suferinţa. Suferinţa şi furia.
   Nu, nu se odihnise în cripta asta, dar Holly credea că trecuse prin cimitir, poate chiar înainte de moartea lui Mavis Holmes şi a fiului ei. Şi mai credea (deşi ştia că putea fi doar o impresie) că îi simte mirosul. La fel mirosea şi Brady Hartsfield - avea mirosul fetid al anormalului. Bill îl simţise; îl simţiseră şi infirmierele care avuseseră grijă de el, cu toate că se presupunea că ar fi fost într-o stare semicatatonică.
   Legănându-şi geanta în mână, merse agale până la micuţa parcare din faţa cimitirului. Acolo nu era decât Priusul, care o aştepta în căldura toridă a verii. Trecu pe lângă el, apoi se învârti încet în cerc, privind cu atenţie în jur. Era aproape de nişte terenuri agricole - pentru că simţea mirosul de îngrăşăminte - însă aceasta era o fostă zonă industrială, acum abandonată, urâtă şi stearpă. Nu o va fotografia nimeni pentru broşurile promoţionale ale Camerei de Comerţ (presupunând că ar fi existat vreo Cameră de Comerţ în Regis). Nu avea nicio atracţie turistică. Dimpotrivă, inspira dezgust, ca şi cum pământul însuşi ţi-ar fi spus: pleacă, nu-i nimic aici pentru tine, pa-pa, du-te şi nu te mai întoarce niciodată! Doar cimitirul era aici, însă prea puţini oameni vor mai intra în el odată cu sosirea iernii, iar vântul de nord le va îngheţa oasele celor care ar veni să-şi viziteze morţii.
   Mai spre nord se vedeau nişte şine de tren, dar ruginite şi cu buruieni crescute între traverse. Acolo era o gară părăsită, cu geamurile baricadate cu scânduri, ca la casa familiei Holmes. Dincolo de ea, pe o linie scurtă, se aflau două vagoane de marfă, triste şi îndurerate, cu roţile îngropate în iederă. Atât de vechi păreau, că probabil fuseseră contemporane cu Războiul din Vietnam.
   Lângă acea gară abandonată erau nişte magazii dărăpănate şi nişte ateliere arhaice de reparaţii. Mai încolo se vedeau nişte ziduri de fabrică aproape îngropate în tufe şi floarea-soarelui. Pe cărămizile rozalii - odinioară foarte roşii - cineva desenase cu vopsea o svastică. Într-o parte a şoselei care o va duce înapoi în oraş era un panou strâmb, care anunţa: AVORTUL OPREŞTE BĂTĂILE INIMII! ALEGE VIAŢA! În cealaltă parte era o clădire lungă şi scundă, cu o firmă pe acoperiş, pe care scria SPĂL TO IE A TO ROBO. Un afiş anunţa din parcarea pustie: DE VÂNZARE CONTACTAŢI BANCA FIRST NATIONAL DAYTON.
   Da, cred că ai fost aici. Nu chiar în criptă, dar prin apropiere. Acolo unde puteai simţi mirosul lacrimilor dacă vântul bătea din direcţie bună. Acolo unde puteai auzi râsetele bărbaţilor sau ale băieţilor care au dărâmat piatra funerară a lui Heath Holmes şi apoi, probabil, au urinat pe mormântul lui.
   În ciuda temperaturii ridicate a zilei, lui Holly îi era frig.
   Dacă ar fi avut mai multă vreme la dispoziţie, ar fi vrut să cerceteze locurile acelea pustii. N-o pândea niciun pericol acolo; Străinul plecase de mult timp din Ohio. Foarte posibil să fi plecat şi din Flint City.
   Făcu repede 4 fotografii: cu gara, cu vagoanele de marfă, cu fabrica şi cu spălătoria auto. Le studie şi ajunse la concluzia că erau suficiente. Trebuiau să fie suficiente. Avea un avion de prins.
   Da, şi oameni de convins.
   Bineînţeles, dacă putea. În aceste momente se simţea foarte singură şi neînsemnată. Îi era lesne să-şi imagineze hohotele de râs şi ironiile; îi stătea în fire să se gândească la asemenea lucruri. Însă va încerca. Trebuia să încerce. Pentru copiii ucişi, da - însă şi pentru Terry Maitland şi Heath Holmes. Era de datoria ei.
   Mai trebuia să oprească într-un singur loc. Din fericire, era chiar în drumul ei.

2.

      Un bătrân de pe o bancă din Parcul Public Trotwood o îndrumă cu foarte multă amabilitate către locul unde fuseseră descoperite trupurile „bietelor fătuce”.
   Nu era departe, îi spuse el. Şi îşi va da singură seama când va ajunge acolo. Chiar aşa se întâmplă.
   Holly trase pe dreapta şi se uită lung la râpa pe care oamenii îndureraţi - împreună cu amatorii de senzaţii tari, care se prefăcuseră îndureraţi - încercaseră s-o transforme într-un altar. Locul era plin cu cărţi poştale, cu mult sclipici, pe care prevalau cuvinte precum REGRETE sau RAI. Erau acolo şi baloane, unele deja aproape dezumflate, altele noi şi prospere, cu toate că trecuseră deja trei luni de când Amber şi Jolene Howard fuseseră descoperite acolo. Mai era şi o statuetă cu Fecioara Maria, căreia un nesimţit pus pe glume îi desenase o mustaţă. Şi un ursuleţ din pluş, la vederea căruia pe Holly o trecură toţi fiorii. Corpul lui maro şi durduliu era acoperit cu mucegai.
   Ridică iPad-ul şi făcu o poză.
   Nici urmă de mirosul pe care îl simţise (sau îşi imaginase că-l simte) în cimitir. Însă nu se îndoia deloc că Străinul trecuse şi pe aici după ce fuseseră găsite cadavrele lui Amber şi lui Jolene. Trecuse pe aici ca să guste din durerea oamenilor care poposiseră în faţa acestui altar improvizat, aşa cum deguşti un vin de Burgundia, bun şi vechi. Şi să savureze emoţiile acelora - nu prea mulţi, doar câţiva, mereu există şi din ăştia - veniţi să mediteze la felul în care fuseseră ucise surorile Howard şi să le audă în minte urletele.
   Da, ai venit, însă nu prea curând. Abia atunci când ai fost sigur că nu vei mai atrage atenţia, aşa cum ai făcut în ziua în care fratele lui Frank Peterson l-a împuşcat pe Terry Maitland.
   - Numai că atunci nu te-ai putut abţine, nu? murmură Holly. Erai ca un om în greva foamei în faţa curcanului umplut de pe masa de Ziua Recunoştinţei.
   Un microbuz opri în faţa Priusului. Pe bara din spate era lipit într-o parte un abţibild cu TAXI DE MAME. În partea cealaltă era altul pe care scria: SUNT DE ACORD CU AL DOILEA AMENDAMENT ŞI MĂ DUC LA VOT. Femeia care coborî din microbuz era bine îmbrăcată, grăsuţă, drăgălaşă, cam la treizeci de ani. Ţinea în mână un buchet de flori.
   Îngenunche şi îl puse lângă o cruce din lemn. Pe un braţ al crucii scria MICUŢELE, iar pe celălalt SUNT CU IISUS. Apoi se ridică în picioare.
   - Atât de trist, nu? i se adresă ea lui Holly.
   - Da.
   - Eu sunt creştină, dar mă bucur că ucigaşul lor a murit. Mă bucur foarte tare. Şi mă bucur că s-a dus în iad. Asta înseamnă că sunt un om rău?
   - Nu în iad s-a dus, spuse Holly.
   Femeia tresări puternic, de parcă ar fi fost pălmuită.
   - Aduce iadul pe pământ.
   Holly plecă spre aeroportul din Dayton. Era în întârziere, dar îşi înfrână dorinţa de a depăşi limita legală de viteză.
   Legile existau pentru că era necesar ca ele să existe.

3.

      Zborul cu avioane de mici dimensiuni (aparţinând Liniilor Aeriene Conservă - aşa le spunea Bill), pe distanţe scurte, avea avantajele lui.
   Ultima etapă a drumului a dus-o pe Aeroportul Kiowa, din Districtul Flint, scutind-o să parcurgă cu maşina cei 110 kilometri de la Cap City. Plus că un zbor cu mai multe escale îi permitea să-şi continue cercetările. În scurtele opriri dintre avioane, se conecta la reţeaua de Internet a aeroportului unde se afla, ca să descarce cât mai multe informaţii cât de repede se putea. În timpul zborului citea ce descărcase, concentrându-se atât de tare că nici măcar nu a auzit exclamaţiile de panică ale celorlalţi pasageri când, în timpul celui de al doilea zbor, avionul cu turbopropulsor şi treizeci de locuri intrase într-un gol de aer şi coborâse în picaj ca un ascensor.
   A ajuns la destinaţie cu o întârziere de numai 5 minute şi s-a repezit mai întâi la biroul pentru închirieri maşini al firmei Hertz. Cu un ultim sprint, a reuşit să întreacă un comis-voiajor încărcat cu bagaje, care se îndrepta tot într-acolo şi care i-a aruncat o privire urâtă, plină de reproş.
   Pe drumul spre oraş, a cedat tentaţiei de a depăşi limita de viteză. Însă doar cu 8 kilometri la oră.

4.

     - Este ea. Precis.
   Howie Gold şi Alec Pelley aşteptau în faţa clădirii unde se aflau birourile firmei de avocatură. Howie arăta către o femeie slabă, care venea grăbită spre ei. Era îmbrăcată într-un costum cenuşiu şi bluză albă, şi purta pe umăr o geantă mare, care o lovea în şold la fiecare pas. Avea părul scurt şi cărunt, cu breton până deasupra sprâncenelor. Nu era deloc fardată - doar o urmă vagă de ruj pe buze. Acum apunea soarele, însă tot era foarte cald şi o picătură de transpiraţie i se prelingea pe un obraz.
   - Doamna Gibney? întrebă Howie, făcând un pas în faţă.
   - Da, gâfâi ea. Am întârziat?
   - Deloc. Ba chiar ai venit mai devreme cu două minute, spuse Alec. Îmi dai voie să-ţi iau geanta? Mi se pare cam grea.
   - Nu-i nevoie, mă descurc, zise Holly, uitându-se de la avocatul îndesat şi cu început de chelie la detectivul care o angajase.
   Pelley era cu cel puţin 15 centimetri mai înalt decât şeful său şi avea părul cărunt pieptănat pe spate. În seara aceasta purta o pereche de pantaloni cafenii, din pânză şi o cămaşă albă, descheiată la guler.
   - Au venit şi ceilalţi?
   - Majoritatea, răspunse Alec. Detectivul Anderson... ia te uită, vorbeşti de lup şi...
   Holly se întoarse şi văzu 3 persoane care se apropiau de ei. Una era o femeie de vârstă mijlocie, care mai păstra urmele frumuseţii din tinereţe, deşi cearcănele, vag acoperite cu fond de ten şi puţină pudră, păreau a sugera că nu prea dormise bine în ultima vreme. În stânga ei se afla un bărbat slăbănog şi stânjenit, cu un vârtej de păr ridicat în creştet.
   Iar în dreapta...
   Domnul detectiv Anderson era un bărbat înalt, uşor adus de spate şi cu un început de burtă, de care ar cam fi trebuit să scape, cu condiţia să facă mai multă mişcare şi să aibă grijă ce mânca. Îşi ţinea capul uşor împins înainte şi o studia din cap până în picioare şi înapoi cu ochii lui albaştri şi luminoşi. Bărbatul acesta nu era Bill, normal că nu era - Bill era mort de doi ani şi nu avea să se mai întoarcă niciodată.
   Plus că bărbatul acesta era mult mai tânăr decât fusese Bill atunci când îl cunoscuse Holly. Însă curiozitatea intensă de pe chipul lui era aceeaşi. O ţinea de mână pe femeie, de unde reieşea că aceea era doamna Anderson. Interesant că voise să-l însoţească!
   S-au făcut prezentările. Holly a aflat că tipul slăbuţ, cu vârtejul de păr ridicat în creştet, era însuşi procurorul Districtului Flint, domnul William („Vă rog să-mi spuneţi Bill”) Samuels.
   - Hai înăuntru, ca să scăpăm de căldura asta! propuse Howie.
   Doamna Anderson - Jeanette - o întrebă pe Holly dacă a călătorit bine, iar Holly a răspuns aşa cum se cuvine. Apoi se întoarse spre Howie şi îl întrebă dacă, din întâmplare, există aparatură audio-video în încăperea pe care o vor folosi. El îi răspunse că sigur că da şi că o poate folosi după cum doreşte, dacă are materiale de prezentat. Când ieşiră din lift, Holly se interesă de toaleta femeilor.
   - Aş trece pe acolo vreo două minute. Vin direct de la aeroport.
   - Desigur. La capătul coridorului şi la stânga. Ar trebui să fie descuiată.
   Holly se temu ca nu cumva doamna Anderson să se ofere să o însoţească, însă Jeanette nu spuse nimic. Foarte bine.
   Holly trebuia să facă pipi („treaba mică”, spunea mama ei întotdeauna), însă mai avea ceva important de făcut, o chestiune de care nu se putea ocupa decât dacă era complet singură.
   În cabină, cu fusta ridicată şi geanta aşezată între picioarele încălţate cu pantofi comozi şi practici, Holly închise ochii. Ştiind ca încăperile cu pereţii acoperiţi cu faianţă amplifică sunetele, începu să se roage în gând.
   Holly Gibney te deranjează din nou. Am nevoie de ajutor.
   Ştii că nu mă descurc nici măcar în prezenţa unui singur străin, iar în seara asta am de-a face cu 6. Cu 7, dacă a venit şi văduva domnului Maitland. Nu am intrat în panică, dar aş minţi dacă aş spune că nu sunt speriată. Bill se pricepea de minune să vorbească cu oamenii, însă eu nu sunt Bill. Te rog ajută-mă să mă port aşa cum s-ar fi purtat el.
   Ajută-mă să le înţeleg neîncrederea absolut normală într-o asemenea situaţie şi să nu mă tem de ea.
  Încheie şoptind:
   - Te rog, Doamne, ajută-mă să n-o dau în bară.
   Se opri o clipă, apoi adăugă:
   - Nu fumez.

5.

      Întâlnirea avea loc în sala de şedinţe a firmei lui Howard Gold, care era foarte drăguţă, chiar dacă mai mică decât aceea din serialul Soţia perfectă (Holly urmărise toate cele 7 sezoane şi acum aştepta cu nerăbdare continuarea).
   Pereţi ornaţi cu tablouri de bun-gust, masă din mahon lustruit, scaune din piele. Da, venise şi doamna Maitland.
   Stătea la dreapta domnului Gold, care se aşezase - evident - în capul mesei şi care acum o întreba cu cine lăsase fetiţele.
   Marcy îi aruncă un zâmbet stins.
   - S-au oferit Lukesh şi Chandra Patel. Fiul lor a fost în echipa lui Terry. De fapt, Baibir era chiar la baza a treia atunci când... Şi acum se uită la Anderson.
   - Când l-au arestat oamenii tăi. Baibir a fost distrus. Nu înţelegea ce se petrece.
   Anderson îşi încrucişă braţele la piept şi nu spuse nimic.
   Soţia sa îi puse o mână pe umăr şi-i şopti câteva cuvinte pe care nu trebuia să le audă nimeni altcineva. Detectivul dădu din cap.
   - Propun să începem, spuse domnul Gold. Nu am niciun fel de ordine de zi, dar poate musafira noastră doreşte să vorbească prima. V-o mai prezint o dată pe doamna Holly Gibney, detectiv particular, pe care Alec a angajat-o ca să investigheze evenimentele din Dayton care ar putea avea vreo legătură cu povestea noastră. Unul dintre motivele pentru care ne-am întâlnit astăzi este acela de a stabili dacă există o relaţie între cele două cazuri.
   - Nu sunt detectiv particular, protestă Holly. Partenerul meu, Peter Huntley, este cel care deţine autorizaţie de detectiv particular. Agenţia noastră se ocupă mai ales de recuperări şi de aducerea la proces a acuzaţilor eliberaţi pe cauţiune. Este adevărat că, uneori, acceptăm şi alte tipuri de anchete, dar numai atunci când suntem convinşi că nu vom deranja poliţia. De exemplu, avem succes când trebuie să găsim animăluţe pierdute.
   Suna jalnic şi neconvingător, iar Holly simţi cum i se aprind obrajii.
   - Doamna Gibney este prea modestă, interveni Alec. Mi se pare că aţi dat de urma unui evadat violent, pe nume Morris Bellamy.
   - Acela a fost cazul partenerului meu, spuse Holly. Primul meu partener. Bill Hodges. Care nu mai este printre noi, domnule Pelley, Alec, după cum bine ştii.
   - Da, murmură Alec. Condoleanţe!
   Acum îşi drese glasul şi începu să vorbească bărbatul cu aspect hispanic, despre care domnul detectiv Anderson spusese că era Yunel Sablo, din cadrul poliţiei statale.
   - Mi se pare că dumneavoastră şi domnul Hodges aţi lucrat şi la un caz de asasinat în masă săvârşit cu ajutorul unui vehicul şi aţi dejucat un atentat terorist. Făptaşul era un tânăr pe care îl chema Harstfield. Şi mai ştiu că dumneavoastră personal, doamnă Gibney, l-aţi împiedicat să arunce în aer o sală de concert supraaglomerată. Şi astfel aţi salvat de la moarte mii de tineri.
   Cei din jurul mesei exclamară impresionaţi. Holly simţi că obrajii i se fac şi mai roşii, şi mai fierbinţi. Ar fi dorit să le spună că a dat greş atunci, că nu a reuşit decât să întrerupă pentru foarte puţin timp punerea în practică a aspiraţiilor criminale ale lui Brady. Şi că el s-a întors şi a omorât mai mulţi oameni, înainte de a fi oprit de tot. Însă nu era nici locul şi nici momentul potrivit pentru asta.
   Şi locotenentul Sablo tot nu terminase.
   - Parcă aţi primit şi o recompensă din partea primăriei.
   - De fapt, am fost 3 persoane care au primit aşa ceva, numai că recompensa a însemnat o cheie a oraşului şi gratuitate pe transportul public, pe o perioadă de 10 ani.
   Holly se uită la oamenii din jurul mesei, supărată pe ea însăşi, pentru că-şi dădea seama că încă roşeşte ca o şcolăriţă.
   - Însă asta a fost demult. Astăzi, aş dori să vă prezint raportul meu la sfârşit. Raportul, împreună cu concluziile.
   - Ca ultimul capitol dintr-un roman poliţist englezesc, zâmbi domnul Gold. Adică, vom spune toţi ce ştim, după care dumneavoastră vă veţi ridica în picioare şi ne veţi şoca explicându-ne cine a comis crima şi care i-au fost motivele.
   - Baftă! mormăi Bill Samuels. Pe mine mă ia durerea de cap doar când mă gândesc la cazul Peterson.
   - Cred că avem cea mai mare parte a informaţiilor, zise Holly. Însă nu cred că ne dăm seama de asta. Mă tot gândesc - şi sunt convinsă că veţi spune că-i o aiureală - la proverbul acela vechi despre cum nu ştie stânga ce face dreapta. Însă acum, din moment ce şi stânga, şi dreapta sunt aici...
   - Ca să nu mai vorbim despre cap, picioare, fund şi altele, spuse Howie.
   Dar, observând expresia de pe chipul lui Holly, se grăbi să adauge:
   - Nu râd de dumneavoastră, doamnă Gibney. Sunt de acord cu ce spuneţi. Hai să punem toate cărţile pe masă! Cine vrea să înceapă?
   - Yune, zise Anderson. Din moment ce eu sunt în concediu.
   Yune îşi scoase laptopul din servietă.
   - Domnule Gold, fiţi bun, vă rog, şi arătaţi-mi cum să folosesc proiectorul.
   Howie îi arătă, iar Holly îl urmări cu atenţie, ca să ştie şi ea ce să facă atunci când îi va veni rândul. După ce băgă în priză tot ce era de băgat, Howie făcu lumina mai mică.
   - În regulă, spuse Yune. Scuze, doamnă Gibney, dacă am să mă refer şi la anumite lucruri pe care le-aţi descoperit în Dayton.
   - Nu vă faceţi probleme, zise Holly.
   - Am luat legătura cu domnul căpitan Bill Darwin, de la Departamentul de Poliţie din Dayton, şi cu domnul sergent George Highsmith, de la secţia din Trotwood. Când le-am spus că avem un caz asemănător, probabil legat de al lor printr-o dubă furată - dubă care s-a aflat în apropiere şi de locul unde s-a petrecut crima lor, şi de locul unde s-a petrecut a noastră - au fost dispuşi să ne ajute. Şi, datorită acestei noi tehnologii, ar trebui să am toate datele chiar aici. Cu condiţia să meargă blestemăţia asta de aparat.
   Desktopul lui Yune apăru pe ecran. Locotenentul deschise fişierul cu numele HOLMES. Prima imagine era cu un bărbat în salopetă portocalie, de penitenciar. Avea părul scurt şi roşcat şi nu era bărbierit. Se uita uşor cruciş, ceea ce-i dădea un aspect sinistru, ori doar foarte şocat de neaşteptata întorsătură pe care o luase viaţa lui. Holly văzuse chipul acesta pe prima pagină a ziarului Dayton Daily News, ediţia din 30 aprilie.
   -  Acesta este Heath James Holmes, spuse Yune. În vârstă de 34 de ani. Arestat pentru uciderea fetiţelor Amber şi Jolene Howard. Am şi fotografii de la locul crimei, dar nu vreau să vi le arăt. V-ar da coşmaruri. În viaţa mea nu am mai văzut persoane în halul ăsta de desfigurate.
   Cei 7 oameni din jurul mesei nu rostiră niciun cuvânt.
   Jeannie îşi încleştase mâinile de braţul soţului ei. Cu mâna la gură, Marcy se uita fascinată la fotografia lui Holmes.
   - În afară de furtul unei maşini, atunci când era minor, şi de câteva amenzi pentru depăşirea vitezei legale, cazierul lui Holmes este fără pată. Evaluările lui bianuale de la Spitalul Kindred, iar apoi, de la Sanatoriul Heisman sunt excelente. Atât colegii, cât şi pacienţii nu au decât vorbe bune despre el. Extrem de prietenos, plin de compasiune, îşi dă toată silinţa.
   - Oamenii spuneau aceleaşi lucruri şi despre Terry, murmură Marcy.
   - Nu înseamnă nimic, protestă Samuels. La fel se vorbea şi despre Ted Bundy.
   Yune continuă:
   - Holmes le-a spus colegilor că intenţionează să-şi ia o săptămână de concediu pe care să o petreacă în Regis, la mama lui. Regis este un orăşel situat cam la 50 de kilometri la nord de Dayton şi Trotwood. La jumătatea săptămânii respective, cadavrele surorilor Howard au fost descoperite de un poştaş, pe traseul lui zilnic. Individul a observat o mulţime de ciori strânse deasupra unei râpe aflate cam la 1 kilometru şi jumătate de casa familiei Howard şi s-a dus să vadă despre ce era vorba. Probabil că acum îşi doreşte să-şi fi văzut de drum. Cred că sărmanul om are coşmaruri.
   Schimbă imaginea şi două fetiţe blonde luară locul bărbii nerase şi privirii crucişe a lui Heath Holmes. Holly văzu un carusel în fundal şi îşi spuse că fotografia fusese făcută la un bâlci sau la un parc de distracţii. Amber şi Jolene râdeau şi îşi etalau la cameră vata pe băţ.
   - Nu spun că surorile Howard ar fi avut vreo vină pentru ce li s-a întâmplat, dar erau tare dificile fetiţele astea. Mamă alcoolică, tată necunoscut, casă ca vai de ea într-un cartier amărât. Abia dacă reuşeau să treacă clasa la şcoală. Şi chiar au lipsit în mai multe dăţi de la cursuri. Aşa cum a fost cazul şi în lunea aceea, 23 aprilie, pe la ora zece dimineaţa. Amber avea oră liberă, iar Jolene a spus că are nevoie la toaletă. Probabil că plănuiseră dinainte să chiulească.
   - Evadare din Alcatraz, spuse Bill Samuels.
   Nu râse nimeni.
   Yune continuă:
   - Au fost văzute chiar înainte de prânz, la vreo 5 străzi distanţă de şcoală, într-o prăvălie mică, unde se vinde şi alcool. Asta-i imaginea de la camera de supraveghere a magazinului cu pricina.
   Fotografia alb-negru era foarte clară - ca dintr-un film noir de demult, îşi zise Holly, privind lung la cele două fetiţe blonde. Una ţinea în mâini două sucuri, cealaltă două batoane de ciocolată. Erau îmbrăcate în jeanşi şi tricouri. Şi amândouă păreau supărate; fata cu batoanele era încruntată şi avea gura deschisă - probabil tocmai spunea ceva.
   - Vânzătorul ştia că ar fi trebuit să fie la şcoală la ora aia şi nu a vrut să le vândă nimic, spuse Yune.
   - Pe bune?! interveni Howie. Parcă o şi auzi pe fetiţă cum îl înjură.
   - Corect, zise Yune, însă nu acesta este elementul cel mai interesant. Uitaţi-vă mai bine în colţul din dreapta sus al fotografiei. La persoana de pe trotuar, care se uită înăuntru prin vitrină. Staţi aşa, să măresc puţin imaginea.
   Marcy şopti ceva. Poate Iisuse.
   - El e, nu-i aşa? exclamă Samuels. Holmes. Le pândeşte.
   Yune dădu din cap.
   - Vânzătorul acela este ultima persoană care le-a văzut pe Amber şi Jolene în viaţă. Însă mai există o cameră de supraveghere care le-a surprins.
   Schimbă fotografia de pe ecranul din sala de şedinţe.
   Ochiul electronic al camerei era fixat asupra unui grup de pompe de benzină. În colţul imaginii erau trecute data şi ora: 23 aprilie, 12:19 p.m. Holly îşi spuse că probabil despre poza asta îi vorbise infirmiera Candy Wilson, care presupunea că maşina din ea era camioneta lui Holmes, acel Chevy Tahoe „foarte dichisit”. Numai că se înşelase. În fotografie se vedea Heath Holmes mergând spre o furgonetă, pe a cărei latură scria AMENAJĂRI EXTERIOARE ÎNTREŢINERE PISCINE - DAYTON. Probabil că îşi plătise benzina şi se întorcea la maşină, cu câte o cutie cu suc în fiecare mână. Amber, surioara mai mare, se apleca pe geamul din stânga să le ia.
   - Când a fost furată furgoneta aia? întrebă Ralph.
   - Pe 14 aprilie, zise Yune.
   - A ţinut-o ascunsă până când a fost pregătit să le răpească pe fete. Înseamnă că avem de-a face cu un omor premeditat.
   - Da, aşa s-ar părea.
   Interveni şi Jeannie:
   - Iar fetele alea s-au urcat în furgoneta lui... aşa, pur şi simplu?
   Yune ridică din umeri.
   - Repet, nu vreau să le găsesc vreo vină - nu poţi acuza doi copii atât de mici pentru alegerile proaste pe care le fac - însă poza asta sugerează că s-au dus cu el de bunăvoie. Cel puţin la început. Damna Howard i-a declarat sergentului Highsmith că fata mai mare avea obiceiul să facă autostopul - să meargă cu „ia-mă, nene”, zicea doamna - atunci când voia să ajungă undeva, cu toate că i se atrăsese de nenumărate ori atenţia asupra pericolelor la care se expunea.
   Holly era de părere că cele două imagini de la camerele de supraveghere spuneau o poveste foarte simplă. Străinul văzuse că vânzătorul de la prăvălie refuzase să le vândă ceva fetiţelor şi s-a oferit să le cumpere el sucuri şi ciocolată de la benzinărie, pentru că trebuia să-şi alimenteze furgoneta.
   După aceea, probabil că le-a spus că le va duce acasă ori unde vor ele să meargă. Făcea pe tipul cumsecade, care dă o mână de ajutor unor fetiţe chiulangioaice - ce naiba, doar şi el fusese tânăr!
   - Holmes a mai fost văzut imediat după 6 p.m., spuse Yune. Într-o cârciumă, din lanţul Waffle House, la marginea oraşului Dayton. Era plin de sânge pe faţă, mâini şi cămaşă. Le-a spus chelneriţei şi bucătarului că i-a curs sânge din nas şi s-a dus la toaletă să se spele. După aia, a cerut ceva mâncare la pachet. Când a plecat, bucătarul şi chelneriţa au văzut că avea pete de sânge şi pe spatele cămăşii şi pe turul pantalonilor, de unde şi-au zis că povestea lui era cusută cu aţă albă, pentru că oamenii au nasurile în faţă. Chelneriţa şi-a notat numărul de la furgonetă şi a sunat la poliţie. Mai târziu, ea şi bucătarul l-au identificat pe Holmes dintr-un grup de şase bărbaţi. Greu să confunzi părul ăla roşcat.
   - Deci tot cu furgoneta era atunci când a oprit la Waffle House? întrebă Ralph.
   - Îhî. A fost găsită în parcarea publică din Regis la puţin timp după ce s-au descoperit cadavrele fetelor. Era plină de sânge, iar amprentele lui şi ale celor două copile erau peste tot. Unele chiar în sângele ăla. Asemănarea cu asasinarea lui Frank Peterson este foarte mare. Frapantă, chiar.
   - La ce distanţă de casa lui din Regis a fost găsită furgoneta? întrebă Holly.
   - La mai puţin de 1 kilometru. Ipoteza poliţiei este că a abandonat-o acolo, s-a dus pe jos acasă, s-a schimbat de hainele pline de sânge şi i-a pregătit masa mămicii. Din păcate, detectivii au avut nevoie de vreo două zile ca să treacă de bariera birocraţiei şi să facă rost de un nume pentru amprentele alea.
   - Pentru că Holmes era minor când a fost arestat pentru furtul maşinii, spuse Ralph.
   - Si, senor. Pe 26 aprilie, Holmes s-a dus la Sanatoriul Heisman. Când administratoarea - o doamnă pe nume June Kelly - l-a întrebat ce caută la serviciu în timpul concediului, el i-a răspuns că vrea să-şi ia ceva din dulap şi, dacă tot a venit, să vadă ce fac câţiva pacienţi de care avea el grijă. Femeii i s-a părut ciudat, pentru că doar asistentele au dulapuri. Infirmierii îşi pun bunurile personale în nişte cutii din plastic, care se află în camera de recreere. De asemenea, infirmierii sunt instruiţi încă de la angajare să folosească termenul rezidenţi atunci când se referă la locatarii sanatoriului. Iar Holmes obişnuia să le zică „băieţii şi fetele mele”. Adică era prieten cu ei. Interesant este că unul dintre „băieţii” pe la care a trecut în ziua aia a fost tatăl lui Terry Maitland, iar poliţia a descoperit fire de păr blond în baia bătrânului. Criminaliştii le-au analizat şi au ajuns la concluzia că aparţineau lui Jolene Howard.
   - A naibii potriveală, exclamă Ralph. Şi nu s-a gândit nimeni că firele alea de păr puteau fi puse acolo dinadins?
   - După felul în care se tot îngrămădeau probele, detectivii au presupus că a fost neglijent sau chiar voia să fie prins, răspunse Yune. Furgoneta, amprentele, imaginile camerelor de supraveghere... chiloţii fetelor, descoperiţi în pivniţă... şi apoi cireaşa de pe tort: rezultatul pozitiv al comparării ADN-ului. Probele de salivă luate după ce a fost arestat s-au potrivit perfect cu sperma lăsată de făptaş.
   - Dumnezeule! şopti Bill Samuels. Am iar un deja-vu.
   - Cu o singură excepţie, spuse Yune. Heath Holmes nu a avut norocul să fie filmat la o conferinţă desfăşurată în acelaşi timp cu răpirea şi asasinarea surorilor Howard. Mama lui jura că s-a aflat tot timpul în Regis, zicea că nu s-a întors niciodată la sanatoriu şi nici vorbă să se fi dus până la Trotwood. „De ce să se fi dus?” a întrebat ea. „E un orăşel de rahat, plin de oameni de tot rahatul.”
   - Niciun juriu din lume nu ar fi crezut-o, interveni Samuels. Păi, dacă maică-ta nu depune mărturie mincinoasă pentru tine, cine altcineva ar face-o?
   - L-au văzut mai mulţi vecini în perioada cât a stat acolo, continuă Yune. A tăiat iarba din curte, a reparat jgheaburile, a zugrăvit veranda şi a ajutat-o pe doamna de vizavi să planteze nişte flori. Treaba asta cu florile s-a petrecut în aceeaşi zi în care au fost răpite surorile Howard. Plus că n-aveai cum să nu-i observi camioneta aia şmecheră când trecea cu treburi prin localitate.
   - La ce oră zice doamna de vizavi că a ajutat-o cu florile? întrebă Howie. Se potriveşte cu ora când au fost ucise fetele?
   - Doamna zice că povestea cu florile a fost cam pe la 10 dimineaţa. Pe aproape, dar nu-i ce s-ar numi un alibi solid. Regis este mult mai aproape de Trotwood decât e Flint de Cap City. Teoria poliţiei este că, imediat ce a terminat de plantat petuniile vecinei - sau ce flori or fi fost alea - s-a urcat în camionetă, s-a dus la parcarea publică, şi-a schimbat Chevroletul cu furgoneta aia şi a pornit la vânătoare.
   - Terry a avut mai mult noroc decât domnul Holmes, spuse Marcy, uitându-se mai întâi la Ralph şi apoi la Bill Samuels.
   Ralph îi susţinu privirea; Samuels îşi lăsă ochii în jos - fie nu putea să se uite la ea, fie nu voia s-o facă.
   - Însă nu suficient, adăugă ea.
   Yune nu terminase de vorbit.
   - Am mai aflat ceva - cum ar zice doamna Gibney, am descoperit o altă piesă a puzzle-ului - însă am să vă spun despre ce este vorba doar după ce Ralph trece în revistă ancheta făcută în cazul Maitland, cu argumentele pro şi contra.
   Ralph nu s-a întins prea mult. A folosit doar propoziţii scurte, de parcă ar fi depus mărturie în sala de judecată. A insistat asupra declaraţiei lui Claude Bolton - despre cum îl zgâriase Terry cu unghia atunci când i-a strâns mâna. După ce le-a spus despre hainele descoperite în hambarul din Parohia Canning - pantaloni, lenjerie, şosete, adidaşi, dar nicio cămaşă - a revenit la bărbatul cu arsuri pe care îl văzuse în faţa tribunalului. A recunoscut că nu era sigur că bărbatul avea capul acoperit cu aceeaşi cămaşă cu care fusese văzut Terry la gara din Dubrow, dar el personal credea că era una şi aceeaşi.
   - Probabil că s-au făcut reportaje în ziua aia la tribunal, spuse Holly. V-aţi uitat la ele?
   Ralph şi locotenentul Sablo schimbară o privire plină de subînţeles.
   - Ne-am uitat, răspunse Ralph. Bărbatul nu apare nicăieri. La niciuna dintre televiziunile prezente acolo.
   Cei din jurul mesei de şedinţe se foiră tulburaţi. Jeannie îl apucă din nou de braţ - acum i-l strângea cam tare. Ralph o bătu uşor pe mână, ca să o liniştească. Dar fără să-şi ia ochii de la chipul femeii care venise tocmai de la Dayton. Iar femeia aceea nu părea deloc nedumerită. Femeia aceea părea foarte mulţumită.

6.

      - Bărbatul care le-a ucis pe surorile Howard a folosit o furgonetă, spuse Yune. După ce şi-a făcut treaba cu ea, a abandonat-o într-un loc unde să poată fi descoperită cu uşurinţă. Bărbatul care l-a omorât pe Frank Peterson a procedat exact la fel cu duba folosită la răpirea băiatului; de fapt, chiar a atras atenţia asupra ei, lăsând-o în spatele localului Shorty’s Pub şi vorbind cu doi martori aflaţi acolo - aşa cum şi Holmes a stat de vorbă cu bucătarul şi chelneriţa de la Waffle House. Poliţia din Ohio a descoperit o mulţime de amprente în furgonetă: amprentele asasinului şi ale victimelor sale. Noi am descoperit o grămadă de amprente în dubă. Numai că printre ele se afla cel puţin un set pe care nu l-am identificat. Până în această după-amiază.
   Ralph se aplecă peste masă, cu ochii ţintă la locotenentul Sablo.
   - Să vă arăt ceva, spuse Yune, atingând nişte simboluri de pe ecranul laptopului şi făcând să apară două amprente.
   - Acestea sunt ale puştiului care a furat duba în nordul statului New York. Una a fost prelevată din dubă, cealaltă este de când a fost arestat în El Paso. Acum uitaţi-vă la asta.
   Suprapuse imaginile amprentelor. Se potriveau perfect.
   - Cu asta, am rezolvat problema cu Merlin Cassidy. Acum iată amprentele lui Frank Peterson - un set prelevat de medicul legist şi unul luat din dubă.
   Le suprapuse şi pe acestea. Erau identice.
   - Acum Maitland. O amprentă din dubă - una dintre multele amprente ale lui de acolo - şi una de la amprentarea făcută la secţia de poliţie din Flint City.
   Le suprapuse. Potrivirea era perfectă. Marcy oftă înăbuşit.
   - Acum pregătiţi-vă. O să vă stea mintea-n loc. În stânga, avem o amprentă a suspectului luată din dubă. În dreapta, amprenta lui Heath Holmes de când a fost închis la penitenciarul Districtului Montgomery, Ohio.
   Le suprapuse. De această dată cele două amprente nu erau chiar identice, dar foarte asemănătoare. Holly presupunea că ar fi fost admise de orice juriu de la proces.
   De fapt, era sigură de asta.
   - Observaţi câteva diferenţe minore, spuse Yune. Asta se întâmplă din cauză că amprenta din dubă este puţin mai deteriorată, poate din cauză că este mai veche. Însă există suficiente puncte identice care să mă convingă de faptul că, la un moment dat, Heath Holmes s-a aflat în duba aceea. Asta-i informaţia cea nouă.
   În încăpere se lăsase o tăcere adâncă.
   Yune mai afişă alte două amprente. Cea din stânga era clară, bine conturată. Holly îşi dădu seama că o mai văzuse.
   La fel şi Ralph, care spuse:
   - Amprenta lui Terry. Din dubă.
   - Corect! Iar în dreapta este amprenta de pe catarama din hambar.
   Curbele de pe stratul epidermic semănau, dar erau şterse în mai multe locuri. Când Yune le suprapuse, amprenta din dubă completă spaţiile goale ale amprentei de pe cataramă.
   - Evident că aparţin aceleiaşi persoane, spuse Yune. Amândouă sunt ale lui Terry Maitland. Numai că amprenta de pe cataramă pare făcută de un deget mult mai bătrân.
   - Cum se poate aşa ceva? întrebă Jeannie.
   - Nu se poate, îi răspunse Samuels. Am văzut amprentele lui Maitland din dosarul întocmit în arest... i-au fost luate la doar câteva zile după ce a atins catarama aia. Erau foarte clare. Toate liniile şi toate curbele erau întregi.
   - Am mai prelevat o altă amprentă de pe catarama aia, una neidentificată încă, spuse Yune. Iat-o!
   Niciun juriu nu ar fi acceptat-o; amprenta aceasta nu avea decât câteva linii şi curbe, însă şi acelea foarte neclare, aproape şterse. Cam toată amprenta semăna cu o pată.
   Yune continuă:
   - Nu am cum să fiu sigur, având în vedere proasta calitate a acestei amprente, însă eu nu cred că i-ar aparţine domnului Maitland şi nici vorbă să fie a lui Holmes, pentru că el murise înainte de apariţia cataramei în imaginile de la gară. Şi totuşi... Heath Holmes a fost în duba folosită la răpirea lui Frank Peterson. Îmi este imposibil să explic când anume, cum, sau pentru care motiv; dar nu exagerez atunci când spun că aş da 100 de dolari ca să aflu cine a lăsat amprenta aia neclară pe cataramă. Şi încă cel puţin 500 ca să înţeleg cum de amprenta lui Maitland pare atât de veche.
   Închise laptopul şi se aşeză pe scaun.
   - O mulţime de date noi, spuse Howie, dar al naibii să fiu dacă înţeleg ceva din ele. Mai are cineva ceva de spus?
   Ralph se întoarse spre soţia lui.
   - Spune-le, o îndemnă. Spune-le ce ai visat că ar fi fost în casa noastră.
   - N-a fost vis, îl contrazise ea. Visele se şterg. Nu şi realitatea.
   Vorbi mai rar la început, apoi îşi depăşi emoţiile şi le povesti repede şi hotărât cum văzuse lumina aprinsă la parter şi apoi dăduse peste bărbatul din living, aşezat pe unul dintre scaunele de la masa din bucătărie. Încheie cu avertismentul pe care i-l dăduse, subliniindu-i importanţa prin literele albastre tatuate pe degete. Este MUSAI să-i spui să înceteze.
   - Atunci am leşinat. N-am mai leşinat niciodată în viaţa mea.
   - Dar s-a trezit în pat, spuse Ralph. Şi n-am găsit niciun indiciu că uşa ar fi fost forţată. Iar alarma era setată.
   - A fost un vis, atâta tot, decretă Samuels.
  Jeannie clătină atât de energic din cap, că i se zbârli parul.
   - A fost în casă.
   - S-a întâmplat ceva, spuse Ralph. Sunt convins de asta. Bărbatul cu chipul ars şi cu tatuaje pe degete...
   - Bărbatul care nu apare în filmări, interveni Howie.
   - Ştiu cum pare - ziceţi că sunt nebun. Dar mai avea cineva din cazul ăsta degetele tatuate şi am reuşit să-mi aduc aminte cine. L-am rugat pe Yune să-mi trimită fotografia, iar Jeannie l-a identificat. Bărbatul pe care l-a văzut ea în vis - sau în casa noastră - este Claude Bolton, agent de pază la „Poftiţi, Domnilor”. Cel pe care l-a zgâriat Maitland atunci când i-a strâns mâna.
   - La fel cum s-a zgâriat şi Terry când s-a ciocnit de infirmier, spuse Marcy. Iar infirmierul acela era Heath Holmes, nu-i aşa?
   - Da, sigur, zise Holly, pe un ton aproape absent şi privind lung la una dintre imaginile de pe ecran. Cine altcineva să fi fost?
   Acum interveni şi Alec Pelley.
   - A verificat careva dintre voi unde se afla Bolton în noaptea aia?
   - M-am interesat eu, spuse Ralph. A fost atunci şi este şi acum într-un orăşel din vestul Texasului, care se cheamă Marysville, la vreo 650 de kilometri de noi. Iar dacă nu a avut vreun avion particular pitit pe undeva, tot acolo a fost şi când Jeannie l-a văzut în casa noastră.
   - Poate că şi mama lui a minţit, îl contrazise Samuels. După cum am observat mai devreme, mamele mint mereu când copiii lor sunt suspectaţi de fapte rele.
   - Şi Jeannie s-a gândit la posibilitatea asta, dar nu pare prea verosimil în cazul de faţă. Poliţistul care s-a dus acolo cu un pretext oarecare, spune că amândoi păreau relaxaţi şi sinceri. Nici vorbă să fi ascuns ceva.
   Samuels îşi încrucişă braţele la piept.
   - Eu nu sunt convins.
   - Marcy? spuse Howard. Mi se pare că acum ţi-a venit rândul să-ţi spui povestea.
   - Eu nu... nu prea vreau. Să o spună domnul detectiv. Cu el a vorbit Grace.
   Howie o apucă de mână.
   - O faci pentru Terry.
   Marcy oftă.
   - Bine. Şi Grace a văzut un bărbat. De două ori l-a văzut. A doua oară era în casa noastră. Am crezut că are coşmaruri pentru că era atât de supărată din cauza... morţii tăticului ei... aşa cum sunt copiii...
   Se întrerupse şi începu să-şi muşte buzele.
   - Vă rog, doamnă Maitland! spuse Holly. Este foarte important.
   - Da, îi întări şi Ralph spusele. Este.
   - Am fost atât de sigură că a fost adevărat! Am fost convinsă!
   - Vi l-a descris? o întrebă Jeannie.
   - Oarecum. Prima oară l-a văzut acum o săptămână. Dormeau împreună, ea şi cu Sarah, în camera lui Sarah. Şi Grace a zis că l-a văzut plutind dincolo de fereastră. A mai zis că avea faţa ca făcută din plastilină şi paie în loc de ochi. Oricine ar fi crezut că-i un coşmar, nu?
   Nu-i răspunse nimeni.
   - A doua oară a fost sâmbăta asta. A zis că s-a trezit din somn şi l-a văzut pe marginea patului. Şi că nu mai avea paie la ochi, că avea ochii tatălui ei, dar tot a speriat-o. Şi că avea tatuaje pe braţe. Şi pe mâini.
   Acum interveni Ralph.
  - Mi-a spus că nu mai avea faţa ca din plastilină. Şi că avea părul scurt şi negru şi cleios şi ridicat în creştet. Şi un fel de bărbiţă în jurul gurii.
   - O ţăcălie, spuse Jeannie, simţind că i se face rău. Este acelaşi om. Poate cea mică a visat prima oară, dar a doua... Bolton a fost. Cu siguranţă.
   Marcy îşi duse mâinile la tâmple şi şi le apăsă, de parcă ar fi încercat-o o migrenă cumplită.
   - Îmi dau seama că aşa pare, dar precis a fost doar un vis. Mi-a spus că avea o cămaşă care şi-a schimbat culoarea în timp ce vorbea cu ea. Iar chestia asta cu schimbatul nu se întâmplă decât în vis. Vreţi să povestiţi şi restul, domnule detectiv Anderson?
   Ralph clătină din cap.
   - Vă descurcaţi foarte bine.
   Marcy îşi şterse ochii.
   - A mai zis că a râs de ea. Că i-a zis că e un bebe mic. Iar când ea a început să plângă, i-a spus că-i pare bine că e tristă. După care i-a spus că are un mesaj pentru domnul detectiv Anderson. Că trebuie să înceteze, altminteri se va întâmpla ceva rău de tot.
   - Grace zice, interveni Ralph, că prima dată când l-a văzut pe bărbatul ăsta, el arăta ca şi cum nu era tocmai terminat ca aspect. A doua oară, a descris un ins care seamănă cu Claude Bolton. Numai că Bolton e în Texas. Înţelegeţi ce vreţi.
   - Dacă Bolton este acolo, nu putea să fie şi aici! exclamă exasperat Bill Samuels. Este evident.
   - Şi în cazul lui Terry Maitland a părut evident, spuse Howie. Iar acum am aflat că şi în cazul lui Heath Holmes s-a întâmplat acelaşi lucru. E drept că nu o avem printre noi pe Miss Marple, dar o avem pe doamna Gibney. Fiţi amabilă, ne puteţi lămuri?
   Holly parcă nici nu-l auzea. Continua să se uite fix la unul dintre tablourile de pe perete.
   - Da. Sigur. Paie la ochi... murmură ea.
   - Doamnă Gibney? zise Howie. Aveţi ceva să ne spuneţi sau nu?
   Holly reveni de pe tărâmul unde fusese plecată.
   - Da, am. Vă pot explica ce se întâmplă. Nu vă cer decât să renunţaţi la idei preconcepute. Cred că veţi înţelege mai repede dacă vă voi arăta câteva secvenţe din filmul pe care l-am adus cu mine. Îl am în geantă, pe un DVD.
   Rugându-se din nou la Dumnezeu să-i dea putere (şi la Bill Hodges, în caz că oamenii aceştia vor manifesta neîncredere şi - de ce nu - indignare) se ridică de pe scaun şi îşi puse laptopul pe marginea mesei. Exact în locul unde fusese mai devreme şi laptopul lui Yune. După care introduse în el DVD-ul.

7.

      Jack Hoskins se gândise să ceară un concediu medical pentru arsura de la ceafă, insistând asupra faptului că familia lui era predispusă la cancer, dar şi-a dat seama că era o idee proastă. Foarte proastă.
   Cu siguranţă că Geller l-ar da afară din birou, iar când vestea se va răspândi prin secţie (pentru că Rodney Geller nu era ceea ce s-ar numi un individ discret), domnul detectiv Hoskins va ajunge bătaia de joc a tuturor poliţiştilor. În cazul puţin probabil în care comandantul i-ar aproba cererea, Jack ar trebui să se ducă la doctor şi nu era pregătit pentru asta.
   Pe de altă parte, fusese chemat din concediul de odihnă cu 3 zile mai devreme, chestie total nedreaptă, din moment ce amărâtele alea de zile libere erau planificate încă din luna mai. Prin urmare era dreptul lui (dreptul lui absolut) să transforme cele 3 zile rămase într-un „sejur la domiciliu”, cum ar fi zis Ralph Anderson.
   Aşa că toată după-amiaza de miercuri şi-o petrecu trecând dintr-un bar în altul. La al treilea, deja reuşise să uite aproape cu totul de episodul sinistru din Parohia Canning; iar la al patrulea încetase să-şi
mai facă atât de multe griji din cauza arsurii de la ceafă şi a faptului bizar că o căpătase peste noapte.
   A cincea oprire a făcut-o la Shorty’s Pub. Aici îi ceru barmaniţei - o gagică foarte drăguţă, al cărei nume îl uitase acum, deşi ţinea foarte bine minte că avea craci lungi şi mişto, îmbrăcaţi în nişte blugi Wrangler foarte strâmţi - să se uite la ceafa lui şi să-i spună ce vede acolo. Femeia îi făcu această favoare şi îi spuse:
   - E o arsură de la soare.
   - Doar o arsură, da?
   - Mda, doar o arsură.
   Făcu o pauză şi adăugă:
   - Dar una cam nasoală. A făcut şi câteva băşici. Ar trebui să te dai cu...
   - Aloe, da. Mi s-a mai spus.
   După cinci pahare cu vodca-tonic (sau să fi fost şase?), porni spre casă, având mare grijă să respecte limita de viteză, ţeapăn pe scaun şi holbându-se peste volan. Deloc nu ar fi fost bine să fie oprit. Pragul concentraţiei de alcool în sânge în acest stat era de 0,008 g.
   Ajunse la reşedinţă - în realitate, o casă veche şi vai de capul ei - cam tot atunci când Holly Gibney îşi începea prezentarea în sala de şedinţe de la firma lui Howard Gold.
   Se dezbrăcă, avu grijă să încuie toate uşile şi se duse la baie să-şi golească vezica umflată. După ce rezolvă această problemă, luă oglinda micuţă ca să-şi studieze din nou ceafa.
   Cu siguranţă că arsura arăta mai bine acum, probabil chiar începuse să i se cojească pielea de acolo. Dar nu. Arsura nici măcar nu mai era roşie. Ci se făcuse neagră. Iar nişte crăpături adânci îi brăzdau ceafa. Din două şiroiau pârâiaşe de puroi. Gemu, închise ochi, apoi îi deschise la loc şi scoase un oftat de uşurare. Nu, pielea nu era neagră. Nu, nu era crăpată. Nu, nu curgea niciun puroi. Însă ceafa era în continuare foarte roşie şi, da, avea băşici. Nu-l mai durea atât de tare ca înainte atunci când se atingea acolo - dar, în fond, cum să-l mai doară, când tocmai ce s-a îndopat cu o grămadă de anestezic rusesc?
   Nu mai trebuie să beau atât de mult, îşi spuse el. Că din cauza băuturii văd tot felul de porcării care nu există. Chestia cu pielea aia neagră de am văzut-o adineauri trebuie să-mi fie învăţătură de minte.
   Nu avea cremă cu aloe vera, aşa că se unse din belşug cu nişte gel cu podbal pe care îl avea prin casă. Îl ustură ca naiba, dar durerea îi trecu destul de repede (mă rog, nu chiar de tot). Iar ăsta era un lucru bun, nu? Luă un prosop de mâini pe care şi-l aşternu pe pernă ca să n-o păteze, se întinse pe pat şi stinse lumina. Numai că întunericul nu-i făcea bine. Parcă îl durea mai tare când era beznă şi îi era mult mai uşor să-şi închipuie că nu era singur în dormitor.
   Că acolo era acum creatura care fusese în spatele lui în hambarul ăla abandonat.
   Singurul lucru din hambarul ăla a fost imaginaţia mea. Şi tot imaginaţia m-a făcut să văd pielea aia înnegrită de la ceafă. Şi crăpăturile. Şi puroiul.
   Foarte adevărat, dar la fel de adevărat era că se simţea mai bine atunci când se culcase. Ultimul lui gând a fost că un somn bun îi va rezolva toate problemele.

8.

      - Doriţi să mai sting din lumini? întrebă Howie.
   - Nu, răspunse Holly. Este un film pe care îl vom viziona în scop pur informativ, nu de divertisment. Şi, cu toate că este scurt - nu are decât 87 de minute - nu trebuie să-l urmărim pe tot.
   Nu era chiar atât de încordată cum se temuse că va fi. Cel puţin nu încă.
   - Însă, înainte să vi-l arăt, trebuie să clarific un lucru, un lucru pe care cred că-l ştiţi deja, cu toate că s-ar putea ca raţiunea dumneavoastră să nu fie încă pregătită să accepte adevărul.
   Se uitau la ea tăcuţi. Of, toţi ochii aceia! Nici nu-i venea să creadă că face ce face - cu siguranţă că acum nu mai era Holly Gibney cea din trecut, şoricelul care se ascundea în ultima bancă din clasă, care niciodată nu ridica mâna la ore, care, în zilele în care avea educaţie fizică, purta echipamentul de sport pe sub uniformă. Nu mai era acea Holly Gibney care nici măcar după ce împlinise 20 de ani nu îndrăznea să-şi contrazică mama. Nu mai era deloc acea Holly Gibney care avusese nevoie în două rânduri de tratament psihiatric.
   Însă toate astea s-au petrecut înainte să-l cunosc pe Bill. El a crezut în mine, a crezut că pot deveni un om mai bun, un om mai puternic. Şi am fost. Pentru el. Aşa cum voi fi acum mai puternică şi pentru aceşti oameni.
   - Terry Maitland nu l-a ucis pe Frank Peterson şi Heath Holmes nu le-a ucis pe surorile Howard. Crimele au fost comise de un străin. Acesta foloseşte ştiinţa noastră modernă - metodele noastre de analiză criminalistică - împotriva noastră. Însă adevărata lui armă este refuzul nostru de a crede. Suntem învăţaţi să mergem pe urma faptelor şi uneori îi simţim prezenţa, atunci când faptele sunt contradictorii. Dar refuzăm să ne ducem după el. Şi el ştie. Şi se foloseşte de asta.
  - Doamnă Gibney, o întrerupse Jeannie Anderson, vreţi să spuneţi că aceste crime au fost comise de o creatură supranaturală? De un vampir sau ceva asemănător?
   Holly începu să-şi muşte buzele, gândindu-se cum să răspundă. În cele din urmă zise:
   - Nu voi răspunde la această întrebare. Nu încă. Mai întâi vreau să vă arăt câteva secvenţe din filmul pe care l-am adus. Este un film mexican, dublat în limba engleză, care a avut premiera la noi acum cincizeci de ani şi a rulat la cinematografele în aer liber. Titlul englezesc este Luptătoarele mexicane şi monstrul, dar în spaniolă...
   - Zău, doamnă! exclamă Ralph. E ridicol!
   - Taci! şopti Jeannie, dar toţi îi auziră supărarea din ton. Las-o să vorbească!
   - Dar...
   - Nu tu ai coborât azi-noapte în living, ci eu. Las-o să vorbească!
   La fel ca Samuels mai devreme, acum şi Ralph îşi încrucişă braţele la piept. Holly cunoştea foarte bine gestul acesta. Era un gest de respingere. Un gest care spunea Nu vreau să aud ce ai să-mi spui. Însă continuă:
   - Titlul mexican este Rosita Luchadora e Amigas Concocen El Cuco. În traducere...
   - Ăsta e! strigă Yune, speriindu-i pe toţi ceilalţi. Ăsta-i titlul pe care nu mi-l aduceam aminte sâmbătă, când ne-am întâlnit la restaurant. Mai ţii minte povestea, Ralph? Aia pe care abuela i-a spus-o nevestei mele când era pequena?
   - Cum aş putea să uit? spuse Ralph. Povestea cu tipul ăla cu geanta neagră, care omoară copiii şi se freacă cu carnea lor pe...
   Şi se opri brusc, amintindu-şi fără să vrea de Frank Peterson şi surorile Howard.
   - Ce face? nu pricepu Marcy Maitland.
   - Le bea sângele şi se freacă pe corp cu carnea lor, spuse Yune. Cică ar trebui să-i dea tinereţe veşnică. El Cuco.
   - Da, zise Holly. În Spania i se mai spune şi El Hombre con saco sau Omul dovleac. Când copiii din America îşi cioplesc dovlecii de Halloween, de fapt îl întruchipează pe El Cuco, exact aşa cum făceau acum sute de ani copiii din Peninsula Iberică.
   - Era şi un cântecel despre El Cuco, îşi aduse aminte Yune. Abuela mi-l cânta câteodată seara, la culcare. Duermete, nino, duermete ya... am uitat cum e în continuare.
   - Nani, copile, nani, spuse Holly. El Cuco e pe tavan, a venit să te mănânce.
   - Drăguţ cântec de leagăn, ce să zic? comentă Alec. Probabil că toţi copiii visau tare frumos după ce-l auzeau.
   - Dumnezeule! murmură Marcy. Dumneavoastră chiar credeţi că această creatură a fost în casa noastră? Că a stat pe patul fetei mele?
   - Da şi nu, răspunse Holly. Permiteţi-mi să vă pun filmul. Cred că primele 10 minute vor fi suficiente.

9.

      Jack visa că merge pe o şosea cu două benzi.
   Şoseaua era pustie, iar cerul era albastru şi infinit. Era la volanul unui camion mare - poate o autocisternă, pentru că simţea miros de benzină. Lângă el era un bărbat cu păr negru şi scurt şi cu barbişon. Plin de tatuaje pe braţe. Hoskins îl cunoştea, pentru că se ducea adesea la „Poftiţi, Domnilor” (deşi foarte rar în interes de serviciu) şi purtase multe discuţii agreabile cu Claude Bolton, un tip care avea cazier, dar care renunţase la prostii. Numai că acest Claude Bolton de lângă el era foarte rău. Era acelaşi Claude Bolton care trăsese perdeaua de la duş atât cât Hoskins să poată citi cuvintele NU POT tatuate pe degetele sale.
   Autocisterna trecu pe lângă un panou pe care scria mare MARYSVILLE, POP. 1280.
   - Cam repede se întinde cancerul ăla, spuse Claude.
   Şi, da, aceasta era vocea pe care o auzise din spatele perdelei de la duş.
   - Uită-te în ce hal îţi sunt mâinile, Jack!
   Se uită. Mâinile lui, de pe volan, se înnegriseră. În timp ce se holba la ele, nevenindu-i să creadă ce vede, acestea se desprinseră din încheieturi şi căzură. Autocisterna ieşi de pe asfalt, se înclină, începu să se răstoarne. Jack înţelese că va exploda şi se zbătu să iasă din vis înainte de asta.
   Se trezi cu respiraţia tăiată şi cu ochii în tavan.
   - Iisuse! şopti el, pipăindu-şi mâinile, ca să se asigure că sunt la locul lor.
   Da, erau. Şi ceasul era tot acolo. Nici măcar o oră nu dormise.
   - Doamne, Dumneze...
   Simţi o mişcare în stânga. Se întrebă în treacăt dacă o adusese acasă pe barmaniţa aia mişto, cu craci lungi. Dar, nu, se întorsese singur. Oricum, o femeie atât de frumoasă nu ar vrea să aibă nimic de-a face cu el. Pentru ea, el nu era decât un beţivan de 40 şi ceva de ani, cam prea rotofei, care chelea...
   Se uită în jur. Femeia culcată lângă el era mama lui. O recunoscu doar datorită clamei marmorate, care-i atârna din cele câteva şuviţe de păr rămase. O înmormântase cu clama aceea. O fardase o angajată de la morgă, dar o făcuse să semene cu o păpuşă din ceară. Deşi, una peste alta, nu arătase prea rău. Însă acum nu mai avea faţă, iar carnea începuse să-i putrezească pe oase. I se lipise de corp cămaşa de noapte pentru că era îmbibată cu puroi. Duhoarea de carne alterată era îngrozitor de puternică. Atunci Jack Hoskins a vrut să zbiere. Dar nu a fost în stare.
   - Abia aşteaptă cancerul ăsta să-ţi facă felul, spuse mama lui.
   Mama lui cea moartă. Îi vedea dinţii clănţănind, pentru că nu mai avea buze.
   - Te roade pe dinăuntru. El poate să te scape, dar, dacă mai eziţi, o să fie prea târziu chiar şi pentru el. O să faci ce-ţi cere?
   - Da, bâigui Hoskins. Da, o să fac orice.
   - Atunci, ascultă ce-ţi spun.
   Jack Hoskins ascultă.

10.

      La începutul filmului lui Holly nu apăru niciun anunţ că ar fi fost piratat. Fapt care nu-l surprinse deloc pe Ralph.
   Cine să se obosească să pirateze un film atât de vechi, care, oricum, era o porcărie? Muzica era un amestec siropos de acorduri de viori cu sunete discordante - însă foarte vesele - de acordeon. Pelicula era zgâriată, de parcă ar fi fost proiectată de foarte multe ori de operatori din alt secol, pe care-i durea fix în fund de calitatea imaginii.
   Nici nu-mi vine să cred că mă aflu aici, îşi zise Ralph. E ca la casa de nebuni.
   Însă atât soţia lui, cât şi Marcy Maitland se uitau cu acea concentrare specifică studenţilor înainte de examenul de absolvire. Iar ceilalţi, chiar dacă nu la fel de pătimaşi, erau şi ei extrem de atenţi. Yune Sablo zâmbea uşor. Însă nu era zâmbetul unuia care înţelege că se poartă prosteşte, îşi spuse Ralph, ci zâmbetul unuia care îşi retrăieşte o parte a trecutului: o legendă din copilărie care prinsese viaţă.
   Filmul a început cu o stradă cufundată în noapte, pe care toate casele păreau a fi ori baruri, ori bordeluri, ori ambele.
   Camera de filmat urmărea o femeie drăguţă, într-o rochie cu un decolteu generos, care mergea de mână cu fiica ei de vreo 4 anişori. Această plimbare printr-o zonă rău famată a oraşului, cu un copil care ar fi trebuit să fie în pat la ora aceea, avea să fie explicată mai târziu în film, dar nu în partea pe care o vizionau Ralph şi ceilalţi.
  Un individ beat se apropie clătinându-se de femeie. Gura lui rosti nişte cuvinte, iar actorul american care îl dubla spuse, cu accentul mexican al lui Speedy Gonzales:
   - Ssingurrică, ssingurrică, drrrăguţo?
   Femeia nu-l luă în seamă şi merse mai departe. Apoi, într-un loc mai întunecat, dintre două felinare, apăru un tip înfăşurat într-o mantie lungă şi neagră, ca în filmele cu Dracula. Într-o mână ţinea un sac negru. Cu cealaltă înşfăcă fetiţa. Mama urlă şi porni în fugă după el. Îl ajunse sub felinarul următor şi se agăţă de sacul lui. Tipul se întoarse, iar lumina felinarului dezvălui chipul unui bărbat de vârstă mijlocie, cu o cicatrice pe frunte.
   Domnul Mantie mârâi, dezvelindu-şi colţii falşi. Speriată, femeia ridică mâinile şi se dădu înapoi, semănând acum mai puţin cu o mamă îngrozită şi mai mult cu o cântăreaţă de operă, care se pregăteşte să interpreteze o arie din Carmen.
   Hoţul de copii acoperi fetiţa cu mantia lui şi fugi, dar nu înainte ca un alt individ, tocmai ieşit dintr-o cârciumă - una dintre multele cârciumi de pe strada aceea - să strige la el, cu acelaşi accent hidos de Speedy Gonzales:
   - Heei, prrrofessore Espinossa, un’ te duşi? Aidi să te sinsteessc!
   În scena următoare, mama era la morga oraşului (EL DEPOSITO DE CADAVERES scria pe uşa din sticlă mată), unde scoase un strigăt teatral când a fost ridicat cearşaful de pe trupul mutilat al fetiţei sale. Apoi veni scena în care bărbatul cu cicatricea era arestat, însă acest bărbat se dovedi a fi un foarte onorabil profesor de la universitatea din apropiere.
   După asta, a urmat unul dintre cele mai scurte procese din istoria cinematografiei; mama a depus mărturie; la fel şi doi indivizi cu accent de Speedy Gonzales, unul fiind acela care se oferise să-i facă „sinstee professorului”; juraţii s-au retras să delibereze. O nuanţă suprarealistă adăugată acestor acţiuni - altminteri foarte predictibile - a fost imaginea cu 5 femei aşezate în ultimul rând al sălii de judecată, toate îmbrăcate într-un fel de costume de supereroine şi cu chipurile ascunse sub măşti sofisticate.
   Însă prezenţa lor acolo nu mira pe nimeni, nici măcar pe judecător.
   Juraţii s-au întors; profesorul Espinoza a fost condamnat pentru comiterea abjectei crime; profesorul a lăsat capul în piept, cu un aer vinovat. Una dintre femeile mascate a sărit în picioare şi a strigat:
   - Esste o erroarre judisiarră! Professorul Espinoza n-ar fase nisiodată rrrău unui copil!
   - Da’ l-am văssut cu ochii mei! a zbierat mama. Tu grressesti, Rrosita!
   Femeile mascate, în costume de supereroine, au părăsit sala de judecată, călcând apăsat cu cizmele lor elegante.
   Imaginea a dispărut treptat, fiind înlocuită cu un prim-plan al unui ştreang. Apoi cadrul s-a lărgit, permiţând spectatorilor să vadă un eşafod, înconjurat de o mulţime de curioşi. Profesorul Espinoza a fost condus lângă spânzurătoare. În timp ce i se punea laţul în jurul gâtului, el se uita fix spre spatele gloatei de privitori, unde se afla un bărbat, într-o sutană ca de călugăr, cu chipul acoperit de gluga largă. Între picioarele încălţate cu sandale ale acelui călugăr se afla un sac mare şi negru.
   Cu toate că filmul era stupid şi prost realizat, Ralph simţi cum i se face pielea de găină şi strânse mâna lui Jeannie, când aceasta i-o întinse. Ştia exact ce urma. Călugărul şi-a dat gluga pe spate, descoperindu-şi chipul - care era chipul profesorului Espinoza, cu tot cu cicatricea de pe frunte. A rânjit larg, dezvelindu-şi colţii ăia caraghioşi, din plastic... a făcut un semn spre geanta cea neagră... şi a început să râdă.
   - Uitaţi-l! a strigat de pe eşafod adevăratul profesor. Acolo! El e!
   Mulţimea s-a întors să se uite, dar individul cu sacul negru dispăruse deja. Acum Espinoza a primit propriul lui zac negru pus peste cap - ca o glugă a morţii. Însă a continuat să strige de sub el:
   - Monstrul, monstrul, mon...
   Trapa s-a deschis şi el a căzut.
   În următoarea secvenţă, supereroinele cu măşti îl fugăreau pe falsul călugăr pe nişte acoperişuri. Aici Holly apăsă tasta de pauză.
   - Acum 25 de ani, am văzut o variantă cu subtitrare, spuse ea. În realitate, profesorul strigă El Cuco, El Cuco.
   - Păi, ce altceva să strige? murmură Yune. Iisuse, n-am mai văzut din copilărie un film cu luchadoras. S-au făcut vreo 10-12.
   Se uită în jur, la ceilalţi, ca trezit dintr-un vis.
   - Las luchadoras înseamnă femeile luptătoare. Iar vedeta este Rosita asta, ea era cea mai faimoasă dintre toate. Ar trebui s-o vedeţi când îşi dă jos masca. Ay caramba!
   Şi începu să-şi scuture mâna, de parcă ar fi atins ceva foarte fierbinte.
   - Nu s-au făcut doar 10-12 filme, ci pe puţin 50, spuse cu calm Holly. Tot Mexicul le iubea pe las luchadoras. Filmele astea erau ca filmele de astăzi cu supereroi. Desigur, făcute cu un buget mult mai mic.
   Şi-ar fi dorit să se lanseze într-o dizertaţie despre această parte fascinantă (căci ei aşa i se părea) din istoria cinematografiei. Însă nu era tocmai momentul potrivit, mai ales că domnul detectiv Anderson arăta de parcă tocmai muşcase dintr-un sandvici rânced. Şi nici nu avea de gând să le spună că şi ei îi plăcuseră la nebunie filmele cu luchadoras. Fuseseră difuzate sâmbăta seara de postul local de televiziune din Cleveland. Probabil că adolescenţii din oraş se îmbătau şi se uitau la ele şi îşi băteau joc de dublajul de proastă calitate şi de costumele care probabil că lor li se păreau ridicole şi groteşti la vremea respectivă. Însă liceenei Holly Gibney, acelei adolescente speriate şi nefericite, nu-i venea deloc să râdă de las luchadoras. Carlotta, Maria şi Rosita erau nişte fete puternice şi curajoase, care săreau mereu în ajutorul celor sărmani şi asupriţi. Ba chiar Rosita Munoz, cea mai iubită dintre ele, îşi spunea cu mândrie cholita. Exact aşa se simţea şi nefericita liceeană Holly Gibney cea mai mare parte a timpului: o corcitură. O ciudăţenie a naturii.
   - Scenariile acestor filme erau inspirate din legende vechi. La fel şi în cazul acesta. Vedeţi cum se potriveşte totul cu ce ştim noi despre crimele astea?
  - Se potriveşte perfect, spuse Samuels. Cu asta sunt de acord. Singura problemă este că totul e o nebunie. O sminteală. Dacă dumneavoastră chiar credeţi în existenţa lui El Cuco, doamnă Gibney, înseamnă că sunteţi cucu la cap.
   Zise omul care mi-a spus povestea cu dispariţia urmelor de paşi, reflectă Ralph. Dar, nu, nici el nu credea în existenţa lui El Cuco, însă era convins de faptul că femeia asta avusese mult curaj să le pună filmul, când trebuie că ştiuse foarte bine care le va fi reacţia. Iar acum era extrem de interesat de răspunsul doamnei Gibney, de la Agenţia „Ce-am găsit al meu să fie”.
   - Se spune că El Cuco se hrăneşte cu sângele şi osânza copiilor, spuse Holly. Însă în lumea noastră - în lumea noastră reală - nu ar putea să supravieţuiască doar cu astea, ci şi cu scepticismul unor oameni ca dumneavoastră, domnule Samuels. Ca dumneavoastră toţi. Să vă mai arăt ceva. Vă promit că-i doar un fragment.
   Derulă până aproape de sfârşitul filmului. În imagine era una dintre luchadoras - Carlotta - care-l încolţise pe călugărul cu glugă într-o magazie părăsită. El încercă să fugă pe o scară, care, uite, domnule, cum se nimerise taman acolo. Carlotta îl apucă de spatele sutanei şi îl aruncă peste umăr. Individul zbură prin aer şi căzu lat. Îi pică gluga, dând la iveală ceva care nu era deloc un chip de om. Ci o masă amorfă, fără nicio trăsătură. Carlotta urlă când două ţepuşe strălucitoare ieşiră din orbitele unde ar fi trebuit să fie ochii.
   Probabil că acele ţepuşe aveau un soi de putere mistică de respingere, pentru că, la vederea lor, Carlotta se împletici în spate, se lipi de perete şi ridică mâna înaintea măştii ei de luchadora, ca pe o pavăză.
   - Gata, opriţi-l! exclamă Marcy. Doamne, Dumnezeule!
   Holly apăsă o tastă a laptopului, făcând să dispară imaginea de pe ecran. Numai că Ralph încă o vedea: era un efect vizual, vechi de când lumea, însă extrem de captivant, mai cu seamă dacă ai ascultat povestea unei anume fetiţe despre străinul care-i intrase în cameră.
   - Credeţi că asta a văzut fiica dumneavoastră, doamnă Maitland? o întrebă Holly. Poate nu unu la unu, dar...
   - Da. Asta era. Paie la ochi. Aşa a zis. Paie în loc de ochi.

11.

      Ralph se ridică de pe scaun şi începu calm şi sec:
   - Cu tot respectul, doamnă Gibney, şi, având în vedere... hm, trecutul dumneavoastră... nu mă îndoiesc că meritaţi tot respectul meu... însă credeţi-mă când vă spun că nu există niciun monstru numit El Cuco, care să se hrănească cu sângele copiilor. Aş fi primul care să accept ideea că acest caz - cele două cazuri, presupunând că ar exista vreo legătură între ele, şi se pare din ce în ce mai mult că există - prezintă anumite elemente foarte ciudate. Însă dumneavoastră ne împingeţi pe o pistă falsă.
   - Las-o să termine! zise Jeannie. Pentru numele lui Dumnezeu, renunţă la ideile preconcepute şi las-o să termine!
   Ralph înţelese că soţia lui mai avea puţin şi exploda de furie. O înţelegea, cum să nu o înţeleagă, ba chiar se punea în locul ei. Jeannie credea că, dacă el refuză să creadă povestea ridicolă despre El Cuco, înseamnă că refuză să creadă şi ce văzuse ea în casa lor de dimineaţă. Iar el voia să o creadă. Şi nu doar pentru că o iubea şi pentru că o respecta, ci şi pentru că individul acela descris de ea era leit Claude Bolton. Deşi încă nu putea să explice cum de era posibil aşa ceva. Însă continuă şi spuse tot ce avea de spus - tuturor, dar mai cu seamă lui Jeannie. Trebuia s-o facă. Era însăşi esenţa adevărului pe care îşi clădise întreaga viaţă. Da, au fost viermi în pepenele ăla, însă ajunseseră acolo pe cale naturală. Iar faptul că el nu cunoştea calea aceasta nici nu schimba şi nici nu nega realitatea.
   Aşa că spuse:
   - Cum am mai putea să credem în orice, dacă am crede în monştri şi în supranatural?
   Se aşeză şi vru să o ia de mână pe Jeannie. Însă ea îl respinse.
   - Vă înţeleg, spuse Holly. Credeţi-mă că vă înţeleg. Însă, domnule detectiv Anderson, am văzut anumite lucruri care îmi permit să cred şi eu în ceea ce vă spun. O, dar nu vă gândiţi că ar fi vorba despre filmul acesta sau despre legenda care stă la baza lui. Însă, ştiţi cum se zice, nu? Fiecare legendă are câte un sâmbure de adevăr. Dar să trecem mai departe acum. Aş vrea să vă prezint o cronologie a faptelor, pe care am alcătuit-o înainte de plecarea din Dayton. Îmi permiteţi? Nu durează mult.
   - Aveţi cuvântul, spuse Howie, cam buimac..
   Holly deschise un fişier şi îl proiectă pe ecran. Scrisul ei era cam mic, însă foarte clar. Ralph îşi zise că textul ei ar fi acceptat în orice sală de judecată.
   - Joi, 19 aprilie. Merlin Cassidy abandonează duba într-o parcare din Dayton. Personal cred că a fost furată din nou în aceeaşi zi. Nu-l vom numi El Cuco pe cel care a furat-o, ci doar „Străinul”. Ca să-i facem pe plac domnului detectiv Anderson.
   Ralph nu spuse nimic, dar acum Jeannie nu-l mai respinse când încercă să o ia de mână.
   - Şi unde a ascuns-o? vru să ştie Alec. Ai vreo idee?
   - O să ajungem şi acolo. Deocamdată, îmi dai voie să continui cu evenimentele din Dayton?
   Alec îi făcu semn că era întru totul de acord.
   - Sâmbătă, 21 aprilie. Familia Maitland ajunge la Dayton cu avionul şi se cazează la hotel. Heath Holmes - adevăratul Heath Holmes - se află în Regis, la mama lui. Luni, 23 aprilie. Sunt ucise Amber şi Jolene Howard. Străinul mănâncă bucăţi din carnea lor şi le bea sângele.
   Se uită spre Ralph şi preciză:
   - Nu, nu ştiu asta. Nu cu certitudine. Dar am citit printre rândurile articolelor din ziare şi sunt convinsă că lipseau anumite părţi din trupurile fetiţelor şi că erau golite aproape complet de sânge. La fel s-a întâmplat şi cu Frank Peterson?
   Îi răspunse Bill Samuels:
   - Din moment ce cazul Maitland este închis, iar noi purtăm o discuţie informală, nu mă deranjează să vă spun că aşa a fost. Lipseau bucăţi de carne din gâtul băiatului, din umărul drept, din fesa dreaptă şi din pulpa stângă.
.........................................................