Străinul, Stephen King

 ..............................................................

8-10

            Marcy scoase un geamăt gâtuit. Jeannie vru să se ridice şi să se ducă la ea, însă doamna Maitland îi făcu semn că nu este nevoie.

   - Mă simt bine. Adică... nu, nu mă simt deloc bine, dar n-am să vomit şi nici n-am să leşin sau mai ştiu eu ce.
   Observându-i chipul pământiu, Ralph n-ar fi băgat mâna în foc pentru asta.
   - Străinul abandonează furgoneta cu care a răpit fetele în apropiere de casa doamnei Holmes... continuă Holly zâmbind ironic, acolo unde ştie că va fi descoperită foarte repede şi va fi o altă probă împotriva ţapului său ispăşitor. Lasă lenjeria fetelor în pivniţa familiei Holmes - o altă piatră la temelia cazului. Miercuri, 25 aprilie. Sunt descoperite cadavrele surorilor Howard în Trotwood, între Dayton şi Regis. Joi, 26 aprilie. În timp ce Heath Holmes se află în Regis, ajutându-şi mama la treburile casei, străinul apare la Sanatoriul Heisman. Oare îl căuta anume pe bătrânul domn Maitland sau nu neapărat? Nu sunt sigură, dar cred că pusese deja ochii pe Terry Maitland, pentru că ştia că venise cu familia din alt stat, aflat la o distanţă considerabilă de locul acela. Străinul, fie că îl considerăm o fiinţă normală sau o creatură supranaturală, seamănă într-o anumită privinţă cu criminalii în serie: îi place să călătorească. Doamnă Maitland, credeţi că ar fi fost posibil ca Heath Holmes să ştie că soţul dumneavoastră intenţiona să-şi viziteze tatăl?
   - Cred că da, spuse Marcy. Sanatoriul vrea să fie anunţat dinainte de vizitele rudelor care vin din alte părţi ale ţării. Pentru că iau măsuri deosebite în aceste situaţii: îşi tund pacienţii, îşi coafează pacientele şi aranjează ieşiri în oraş, dacă starea de sănătate le permite. Însă tatăl lui Terry nu se afla în situaţia în care să iasă la plimbare. Boala lui era prea avansată.
   Se aplecă şi o privi ţintă pe Holly.
   - Însă, dacă acest străin nu era Holmes, chiar dacă arăta ca Holmes, de unde să fi ştiut el de venirea lui Terry?
   - Răspunsul este foarte simplu, dacă eşti de acord cu premisa de la care pleacă această teorie, spuse Ralph. În cazul în care tipul ăsta este o copie a lui Holmes, ca să zicem aşa, înseamnă că ar putea să aibă acces la toate informaţiile din mintea adevăratului Holmes. Am înţeles bine, doamnă Gibney? Asta ziceţi dumneavoastră?
   - Să spunem că da, cel puţin până la un punct. Dar să nu insistăm asupra acestui aspect. Sunt sigură că toţi suntem obosiţi şi probabil că doamna Maitland ar dori să se ducă mai repede acasă, la fiicele dumneaei.
   Să sperăm că va ajunge acolo înainte să-şi piardă cunoştinţa, îşi zise Ralph.
   Holly continuă:
   - Străinul ştie că va fi văzut la Sanatoriul Heisman. De fapt, chiar asta vrea. Şi lasă încă o probă care îl va incrimina pe adevăratul domn Holmes: fire din părul uneia dintre fetiţele asasinate. Însă eu cred că cel mai important motiv pentru care s-a dus acolo pe data de 26 aprilie a fost ca să-l zgârie pe Terry Maitland şi să-l facă să sângereze, la fel cum va proceda ulterior şi cu Claude Bolton. Foloseşte mereu aceeaşi schemă. Mai întâi comite asasinatele. Apoi îşi marchează următoarea victimă. Următoarea identitate, s-ar putea spune. După care se ascunde. De fapt, hibernează. La fel ca un urs, merge dintr-un loc în altul câteodată, dar cea mai mare parte a timpului stă într-o vizuină aleasă dinainte şi se odihneşte acolo, aşteptând să se transforme.
   - În legende, transformarea asta durează ani întregi, spuse Yune. Poate chiar generaţii. Însă aşa sunt legendele. Dumneavoastră nu credeţi că durează atât de mult, doamnă Gibney, nu-i aşa?
   - Eu cred că durează câteva săptămâni, cel mult câteva luni. Iar pentru o scurtă perioadă, în timpul procesului de transformare din Terry Maitland în Claude Bolton, chipul lui ar putea să arate ca şi cum ar fi făcut din plastilină.
   Se întoarse să-l privească în ochi pe Ralph. Îi era greu s-o facă, dar uneori era necesar.
   - Sau ca şi cum ar fi foarte ars.
   - Eu nu cred aşa ceva, spuse Ralph. Ca să folosesc un eufemism.
   - Atunci, de ce nu a apărut omul ăla ars în nicio imagine? îl întrebă Jeannie.
   Ralph oftă:
   - Nu ştiu.
   - Multe legende conţin un sâmbure de adevăr, spuse Holly, dar ele nu reprezintă adevărul, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În vechile poveşti, El Cuco se hrăneşte cu sânge şi carne de om, ca un vampir. Însă eu cred că această creatură despre care vorbim noi se hrăneşte şi cu sentimentele urâte: ostilitate, furie, duşmănie... Se hrăneşte cu sângele sufletului, am putea spune.
   Se întoarse spre Marcy.
   - I-a spus fiicei dumneavoastră că se bucura că ea era nefericită şi tristă. Şi cred că acesta este adevărul. Cred că se hrănea cu tristeţea ei.
   - Şi cu a mea, murmură Marcy. Şi cu a lui Sarah.
   Acum interveni Howie.
   - Nu spun că tot ce am auzit aici ar fi adevărat, nu spun deloc asta, dar familia Peterson se potriveşte perfect în acest scenariu, nu credeţi? Au murit toţi, cu excepţia tatălui, care acum este în comă şi respiră doar cu ajutorul aparatelor. O creatură care se hrăneşte cu nefericirea oamenilor - o creatură care are nevoie de suferinţă, nu de păcatele oamenilor ca să supravieţuiască - ar fi îndrăgit foarte mult familia Peterson.
   - Ca să nu mai vorbim despre tot balamucul ăla de la tribunal, zise şi Yune. Dacă acolo chiar a fost un monstru care se hrăneşte cu emoţii negative, înseamnă că s-a simţit ca la cina din Ziua Recunoştinţei.
   - Voi vă auziţi ce spuneţi? îi întrebă stupefiat Ralph. Serios, chiar vă auziţi?
   - Trezeşte-te, omule! se răsti Yune la el, iar Ralph tresări ca pălmuit. Ştiu bine cât de stranie e întreaga situaţie - toţi ştim asta. Aşa că nu trebuie să ne atragi mereu atenţia, de parcă ai fi singurul om întreg la cap într-un spital de nebuni. Însă aici se petrece ceva ce depăşeşte cu mult experienţa noastră. Bărbatul de la tribunal, ăla care nu apare în niciun reportaj, este doar o părticică din toată povestea.
   Ralph simţi cum încep să-i ardă obrajii, dar acceptă dojana fără să crâcnească.
   - Trebuie să încetezi să te mai împotriveşti la fiecare pas, ese. Ştiu că nu-ţi place puzzle-ul ăsta, nici mie nu-mi place, dar recunoaşte măcar că anumite piese se potrivesc. Există o înlănţuire de evenimente aici, care duc de la Heath Holmes la Terry Maitland şi apoi la Claude Bolton.
   - Ştim unde se află acum Claude Bolton, spuse Alec. Şi cred că următoarea mişcare logică pe care o putem face ar fi să mergem până în Texas şi să stăm de vorbă cu el.
   - De ce, pentru numele lui Dumnezeu?! exclamă Jeannie. Că doar l-am văzut pe bărbatul care seamănă leit cu el chiar aici, azi-noapte!
   - Ar trebui să discutăm şi despre asta, zise Holly. Dar mai întâi vreau să o întreb ceva pe doamna Maitland. Unde este înmormântat soţul dumneavoastră?
   Marcy se miră.
   - Unde este...? Păi, aici, în oraş. La cimitirul „Eternitatea”. N-am... nu ne făcuserăm planuri în sensul ăsta. De ce să ne fi făcut? Terry ar fi împlinit patruzeci de ani abia în decembrie... şi ne-am gândit că mai avem ani buni... Că merităm să trăim încă ani buni de acum înainte, ca orice om care duce o viaţă decentă.
   Jeannie scoase din geantă o batistă şi i-o întinse lui Marcy, care începu să-şi şteargă ochii cu gesturile lente ale unei persoane aflate în transă.
   - N-am ştiut ce să... eram... eram în stare de şoc... încă nu reuşeam să pricep că Terry nu mai este. Aşa că domnul Donelli, directorul firmei de pompe funebre, mi-a sugerat „Eternitatea”, pentru că cimitirul „Cer Senin” nu prea mai are locuri... şi se află în cealaltă parte a oraşului... şi...
   Opreşte-o! vru Ralph să-i spună lui Howie. E dureros şi lipsit de sens. Nu contează decât pentru ea şi pentru fetiţe unde-i înmormântat Terry.
   Dar nici de data aceasta nu zise nimic şi înghiţi din nou dojana - pentru că tot un fel de dojană era, nu? Chiar dacă Marcy Maitland nu avusese nicio intenţie în sensul ăsta. Îşi spuse că se va termina totul la un moment dat şi atunci va fi liber să descopere viaţa de după afurisitul ăsta de caz cu Terry Maitland. Pentru că voia să creadă că va mai avea o viaţă atunci.
   - Ştiam şi de celălalt cimitir, continuă Marcy, normal că ştiam, dar nici nu m-am gândit să-i pomenesc de el domnului Donelli. M-a dus Terry acolo odată, dar e în afara oraşului... şi este atât de izolat...
   - Despre care cimitir vorbiţi? o întrebă Holly.
   Pe neaşteptate, o imagine se formă în mintea lui Ralph - 6 cowboy purtând un sicriu din scânduri simple. Şi simţi cum îl paşte o altă confluenţă.
   - Cimitirul vechi din Parohia Canning, spuse Marcy. M-a dus Terry odată să-l văd şi mi s-a părut că nu mai fusese nimeni îngropat acolo de foarte multă vreme. Şi că nici nu mai trecuse nimeni prin el. Pe morminte nu erau nici flori şi nici candele sau altceva. Nu se vedeau decât nişte pietre funerare sparte sau dărâmate. Pe majoritatea nici nu se puteau citi numele morţilor.
   Şocat, Ralph aruncă o privire spre Yune, care îi făcu un semn din cap.
   - Acesta este motivul pentru care pe soţul dumneavoastră îl interesa atât de mult cartea aceea de la chioşcul din hotel, spuse încet Bill Samuels. Istoria ilustrată a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei Canning.
   Marcy continuă să-şi şteargă ochii cu batista lui Jeannie.
  - Evident că l-ar interesa o astfel de carte. Familia Maitland trăieşte în regiunea aceasta încă de la colonizarea din 1889. Stră-străbunicii lui Terry - sau poate o generaţie înainte de ei, nu sunt sigură - s-au stabilit în Canning.
   - Nu în Flint City? se miră Alec.
   - Pe vremea aia nu exista niciun Flint City, ci doar un sătuc la marginea drumului, care se chema Flint. Până la crearea statului Oklahoma, la începutul secolului douăzeci, Canning a fost cel mai mare oraş din regiune. Botezat astfel după numele celui mai mare proprietar de pământuri, desigur. Familia Maitland se situa pe locul al doilea sau al treilea ca suprafaţă de terenuri deţinută. Canning a fost un oraş important până la marile furtuni de nisip din anii douăzeci şi treizeci, care au distrus solul şi au adus seceta. În zilele noastre acolo nu au mai rămas decât o prăvălie şi o biserică la care nu se duce nimeni.
   - Şi cimitirul, adăugă Alec. Unde şi-au îngropat morţii până când n-a mai rămas nimeni în oraş. Acolo sunt şi mormintele câtorva dintre strămoşii lui Terry.
   Marcy schiţă un zâmbet stins.
   - O, da, cimitirul ăla... mi s-a părut oribil. Ca o casă abandonată, de care nu-i mai pasă nimănui.
   - Dacă Străinul prelua toate gândurile şi amintirile lui Terry, pe măsură ce îşi desăvârşea transformarea, spuse Yune, înseamnă că ar fi trebuit să ştie despre acel cimitir.
   Locotenentul vorbea cu ochii aţintiţi la unul dintre tablourile de pe perete, însă Ralph îşi dădu seama la ce se gândea. Pentru că şi el se gândea la acelaşi lucru. La hambar. La hainele aruncate acolo.
   - Legendele spun - şi pe Internet o să găsiţi zeci de legende despre El Cuco - că acestor creaturi le plac locurile cu miros de moarte, zise Holly. Se pare că acolo se simt cel mai bine.
   Acum lui Ralph îi păru foarte rău că îl însoţise Jeannie.
   Dacă ea nu ar fi fost aici, el ar fi ieşit deja pe uşă de vreo 10 minute. Da, hambarul unde fuseseră găsite hainele se afla în apropiere de cimitirul ăla părăsit. Da, mâzga aia care înnegrise fânul nu avea deocamdată nicio explicaţie. Şi, da, poate că acolo fusese un necunoscut. Era dispus să accepte această teorie - deocamdată, cel puţin. Pentru că aşa puteau fi lămurite mai multe lucruri. Existenţa unui necunoscut care voia să recreeze o veche legendă mexicană ar explica şi mai multe... însă nu putea să explice dispariţia de pe film a bărbatului ars de la tribunal şi nici cum de reuşise Terry Maitland să se afle în două locuri în acelaşi timp. Se tot izbea de lucrurile astea şi îi stăteau în gât ca nişte sâmburi mari.
   - Permiteţi-mi să vă arăt nişte fotografii pe care le-am făcut într-un alt cimitir, le spuse Holly. Poate ne vor deschide calea unei anchete mai normale. Cu singura condiţie ca domnul detectiv Anderson sau domnul locotenent Sablo să fie dispuşi să ia legătura cu poliţia din Montgomery, Ohio.
   - În clipa asta aş lua legătura şi cu Papa de la Roma, dacă ne-ar ajuta să ne lămurim, zise Yune.
   Şi Holly proiectă imaginile pe ecran, una câte una: gara, fabrica cu svastica desenată pe zid, spălătoria de maşini.
   - Am făcut pozele astea din parcarea cimitirului „Odihna Eternă” din Regis. Unde este înmormântat Heath Holmes, alături de părinţii lui.
   Reluă fotografiile: gară, fabrică, spălătorie auto.
   - Eu cred că Străinul a ajuns cu duba furată din Dayton în unul din aceste locuri. Şi mai cred că, dacă aţi putea să-i convingeţi pe poliţiştii din Montgomery să le cerceteze în amănunt, aceştia vor găsi nişte urme ale trecerii lui pe acolo.
   Şi acum le arătă fotografia cu vagoanele singuratice şi părăsite pe şine.
   - Ar fi putut să ascundă duba în oricare dintre ele. Dar, la fel de bine, ar fi putut să locuiască el însuşi acolo. Vagoanele astea sunt foarte aproape de cimitir.
   Acum Ralph găsi ceva de care să se agaţe. Ceva din lumea reală.
   - Adăposturi pentru vagabonzi. Da, acolo ar putea să fie nişte urme. Chiar şi după 3 luni.
   - Urme de roţi, zise Yune. Poate chiar alte haine.
   - Sau altceva, spuse Holly. Vreţi să verificaţi? Iar poliţia de acolo ar trebui să facă un test de fosfatază acidă.
   Adică de spermă, îşi zise Ralph, aducându-şi aminte de mâzga din hambar. Ce spusese Yune despre ea? Că-i o poluţie nocturnă demnă de Cartea recordurilor, nu?
   Tonul lui Yune era plin de admiraţie.
   - Ştiţi meserie, doamnă.
   Holly se îmbujoră şi îşi plecă privirea.
   - Bill Hodges a fost un as. M-a învăţat foarte multe.
   - Dacă doriţi, eu pot să-l sun pe procurorul din Montgomery, spuse Samuels. Să-i cer să trimită pe cineva din poliţia ce are sub jurisdicţie oraşul ăla - Regis parcă, nu? - să lucreze cu poliţia statală. Merită să investigăm, având în vedere ce a găsit puştiul Elfman în hambarul ăla din Parohia Canning.
   - Ce a găsit? se repezi Holly. Ce a găsit acolo, în afară de catarama cu amprente?
   - Nişte haine, spuse Samuels. Pantaloni, boxeri, adidaşi. Pline de mâzga aia care era şi pe fân.
   Făcu o pauză, apoi adăugă:
   - Dar nici vorbă de cămaşă. Cămaşa lipsea.
   - Probabil că bărbatul ăla ars purta cămaşa, spuse Yune, ca pe un fel de turban, atunci când l-am văzut noi la tribunal.
   - Cât de departe este hambarul de cimitir? vru să ştie Holly.
   - Cam vreo 800 de metri, poate mai puţin, răspunse Yune. Substanţa aia de pe haine semăna cu sperma. La asta vă gândiţi, doamnă Gibney? Ăsta-i motivul pentru care vreţi ca poliţia din Ohio să facă un test de fosfatază acidă?
   - N-avea cum să fie spermă, interveni Ralph. Era prea multă.
   Yune nu-l luă în seamă. Se uita ca hipnotizat la Holly.
   - Credeţi că substanţa aia din hambar ar putea să fie un fel de reziduu al transformării? Am dat mostrele la laborator, dar nu am primit încă rezultatele.
   - Nu ştiu ce să cred, zise Holly. Tot ce am aflat despre El Cuco se bazează pe cele câteva legende pe care le-am citit în timpul drumului până aici. Şi nu sunt deloc demne de încredere. Au fost transmise pe cale orală, din generaţie în generaţie, cu mult înainte de apariţia metodelor de investigaţie criminalistică. Nu spun că poliţia din Ohio trebuie neapărat să verifice locurile din fotografiile mele. S-ar putea să nu găsească nimic... deşi eu nu cred asta. Sper că vor descoperi ceva acolo. Urme, aşa cum a spus domnul detectiv Anderson.
   - Aţi terminat, doamnă Gibney? o întrebă Howie.
   - Da, cred că da.
   Şi Holly se aşeză la locul ei. Lui Ralph i se părea epuizată - în fond, de ce n-ar fi fost? Doar a avut foarte mult de lucru în ultimele zile. Plus că ideile fixe te oboseau extrem de tare.
   - Doamnelor şi domnilor, spuse Howie, aveţi vreo idee despre ce anume ar trebui să facem mai departe? Vă aştept propunerile.
   - Mie mi se pare evident următorul pas, zise Ralph. Probabil că Străinul se află aici, în Flint City - aşa sugerează declaraţia soţiei mele şi a lui Grace Maitland - însă tot cred că cineva ar trebui să facă drumul până în Texas, să stea de vorbă cu Claude Bolton, să afle ce ştie. Presupunând că ar şti ceva. Mă ofer eu.
   - Vreau să merg şi eu cu tine, spuse Alec.
   - Cred că şi eu aş vrea să fac drumul până acolo, zise Howie. Domnule locotenent Sablo?
  - Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, dar am două cazuri pe rol. Dacă nu depun mărturie, o să scape doi infractori tare răi. O să dau un telefon la procuratura din Cap City ca să văd dacă pot fi amânate procesele astea, dar nu-mi fac prea mari speranţe. Nici nu pot să pomenesc că sunt pe urmele unui monstru mexican, care-şi schimbă şi înfăţişarea, şi amprentele şi tot.
   Howie zâmbi.
   - Nu prea poţi. Dumneavoastră ce ziceţi, doamnă Gibney? Aţi dori să călătoriţi mai spre sud? Evident că vă vom plăti în continuare.
   - Da, merg şi eu. S-ar putea ca domnul Bolton să ştie anumite lucruri care să ne fie de folos. Desigur, cu condiţia să-i punem întrebările potrivite.
   - Şi tu, Bill? îl întrebă Howie. Tu ce zici? Vrei să dai de capăt poveştii ăsteia?
   Samuels zâmbi strâmb, clătină din cap şi se ridică în picioare.
  - Totul a fost extrem de fascinant, vă asigur. Şi, credeţi-mă că vă apreciez zelul. Vă spun, fără urmă de ironie, că aduceţi argumente extrem de convingătoare în favoarea irealului. Însă acum vreau să mă duc acasă, să beau o bere de la gheaţă şi să încep să uit de toată povestea asta.
   Îşi luă servieta şi ieşi pe uşă, parcă admonestându-i pe ceilalţi cu moţul care i se bălăngănea în creştet.
   După plecarea procurorului, Howie le spuse că se va ocupa el de drumul până în Texas.
   - Am să rezerv locuri la linia aeriană King Air, pe care o folosesc destul de des. Piloţii ştiu unde să aterizeze cât mai aproape de destinaţia noastră. Am să închiriez şi o maşină. Dacă nu suntem decât noi 4, cred că ar fi suficient un sedan, ori un SUV mai mic.
   - Să-mi ţineţi şi mie un loc, spuse Yune. În caz că pot să scap de prezenţa la proces.
   - Cu plăcere.
   - Cineva trebuie să ia legătura cu domnul Bolton în seara asta şi să-l anunţe că venim, zise Alec Pelley.
   Yune ridică mâna.
   - Măcar asta să fac şi eu.
   - Fă-l să înţeleagă că nu-l căutăm pentru că ar fi comis vreo infracţiune, spuse Howie. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este să fugă cine ştie unde.
   - Sună-mă după ce vorbeşti cu el, îi ceru Ralph lui Yune. Oricât de târziu. Vreau să ştiu cum a reacţionat.
   - Şi eu vreau, zise Jeannie.
   - Şi ar trebui să-i mai spuneţi şi altceva, interveni Holly. Ar trebui să-i spuneţi să fie prudent. Pentru că, dacă am dreptate, înseamnă că el este următoarea victimă.

12.

      Se întunecase deja când Ralph şi ceilalţi părăsiră clădirea unde îşi avea sediul firma de avocatură a lui Howie Gold.
   Howie rămăsese în birou, cu detectivul lui, ca să facă pregătirile de călătorie. Ralph se întrebă despre ce discutau ei acum, când rămăseseră singuri.
   - Unde staţi, doamnă Gibney? o întrebă Jeannie.
   - La motelul Flint Luxury. Mi-am rezervat o cameră.
   - O, nu, nu se poate! exclamă Jeannie. Singurul lux de acolo este firma din faţă. Locul ăla e o groapă de gunoi.
   Holly păru îngrijorată.
   - Probabil că există şi un Holiday Inn...
   - Staţi la noi, o invită Ralph, luându-i-o înainte lui Jeannie şi sperând că iniţiativa lui o să-i mai îmblânzească soţia, că tare supărată părea acum pe el.
   Holly şovăi. Nu se simţea deloc bine în case străine. De fapt, nu se simţea bine nici măcar în casa în care crescuse, în timpul vizitelor trimestriale la mama ei. Ştia că în casa acestor oameni pe care îi cunoscuse în urmă cu doar câteva ore va adormi foarte greu şi se va trezi foarte devreme şi va auzi fiecare scârţâit necunoscut din pereţi şi podele şi va trage cu urechea la şoaptele soţilor Anderson şi se va întreba dacă despre ea vorbeau... ceea ce era aproape o certitudine.
   Şi va spera ca ei să n-o audă dacă se va scula în miez de noapte să-şi facă treaba mică. Avea mare nevoie de somn.
   Discuţia de mai devreme fusese destul de stresantă, iar permanentele reacţii negative şi neîncrederea manifestată de domnul detectiv Anderson, deşi lesne de înţeles, o istoviseră peste măsură.
   „Dar...” - cum ar fi spus Bill Hodges. Dar... Dar tocmai neîncrederea lui Anderson o obliga să accepte invitaţia.
   - Mulţumesc, sunteţi foarte amabili, dar mai am ceva de făcut înainte. Nu durează mult. Daţi-mi adresa şi o să o caut pe iPad.
   - Vă pot ajuta cu ceva? o întrebă Ralph. Aş fi bucuros să...
   - Nu. Sincer. Mă descurc.
   Holly îi strânse mâna lui Yune.
   - Ar fi bine să puteţi veni cu noi, domnule locotenent Sablo. Sunt convinsă că vă doriţi.
   Yune îi zâmbi.
   - Credeţi-mă că îmi doresc foarte mult să vă însoţesc. Dar, aşa cum zice poetul: „Am o promisiune de-mplinit acum”.
   Marcy Maitland stătea retrasă şi stingheră, strângându-şi poşeta la piept. Părea în stare de şoc. Jeannie se duse spre ea fără să ezite absolut deloc. Curios, Ralph urmări scena: mai întâi, Marcy se sperie şi făcu ochii mari, ferindu-se de Jeannie; apoi îşi reveni şi îi îngădui să o îmbrăţişeze. Ba chiar îşi lăsă capul pe umărul soţiei lui şi o strânse şi ea în braţe. Parcă era un copil obosit. Ambele femei plângeau când se desprinseră una de cealaltă.
   - Îmi pare nespus de rău, zise Jeannie. Condoleanţe!
   - Mulţumesc.
   - Dacă pot face ceva pentru tine sau pentru fetiţe, orice...
   - Tu nu poţi, dar el poate.
   Şi Marcy se întoarse cu faţa la Ralph. Deşi ochii îi erau plini de lacrimi, privirea lor era rece, măsurându-l din cap şi până în picioare.
   - Străinul ăla. Vreau să-l prinzi. Nu-l lăsa să scape doar pentru că tu nu crezi în existenţa lui. Poţi s-o faci?
   - Nu ştiu, răspunse Ralph. Dar am să încerc.
   Marcy nu mai spuse nimic. Luă braţul întins de Yune Sablo şi îl lăsă să o conducă la maşină.

13.

      La jumătatea străzii, în faţa unui magazin Woolworth’s închis de multă vreme, Jack stătea în camioneta lui, sorbind dintr-o sticlă şi urmărind atent grupul de pe trotuar.
   Singura persoană pe care n-o cunoştea era o femeie slabă, îmbrăcată cu genul acela de taior pe care îl poartă femeile în călătoriile de afaceri. Avea părul scurt, încărunţit, cu bretonul cam neregulat, de parcă şi-l tăiase singură. Traista atârnată de umăr era suficient de încăpătoare pentru un aparat portabil de radio şi tot ar mai fi rămas ceva loc liber. Femeia asta se uita după Sablo, halitorul ăla de taco din poliţia statală, care o conducea pe madam Maitland. După aceea, străina se duse la maşina ei - una atât de urâtă şi banală, că precis era închiriată de la aeroport. Lui Hoskins îi trecu prin minte s-o urmărească, dar se răzgândi şi rămase să-i supravegheze pe soţii Anderson. În fond, din cauza lui Ralph era el aici şi nu se spunea că e politicos să conduci acasă fata pe care ai scos-o la dans?
   Plus că Anderson merita să fie urmărit. Hoskins nu-l înghiţise niciodată; iar de la evaluarea aia impertinentă de acum 1 an (auzi, dumneata, cică n-avea Nicio părere... de parcă căcatul lui ar fi mirosit a parfum franţuzesc), îl ura de-a dreptul. Se bucurase enorm de mult când Anderson o scrântise cu arestarea lui Maitland şi nu îl surprindea câtuşi de puţin să vadă că acum cutra asta ordinară îşi vâra nasul unde nu-i fierbea oala. Ca, de exemplu, într-un caz clasat.
   Jack duse mâna la ceafă, se strâmbă de durere, apoi porni camioneta. Îşi zise că ar putea să plece acasă după ce-i va vedea pe soţii Anderson ajunşi la domiciliul conjugal, dar parcă era bine să mai zăbovească niţel - să parcheze câteva case mai departe şi să stea la pândă. Să vadă dacă se mai întâmplă ceva. Avea o sticlă de suc în care putea să facă pipi dacă i-ar fi venit. Şi poate ar reuşi chiar să aţipească puţintel, cu condiţia să-l mai lase usturimea aia de la ceafă.
  În fond, n-ar fi fost prima oară când dormea în camionetă; o mai făcuse de câteva ori de când îl părăsise consoarta.
   Jack nu ştia ce urmează, însă era ferm hotărât să ducă la bun sfârşit sarcina primită: adică să pună capăt vârâtului de nas în oala care fierbe. Ce anume fierbea în oala aia - asta nu ştia el, doar că avea o oarecare legătură cu moartea lui Frank Peterson. Şi cu hambarul din Parohia Canning. Iar asta îi era de ajuns pentru moment, deşi - lăsând la o parte arsura de la ceafă şi, posibil, cancerul de piele - simţea că devine din ce în ce mai curios.
   Avea senzaţia că i se va spune, la vremea cuvenită.

14.

      Folosindu-se de aplicaţia de pe iPad, Holly reuşi să ajungă foarte repede la Walmartul din Flint City.
   Îi plăceau foarte mult magazinele astea imense, în care nu erai decât un anonim printre sute de clienţi. Cumpărătorii nu se uitau la alţi cumpărători, aşa cum se întâmpla în celelalte magazine; parcă erau în propriile lor bule, preocupaţi doar să cumpere angro haine sau jocuri video sau hârtie igienică. Nici măcar nu erai nevoit să vorbeşti cu vreun casier, dacă utilizai serviciul care-ţi permitea să-ţi scanezi singur produsele şi să plăteşti cu cardul. Ceea ce făcea întotdeauna Holly.
   Acum isprăvi extrem de repede, pentru că ştia (ca de obicei) de ce avea nevoie. Mai întâi se duse la raionul cu BIROTICĂ ŞI PAPETĂRIE, apoi la cel cu ÎMBRĂCĂMINTE PENTRU BĂRBAŢI şi, în cele din urmă, la ACCESORII AUTO. Scană produsele la aparat, plăti cu cardul şi puse chitanţa în portofel. Acestea erau cheltuieli în interes de serviciu, care urma să-i fie rambursate. Cu condiţia să supravieţuiască evenimentelor viitoare. Avea sentimentul (una dintre vestitele presimţiri ale lui Holly, murmură Bill Hodges în gândurile ei) că avea mult mai multe şanse să scape cu viaţă dacă Ralph Anderson - atât de asemănător lui Bill în multe privinţe, dar atât de diferit în altele - va putea depăşi conflictul din capul lui.
   Se întoarse la maşină şi porni spre casa familiei Anderson.
   Însă, înainte să iasă din parcare, spuse o rugăciune scurtă.
   Pentru toţi.

15.

      Mobilul lui Ralph începu să sune chiar atunci când el şi cu Jeannie intrau în bucătărie. Era Yune.
   Căpătase numărul lui Lovie Bolton de la John Zellman, proprietarul clubului „Poftiţi, Domnilor”, şi reuşise să dea de Claude fără nicio problemă.
   - Ce i-ai zis? îl întrebă Ralph.
   - În linii mari, ce am stabilit la Howie. Că dorim să stăm de vorbă cu el, pentru că avem oarece îndoieli în legătură cu vinovăţia lui Terry Maitland. Am accentuat faptul că nu credem că el s-ar face vinovat de ceva şi că persoanele care îl vor vizita nu vin în calitate oficială. M-a întrebat dacă vii şi tu. I-am zis că da. Sper că nu te deranjează. Mi s-a părut bucuros când a auzit că o să te vadă.
   - E în regulă.
   Jeannie urcase la etaj şi acum el o auzi pornind computerul pe care îl foloseau amândoi.
   - Altceva?
   - Am zis că, dacă lui Maitland i s-a înscenat crima, atunci şi el s-ar putea să păţească la fel, mai ales pentru că are cazier.
   - Şi cum a reacţionat?
   - Binişor. N-a părut să adopte o atitudine defensivă. Dar după aia a zis o chestie interesantă. M-a întrebat dacă sunt sigur că el l-a văzut chiar pe Terry Maitland în club, în seara când a fost ucis Frank Peterson.
   - Te-a întrebat asta? De ce?
   - Pentru că Maitland se purta de parcă nu-l cunoştea, de parcă nu-l mai văzuse niciodată. Şi când Bolton l-a întrebat cum îi merge cu echipa de baseball, cică Maitland a evitat răspunsul şi a început să bată câmpii. Nu i-a dat niciun detaliu. A zis doar că mai au niţel şi ajung în finală. Şi mi-a mai zis că Maitland era încălţat cu nişte adidaşi din ăia de fiţe. „Cum poartă puştii când vor să se dea mafioţi”, aşa mi-a zis. Şi mi-a mai zis că nu-l mai văzuse niciodată pe Maitland încălţat cu chestii din alea.
   - Ăştia sunt adidaşii care au fost găsiţi în hambar.
   - Nu avem cum să dovedim că ei erau, dar sunt convins că nu te înşeli.
   De la etaj se auziră gemetele scrâşnite ale obositei lor imprimante Hewlett-Packard şi Ralph se întrebă ce mama naibii făcea Jeannie.
   - Ţii minte ce-a zis doamna Gibney despre firele de păr găsite în camera de la sanatoriu a tatălui lui Maitland? Firele de păr de la una dintre fetiţele ucise?
   - Sigur că da.
   - Pe cât pui pariu că, dacă vom investiga cumpărăturile făcute cu cardul de Maitland, vom afla că şi-a cumpărat fix adidaşii ăia? Şi vom găsi şi o chitanţă cu o semnătură care să semene leit cu a lui?
   - Presupun că acest Străin ipotetic ar fi putut să aranjeze asta, zise Ralph. Însă doar dacă i-a şterpelit vreunul dintre carduri.
   - N-avea nevoie să-i şterpelească nimic. Nu uita că familia Maitland locuieşte în Flint City de o veşnicie. Probabil că au conturi deschise în majoritatea prăvăliilor. Iar tipul ăla n-a trebuit decât să intre cu tupeu într-un magazin de articole sportive, să-şi aleagă adidaşii ăia fiţoşi şi să se semneze. Cine l-ar fi luat la întrebări? Doar toată lumea din oraş îl cunoştea pe Terry Maitland. La fel şi cu firele de păr şi cu lenjeria fetiţelor, înţelegi? Se transformă în ei şi îşi face mizeriile, dar asta nu-l satisface. Vrea mai mult. Aşa că flutură şi ştreangul de care vor atârna amărâţii ăia ale căror chipuri şi le-a însuşit. Pentru că el se hrăneşte cu suferinţă. Se hrăneşte cu suferinţă!
   Ralph îşi acoperi ochii cu mâna şi îşi apăsă tâmplele cu degetele.
   - Ralph? Mai eşti la telefon?
   - Mai sunt. Dar, Yune... tu o iei prea înainte. Iar eu nu sunt pregătit pentru asta.
   - Înţeleg. Şi nici eu nu sunt sută la sută sigur că am dreptate. Dar măcar încearcă să te gândeşti şi la varianta asta.
   Imposibil! îşi spuse Ralph. Absolut imposibil!
   Şi îl întrebă pe Yune dacă îi spusese lui Boton să fie prudent.
   Iar Yune începu să râdă.
   - Normal că i-am spus. A făcut mişto de mine. Mi-a zis că are 3 arme în casă - două puşti şi un pistol - şi că maică-sa, cu tot emfizemul ei pulmonar, ţinteşte mai bine decât el. Măi, omule, ce aş mai vrea să vin şi eu cu voi!
   - Păi, încearcă.
   - O să încerc.
   Închise telefonul şi chiar atunci Jeannie coborî la el, cu câteva foi de hârtie în mână.
   - Am căutat-o pe Internet pe Holly Gibney. Ce să vezi? Doamna asta cu voce blândă, care se îmbracă oribil, are un trecut foarte aventuros.
   Ralph vru să citească ce printase Jeannie, dar chiar atunci nişte faruri de maşină luminară aleea din faţă. Jeannie îi smulse foile din mână, iar Ralph nu apucă să vadă decât titlul articolului de ziar de pe prima pagină: POLIŢIST LA PENSIE ŞI ÎNCĂ DOUĂ PERSOANE SALVEAZĂ DE LA MOARTE MII DE TINERI LA CONCERTUL DIN SALA MINGO.
   De unde presupuse că doamna Holly Gibney era una dintre celelalte două persoane.
   - Du-te şi ajut-o cu bagajele! îi ordonă Jeannie. Ai să citeşti foile astea în pat.

16.

      Bagajele lui Holly însemnau doar geanta de umăr, unde îşi ţinea laptopul; un sac de voiaj, atât de mic cât să încapă în compartimentul pentru bagaje de mână; şi o pungă din plastic de la Walmart.
   Îi permise lui Ralph să o ajute cu sacul de voiaj, dar insistă să ducă ea geanta şi cumpărăturile de la supermarket.
   - Foarte amabil din partea dumneavoastră că mă găzduiţi, îi spuse ea lui Jeannie.
   - Ne face plăcere. Pot să vă tutuiesc?
   - Da, sigur.
   - Camera de oaspeţi se află la etaj, în capătul holului. Am schimbat aşternuturile şi ai baia ta personală. Numai vezi să nu te împiedici de maşina mea de cusut dacă vrei să te duci la toaletă în miezul nopţii.
   O expresie inconfundabilă de uşurare se aşternu pe chipul lui Holly, care spuse zâmbind:
   - Am să încerc.
   - Vrei o cană cu cacao fierbinte? Sau ceva mai tare?
   - Nu, mulţumesc. Nu vreau să par nepoliticoasă, dar nu-mi doresc decât să mă duc la culcare. Am avut o zi foarte grea şi lungă.
   - Sigur că da. Te conduc.
   Dar Holly mai zăbovi o clipă, privind la livingul de dincolo de arcadă.
   - Acolo stătea intrusul atunci când ai coborât?
   - Da. Pe unul dintre scaunele noastre de la bucătărie, îi arătă Jeannie, după care îşi încrucişă braţele la piept, prinzându-şi coatele în palme. La început nu l-am văzut decât de la genunchi în jos. Apoi i-am văzut cuvântul tatuat pe degete. MUSAI. După care s-a aplecat şi i-am putut vedea chipul.
   - Chipul lui Bolton.
   - Da.
   Holly se gândi puţin şi pe buze îi apăru un zâmbet radios, care-i surprinse atât pe Ralph, cât şi pe Jeannie. Zâmbetul acesta o întinerea cu mulţi ani.
   - Dacă nu vă supăraţi, acum m-aş duce să mă culc.
   Jeannie o conduse în camera de la etaj. Ralph o auzi vorbind şi îşi spuse: Încearcă să o facă să se simtă în largul ei, aşa cum eu nu aş reuşi niciodată. Este un talent care probabil că va avea rezultate chiar şi cu femeia asta foarte ciudată.
   O fi fost Holly Gibney ciudată, dar era şi ciudat de plăcută, cu toate ideile ei trăsnite despre Terry Maitland şi Heath Holmes.
   Idei trăsnite care se potrivesc cu faptele.
   Imposibil!
   Se potrivesc perfect.
   - Tot imposibil! murmură el.
   Auzi râsetele celor două femei de la etaj şi zâmbi. Rămase pe loc până îşi dădu seama că Jeannie se dusese în dormitorul lor şi abia atunci urcă şi el. Uşa camerei de oaspeţi din capătul holului era închisă. Pe perna lui se afla teancul de foi - roadele documentării lui Jeannie.
   Se dezbrăcă, se întinse şi se apucă să citească informaţiile despre doamna Holly Gibney, coproprietară a unei agenţii de detectivi care se ocupa cu recuperarea bunurilor furate şi descoperirea persoanelor care refuză să se prezinte la procese - agenţie cu un nume extrem de adecvat: „Ce-am găsit al meu să fie”.

17.

      Din camioneta parcată lângă trotuar, câteva case mai încolo, Jack văzu cum maşina femeii în taior opreşte în faţa casei familiei Anderson.
   Detectivul ieşi să o ajute, deşi cucoana nu prea avea cine ştie ce bagaje. Dar avea o pungă de la Walmart. Deci acolo se dusese. Poate ca să-şi cumpere o cămăşuţă de noapte şi o periuţă de dinţi. După mecla ei, era clar că îşi alesese o cămăşuţă hidoasă şi o periuţă atât de dură, cât să-i zgârie gingiile.
   Jack mai luă o duşcă din sticlă şi, în timp ce înşuruba dopul la loc şi se gândea să se întoarcă acasă (de ce nu, din moment ce toţi copiii cuminţi se duseseră la culcare), îşi dădu seama că nu mai era singur în cabina camionetei.
   Cineva stătea pe locul din dreapta lui. Îl vedea doar cu coada ochiului. Dar evident că aşa ceva era imposibil. Că doar nu fusese acolo tot timpul. Nu-i aşa?
   Hoskins se uită drept înainte. Arsura de la ceafă, care nu-l mai deranjase chiar atât de tare în ultimele ore, începu să-i pulseze din nou, foarte dureros.
   Tot cu coada ochiului observă o mână ridicată. Şi parcă vedea scaunul camionetei prin mâna aia. Iar pe degetele ei, scris cu cerneală albastră, decolorată de timp, era cuvântul MUSAI. Hoskins închise ochii, rugându-se fierbinte ca musafirul să nu-l atingă.
   - Trebuie să faci o plimbare, îl anunţă musafirul. Dacă nu cumva vrei să mori la fel cum a murit maică-ta. Mai ţii minte cum urla?
   Da. Jack mai ţinea minte. Mama lui urlase până rămăsese fără glas.
   - A urlat până a rămas fără glas, spuse pasagerul.
   Mâna aceea îl atinse uşor, foarte uşor pe pulpă. Şi Jack ştiu că pielea va începe să-l ardă şi în locul acela, la fel cum se întâmplase cu ceafa. Pantalonii nu îi ofereau niciun fel de protecţie; otrava se va infiltra rapid prin ei.
   - Da, ţii minte. Cum ai putea să uiţi aşa ceva?
   - Unde vrei să mă duc?
   Pasagerul îi spuse. Şi atunci nu mai simţi atingerea acelei mâini oribile. Jack deschise ochii şi se uită în jur. Scaunul de lângă el era gol. Luminile din casa familiei Anderson se stinseseră. Se uită la ceas şi văzu că era 11 fără un sfert. Adormise. Mai că s-ar fi putut convinge că totul nu fusese decât un vis. Unul foarte urât. Cu excepţia unui singur lucru.
   Porni camioneta. Va trebui să alimenteze de la benzinăria din afara oraşului, de pe Route 17. Era cel mai bun loc, pentru că tipul din tura de noapte - Cody, aşa îl chema - avea mereu o rezervă de pastiluţe albe, pe care le vindea camionagiilor care mergeau fie spre nord, la Chicago, fie spre sud, spre Texas. Însă pentru Jack Hoskins, detectiv de la poliţia Flint City, pastiluţele alea erau gratuite.
   Bordul camionetei era plin de praf. La primul semafor, Jack se aplecă şi îl şterse, scăpând astfel de cuvântul scris acolo de degetul pasagerului său.
   MUSAI.

UNIVERSUL NU ARE SFÂRŞIT

- 26 IULIE -

1.

      Ralph a dormit prost şi a avut mai multe vise urâte.
   Într-unul dintre acestea se făcea că-l ţine în braţe pe Terry Maitland, care, fiind pe moarte, i-a spus: „Mi-ai nenorocit fetiţele, luându-mă de lângă ele.”
   Ralph se trezi la 4 şi jumătate, conştient că nu va mai reuşi să adoarmă. Avea senzaţia că ajunsese într-un plan al existenţei de care nici nu avusese habar până atunci. Dar îşi zise că toată lumea se simţea aşa în primele ore ale dimineţii. Iar gândul acesta îl încurajă să se dea jos din pat, să se ducă la baie şi să se spele pe dinţi.
   Jeannie dormea ca de obicei, cu pătura trasă până peste cap. Din soţia lui nu se vedeau decât câţiva cârlionţi, în care apăruseră fire cărunte. Fire cărunte apăruseră şi în părul lui.
   Nu multe, dar se vor înmulţi foarte curând. Nu-l deranja.
   Scurgerea timpului era un mister, însă un mister normal.
  Adierea aerului condiţionat împrăştiase pe jos câteva dintre foile printate de Jeannie. Le puse la loc pe noptieră, îşi luă jeanşii, se uită la ei, îşi zise că îi mai putea purta o zi (mai cu seamă una petrecută în sudul plin de praf al Texasului) şi, cu ei în mână, se duse la fereastră. O lumină cenuşie se întinsese deja peste orizont. Avea să fie foarte cald aici şi mult mai cald acolo unde se duceau ei.
   Observă - fără să se mire prea tare, deşi n-ar fi fost în stare să explice motivul - că Holly Gibney era în curtea din spate. Îmbrăcată şi ea într-o pereche de jeanşi, se aşezase în acelaşi şezlong unde stătuse Ralph cu nicio săptămână în urmă, când îl vizitase Bill Samuels. În seara aceea în care Bill îi spusese povestea cu urmele de paşi dispărute brusc, iar Ralph nu se lăsase mai prejos şi îi istorisise şi el păţania cu pepenele viermănos.
   Îşi puse pantalonii şi un tricou cu logoul echipei de baschet Oklahoma Thunder, se mai uită o dată la Jeannie şi ieşi din dormitor, ţinând în mâna stângă perechea de mocasini vechi şi zgâriaţi, pe care îi purta pe post de papuci de casă.

2.

      După doar cinci minute, Ralph ieşi în curtea din spate.
   Holly îl auzi şi se întoarse spre el. Pe faţa ei micuţă se citea circumspecţie, nu ostilitate (cel puţin aşa spera el). Apoi ea observă cănile de pe tava veche şi zâmbetul acela radios îi lumină din nou chipul.
   - Acolo este ce sper eu să fie?
   - Dacă speraţi să fie cafea, atunci răspunsul este da. Eu o beau simplă, dar am adus nişte ingrediente, în caz că doriţi să le folosiţi. Soţia mea îşi bea cafeaua cu lapte şi mult zahăr. Zice că-i place dulce, aşa ca mine, zise el surâzând.
   - Neagră şi simplă e foarte bună. Vă mulţumesc.
   Ralph puse tava pe masa de picnic. Holly se aşeză vizavi de el, luă una dintre căni şi sorbi din ea.
   - Minunată! Bună şi tare! Nu-i nimic mai bun dimineaţa decât o cafea tare. Aşa cred eu.
   - De cât timp v-aţi trezit?
   - Nu dorm prea mult, spuse ea, evitând cu abilitate răspunsul. E foarte plăcut aici, în curtea dumneavoastră. Iar aerul este atât de proaspăt.
   - Credeţi-mă că nu vi s-ar mai părea deloc proaspăt dacă ar bate vântul dinspre vest. Atunci aduce duhoarea de la rafinăriile din Cap City. Mie mirosul ăla îmi dă dureri de cap.
  Se întrerupse şi se uită la ea. Holly îşi feri privirea, ridicându-şi cana în dreptul feţei, ca pe un scut. Ralph îşi aminti de comportamentul ei din seara trecută, de felul cum parcă îşi făcea curaj ca să suporte fiecare strângere de mână.
   Avea sentimentul că acestei femei i se păreau extrem de dificile multe dintre gesturile şi interacţiunile fireşti în societatea contemporană. Cu toate acestea, izbutise să realizeze nişte lucruri uluitoare.
   - Am citit nişte informaţii despre dumneavoastră aseară. A avut dreptate Alec Pelley. Biografia dumneavoastră este ieşită din comun.
   Ea nu spuse nimic.
   - Pe lângă faptul că aţi reuşit să-l împiedicaţi pe tipul ăla, Hartsfield, să arunce în aer o sală plină cu copii, împreună cu partenerul dumneavoastră, domnul Hodges...
   - Domnul detectiv Hodges, îl corectă ea. La pensie.
   Ralph dădu din cap, arătându-i că a înţeles.
   - Împreună cu partenerul dumneavoastră, domnul detectiv Hodges, aţi salvat o fetiţă răpită de un dement pe care-l chema Morris Bellamy. Bellamy a fost ucis în timpul acţiunii. Şi aţi mai fost implicată şi într-un schimb de focuri cu un doctor care îşi pierduse minţile şi şi-a omorât soţia. Iar anul trecut aţi prins nişte indivizi care furau câini din rase rare, pe care fie îi înapoiau stăpânilor pe care îi obligau să plătească o răscumpărare substanţială, fie îi vindeau altor persoane, în cazul în care stăpânii nu puteau să facă rost de suma pe care le-o cereau. N-aţi glumit deloc atunci când aţi spus că la agenţia dumneavoastră vă ocupaţi şi cu găsirea animalelor dispărute.
   Şi uite, femeia asta de vârstă mijlocie se îmbujora din nou: de la baza gâtului şi până la frunte. Era limpede că simpla enumerare a isprăvilor ei o făcea să se simtă mai mult decât stânjenită. Parcă îi provoca o durere fizică.
   - Bill Hodges a fost cel care a făcut toate lucrurile astea.
   - Dar nu s-a ocupat şi de povestea cu hoţii de câini. Pentru că decedase cu 1 an în urmă.
   - Da, dar atunci îl aveam deja drept partener pe Pete Huntley. Ex-detectiv.
   Acum Holly îl privi drept în ochi. Însă cu mult efort. Avea ochii limpezi şi albaştri.
   - Pete este un detectiv bun. Aş fi fost obligată să închid agenţia dacă n-ar fi fost el. Însă Bill era mai bun. Bill m-a ajutat să devin cea de azi. Îi datorez totul. Toată viaţa mea de acum. Mi-aş dori să fie aici.
   - În locul meu?
   Holly nu-i răspunse. Dar şi tăcerea este un fel de răspuns, nu?
   - El ar fi crezut în existenţa acestui El Cuco, acest monstru care îşi poate schimba înfăţişarea?
   - O, da, răspunse ea fără să ezite câtuşi de puţin. Pentru că el... şi cu mine... şi cu prietenul nostru, Jerome Robinson, care a fost cu noi... am avut avantajul unor experienţe pe care dumneavoastră nu le-aţi trăit. Deşi s-ar putea s-o faceţi foarte curând, în funcţie de ce anume se va întâmpla în următoarele câteva zile. Ba chiar mai devreme, chiar astăzi, înainte de apusul soarelui.
   - Pot să stau şi eu cu voi?
   Era Jeannie, cu cana ei cu cafea în mână.
   Ralph îi făcu semn să se aşeze.
   - Îmi pare foarte rău dacă te-am trezit, îi spuse Holly. Ai fost atât de drăguţă să mă inviţi aici.
   - Ralph m-a trezit, că merge în vârful picioarelor ca un elefant, răspunse Jeannie. Poate că aş fi reuşit să adorm la loc, dar am simţit miros de cafea. Şi nu rezist. Bravo, mi-ai adus şi mie laptele.
   Holly spuse din senin:
   - Nu era doctorul.
   Ralph ridică din sprâncene.
   - Poftim?
   - Îl chema Babineau şi, da, îşi pierduse minţile, dar nu din cauza lui. Şi nu el a omorât-o pe doamna Babineau. Brady Hartsfield a făcut-o.
   - În ziarele pe care le-a găsit soţia mea pe Internet scria că Hartsfield murise în spital înainte ca dumneavoastră şi Hodges să daţi de urma lui Babineau.
   - Ştiu ce s-a scris în ziare, dar se înşală. Vreţi să vă spun cum a fost în realitate? Nu-mi place să spun povestea asta. Nici să mi-o amintesc nu-mi place, dar cred că trebuie s-o auziţi. Pentru că ne aşteaptă pericole mari, iar dacă vă încăpăţânaţi să credeţi că noi căutăm un om normal, în carne şi oase – un om pervers, ciudat, criminal, şi totuşi un om - pericolul va fi cu mult mai mare pentru dumneavoastră.
   - Pericolul este aici, protestă Jeannie. Pe Străinul acesta, care seamănă cu Claude Bolton... aici l-am văzut. Doar am spus-o aseară!
   Holly dădu cu blândeţe din cap.
   - Cred că Străinul a fost aici, ba chiar aş putea să dovedesc asta. Numai că nu cred că a fost în întregime aici. Şi nu cred că se mai află aici şi acum. Este acolo, în Texas, pentru că şi Bolton este acolo, iar Străinul trebuie să stea în apropierea lui. Trebuie să fie aproape de el pentru că este...
   Îşi muşcă buzele, căutând cel mai potrivit cuvânt.
   - Cred că este epuizat. Nu-i obişnuit să fie urmărit. Nu i s-a mai întâmplat ca oamenii să ştie ce fel de creatură este.
   - Nu pricep, spuse Jeannie.
   - Pot să vă spun povestea lui Brady Hartsfield? S-ar putea să vă ajute pe amândoi.
   Se forţă din nou să îl privească în ochi pe Ralph.
   - Poate nu vă va convinge, dar vă va face să înţelegeţi motivele pentru care eu cred.
   - Vă ascult, zise Ralph.
   Şi Holly începu să vorbească. Atunci când isprăvi, soarele înroşea cerul la est.

3.

      - Uau! exclamă Ralph.
   Nu-i venea altceva în minte.
   - Adevărat? se minună Jeannie. Ce-a făcut... Brady Hartsfield? Şi-a transferat cumva conştiinţa în acest doctor care îl îngrijea?
   - Da. Se prea poate să fi fost ajutat de medicamentele experimentale pe care i le dădea Babineau, dar eu personal nu am crezut niciodată că acesta a fost singurul motiv pentru care a reuşit să facă tot ce a făcut. Era ceva în Hartsfield, iar lovitura aia de la cap l-a scos la lumină. Asta cred eu.
   Se întoarse spre Ralph şi adăugă:
   - Însă dumneavoastră nu sunteţi de acord, nu-i aşa? Poate că aş putea să dau de Jerome la telefon, iar el v-ar spune exact acelaşi lucru. Însă nici pe el nu l-aţi crede.
   - Nu ştiu ce să cred, spuse Ralph. Toată această epidemie de sinucideri, provocate doar de nişte mesaje subliminale din jocurile video... s-a scris despre asta în ziare?
   - S-a scris şi în ziare, şi pe Internet, s-a discutat şi la TV.
   Holly se opri şi îşi privi mâinile. Avea unghiile destul de îngrijite, deşi nu-şi dădea pe ele nici cu ojă şi nici cu lac - însă nu şi le mai rodea. Aşa cum renunţase şi la fumat. Se dezbărase de ambele obiceiuri. Uneori se gândea că pelerinajul ei spre ceva care să semene cât de cât cu un echilibru psihic (poate chiar un început de reală sănătate mintală) fusese marcat cu renunţările la toate obiceiurile ei proaste. Îi fusese greu să se despartă de ele. Erau prietenele ei cele mai bune.
   Reîncepu să vorbească, dar fără să se uite la niciunul dintre cei doi, ci privind undeva, în zare.
   - Bill a fost diagnosticat cu cancer pancreatic chiar când s-a întâmplat povestea cu Hartsfield şi Babineau. După aceea, a stat puţin în spital. Foarte puţin. Deja ştiam toţi cum se va termina... ştia şi el, deşi nu ne-a mărturisit-o niciodată şi s-a luptat cu afurisitul ăla de cancer până în ultima clipă. Mă duceam aproape în fiecare seară la el acasă, pe de-o parte ca să mă asigur că mănâncă ceva... dar mai ales ca să stau cu el. Să-i ţin de urât... şi ca să... nu ştiu...
   - Ca să te îmbibi cu prezenţa lui? spuse Jeannie. Cât timp mai era încă lângă tine?
   Şi iarăşi apăru zâmbetul acela luminos, care o făcea să pară mult mai tânără.
   - Da, asta e! Exact! Şi într-o seară, nu cu mult timp înainte de a se interna din nou, s-a oprit curentul în cartierul lui. Căzuse un copac peste un cablu sau ceva de genul ăsta. Când am ajuns la Bill, l-am găsit aşezat pe treptele din faţa casei, cu ochii la stele. „Niciodată nu arată aşa când sunt aprinse felinarele”, mi-a spus el. „Uită-te şi tu cât de multe sunt şi ce tare strălucesc!” În seara aia aproape că puteai să desluşeşti toată Calea Lactee. Şi am stat amândoi acolo - nu mult, doar vreo 5 minute - fără să vorbim, doar privind stelele. Apoi a zis: „Cică oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că universul nu are sfârşit. Am citit chestia asta în ediţia de săptămâna trecută a New York Times. Şi când vezi câte stele sunt şi ştii că sunt şi mai multe cele pe care nu le vezi, atunci îţi vine mai uşor să crezi asta.” După ce starea lui Bill s-a agravat, n-am mai vorbit despre Brady Hartsfield şi despre ce i-a făcut el lui Babineau, dar cred că la asta se referea în seara aceea.
   - „Sunt mult mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât îţi imaginezi tu”, murmură Jeannie.
   Holly zâmbi:
   - Cred că Shakespeare a spus-o cel mai bine. De fapt, cred că a spus cel mai bine tot ce era de spus.
   - Dar poate că nu vorbea despre Hartsfield şi Babineau, nu se lăsă convins Ralph. Poate încerca să-şi accepte... propria-i situaţie.
   - Normal că încerca să şi-o accepte, zise Holly. Încerca să-şi accepte situaţia şi încerca să accepte toate misterele lumii din jur. Şi tocmai de aceea noi trebuie să...
   Chiar în acest moment îi ciripi telefonul. Îl scoase din buzunar, se uită la ecran şi citi mesajul.
   - Alec Pelley îmi transmite că avionul închiriat de domnul Gold va decola la 9 şi jumătate, spuse ea. Încă intenţionaţi să veniţi cu noi, domnule Anderson?
   - Absolut! Şi, din moment ce vom colabora la elucidarea acestei... enigme, cred că ar fi bine să ne tutuim.
   Îşi termină cafeaua din două înghiţituri şi se ridică.
   - Vreau să chem două patrule să supravegheze casa cât sunt eu plecat, Jeannie. Te deranjează?
   Femeia flutură din gene.
   - Vezi să fie nişte poliţişti mişto.
   - O să încerc să-i conving pe Troy Ramage şi Tom Yates. Nu că ar arăta vreunul ca un star de cinema, dar ei sunt cei care l-au arestat pe Terry Maitland pe stadion. Şi mi se pare corect să joace un rol şi acum.
   - Eu trebuie să verific ceva, spuse Holly. Şi aş vrea s-o fac înainte să se lumineze de tot. Vă supăraţi dacă ne întoarcem în casă?

4.

      La cererea lui Holly, Ralph trase jaluzelele din bucătărie şi Jeannie se ocupă de draperiile din living.
   Holly se aşeză la masa din bucătărie, pe care puse markerele şi banda de scotch cumpărate din raionul de papetărie de la Walmart.
   Rupse două bucăţi de scotch şi le lipi peste obiectivul camerei foto încorporate în iPhone-ul ei. Coloră bucăţile astea cu markerul albastru. Rupse o a treia bucată, o lipi peste cele albastre şi o coloră în violet.
   Apoi se ridică şi arătă scaunul de lângă arcadă.
   - Pe scaunul ăla stătea?
   - Da.
   Holly făcu două poze ale scaunului, se duse lângă arcadă şi întrebă din nou.
   - Şi scaunul era pus aici?
   - Da. Chiar aici. Dar n-am găsit nicio urmă pe covor. A căutat Ralph de dimineaţă.
   Holly se lasă în genunchi, făcu 4 fotografii cu covorul şi se ridică.
   - În regulă. Ar trebui să fie de ajuns.
   - Ralph? zise Jeannie. Tu ştii ce face?
   - Şi-a improvizat un fel de lampă cu ultraviolete din telefon.
   Chestie pe care ar fi trebuit s-o fac chiar eu, dacă mi-aş fi crezut nevasta - ştiu şmecheria asta de cel puţin 5 ani.
   - Cauţi pete, corect? Ca alea din hambar.
   - Da, dar cred că sunt extrem de puţine. Altminteri le-ai fi putut vedea cu ochiul liber. Se poate cumpăra de pe Internet o trusă care să facă testul ăsta - se cheamă CheckMate dar o să meargă şi aşa. Bill m-a învăţat cum să fac. Hai să vedem ce am găsit! Dacă am găsit ceva.
   Soţii Anderson se postară lângă ea - unul în dreapta şi celălalt în stânga - şi, de data aceasta, pe Holly nu o mai deranjă să se afle atât de aproape de alţi oameni. Îmi pun nădejdea în Holly, îşi zise ea.
   Da, petele erau acolo. Câţiva stropi galbeni pe scaun, unde stătuse intrusul văzut de Jeannie. Şi încă alţi câţiva stropi - ca nişte picături foarte mici de vopsea - pe covor, lângă arcadă.
   - Să fiu al dracu’! murmură Ralph.
   - Uitaţi-vă la asta! le spuse Holly, întinzându-şi degetele ca să mărească pata de pe covor. Vedeţi cum formează un unghi drept? A fost făcută de un picior al scaunului.
   Se întoarse şi fotografie scaunul, însă acum doar la baza lui. Şi din nou soţii Anderson se apropiară de iPhone-ul ei şi din nou Holly îşi folosi degetele, iar un picior de scaun apăru în prim-plan.
   - Acolo a picurat. Dacă vreţi, puteţi să ridicaţi jaluzelele şi să trageţi draperiile. Am terminat.
   În bucătăria umplută din nou de lumina dimineţii, Ralph luă telefonul lui Holly şi studie fotografiile, una după alta, apoi în sens invers. Parcă zidul acela de scepticism pe care şi-l ridicase începea să se năruie şi uite că pentru asta nu fusese nevoie decât de câteva poze pe un amărât de ecran de iPhone.
   - Şi asta ce înseamnă? vru să ştie Jeannie. Concret. A fost aici ori n-a fost?
   - Ţi-am spus că n-am avut posibilitatea să studiez locul acesta atât de mult cât să-mi permită să-ţi dau un răspuns cert. Dar bănuiala mea este că... şi da şi nu.
   Jeannie clătină din cap, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească gândurile.
   - Nu înţeleg.
   Ralph se gândea la uşile lor încuiate şi la alarma care nu se declanşase.
   - Vrei să zici că tipul ăsta a fost o...
   Fantomă a fost primul cuvânt care-i veni în minte, numai că nu era tocmai cuvântul potrivit.
   - Nu zic nimic, spuse Holly.
   Iar Ralph o contrazise în gând: Nu, nu zici. Pentru că vrei să zic eu.
   - Că a fost o proiecţie? Sau un avatar, ca în jocurile alea video pe care le joacă fiul nostru?
   - Interesantă idee! spuse Holly.
   Ralph observă că-i scânteiază ochii şi îi trecu prin minte gândul (unul destul de exasperant) că doamna aceasta sfioasă îşi reţine zâmbetul.
   - Sunt nişte pete, dar scaunul nu a lăsat urma pe covor, spuse Jeannie. Dacă a fost aici în vreun mod cât de cât fizic... înseamnă că este foarte uşor. Poate la fel de uşor ca o pernă umplută cu puf. Şi tu spui că se epuizează atunci când... se proiectează în felul ăsta?
   - Mie mi se pare logic, răspunse Holly. Singurul lucru de care suntem siguri este că a fost ceva aici când ai coborât tu ieri-dimineaţă devreme. Sunteţi de acord, domnule detectiv Anderson?
   - Sunt. Şi am să te arestez dacă nu începi să-mi spui „Ralph”.
   - Dar cum de am ajuns înapoi în dormitorul de la etaj? întrebă Jeannie. M-a... of, te implor, spune-mi că nu m-a dus în braţe până acolo după ce am leşinat.
   - Nu prea cred că a făcut-o, răspunse Holly.
   - Poate, spuse Ralph, poate a hipnotizat-o în vreun fel?
   - Nu ştiu. Sunt foarte multe lucrurile pe care s-ar putea să nu le aflăm niciodată. Vă supăraţi dacă mă duc acum să fac un duş? Promit că nu durează mult.
   - Du-te liniştită, spuse Jeannie. Eu am să fac o omletă mare pentru toţi.
   Holly porni spre scară, dar se opri când o auzi pe Jeannie exclamând:
   - Dumnezeule mare! Lumina de la aragaz. Era aprinsă. Aia de deasupra arzătoarelor. Se aprinde de la un buton.
   Jeannie păruse însufleţită la vederea fotografiilor. Acum era doar foarte speriată.
   - Trebuie să-l apeşi ca să aprinzi lumina. A fost suficient de concret cât să facă asta.
   Holly nu spuse nimic. Nici Ralph.

5.

      După micul dejun, Holly se întoarse în camera de oaspeţi, chipurile ca să-şi facă bagajul.
   Bănuiala lui Ralph era că-i permite să-şi ia rămas-bun în tihnă de la soţia lui. O fi avut ciudăţeniile ei această Holly Gibney, dar în niciun caz nu era proastă.
   - Ramage şi Yates o să supravegheze casa, îi spuse el lui Jeannie. Şi-au luat câteva zile libere.
   - Au făcut chestia asta pentru tine?
   - Şi pentru Terry. Le pare la fel de rău ca mie de ce s-a întâmplat.
   - Ţi-ai luat arma?
   - Am pus-o deocamdată în geantă. După ce vom ateriza, am s-o pun în toc, la curea. Şi Alec îşi ia pistolul. Şi vreau să-l scoţi şi tu pe al tău din seif. Ţine-l la tine tot timpul.
   - Dar tu chiar crezi...
   - Habar n-am ce să cred. În privinţa asta sunt de acord cu Holly. Tu doar ţine pistolul la tine. Şi ai grijă să nu tragi în poştaş.
   - Auzi? Poate ar trebui să vin şi eu.
   - Nu mi se pare o idee bună.
   Nu trebuiau să se afle în acelaşi loc astăzi, însă nu voia să-i explice motivele şi s-o îngrijoreze şi mai tare. Aveau un fiu la care să se gândească, un fiu care acum juca baseball sau trăgea cu arcul la ţintă sau lipea mărgele pe centuri. Fiul lor Derek, care nu era cu mult mai mare decât Frank Peterson.
  Derek, care credea, aşa cum fac majoritatea copiilor, că părinţii lui sunt nemuritori.
   - Poate ai dreptate, spuse ea. Trebuie să rămână cineva acasă, în caz că ne sună Derek, nu crezi?
   Ralph dădu din cap şi o sărută.
   - Exact la asta mă gândeam.
   - Ai grijă.
   Jeannie se uita la el şi Ralph îşi aminti dintr-odată cum aceşti ochi mari îl mai priviseră cu aceeaşi iubire, speranţă şi nelinişte. Se întâmplase la nunta lor, atunci când îşi spuneau jurămintele în faţa prietenilor şi rudelor.
   - O să am. Am mereu.
   Vru să se desprindă de ea, dar Jeannie nu-l lăsă. Îl strânse cu putere de braţe.
   - Ştiu, însă cazul ăsta nu seamănă cu nimic de până acum. O ştim amândoi. Dacă poţi să-l prinzi, atunci prinde-l. Dar dacă nu... dacă ajungi într-o situaţie pe care nu ştii s-o gestionezi... atunci retrage-te. Retrage-te şi vino acasă la mine, ai înţeles?
   - Aud ce zici.
   - Nu spune că mă auzi, spune că aşa ai să faci.
   - Aşa am să fac.
   Şi iar îşi aminti de ziua cu jurămintele.
   - Sper că nu mă minţi.
   Aceeaşi privire pătrunzătoare, atât de plină de dragoste şi de nelinişte. Privirea aceea care spunea Nu mă face vreodată să regret ca mi-am legat soarta de a ta!
   - Vreau să-ţi mai spun ceva. Ceva important. Mă asculţi?
   - Da.
   - Eşti un om bun, Ralph. Un om bun, care a făcut o greşeală gravă. Nu eşti nici primul şi nici ultimul. Trebuie să te împaci cu asta şi eu am să te ajut. Îndreaptă-ţi greşeala asta, dacă poţi; dar, te rog, nu o înrăutăţi şi mai mult. Te rog.
   Acum Holly cobora scara puţin cam ostentativ, dorind să se asigure că o aud.
   Ralph privi lung în ochii mari ai soţiei sale - la fel de frumoşi ca în urmă cu mulţi ani. După care o sărută şi făcu un pas înapoi. Jeannie îl strânse de mâini, îl strânse tare, şi apoi îi dădu drumul.

6.

      Ralph şi Holly au mers la aeroport cu maşina lui Ralph.
   Holly stătea cu geanta de umăr în poală, spatele drept, genunchii lipiţi decent unul de altul.
   - Soţia ta are o armă de foc? îl întrebă ea.
   - Da. Şi-a luat permisul şi a învăţat să tragă cu ea la poligonul secţiei noastre de poliţie. Regulamentul le permite asta soţiilor şi fiicelor de poliţişti. Dar tu ai armă, Holly?
   - Sigur că n-am. Am venit cu un avion de linie.
   - Sunt convins că o să-ţi găsim şi ţie ceva. În fond, ne ducem în Texas, nu la New York.
   Ea clătină din cap.
   - N-am mai tras cu arma de pe vremea când trăia Bill. La ultimul caz al nostru. Şi n-am nimerit ţinta.
   Ralph nu mai spuse nimic până când intrară pe autostrada aglomerată care ducea spre aeroport şi, mai departe, spre Cap City. După ce reuşi să se strecoare printre numeroasele maşini cu şoferi grăbiţi, îi spuse:
   - Mostre ale substanţei din hambar se află la laboratorul criminalistic al poliţiei statale. Tu ce crezi că vor descoperi după ce le vor face toate testele? Ai vreo idee?
   - Dacă ar fi să mă iau după ce am văzut pe scaun şi pe covor, presupun că ar fi mai ales apă, dar cu un pH foarte mare. Şi mai cred că vor găsi urmele unui lichid asemănător mucusului, ca acela secretat de glandele bulbo-uretrale, cărora li se mai spune şi glandele lui Cowper, după numele lui William Cowper, specialist în anatomie, care...
  - Deci crezi că este spermă.
   - Mai degrabă lichid preseminal, murmură ea şi se îmbujoră uşor.
   - Ştii o grămadă de lucruri.
   - După moartea lui Bill, am făcut un curs de medicină legală. De fapt, am făcut mai multe cursuri. Pentru că aşa... aveam senzaţia că trece timpul mai uşor.
   - S-a găsit spermă şi pe spatele pulpelor lui Frank Peterson. Destul de mult, dar nu o cantitate anormal de mare. Iar testul ADN a arătat că îi aparţinea lui Terry Maitland.
   - Depunerile din hambar şi din casa ta nu sunt spermă şi nici lichid preseminal, oricât de mult ar semăna cu acestea. Când criminaliştii vor analiza substanţa din Parohia Canning, cred că vor descoperi nişte componente necunoscute şi vor declara că probele au fost contaminate. Se vor bucura pentru că nu mai trebuie să le folosească la proces. Nici nu se vor gândi că poate au de-a face cu o substanţă complet necunoscută: materia pe care o elimină când se transformă. Cât despre sperma de pe Frank Peterson... eu sunt convinsă că Străinul a lăsat urme de spermă şi atunci când le-a ucis pe surorile Howard. Pe hainele sau pe trupurile lor. Un fel de carte de vizită, ca firele de păr din baia bătrânului domn Maitland, sau toate amprentele pe care le-aţi găsit.
   - Nu uita de martorii oculari.
   - Nu uit, spuse ea. Acestei creaturi îi plac martorii. De ce nu i-ar plăcea, din moment ce poartă chipul altui om?
   Ralph era cu ochii după compania charter ale cărei servicii le folosea Howard Gold.
   - Deci nu crezi că au fost crime comise de un pedofil? Că asasinul doar a vrut să lase impresia asta?
   - N-aş merge chiar atât de departe, dar...
   Şi acum Holly se întoarse ca să se uite la el.
   - S-a găsit spermă pe picioarele băiatului, însă nu şi... în el?
   - Nu. A fost penetrat - a fost violat - cu o creangă.
   - Auu! exclamă Holly, strâmbându-se. Mă îndoiesc că autopsia fetelor a descoperit spermă în interiorul lor. Cred că există un anume element sexual în crimele pe care le comite, dar s-ar putea să nu fie capabil de raporturi sexuale propriu-zise.
   - Cam aşa stau lucrurile cu majoritatea criminalilor în serie normali.
   Începu să râdă de propriile vorbe. Auzi, „criminali normali”, ce mai oximoron! La fel ca „accesoriu indispensabil” sau „realitate virtuală”. Dar nu se corectă, pentru că singurul sinonim care-i trecea prin cap era „criminali în serie umani”.
   - Dacă se hrăneşte cu tristeţe, înseamnă că mănâncă şi suferinţa victimelor sale în momentul în care le ucide.
   Lui Holly îi pierise toată culoarea din obraji.
   - Probabil că pentru el are un gust extrem de bun, ca un fel rafinat de mâncare sau un whisky vechi. Şi, da, asta ar putea să-l excite sexual. Nu-mi place deloc să mă gândesc la lucrurile astea, însă cred că trebuie să-ţi cunoşti inamicul. Şi că... mi se pare că trebuie s-o iei la stânga pe acolo, domnule detectiv Anderson.
   - Ralph.
   - Da. Fă la stânga, Ralph! Pe acolo se ajunge la Regal Air.

7.

      Howie şi Alec erau deja acolo. Howie zâmbea.
   - Am amânat puţin decolarea, îi anunţă el. Vine şi Sablo. E pe drum.
   - Cum de-a reuşit? se miră Ralph.
   - N-a reuşit nimic. Eu am aranjat totul. Mă rog, jumătate. Judecătorul Martinez e internat la spital cu ulcer perforat - aşa că treaba asta a aranjat-o Dumnezeu. Sau poate sosul prea iute cu care se îndopa. Şi mie îmi place sosul ăla picant, dar mă lua cu fiori când vedeam cât îşi turna judecătorul în farfurie. Cât despre celălalt caz în care locotenentul Sablo trebuia să depună mărturie... ei, să zicem că procurorul îmi era dator.
   - Să îndrăznesc să întreb pentru ce? spuse Ralph.
   - Nu, răspunse Howie, zâmbind acum până la măsele.
   Pentru că aveau ceva timp la dispoziţie, cei patru s-au aşezat în micuţa sală de aşteptare - deloc impunătoare ca aceea din clădirea principală a aeroportului - şi s-au uitat la avioanele care decolau şi aterizau.
   - Când am ajuns acasă aseară, zise Howie la un moment dat, am intrat pe Internet şi am citit despre sosii. Pentru că asta este Străinul nostru, corect?
   Holly ridică din umeri.
   - Este un cuvânt la fel de bun ca oricare altul.
   - Cea mai celebră sosie din literatură este personajul dintr-o povestire a lui Edgar Allan Poe. Se cheamă „William Wilson”.
   - Jeannie o ştie, spuse Ralph. Am discutat despre ea.
   - Însă au existat o mulţime de asemenea dubluri şi în viaţa reală. Sute, se pare. Printre care şi cea de pe Lusitania. Pe vas era o pasageră la clasa întâi şi pe pasagera asta o chema Rachel Withers. În timpul călătoriei, nişte oameni au zărit o altă femeie care semăna leit cu ea; până şi şuviţa de păr alb era aceeaşi. Unii au spus că dublura asta stătea la clasa a treia. Alţii au spus că făcea parte din personalul navei. Domnişoara Withers şi un domn, cu care era prietenă, au pornit în căutarea ei şi se pare că au dat de ea doar cu câteva secunde înainte ca o torpilă lansată de un submarin să lovească tribordul Lusitaniei. Domnişoara Withers a murit, însă prietenul ei a supravieţuit. Şi a spus că dublura aceea a fost „un sol al dezastrului”. Scriitorul francez, Guy de Maupassant, şi-a întâlnit dublura într-o zi, pe o stradă din Paris - aceeaşi înălţime, acelaşi păr, aceiaşi ochi, aceeaşi mustaţă, acelaşi accent.
   - Francezii! pufni Alec. La ce să te aştepţi de la ei? Probabil că Maupassant băuse câteva pahare cu vin înainte.
   - Însă cel mai cunoscut caz s-a petrecut în 1845, la o şcoală de fete din Letonia. Profesoara tocmai scria ceva pe tablă, când dublura ei a intrat în sala de clasă, s-a dus lângă ea şi i-a imitat toate mişcările, dar fără să aibă vreo bucată de cretă în mână. După care a ieşit. Nouăsprezece eleve au fost martore la acest eveniment ciudat. Nu sunteţi şocaţi?
   Nu-i răspunse nimeni. Ralph se gândea la pepenele galben plin cu viermi şi la urmele de paşi pe nisip. Şi se mai gândea la ceva. Ceva ce spusese prietenul lui Holly, mort acum: Universul nu are sfârşit. Probabil că unor oameni această idee li se părea înălţătoare, poate chiar sublimă. Însă lui Ralph, un om al faptelor, un om cu picioarele pe pământ, i se părea de-a dreptul înspăimântătoare.
   - Mă rog, eu unul sunt şocat, mormăi Howie, un pic cam morocănos.
   - Spune-mi ceva, Holly, spuse Alec. Dacă tipul ăsta absoarbe - sau suge, sau îngurgitează sau Dumnezeu ştie ce face - gândurile şi amintirile victimelor lui atunci când le fură chipurile, probabil printr-un soi de transfuzie misterioasă de sânge, cum de n-a ştiut unde să găsească cel mai apropiat cabinet medical? Şi mai este şi taximetrista, Willow Rainwater. Maitland o cunoştea de la programul de baschet pentru copii, însă bărbatul ăla pe care l-a dus ea la Dubrow s-a purtat de parcă n-ar fi văzut-o niciodată în viaţa lui. Nu i-a zis „Willow”, nici măcar „doamnă Rainwater”. I-a zis doamnă şi atât.
   - Nu ştiu, răspunse Holly, destul de iritată. Tot ce v-am spus este tot ce am aflat din documentarea făcută în avion. Aşa că acum nu pot decât să fac presupuneri şi m-am cam săturat.
   - Poate că e la fel ca la citirea rapidă, zise Ralph. Cei care citesc foarte repede se mândresc cu faptul că termină o carte la scurt timp după ce o iau în mână, fără să facă pauză. Însă nu se aleg decât cu ideea principală. Dacă îi iei la întrebări apropo de detalii se uită miraţi la tine şi habar n-au ce să-ţi răspundă.
   Făcu o pauză şi adăugă:
   - Cel puţin, aşa zice nevastă-mea. Face parte dintr-un club de lectură şi acolo e o cucoană care se cam laudă cu cât de repede citeşte ea. O scoate din minţi pe Jeannie.
   Priviră toţi patru cum echipa de la sol alimenta avionul şi cum cei doi piloţi făceau verificările necesare înainte de decolare. Holly îşi scoase iPad-ul şi începu să citească ceva, iar, urmărind-o, Ralph îşi spuse că şi ea era maestră într-ale cititului rapid.
   La 10 fără un sfert, un Subaru Forester intră în parcare şi din maşină coborî Yune Sablo, cu rucsacul pe umăr şi vorbind la telefon. Încheie convorbirea aceea chiar în momentul când intră în sala de aşteptare.
   - Amigos! Como esten?
   - Excelent! îi răspunse Ralph, ridicându-se în picioare. Hai să plecăm odată!
   - Claude Bolton era la telefon. Zice că ne aşteaptă la aeroportul Plainville. La 90 şi ceva de kilometri de Marysville, unde stă el.
   Alec ridică din sprâncene:
  - Pentru ce ar face aşa ceva?
   - Pentru că-i speriat. Zice că n-a dormit prea mult azi-noapte, că s-a sculat de vreo 6 ori să verifice dacă nu cumva le pândea cineva casa. Zice că şi-a adus aminte de zilele din puşcărie, când toată lumea ştia că urma să se întâmple ceva nasol, dar nimeni nu ştia ce anume. Zice că i-a intrat spaima în oase şi maică-sii. Şi m-a întrebat ce anume se petrece, iar eu i-am zis că o să-l punem la curent atunci când vom ajunge la el.
   Ralph se întoarse spre Holly şi o întrebă:
   - Dacă acest Străin există cu adevărat şi dacă s-a apropiat de Bolton, atunci Bolton ar putea să-i simtă prezenţa?
   În loc să se supere pentru că i se cerea din nou să-şi exprime propria-i părere, Holly răspunse pe un ton blând, dar foarte ferm:
   - Sunt convinsă.

BIENVENIDOS A TEJAS!

- 26 IULIE -

1.

      Jack Hoskins a intrat în statul Texas pe 26 iulie, în jurul orei 2 a.m.
   S-a cazat în şandramaua care se chema Motel Indian chiar la prima geană de lumină. Cu Mastercardul - singurul care mai avea ceva bani pe el - a achitat o săptămână de şedere şi i-a cerut recepţionerului care dormea pe el să-i dea o cameră în capătul hardughiei.
  Camera pe care a primit-o puţea a băutură stătută şi a fum de ţigară. Cuvertura de pe patul cu gloduri era roasă, iar faţa de pernă era galbenă de la vârsta prea înaintată sau de la transpiraţie sau şi de la ambele. S-a aşezat pe unicul scaun de acolo şi şi-a verificat repede şi fără prea mult interes mesajele de pe telefon (pe la 4 a.m. i se umpluse complet mesageria). Toate mesajele erau de la secţie, multe de la comandantul Geller însuşi. În vestul oraşului se petrecuse o crimă dublă. Pentru că nici Ralph Anderson şi nici Betsy Riggins nu erau la serviciu, el rămăsese singurul detectiv al secţiei, aşa că, unde naiba era, trebuia să ajungă imediat la scena crimei şi la-la-la şi lu-lu-lu.
   Se întinse pe pat - mai întâi pe spate, dar îl durea ceafa prea tare în poziţia asta. Se întoarse pe o parte, stârnind protestul arcurilor cu greutatea lui impresionantă. Am să slăbesc dacă pune cancerul stăpânire pe mine, îşi zise el. La sfârşit, mama ajunsese numai piele şi os. Un schelet. Un schelet care urla.
   - Eu n-o să păţesc aşa ceva, anunţă el camera goală. Am nevoie doar de puţin somn. Şi o să mă pun pe picioare.
   Patru ceasuri i-ar fi de ajuns. Cinci, dacă avea noroc. Însă creierul lui nu voia să iasă din priză; creierul lui era ca un motor care mergea în gol. Cody, nenorocitul ăla de dealer de la benzinărie, îi dăduse pastiluţele albe, dar îl îmbiase şi cu nişte coca, despre care susţinea că ar fi fost aproape pură. Şi după felul în care se simţea acum Jack, întins pe jegul ăsta de pat (nici prin cap nu-i trecea să se culce ca lumea - Dumnezeu ştie ce-o mai fi mişunând printre aşternuturi), se pare că dealerul avusese dreptate. Trăsese doar de câteva ori pe nas, atâta tot, imediat după miezul nopţii, când i se părea că n-o să mai ajungă niciodată la destinaţie; şi uite că acum avea senzaţia că n-o să mai doarmă în viaţa lui. De fapt, avea atâta energie, încât ar fi putut să pună ţigla pe un acoperiş şi după aia să alerge vreo opt kilometri.
   Totuşi adormi la un moment dat, dar somnul i-a fost agitat şi tulburat de vise despre mama sa.
   Se trezi abia după prânz, într-o căldură înfiorătoare. La fel ca totul din jur, şi aparatul de aer condiţionat tot un jeg era.
   Se duse la baie, îşi făcu nevoile şi încercă să-şi vadă ceafa care îi zvâcnea dureros. Nu reuşi şi poate că aşa era mai bine. Se întoarse în cameră şi se aşeză pe pat ca să-şi pună pantofii, dar nu găsi decât unul. Bâjbâi după celălalt şi cineva i-l împinse în mână.
   - Jack!
   Încremeni. I se făcu pielea de găină pe braţe. I se ridicară în poziţie de drepţi firele scurte de păr de la ceafă. Bărbatul care fusese în duşul lui din casa pe care o avea în Flint City se afla acum sub pat, la fel ca toţi acei monştri de care îi era frică în copilărie.
   - Ascultă-mă bine, Jack! Am să-ţi spun ce trebuie să faci.
   Când vocea termină de înşirat instrucţiunile, Jack îşi dădu seama că îi dispăruse durerea din ceafă. Mă rog... aproape îi dispăruse. Iar ce trebuia el să facă acum i se părea simplu, chiar dacă destul de drastic. Ceea ce nu-l deranja, pentru că era convins că va scăpa basma curată. Plus că îi va face o foarte mare plăcere să-l lichideze pe Anderson. În fond, Anderson îşi băgase cel mai adânc nasul în oala de pe foc.
   Domnul „Nicio părere” şi-o făcuse cu mâna lui. Păcat de ceilalţi, dar nu era Jack de vină. Ci Anderson, care-i trăsese după el.
   - Nasol, da’ nu-mi permit să dau rasol! murmură el.
   După ce se încălţă, se puse în genunchi ca să se uite sub pat. Văzu doar un strat gros de praf, parcă deranjat în nişte locuri, dar atâta tot. Foarte bine. Se simţea uşurat. Jack nu se îndoia absolut deloc că noul lui „amic” fusese acolo, aşa cum nu avea nici cea mai mică îndoială că mâna care-i dăduse pantoful avea tatuate pe degete cele două cuvinte: NU POT.
   Acum, că durerea de la arsură se mai domolise, iar capul parcă i se mai limpezise, îşi spuse că ar fi bine să mănânce ceva. Poate o friptană şi nişte ouă ochiuri. Avea nevoie de energie pentru treaba care-l aştepta. Omul nu poate trăi doar cu prafuri trase pe nas şi pastiluţe energizante. Dacă nu mânca acum ceva, era posibil să-l ia cu leşin în soarele fierbinte şi atunci chiar se va arde rău de tot.
   Şi uite, soarele ăsta îi trase un pumn zdravăn în faţă când dădu ochii cu el la ieşirea din motel, iar ceafa îi transmise un avertisment usturător. Acum îl cuprinse panica, dându-şi seama că nu mai avea loţiune de plajă şi îşi mai uitase şi crema de aloe. Poate aveau ceva asemănător la cafeneaua de lângă motel, pe lângă toate aiurelile alea pe care le găseşti de obicei în locuri dintr-astea: tricouri şi şepci şi CD-uri cu muzică country şi suvenire ale indienilor Navajo, fabricate în Cambodgia. Precis vindeau şi ceva articole de strictă necesitate pe lângă toate rahaturile alea, pentru că cel mai apropiat oraş era la...
   Se opri brusc, cu mâna întinsă spre uşa cafenelei şi cu ochii în geamul ei plin de praf. Erau acolo, înăuntru.
   Anderson şi gaşca lui veselă de cretini, printre care şi femeia aia costelivă cu laţe cărunte. Mai era şi o baborniţă într-un scaun cu rotile şi un tip cu muşchi pe el, păr negru şi scurt şi ţăcălie. Baba râdea de cine ştie ce şi după aia a dat-o în tuse. O tuse naşpa rău de tot, că Jack o auzea chiar de dincolo de uşă - parcă era un excavator băgat în viteza întâi.
   Tipul cu ţăcălie o lovi de câteva ori pe spinare şi după aia se puseră toţi pe râs.
   N-o să mai râdeţi după ce mă ocup de voi, îşi spuse Jack.
   De fapt, era chiar bine că râdeau. Aveau o ocupaţie.
   Altminteri poate l-ar fi observat.
   Se întoarse să plece, încercând să înţeleagă scena pe care o văzuse. Nu cretinii ăia care se hăhăiau îl interesau acum, pentru că, atunci când Gigi-Ţăcălie se aplecase s-o trosnească pe Madam-Hoaşcă pe spate, Jack îi observase tatuajele de pe degete. Geamul uşii era murdar şi tuşul albastru se decolorase, dar ştia foarte bine ce scria acolo: NU POT.

   Cum ieşise el de sub pat şi ajunsese la cârciumă atât de repede era un mister pe care Jack Hoskins n-avea niciun chef să-l dezlege. Pentru că avea o treabă de făcut, iar asta îi era de ajuns. Iar faptul că avea să scape de cancerul care i se întindea pe sub piele era doar jumătate din toată afacerea.
   Cealaltă jumătate era că va scăpa pe veci de Ralph Anderson şi asta îi va face mare plăcere.
   Domnul „Nicio părere”.

2.

      Aeroportul Plainville se afla pe un câmp mizerabil de la marginea orăşelului ofilit pe care îl deservea. Nu exista decât o unică pistă, care lui Ralph i se păru îngrozitor de scurtă.
   Pilotul frână cu toată puterea imediat ce roţile atinseră asfaltul şi toate obiectele neancorate dinăuntru începură să zboare în toate direcţiile. Se opriră chiar la linia galbenă de la capătul pistei înguste, cam la vreo 10 metri de un şanţ plin cu bălării, apă stătută şi cutii goale de bere.
   - Bun venit la dracu-n praznic! spuse Alec în timp ce avionul se îndrepta greoi către o aerogară din prefabricate, care arăta gata să se dărâme la prima rafală mai puternică de vânt.
   Acolo se afla un microbuz Dodge, vechi şi obosit. Ralph observă mai întâi că era un model special construit pentru scaune cu rotile şi abia apoi semnul de handicap de pe plăcuţa de înmatriculare şi îşi dădu seama că pe ei îi aştepta.
   Lângă microbuz stătea Claude Bolton, înalt şi musculos, în blugi prespălaţi, cămaşă albastră, cizme de cowboy scâlciate şi pe cap cu o şapcă de baseball a echipei Texas Rangers.
   Ralph coborî primul din avion, se apropie de el şi îi întinse mâna. Claude ezită o clipă, apoi i-o strânse. Ralph nu se putu stăpâni şi se uită la literele decolorate de pe degetele bărbatului: NU POT.
   - Mulţumesc că ne-ai uşurat sarcina, îi spuse el. Nu erai obligat şi îţi sunt recunoscător, crede-mă.
   Apoi făcu prezentările.
   Holly dădu ultima mâna cu Bolton şi îl întrebă:
   - Tatuajele astea de pe degetele dumneavoastră... au legătură cu băutura?
   Corect! îşi spuse Ralph. Asta-i o piesă a puzzle-ului pe care am uitat s-o scot din cutie.
   - Da, doamnă, aşa este.
   Şi Bolton începu să ţină prelegeri ca un profesor care predă o lecţie foarte dragă.
   - Marele paradox - aşa i se zice la întrunirile Alcoolicilor Anonimi de aici. Prima dată am auzit despre asta la închisoare. E musai să beau, da’ nu pot.
   - La fel simt şi eu în legătură cu fumatul, zise Holly.
   Bolton zâmbi cu toată gura şi Ralph se gândi cât de ciudat era ca tocmai cea mai inadaptată persoană din punct de vedere social să fie cea care l-a făcut să se simtă în largul său. Nu că Bolton ar fi părut prea îngrijorat, ci mai degrabă circumspect.
   - Da, doamnă, fumatul e o chestie nasoală. Cum vă descurcaţi?
   - N-am mai fumat de aproape 1 an, zise Holly. O iau pas cu pas. Nu pot şi musai. Îmi place.
   Oare ştiuse mereu ce înseamnă tatuajele alea de pe degetele lui Bolton? Ralph nu-şi dădea seama.
   - Singura metodă prin care se poate rupe paradoxul nu pot - musai e să cauţi ajutorul unei puteri superioare. Aşa am făcut şi eu. Şi îmi ţin la îndemână medalionul de abstinenţă. Mi s-a spus să mi-l bag în gură dacă mi se face poftă de o tărie. Şi dacă se topeşte, atunci am voie să beau.
   Pe chipul lui Holly apăru zâmbetul acela luminos care începuse să-i placă atât de mult lui Ralph.
   Se deschise uşa microbuzului şi din el apăru o rampă ruginită. Pe ea coborî un scaun cu rotile în care stătea o doamnă masivă, cu părul alb coafat şi tapat într-o manieră excentrică. În poală avea un tub mic şi verde cu oxigen, din care ieşea un furtunel din plastic, conectat la canula pe care o avea în nas.
   - Claude! Ce te-a apucat de-i ţii pe bieţii oameni în arşiţa asta? Hai să mergem! Mai e niţel şi se face ora prânzului.
   - Mama mea, le spuse Claude. Mamă, dânsul este domnul detectiv Anderson care mi-a luat declaraţia aia despre care ţi-am zis. Pe ceilalţi acu’ i-am văzut prima oară.
   Howie, Alec şi Yune se prezentară frumos doamnei în vârstă. Holly rămase la urmă.
   - Mă bucur foarte mult de cunoştinţă, doamnă Bolton.
   Lovie începu să râdă.
   - Să vedem ce-ai să mai zici după ce apuci să mă cunoşti ca lumea.
   - Ar fi bine să mă duc să văd care-i treaba cu maşina pe care am închiriat-o, spuse Howie. Cred că-i aia, parcată lângă poartă.
   Şi arătă spre un SUV albastru-închis, de mărime medie.
   - O iau înainte cu microbuzul, zise Claude. O să vă fie uşor să vă ţineţi după mine: că doar nu-i cine ştie ce trafic pe şoseaua spre Marysville.
   - Ce-ar fi să vii cu noi, drăguţo? o invită Lovie Bolton pe Holly. Să-i ţii de urât unei doamne în vârstă.
   Ralph se aşteptă ca Holly să o refuze, dar ea acceptă imediat.
   - Aşteptaţi-mă o clipă!
   Apoi îi făcu un semn din ochi lui Ralph şi acesta o urmă spre clădirea aerogării. Claude nu-i observă, pentru că era atent la mama lui care-şi întorsese scaunul şi acum urca rampa înapoi în microbuz. Tocmai decola un avion de mici dimensiuni, aşa că Ralph nu reuşi să audă întrebarea lui Holly. Se aplecă mai aproape de ea.
   - Ce să le zic, Ralph? Cu siguranţă că mă vor întreba ce treabă avem aici.
   El se gândi puţin, apoi îi răspunse:
   - Ce-ar fi să le spui esenţialul?
   - N-o să mă creadă!
   El zâmbi ironic.
   - Ba eu cred că te descurci de minune când nu eşti crezută din prima.

3.

      La fel ca mulţi foşti puşcăriaşi (mai ales aceia care nu voiau să se întoarcă la închisoare), Claude Bolton îşi conducea microbuzul cu 7 kilometri pe oră sub limita legală.
   După cam o jumătate de oră de drum, ieşi de pe şosea în dreptul semnului pe care scria „Indian Motel & Café” şi intră în parcare. Coborî şi-i spuse pe ton de scuză lui Howie, aflat la volanul SUV-ului închiriat:
   - Sper să nu vă fie cu supărare dacă îmbucăm ceva aici. Mama are câteodată probleme dacă nu mănâncă la ore fixe şi n-a avut vreme să facă nişte samvişuri. Că mi-era să n-ajungem prea târziu la aeroport.
   Îşi coborî vocea, de parcă i-ar fi împărtăşit avocatului un secret ruşinos.
   - De la glicemie. O ia cu leşin dacă îi scade.
   - Sunt convins că toţi am dori să „îmbucăm” ceva, spuse Howie.
   - Chestiile alea de ni le-a povestit doamna...
   - Ce-ar fi să discutăm despre ele când vom ajunge la tine acasă, Claude, zise Ralph.
   Claude se grăbi să bâţâie din cap.
   - Da, da, mai bine aşa.
   Mirosul din cafenea nu era deloc unul neplăcut - grăsime şi fasole şi carne prăjită. La tonomat cânta Neil Diamond - „I Am, I Said”, în spaniolă. Specialităţile casei (nu prea multe) erau afişate în spatele tejghelei. Deasupra intrării în bucătărie era lipită o poză mâzgălită a lui Donald Trump.
   Părul blond fusese colorat în negru; i se desenaseră o mustaţă şi un zuluf pe frunte. Dedesubt scria: Yanqui vete a casa - „Du-te acasă, yankeule”. Mesajul acesta îl surprinse la început pe Ralph - în fond, Texasul era un stat care-i vota pe republicani. Apoi îşi aduse aminte că se aflau foarte aproape de graniţă, unde albii erau minoritari.
   Se aşezară în capătul sălii: Alec şi Howie la o masă de două persoane, ceilalţi la una mai mare, din apropiere. Ralph îşi comandă un burger; Holly ceru o salată, care se dovedi a fi salată verde şi cam veştejită fără nimic altceva; Yune şi familia Bolton preferară meniul mexican complet, compus dintr-un taco, un burrito şi empanada. Fără să-i ceară nimeni aşa ceva, chelneriţa trânti pe masă şi o carafă cu ceai îndulcit.
   Lovie Bolton îl studia pe Yune cu ochi strălucitori ca de pasăre.
   - Zici că te cheamă Sablo? Ciudat nume!
   - Da, nu suntem prea mulţi cu numele ăsta, spuse Yune.
   - Vii de peste graniţă ori te-ai născut acilea?
   - Acilea m-am născut, doamnă, răspunse el, înghiţind dintr-o singură îmbucătură jumătate din taco-ul bine umplut. A doua generaţie de americani get-beget.
   - Bravo ţie! Fabricat în SUA! Am cunoscut un Augustin Sablo când locuiam mai la sud de aici, înainte de căsătorie. Avea un camion de pâine şi făcea drumul dintre Laredo şi Nuevo Laredo. Când trecea prin faţa casei noastre, eu şi cu surorile mele strigam la el să ne dea churro eclairs. Presupun că nu sunteţi rude.
   Tenul măsliniu al lui Yune se întunecă puţin - cam aşa se înroşea el - şi locotenentul îi aruncă o privire amuzată lui Ralph.
   - Ba da, doamnă. Era papi al meu.
   - Ia te uită ce mică-i lumea! exclamă Lovie şi începu să râdă.
   Iar râsul i se transformă în tuse şi tusea i se transformă în asfixiere. Claude o plesni pe spinare atât de zdravăn, că-i zbură canula de la nas şi ateriză în farfurie.
   - Aoleu, fiule, ce-ai făcut? spuse bătrâna, după ce-şi recăpătă respiraţia. Acum am muci în burrito.
   Îşi puse canula la loc şi continuă:
   - Ei, şi ce dacă? Că doar tot din mine au venit, aşa că se pot duce frumuşel înapoi. Nu-i nimic.
   Şi începu să plescăie satisfăcută.
   Ralph începu să râdă, iar ceilalţi râseră şi ei. Li se alăturară chiar şi Howie şi Alec, deşi, stând la altă masă, nu prinseseră chiar toată scena. Preţ de o clipă, Ralph se gândi că râsul îi apropie foarte mult pe oameni şi se bucură că Claude venise însoţit de mama lui. Tipa era extrem de haioasă.
   - Tare mică-i lumea asta! repetă ea. Da, domnule, aşa e.
   Se aplecă peste masă, împingând farfuria cu pieptul ei generos. Nu-şi luase nicio clipă ochii de pasăre de la Yune.
   - Ştii povestea pe care ne-a spus-o? întrebă ea, aruncând o privire spre Holly, care se cam încrunta la salata ei.
   - Da, doamnă.
   - Şi tu crezi?
   - Nu ştiu. Dar... Parcă-mi vine să cred, şopti Yune.
   Lovie dădu din cap şi şopti şi ea:
   - Ai văzut vreodată parada din Nuevo? Aia care se cheamă Processo dos Passos? Poate când erai mic?
   - Si, senora.
   Lovie începu să vorbească şi mai încet.
   - Pe el l-ai văzut? Pe farnicoco? Spune, l-ai văzut?
   - Si, răspunse Yune.
   Ralph observă că Lovie Bolton se făcuse albă ca varul la faţă, însă mai mult îl neliniştea gândul că Yune nici nu-şi dădea seama că începuse să vorbească în spaniolă.
   Lovie abia dacă-şi mişcă buzele:
   - Ţi-a dat coşmaruri?
   Yune şovăi un pic, apoi răspunse:
   - Si. Muchas pesadillas.
   Cu o expresie mulţumită, însă gravă, Lovie se sprijini de spătarul scaunului şi se uită la Claude.
   - Ascultă de oamenii ăştia, fiule. Mie mi se pare că ai o mare problemă.
   Şi îi făcu cu ochiul lui Yune, însă nu în glumă, pentru că faţa ei rămase la fel de serioasă.
   - Grande.

4.

      În timp ce ieşeau iarăşi pe şosea, Ralph îl întrebă pe Yune ce era Processo dos Passos.
   - O paradă, care are loc în Săptămâna Mare, răspunse Yune. Biserica nu o aprobă, dar închide ochii.
   - Şi farnicoco? E tot una cu El Cuco-ul ăla al lui Holly?
   - Mai rău, spuse Yune printre dinţi. Mai rău chiar şi decât Omul cu Sacul. Farnicoco este Omul cu Glugă. Este Moartea.

5.

     Se făcuse deja ora trei când au ajuns acasă la familia Bolton, în Marysville, iar căldura te izbea ca un ciocan în moalele capului.
   Se înghesuiră în livingul micuţ, unde aparatul de aer condiţionat - o rablă montată deasupra ferestrei, care i se părea lui Ralph că ar fi trebuit să iasă cam demult la pensie - se străduia din greu să facă faţă atâtor trupuri încălzite. Claude aduse din bucătărie o cutie frigorifică, plină cu cutii de cola.
   - Aveţi ghinion dacă speraţi să beţi bere, îi anunţă el. Nu ţin aşa ceva în casă.
   - Nu face nimic, spuse Howie. Nu cred că vreunul dintre noi ar avea chef de alcool până nu vom reuşi să rezolvăm problema asta cum putem mai bine. Povesteşte-ne ce s-a întâmplat azi-noapte.
   Bolton aruncă o privire spre mama lui, care îi făcu un semn de încurajare şi îşi încrucişă braţele la piept.
   - Păi, începu el, de fapt n-a fost nimic. M-am dus la culcare după ştirile de noapte, aşa cum fac mereu. Şi mă simţeam bine...
   - Aiurea! îl întrerupse Lovie. Nu eşti în apele tale de când ai venit. Parcă n-ai stare...
   Se uită la ceilalţi şi le explică:
   - N-are poftă de mâncare... vorbeşte în somn...
   - Ce facem, mamă, spun eu cum a fost ori spui tu?
   Bătrâna îi făcu semn din mână să continue şi sorbi din cutia cu cola.
   - Nu se înşală, recunoscu Bolton, da’ n-aş vrea să afle şi băieţii de la muncă de chestia asta. Că agenţii de pază de la un local cum e „Poftiţi, Domnilor” n-ar trebui să fie slabi de înger. Da’ cam aşa sunt... mă rog, vorba vine. Numai că azi-noapte a fost mai rău. Azi-noapte m-am speriat pe bune. M-am trezit pe la două... că parcă visasem ceva nasol... nu mai ţin minte... şi m-am dus să încui uşile. Nu le încui niciodată când sunt aici, da’ o pun pe mama să le încuie când e singură, după 6 seara, când pleacă femeia care are grijă de ea.
   - Ce anume aţi visat? îl întrebă Holly. Vă mai amintiţi?
   - Se făcea că era cineva sub pat şi se uita la mine. Atât mai ţin minte.
   Holly îi făcu semn să-şi continue povestea.
   - Înainte să încui uşa din faţă, am ieşit în pridvor să măuit niţel în jur şi atunci mi-am dat seama că nu se mai aude niciun urlet de coiot. De obicei urlă ca apucaţii după ce răsare luna.
   - Urlă numai dacă nu-i cineva în apropiere, interveni Alec. Dacă e, atunci amuţesc. La fel cum fac greierii.
   - Dacă stau şi mă gândesc, parcă nici greierii nu se auzeau. Şi sunt o puzderie în grădiniţa aia de-o are mama în spatele casei. Aşa, şi m-am culcat la loc, da’ tot n-am putut să dorm. Mi-am adus aminte că nu încuiasem geamurile şi m-am sculat să le încui. Ivărele scârţâie ca dracu’ şi au trezit-o pe mama. M-a întrebat ce m-am apucat să fac în creierii nopţii şi eu i-am zis să se culce. M-am culcat şi eu şi tocmai ce mă luase somnul - cred că se făcuse deja ora 3 - când mi-am adus aminte că nu încuiasem şi geamul de la baie, ăla de deasupra căzii. Şi mi se tot părea că încearcă să intre cineva pe el, aşa că m-am sculat iar şi am dat fuga să văd. Ştiu că pare o prostie acum, da’...
   Se uită la ei şi văzu că niciunul nu zâmbeşte şi nici nu-l priveşte cu neîncredere.
   - Aha! Bine. Îmi închipui că, dacă aţi bătut tot drumul până aici, nu credeţi că vorbesc prostii. Aşa, şi m-am împiedicat de taburelu’ ăla a lu’ mama şi acu’ chiar că s-a sculat. Şi m-a întrebat dacă vrea cineva să ne intre în casă şi eu i-am zis că nu, da’ să nu care cumva să iasă din camera ei.
   - Normal că nu l-am ascultat, spuse cu îngâmfare Lovie. Nu mi-a fost în viaţa mea frică de vreun bărbat... în afară de al meu, da’ el e mort de multă vreme.
   - Baia era goală şi nu încerca nimeni să intre pe geam, numa’ că eu aveam senzaţia - n-am cuvinte să vă zic cât de puternică era senzaţia aia - că tot era cineva care se ascundea acolo şi mă pândea.
   - Nu mai era sub pat? întrebă Ralph.
   - Nu mai era. Că acolo m-am uitat mai întâi şi mai întâi. O tâmpenie, sigur, da’... şi am reuşit să adorm abia după ce s-a luminat de ziuă. M-a sculat mama ca să ajungem la aeroport la timp.
   - L-am lăsat să doarmă cât de mult s-a putut, spuse Lovie. De-aia n-am mai apucat să fac samvişuri. Că pâinea-i pusă pe frigider şi mi se taie răsuflarea dacă încerc să mă întind până acolo.
   - Şi acum cum vă simţiţi? îl întrebă Holly pe Claude.
   Bărbatul oftă şi îşi frecă obrazul cu palma, stârnind scrâşnete de barbă nerasă.
   - Nu prea bine. Nu mai cred în baubau cam tot de când nu mai cred în Moş Crăciun, da’ sunt neliniştit şi paranoic, la fel ca pe vremea când trăgeam pe nas. Tipul ăsta mă urmăreşte? Chiar credeţi asta?
   Se uită la fiecare în parte. Doar Holly îi răspunse:
- Eu aşa cred.

6.

      Câteva minute nu mai spuse nimeni nimic. Toţi se gândeau la cele auzite. Lovie vorbi prima.
   - Tu i-ai zis El Cuco, drăguţo, i se adresă ea lui Holly.
   - Da.
   Bătrâna dădu din cap şi lovi uşor cu degetele umflate de artrită în tubul de oxigen.
   - Când eram eu micuţă, copiii de mexicani îi ziceau Cucuy şi copiii de gringo îi ziceau Kookie, Chookie sau doar Chook. Ba chiar am avut o carte cu poze despre tembelul ăsta.
   - Sunt convins că şi eu am avut cartea aia, zise Yune. Mi-a dat-o abuela. Era un uriaş cu o ureche mare şi roşie?
   - Si, mi amigo.
  Lovie îşi scoase o ţigară din pachet şi şi-o aprinse. Pufăi din ea cu zgomot, tuşi de câteva ori şi continuă:
   - În povestea aia erau 3 surori. Aia mai mică făcea mâncare şi curăţenie şi tot ce mai trebuia prin casă. Alelalte două erau nişte puturoase şi îşi băteau joc de ea. Şi a venit El Cucuy. Uşa de la casă era încuiată, da’ el arăta ca papi al lor, aşa că i-au dat drumul înăuntru. Şi le-a luat pe surorile cele rele ca să le dea o lecţie. Nu s-a atins de aia bună, care muncea din greu ca să-şi ajute tăicuţul care le creştea singur. Mai ţii minte?
   - Normal, răspunse Yune. Poveştile din copilărie nu se uită. În povestea aia, El Cucuy trebuia să fie un personaj pozitiv, dar eu îmi amintesc cât de tare m-am speriat atunci când le-a dus pe fete în peştera lui din munţi. Las ninas lloraban y le rogaban que las soltara. Adică fetiţele plângeau şi îl implorau să le dea drumul.
   - Da, zise Lovie. Şi la sfârşit le-a dat drumul, iar fetele alea rele s-au îndreptat. Asta-i varianta din carte. Numai că adevăratul cucuy nu dă drumul copiilor, indiferent cât ar plânge şi l-ar implora ei. Ştiţi asta, nu? Că doar aţi văzut de ce-i în stare.
   - Deci şi dumneavoastră credeţi, murmură Howie.
   Lovie ridică din umeri:
   - Ştiţi cum se zice, quien sabe? Am crezut vreodată în el chupacabra? Monstrul ăla căruia bătrânii indios îi zic „ucigaşul de capre”?
   Pufni cu dispreţ.
   - Cred tot atât cât cred şi în Bigfoot. Numai că nu pot să nu văd că se petrec lucruri stranii. Odată - era Vinerea Mare şi eu eram la slujba de la biserica de pe Galveston Street - am văzut cum statuia Fecioarei Maria plânge cu lacrimi de sânge. Am văzut-o cu toţii. După aia, părintele Joachim a zis că era doar rugina de la jgheaburi care îi curgea pe faţă. Dar nu l-am crezut. Nici părintele nu credea ce zice. Îi citeai în ochi că nu crede.
   Acum Lovie se uită drept la Holly.
   - Ziceai că şi tu ai văzut lucruri stranii, drăguţo.
   - Da, şopti Holly. Cred că se întâmplă ceva. Poate nu-i chiar acel El Cuco tradiţional, dar nu cumva este acelaşi monstru pe care s-au întemeiat toate legendele? Eu cred că da.
   - Străinul ăsta le-a băut sângele şi le-a mâncat carnea băiatului şi fetiţelor de care mi-ai zis? Probele indică faptul că s-a întâmplat ceva în sensul ăsta răspunse Alec.
   - Şi acu’ a venit rândul meu, spuse Bolton. Asta credeţi. Şi n-a avut nevoie decât de un strop din sângele meu. L-a băut?
   Nu-i răspunse nimeni, dar Ralph parcă îl şi vedea pe individul care arăta ca Terry Maitland făcând asta. Şi vedea scena cu o claritate îngrozitoare. Atât de mult îi intrase şi lui în cap toată nebunia asta.
   - El a stat ascuns azi-noapte la noi în casă?
   - Poate nu în forma fizică completă, spuse Holly. Şi s-ar putea să nu arate deocamdată ca dumneavoastră. S-ar putea să fie în plin proces de transformare.
   - Poate a fost în recunoaştere, zise Yune.
   Poate încerca să afle informaţii despre noi, îşi spuse Ralph. Şi a aflat. Claude ştia că venim.
   - Şi acum ce-o să se întâmple? vru să ştie Lovie. O să omoare încă unu sau doi copii din Plainville sau Austin şi o să încerce să-l scoată vinovat pe băiatul meu?
   - Nu cred, răspunse Holly. Mă îndoiesc că ar avea acum atâta putere. Între Heath Holmes şi Terry Maitland au trecut câteva luni. Şi în ultima vreme a fost... destul de activ.
   - Mai este încă ceva, spuse Yune. Un aspect de natură practică, dacă vreţi. Regiunea aceasta a devenit prea periculoasă pentru el. Dacă-i inteligent - şi precis că este, altminteri n-ar fi supravieţuit atât de mult - o să încerce să plece mai departe.
   Părea corect. Acum Ralph îl vedea cu ochii minţii pe Străinul lui Holly - cu chipul şi trupul musculos al lui Claude Bolton - urcându-se într-un autobuz sau într-un tren şi pornind spre vest. Poate spre Las Vegas. Sau Los Angeles. Unde se va ciocni din întâmplare de alt bărbat (sau chiar femeie - cine ştie) şi îl va zgâria şi pe acesta. Altă verigă în lanţul evenimentelor.
   Din buzunarul de la piept al lui Yune se auzi vocea Selenei cântând „Baila Esta Cumbria”. Locotenentul păru uluit.
   - Mda, rânji satisfăcut Claude. Avem acoperire chiar şi aici. Trăim în secolul douăzeci şi unu, omule!
   Yune îşi scoase telefonul, se uită la ecran şi spuse:
   - Secţia de poliţie a Districtului Montgomery. Trebuie să răspund. Scuzaţi-mă.
   Ieşi în pridvor, zicând:
   - Locotenent Sablo la telefon.
   Cu o expresie neliniştită, ba chiar alarmată pe chip, Holly se scuză şi ea şi se duse după Yune.
   - Poate că-i vorba despre... începu Howie.
   Ralph clătină din cap, fără să ştie de ce o face. Cel puţin, nu în mod conştient.
   - Unde-i Districtul Montgomery? se interesă Claude.
   - În Arizona, spuse Ralph, luând-o înaintea lui Howie şi Alec. Alt caz. Fără legătură cu ăsta.
   - Da’ cu ăsta ce facem? întrebă Lovie. Aveţi vreo idee cum să-l prindeţi pe individ? Fiu’ meu e tot ce am pe lume.
   Chiar atunci se întoarse Holly. Se apropie de bătrână, se aplecă şi îi şopti ceva la ureche. Claude vru să tragă cu urechea, dar mama lui îl alungă cu un gest al mâinii.
   - Du-te la bucătărie, băiete, şi adu fursecurile alea cu ciocolată, dacă nu care cumva s-au topit deja de la căldură.
   Claude, evident obişnuit să o asculte, plecă spre bucătărie.
   Holly şoptea în continuare, iar Lovie făcea ochii tot mai mari.
   La sfârşit dădu din cap. Claude se întoarse cu punga cu fursecuri cam tot atunci când intră în casă şi Yune, punându-şi telefonul la loc, în buzunar.
   - Era... începu el, dar se opri brusc.
   Holly se întorsese uşor, în aşa fel încât să fie cu spatele la Claude. Ridică degetul la buze şi clătină din cap.
   - Nimic important, reluă locotenentul. Au arestat un tip, dar nu era ăla pe care-l căutam noi.
   Claude puse fursecurile (topite şi jalnice în punga din celofan) pe masă şi privi bănuitor în jur.
   - Nu cred că asta aţi vrut să ziceţi. Ce se petrece aici?
   Lui Ralph, această întrebare i se păru extrem de pertinentă.
   - Fiule, spuse Lovie. Vreau să te urci în maşină şi să te duci până la Tippit ca să ne aduci nişte porţii de-ala faine de pui de la „Raiul Camionagiilor”. O să-i hrănim bine pe musafirii noştri, care după aia o să se ducă şi o să se culce la motel. Nu-i cine ştie ce lux acolo, da’ măcar n-o să fiţi sub cerul liber.
   - Da’ sunt 60 şi ceva de kilometri până la Tippit! protestă Claude. Şi 7 porţii o să coste o avere, ca să nu mai zic c-o să fie sleite când ajung înapoi cu ele!
   - O să le încălzesc la aragaz, spuse calm bătrâna. Şi o să fie ca scoase din cuptor. Haide, du-te!
   Ralph aprecie atitudinea lui Claude: mâinile în şolduri, expresie de amuzament şi exasperare.
   - Mă, voi vreţi să scăpaţi de mine!
   - Ai dreptate, recunoscu femeia, stingându-şi ţigara în scrumiera de tinichea, deja vârfuită cu mucuri înnegrite. Pentru că, dacă duduia Holly are dreptate, înseamnă că ce ştii tu ştie şi el. Poate că nu contează, poate deja-i prea târziu, dar poate că mai putem face ceva. Aşa că ia fii tu băiat cuminte şi du-te de adu mâncarea aia!
   Howie îşi scoase portofelul.
   - Permite-mi să fac eu cinste tuturor, Claude.
   - Fiţi pe pace! răspunse Claude, puţin cam ursuz. Pot să plătesc şi eu. Nu-s lefter.
   Howie îşi etală zâmbetul fermecător de avocat.
   - Dar insist!
   Claude luă banii şi-i îndesă în borseta de la curea.
   Încercând să-şi păstreze figura supărată, se uită în jur la musafirii lui. Îşi dădu seama că nu-i iese chestia cu supărarea şi începu să râdă.
   - Mama are aproape mereu ultimul cuvânt, le spuse el. Probabil că aţi priceput deja.

7.

      Rural Star Route 2, drumul secundar pe care se afla casa familiei Bolton, dădea în şoseaua 190, care venea dinspre Austin.
   Dar până la ea, mai era un drum prăfuit - cu 4 benzi, dar ca vai de mama lui - care se bifurca şi o făcea la dreapta. Pe drumul ăsta era un panou, tot ca vai de mama lui. Pe el era o poză cu o familie care cobora o scară în spirală. Toţi membrii familiei aveau în mâini lămpi cu gaz, la lumina cărora li se vedeau chipurile îngrozite din cauza stalactitelor de deasupra. Invitaţia de dedesubt zicea: VIZITAŢI GROTA MARYSVILLE, UNA DINTRE CELE MAI MARI MINUNI ALE NATURII.
   Claude cunoştea invitaţia asta încă de pe vremea când era un adolescent năbădăios, obligat să trăiască în Marysville. Numai că astăzi, pe semnul ăla se mai putea citi doar: VIZITA GR MARYSV şi UNI AL NATURII.
   Peste restul literelor fusese lipită o bandă lată (şi aceasta decolorată) cu: ÎNCHIS PÂNĂ LA O ÎNŞTIINŢARE ULTERIOARĂ.

..............................................................