Străinul, Stephen King

 .................................................................

10.

              - M-a atins. Pe ceafă. Atâta tot, murmură el, clătinând din cap cu uimire. În hambarul ăla din Parohia Canning.

   Şi strigă, plin de indignare:
   - Unde m-ai trimis tu!
   - Probabil că te-a trimis comandantul, Jack. Eu nu ştiam nimic despre treaba aia din Canning. Nu am de gând să-ţi cer încă o dată să laşi arma jos. S-a terminat.
   Jack căzu pe gânduri... cel puţin, aşa părea. Apoi, foarte, foarte încet, ridică puşca, pipăind ţeava până la trăgaci.
   - N-am de gând să mor aşa cum a murit mama. Nu, domnule, nici vorbă. Mai întâi o s-o împuşc pe prietena ta, Ralph. Şi după aia pe tine. Dacă nu cumva ai să mă împiedici.
   - Nu o face, Jack! Ultimul avertisment!
   - Bagă-ţi avertismentul drept în...
   Încerca să îndrepte puşca spre Holly. Holly nu se clinti din loc.
   Ralph se puse în faţa ei şi trase de 3 ori. O dată pentru Howie, o dată pentru Alec, o dată pentru Yune. Distanţa era un pic cam mare pentru un pistol, însă Glock-ul lui era o armă bună şi era un trăgător foarte bun.
   Jack Hoskins se prăbuşi. Expresia întipărită pe chipul lui i se păru lui Ralph una de imensă uşurare.

17.

     Ralph se aşeză pe o piatră din faţa panoului. Respira greu.
   Holly se duse până la Hoskins, se lăsă în genunchi şi îl întoarse. Se uită bine la el şi reveni lângă Ralph.
   - A fost muşcat de mai multe ori.
   - Probabil că a fost un şarpe cu clopoţei. Unul mare.
   - Însă altceva l-a otrăvit mai întâi. Ceva mai veninos decât orice şarpe. El i-a zis „Omul cu Tatuaje”. Noi îi zicem „Străinul”. El Cuco. Trebuie să mergem până la capăt.
   Ralph se gândi la Howie şi Alec, care zăceau fără suflare în partea cealaltă a dealului ăsta urât şi fără nume. Amândoi aveau familii. Şi se gândi şi la Yune - încă în viaţă, dar rănit, probabil deja în stare de şoc. Şi el avea familie.
   - Ai dreptate. Vrei pistolul ăsta? Eu pot să iau Winchesterul lui.
   Holly clătină din cap.
   - Bine. Hai s-o facem!

18.

      După prima cotitură, poteca Ahiga se lăţea şi o lua în jos.
  Pe stâncile de pe ambele laturi erau pictograme. Unele dintre ele fuseseră „înfrumuseţate” de nişte vandali cu pretenţie de pictori ori acoperite complet cu mesaje porcoase.
   - O să-şi dea seama că venim, spuse Holly.
   - Ştiu. Ar fi trebuit să ne luăm lanternele la noi.
   Holly îşi vârî mâna într-unul din buzunarele umflate - cel dintr-o parte, care trăgea sacoul în jos - şi scoase din el una dintre lanternele scurte şi groase, cumpărate de la Home Depot.
   - Eşti nemaipomenită! exclamă Ralph. Presupun că nu ai acolo şi vreo două căşti de protecţie, nu?
   - Nu te supăra, dar glumele tale cam lasă de dorit, Ralph. Ar trebui să mai lucrezi la ele.
   După următoarea curbă, ajunseră la o cavitate în stânca înaltă de cam o sută douăzeci de metri. Deasupra ei scria cu vopsea neagră, decolorată acum de trecerea timpului: NU VOM UITA NICIODATĂ. Înăuntru era o vază plină de praf, în care erau nişte crăcuţe subţiri, ajunse acum ca degetele unui schelet de uriaş. Dispăruseră de multă vreme petalele de pe crăcuţele acelea, însă rămăsese altceva. În jurul vazei erau vreo şase jucărioare reprezentându-l pe Marele şef de trib Ahiga. Identice cu aceea pe care o pierduseră gemenii Jamieson după ce intrară pe veci în măruntaiele pământului.
   Jucăriile erau îngălbenite de timp şi crăpate de soare.
   - Oamenii au trecut pe aici, spuse Holly. Probabil nişte puşti, dacă e să mă iau după ce au scris peste pictograme. Dar uite că nu au vandalizat altarul ăsta improvizat.
   - Nici nu s-au atins de el, mie aşa mi se pare, zise Ralph. Hai să ne grăbim! Yune e rănit şi nu cred că mai rezistă prea mult.
  - Da, sunt sigură că are dureri mari. Dar trebuie să fim foarte prudenţi. Adică să ne mişcăm foarte încet.
   Ralph o opri, apucând-o de cot.
   - Dacă tipul ăsta ne omoară pe amândoi, înseamnă că Yune rămâne singur. Poate ar trebui să te întorci.
   Holly îi arătă cerul, murdărit acum de fumul negru care se înălţa din SUV-ul în flăcări.
   - O să vadă cineva fumul ăla şi o să vină aici. Iar dacă noi păţim ceva, Yune este singurul care va şti să spună ce s-a întâmplat aici.
   Îşi desprinse braţul din mâna lui şi porni pe potecă. Ralph aruncă o ultimă privire spre micul altar, neatins în toţi anii aceia, şi apoi se luă după ea.

19.

      Tocmai când Ralph îşi zicea că poteca o să-i ducă înapoi, în spatele magazinului de suvenire, drumul o făcu brusc la stânga şi ajunse la ceva ce ar fi putut să pară intrarea unei magazii de scule din cine ştie ce sătuc.
   Numai că vopseaua verde era scorojită şi decolorată, iar uşa din mijloc era întredeschisă. De-a dreapta şi din stânga uşii erau afişe de avertizare. Plasticul care le proteja devenise mai opac, odată cu trecerea anilor, însă tot mai puteai să citeşti ce scria acolo: TRECEREA INTERZISĂ, în stânga; şi PROPRIETATE CONFISCATĂ PRIN HOTĂRÂREA CONSILIULUI LOCAL MARYSVILLE, în dreapta.
   Cu Glock-ul pregătit, Ralph se apropie de uşă. Îi făcu semn lui Holly să rămână pe potecă, apoi împinse uşa, flexă genunchii şi ridică arma. Dădu peste un holişor mic, unde nu erau decât nişte bucăţi de scânduri rupte din cele care acoperiseră gaura aia de vreo 2 metri în diametru, dincolo de care nu se vedea decât întunericul. Capetele scândurilor încă erau prinse de peretele din piatră cu bolţuri uriaşe, ruginite de trecerea timpului.
   - Uită-te, Ralph! Mie mi se pare interesant.
   Holly ţinea uşa deschisă şi se aplecase să studieze încuietoarea stricată. Nu părea să fi fost forţată cu vreo rangă sau levier. Ralph îşi zise că cineva o tot lovise cu o piatră mai mare, până când cedase.
   - La ce să mă uit, Holly?
   - Vezi că pare încuiată numai din afară? Probabil că sperau să mai fie în viaţă gemenii Jamieson, ori cineva din prima echipă de salvare. Şi dacă ar fi reuşit să ajungă până aici, ar fi putut să deschidă şi uşa asta dinspre interior.
   - Numai că nu a ajuns nimeni.
   - Nu.
   Holly traversă holişorul şi se apropie de peretele fisurat.
   - Simţi duhoarea?
   Ralph îl simţea şi îşi dădu seama că se aflau la intrarea spre o altă lume. Unde mirosea a igrasie şi a încă ceva - ceva dulce şi înţepător, ca de carne putredă. Mirosul ăsta nu era foarte puternic, dar nu aveai cum să nu-l simţi. Şi îşi aduse aminte de pepenele ăla galben de demult şi de viermii care colcăiau în el.
   Păşiră amândoi în beznă. Ralph era înalt, dar fisura era şi mai înaltă, aşa că nu a fost nevoit să se cocoşeze. Holly aprinse lanterna, luminând mai întâi culoarul din faţa lor, care ducea în subteran, apoi întorcând-o spre solul de sub picioarele lor. Şi amândoi observară o dâră de stropi aproape fosforescenţi. Holly avu amabilitatea să nu-l trateze ca pe un prost şi să nu-i explice că stropii ăia erau din aceeaşi substanţă ca aceea pe care o descoperise în casa lui.
   Doar vreo 20 de metri reuşiră să meargă unul lângă celălalt. Pentru că apoi galeria se îngustă, iar Holly îi dădu lui lanterna. Ralph o luă în mâna stângă. În dreapta avea pistolul. Pereţii erau luminaţi de scânteierile mineralelor - unele roşii, unele lila, altele verzi bătând în galben. Din când în când, îndrepta spre tavan, doar ca să se asigure că El Cuco nu-i pândea de acolo, ascuns printre stalactite. Nu era prea rece înăuntru. Parcă citise undeva că temperatura din peşteri era aproximativ egală cu media temperaturii din regiunea unde se afla peştera respectivă. Dar tot i se părea frig după căldura de afară, plus că amândoi aveau frisoane din cauza spaimei.
   De undeva, din adâncuri, venea spre ei un curent de aer, care mirosea vag a mucegai.
  Ralph se opri, iar Holly se ciocni de el, făcându-l să tresară.
   - Ce e? şopti ea.
   În loc să-i răspundă, el ridică lanterna spre peretele din stânga. Acolo erau doar două cuvinte, scrise cu vopsea: VERIFICAT şi NIMIC.
   Îşi continuară drumul. Încet, foarte încet. Ralph nu ştia ce simte Holly, dar el era din ce în ce mai îngrozit, din ce în ce mai convins că nu-şi va mai vedea niciodată soţia şi fiul. Sau lumina zilei. Uluitor cât de repede ţi se face dor de lumina zilei. Credea că, dacă vor apuca să scape de aici, va fi în stare să bea lumina aia ca pe apă.
   - Sinistru loc, nu?
   - Da. Ar fi bine să te duci înapoi.
   Holly îl împinse de la spate - singurul ei răspuns.
   Trecură pe lângă alte fisuri în pereţii coridorului şi, lângă fiecare, erau scrise aceleaşi două cuvinte. Oare de câtă vreme erau cuvintele alea acolo? Dacă Claude Bolton era adolescent la vremea respectivă, însemna că trecuseră cel puţin 15 ani de atunci. Poate chiar 20. Şi cine mai intrase aici de atunci, în afară de străinul lor, desigur? Dar oare mai intrase cineva? De ce s-o fi făcut? Mare dreptate avea Holly - era de-a dreptul sinistru. Sentimentul că era îngropat de viu se intensifica cu fiecare pas. Se forţă să-şi aducă aminte de luminişul din Parcul Figgis. Şi de Frank Peterson. Şi de creanga aia plină cu amprente mânjite de sânge în locurile unde se jupuise scoarţa din cauza frecării.
   Şi de Terry Maitland, care-l întreba pe el, pe Ralph, cum anume avea de gând să-şi cureţe conştiinţa. Punându-i întrebarea asta chiar cu câteva secunde înainte de a muri.
   Şi merse mai departe.
   Galeria se îngustă şi mai mult, dar acum din cauza dărâmăturilor din ambele părţi. Ralph ridică lanterna şi văzu o spărtură mare în tavanul din piatră. Foarte asemănătoare cu gaura din gingie după ce ţi-ai scos o măsea, îşi spuse el.
   - Uite, Holly, aici s-a surpat tavanul! Probabil că a doua echipă de salvare a scos bucăţile cele mai mari de stâncă. Rămăşiţele astea...
   Şi plimbă lumina lanternei peste mormanele de pietre şi pământ, descoperind alţi câţiva stropi din substanţa aceea strălucitoare.
   - Le-au lăsat aici, spuse Holly. Doar le-au împins la o parte din drum.
   - Da.
   Porniră din nou. Mai corpolent, Ralph a fost nevoit să înainteze în lateral prin spaţiul acela strâmt. Îi dădu lanterna lui Holly şi îşi lipi de obraz mâna cu pistolul.
   - Luminează pe sub braţul meu. Ţine lanterna drept înainte. Să nu avem surprize.
   - B-bine.
   - Tremuri? Parcă ţi-ar fi frig.
   - Îmi este. Taci! Să nu ne audă.
   - Ce dacă ne aude? Oricum ştie că venim după el. Chiar crezi că glonţul îl omoară?
   - Stai, Ralph, stai! Calci în el!
   Se opri imediat. Mai că-i sărise inima din piept. Holly lumină locul. Deasupra ultimului morman de dărâmături era un câine sau coiot mort. Mai degrabă coiot, însă era imposibil să-ţi dai seama cu certitudine, pentru că îi lipsea capul. Iar burta îi fusese spintecată şi îi fuseseră scoase intestinele.
   - Asta mirosea atât de urât, spuse Holly.
   Ralph păşi cu grijă peste leşul bietului animal. Se opri din nou după doar trei metri. Da, coiot era - uite-i capul. Parcă se holba la ei cu un soi de mirare nefirească, iar Ralph nu înţelegea de unde impresia asta.
   Însă înţelese Holly.
   - Nu mai are ochi, şopti ea. Nu i-a fost destul că i-a mâncat intestinele. I-a mâncat şi ochii. Câh!
   - Înseamnă că Străinul nu se hrăneşte doar cu carne şi sânge de om. Sau cu suferinţă.
   - Datorită nouă - mai ales datorită ţie şi domnului locotenent Sablo - a fost foarte activ în perioada în care ar fi trebuit să hiberneze. Şi a fost privat de hrana care îi place. Probabil că este tare flămând.
   - Şi slăbit. Aşa ai zis: că trebuie să fie slăbit.
   - Să sperăm, spuse Holly. E îngrozitor aici. Nu pot să sufăr spaţiile închise.
   - Poţi să te înto...
   Îl împinse iarăşi în spate.
   - Mergi mai departe! Şi uită-te pe unde calci!

20.

      Dâra de stropi fosforescenţi continua.
   Ralph începuse să-şi spună că poate aia era transpiraţia creaturii. Oare să fi fost transpiraţie provocată de teamă, cum era a lor? Aşa spera.
   Spera ca mizerabilul ăla să fie îngrozit la culme.
   Mai erau fisuri în pereţi, însă fără cuvinte scrise lângă ele; iar fisurile acestea erau prea mici - nici măcar un copil nu putea intra sau ieşi pe acolo. Acum galeria se mai lărgise puţin şi Holly putea să meargă din nou alături de el, chit că erau cam înghesuiţi. De undeva, de mai departe, se auzea o apă picurând; şi, la un moment dat, Ralph simţi din nou o adiere - acum pe obrazul stâng. Parcă îl mângâiau nişte degete invizibile. Adierea venea dintr-o crăpătură în perete, cu un sunet sec, aproape sticlos, ca acela pe care îl scoţi atunci când sufli peste gura unei sticle de bere. Da, sinistru loc. Nu-i venea să creadă că existaseră oameni care plătiseră bani buni ca să se plimbe prin cripta asta din piatră. Dar, fireşte, ei nu ştiau ce ştia el. Ce a ajuns să creadă el acum.
   Se pare că, atunci când te afli în măruntaiele pământului, ajungi să crezi ceea ce până atunci ţi s-a părut nu doar imposibil, ci de-a dreptul ridicol. Uimitoare mai e şi mintea omului!
   - Ai grijă! îl atenţionă Holly. Mai sunt leşuri de animale.
   Acum era vorba despre doi popândăi sfârtecaţi. Iar după ei, resturile unui şarpe cu clopoţei, din care nu mai rămăsese decât pielea.
   Ajunseră pe marginea unui povârniş abrupt, cu suprafaţa netedă ca a unui ring de dans. Ralph îşi zise că probabil fusese creat de vreun străvechi râu subteran, care cursese pe aici în epoca dinozaurilor şi secase înainte de naşterea lui Iisus. Într-o parte era o balustradă din oţel, acum acoperită cu flori de rugină. Holly o lumină şi, pe lângă stropii ăia fosforescenţi, pe ea erau şi amprente de palme şi degete.
   Identice cu ale lui Claude Bolton, desigur.
   - Nenorocitul a fost prudent, nu? N-a vrut să alunece şi să cadă.
   Holly dădu din cap.
   - Am impresia că asta-i galeria despre care ne-a povestit Lovie - Toboganul Diavolului. Vezi pe unde ca...
   Din spatele lor se auzi zgomot de pietre, urmat de un tremur abia perceptibil al pământului de sub tălpile lor.
   Ralph îşi aminti că până şi gheaţa cea mai groasă se mişcă uneori. Holly se uita speriată la el.
   - Cred că nu o să păţim nimic. Peştera asta veche a ştiut cum să aibă grijă de ea multă vreme.
   - Nu pot să nu mă gândesc la cutremurul despre care ne-a zis Lovie. Cel din 2007.
   - Dacă vrei, poţi să te înto...
   - Nu mai spune asta! Am să rezist până la capăt.
   Ralph bănuia că exact aşa o să se întâmple.
   Coborâră panta ţinându-se de balustradă, însă având grijă să nu pună mâinile peste amprentele lăsate de cel care trecuse pe acolo înaintea lor. La capătul ei era un alt panou: BINE AŢI VENIT PE TOBOGANUL DIAVOLULUI PENTRU MAI MULTĂ SIGURANŢĂ, ŢINEŢI-VĂ DE BALUSTRADĂ
   Dincolo de Tobogan, galeria se lărgea şi mai mult. Urmă o altă intrare boltită, dar căreia îi căzuse o parte din învelişul din lemn, descoperind ceea ce lăsase natura acolo: o gaură mare şi neregulată.
   Holly îşi făcu mâinile căuş în dreptul gurii şi strigă uşor:
   - Alo?
   Îi răspunse doar ecoul:
   - Alo... lo... lo...
   - Exact cum mi-am imaginat, spuse ea. Acolo e Sala Sunetelor. Sala mare despre care ne-a zis Lo...
   - Alo!
   - Alo... lo... lo...
   Se auzi foarte încet, dar lui Ralph i se tăie respiraţia. Simţi cum Holly îl strânge de braţ - tare, înfigându-şi degetele în carnea lui.
   - Dacă tot aţi venit până aici...
   - Dacă... aţi... ţi... ici...
   - ...şi v-aţi străduit atât de tare să mă găsiţi, ce-ar fi să intraţi?

21.

      Intrară pe sub boltă unul lângă celălalt.
   Holly se agăţase de braţul lui Ralph ca o mireasă cuprinsă de trac în ziua nunţii. Ea avea lanterna; Ralph avea Glock-ul, pe care intenţiona să-l folosească de îndată ce îşi va vedea ţinta.
   Numai că, la început, nu văzu nimic.
   Dincolo de intrarea cu boltă era o lespede ieşită în afară,  ca un fel de balcon, la înălţime de vreo 20 de metri deasupra fundului grotei. Până acolo, jos, ajungea şi o scară în spirală. Holly se uită în sus şi simţi că o ia ameţeala. Scara aia urca încă şaizeci de metri, dacă nu cumva mai mult, trecând pe lângă o deschizătură (probabil intrarea principală) şi mergând până la tavanul plin cu stalactite. În jos, scara părea solidă. Însă deasupra lor, se desfăcuse din bolţurile cât un pumn de mari care o fixaseră şi atârna într-o rână peste hău.
   Jos de tot, la lumina unui lampadar absolut obişnuit - din acelea pe care te aştepţi să le vezi într-un living mobilat într-o manieră acceptabilă - îi aştepta Străinul. Cablul lampadarului era conectat la o cutie roşie, pe latura căreia scria HONDA şi care zumzăia foarte încet. Dincolo de cercul de lumină se întrezărea o canapea, cu o pătură strânsă la capătul ei.
   Ralph prinsese mulţi fugari în cariera lui, iar creatura aceasta avea trăsăturile lor comune: ochi duşi în fundul capului, slab spre scheletic, epuizat. Era îmbrăcat cu blugi, o cămaşă cândva albă, actualmente murdară, o vestă din piele şi cizme de cowboy, zgâriate şi tocite. Nu părea să aibă vreo armă asupra lui. Ridicase spre ei chipul lui Claude Bolton: păr negru, ţăcălie şi pomeţi înalţi, care sugerau un amestec cu ceva sânge amerindian în urmă cu mai multe generaţii.
   De unde stătea, Ralph nu reuşea să vadă tatuajele de pe degete, dar ştia precis că sunt acolo.
   Omul-cu-Tatuaje, îl numise Hoskins.
   - Dacă vreţi să discutaţi cu mine, va trebui să vă încercaţi norocul cu scara aia. Pe mine m-a ţinut, dar, vă spun drept, nu mi se mai pare atât de sigură.
   Vorbele lui, rostite pe un ton amical, se suprapuneau, se dublau şi se triplau, de parcă acolo jos nu era doar un singur străin, ci mai mulţi, un întreg grup de monştri ascunşi în umbre şi fisurile din pereţi, unde nu ajungea lumina lampadarului.
   Holly porni spre scară. Ralph o opri.
   - Cobor eu primul.
   - Ar trebui să mă laşi pe mine înainte. Sunt mai uşoară.
   - Eu cobor primul, repetă el. Şi când ajung jos - dacă reuşesc să ajung - abia atunci începi şi tu să cobori.
   Vorbea în şoaptă, dar presupunea că, datorită acusticii, Străinul îi aude fiecare cuvânt. Cel puţin, sper să audă, îşi zise el.
   - Dar să te opreşti când mai ai cel puţin 10 trepte până jos. Trebuie să stau de vorbă cu el.
  O privea fix în ochi, încercând s-o facă să înţeleagă ce vrea să-i spună. Holly se uită la pistol şi el dădu foarte uşor din cap. Nu, evident că nu o să stea nimeni de vorbă acolo jos. S-a terminat cu interogatoriile ca la carte. Un glonţ în cap şi gata. O ia pe Holly şi pleacă repede de aici. Cu condiţia să nu le cadă tavanul în cap.
   - În regulă, spuse ea. Ai grijă!
   Nu avea cum să păcălească scara în spirală - ori îl ţinea, ori nu - însă încercă să se concentreze şi să-şi spună că este mai slab, în timp ce treptele gemeau şi scrâşneau şi se cutremurau sub paşii lui.
   - Hai că te descurci! îi spuse Străinul. Stai mai lângă perete, acolo e mai sigur.
   - Sigu... igu... igu...
   Ralph ajunse jos.
   Străinul stătea nemişcat lângă lampadarul acela, bizar de normal şi de civilizat pentru un asemenea loc. Oare îl cumpărase – împreună cu generatorul şi canapeaua - de la Home Depot din Tippit? Ralph aşa credea. Era singurul magazin mai de Doamne-ajută din colţul ăsta uitat de lume al statului Texas. Nu că ar fi avut vreo importanţă. Auzi în spate treptele gemând şi scrâşnind din nou. Începuse să coboare şi Holly.
   Acum, că ajunsese la acelaşi nivel, Ralph se uită la Străin cu un soi de curiozitate aproape ştiinţifică. Părea a fi om, dar, chiar şi aşa, îi era greu să-l descrie. Senzaţia era aceea pe care o ai când te uiţi puţin cruciş la o fotografie. Ştii ce trebuie să vezi, numai că totul este strâmb şi uşor descentrat.
   Da, chipul era al lui Claude Bolton, numai că bărbia nu era rotundă, ci pătrăţoasă şi despicată. Maxilaruldrept era mai lung decât cel stâng, dând feţei un aspect oblic, aproape grotesc. Da, şi părul era tot al lui Claude - negru şi lucios ca penele de corb, dar cu câteva şuviţe castanii. Însă cel mai tare te frapau ochii. Unul era căprui, ochiul lui Claude, dar celălalt era albastru.
   Ralph recunoscu bărbia despicată, maxilarul prelung, părul castaniu-roşcat. Dar mai ales ochiul acela albastru. Pentru că, nu demult, în ziua aceea toridă de iulie, văzuse cum se stinge lumina din el când murise Terry Maitland în mijlocul străzii.
   - Eşti în plin proces de transformare, aşa-i? Proiecţia pe care a văzut-o soţia mea semăna leit cu Claude, însă era doar o proiecţie. Tu, cel adevărat, mai ai până acolo. Nu-i aşa?
   Voia ca acestea să fie ultimele cuvinte pe care le va mai auzi Străinul vreodată. Gemetele de protest ale treptelor încetaseră, ceea ce însemna că Holly se oprise destul de sus ca să fie în siguranţă. Ralph ridică Glock-ul şi îşi prinse cu stânga încheietura de la mâna dreaptă.
   Străinul ridică braţele.
   - Împuşcă-mă, dacă asta vrei, domnule detectiv. Dar aşa ai să mori şi tu, şi prietena ta. Nu am acces la gândurile tale, aşa cum am la ale lui Claude, dar cam bănuiesc ce-ţi trece prin minte: îţi spui că un singur foc de armă este un risc acceptabil. Am dreptate?
   Ralph nu-i răspunse.
   - Sunt convins că am şi tocmai de aceea trebuie să te avertizez că ar fi un risc imens.
   Şi se apucă să urle:
   - NUMELE MEU ESTE CLAUDE BOLTON!
   Parcă ecourile au fost mai puternice decât strigătul în sine.
   Holly scoase un ţipăt mic când o bucată de stalactită (poate deja crăpată) se desprinse din tavan şi căzu ca un pumnal.
   Niciunul dintre ei nu fusese în pericol, pentru că a nimerit cu mult în afara cercului de lumină de la lampadar, însă Ralph înţelese aluzia.
   - Din moment ce ai reuşit să dai de mine aici, spuse Străinul, lăsând mâinile jos, probabil că ştii şi că s-au rătăcit doi băieţi în galeriile de sub asta unde ne aflăm noi. Şi atunci când echipa de căutare a încercat să dea de ei...
   - Cineva a tras cu o armă şi asta a dus la surparea unei bucăţi din tavan, zise Holly de pe trepte. Da, ştim.
   - S-a întâmplat în Toboganul Diavolului, unde zgomotul focului de armă ar fi trebuit să fie mai înăbuşit, spuse zâmbind Străinul. Dar ce s-ar întâmpla dacă domnul detectiv Anderson ar trage cu pistolul aici? Cu siguranţă că s-ar prăbuşi mai multe stalactite din acelea mari. Chiar şi aşa, probabil că aţi putea să le evitaţi. Dacă nu, evident că aţi fi striviţi. Şi mai există şi posibilitatea să se surpe întregul tavan, îngropându-ne sub el. Vrei să-ţi asumi acest risc, domnule detectiv? Sunt convins că asta a fost intenţia ta când ai coborât scara, dar trebuie să-ţi spun că şansele nu vor fi de partea ta.
   Încă un scrâşnet metalic din spatele lui Ralph: Holly mai coborâse o treaptă. Poate două.
   Stai la distanţă! o imploră el în gând, ştiind că ar fi putut s-o implore şi cu voce tare, că tot degeaba ar fi fost. Doamna asta fragilă era tare încăpăţânată.
   - Şi mai ştim de ce ai ales să vii aici, spuse ea. Unchiul şi verii lui Claude sunt aici. Îngropaţi sub dărâmături.
   - Foarte corect!
   El - monstrul - rânjea mai larg acum. Dintele de aur care se vedea era tot al lui Claude, la fel ca literele de pe degete.
   - Împreună cu mulţi alţii, inclusiv cei doi copii pe care speraseră să-i salveze. Îi simt în pământul din jur. Unii sunt aproape. Roger Bolton şi fiii lui sunt acolo, la nici 6 metri sub Burta Şarpelui. Pe ei îi simt cel mai bine, dar nu pentru că sunt atât de aproape, ci pentru că sunt rude cu acela în care mă transform eu.
   - Cred că nu sunt buni de mâncat, spuse Ralph.
   Se uita la canapea. Chiar lângă ea, pe podeaua din piatră, lângă o ladă frigorifică, se zărea vag o altă grămăjoară de oase şi piele.
   - Nu, fireşte că nu, zise Străinul, privindu-l iritat. Însă rămăşiţele lor emană lumină. Un fel de... nu ştiu cum să explic, pentru că nu sunt obişnuit să vorbesc despre lucrurile astea... un fel de radiaţii. Până şi prostănacii ăia de copii degajă lumină din asta, deşi foarte slabă. Puştii sunt îngropaţi mult mai adânc. Se poate spune că au murit explorând zonele necunoscute ale Grotei Marysville.
   Şi zâmbetul reapăru, dezvelind acum aproape toţi dinţii, nu doar pe cel din aur. Ralph se întrebă dacă la fel zâmbise şi când îl omorâse pe Frank Peterson, când îi mâncase carnea şi îşi potolise setea cu sângele şi chinurile bietului copil.
   - Ce fel de lumină? Ca de la o lampă de veghe? îl întrebă Holly, pe un ton care denota o curiozitate sinceră.
   Alte scrâşnete când ea coborî încă una sau două trepte.
   Ralph îşi dorea din tot sufletul să o ia în direcţie opusă: să urce scara şi să iasă din peşteră, înapoi la soarele fierbinte al Texasului.
   Străinul ridică din umeri.
   Întoarce-te! o imploră din nou Ralph în gând pe Holly. Fă stânga împrejur, urcă scara şi pleacă. Când am să socotesc eu că ai avut suficient timp ca să ajungi la uşa de la intrarea Ahiga, am să trag. Chiar dacă aşa risc să-mi las soţia fără bărbat şi fiul fără tată. Am să trag. I-o datorez lui Terry şi tuturor victimelor dinaintea lui.
   - O lampă de veghe, repetă Holly, coborând încă o treaptă. Ştii de care, nu? Le iau părinţii copiilor mici ca să nu se sperie noaptea. Am avut şi eu una în copilărie.
   Străinul se uita la ea, peste umărul lui Ralph. Era cu spatele la lampadar şi cu chipul acoperit de umbre, iar Ralph observă o lucire stranie în ochii aceia ceacâri. Numai că nu era tocmai aşa. Lucirea aia nu era în ei, ci ieşea din ei. Şi abia acum înţelese la ce se referise Grace Maitland când spusese că acea creatură pe care o văzuse avea paie la ochi.
   - Ca să nu se sperie? repetă Străinul. Mda, se poate spune şi aşa, deşi nu m-am gândit niciodată la asta. Pentru mine, lumina aia este doldora de informaţii. Chiar morţi, Roger Bolton şi fiii lui sunt plini de esenţa neamului lor.
   - Vorbeşti despre amintiri?
   Altă treaptă coborâtă. Ralph îşi desprinse mâna stângă de pe încheietura celeilalte mâini şi îi făcu semn să se ducă înapoi. Ştiind că îl face degeaba.
   - Nu, nu amintiri.
   Parcă Holly îl enerva, dar mai era ceva în atitudinea lui. Un soi de dorinţă de a vorbi, pe care Ralph o cunoştea foarte bine din sala de interogatoriu. Sigur, nu toţi suspecţii erau vorbăreţi, dar majoritatea erau, pentru că fuseseră prea mult închişi singuri cu gândurile lor. Iar monstrul acesta fusese singur cu gândurile lui foarte mult timp. Fusese singur.
   Punct. Nu trebuia decât să te uiţi la el şi îţi dădeai seama.
   - Dar ce anume?
   Holly nu se mai mişcase din loc. Mă mulţumesc şi cu atât, Doamne, îşi spuse Ralph.
   - Legăturile de sânge. Obârşia. Acolo este ceva ce transcende amintirile sau asemănările fizice care se transmit din generaţie în generaţie. Un mod de viaţă. Un mod de a înţelege lucrurile. Nu mă hrăneşte, dar îmi dă putere.
   Sufletele lor nu mai sunt, ka*-ul lor nu mai este, dar tot a mai rămas ceva în creierele şi trupurile lor moarte.
   *destinul
   - Un fel de ADN, zise Holly. Poate al tribului, poate al rasei.
   - Probabil. Dacă vrei să-i zici aşa.
   Străinul făcu un pas spre Ralph şi întinse mâna pe degetele căreia scria MUSAI.
   - E la fel ca tatuajele astea. Nu sunt vii, dar conţin anumite informa...
   - Stai! strigă Holly.
   Şi Ralph se sperie: Dumnezeule, e mult prea aproape! Cum de n-am auzit-o?
   Ecourile strigătului se amplificară şi mai căzu ceva. Nu o stalactită, ci o bucată de stâncă dintr-un perete.
   - Nu mai ţipa! îi spuse Străinul. Dacă nu vrei să ne cadă peştera în cap, nu mai ţipa în halul ăsta!
   Holly începu iar să vorbească - acum mai încet, dar cu acelaşi ton insistent.
   - Ralph, adu-ţi aminte ce i-a făcut domnului detectiv Hoskins. Atingerea lui e otrăvită.
   - Numai în perioada în care mă transform, spuse cu blândeţe Străinul. Este o formă de protecţie naturală, foarte rar ucigătoare. Seamănă mai degrabă cu iedera otrăvitoare decât cu vreun fel de radiaţii. Desigur, domnul detectiv Hoskins era... foarte influenţabil, să zicem. Şi, atunci când ating pe cineva, reuşesc adesea - nu mereu, dar des - să-i şi pătrund în minte. Sau în minţile rudelor, aşa cum am făcut cu familia lui Frank Peterson. Nu mult, dar suficient cât să le dau un imbold în direcţia în care oricum mergeau.
   - Rămâi acolo unde eşti! îi ceru Ralph.
   Străinul îşi ridică mâinile tatuate.
   - Bineînţeles. Tu ai arma. Dar nu pot să vă las să plecaţi. Trebuie să înţelegeţi că m-am săturat să mă tot mut de colo până colo. A trebuit să vin prea devreme până aici şi am fost nevoit să-mi cumpăr nişte lucruri, chestie care m-a obosit şi mai tare. Mi se pare că am ajuns într-un impas.
   - Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, îi zise Ralph. Sper că eşti conştient de asta.
   Străinul se uită la el cu chipul care mai păstra încă vagi urme ale trăsăturilor lui Terry Maitland, dar nu-i răspunse.
   - Pot să înţeleg ce ai făcut cu Heath Holmes. Şi cu ceilalţi dinaintea lui. Dar Maitland a fost o greşeală.
   - Probabil că ai dreptate, murmură Străinul, puţin uimit, dar la fel de plin de sine. Am mai luat locul unora cu alibiuri beton şi reputaţii fără pată. Alibiurile şi reputaţiile nu înseamnă nimic când există probe solide şi martori oculari. Oamenii sunt incapabili să înţeleagă explicaţii care depăşesc modul în care percep ei realitatea. N-ar fi trebuit să mă căutaţi. N-ar fi trebuit nici măcar să-mi bănuiţi existenţa, indiferent cât de greu de contestat i-ar fi fost alibiul. Dar aţi făcut-o. Din cauză că am apărut la tribunal?
   Ralph nu-i răspunse. Holly coborî de pe ultima treaptă şi veni lângă el.
   Străinul oftă:
   - A fost o greşeală. Trebuia să mă fi gândit că sunt camerele alea TV acolo, dar nu-mi trecuse foamea. Totuşi, aş fi putut să stau deoparte. Am fost lacom.
   - Pune şi îngâmfat pe listă, dacă tot îţi faci autocritica, zise Ralph. Iar îngâmfarea duce la neglijenţă. Poliţiştii văd multe cazuri din astea.
   - Mă rog, poate am fost şi lacom, şi cum zici tu. Dar tot cred că aş fi putut să scap.
   Acum Străinul o măsura din priviri pe femeia palidă şi grizonantă de lângă Ralph.
   - Ţie trebuie să-ţi mulţumesc pentru că am ajuns în situaţia asta, nu? Holly. Claude zice că te cheamă Holly. Ce te-a făcut să crezi? Cum de ai fost în stare să aduci până aici nişte bărbaţi moderni, care probabil că nu cred nimic din ce nu pot aprecia cu unul dintre cele cinci simţuri? Cum i-ai convins? Ai mai văzut pe altul la fel ca mine?
   Curiozitatea pătimaşă din tonul lui era inconfundabilă.
   - Nu am venit aici ca să-ţi răspundem la întrebări, spuse Holly.
   Ţinea o mână în buzunarul sacoului şifonat. În mâna cealaltă avea lanterna, care acum era stinsă. Singura lumină din grotă era aceea de la lampadarul Străinului.
   - Am venit aici ca să te ucidem.
   - Nu prea ştiu cum speri să faci asta... Holly. Prietenul tău ar putea să tragă în mine, dacă am fi doar noi doi aici. Dar nu cred că şi-ar dori să te pună şi pe tine în pericol de moarte. Iar dacă tot sunteţi amândoi atât de hotărâţi să mă atacaţi, să ştiţi că s-ar putea să aflaţi că încă sunt surprinzător de puternic, ba chiar şi niţel cam veninos. Da, chiar şi aşa sleit de vlagă cum sunt acum.
   - Ai avut dreptate când ai spus că suntem într-un impas, zise Ralph. Însă nu vom rămâne aşa prea mult timp. Hoskins l-a rănit pe locotenentul Sablo, dar nu a reuşit să-l ucidă. Cred că deja a chemat ajutoare.
   - Apreciez ce încerci să faci, dar nu pun botul. Aici nu-i acoperire pe o rază de vreo 10 kilometri spre est şi vreo 15 spre vest. Nu ţi-ai imaginat că am să verific?
   Deşartă s-a dovedit această speranţă a lui Ralph. Numai că mai avea un alt as în mânecă.
   - Hoskins ne-a aruncat în aer maşina. Se văd norii de fum negru de la mare depărtare. Mulţi nori din ăştia.
   Şi, pentru prima dată, observă pe chipul Străinului ceva asemănător cu panica.
   - Asta schimbă situaţia. Va trebui să fug de aici. În starea în care sunt, îmi va fi greu şi voi avea dureri mari. Dacă ai vrut să mă înfurii, domnule detectiv, să ştii că ai reuşit...
   - M-ai întrebat dacă am mai văzut pe cineva la fel ca tine, interveni Holly. Răspunsul meu este nu... mă rog, nu tocmai... dar sunt convinsă că Ralph a văzut. Dacă dăm la o parte chestia aia cu transformarea, cu asimilarea amintirilor şi cu lucirile care-ţi ies din ochi, nu rămâne decât un sadic, un pervers şi un pedofil de rând.
   Străinul tresări puternic, de parcă Holly i-ar fi dat o palmă.
   Preţ de o clipă, păru să uite cu totul de SUV-ul incendiat, care trimitea mesaje de fum negru din parcarea pustie.
   - Ce spui tu este jignitor, ridicol şi fals. Mănânc ca să trăiesc, atâta tot. La fel faceţi şi voi când omorâţi porci şi vaci. Ei, uite, asta sunteţi voi pentru mine - porci şi vaci.
   - Minţi! spuse Holly.
   Şi făcu un pas înainte. Când Ralph vru s-o prindă de braţ, ea nu-i dădu voie. În obrajii palizi începuseră să-i înflorească trandafiri roşii.
   - Talentul tău de a arăta ca altcineva - ca altceva - îţi garantează încrederea celorlalţi. Ai fi putut să-l ucizi pe oricare dintre prietenii domnului Maitland. Ai fi putut să-i ucizi soţia. Dar nu, tu ai ucis un copil. Mereu ucizi numai copii.
   - Păi, au cea mai bună carne! Ai mâncat vreodată carne de viţel? Sau ficat de viţel?
   - Nu numai că îi mănânci, dar şi ejaculezi peste ei, exclamă Holly, cu gura strâmbată de scârbă. Îţi dai drumul peste ei. Câââh!
   - Ca să las ADN-ul!
   - Poţi să-l laşi şi în alte feluri! strigă şi ea.
   Atunci mai căzu ceva din tavan. Însă ei nu băgară de seamă.
   - Însă nu penetrezi, nu? Nu o faci pentru că eşti impotent?
   Şi acum Holly făcu ceva ce nu-i stătea absolut deloc în fire: ridică un deget şi apoi îl îndoi.
   - Eşti impotent, nu-i aşa nu-i aşa nu-i aşa?
   - Taci!
   - Ataci copiii pentru că eşti un pedofil, care nu-i capabil să aibă nici măcar o erecţie şi trebuie să te foloseşti de o...
   Străinul se repezi la ea, cu chipul schimonosit într-o mască a urii, care nu semăna câtuşi de puţin nici cu Claude Bolton şi nici cu Terry Maitland. Era chipul lui cel adevărat, întunecat şi înspăimântător ca adâncurile acelea ale pământului unde îşi găsiseră sfârşitul gemenii Jamieson.
   Ralph ridică pistolul, numai că nu apucă să tragă, pentru că Holly făcu repede un pas şi ajunse în faţa lui.
   - Nu trage, Ralph, nu trage!
   Şi iarăşi căzu o bucată din tavan - una mai mare - care zdrobi canapeaua şi cutia frigorifică şi împrăştie în jur aşchii sclipitoare de minereu.
   Holly scoase ceva din buzunarul umflat al sacoului. Ceva lung şi alb şi prelung, care parcă avea o greutate în capăt. În acelaşi timp, aprinse lanterna şi o îndreptă spre chipul Străinului.
   Acesta tresări, scoase un fel de mârâit şi întoarse capul, dar tot încercând să pună pe ea mâinile tatuate ale lui Claude Bolton. Holly ridică peste umărul opus obiectul acela alb şi apoi lovi cu toată puterea. Capătul mai greu al obiectului îl atinse pe Străin în tâmplă, chiar lângă linia părului.
   Ce a urmat îi va bântui visele lui Ralph mulţi ani de acum încolo.
   Jumătatea stângă a capului Străinului se fărâmiţă de parcă ar fi fost făcută din mucava şi nu din oase. Ochiul căprui săltă în orbită. Monstrul căzu în genunchi şi parcă tot chipul începu să i se lichefieze. În doar câteva secunde, Ralph văzu sute de trăsături diferite alunecându-i de-a curmezişul feţei - sprâncene stufoase şi negre, altele atât de blonde că abia le observai; ochi duşi în fundul capului şi ochi bulbucaţi peste măsură; buze groase şi buze subţiri. Dinţi ca de iepure şi gură ştirbă; bărbii proeminente şi bărbii aproape inexistente. Însă ultimul chip, acela care a durat cel mai mult - aproape sigur chipul adevărat al Străinului - era unul oarecare, greu de descris. Era chipul unui om pe lângă care treci pe stradă şi îl şi uiţi în secunda următoare.
   Holly îşi luă elan şi lovi din nou. Acum îl nimeri în pomete, transformând chipul acela oarecare într-un fel de semilună hâdă. Ca un desen dintr-o carte proastă pentru copii.
   La final nu rămâne nimic din el, îşi spuse Ralph. Nimeni.
   Masca lui Claude, masca lui Terry, masca lui Heath Holmes... nu mai existau. Nu a fost decât o faţadă falsă. Un decor.
   Gângănii roşietice, ca nişte viermi, începură să se reverse din gaura din capul Străinului, din nasul lui, din fanta strâmbă rămasă în locul gurii neterminate. Viermii căzură şi formară băltoace mişcătoare pe podeaua Sălii Sunetelor.
   Trupul lui Claude Bolton începu să tremure, apoi să se zbată, după care se fărâmă şi se uscă în interiorul hainelor.
   Holly aruncă lanterna şi ridică cu ambele mâini obiectul cel alb deasupra capului (o şosetă era, observă abia acum Ralph, o şosetă albă de bărbat). Lovi o ultimă dată monstrul, drept în creştet. Faţa acestuia se despică pe mijloc, ca un dovleac putred. Înăuntru nu era nici urmă de creier, ci doar un cuib de lighioane din alea roşietice, care-i aminteau fatalmente lui Ralph de viermii pe care-i găsise în pepenele de demult. Unii dintre ei deja porniseră să se târască spre picioarele lui Holly.
   Ea se feri repede, se ciocni de Ralph, i se înmuiară genunchii. El o prinse înainte să cadă. Holly se albise la faţă.
   Râuri de lacrimi îi curgeau pe obraji.
   - Aruncă şoseta, îi şopti el la ureche.
   Ea îl privi, fără să înţeleagă.
   - S-au urcat nişte gângănii din astea pe ea.
   Şi, pentru că Holly se uita la fel de năucă la el, Ralph vru să-i ia şoseta din mână. Dar nu reuşi - atât de strâns o ţinea femeia aceea firavă. Începu să-i desfacă degetele, sperând că nu i le va rupe, dar ştiind că o va face dacă ar fi nevoie.
   Pentru că lighioanele alea erau mult mai rele decât iedera otrăvitoare. Şi dacă ar fi atins... dacă i-ar fi intrat pe sub piele...
   Holly păru să-şi revină - un pic - şi îşi relaxă degetele.
   Şoseta căzu cu zgomot pe podeaua din piatră. Ralph se retrase din faţa viermilor, care se îndreptau orbeşte (sau poate vedeau şi asta le era intenţia) spre ei doi. O trase pe Holly de mână. Ea se uită în jos, îşi dădu seama de pericol şi deschise gura.
   - Să nu ţipi, îi spuse el repede. Nu putem risca să ne cadă vreo lespede în cap. Urcă!
   Şi o trase pe scară. După primele 4 sau 5 trepte, Holly reuşi să se descurce singură. Dar urcau amândoi cu spatele, ca să stea cu ochii pe viermii care încă se revărsau din capul despicat al Străinului. Şi din gura lui strâmbă.
   - Stai! şopti ea. Stai, uită-te la ei! Se învârtesc în loc. Nu sunt în stare să urce treptele. Cred că îşi dau duhul.
   Avea dreptate. Începuseră să se mişte mai încet, iar foarte mulţi, aflaţi lângă Străin, nu se mai mişcau deloc. Însă se mişca trupul acestuia - undeva, în adâncul lui, încă exista o forţă care voia să trăiască. Creatura cu chipul lui Bolton se contorsionă şi zvâcni, mişcă din braţe de parcă ar fi vrut să semnalizeze ceva cu fanioanele. Apoi gâtul i se scurtă brusc.
   Resturile capului începură să se retragă sub gulerul cămăşii.
   Părul negru al lui Claude Bolton se zbârli, apoi dispăru cu totul.
   - Ce-i asta? şopti Holly. Ce-s ăia?
   - Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu, spuse Ralph. Ştiu doar că o să-ţi fac cinste cu vin sau cu ce vrei tu tot restul vieţii.
   - Nu beau alcool decât extrem de rar, spuse ea. Nu merge cu medicamentele pe care le iau. Ţi-am zis că...
   Se întoarse brusc, se aplecă peste balustradă şi vomită.
   Ralph o sprijini.
   - Îmi cer scuze, murmură ea.
   - Nu trebuie. Haide să...
   - Plecăm naibii de aici!

22.

      Parcă niciodată lumina soarelui nu fusese atât de minunată.
   Ajunseseră doar până la placa cu Căpetenia Ahiga, când Holly spuse că a luat-o cu ameţeală şi trebuie să stea jos. Ralph descoperi în apropiere un bolovan plat, suficient de mare, şi se aşezară amândoi pe el. Holly aruncă o privire la cadavrul lui Jack Hoskins, scoase un scâncet nefericit, după care începu să plângă. La început doar cu suspine sugrumate, şovăielnice - de parcă i-ar fi spus ei cineva că nu-i deloc frumos să plângi în faţa altei persoane.
   Ralph o cuprinse de după umeri - of, îngrozitor de slabă e femeia asta! Ea îşi lipi faţa de cămaşa lui şi începu să plângă de-a binelea, cu hohote adevărate. Ralph îşi spuse că trebuiau să se întoarcă la Yune, care s-ar fi putut să fie rănit mai grav decât crezuseră la început; la urma urmei, fuseseră atacaţi şi nu fusese chiar cel mai potrivit moment pentru a pune un diagnostic exact. Chiar şi în cel mai bun caz, locotenentul avea cotul fracturat şi umărul dislocat. Însă Holly mai avea nevoie de puţin timp ca să se descarce şi îşi câştigase acest drept făcând ceea ce el, marele detectiv, nu fusese capabil să facă.
   După vreo 45 de secunde, furtuna de lacrimi se mai domoli. După un minut se termină de tot. Acum Holly se simţea bine. Părea din nou puternică. Îşi ridică spre el ochii înroşiţi şi umezi, dar Ralph nu era tocmai convins că ea îl recunoaşte.
   - Nu mai pot s-o fac încă o dată, Bill. Niciodată. Nicio-nicio-niciodată! Şi dacă se întoarce şi monstrul ăsta aşa cum s-a întors Brady, eu am să mă sinucid. Auzi ce-ţi spun?
   Ralph o scutură încetişor.
   - Nu se mai întoarce, Holly. Îţi dau cuvântul meu.
   Ea clipi de câteva ori.
   - Ralph. Ralph am vrut să spun. Ai văzut ce-a ieşit din... ai văzut viermii ăia?
   - Da.
   - Câh! Câââh!
   Scoase un râgâit, de parcă i-ar fi venit din nou să verse, şi îşi acoperi gura cu palma.
   - Cine te-a învăţat cum să faci o armă dintr-o şosetă? Şi cine te-a învăţat cum să loveşti cu ea? Bill Hodges?
   Holly dădu din cap.
   - Cu ce ai umplut-o?
   - Cu bile de rulment, la fel ca Bill. Le-am cumpărat de la Walmartul din Flint City, de la raionul de accesorii auto. Pentru că eu nu mă înţeleg cu armele de foc. Nici n-am crezut că o să folosesc Pliciul Norocos, dar am cumpărat bilele alea din impuls.
   - Sau ai avut o intuiţie.
   Ralph nici nu-şi dădea seama că începuse să zâmbească.
   Îşi simţea tot trupul amorţit şi se tot uita în jur ca să se convingă că nu îi urmăriseră viermii ăia, care voiau cu disperare să continue să trăiască într-o altă gazdă.
   - Aşa îi zici? Pliciul Norocos?
   - Aşa îi zicea Bill. Trebuie să mergem, Ralph. Yune...
   - Ştiu că trebuie. Dar mai am ceva de făcut înainte de asta. Rămâi acolo unde eşti.
   Se apropie de cadavrul lui Hoskins şi începu să-i scotocească prin buzunare. Găsi cheile de la camionetă şi se întoarse la Holly.
   - Gata!
   Începură să coboare poteca. Holly se împiedică o dată şi el o prinse de mână şi nu o lăsă să cadă. Apoi veni rândul lui să se împiedice şi al ei să-l sprijine.
   Parcă am fi doi schilozi, îşi spuse el. Dar după ce am văzut...
   - Nu ştim multe lucruri, zise Holly. De unde a venit. Dacă gângăniile alea sunt o boală sau un fel de formă de viaţă necunoscută încă. Care au fost toate victimele lui - nu doar copiii, dar şi oamenii care au fost acuzaţi de crimele comise de el. Probabil că au fost o mulţime. O mulţime. I-ai văzut faţa la sfârşit? Cum s-a schimbat?
   - Da, răspunse Ralph.
   O văzuse şi nu o va uita niciodată.
   - Nu ştim nici cât de mult a trăit. Şi cum se putea proiecta. Ce anume era.
   - Ba asta o ştim, spuse Ralph. Era El Cuco. Şi mai ştim încă ceva - ceva foarte important. Mizerabilul e mort.

23.

      Aproape ajunseseră la capătul potecii, când se auziră sunete scurte de claxon.
   Holly se opri brusc şi începu iarăşi să-şi muşte buzele, deja foarte torturate până atunci.
   - Linişteşte-te! îi spuse Ralph. Cred că-i Yune.
   Poteca era mai lată şi mai puţin povârnită, aşa că au reuşit să o coboare mai repede. Au ocolit magazia şi au văzut că, într-adevăr, Yune era. Se urcase pe jumătate în camioneta lui Hoskins şi claxona cu mâna dreaptă. Cea stângă, umflată şi plină de sânge, îi zăcea bleagă pe genunchi.
   - Poţi să te opreşti, îi strigă Ralph. Mami şi tati s-au întors acasă. Cum te simţi?
   - Mă doare braţul de-mi vine să mi-l tai. În rest, sunt bine. L-aţi omorât pe El Cuco?
   - L-am omorât, răspunse Ralph. Holly l-a omorât. Nu era om, dar tot a murit. De acum încolo n-o să mai violeze şi n-o să mai ucidă copii.
   - Holly l-a omorât? făcu Yune ochii mari. Cum?
   - O să-ţi povestim mai târziu, spuse ea. Deocamdată mă preocupă starea ta. Ai leşinat? Ai ameţeli?
   - M-a luat niţel cu ameţeală cât m-am târât până aici. Parcă nu mai ajungeam. A trebuit să mă opresc de câteva ori ca să-mi trag sufletul. Speram să mă întâlnesc cu voi. Mă rugam să mă întâlnesc cu voi. Şi după aia am văzut camioneta. Probabil că-i a lunetistului. Pe permis scrie că-l cheamă John P. Hoskins. E cine cred eu?
   Ralph dădu din cap.
   - Din cadrul secţiei de poliţie Flint City. Şi vorbeşte despre el la trecut, Yune. L-am împuşcat.
   - Ce naiba căuta aici? se miră Yune.
   - L-a trimis Străinul. Habar n-am cum a reuşit să-l convingă.
   - Speram că şi-a lăsat cheile în contact, dar am sperat degeaba. Şi nici în torpedo n-am găsit niciun analgezic, ceva de durere. Doar permisul, asigurarea şi multe gunoaie.
   - Am găsit eu cheile, spuse Ralph. Le avea în buzunar.
   - Şi am eu ceva pentru durere, zise Holly.
   Vârî mâna într-unul dintre buzunarele umflate ale  sacoului aproape distrus şi scoase un flacon mare şi cafeniu.
   Fără etichetă.
   - Ce mai ai acolo? se amuză Ralph. Un grătar de curte? O cafetieră? Un tranzistor?
   - Mai şlefuieşte-ţi glumele, Ralph!
   - Nu fac mişto, sunt copleşit de admiraţie.
   - Şi eu. Pe bune! spuse Yune.
   Holly deşurubă capacul de la farmacia ei ambulantă, răsturnă câteva pastile în palmă şi puse cu grijă flaconul pe bordul maşinii.
   - Astea sunt Zoloft... Paxil... Valium, pe care nu-l mai iau decât foarte rar... şi astea.
   Turnă încet restul pastilelor înapoi în flacon, păstrând doar două de culoare portocalie.
   - Motrin. Le iau pentru migrene. Şi pentru durerile de maxilare, deşi astea nu mai sunt atât de rele de când am început să folosesc gutiera dentară pe perioada nopţii. Mi-am luat un model hibrid. Este scump, dar merită, pentru că-i cel mai bun de pe...
   Îi văzu pe cei doi bărbaţi cum se uită la ea.
   - Acum ce mai e?
   - Şi mai multă admiraţie, querida, spuse Yune. Mor după femeile care sunt pregătite pentru orice situaţie.
   Luă pastilele, le înghiţi - fără apă, evident; de unde apă? - şi închise ochii.
   - Îţi mulţumesc. Mult de tot. Fie ca gutiera ta dentară să-ţi fie mereu alături.
   Holly îi aruncă o privire suspicioasă şi îşi puse flaconul înapoi în buzunar.
   - Mai am două, în caz de nevoie. Ai auzit cumva sirene de pompieri?
   - Nu, răspunse Yune. Şi încep să mă gândesc că n-o să mai vină.
   - Ba o să vină, zise Ralph, dar tu n-ai să mai fii aici când vin. Trebuie să ajungi la spital. Plainville e puţin mai aproape decât Tippit. Trebuie să te opreşti la familia Bolton. Casa lor e chiar pe drumul spre Plainville. Poţi să conduci tu, Holly, ca să rămân eu aici?
   - Da, dar de ce...
   Şi se lovi uşor peste frunte cu palma.
   - Domnii Gold şi Pelley.
   - Nu vreau să-i abandonez aici.
   - Ştii bine că amestecul la locul unei crime nu este privit cu ochi buni, spuse Yune.
   - Ştiu, dar nu vreau să las doi oameni cumsecade să se prăjească la soare, lângă o maşină incendiată. Ai vreo problemă cu asta?
   Yune clătină din cap. În părul tuns foarte scurt îi sclipeau picături de transpiraţie.
   - Por supuesto no.
   - Vă duc eu până la capătul parcării şi apoi trece Holly la volan. Te-au ajutat cât de cât pastilele alea de Motrin, amigo?
   - Da. Vorba ta - cât de cât.
   - Bravo! Pentru că, înainte să plecaţi, trebuie să stăm de vorbă.
   - Despre?
   - Despre cum vom explica ce s-a întâmplat aici, răspunse Holly în locul lui Ralph.

24.

     Odată ajunşi în parcare, Ralph coborî din camionetă. Se întâlni în faţa capotei cu Holly, care ocolea maşina ca să se urce la volan. De data aceasta ea îl strânse în braţe.
   Îmbrăţişare scurtă, dar intensă. SUV-ul închiriat arsese aproape în totalitate, iar acum fumul se împrăştia.
   Strâmbându-se şi gâfâind din cauza durerii, Yune se aşeză pe scaunul din dreapta. Se uită pe geam la Ralph şi îl întrebă:
   - Sigur e mort?
   Ralph ştia prea bine că nu despre Hoskins vorbea locotenentul.
   - Eşti convins?
   - Da. Nu s-a topit chiar ca Vrăjitoarea cea Rea din Vest, dar cam pe aproape. Când o să afle oamenii ce s-a petrecut aici, n-o să mai găsească decât nişte haine şi, poate, un morman de viermi morţi.
   - Viermi? se încruntă Yune.
   - Dacă e să mă iau după cât de repede mor, interveni Holly, aş putea spune că viermii se vor descompune extrem de rapid. Însă vor lua probe de ADN de pe haine şi, dacă îl compară cu cel al lui Claude, o să vadă că sunt identice.
   - Sau s-ar putea să găsească un amestec între ADN-urile lui Claude şi Terry, pentru că transformarea nu se încheiase. Ai văzut şi tu, nu?
   Holly dădu din cap.
   - Şi atunci probele alea nu vor mai fi de niciun folos. Claude n-o să păţească nimic, aşa cred eu.
   Ralph îşi scoase din buzunar telefonul mobil şi îl puse în mâna teafără a lui Yune.
   - Crezi că ai să poţi să dai nişte telefoane de îndată ce o să ai semnal?
   - Claro.
   - Şi mai ţii minte ordinea în care să le dai?
   În timp ce Yune enumera persoanele pe care urma să le sune, dinspre Tippit începu să se audă sunet de sirene. Uite, până la urmă tot a observat cineva fumul ăla, dar nu s-a deranjat să vină până aici de unul singur. Mai bine aşa.
   - Mai întâi îl sun pe procurorul Bill Samuels. După aia o sun pe soţia ta. Apoi pe comandantul Geller. Ultimul e căpitanul Horace Kinney de la Poliţia Rutieră a statului Texas. Toate numerele lor se află în agenda telefonului. Cu familia Bolton vom discuta personal.
   - Eu voi discuta, îl contrazise Holly. Tu ai să stai liniştit şi ai să-ţi odihneşti braţul.
   - Este extrem de important ca Lovie şi Claude să ne susţină povestea, spuse Ralph. Plecaţi, acum, până nu apar maşinile de pompieri.
   După ce îşi aranjă scaunul şi oglinda retrovizoare, Holly se întoarse spre Yune şi Ralph, care rămăsese lângă portiera deschisă. Părea obosită, însă nu epuizată. Îi trecuse şi plânsul. Lui Ralph i se păru extrem de concentrată şi hotărâtă.
   - Totul trebuie să fie cât mai simplu, spuse ea. Cât mai simplu şi, pe cât posibil, cât mai aproape de adevăr.
   - Ai mai trecut prin aşa ceva, zise Yune. Corect?
   - Da. Şi lumea ne va crede, chiar dacă vor mai rămâne întrebări fără răspuns. Cunoaşteţi amândoi motivul. Sirenele se aud mai tare, Ralph. Se apropie. Trebuie să plecăm.
   Ralph închise portiera şi se uită după camioneta fostului detectiv din Flint City. Se gândi că Holly va trebui să o ia prin gropi ca să ocolească lanţul pus de-a latul drumului, dar îşi spuse că se va descurca de minune şi va evita toate hârtoapele alea ca să nu-l zdruncine prea tare pe Yune. Chiar atunci când îşi zicea că nu poate să o admire şi mai mult... uite că o admira.
   Mai întâi se apropie de cadavrul lui Alec, pentru că era cel mai greu de recuperat. SUV-ul era aproape stins, dar căldura pe care o emana era cumplită. Chipul şi braţele lui Alec erau înnegrite, părul îi arsese în totalitate. Ralph îl apucă de curea şi începu să-l tragă spre magazia cu suvenire, încercând să nu se gândească la fragmentele arse sau topite care rămâneau în urmă. Şi nici la cât de mult semăna acum Alec cu bărbatul care fusese în faţa tribunalului în ziua aceea. Nu-i mai lipseşte decât cămaşa galbenă pe cap, îşi spuse el. Iar gândul acesta a fost prea de tot. Dădu drumul curelei şi reuşi să se împleticească vreo douăzeci de paşi, după care se aplecă, se sprijini cu mâinile de genunchi şi vărsă absolut tot ce avea în stomac. Apoi se întoarse şi termină ce avea de făcut: să-i ducă pe Alec şi pe Howie Gold la umbra magazinului.
   Acolo se odihni şi el puţin, cât să-şi recapete răsuflarea, după care examină uşa prăvăliei. Era închisă cu lacăt, dar uşa în sine părea degradată şi şubredă. Se împinse cu umărul în ea. Prima oară doar o zgâlţâi. A doua oară balamalele cedară. Înăuntru era întuneric şi înfiorător de cald. Rafturile nu erau chiar cu totul goale; mai rămăseseră pe ele câteva tricouri pe care scria: AM EXPLORAT GROTA MARYSVILLE. Luă două şi le scutură de praf cât putu el mai bine. De afară se auzeau tot mai tare sirenele.
   Ralph îşi zise că pompierii nu vor dori să treacă cu echipamentele lor scumpe prin hârtoape şi că se vor opri la lanţul pus pe drum.
   Înseamnă că mai avea puţin timp.
   Îngenunche şi acoperi chipurile celor doi bărbaţi. Bărbaţi buni, bărbaţi destoinici, care ar mai fi avut mult de trăit.
   Bărbaţi cu familii care îi vor plânge. Singurul lucru bun (dacă se putea vorbi despre aşa ceva) era că suferinţa lor nu va deveni hrană pentru un monstru.
   Se aşeză alături, cu braţele sprijinite pe genunchi, cu bărbia în piept. Oare era şi el răspunzător pentru moartea lor? Poate avea şi el o parte de vină, pentru că înşiruirea evenimentelor ducea mereu la acea decizie catastrofală şi prostească de a-l aresta pe Terry Maitland în public. Dar, chiar şi în starea aceasta de epuizare cumplită, nu simţea că ar trebui să se simtă vinovat pentru tot ce a urmat.
   Lumea ne va crede, spusese Holly. Cunoaşteţi amândoi motivul.
   Da, Ralph îl cunoştea. Oamenii vor crede o poveste cusută cu aţă albă, pentru că urmele de paşi pe nisip nu se pot opri brusc şi nu au cum să existe viermi într-un pepene cu coaja intactă. Oameni vor crede pentru că orice altă explicaţie ar pune la îndoială însăşi realitatea vieţii lor. Ironia era evidentă: iluzia aceea a realităţii, care-l protejase pe Străin în viaţa lui îndelungată de criminal, îi va proteja acum pe ceilalţi oameni.
   Universul nu are sfârşit, îşi spuse Ralph, aşteptând sosirea maşinilor de pompieri.

25.

      Holly conducea ţeapănă în scaun, cu mâinile corect aşezate pe volan, ascultând ce vorbea Yune la telefon.
   Bill Samuels a fost oripilat când a aflat că muriseră Howie Gold şi Alec Pelley, dar Yune i-a întrerupt şuvoiul de întrebări. Mai încolo va fi vreme şi de întrebări, şi de răspunsuri, însă nu acum. Samuels trebuia să discute din nou cu toţi martorii oculari, începând cu Willow Rainwater, doamna cu taxiul.
   Trebuia să-i spună în faţă că apăruseră dubii reale cu privire la identitatea bărbatului pe care îl luase ea de la clubul de striptease şi îl dusese la gara din Dubrow. Era şi acum sigură că bărbatul acela fusese Terry Maitland?
   - Încercaţi să-i puneţi întrebarea în aşa fel încât să-i sădiţi îndoiala în minte, îl sfătui Yune. Puteţi?
   - Normal că pot, răspunse Samuels. De 5 ani numai asta fac în sala de judecată. Plus că mi se pare că doamna Rainwater are deja îndoielile ei. La fel şi ceilalţi martori, mai cu seamă de când a fost difuzat filmuleţul ăla cu Terry la conferinţa din Cap City. Are jumătate de milion de vizualizări doar pe YouTube. Spune-mi acum ce-au păţit Howie şi Alec.
   - Mai târziu. Nu avem timp, domnule Samuels. Discutaţi cu martorii, începând cu Rainwater. Şi încă ceva - despre întâlnirea noastră de acum două seri. Este muy importante, aşa că ascultaţi-mă cu atenţie.
   Samuels l-a ascultat. Samuels a fost de acord. Şi Yune a sunat-o pe Jeannie Anderson. Discuţia aceasta a fost mai lungă, pentru că ea merita mai multe detalii. A terminat de povestit, Jeannie a plâns, dar poate a plâns şi de uşurare.
   Era îngrozitor că muriseră oamenii aceia, îngrozitor că Yune fusese rănit, dar bine că bărbatul ei - tatăl fiului ei - era teafăr. Yune i-a spus ce trebuie să facă, iar Jeannie i-a răspuns că se va ocupa imediat de treaba aceea.
   Tocmai se pregătea să-l sune pe Rodney Geller, comandantul poliţiei din Flint City, când se auziră alte sirene din apropiere. Două maşini ale Poliţiei Rutiere trecură în goană pe lângă ei, îndreptându-se spre Grota Marysville.
   - Dacă avem noroc, zise Yune, poate într-una din maşinile alea e şi flăcăul care a vorbit cu familia Bolton. Parcă Stape îl chema.
   - Sipe, îl corectă Holly. Owen Sipe. Ce-ţi mai face braţul?
   - Încă mă doare ca dracu’. Cred că o să iau acum şi celelalte două pastile de Motrin.
   - Ba nu. O să-ţi atace ficatul. Dă şi celelalte telefoane. Dar mai întâi şterge apelurile făcute la domnul Samuels şi doamna Anderson.
   - Dacă erai infractor, nu te prindea nimeni, senorita.
   - Încerc să fiu cât mai precaută. Prudente, spuse ea fără să-şi ia ochii de la drum.
   E drept că drumul era pustiu, dar aşa era ea obişnuită să facă.
   - Şterge-le, apoi dă restul telefoanelor!

26.

      Slavă Domnului că Lovie Bolton avea nişte pilule vechi de Percocet pentru durerile de spate.
   Yune a luat două din ele, în loc de Motrin; iar Claude – care făcuse nişte cursuri de prim-ajutor în ultima perioadă petrecute la închisoare - i-a bandajat rana, în timp ce Holly îi punea la curent cu ce se întâmplase. Vorbea extrem de repede şi nu doar pentru că voia să-l ducă neîntârziat pe domnul locotenent Yune la spital, ci pentru că mai voia ca Lovie şi Claude să priceapă ce trebuie să spună înainte de apariţia vreunui poliţist. Ceea ce se va întâmpla foarte curând, pentru că Poliţia Rutieră îi va pune nişte întrebări lui Ralph – întrebări la care el va fi nevoit să răspundă.
   În privinţa asta nu era nicio îndoială; Lovie şi Claude simţiseră prezenţa Străinului în urmă cu două nopţi. Ba Claude îl simţise în apropiere încă înainte de asta: avusese o stare de nelinişte, ca atunci când te pândeşte cineva.
   - Fireşte că l-ai simţit, îl aprobă Holly pe un ton înverşunat. Doar îţi jefuia mintea.
   - Tu l-ai văzut, spuse Claude. Se ascundea în grota aia şi tu l-ai văzut.
   - Da.
   - Şi semăna cu mine?
   - Aproape leit.
   Lovie interveni cu un fel de timiditate care nu-i stătea în fire.
   - Eu aş fi putut să-i deosebesc?
   - Dintr-o singură privire, zâmbi Holly. Sunt convinsă. Domnule locotenent Sablo - Yune - eşti gata de plecare?
   - Da, răspunse el, ridicându-se în picioare. Medicamentele astea foarte tari au o mare calitate: te doare totul în continuare, dar nu-ţi mai pasă.
   Claude izbucni în râs şi îndreptă arătătorul spre el, ca pe un revolver.
   - Mare dreptate ai, frate!
   O văzu pe Lovie încruntându-se la el şi se grăbi să adauge:
  - Iartă-mă, mamă.
   - Aţi înţeles ce trebuie să spuneţi? îi mai întrebă o dată Holly.
   - Da, doamnă, răspunse Claude. E prea simplu, n-avem cum s-o dăm în bară. Procurorul din Flint City vrea să redeschidă cazul Maitland şi voi aţi venit aici ca să-mi mai luaţi o declaraţie.
   - Şi tu ce ne-ai zis?
   - V-am zis că, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că omul ăla de l-am văzut în noaptea aia nu era domnul antrenor Terry şi că era un om care doar semăna cu el.
   - Şi ce altceva? îl întrebă Yune. Vezi că e foarte important.
   De data aceasta răspunse Lovie.
   - Aţi trecut pe la noi azi de dimineaţă ca să vă luaţi la revedere şi să ne întrebaţi dacă nu cumva am uitat să vă spunem ceva. Şi când vă pregăteaţi de plecare, a sunat telefonul.
   - Telefonul fix, adăugă Holly, spunându-şi: Slavă Domnului că mai au telefon fix!
   - Că bine zici, drăguţo. Fixul a sunat. Şi omul de la capătul celălalt al firului ne-a zis că e un coleg de-al domnului detectiv Anderson.
   - Care a luat receptorul şi a vorbit cu el, spuse Holly.
   - Aşa. Şi omul ăla i-a zis domnului detectiv Anderson că tipul pe care-l căutaţi, criminalul adevărat, se ascunde în Grota Marysville.
   - Exact atât să spui, zise Holly. Vă mulţumim mult de tot amândurora.
   - Ba noi ar trebui să vă mulţumim, zise Lovie, întinzând braţele. Ia haide tu încoace, duduie Holly Gibney, şi strânge-o în braţe pe baba Lovie!
   Holly se apropie de scaunul cu rotile şi se aplecă. După ce trăise în Grota Marysville, îmbrăţişarea lui Lovie Bolton îi făcea mult bine. I se părea chiar necesară. Păcat că nu aveau timp, că ar fi vrut să rămână mai mult în braţele bătrânei, să-şi vindece sufletul.

27.

      Marcy Maitland se săturase până peste cap de vizite de la arestarea publică a soţului ei, ca să nu mai pomenească şi de execuţia lui, la fel de publică. Prin urmare, când auzi ciocănitul în uşă, se duse mai întâi la fereastră şi se uită afară printre draperii.
   Pe verandă era soţia detectivului Anderson, care parcă avea obrajii uzi de lacrimi. Atunci se grăbi să deschidă uşa. Da, nu se înşelase: Jeannie plânsese. Şi începu să plângă din nou când văzu chipul îngrijorat al lui Marcy.
   - Ce e? Ce s-a întâmplat? Au păţit ceva?
   Jeannie intră în casă.
   - Unde sunt fetele?
   - În curtea din spate, sub copacul cel mare. Joacă un joc pe care îl ştiu de la Terry. Cu cărţi de joc. S-au jucat azi-noapte până târziu şi au luat-o de la capăt de dimineaţă. Ce s-a întâmplat?
   Jeannie o luă de braţ şi o conduse în living.
   - Ar fi bine să stai jos.
   Marcy rămase în picioare.
   - Spune odată!
   - Am şi veşti bune, dar şi veşti îngrozitor de rele. Ralph şi doamna Gibney sunt teferi. Locotenentul Sablo a fost împuşcat, dar se pare că nu-i o rană foarte gravă. Însă Howie Gold şi domnul Pelley... au murit. Împuşcaţi de un coleg de-ai soţului meu. Tot detectiv. Numele lui e Jack Hoskins.
   - Morţi? Morţi? Cum să fie...
   Şi Marcy se lăsă moale în fostul fotoliu al lui Terry. Ori se aşeza, ori se prăbuşea pe jos. Se uită stupefiată la Jeannie.
   - Care sunt veştile alea bune? De unde veşti bune... Iisuse, parcă nu se mai termină!
   Îşi acoperi ochii cu mâinile. Jeannie se lăsă în genunchi lângă fotoliu şi i le îndepărtă cu un gest blând dar ferm.
   - Încearcă să te aduni, Marcy.
   - Nu pot. Soţul meu e mort şi acum s-a întâmplat şi asta. Nu cred că am să-mi revin vreodată. Nici măcar pentru Grace şi Sarah.
   - Încetează!
   Jeannie aproape şoptise, dar Marcy tresări ca pălmuită.
   - Nimic nu-l mai poate aduce înapoi pe Terry, dar doi oameni cumsecade au murit încercând să-l reabiliteze şi să le ofere fetelor tale şansa de a trăi pe mai departe în acest oraş. Şi ei au familii şi eu trebuie să mă duc să vorbesc cu Elaine Gold după ce plec de la tine. Şi o să-mi fie îngrozitor de greu. Yune a fost rănit şi soţul meu şi-a riscat viaţa. Ştiu că suferi, numai că acum nu este vorba despre tine. Ralph are nevoie de ajutorul tău. La fel şi ceilalţi. Aşa că vino-ţi în fire şi ascultă ce-ţi spun!
   - Bine, da. Te ascult.
   Jeannie o luă de mână. Degetele lui Marcy erau reci, dar bănuia că nici ale ei nu erau mult mai calde.
   - Holly Gibney a avut dreptate. Întru totul. A existat un străin, dar care nu era om. Era... altceva. Poţi să-i zici El Cuco, poţi să-i zici Dracula, poţi să-i zici Fiul Satanei, dacă vrei. Nu contează. Şi era chiar acolo unde s-au dus. În grota aia, acolo se ascundea el. L-au găsit şi l-au omorât. Ralph mi-a spus că semăna cu Claude Bolton, deşi adevăratul Claude Bolton se afla la câteva zeci de kilometri distanţă. Înainte să vin la tine am vorbit cu Bill Samuels. El crede că nu vom avea niciun fel de problemă atâta vreme cât toţi vom spune aceeaşi poveste. Este foarte probabil să reuşim să-l reabilităm pe Terry. Cu condiţia să spunem toţi aceeaşi poveste. Poţi s-o faci?
   Speranţa umplea ochii lui Marcy Maitland la fel cum apa umple o fântână.
   - Da. Da, pot. Dar care-i povestea?
   - La întâlnirea noastră din biroul lui Howie Gold s-a discutat doar despre reabilitarea lui Terry. Despre nimic altceva.
   - Doar despre reabilitarea lui.
   - La întâlnirea aia, Bill Samuels a fost de acord să discute încă o dată cu toţi martorii oculari, care dăduseră declaraţii în faţa lui Ralph şi a altor poliţişti şi a stabilit că va începe cu Willow Rainwater. Corect?
   - Corect!
   - Motivul pentru care nu putea să înceapă cu Claude Bolton era acela că domnul Bolton se află în Texas, la mama lui, care nu se simte prea bine. Atunci Howie a propus ca el, Alec, Holly şi soţul meu să se ducă ei până acolo şi să discute cu Claude. Yune a spus că, dacă va putea, va merge şi el. Mai ţii minte cum a fost?
   - Da, spuse Marcy, dând din cap. Ni s-a părut o idee excelentă. Dar nu-mi mai aduc aminte ce căuta doamna Gibney la întâlnirea noastră.
   - Ea era detectivul angajat de Alec Pelley ca să verifice mişcările lui Terry în Ohio. Cazul a început să o intereseze, aşa că a venit până aici ca să vadă dacă ne mai poate fi de folos. Acum ţi-ai amintit?
   - Da.
   Ţinând-o strâns de mână şi privind-o fix în ochi, Jeannie îi explică acum partea cea mai importantă.
   - Nu am vorbit deloc despre creaturi care-şi schimbă înfăţişarea, nu am vorbit deloc despre monştri mexicani, despre proiecţii fantomatice şi nici despre altceva ce ar putea să ţină de supranatural.
   - Nu, deloc. Nici nu ne-a trecut prin cap. De ce să fi discutat despre aşa ceva?
   - Ne-am gândit că pe Frank Peterson l-a ucis cineva care semăna foarte bine cu Terry şi care a încercat să-i însceneze lui crima. Acestui individ i-am zis noi „Străinul”.
   - Da, şopti Marcy, strângând-o pe Jeannie de mână. Aşa i-am zis. „Străinul”.

FLINT CITY
- MAI TÂRZIU -
1.

      Avionul închiriat de regretatul Howard Gold a aterizat pe aeroportul din Flint City la câteva minute după ora 11 dimineaţa.
   La bord nu se aflau nici Howie şi nici Alec. După ce medicul legist îşi terminase treaba, trupurile lor fuseseră transportate la Flint City cu maşina firmei de pompe funebre din Plainville. Ralph, Yune şi Holly au plătit împreună costul transportului, precum şi preţul unei alte maşini funerare cu care a fost adus cadavrul lui Jack Hoskins. Yune a spus cu voce tare ceea ce gândeau toţi - în niciun caz nu va permite ca ticălosul ăla să se întoarcă acasă alături de oamenii pe care i-a ucis.
   Pe pistă îi aşteptau Jeannie Anderson, soţia lui Yune şi cei doi fii ai acestuia. Băieţii au luat-o la fugă pe lângă Jeannie (unul dintre ei, un preadolescent cam grăsuţ, pe nume Hector, mai că a dărâmat-o) şi s-au repezit la tatăl lor, care nu-i putea îmbrăţişa aşa cum şi-ar fi dorit din cauza braţului în ghips. Aşa că i-a strâns la piept doar cu mâna teafără şi i-a făcut semn soţiei sale să se apropie. A venit şi ea în fuga mare la el. A fugit şi Jeannie şi s-a aruncat în braţele lui Ralph.
  Familiile Sablo şi Anderson s-au tot îmbrăţişat şi s-au pupat şi au râs şi s-au mângâiat, până când Ralph a observat-o pe Holly, care stătea stingheră lângă aripa avionului şi se uita la ei. Purta acum un costum nou cu pantaloni, pe care fusese nevoită să şi-l cumpere de la magazinul Ladies’ Apparel din Plainville, pentru că Walmartul cel mai apropiat se afla la marginea oraşului Austin, la o distanţă de peste 60 de kilometri.
   Ralph îi făcu semn, iar ea se apropie de grupul cel vesel.
   Se opri sfioasă puţin mai departe, dar Jeannie întinse mâna, o trase lângă ea şi o îmbrăţişă. Ralph le ţinea de umeri pe amândouă.
   - Mulţumesc, şopti Jeannie la urechea lui Holly. Îţi mulţumesc pentru că mi l-ai adus înapoi.
   - Speram să ne putem întoarce imediat după anchetă, spuse Holly, dar doctorii l-au obligat pe domnul locotenent Sablo - pe Yune - să mai rămână internat o zi. Avea un cheag de sânge în braţ şi voiau să i-l dizolve.
   Se desprinse din braţele soţilor Anderson. Era îmbujorată, dar foarte încântată. La trei metri de grupul lor, Gabriela Sablo le cerea băieţilor să-l lase în pace pe papi, ca nu cumva să-i rupă iar mâna.
   - Ce i-ai spus lui Derek? o întrebă Ralph pe Jeannie.
   - Că tatăl lui a fost implicat într-un schimb de focuri în Texas, dar că este teafăr. Ştie că au murit doi oameni. Vrea să vină acasă mai devreme.
   - Şi tu ce i-ai spus?
   - Că poate să vină. Se întoarce săptămâna viitoare. E în regulă?
   - Da.
   Se bucura că-şi va revedea fiul: bronzat, sănătos, cu muşchii dezvoltaţi de la înot şi vâslit şi tras cu arcul. Şi în viaţă. Ăsta era cel mai important lucru.
   - Diseară luăm cina acasă, îi spuse Jeannie lui Holly. Şi tu ai să stai la noi. Să n-avem discuţii. Ţi-am pregătit deja camera de oaspeţi.
   - Mi-ar face plăcere, surâse Holly.
   Însă zâmbetul i se şterse de pe buze când se întoarse spre Ralph.
   - Ce bine ar fi dacă şi domnul Gold şi domnul Pelley ar putea lua cina împreună cu noi. Nu-i deloc drept că au murit. Mi se pare...
   - Ştiu, spuse Ralph, luând-o din nou pe după umeri. Şi mie mi se pare.

2.

      Ralph făcu fripturile pe un grătar care, mulţumită concediului său „administrativ”, sclipea de curăţenie. Pe masă mai erau o salată, porumb fiert şi plăcintă cu mere q la mode, adică cu îngheţată de vanilie.
   - O cină foarte americană, senor! remarcă Yune, în timp ce soţia lui îi tăia friptura.
   - Totul a fost delicios, zise Holly.
   Bill Samuels se bătu pe burtă.
   - Nu cred că o să mi se mai facă foame până la Ziua Muncii.
   - Prostii! spuse Jeannie, scoţând o sticlă de bere din cutia frigorifică de lângă masa de picnic şi turnând jumătate în paharul lui Samuels şi jumătate în paharul ei. Eşti numai piele şi os. Îţi trebuie o nevastă care să te pună la îngrăşat.
   - Poate că fosta o să se întoarcă la mine după ce am să-mi deschid cabinetul de avocatură. E nevoie de aşa ceva în oraş acum, că Howie...
   Îşi dădu seama ce spune şi vru să-şi netezească vârtejul din creştet (dispărut acum, datorită noii tunsori).
   - Vreau să zic că un avocat bun are mereu de lucru.
   Câteva clipe nimeni nu mai spuse nimic. Apoi Ralph ridică sticla de bere.
   - Pentru prietenii care nu mai sunt lângă noi!
   Închinară cu toţii. Holly şopti:
   - Tare căcăcioasă mai e şi viaţa uneori!
   Nu râse nimeni.
   Căldura apăsătoare de iulie se mai domolise, insectele sâcâitoare dispăruseră, iar atmosfera din curtea familiei Anderson era una foarte plăcută. După ce se sfârşi cina, cei doi băieţi ai lui Yune şi cele două fete ale lui Marcy Maitland se apucară să arunce la coşul de baschet montat pe uşa garajului.
   - Deci, spuse Marcy, coborându-şi vocea, chiar dacă acum copiii erau mai departe şi ocupaţi cu jocul lor. Ancheta. Au crezut povestea voastră?
   - Da, răspunse Ralph. Hoskins a sunat acasă la familia Bolton şi ne-a ademenit la Grota Marysville. Acolo a început să tragă în noi, i-a omorât pe Howie şi pe Alec şi l-a rănit pe Yune. Am specificat că, în opinia mea, pe mine voia să se răzbune. Că am avut mai multe neînţelegeri de-a lungul anilor şi probabil că băutura îi accentuase starea de nemulţumire. Ipoteza anchetatorilor este că avea un complice, o persoană deocamdată neidentificată, care îl aproviziona cu băutură şi cu droguri - legistul a descoperit urme de cocaină în organismul lui - şi care îi alimenta paranoia. Poliţiştii texani au coborât în Sala Sunetelor, dar nu l-au găsit pe respectivul complice.
   - Nu au găsit decât nişte haine, adăugă Holly.
   - Şi voi sunteţi siguri că a murit? spuse Jeannie. Străinul. Sunteţi convinşi?
   - Da, răspunse Ralph. Şi tu ai fi convinsă dacă ai fi fost acolo.
   - Fii fericită că nu l-ai văzut, zise Holly.
   - S-a terminat? întrebă Gabriela Sablo. Pe mine doar asta mă interesează. S-a terminat cu adevărat?
   - Nu, spuse Marcy. Pentru mine şi pentru fete nu s-a terminat încă. Şi nu se va termina până când Terry nu va fi reabilitat. Şi cum să fie? A fost ucis înainte de judecată.
    Acum interveni Samuels:
   - Ne ocupăm de asta.

3.

      (1 august)
   Se iveau zorii primei sale dimineţi în Flint City, iar Ralph stătea din nou la fereastra dormitorului, cu mâinile la spate, uitându-se la Holly Gibney, care - din nou - era aşezată într-unul din şezlongurile din curtea din spate.
   Se uită la Jeannie, văzu că dormea dusă şi chiar sforăia uşurel, după care coborî la parter. Nu se miră când observă în bucătărie geanta mică de voiaj a lui Holly, pregătită pentru întoarcerea acasă. Doamna asta cu minte ascuţită nu avea obiceiul să zăbovească prea mult într-un loc. Iar bănuiala lui era că se bucura foarte tare să plece naibii odată din Flint City.
   În dimineaţa cealaltă, când stătuse aici cu Holly, pe Jeannie o trezise mirosul de cafea, aşa că acum aduse doar suc de portocale. Îşi iubea soţia şi îi preţuia nespus compania, numai că acum voia să fie singur cu Holly. Între ei se formase o legătură ce nu avea să dispară, chiar dacă nu se vor mai vedea niciodată.
   - Mulţumesc, spuse ea. Nimic nu-i mai bun decât sucul de portocale dimineaţa.
   Privi satisfăcută paharul şi îl goli pe jumătate.
   - Cafeaua mai poate aştepta.
   - La ce oră decolează avionul?
   - La 11 şi un sfert. Trebuie să plec pe la 8.
   Îl văzu că se uită surprins la ea şi schiţă un zâmbet stânjenit.
   - Ştiu, am obsesia trezitului cu noaptea în cap. Mă ajută Zoloftul la multe probleme, dar nu şi în privinţa asta.
   - Ai reuşit să dormi?
   - Puţin. Tu?
   - Puţin.
   Tăcură amândoi o vreme. Se trezi şi prima pasăre, care începu să ciripească sfios şi dulce. Se mai trezi încă una, care-i răspunse.
   - Coşmaruri?
   - Da. Tu?
   - Da. Viermii.
   - Eu am avut coşmaruri şi după Brady Hartsfield. De ambele dăţi.
   Îl atinse uşor pe mână, apoi îşi retrase repede degetele.
   - La început au fost foarte multe, dar mai puţine pe măsură ce a trecut timpul.
   - Te-ai gândit că ai să scapi vreodată de ele?
   - Nu. Şi nici nu sunt sigură că vreau să scap. Eu cred că visele sunt modul în care intrăm în contact cu lumea nevăzută. Sunt un dar aparte.
   - Chiar şi coşmarurile?
   - Chiar şi coşmarurile.
   - O să ţinem legătura?
   Holly păru surprinsă de întrebarea lui.
   - Bineînţeles. O să vreau să ştiu ce se mai întâmplă. Sunt o fire foarte curioasă. Câteodată asta mă bagă în necazuri.
   - Şi câteodată te scoate.
   Holly zâmbi.
   - Asta vreau şi eu să cred, spuse ea şi îşi termină sucul. Cred că domnul Samuels o să vă ajute. Îmi aminteşte de Scrooge, după ce a văzut cele trei fantome. De fapt, şi tu îmi aminteşti de el.
   Ralph începu să râdă.
   - Bill o să facă tot ce poate pentru Marcy şi fetele ei. O să-l ajut şi eu. Amândoi am făcut multe greşeli pe care trebuie acum să le îndreptăm.
   Holly dădu din cap:
   - Da, sigur, fă tot ce poţi. Dar după aia... după aia încearcă să nu te mai gândeşti la povestea asta blestemată. Dacă nu laşi trecutul în urmă, greşelile lui te vor mânca de viu.
   Se întoarse şi îi aruncă una dintre extrem de rarele ei priviri directe.
   - Eu ştiu.
   Se aprinse lumina în bucătărie. Se trezise Jeannie. Curând îşi vor bea toţi trei cafeaua afară, în jurul mesei de picnic.
   Însă acum erau doar ei doi şi el mai avea ceva important de spus.
   - Îţi mulţumesc, Holly. Îţi mulţumesc pentru că ai venit şi îţi mulţumesc pentru că ai crezut. Îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut şi pe mine să cred. Dacă n-ai fi fost tu, el încă ar mai fi printre noi.
   Holly zâmbi. Era zâmbetul acela luminos.
   - Cu multă plăcere, dar crede-mă că sunt foarte bucuroasă să mă întorc la activităţile mele cu datornici şi animale pierdute.
   Jeannie strigă din pragul uşii:
   - Cine vrea cafea?
   - Amândoi! îi răspunse Ralph.
   - Vine acum! Păstraţi-mi şi mie un loc!
   Holly spuse atât de încet, încât Ralph se văzu nevoit să se aplece spre ea ca să o poată auzi.
   - Era rău. Răul întruchipat.
   - Nu te contrazic, zise Ralph.
   - Însă nu-mi iese din minte ceva: bucăţica aia de hârtie pe care ai găsit-o în dubă. Din meniul de la Tommy şi Tuppence. Ţii minte că am tot încercat să ne explicăm cum de a ajuns acolo?
   - Sigur.
   - Toate explicaţiile mi se par neverosimile. Nu ar fi trebuit să se afle acolo, dar se afla. Şi dacă nu ar fi fost acolo - dacă nu ne-ar fi dus pe pista din Ohio - nu am fi descoperit monstrul.
   - Ce vrei să spui?
   - Ceva foarte simplu, zise Holly. Că în lume există şi o forţă a binelui. Şi eu cred în ea. Pe de-o parte ca să nu înnebunesc de tot atunci când mă gândesc la toate lucrurile îngrozitoare care se petrec în jurul nostru, dar şi... în fine... pentru că sunt dovezi care-i confirmă prezenţa, nu crezi? Şi nu doar în cazul nostru, ci în toate împrejurările. Există un fel de forţă care încearcă să restabilească echilibrul. Aşa că, Ralph, atunci când ai coşmaruri, încearcă să te gândeşti la bucăţica aia de hârtie.
   Se auzi pocnetul uşii cu plasă împotriva ţânţarilor: venea Jeannie cu cafelele. Timpul petrecut împreună se terminase.
   - Mă gândeam la univers, spuse el. Chiar că nu are sfârşit, nu-i aşa? Şi nici explicaţii.
   - Aşa este, zise Holly. Şi nu are niciun rost să încercăm să ni-l explicăm.

4.

      (10 august)
   Procurorul districtual William Samuels se apropie cu paşi mari şi apăsaţi de podiumul din sala de judecată, ţinând în mână o mapă subţire. Se opri în spatele unui grup de microfoane.
   Se aprinseră luminile camerelor de filmat.
   Bill Samuels îşi duse mâna la creştet (nu mai era niciun vârtej acolo) şi aşteptă ca reporterii să facă linişte. Ralph, îmbrăcat în cel mai bun costum al lui, stătea în primul rând.
   Procurorul îi făcu un semn mic din cap înainte de a începe.
   - Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor! Am de făcut o scurtă declaraţie referitoare la asasinarea lui Frank Peterson, după care vă voi răspunde la întrebări. După cum foarte bine ştiţi, există o filmare care dovedeşte prezenţa lui Terence Maitland la o conferinţă din Cap City în acelaşi timp când în Flint City Frank Peterson era răpit şi apoi ucis. Nu există absolut nicio îndoială cu privire la autenticitatea acestei filmări. Aşa cum nu există nicio îndoială cu privire la declaraţiile date de colegii domnului Maitland, care l-au însoţit la respectiva conferinţă şi care certifică prezenţa lui acolo. În timpul anchetei noastre am descoperit de asemenea şi amprentele domnului Maitland la hotelul din Cap City, unde a avut loc conferinţa; şi am obţinut mărturii suplimentare care dovedesc faptul că amprentele acelea datează din perioada în care a fost ucis Frank Peterson. Prin urmare, domnul Maitland nu mai poate fi considerat suspect.
   Agitaţie şi vociferări din rândul reporterilor. Unul dintre ei strigă furios:
   - Atunci, cum vă explicaţi prezenţa amprentelor lui Maitland la scena crimei?
   Samuels îi aruncă cea mai dură privire pe care o avea în arsenalul lui de procuror.
   - Vă rog să nu mă întrerupeţi. Ajung şi acolo. În urma altor teste de laborator, am ajuns la concluzia că amprentele din duba folosită la răpirea copilului, precum şi cele găsite în Parcul Figgis au fost puse dinadins în locurile respective. Este un procedeu neobişnuit, dar departe de a fi imposibil. Pe Internet se pot găsi diferite tehnici de plantare a unor amprente false, adevărată mană cerească pentru criminali, dar şi pentru poliţie. Acest fapt sugerează însă că asasinul nu este doar o persoană perversă şi extrem de periculoasă, dar şi foarte inteligentă. Deocamdată nu putem spune dacă l-a vizat anume pe Terry Maitland, dacă voia să se răzbune pe el pentru cine ştie ce. Vom continua să urmărim această pistă.
   Îşi privi calm publicul, bucurându-se că nu va mai candida la postul de procuror din Districtul Flint; după această declaraţie probabil că l-ar înfrânge uşor orice avocat fără scrupule, cu diploma obţinută pe Internet.
   - Aţi avea perfectă dreptate să întrebaţi de ce am mers înainte cu cazul împotriva domnului Maitland, din moment ce cunoşteam informaţiile pe care tocmai vi le-am dezvăluit. Am avut două motive. Primul, şi cel mai evident, este acela că nu deţineam toate probele în ziua arestării domnului Maitland şi nici în ziua când ar fi trebuit să compară în faţa instanţei.
   O, Bill, dar le aveam pe cele mai multe, nu? îi spuse Ralph în gând, de la locul lui din primul rând, privind spectacolul cu cea mai inexpresivă faţă pe care o dobândise după atât de mulţi ani de muncă în poliţie.
   - Al doilea motiv pentru care am procedat în felul acela, continuă Samuels, a fost prezenţa ADN-ului la locul crimei, un ADN care părea a aparţine domnului Maitland. Ştiu că există opinia generală conform căreia testul ADN nu dă niciodată greş, însă, aşa cum arată Centrul de Genetică Medicală, în articolul „Erori posibile în testarea ADN-ului”, aceasta este o concepţie greşită. De exemplu, dacă mostrele se amestecă, atunci rezultatul testului nu mai poate fi sigur. Iar mostrele din Parcul Figgis au fost contaminate, deoarece ele conţineau atât ADN-ul criminalului, cât şi pe cel al victimei.
   Îi aşteptă cuminte pe reporteri să termine de scris în carneţelele lor. Abia după aceea continuă:
   - Pe deasupra, mostrele au fost expuse luminii ultraviolete în timpul unei alte proceduri de testare, fără legătură cu cazul nostru. Din păcate, sunt atât de degradate încât, după părerea departamentului meu, nu ar mai fi admise de nicio instanţă de judecată. Pe înţelesul tuturor, mostrele acestea sunt complet inutile.
   Făcu o pauză şi trecu ostentativ la următoarea foaie din mapă. Totul era doar regie. Foile acelea erau goale.
   - Vreau să mă refer foarte pe scurt la evenimentele petrecute în Marysville, Texas, de după moartea lui Terence Maitland. Noi suntem de părere că detectivul John Hoskins, din cadrul poliţiei Flint City, era într-un fel de parteneriat imoral cu persoana care l-a ucis pe Frank Peterson. Credem că Hoskins l-a ajutat pe acest individ să se ascundă şi mai credem că plănuiau să comită o crimă la fel de îngrozitoare. Mulţumită strădaniilor eroice ale domnului detectiv Ralph Anderson şi ale colaboratorilor săi, planurile celor doi nu s-au realizat.
   Se întrerupse şi aruncă o privire gravă spre reporteri.
   - Howard Gold şi Alec Pelley şi-au pierdut viaţa în Marysville, Texas, iar noi deplângem pierderea lor. Singurul mod în care le putem alina familiile este să le spunem că niciun copil nu va mai avea soarta lui Frank Peterson.
   Frumoasă întorsătură de condei! îşi zise Ralph.
   Sentimental, dar fără să devină lacrimogen.
   - Sunt sigur că aveţi multe întrebări despre cele petrecute în Marysville, însă eu nu vă pot răspunde la ele. Ancheta, condusă în cooperare de poliţia texană şi poliţia din Flint City, este în plină desfăşurare. Domnul locotenent Yunel Sablo, din poliţia noastră statală, colaborează cu cele două structuri competente, în calitate de ofiţer de legătură, şi sunt convins că, atunci când va veni momentul, vă va oferi toate informaţiile necesare.
   Se pricepe la treburile astea, îşi spuse acum Ralph, cu admiraţie sinceră. Nu lasă nimic în aer.
   Samuels închise mapa. Lăsă capul în jos. Îl ridică şi spuse:
   - Doamnelor şi domnilor, m-am hotărât să nu mai candidez, aşa că acum am ocazia să fiu complet sincer cu dumneavoastră.
   Şi tocmai când credeam că a dat totul, îşi spuse Ralph.
   - Dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziţie, cu siguranţă că procuratura ar fi renunţat la acuzaţiile împotriva domnului Maitland. Dacă ne-am fi încăpăţânat şi l-am fi adus în faţa instanţei, sunt convins că ar fi fost declarat nevinovat. Şi, cred că nu mai este nevoie să o spun, chiar nevinovat era, în conformitate cu jurisprudenţa din momentul decesului său. Însă planează încă suspiciuni asupra lui - şi, pe cale de consecinţă, asupra familiei sale. Am venit astăzi în faţa dumneavoastră ca să le risipesc. Procuratura Districtului Flint crede - la fel cum cred şi eu personal - că Terry Maitland nu a avut absolut nicio legătură cu moartea lui Frank Peterson. Prin urmare, anunţ acum, în mod oficial, că ancheta este redeschisă. Chiar dacă ancheta principală are loc acum în Texas, continuă şi ancheta din Flint City, Districtul Flint şi Parohia Canning. Acum vă răspund bucuros la întrebări.
   Şi au fost multe.

5.

      În aceeaşi zi, dar puţin mai târziu, Ralph îl vizită pe Samules la birou.
   Viitorul-fost procuror stătea în faţa unei sticle de whisky Bushmills. Turnă nişte licoare din aceea în două pahare şi toastă cu al lui.
   - Mai ştii cum zicea vrăjitoarea aia din Macbeth? Când e sfârşit tot tărăboiul, pierdut şi câştigat războiul. Numai că războiul e cam pierdut în cazul meu, da’ ce naiba! Haide să bem în cinstea tărăboiului!
   Şi băură în cinstea lui.
   - Te-ai descurcat foarte bine cu întrebările, zise Ralph. Mai ales dacă ne gândim la câte tâmpenii ai spus.
   Samuels ridică din umeri.
   - Tâmpeniile au fost dintotdeauna capitalul oricărui avocat bun. Marcy înţelege că Terry încă nu-i considerat nevinovat în oraşul ăsta şi poate că nu va fi niciodată. Dar oamenii încep să se prindă. De exemplu, prietena ei, Jamie Mattingly. M-a sunat Marcy să-mi spună că a venit la ea şi şi-a cerut scuze. Şi după aia au plâns amândouă. Filmarea din Cap City a făcut-o să-şi pună întrebări, dar ce-am zis eu despre amprente şi ADN au convins-o. Marcy mi-a zis că o să încerce să rămână în oraş. Cred că o să reuşească.
   - Că tot ai pomenit de ADN, spuse Ralph. Testele au fost făcute de Ed Bogan, de la Secţia de Serologie de la spital. Cred că acum se dă cu capul de toţi pereţii. Îţi dai seama că s-a ales praful de toată reputaţia lui.
   Samuels zâmbi.
  - Să se dea până nu mai poate. Numai că adevărul este şi mai puţin agreabil - ai putea să zici că seamănă cu urmele alea de paşi care se opresc brusc. Mostrele nu au fost expuse câtuşi de puţin la lumină ultravioletă, dar au început să prezinte nişte pete albe de origine necunoscută, iar acum sunt complet compromise. Bogan a luat legătura cu secţia de criminalistică din Ohio şi, ce să vezi? La fel s-a întâmplat şi cu mostrele de la Heath Holmes. Ne-au trimis nişte poze în care se vede că se dezintegrează pur şi simplu. Nu crezi că oricare avocat al apărării ar face mişto mult timp de noi din cauza asta?
   - Şi martorii?
   Bill Samuels începu să râdă şi îşi mai turnă nişte whisky.
   Îi întinse sticla lui Ralph, însă acesta clătină din cap - era cu maşina.
   - Chestia cu martorii e cea mai simplă. S-au răzgândit toţi. Cică au greşit, n-au văzut bine, nu şi-au dat seama. Sunt doar două excepţii - Arlene Stanhope şi June Morris. Care nu vor să retracteze nimic.
   Ralph nu se miră. Stanhope era doamna foarte în vârstă care îl văzuse pe Străin abordându-l pe Frank Peterson în parcarea de la Băcănia cu Delicatese a lui Gerald. June Morris era fetiţa care-l văzuse în Parcul Figgis şi observase că avea cămaşa pătată de sânge. Întotdeauna cei foarte bătrâni şi cei foarte tineri vedeau lucrurile cu deosebită claritate.
   - Şi ce urmează acum?
   - Acum urmează să ne terminăm whisky-ul şi să ne despărţim, spuse Samuels. Însă am o singură întrebare.
   - Te ascult.
   - A fost doar el? Sau mai sunt şi alţii?
   Ralph îşi aduse aminte de confruntarea finală din grotă şi de privirea lacomă din ochii Străinului atunci când îl întrebase: Ai mai văzut pe altul la fel ca mine?
   - Nu cred, răspunse el, dar nu vom fi siguri niciodată. S-ar putea să mai fie forţe ale răului prin preajmă. Acum am înţeles asta.
   - Iisuse Hristoase, sper să te înşeli!
   Ralph nu răspunse. Auzea în minte glasul lui Holly: Universul nu are sfârşit.

6.

      (21 septembrie)
   Ralph se duse la baie să se bărbierească şi îşi luă cafeaua cu el. Nu se bărbierise zilnic în perioada concediului forţat, numai că revenise la lucru în urmă cu două săptămâni.
   Jeannie era la parter, unde pregătea micul dejun. Mirosul de  bacon prăjit ajungea până la el, la fel şi sunetul de trompete care anunţa începerea emisiunii de ştiri, care urma să difuzeze obişnuitul calup de ştiri proaste, înainte de a trece la rubrici de genul „Ce-au mai făcut vedetele în săptămâna asta” şi la nenumăratele reclame la medicamente.
   Îşi puse ceaşca pe măsuţă şi încremeni atunci când văzu un vierme roşu care-i ieşea de sub unghia degetului mare. Se privi în oglindă şi chipul lui se transformă în cel al lui Claude Bolton.
   Căscă gura ca să ţipe. Un şuvoi de larve şi viermi roşii i se revărsă peste buze şi i se prelinse pe tricou.

7.

      Se trezi stând în fund pe pat, cu inima bătându-i în gât şi în tâmple, cu mâinile la gură, de parcă ar fi vrut să-şi reţină strigătul... sau ceva mult mai oribil.
   Şi roşu. Jeannie dormea alături, aşa că nu ţipă.
   Nu m-a prins niciunul în ziua aia. Nici măcar nu m-a atins vreunul. Ştii că aşa a fost.
   Da, ştia. În fond, fusese şi el acolo. Plus că îşi făcuse şi vizita medicală (amânată de mult timp) înainte de a se întoarce la lucru. Iar domnul doctor Elway îl declarase sănătos şi apt de muncă. E drept că era niţel cam prea gras şi avea colesterolul un pic prea mare. Însă probabil că detaliile astea nu contau.
   Se uită la ceas şi văzu că era 4 fără un sfert. Se întinse la loc şi se uită în tavan. Mai era mult până în zori. Mult timp în care să se gândească.

8.

      Ralph şi Jeannie obişnuiau să se trezească devreme; Derek dormea până la şapte, când îl sculau părinţii ca să prindă autobuzul către şcoală.
   Ralph, încă în pijama, stătea la masa din bucătărie, în vreme ce Jeannie punea de cafea şi scotea toate cutiile cu cereale ca să aibă de unde să-şi aleagă Derek atunci când cobora şi el. Îl întrebă pe Ralph cum a dormit. El îi răspunse că bine. Îl întrebă apoi dacă s-a găsit vreun înlocuitor pentru Jack Hoskins. El îi răspunse că s-a găsit. În urma recomandărilor făcute de el şi de Betsy Riggins, comandantul Geller hotărâse să-l promoveze pe agentul Troy Ramage în funcţia de detectiv al secţiei de poliţie din Flint City.
   - Nu că ar fi vreun geniu, dar măcar pune osul la treabă şi ştie să lucreze în echipă. Cred că o să facă faţă.
   - Bravo! Mă bucur.
   Jeannie îi umplu cana, apoi îl mângâie pe obraz.
   - Eşti cam ţepos, domnu’! Trebuie să te bărbiereşti.
   Ralph îşi luă cafeaua, urcă la etaj, închise uşa de la dormitor şi îşi scoase telefonul mobil din încărcător. Numărul pe care îl căuta era în agendă şi, cu toate că era încă foarte devreme - nici nu începuse programul de ştiri la televizor - ştia că o va găsi trează. De cele mai multe ori, telefonul ei nici nu apuca să sune. Aceasta era una dintre acele dăţi.
   - Bună, Ralph!
   - Bună, Holly!
   - Cum ai dormit?
   - Nu prea bine. Iar am avut visul ăla cu viermii. Tu?
   - Azi-noapte am dormit bine. M-am uitat la un film pe computer şi m-a luat imediat somnul. Când Harry a cunoscut-o pe Sally. Mă face să râd de câte ori îl văd.
   - Bine. E bine. La ce caz lucrezi acum?
   - La unul obişnuit, răspunse ea, după care vocea i se însufleţi puţin. Dar am găsit într-un cămin pentru tineri o fată care a fugit de acasă, din Tampa. Mama ei o căuta de 6 luni. Am stat de vorbă cu ea şi o să se ducă acasă. Spune că o să-i mai dea o şansă mamei, deşi nu poate să-l sufere pe iubitul acesteia.
   - Presupun că i-ai dat şi bani de autobuz.
   - Păi...
   - Ştii că probabil şi-a luat ţigări cu ei. Sau droguri. Şi acum fumează fericită pe cine ştie ce saltea jegoasă, undeva la dracu-n praznic, cât mai departe de casa maică-sii.
   - Nu întotdeauna se întâmplă aşa, Ralph. Trebuie să...
   - Ştiu. Trebuie să cred.
   - Da.
   Se aşternu tăcerea în lumea dintre ei. Apoi:
   - Ralph?
   El o aşteptă să continue.
   - Chestiile... chestiile alea care au ieşit din el... nu ne-au atins pe niciunul. Ştii asta, da?
   - Ştiu, răspunse Ralph. Cred că visele mele au mai degrabă legătură cu un pepene galben pe care l-am tăiat în copilărie. Şi cu ce era în interiorul lui. Ţi-am povestit, da?
   - Da.
   Îi simţea zâmbetul în glas şi zâmbi şi el, de parcă s-ar fi aflat în aceeaşi încăpere.
   - Normal că ţi-am povestit. Probabil de mai multe ori. Am câteodată impresia că o iau razna.
   - Ba deloc. O să te sun şi eu după ce visez că s-a ascuns în şifonierul meu şi şi-a luat înfăţişarea lui Brady Hartsfield. Şi atunci tu o să fii cel care zice că a dormit bine.
   Ralph ştia că aşa va fi, pentru că se mai întâmplase o dată.
   - Ce simţi tu... ce simt eu... e normal. Realitatea nu este decât o gheaţă foarte subţire, dar majoritatea oamenilor patinează pe ea toată viaţa şi nu se crapă niciodată sub ei. Sub noi s-a crăpat şi am căzut prin ea, dar ne-am ajutat reciproc şi am reuşit să ieşim. Şi încă ne ajutăm între noi.
  Tu mă ajuţi mai mult, o contrazise Ralph în gând. Poate ai problemele tale, Holly, dar te descurci mai bine decât mine în situaţii din astea. Mult mai bine.
   - Totul este în regulă cu tine? o întrebă el. Pe bune?
   - Da. Pe bune. Şi o să fie în regulă şi cu tine.
   - Am înţeles. Să mă suni dacă auzi cum ţi se crapă gheaţa sub tălpi.
   - Bineînţeles, răspunse ea. La fel şi tu. Aşa vom reuşi să mergem mai departe.
   Jeannie strigă din bucătărie:
   - Micul dejun peste 10 minute, scumpule!
   - Trebuie să închid, spuse Ralph. Îţi mulţumesc pentru că îmi eşti alături.
   - Cu plăcere, răspunse ea. Ai grijă de tine. Se vor termina şi visele astea. Trebuie doar să ai răbdare.
   - Bine.
   - La revedere, Ralph!
   - La revedere!
   Şi adăugă:
   - Te iubesc.
   Însă abia după ce închisese telefonul. Aşa făcea mereu, ştiind că dacă ea l-ar fi auzit, s-ar fi simţit jenată şi nu ar fi ştiut ce să spună.

   Intră în baie să se bărbierească. Firele albe ale vârstei mijlocii îi apăruseră pe obrajii acoperiţi cu spumă de ras. Însă chipul tot al lui era, chipul pe care îl cunoşteau şi îl iubeau soţia şi fiul lui. Şi al lui va rămâne pentru totdeauna. Iar ăsta era un lucru bun.
   Un lucru minunat.

                                           SFÂRȘIT