Enigma camerei 622, Joel Dicker

 ............................................................

3-8

              Irina s-a forțat să râdă ironic.

   - Nu e saltimbanc, mami, a zis Anastasia. A ajuns un foarte mare bancher. Stă de vorbă cu șefi de state din lumea-ntreagă. În Geneva nu sunt doi ca el. Numai tu habar n-ai cine este!
   - Fiindcă s-a jidănit Geneva!
   - Termină, mami! a rugat-o Anastasia.
   - Ba nu, termină tu, obraznico! Cum îndrăznești să-i vorbești așa mamei tale? Termină imediat cu tâmpeniile și rămâi cu Macaire, care e un bărbat fermecător, gentil și o partidă foarte bună. Doar nu vrei s-o sfârșești ca sora ta? Îți interzic să te mai vezi cu Levovitch ăsta, m-auzi? Îți interzic să porți în public daruri provenite din adulter, bune numai pentru curve!
   - Păi, sunt fericită cu Lev, mă simt bine cu el și...
   Cu ochii sclipind de furie, Olga a îndreptat un deget amenințător spre fata ei:
   - Nu mai vreau să aud numele ăsta, înțelegi? Nu e de-ai noștri.
   - Ba e rus ca noi!
   - E jidan, și noi nu frecventăm asemenea oameni. Oare nu am apucat să te educ și-n sensul ăsta? Acum să-mi promiți că nu te vei mai vedea cu el! Vrei să mă faci să mor? Am sacrificat totul, am mâncat numai conserve toată viața ca să puteți voi să vă măritați! Și-acum, hai să mâncăm în liniște, v-am ascultat destul pe-amândouă.
   Străduindu-se să-și înghită lacrimile, Anastasia și-a terminat cu greu peștele. Nicio vorbă nu a mai fost schimbată până la sfârșitul mesei. După care Anastasia a plătit nota. Cele trei s-au salutat rece înainte de a pleca fiecare în altă direcție. „Pe săptămâna viitoare”, le-a spus mama.

Capitolul 17

Amintiri

    În acea miercuri, 12 decembrie, după prânzul cu mama și sora ei, Anastasia s-a întors direct acasă.
   De obicei, după-amiezile de miercuri și le petrecea umblând fără țintă prin centrul Genevei. Numai că, între reproșurile mamei și tăcerea lui Lev, nu mai avea niciun chef de plimbare. Se simțea profund demoralizată, așa că a rămas în camera ei tot restul zilei. Ar fi vrut să-l sune pe Lev, să-i audă vocea, să se liniștească. Pe de altă parte, dorea ca el să aibă inițiativa de a-i telefona. Doar el îi întinsese cursa de aseară.
   Cu nervii încordați la maximum, a început să plângă, după care a alunecat într-un somn adânc.

     În Cologny se lăsa seara când Arma, îngrijorată de tăcerea patroanei, s-a dus în camera acesteia.
   Ziua nu se desfășurase deloc după cum planificase Arma. Dimineață, după o noapte de insomnie și de frământări, se dusese acasă la familia Ebezner cu intenția fermă de a-i povesti lui Macaire tot ce știa în legătură cu Lev Levovitch.
   Însă când ajunsese, Macaire plecase deja la bancă. Tocmai ziua aceea trebuise să și-o aleagă pentru a da dovadă de zel!
   Drept care se hotărâse să stea îmbufnată în fața Duamnei. Anastasia o impresiona mult prea mult pentru a îndrăzni să o înfrunte direct, însă voia să o facă să înțeleagă dezaprobarea ei absolută.
   Dar când Anastasia a coborât în bucătărie pentru micul dejun, Armei i s-a părut tare nefericită. Avea privirea tristă, iar ochii înroșiți îi trădau plânsul.
   Cum Arma se întreba dacă starea proastă a Duamnei era cumva legată de Lev, lucrurile deveneau evidente. Ce proastă fusese, s-a admonestat, să tragă concluzii pripite! Și nu închisese un ochi toată noaptea. Or, uitase un element capital: dacă Lev telefonase luni, aici, era fiindcă Duamna nu voia să-i răspundă pe mobil. Clar, dorea să rupă relația! De altfel, cât stătuseră de vorbă la telefon, nu-i spusese că totul se terminase și nu mai dorea să audă vorbindu-se despre el? Armei îi era ciudă pe ea însăși: vai, chiar își merita condiția de servitoare, din moment ce doar la atât o ducea mintea! Cum de putuse neglija acel indiciu? Fără îndoială, din cauza buchetului de trandafiri albi, numai că el i-i trimisese tocmai pentru a încerca să o recucerească, după ce ea îi dăduse scurt papucii cu o zi mai înainte.
   Bine, intrase în baie imediat după ce primise florile, dar baie făcea tot timpul. Cu orele. Iar asta nu însemna nimic. Dacă Duamna se întâlnise cu Lev în seara dinainte, o făcuse pentru a pune capăt relației! Într-adevăr, se lăsase rătăcită de pasiune, dar își recâștigase rapid stăpânirea de sine și acționase în consecință. Rupsese legătura, iar acum simțea puțină amărăciune. În fond, durerea aceasta era ceva frumos. Era dovada că povestea lor contase, că existase între ei un sentiment.
   Anastasia nu s-a atins de micul dejun. Când a urcat înapoi în camera ei, Arma i-a admirat tristețea: era o femeie puternică, demnă, curajoasă. Nu se înșelase în privința ei, era cu adevărat o mare doamnă!
   Ca în fiecare miercuri spre prânz, Duamna plecase de acasă. Pe de altă parte, neobișnuit era că Domnu’ se întorsese în pauza de prânz. A trecut pe dinaintea ei ca vântul, cu un aer foarte preocupat. S-a închis pentru câteva clipe la el în cameră, după care a plecat la fel cum a venit. Când să treacă pragul, i-a spus Armei doar atât: „Nu m-ai văzut”.
   Apoi Duamna s-a întors spre finalul după-amiezii, încă mai supărată decât la trezire. Și s-a închis iarăși la ea în cameră. Ascultând la ușă, Arma a auzit-o cum plânge. Tare-i mai era milă de ea. Până seara, Duamna nu și-a mai făcut apariția. Iar acum, Arma chiar era îngrijorată.
   Anastasia a auzit bătăi ușoare în ușă. S-a ridicat în capul oaselor și a văzut-o pe Arma în ușa întredeschisă. De pe coridor, o rază de lumină a pătruns în camera întunecată.
   - Vă simțiți bine, Duamna? a întrebat Arma cu voce chițăindă.
   - Nu prea, i-a răspuns Anastasia.
   Arma și-a permis să intre, să se așeze pe marginea patului și să mângâie, cu un gest afectuos, vârful piciorului Anastasiei pentru a o relaxa.
   - Pot face ceva pentru dumneavoastră, Duamna?
   - Nu, mulțumesc. Ești adorabilă.
   - Am pregătit supă. Vreți să vă aduc?
   - Drăguț din partea ta, dar nu mi-e foame.
   - Nu doriți cina?
   Anastasia a dat din cap că nu dorește.
   - Dar Domnu’? a întrebat Arma. Încă nu s-a întors...
   - Trebuie să se vadă cu un client.
   - Mi se pare că nici Domnu’ nu se simte prea bine...
   - Se petrec lucruri ciudate în clipa asta, Arma.
   - Tare-aș mai vrea să vă pot ajuta.
   - Faci deja multe, Arma. Du-te acasă liniștită, trebuie să fii obosită.
   - Sunteți sigură? Nu vreți să mai stau un pic cu dumneavoastră?
   - Nu-ți face griji pentru mine. Poți pleca. Mulțumesc pentru tot.
   Cu inima strânsă, Arma a ascultat-o și a plecat: deloc nu mergeau bine lucrurile cu cei doi și-i părea rău pentru ei. Era supărată și pe ea însăși fiindcă seara trecută gândise de rău despre Duamna. Duamna fusese întotdeauna atât de drăguță cu ea! Generoasă, grijulie, atentă la starea ei de bine. La aniversare îi dăduse liber și o invitase la masă în oraș.
   „Într-un fel, faci parte din familie, Arma”, îi spunea adesea Duamna.

     Puțin după plecarea Armei, cineva a sunat la ușa familiei Ebezner, obligând-o pe Anastasia să iasă din camera ei pentru a deschide.
   Și ce surpriză: în ușă era Alfred Agostinelli, șoferul lui Lev!
   - Doamnă, vă rog să mă iertați că mă prezint astfel în fața dumneavoastră, dar, cum mașina soțului nu e aici, mi-am permis să...
   - Ai făcut foarte bine, i-a răspuns Anastasia, grăbită să afle vești despre Lev.
   - M-a trimis domnul Levovitch pentru a vă prezenta scuzele sale. A fost reținut întreaga noapte pentru o problemă de stat. De altfel, la ora aceasta e la Națiunile Unite, alături de secretarul general, pentru tranșarea unui caz de sancțiuni economice... Din păcate, nu vă pot spune mai multe, dar vă închipuiți că este vorba despre o problemă de cea mai mare importanță.
   După aceste explicații, Anastasia s-a considerat ridicolă pentru starea în care ajunsese. Culoarea i-a urcat la loc în obraji sub efectul relaxării și fericirii. În sine, și-a ironizat comportamentul de adolescentă, apoi, cu un aer afectat, i-a spus șoferului:
   - Comunică-i domnului Levovitch că m-a întristat mult să nu-l văd aseară.
   - Domnul Levovitch m-a însărcinat totodată să vă înmânez acest mesaj.
   Și Agostinelli i-a întins Anastasiei un plic. Luându-l, aceasta nu și-a putut opri un surâs sclipitor și a strâns la piept misiva.
   - Mulțumesc, Alfred, a murmurat.
   Agostinelli s-a înclinat în semn de salut și a dispărut în întunericul nopții de iarnă. Anastasia s-a grăbit să deschidă plicul.
   Și și-a regăsit bucuria. Scufundată în apa fierbinte și dând pe-afară de spumă, citea iar și iar cuvintele trimise de Lev, cu grija de a nu uda hârtia:

   Să plecăm amândoi, departe de Geneva.
   Să părăsim totul.
   Te iubesc!
   Lev

   În minte îi fierbeau mii de întrebări.
   Unde să plece? Și când? Chiar dacă ar fi să lase totul în urmă, era necesar să profite de Marele Weekend pentru a fugi?
   Macaire se va duce singur, ca în fiecare an: partenerii de viață nu erau niciodată invitați. Cunoscându-l pe Lev, cu siguranță prevăzuse totul.
   Înainte de a se căsători cu Macaire, Anastasia participase de două ori la Marele Weekend de la hotelul Verbier, unde fusese târâtă de mama ei.
   Prima dată, cu 16 ani în urmă, când avea 21 de ani și studia literatura. La Verbier se cunoscuse cu Klaus, cu care ar fi trebuit să se logodească. Și acum, când se gândea la el, se înfiora.

   Cu 16 ani în urmă
   Prima participare la Marele Weekend pentru Irina și Anastasia
   - Sus, fetelor! a urlat Olga intrând în cămăruța pe care fetele o împărțeau în apartamentul din Paquis. N-aveți cum să ghiciți vestea cea bună: am obținut o cameră la hanul Chamois din Verbier. Totul era arhicomplet și uite că m-a sunat patronul de acolo: o anulare de ultim minut! Ce chilipir!
   - Mamușka, dar e vineri, când avem cursuri la universitate, a observat Irina.
   - Fetițo, crede-mă, nu la universitate îți vei găsi un soț, ci la Verbier, și-asta-n weekend.
   - Ce se întâmplă la Verbier?
   - Marele Weekend al Băncii Ebezner! i-a răspuns Olga foarte bine dispusă. Ocazia la care-ați visat pentru a vă găsi un soț! Așa că nu mai pierdeți vremea. Gata cu tinerii descreierați de la Klosters ori Saint-Moritz, vă trebuie câte un bărbat adevărat, cu carieră și ambiții familiale. Un bancher vă trebuie!
   - Nu știu dacă vreau să mă mărit cu un bancher, a zis Irina.
   - O să te măriți cu cine ți se va spune, fata mea! Și nu vorbi pe tonul ăsta nerecunoscător cu mine! Cum spune atât de bine regina Angliei: Never explain, never complain! Hai, îmbrăcarea rapid, eu pregătesc valizele. E un tren pentru Martigny peste o oră. Îmi veți mulțumi când veți fi bogate și fără griji.
   Și astfel, peste câteva ceasuri, după un drum cu trenul pe itinerariul Geneva-Martigny-Le Chable și unul cu autocarul de la Le Chable la Verbier, Olga, Irina și Anastasia își stabileau sediul într-o cămăruță inconfortabilă a hanului Chamois.
   - La ora 16, la Palace, are loc un cocktail de bun venit pentru angajații băncii, le-a explicat fetelor Olga care era la curent cu tot. Puneți-vă rochiile albastre și minunații pantofi negri. O să facă ochii mari cu toții.
   - O să fim date afară! s-a îngrijorat Irina.
   - Nu și dacă intrați cu aplomb. Pătrundeți în sală de parcă ați fi proprietarele locului. Dacă vreun chelner vă pune vreo întrebare, vă uitați de sus la el și-i cereți o cupă de șampanie.

      Când Olga și fetele și-au făcut intrarea în sala de recepții de la Palace, toate privirile s-au întors către cele două tinere frumoase, elegante, princiare.
   Olga jubila, conștientă că Irina și Anastasia erau obiectul întregii atenții.
   - Ia uitați-vă acolo, a zis bătând nerăbdătoare din picior și arătând către un grup de bărbați care râdeau, ei sunt elita băncii! Bătrânul de colo e Auguste Ebezner, președintele băncii. Iar tipul înalt de lângă el, cu aer de actor american, e fiul lui, Abel Ebezner, vicepreședintele. Se spune că este un finanțist redutabil și că deja ia toate deciziile în locul tatălui său. Dincolo, uitați-vă bine, tânărul cu cravată de culoare închisă e Macaire Ebezner, singurul băiat al lui Abel. Moștenitorul băncii! Are 25 de ani și, imediat ce bunicul va pune arma la picior, va deveni vicepreședinte. Chestie de 1 an sau cel mult 2 după cum arată tataia. Vicepreședinte de bancă la 26 de ani, asta da treabă super!
   Cele trei von Lacht au luat câte o cupă de șampanie și au privit atent mica mulțime de bancheri. Dintr-odată, Olga a început să se agite ca o anghilă.
   - Dragele mele, cred că mila Domnului se revarsă asupra voastră! Îl vedeți pe tipul înalt, frumos și tenebros de colo? E Klaus Van Der Brouck, stagiar al băncii. Cu legături directe în familia regală a Belgiei și bogat precum Cresus! Tatăl lui este un important industriaș din Bruxelles. Haideți să vă prezint!
   Cum fetele se lăsau greu, Olga le-a tras după ea pentru a-l saluta pe Klaus Van Der Brouck, desfășurându-și geniala fanfaronadă.
   - Dragă Klaus Van Der Brouck! a exclamat repezindu-se spre el.
   Numitul Klaus nu înțelegea cu cine avea de-a face, dar, în definitiv, poate că se mai întâlniseră.
   - Sunt Olga von Lacht, a crezut aceasta necesar să explice, observând că interlocutorul nu și-o amintea.
   - Bineînțeles, scumpă doamnă, a dus Klaus mai departe minciuna, având curtoazia de a se preface că o recunoaște. Ce bucurie să vă revăd!
   - S-ar părea că sunteți într-un stagiu la Geneva, nu-i așa? s-a interesat Olga.
   Observația i-a lăsat lui Klaus impresia că într-adevăr făcuseră cunoștință și nu înțelegea cum de nu își amintea.
   - Da, tata este foarte bun prieten cu Abel Ebezner și-și dorește să capăt experiență bancară pentru a putea administra banii familiei.
   - Pasionant! Permiteți-mi să vi le prezint pe fetele mele, Irina și Anastasia.
   Cele două surori au stat mult de vorbă cu Klaus care nu avea ochi decât pentru Anastasia și flirta pe față cu ea, spre marea plăcere a Olgăi. Când cocktailul s-a îndreptat către final, Klaus a convins-o pe Anastasia să-i promită că se vor întâlni după cină: era și o orchestră în barul de la Palace.
   Ambianță garantată. Exultând, Olga s-a arătat de acord. Cât despre Anastasia, aceasta avea senzația că se sufocă. A găsit un pretext, a dispărut pe o ușă de serviciu și a ieșit din hotel. Aerul rece i-a făcut bine. La adăpostul unei copertine, s-a uitat lung la zăpada care cădea cu fulgi mari. Visa să scape de toată lumea și mai ales de mama ei. Simțea nevoia unei țigări, dar nu îndrăznea să țină la ea vreun pachet. Dacă ar fi prins-o Olga, s-ar fi ales cu o ploaie de palme.
   Anastasia a observat un bărbat care stătea cu spatele la ea și fuma în liniște pe o ladă de lemn. Fără a-i fi văzut chipul, a intuit că era un bărbat frumos. Cu paltonul lui din tweed negru, avea o ținută care sărea în ochi.
   Chiar și modul de a fuma părea elegant. S-a gândit că era vreun prinț în călătorie sau, mai degrabă, un bogat bancher genevez.
   - Puteți să-mi dați o țigară? l-a întrebat.
  Bărbatul s-a întors. Părea să fie cam de vârsta ei sau cu puțin mai mare.
   Dar, mai ales, i-a observat ecusonul de pe sacou. Era un angajat al hotelului.
   Care i-a zâmbit și s-a ridicat pentru a-i da o țigară. Anastasia a rămas subjugată de magnetismul tânărului. I-a citit numele pe ecuson: Lev.
   - Lucrați la Banca Ebezner? a întrebat-o acesta.
   - Nu, sunt doar în trecere. Mă numesc Anastasia și sunt din familia Habsburg.
   Și-a mușcat imediat limba, considerându-se o idioată. De ce i-o fi spus așa ceva? Ca să-l impresioneze?
   - Pe mine mă cheamă Lev Levovitch. Duc bagajele clienților.
   Îl mânca din priviri.
   Se îndrăgostise fulgerător.

   Stând în cadă, Anastasia medita îndelung.
   Era foarte fericită că îl regăsise pe Lev, dar îi era ciudă pe ea pentru ce urma să-i facă lui Macaire. Pentru a-și mai liniști conștiința, își repeta că în primul rând la ea trebuia să se gândească. Se făcuse 11 noaptea când, într-un târziu, a adormit.
   De la prânz nu mai avea nicio veste de la Macaire. I se păruse tare ciudat la telefon. Ar fi trebuit să-l mai sune, să vadă ce mai era nou. Îi lipsea pentru întâia oară în viață.

   Ora 23:30, în mijlocul parcului Bertrand.
   Abia mișcându-se de frig, Macaire mergea în sus și în jos prin fața heleșteului cel mare. Un vânt înghețat îi biciuia fața și făcea copacii să trosnească. Locul era pustiu și întunecat. Câteva felinare depărtate unul de altul aruncau ici-colo câte un pic de lumină. Misterioasa întâlnire nu-i inspira nimic bun. Însă nu avea de ales. Se mai liniștea strecurându-și mâna în buzunarul paltonului pentru a mângâia patul pistolului.
   La prânz, profitând de faptul că Anastasia era la Roberto cu mama și sora ei, se întorsese în deplină discreție acasă pentru a lua arma. Soția lui habar nu avea că se dotase cu așa ceva. O făcuse legal, cu câțiva ani mai înainte.
   Alegerea i se îndreptase către un Glock 26, un pistol semiautomat de fabricație austriacă, robust, compact, ușor, fiabil, care trăgea cu muniție de 9 mm. Îl păstra în seiful din birou, a cărui combinație numai el o cunoștea. De-a lungul misiunilor P-30, simțise nevoia să fie în măsură să își apere căminul.
   În cazul în care lucrurile ar fi mers prost. Astă-seară, în mod deosebit, se felicita pentru această inițiativă.
   Dintr-odată, o siluetă și-a făcut apariția ca într-un halou. Macaire a simțit cum i se accelerează ritmul bătăilor inimii.
   - Cine-i acolo? a întrebat umbra care se apropia.
   Silueta a rămas mută, iar Macaire a scos pistolul și a îndreptat țeava în direcția a ceea ce ar fi putut fi o amenințare.
   Dar la lumina unuia dintre felinare a recunoscut chipul bărbatului care se îndrepta spre el.
   - Dumneavoastră... a murmurat.

Capitolul 18

O noapte la Geneva

      Scarlett și cu mine tocmai ne pregăteam să plecăm din Geneva pentru a ne întoarce la Verbier, când a sunat Arma.
   Cum făcea curățenie prin birouri până seara târziu, am convenit să ne întâlnim a doua zi, într-o cafenea din cartierul Champel unde știam că putem discuta liniștiți.
   - Îmi închipui că nu ne mai întoarcem la Verbier în seara asta, mi-a zis Scarlett.
   - Vă-nchipuiți bine.
   Profitând de faptul că nimeni nu venea din sens invers, am întors, deși era interzis, în mijlocul străzii și am luat-o spre apartamentul meu.
   - Unde mergem? m-a întrebat Scarlett.
   - La mine, i-am răspuns.
   - Dacă e prin zonă vreun hotel pe care mi-l puteți recomanda...
   - Doar n-am să vă părăsesc într-un hotel. Dacă vă convine camera pentru musafiri, a dumneavoastră va fi. Are și baie, are tot ce trebuie.
   - Sunteți prea bun, domnule scriitor.
   - Aveți nevoie să oprim undeva ca să vă cumpărați periuță de dinți și pijama?
   A arătat cu degetul mare către mica geantă pe care o lăsase de dimineață în portbagaj.
   - M-am gândit la toate. Mereu am schimburi și periuță de dinți la mine. De pijama nu e nevoie, nu dorm niciodată îmbrăcată.
   - Înțeleg.
   Mi-a zâmbit. Nu m-am putut abține să nu-i întorc zâmbetul.
   Am parcat în fața imobilului în care locuiam. Pe Scarlett a fermecat-o străduța cu sens unic, încântătoare și plină de verdeață, care purta nume de bulevard și era mărginită de clădiri vechi, de-o parte, și de parcul Bertrand, de cealaltă.
   În imobil nu ne-am întâlnit cu nimeni. Odată ajunși în apartamentul meu, ne-am făcut o cafea pe care am băut-o pe blatul de lucru de la bucătărie. M-am simțit dintr-odată extrem de bine cu ea. Eram așezați unul lângă altul și-i simțeam trupul lipit de al meu. Îmi venea să o strâng la piept, simțeam nevoia ca în acel moment să se întâmple ceva. Era la îndemâna buzelor mele.
   Aveam groaznică nevoie de ea și, în același timp, mă bântuia o singură spaimă: ca nu cumva Sloane să sune la ușă. Fără a ști dacă era vorba despre aprehensiune ori despre imensa nevoie de a o revedea. Scarlett mă atrăgea în aceeași măsură în care Sloane îmi lipsea. Am întrerupt momentul, propunând un tur al apartamentului.
   - Vreți să vă prezint apartamentul? i-am sugerat.
   - Cu drag.
   I-am arătat camera ei, apoi am condus-o la mine în birou.
   - Deci, aici vă scrieți cărțile! a remarcat cu interes.
   A dat ocol încăperii, uitându-se la tablourile și la notele de pe pereți.
   - Fascinant! mi-a zis. Absolut fascinant!
   - Ce? Biroul?
   - Dumneavoastră, mi-a răspuns cufundându-și privirile într-ale mele.
   Mi-a pus un deget în piept.
   - Domnule scriitor, sunt ruptă de oboseală. Mă duc să trag un pui de somn. Cinăm împreună?
   - Cu plăcere. E un restaurant excelent nu prea departe.
   - Minunat, domnule scriitor! Pe curând. Odihniți-vă un pic. Ziua a fost lungă.
   Și m-a lăsat singur.
   M-am așezat la birou. Mi-am scos din geantă notițele și laptopul și am trecut la treabă.

Capitolul 19

Începutul necazurilor

     - Dumneavoastră? a murmurat Macaire descoperind că misterioasa întâlnire era cu nimeni altul decât Wagner, ofițerul lui de legătură cu P-30. Mi-ați tras o spaimă!
   - Bună seara, domnule Macaire, l-a salutat Wagner. Îmi pare rău că v-am contactat astfel și-mi cer scuze pentru întâlnirea de la o asemenea oră, dar sunt sigur că acum chiar vom fi singuri aici.
   - Era să vă-mpușc!
   - Aveți armă?
   - Simplă precauție, i-a răspuns Macaire ușor enervat. Din cauza mesajului și a punerii ăsteia-n scenă, am crezut că e vorba de o amenințare. Puteți să-mi explicați ce e cu tot circul ăsta? Și-n definitiv, de ce nu m-ați contactat prin metoda obișnuită?
   - Asta am și făcut! V-am trimis 3 invitații la operă, dar n-ați apărut niciodată. Nu vă mai citiți corespondența?
   - Îmi pare rău, în ultima vreme am rămas cu multe-n urmă.
   - Ei bine, lipsa asta de ordine m-a costat obligația de a îndura de 3 ori Bărbierul din Sevilla.
   - Regret. Ce e atât de urgent, încât trebuia să ne vedem la miez de noapte? E din cauza a ce s-a întâmplat la Madrid? Și-a dat Perez drumul la gură?
   - Nu are nicio legătură cu Madridul. Ci cu Banca Ebezner. Situația e critică. Președinția e pe cale să vă scape, și asta e într-adevăr o problemă.
   - Și de ce-ar fi interesat P-30 de asta? a întrebat Macaire care nu pricepea prea bine de ce se băga și Wagner brusc în toată povestea.
   - Toată lumea e interesată, la Berna, în acest moment, i-a explicat serios Wagner. Până la vârful guvernului. Consiliul Federal cere zilnic raportul de la serviciile de informații.
   - Dar de ce?
   - Eeei, domnule Macaire! Sinior Tarnogol e pe punctul de a deveni președintele celei mai importante bănci private din Elveția! Vă închipuiți că asta ar putea să ne pună probleme!
   - Tarnogol, președintele Băncii Ebezner? Nu, nici vorbă, greșiți, candidat serios e Levovitch...
   - Și cine vrea să-l numească în funcție pe Levovitch? Exact Tarnogol, a punctat Wagner. Nu vi se pare ciudat că, încă din februarie, Consiliul s-a pus de acord în privința dumneavoastră și, dintr-odată, cu câteva zile înainte de alegere, Tarnogol hotărăște că Levovitch e cel care trebuie să fie președinte?
   Pe Macaire îl uluia descoperirea faptului că Wagner era la curent cu totul.
   - Odată ales, a continuat Wagner, Levovitch se va retrage în favoarea vicepreședintelui, adică a lui Tarnogol.
   - De ce ar face Levovitch așa ceva?
   - Pentru bani. Tarnogol îi va da un munte de bani. Tarnogol are o rețea enormă și e foarte puternic. Tarnogol e diavolul. E-n stare de orice. Ar trebui să știți câte ceva, domnule Macaire, dacă mă gândesc la micul dumneavoastră schimb de acum 15 ani.
   Macaire a preferat să rămână fără reacție în fața acelei observații.
  - În pofida eforturilor tatălui dumneavoastră, a continuat Wagner, nu am reușit să contracarăm acțiunile lui Tarnogol. E deci timpul să trecem la metode de mână forte.
   - Ale tatălui meu? s-a arătat uluit Macaire.
   - Tatăl dumneavoastră a făcut mult pentru noi.
   - Tata era și el membru P-30?
   - Un agent excepțional! a răspuns Wagner admirativ.
   Noutatea l-a stupefiat și l-a emoționat în același timp pe Macaire: așadar, el și tatăl lui aveau unul și același destin.
   - Unicul motiv pentru care tatăl dumneavoastră nu v-a ales direct președinte a fost pentru a scăpa de Tarnogol.
   - Tata plănuia să mă numească președinte?
   - Evident. Știți, de multe ori îmi vorbea despre dumneavoastră. Vă trata cam aspru în public, dar, în realitate, vă admira. Bineînțeles că prevăzuse să vă numească succesor, dar l-am convins noi să nu o facă. Dacă v-ar fi ales președinte, v-ați fi trezit cu Tarnogol vicepreședinte și, credeți-mă, acesta ar fi făcut totul pentru a vă da la o parte și a vă lua locul. Trebuia deci găsită o modalitate de a rupe discret tradiția de 300 de ani de funcționare a băncii.
   - Așadar, toată povestea cu succesiunea a fost o operațiune P-30..., a murmurat Macaire care tocmai înțelesese.
   Wagner a aprobat, dând îndelung din cap.
   - Era unica modalitate de a scăpa din încercuirea lui Tarnogol. Prin decizia de a lăsa Consiliul să aleagă președintele, excluzând posibilitatea ca membrii Consiliului să se poată propune drept candidați, tatăl dumneavoastră a împiedicat, pe de o parte, ascensiunea lui Tarnogol, pe de alta a deschis o breșă care oferea posibilitatea de remodelare a Consiliului. Cum vedeți, planul era perfect. Știam că veți fi ales președinte de către Consiliu și mai știam că veți fi apoi în situația de a schimba regulile jocului și a desemna ca vicepreședinte pe cineva de încredere. Astfel, Tarnogol ar fi fost scos pe tușă. Ar fi rămas acționar al băncii, desigur, dar și-ar fi pierdut orice putere.
   - Atunci, ce n-a funcționat?
   - Tarnogol s-a dovedit mai puternic decât am crezut. Ne-a bătut intrând chiar în jocul nostru. A reușit să-i schimbe părerea lui Horace Hansen și să-l convingă să-l voteze pe Levovitch. Nu mai sunt decât 3 zile până la alegere și situația e gravă.
   - Dar înțeleg că aveți un plan anume, a conchis Macaire. Altfel, nu m-ați fi chemat.
   - Sunteți perspicace, a zâmbit rece Wagner. Nu că aș fi așteptat mai puțin de la dumneavoastră. Vedeți, am înțeles repede că scârțâia ceva în interiorul băncii. În ianuarie, Tarnogol nu avea niciun argument pentru a-și impune protejatul, pe Levovitch, lui Horace și lui Jean-Benedict Hansen. Erau legați de tradiția instituției. „Numai un Ebezner poate conduce Banca Ebezner”, repetau. Și iată cum, cu numai câteva zile înaintea alegerii, domnii aceștia își schimbă opinia. Ei, și de aici am priceput că în măr a intrat un vierme. În cadrul băncii există un trădător care joacă pentru Tarnogol și împotriva noastră.
   - Un trădător? Ce mizerie! L-ați identificat?
   - Da, Macaire, s-a mulțumit să răspundă Wagner, misterios.
   - Dar vorbiți odată, pentru Dumnezeu! Despre cine este vorba? Nu-mi spuneți că e Jean-Bene, că n-am să vă cred. Nu-mi pot imagina că n-ar fi loial băncii!
   - Nu e Jean-Benedict, l-a asigurat laconic Wagner.
   - Gata cu ghicitorile, prietene! și-a pierdut Macaire răbdarea. Dați lucrurile pe față!
   Wagner și-a îndreptat privirea de gheață spre Macaire, măsurându-l din cap până-n picioare. După o clipă de tăcere, i-a spus cu glas necruțător:
   - Nu faceți pe prostul, Macaire, nu ține! Știm totul.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Că trădătorul sunteți dumneavoastră!
   - Poftim? Dar e ridicol!
   - Ridicol? Rezultatele dumneavoastră anuale sunt dezastruoase! Niciodată, în întreaga dumneavoastră carieră la bancă, nu au fost atât de proaste! Toți clienții pe care i-ați avut au pierdut banii! La birou ajungeți mereu târziu! Nu rezolvați corespondența! V-ați sabordat de unul singur! Iar lui Tarnogol, fluturându-le pe la nas bilanțul dumneavoastră anual celor doi Hansen, nu i-a venit deloc greu să-i convingă să nu vă aleagă președinte.
   - Total absurd! Pentru numele lui Dumnezeu, de ce aș fi făcut așa ceva?
   - Pentru bani, Macaire! Dumnezeu știe cât v-o fi promis Tarnogol. Fără îndoială, destul cât să vă cumpărați o insulă în Bahamas și să vă petreceți acolo tot restul zilelor. Oricum nu aveți nimic de-a face cu funcția de președinte, ați dovedit-o acum 15 ani cedându-i acțiunile lui Tarnogol. Iar acum vă pregătiți s-o luați de la capăt, lăsându-i drum liber spre președinție. Tarnogol și dumneavoastră sunteți strâns legați unul de celălalt! Și mai sunteți și prieten la cataramă cu Levovitch. Astfel, lanțul se-nchide. Toți trei sunteți triunghiul Bermudelor.
   - Tot ce spuneți este absolut ridicol! s-a enervat Macaire. Cum vă puteți îndoi de loialitatea mea, după tot ce am făcut pentru P-30? Da, am avut 1 an prost, de acord! Dar circumstanțele pot explica situația. Am avut întotdeauna rezultate foarte bune, până la decizia tatălui meu de a nu mă numi președinte, care mi-a zdruncinat groaznic moralul!
   - Gata cu circul, Macaire! Știm totul despre legăturile dumneavoastră cu Tarnogol. Știm că sunteți singura persoană în care are încredere.
   - Legăturile mele? Nu, că visez! Delirați, Wagner! Tarnogol mă detestă și mă-njură tot timpul!
   - Chiar ne luați de idioți? s-a enervat Wagner, scoțând din palton un plic pe care i l-a întins lui Macaire.
   Acesta l-a deschis și a descoperit înăuntru fotografii făcute cu două zile mai înainte, în plină noapte, în care putea fi văzut intrând în vila lui Tarnogol, de pe strada Saint-Leger, numărul 10.
   - Nu vă ascund cât am fost de surprinși, Macaire, când supravegherea domiciliului lui Tarnogol de către serviciile de contraspionaj a permis descoperirea vizitelor dumneavoastră nocturne la marele dumneavoastră prieten.
   - Vă-nșelați de la un cap la altul, l-a asigurat Macaire. Tarnogol mi-a propus să-i fac un mic serviciu în schimbul președinției băncii.
   - Ce fel de serviciu?
   - Uitați cum a fost: luni seara, un bărbat a sunat pe telefonul fix al restaurantului unde luam cina și mi-a dat următoarele instrucțiuni: „E de recuperat un plic. Plecați, duceți-vă până la Basel, în barul marelui hotel Les Trois Rois, cereți să vorbiți cu Ivan, unul dintre chelneri. Comandați-vă o cafea mică și tare și tot ce mai merge cu ea. Va înțelege”. Am urmat instrucțiunile. Respectivul Ivan mi-a dat un plic pe care scria să-l duc pe strada Saint-Leger, numărul 10, în Geneva, la Tarnogol.
   - Deci, v-ați dus să-i duceți plicul la el acasă și acolo, dați-mi voie să ghicesc: v-a primit ca pe un rege. Vodcă extrem de scumpă, caviar iranian și tot tacâmul. După care v-a arătat tabloul reprezentând Sankt Petersburgul și v-a spus jalnica poveste a familiei lui, care v-a făcut să plângeți. La sfârșit, v-a zis „fratele meu”. Așa a fost?
   - Exact așa... Dar de unde știți?
   - Fiindcă, Macaire, nu sunteți primul care-i cade pradă lui Tarnogol. De ani de zile, contraspionajul îl bănuiește că lucrează pentru serviciile rusești de informații. Are talentul de a se folosi de oameni. De când îl urmărim, am alcătuit un întreg dosar cu mărturiile celor de care s-a folosit. Ei, parcă vă văd jubilând când v-a zis „fratele meu”! (Wagner a izbucnit în râs.) Găsește fraieri pe care-i pune la treabă după bunul lui plac, unii maleabili ca lutul. Îi folosește, după care scapă de ei. Există posibilitatea ca, în plicul acela, să fi dus secrete care vor fi livrate Rusiei. Tehnic vorbind, ați colaborat cu un stat străin, Macaire. Adică, înaltă trădare!
   - Am făcut-o numai pentru a ajunge președintele băncii!
   - Și-atunci explicați-mi cum de Tarnogol nu intenționează să vă aleagă președinte.
   - Din cauza dezordinii de la mine din birou, a mărturisit Macaire.
   - Și vă închipuiți c-am să vă cred?
   - Totuși, ăsta-i adevărul adevărat!
   Wagner a ridicat din umeri, de parcă adevărul nu ar fi avut prea mare importanță în ochii lui.
   - Macaire, vă dau o șansă să vă dovediți loialitatea fată de bancă și față de patrie.
   - Dați-mi instrucțiunile și-o voi face.
   - E foarte simplu: îl omorâți pe Tarnogol.
   Înmărmurit, Macaire a făcut ochii mari:
   - Poftim? O crimă? Sunteți căzut în cap?!
   - N-aveți de ales. E timpul să punem capăt circului ăsta din interiorul băncii și dumneavoastră trebuie s-o faceți. Va fi ultima dumneavoastră operațiune pentru P-30. Cea pentru care v-am pregătit de-a lungul tuturor acestor ani.
   Cuvinte la care Macaire a înțeles dintr-odată crudul adevăr: nu fusese recrutat din întâmplare de P-30.
   - Ați prevăzut totul încă din prima zi, nu? Cea dintâi misiune, Operațiunea Nunta de Diamant, ați fi putut-o cere oricărui angajat al băncii. Ați fi putut-o pur și simplu solicita tatălui meu, din moment ce era membru P-30.
   - Era o misiune mult prea simplă și deci o împrejurare fericită de a vă pune la încercare și de a vă recruta, a spus Wagner. Cum credeți că am fi lăsat liniștiți crema băncilor elvețiene să treacă în mâini străine? V-ați dovedit un foarte bun agent. În acest sens, trebuie să vă laud: i-ați uimit pe toți cei de la P-30. În realitate însă erați destinat într-adevăr unei singure operațiuni, dacă s-ar fi dovedit necesară: eliminarea lui Tarnogol. Adică exact ceea ce veți face.
   Macaire s-a făcut alb ca varul. Se lăsase momit ca un novice, în toți acești ani. Fusese prins în capcană.
   - Ați înnebunit, Wagner! Informații, de acord. Dar nu s-a pus niciodată problema să ucid, indiferent despre cine ar fi vorba!
   - Nu mă-ndoiam că veți face o mică scenă, a răspuns Wagner înainte de a-i întinde lui Macaire un al doilea plic.
   Înăuntru era o fotografie care i-a întors lui Macaire stomacul pe dos: informaticianul de la Madrid și soția lui, morți la ei în living, executați cu un glonț în cap.
   - Ultima dumneavoastră capodoperă, a surâs cinic Wagner.
   - I-ați omorât pe bieții de ei? a murmurat Macaire înspăimântat.
   - Constituiau o amenințare pentru sistemul nostru bancar. Nu am avut altă opțiune decât să-i eliminăm...
   - M-ați folosit pentru a-i asasina! De-asta a venit Perez cu mine! Nu a fost deloc arestat de spanioli, nu a fost decât o înscenare! V-ați asigurat că voi rămâne închis în apartament, în timp ce el s-a dus liniștit să-i execute pe nefericiții aceia doi!
   - Haideți, Macaire, nu vă enervați! Sunteți direct răspunzător de crima asta dublă.
   - Ba nu, nu am nimic de-a face cu mizeria asta, și-o știți foarte bine!
   Wagner a zâmbit răutăcios. După care a spus:
   - Ia ghiciți, Macaire: arma utilizată pentru dubla crimă este un Glock 26, un model similar cu acela care se găsește la dumneavoastră în buzunar. Incredibilă coincidență, nu-i așa? Cred că sunteți amestecat în acel asasinat mai mult decât v-ar da prin gând. Pentru moment, poliția spaniolă își închipuie că este vorba despre o tâlhărie care a luat o întorsătură proastă. Ține însă numai de noi să îndreptăm Interpolul către dumneavoastră.
   - Deci, știați că am o armă... a murmurat Macaire complet derutat.
   - Suntem P-30, doar nu vă miră că ne place să fim informați în legătură cu gesturile și faptele colaboratorilor noștri.
   Macaire era înfricoșat. P-30, pe care îl servise cu atâta devotament, se întorsese acum împotriva lui.
   A urmat o tăcere interminabilă, în timpul căreia cei doi s-au uitat lung unul la altul. Dintr-odată, a început să plouă torențial.
   - Ascultați-mă cu atenție... a spus Wagner, pe care ploaia nu părea să-l atingă.
   Pe neașteptate, a răsunat o serie de lovituri care i-a întrerupt cuvintele. O liniște scurtă, apoi loviturile s-au repetat.

      Scarlett a bătut la ușa biroului meu.
   Mi-am ridicat ochii de la ecranul computerului și, imediat ce am întrerupt lucrul la roman, ploaia a încetat, solul înzăpezit al parcului Bertrand a redevenit un covor pașnic, copacii desfrunziți și înfricoșători au dispărut și decorul camerei și-a reintrat în drepturi.
   M-am dus să deschid. Scarlett stătea în fața mea, fermecătoare, aranjată pentru ieșirea la cină, îmbrăcată într-o minunată rochie mini roșie. Se pieptănase aranjându-și părul de o parte a umerilor goi, ceea ce îi scotea la iveală cerceii cu diamante.
   Observându-mi aerul rătăcit, după orele petrecute cufundat în text, surâsul radios i s-a șters de pe buze și a părut dintr-odată foarte dezamăgită.
   - Ați uitat de cină?
   - Nici vorbă, am mințit, doar că eram pe cale de a încheia un capitol...
   - Nu păreți deloc gata să ieșim, a remarcat.
   - N-am observat că s-a și făcut ora 20, am explicat.
   - Domnule scriitor, e grav să lași baltă o cină, chiar dacă, e vizibil, nu aveți niciun chef de ea. Îmi pare rău că v-am întrerupt din lucru, bună seara!
   A dat să se întoarcă pe călcâie, dar am prins-o de mână pentru a o reține.
   - Scarlett, stați un pic, dați-mi numai 10 minute pentru a mă pregăti și mergem.

Capitolul 20
Bernard și eu

      La începutul acelei seri de miercuri, 27 iunie 2018, domnea asupra Genevei o atmosferă din cele mai agreabile. Scarlett și cu mine am luat-o de-a lungul străzii Contamines până la Muzeul de Istorie Naturală, apoi am coborât pe strada Glacis-de-Rive. Aerul era suav și mirosea minunat a vară.
   Am ajuns peste puțin timp la un mic restaurant franțuzesc la care țineam.
   Patronul ne-a așezat pe terasă, la o masă iluminată cu lumânări. După ce a parcurs meniul, Scarlett mi-a spus:
   - Cred c-am să iau un dulgher-mare.
   -  Era peștele preferat al lui Bernard. Când mă lua cu el la masă, la Dome, în Paris, declara întotdeauna pe un ton solemn: „Dulgherul-mare e regele peștilor”. Ce clipe minunate am petrecut împreună în restaurantul acela! Făceam de fiecare dată mii de planuri.
   Am comandat o sticlă de Bourgogne (tot Bernard era cel care considera că peștele poate fi perfect însoțit de un vin roșu ușor) și apă minerală. Ni s-a adus Chateldon, iar coincidenta m-a amuzat.
   - Apa preferată a lui Bernard, am zis. Chiar că e seara lui. Îi plăcea apa minerală, dar nu excesiv de carbogazoasă. Chateldon i se părea perfectă, zicea că e apa regelui, cu trimitere la Ludovic al XIV-lea.
   - Și apa colaboraționiștilor, a adăugat Scarlett, nu Pierre Laval a cumpărat Chateldon?
  - Și-asta zicea Bernard, am răspuns izbucnind într-un hohot de râs.
   A surâs tandru.
  - Vorbiți-mi despre Bernard, de dimineață nu mi-ați stins setea de a mai afla câte ceva despre el.
   - Unde rămăsesem?
   - Mi-ați vorbit despre primul roman, care nu a fost deloc un succes...
   - Mdaaa... În ianuarie 2012 mi-a apărut primul roman care, deci, a fost un eșec comercial. Una sau două luni mai târziu, mi-a telefonat Lydwine Helly...
   - Lydwine Helly, binefăcătoarea dumneavoastră, nu-i așa? Cea care v-a pus în legătură cu Bernard?
   - Exact, aveți o memorie bună. Știa că aveam un manuscris încheiat și, cum se pregătea să plece în vacanță, dorea să-l ia cu ea și să-l citească. I l-am trimis și, la întoarcere, după două săptămâni, mi-a spus: „Este un roman foarte bun, trebuie să-l citească Bernard”. Care chiar l-a citit, la rândul lui, și s-a convins imediat. „Romanul acesta trebuie publicat foarte repede, a hotărât, chiar în luna septembrie”. Singurul care nu era deloc convins eram eu. După ce luasem notă de eșecul primului meu roman, nu vedeam cum cel de-al doilea ar fi putut, cu numai câteva luni mai târziu, să aibă o soartă diferită. Prin urmare, am refuzat.
   - Ați refuzat?! s-a mirat Scarlett.
   - Da, fiindcă, după părerea mea, era prea puțin timp pentru pregătirea publicării. În general, editorii mizează pe un interval de un an pentru a-și anunța programul.
   - Și ce s-a-ntâmplat?
   - Am descoperit incredibila putere de convingere a lui Bernard.

   Paris, 29 iunie 2012
   Cum eram în trecere prin Paris, Bernard mi-a propus să luăm masa împreună. Mi-a sugerat ca, înainte, să trec pe la editură, spre ora 11.
   Vorbiserăm la telefon de mai multe ori, dar era prima dată din ianuarie încoace când ne revedeam.
   Ajungând la Editura Fallois, pe strada La Boetie, numărul 22, am fost uimit să descopăr chipul lui Bernard. Mi se părea întinerit, mai în formă, însuflețit de o nouă forță.
   Intrând la el în birou, am descoperit pe masă mai multe încercări de machetare a romanului meu, imprimat pe diferite dimensiuni.
   - Cum romanul e destul de gros, mi-a explicat, am vrut să studiez care format ar fi cel mai practic. Hârtie mai fină, dar mai grea sau hârtie mai groasă, dar mai ușoară.
   - Doar v-am spus că nu vreau să public acum romanul!
   - Știu, dragă Joël, m-a liniștit. Doream pur și simplu să fac, de curiozitate, câteva încercări. Am ținut să ne vedem pentru a-ți mulțumi.
   - Pentru ce să-mi mulțumiți?
   - Pentru cât m-a provocat cartea ta. E un sentiment extraordinar.
   Timp de o oră mi-a vorbit despre roman. Mi-a explicat de ce cartea ar fi putut avea un imens succes. După care ne-am dus să luăm prânzul la Divellec, unul dintre cele mai frecventate restaurante specializate în pește din Paris. Am fost uimit că mă ducea într-un asemenea loc, de parcă ar fi sărbătorit ceva. A comandat imediat șampanie - lucru neobișnuit pentru el - și, ridicând cupa, mi-a spus:
   - Dragă Joel, beau în sănătatea acestui roman pe care nu-l voi publica, dar care mi-a provocat o asemenea excitație de editor, cum n-am mai simțit de foarte multă vreme. Mulțumită ție, mi-am amintit de ce fac meseria asta.
   Nu a trebuit mai mult pentru a mă convinge. Bernard, în deplina lui splendoare: charisma, glasul, privirea, capacitatea pe care o au numai marii politicieni de a te face să te simți unic. Și-apoi era ceva nebunesc și stimulant în acea apariție neașteptată și precipitată. Bărbatul acela de 86 de ani visa mai ceva decât mine.
   A doua zi, după o noapte de gândire, m-am dus la Bernard pentru a-i declara că acceptam să publice romanul în septembrie.
   - Sunteți sigur că nu e un pic cam grăbit? l-am mai întrebat o dată. Să decizi la 30 iunie că publici o carte la început de septembrie...
   - Nici autorul, nici editorul nu decid publicarea unei cărți. Cartea singură decide când trebuie să fie publicată.
   După care m-a asigurat că romanul va fi un „imens succes”.
   - Cum puteți fi sigur că o carte va avea succes? l-am întrebat.
   - Succesul unei cărți, mi-a răspuns, nu se cuantifică în numărul de exemplare vândute, ci în fericirea și plăcerea pe care le-ai resimțit ca editor.
   Încă o dată, Bernard avea dreptate. În timpul celor două luni care au urmat, am lucrat cu o bucurie și o excitație indescriptibile la citirea și recitirea textului, la alegerea copertei și trimițând exemplarele-semnal jurnaliștilor și librarilor. Toată editura era în fierbere.
   Cele câteva cunoștințe ale mele din mediul literar parizian mi-au prezis fără excepție că romanul va fi un eșec. Mi se explica pe ton savant: „Nimeni nu face așa ceva, nu adaugi în iunie o carte în programul editorial de septembrie. Jurnaliștii sunt în vacanță, iar librarii și-au făcut deja selecția”.
   Lucru care-ți dădea de gândit: cum să faci ca librarii, dintre cele 600 de titluri pentru toamnă, să decidă să scoată în față cartea unui tânăr autor absolut necunoscut?
   Întrebându-l pe Bernard, acesta mi-a răspuns fără să clipească:
   - O să telefonez.
   - O să telefonați? Bine, dar cui?
   - Librarilor. O să-i sun pe toți librarii din Franța.
   Ceea ce a și făcut. Bernard și-a consacrat zile întregi pentru a da telefon câtorva sute de librării. Fiecare dintre ele a primit mai multe apeluri de la el.
   Cel dintâi, pentru a-i informa că le trimitea o carte care lui îi plăcuse mult și dorea să afle și părerea lor. Al doilea, pentru a ține trează atenția librarului cu care vorbise cu două zile mai înainte și pentru a se asigura că acesta dăduse, printre sutele de pachete identice, de cartea trimisă prin curier rapid de Editura Fallois. „Vă mai sun mâine ca să aflu cum vi s-a părut”, zicea Bernard. Și chiar suna. Iar și iar. Și astfel a făcut să fie citit romanul meu prin toată Franța, de către librari curioși să afle ce carte merita telefoanele din partea Marelui Bernard de Fallois.
   Cartea mea a apărut în același timp cu noul roman al lui J.K. Rowling, care, în plus, era și prima ei carte după seria Harry Potter și toată lumea se întreba ce avea să fie acest roman. Piața era inundată de exemplarele lui J.K. Rowling și numai despre asta se vorbea. Așteptarea cititorilor, legată de noul op, atinsese punctul de fierbere, potențată de vălul secretului impus de editorul francez care, pe de altă parte, plătise o sumă nemaipomenită pentru a obține dreptul de publicare. Nimeni nu putuse citi dinainte cartea, iar exemplarele fuseseră trimise librăriilor în cutii sigilate, transportate de agenți de pază, ca niște pietre prețioase.
   Îngrijorat, mă întrebam cum aveam să nu fiu înghițit de viu de un asemenea mastodont.
   Iată însă că, repezindu-se în librării pentru a cumpăra cartea lui J.K. Rowling, cititorii întrebau librarii - reflex obișnuit al clienților: „E bună?” Iar librarii le răspundeau: „Nu știu, nu am avut dreptul să o citesc. Din contră, am citit o altă carte, a unui tânăr autor necunoscut, dar care mi-a plăcut mult...”
   Bernard avea flerul și talentul marilor editori. De la un prim tiraj dat pe piață, de 6.000 de exemplare, am atins, 3 luni mai târziu, jumătatea de milion vândute. După care drepturile au fost cumpărate de edituri din lumea întreagă. Romanul meu s-a vândut în milioane de exemplare și a fost tradus în 40 de limbi.
   Bernard era una dintre acele personalități dintr-un alt secol, născut într-o pădure care în ziua de azi nu mai există, în codrul flintelor omenești, era un arbore încă mai frumos, mai puternic, mai înalt. O esență unică din care alții nu vor mai creste.
   În seara aceea, la Geneva, i-am povestit lui Scarlett despre Bernard timp de două ore. Nu se mai sătura de acele amintiri care retrasau cei 6 ani de fericire de scriitor pe care i-am trăit alături de editorul meu și care mi s-au părut plini cât alți 20. Ba chiar aveam senzația că fără Bernard nu aș fi cunoscut adevărata viață. De parcă ar fi fost permanent prezent umăr la umăr cu mine.
   I-am povestit despre mesele noastre la Dome, restaurant în care ne-am făcut atâtea și-atâtea planuri.
   I-am povestit despre mașina lui Bernard, un Mercedes 130 albastru din anii 1980, despre care îmi spunea râzând: „Mașina mea e mai bătrână decât tine, Joel”. Când nu găsea loc de parcare, sosind la birou, o lăsa pur și simplu pe strada Miromesnil, în fața restaurantului Le Mesnil, a cărui patroană îi telefona dacă soseau cei de la firma specializată să i-o ridice.
   I-am povestit despre erudiția lui.
   I-am povestit despre pasiunea lui pentru clovni.
   I-am povestit despre pasiunea lui pentru cinematografie.
   I-am povestit despre pasiunea lui pentru Proust căruia i-a înțeles printre primii importanța și în opera căruia descoperise texte inedite.
   I-am povestit despre gentilețea, curiozitatea, generozitatea și mărinimia lui.
   I-am povestit cum mi se alăturase de mai multe ori în turneele mele la Milano, Madrid - unde se ducea în mod regulat - Roma. Și cum spera să vină într-o zi cu mine la Buenos Aires, orașul unde se născuse mama lui.
   I-am povestit cât de fericiți am fost noi doi, Bernard și cu mine. El, care mi-a fost editor, maestru și prieten.

      După cină, am mers cu Scarlett să facem câțiva pași pe malul lacului Leman. Geneva mi se părea mai frumoasă decât oricând.
   Ne-am oprit într-un bar, pentru a bea un pahar, pe urmă în altul și astfel ne-am continuat turul orașului.
   Când în sfârșit am ajuns din nou pe bulevardul Alfred-Bertrand, se făcuse târziu.
   - Pot să vă ofer un ultim pahar? i-am propus lui Scarlett când am intrat în apartament.
   - Nu refuz niciodată un ultim pahar. Însă mi se pare că este al treilea pe care mi-l oferiți.
   - Știți cum se spune: nu merge niciodată al treilea fără al patrulea!
   A izbucnit în râs și s-a așezat pe canapeaua din living. Am ales câteva sticle din bar. Cât m-am dus și m-am întors din bucătărie cu cuburile de gheață, Scarlett adormise. I-am pus o pătură pe picioare, am sărutat-o pe obraz, după care am contemplat-o îndelung.
   Am ieșit să fumez în balconul livingului. Nu m-am putut opri să nu mă uit la balconul vecin, cel al lui Sloane. În apartament nu era aprinsă nicio lumină. Mă întrebam pe unde era. Ce mai făcea. După care mi-am îndreptat privirea către parcul Bertrand, din fața mea. Am observat că aerul devenise parcă, dintr-odată, greu. Noaptea, plină câteva minute mai devreme de stele, se încărcase cu nori tumultuoși.
   Un huruit a sfâșiat cerul. Și dintr-odată a început să plouă torențial.

      Și dintr-odată a început să plouă torențial.
   - Ascultați-mă cu atenție, a spus Wagner pe care ploaia nu părea să-l atingă. Îl veți împiedica pe Tarnogol să ia puterea.
   - Stați un pic, a zis Macaire care se străduia cu disperare să iasă din acel viespar, poate că am un mijloc de a-l îndepărta pe Tarnogol fără a fi nevoie să-l elimin fizic.
   - Cum așa?
   - Am pus la cale o mică operațiune împreună cu vărul meu, Jean-Benedict Hansen. Am botezat-o Operațiunea Revenirea. Soția mea și cu mine ne vom duce mâine-seară la petrecerea de la Asociația Bancherilor Genevezi, în locul lui Jean-Bene. Aceasta se va desfășura la hotelul Bergues, iar Tarnogol va fi și el acolo. După petrecere, voi găsi un pretext pentru a-l lua pe Tarnogol pe chei. Ca să stăm de vorbă numai noi doi. Acolo, vărul meu va demara în viteză către noi, eu îl voi salva pe Tarnogol și, cum îmi va datora viața, va fi obligat să-mi ofere președinția. Vedeți, nu e nevoie de tertipurile dumneavoastră, și totul va reintra în ordinea firească.
   Nervos, Macaire pândea reacția lui Wagner, care nu s-a lăsat așteptată:
   - Ați înnebunit complet! a țipat acesta. Dacă dați cu mașina peste el, chestia asta va îndrepta atenția spre dumneavoastră și-o să fiți arestat! Iese și mai rău dacă se amestecă și vărul dumneavoastră, care va ceda la primul interogatoriu al poliției.
   - Nu, fiindcă de fapt nu va da peste el.
   - Numai că pe Tarnogol trebuie să-l omorâți!
   - Atunci, omorâți-l dumneavoastră! Eu nu sunt ucigaș.
   - Nu înțelegeți, Macaire: nu aveți de ales. Dacă nu mă ascultați, o să vă distrug viața! Dacă nu mă ascultați, uitați ce-o să se-ntâmple: oricum Tarnogol va muri, ucis de niște gloanțe. Arma crimei? Un Glock exact ca al dumneavoastră. Formal, veți fi identificat de niște martori oculari. O să fiți prins ca un șoarece-n cursă. Poliția va duce mai departe ancheta în privința dumneavoastră și va ajunge la dubla crimă de la Madrid. Nu veți avea decât să spuneți ce vreți, tot nu vă va crede nimeni. Îmi vine greu să cred că veți scăpa de închisoare pe viață. Pentru crime pe care nu le-ați comis. Viața e nedreaptă, nu? Pentru a evita toate aceste nenorociri, e de ajuns se va achitați de o sarcină minoră: eliminarea curată a lui Tarnogol. Cu o metodă care nu va lăsa nicio urmă și care și-a dovedit eficienta în cadrul serviciilor secrete din lumea-ntreagă.
   A scos din buzunar o fiolă cu un lichid transparent și i-a întins-o lui Macaire.
   - Mâine, la faimosul dineu al Asociației Bancherilor Genevezi, veți turna toată fiola în paharul lui Tarnogol. Asta-i tot ce aveți de făcut. Pentru moment, nu se va întâmpla nimic. Noaptea, Tarnogol va face un infarct care-l va trimite pe lumea cealaltă. O crimă perfectă. Nimeni nu va bănui nimic. Nimeni nu va ști vreodată că Tarnogol a fost ucis.

Capitolul 21

Arma

      Joi, 28 iunie 2018
   Am deschis un ochi. Mi-au trebuit câteva clipe pentru a-mi da seama că eram acasă, la mine în pat, la Geneva. Aveam capul greu după seara din ajun. Dintr-odată, un glas m-a făcut să tresar:
   - Bună ziua, domnule scriitor. Ați dormit bine?
   Scarlett stătea în cadrul ușii, cu o ceașcă de cafea în mână. Avea încă părul ud de la duș și mirosea extraordinar de bine. Se uita la mine cu un aer amuzat.
   - Stați să vă uitați deseori la oameni care dorm? Am întrebat-o.
   - Mi-am zis c-ați murit și-am venit să văd ce se-ntâmplă.
   Mi-a întins ceașca.
   - Mulțumesc, i-am spus.
   Am băut o gură de cafea. Apoi am întrebat-o, cu un zâmbet ușor:
   - Scarlett, cum de răspândiți aroma asta atât de plăcută?
   - Fiindcă am făcut duș. Ar trebui să vă sculați și să faceți la fel, doar avem întâlnire cu Arma peste o jumătate de oră.
   Conveniserăm cu Arma să ne vedem la cafeneaua din colțul bulevardului Alfred-Bertrand cu bulevardul Peschier, care era la doar câteva minute de mine. Când am ajuns, pe terasă, ea era singura clientă, o femeie cu chip blând care știa să se îngrijească.
   Mi-am dat imediat seama că Arma nu era în apele ei.
   - De ce v-a vorbit vecina despre mine? s-a arătat de la bun început îngrijorată.
   - Ne-a spus că ați trăit evenimentele din interior, i-a explicat Scarlett. Ați fost un martor privilegiat, iar ajutorul dumneavoastră ne-ar putea fi prețios.
   - La ce să vă ajut?
   - Dorim să înțelegem ce s-a putut întâmpla în camera 622, i-am răspuns.
   Dintr-odată, Arma s-a întristat:
   - Toată povestea aceea a fost foarte complicată. Tare m-aș bucura să mi-o pot alunga din memorie... Știți, țineam mult la Macaire Ebezner.
   - Vecina ne-a spus că pur și simplu țineați la el, mi-am permis să precizez.
   - Așa e, a răspuns Arma coborând privirea. A fost o pierdere foarte grea. În fond, și eu am fost cumva victimă a acelor evenimente. Nu e zi să nu mă gândesc la el. Ulterior, am fost nevoită să pornesc de la zero. Să-mi găsesc de muncă. Acum, serile, fac menajul prin birouri.
   S-a întrerupt. Scarlett a încurajat-o cu blândețe să își reînvie amintirile:
   - Ne-ați putea vorbi despre zilele care au precedat crima?
   Drept răspuns, Arma a scos din geantă o carte cartonată în care lipise tăieturi din presa de la vremea respectivă. Și a murmurat, aproape jenată:
   - Trăiesc un pic în trecut...
   - Toți o facem, am liniștit-o. E o cale bună pentru a supraviețui.
   A aprobat din cap. Apoi ne-a mărturisit:
   - A fost o nebunie. În săptămâna dinaintea acelui faimos Mare Weekend, ziarele spuneau că Macaire Ebezner va fi ales președinte, dar, în realitate, vedeam eu bine că acasă lucrurile mergeau foarte rău. Macaire era foarte stresat. Vorbea despre un domn Tarnogol care-i punea bețe-n roate.
   - Vorbea des Macaire Ebezner despre acest Tarnogol?
   - În săptămâna dinaintea crimei, numele acesta a revenit deseori. În momentul acela, nu mă făcea să mă gândesc la nimic anume. Am aflat amănunte mai apoi, ca toată lumea, din ziare.
   Am intervenit:
   - Vecina ne-a spus că, la vremea respectivă, Anastasia, soția lui Macaire, avea un amant.
   - Așa e.
   - Cine era?
   - Lev Levovitch. Descoperisem chiar că plănuiau să fugă împreună.
   - Ați vorbit cu cineva despre asta?
   - Mă hotărâsem să-i spun totul lui Macaire. Numai că trebuia să găsesc momentul potrivit. După cum v-am spus, era o perioadă deosebit de stresantă pentru el. Mai ales că surprinsesem o conversație dintre el și vărul lui, Jean-Benedict Hansen. Plănuiseră să-l sperie pe acel domn Tarnogol ca să-l facă să-l aleagă pe Macaire președinte.
   - Cum să-l sperie?
   - Jean-Benedict Hansen trebuia să simuleze că dă peste domnul Tarnogol cu mașina. Evident, nimic nu s-a petrecut după cum era prevăzut. Era joi, 13 decembrie, îmi voi aminti întotdeauna ziua aceea.

Capitolul 22

Ziua Operațiunii Revenirea

      Joi, 13 decembrie, cu 3 zile înaintea crimei
   Ușa cabinetului doctorului Kazan s-a deschis.
   - Bună ziua, domnule Macaire, i-a spus Kazan pacientului care aștepta pe culoar, invitându-l în sala de consultații.
   Macaire i-a strâns mâna și a intrat.
   - De la ședința noastră de marți, ceva s-a deblocat în mine, l-a anunțat de la început Macaire, după ce s-a așezat în fotoliul din fața celui pe care stătea Kazan.
   - Mă bucur să aud asta. Ați putea spune și ce?
   - Sunt gata să le arăt eu lor cine e Macaire Ebezner. Diseară, vor descoperi adevărata mea față.
   - Ce se va întâmpla diseară? Și cine sunt acești „ei” despre care vorbiți?
   Macaire și-a băgat mâna în buzunar, jucându-se cu fiola de otravă. În noaptea care trecuse, întorcându-se de la întâlnirea cu Wagner, din parcul Bertrand, se mai gândise și ajunsese la concluzia că nu era nici jucăria lui Tarnogol, nici a diviziei P-30. Și se decisese ca, în seara care urma, să desfășoare, după cum plănuise, Operațiunea Revenirea. Considera că ar avea șansa de a-i schimba opinia lui Tarnogol, pentru a îndeplini astfel, dar fără violență, misiunea încredințată de P-30. Din contră, dacă Operațiunea Revenirea nu permitea întoarcerea lui Tarnogol la sentimente mai bune, dacă acesta va rămâne încăpățânat ca un catâr, atunci va utiliza fiola.
   Îl va ucide. Asta hotărâse.
   - Diseară voi sta de vorbă cu Tarnogol, i-a explicat Macaire fără detalii doctorului. Jean-Bene mi-a cedat locul lui la dineul Asociației Bancherilor Genevezi. Am presentimentul că totul va merge bine.
   - Cu-atât mai bine.
   - Mi-am făcut și niște fișe, a continuat Macaire pentru a-și justifica optimismul. Ca să pot străluci diseară, la masă. Câteva bancuri fine pentru a-l seduce și, pentru a-l convinge, o listă de puncte arzătoare de actualitate și de evenimente-cheie apărute în lumea financiară, în ultimele luni. Gata cu Macaire mutul, de la marile dineuri. Marțea viitoare, omul care va sta în fața dumneavoastră aici, în cabinet, va fi Macaire Ebezner, noul președinte al Băncii Ebezner.
   - Sunt fericit că aud acest lucru, a spus Kazan.
   - Am ales un mic banc de spus la începutul mesei, pentru a capta atenția convivilor. Se pare că e esențial să începi orice discurs amuzându-ți auditoriul. Vreți să-l auziți?
   - Cu plăcere.
   - Bine. L-am citit în Tribune de Geneve alaltăieri. Era într-un articol lung despre Picasso. E o poveste haioasă despre valoarea lucrurilor, chestie amuzantă la un dineu al bancherilor, nu?
   - O să vă spun după ce-l voi auzi.
   - Bine, iată.
   Încordat, a tras adânc aer în piept.
   - Picasso ia masa într-un
restaurant. La final, patronul îi spune: „Maestre, masa e din partea casei”. Recunoscător, Picasso ia stiloul și execută pe fața de masă din hârtie un mic desen. Totuși, nu-l semnează. Atunci, patronul îl roagă pe Picasso: „Maestre, ați putea să-l semnați?” Iar Picasso răspunde: „Mi-ați oferit masa, nu restaurantul”.
   Kazan a izbucnit în râs:
   - Chiar e foarte bun.
   - Și-apoi e așa, rasat, ca banc. Genul cultivat. Nu unul scabros.
   - Veți avea mult succes cu el, i-a promis Kazan.
   Electrizat de reacția psihanalistului, Macaire i-a cerut apoi să-i pună la încercare cunoștințele în ceea ce privește subiectele de actualitate:
   - Haideți, puneți-mi o întrebare! Legată de indiferent ce subiect.
   - Nu cred să fie necesar, l-a asigurat doctorul Kazan. Sunt sigur că sunteți bine pregătit.
   - Haideți, vă rog! a insistat Macaire. Doar o întrebare!
   - Bine, foarte bine.
   Kazan s-a gândit o clipă, înainte de a întreba.
   - Care a fost decizia marii conferințe despre refugiați a Națiunilor Unite, care a avut loc la începutul acestei săptămâni?
   Întrebarea psihanalistului a fost urmată de o tăcere îndelungă.
   - Rahat, a zis până la urmă Macaire, la asta nu mă așteptam! Puneți-mi altă întrebare!
   - N-are rost, a refuzat doctorul Kazan, sunt sigur că sunteți perfect pus la punct.
   - Haideți, domnule doctor! l-a implorat Macaire. O întrebare din domeniul finanțelor, de data asta, e punctul meu forte.
   - Bine, foarte bine, a consimțit doctorul Kazan. Care a fost reacția piețelor bursiere asiatice ieri, la anunțarea noului acord de liber-schimb cu Canada de către președintele american?
   - Ei, fir-ar să fie, ieri am fost distras toată ziua de o chestiune pe care o aveam de rezolvat, fiindcă numai la ea mi-a fost gândul! Bun, mai am ceva timp înainte de cină. După-amiază, la bancă o să anunț că mă simt rău și-o să-mi bag nasul cu atenție prin fișe.

      În Cologny, Anastasia, închisă în dormitor, tria lucrurile pe care trebuia să le ia la ea.
   În afara câtorva haine, și-a adunat bijuteriile cele mai prețioase, și-a luat pașaportul, cei câțiva bani pe care-i ținea ascunși într-un sertar și pistoletul aurit. În caz de ceva. A îngrămădit totul într-o geantă de voiaj din pânză.
   O jumătate de oră mai înainte, primise un buchet de trandafiri albi, adus de Alfred. Ascuns printre flori, un bilet scris de mâna lui Lev:

   Ia-ți câteva lucruri.
   Doar strictul necesar.
   Plecăm peste puțin.
   Lev

   De ce strictul necesar? se întreba Anastasia. Ce avea de gând? Nu scrisese în mesajul precedent că plecau pentru totdeauna? Și de ce nu-i răspundea la telefon?
   A auzit podeaua de pe coridor scârțâind sub niște pași. Să se fi întors Macaire de la muncă? Totuși, era prea devreme. Neștiind despre ce era vorba, și-a ascuns grăbită geanta în fundul unui șifonier și s-a dus să vadă ce se întâmpla pe coridor. Acolo însă nu era nimeni. Foarte ciudat. I s-a părut că era spionată.
   În clipa în care a dat să se întoarcă în dormitor, Arma a țâșnit înaintea ei țipând, cu fața strâmbată de furie:
   - Cum îndrăzniți să-i faceți așa ceva lui Domnu’?
   - Ce să-i fac, Arma? a îngăimat Anastasia.
   - Știu totul, Duamna!
   - Poftim? Despre ce tot vorbești acolo? s-a enervat Anastasia, încercând să își ascundă tulburarea.
   - Știu că aveți o legătură cu Lev Levovitch! Vrea să vă ia, să ia locul de președinte la bancă! Vrea să-l distrugă pe Domnul
   Anastasia i-a răspuns dur:
   - Ce tot bați câmpii?! Ce te-a apucat? Ia vino-ți în fire!
   - Nu sunt o idioată, Duamna. Ieri flori, flori și azi! Și mesajul acela de la el, pe care l-ați ascuns în noptieră: „Plecăm împreună, departe de Geneva. Părăsim totul”. Levovitch ăsta vrea adică să fugă cu dumneavoastră!
   Pierzându-și cumpătul, Anastasia a început să urle:
   - Ai îndrăznit să-mi umbli prin lucruri?!
   După reacția patroanei, Arma a înțeles că intuise corect.
   - Mi-e rușine mie de ce ați ajuns să faceți, Duamna! Nu-l meritați pe Domnu’!
   - Ia mai taci odată din gură, Arma, sau o să fiu obligată să te dau imediat afară pe ușă!
   - Dați-mă, dacă vreți! O să-i spun totul lui Domnu’!
   Arma a coborât scările în trombă, urmată pe loc de Anastasia.
   - Așteaptă, Arma! Să nu faci așa ceva!
   - Prea târziu! a urlat Arma încuindu-se în toaleta pentru musafiri.
   - Te implor să nu-i spui nimic! O să-ți dau bani! Bani mulți!
   - Să-i ia naiba de bani! Voi, bogații, credeți că puteți cumpăra totul cu bani.
   Anastasia bătea în ușă.
   - Arma, te rog, nu-mi face așa ceva! Deschide, te rog, noi două trebuie să stăm de vorbă.
   - Plus că mai sunteți și-o lașă, Duamna. O să-i spun totul lui Domnu’. Imediat ce se-ntoarce, o să-i spun totul!
   Glasul Anastasiei a atins disperarea:
   - O să-i strici seara, asta e tot ce-o să faci! Avem o cină foarte importantă pentru tot restul carierei lui. Dacă-l dai peste cap, n-o să-l mai poată convinge niciodată pe Tarnogol să-l numească președinte.
   Înăuntru, în toaletă, Arma a încremenit. Orbită de povestea cu amantul, uitase că în seara aceea Domnu’ și vărul lui, Jean-Benedict, trebuiau să ducă la bun sfârșit planul ultimei șanse. Dacă-l tulbura pe Domnu’, dezvăluindu-i înainte de cină că Anastasia nu-i era credincioasă, acesta s-ar fi putut să nu mai fie în stare să își realizeze stratagema. Și-atunci nu ar mai fi fost ales președinte al băncii din cauza ei.
   A urmat o tăcere lungă și de-o parte, și de cealaltă a ușii de la toaletă.
   Dintr-odată, Macaire și-a făcut apariția în hol, încărcat cu toate ziarele pe care le putuse găsi în drum.
   - Bună ziua la toată lumea! le-a strigat entuziast, fără a se adresa cuiva anume.
   - Iubitule, ce faci acasă așa devreme? l-a întrebat Anastasia sufocându-se.
   - Trebuie să mai studiez un pic, dacă vreau să-i iau ochii lui Tarnogol diseară. Nu am voie să greșesc. Mă duc la mine-n birou. Să nu fiu deranjat!
   Și, cu aceste cuvinte, s-a închis în camera lui pentru a se cufunda în lectură.
   Auzindu-l pe Macaire, Arma a ieșit de la toaletă.
   - Arma, i-a șoptit Anastasia cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, te r...
   - Nu-mi mai spuneți nimic, Duamna, a întrerupt-o sec Arma, șoptind și ea. Aștept până diseară, când vă întoarceți. Nu mă mișc de-aici, mă-nțelegeți? Când vă întoarceți de la cină, o să-i povestesc tot adevărul lui Domnu’. Am să-i spun ce se întâmplă între dumneavoastră și Levovitch.
   Ușa biroului s-a deschis. Cele două femei au amuțit pe loc și s-au uitat cum Macaire se duce la bucătărie, își ia la repezeală ceva de mâncat și se întoarce în grabă.
   - Domnu’, trebuia să-mi spuneți că vă este foame, doar de-asta sunt aici, i-a zis Arma văzându-l cum revine cu o farfurie cu brânză.
   Drept răspuns, Macaire și-a luat un aer preocupat.
   - Spor la lucru, pisoiaș! l-a încurajat Anastasia înainte ca el să închidă ușa biroului. Nu-ți face griji cu Tarnogol, motănel, sigur o să-l dai pe spate!
   - Nu-i mai ziceți motănel, s-a răstit Arma în șoaptă. Doar știți cât de iubit se simte când îi spuneți așa!
   - Îi vreau numai binele! a asigurat-o Anastasia.
   - Când îi vrei binele bărbatului tău, nu te culci cu primul venit!
   - Auzi, ești cumva de la poliția cuplurilor? N-ai fost măritată niciodată!
   - Nu sunteți decât o nevastă nemernică! Diseară, îi voi spune totul lui Domnu’, iar el vă va da pe ușă-afară.
   Arma s-a întors în bucătărie, iar Anastasia, confuză, a fugit la ea în dormitor. Unde a izbucnit în lacrimi. Nu mai știa ce trebuie să facă.

   Cu 16 ani mai înainte
   Primul Mare Weekend la Verbier al Anastasiei
   La ora 22, în acea seară de vineri a Marelui Weekend, barul de la Palace de Verbier era luat cu asalt de angajații Băncii Ebezner.
   După cum îi promisese lui Klaus, Olga își târâse fetele după ea, aici. Se întâlniseră cu toții în jurul unei mese înalte pe care trona o frapieră cu șampanie. De Klaus stătea ca lipit Macaire Ebezner, de care nu putea scăpa, și ambii bărbați depuneau toate eforturile cu putință pentru a-i face curte Anastasiei. Îi vorbeau despre Bursă și afaceri, etalându-și binevoitori înaltele responsabilități și dând pe gât șampania ca pe apă.
   Klaus era frumos, voinic, elegant, dar răspândea o senzație de răutate.
   Avea privirea întunecată și nuanțe uneori sacadate, bruște ale vocii. Agresive. Și, mai ales, era foarte îngâmfat. Mulțumit de el, se lăuda cu averea și rangul lui, ceea ce-i provoca aversiune Anastasiei, dar nu displăcea deloc mamei ei.
   Cât despre Macaire, acesta era un tânăr destul de frumos, îngrijit, agreabil, părând simpatic și gentil, dar nu prea sigur pe el și un pic cam plicticos. Simțeai că este, în același timp, atras și intimidat de Anastasia.
   Olgăi, care nu avea rival în a obține varii avantaje de la ceilalți, nu i-a fost greu să-l convingă să le garanteze, ei și fetelor sale, accesul la marele bal al băncii, care urma să aibă loc a doua zi.
   Irina, eclipsată de sora ei, își sporea eforturile pentru a lua parte la conversație, pe când Anastasia nu dădea nicio atenție celor doi bărbați. Părea iritată. Privirea îi era lipită de marele orologiu de pe perete. Se făcuse 22:30. Nu mai erau decât 30 de minute. Și nu voia să-l piardă.
   Olga era în al nouălea cer: fetele ei dragi erau anturate de un aristocrat extrem de bogat și de moștenitorul unei bănci! Când Klaus a plecat să mai ceară o sticlă de șampanie de la bar, iar Macaire s-a dus pentru a se „ușura de o necesitate”, Olga a lăsat să-i izbucnească bucuria:
   - Fetelor, vedeți cât ține Dumnezeu la voi? le-a zis în rusește pentru a nu fi înțeleasă de cei din jur. Uitați-vă la bărbații ăștia doi care ard de dorință pentru voi!
   - Mai ales pentru Anastasia, a oftat Irina. Le curg balele amândurora după ea. Eu parcă n-aș exista. Nimeni nu mă bagă-n seamă.
   - Toată lumea se uită la tine, iubito, a liniștit-o Olga. Uite, îl vezi pe tipul de colo? De un ceas trage cu ochiul la tine!
   - E bătrân! s-a revoltat Irina.
   - Ei, de unde, are cel mult 40 de ani. Haide, fetițo, calul de dar nu se caută la dinți.
   În apropierea celor trei femei, un bărbat care se amestecase printre bancheri le asculta conversația. Prefăcându-se că se joacă distrat cu paharul gol de vodcă, nu pierdea o fărâmă din discuție, întrucât femeile vorbeau în limba lui maternă. Era unul dintre cei mai importanți clienți de la Palace.
   Dintre cei pe care nu e cazul să-ți permiți asumarea riscului de a-i ofensa.
   Iată de ce era unul dintre singurii care puteau sta în hotel în timpul weekendului Băncii Ebezner. În fața lui, tot personalul lua poziția de drepți.
   Un chelner s-a apropiat de el.
   - Încă un pahar, domnule Tarnogol? i-a propus. Vodcă Beluga on the rocks, nu-i așa?
   Tarnogol a refuzat cu un gest iritat al mâinii, iar chelnerul s-a întors imediat pe călcâie.

   La ora 23, miracolul s-a produs.
   Olga, descoperind că bărbatul care se uita la Irina cu o poftă nemăsurată era un consilier financiar foarte bine văzut, care obținuse cele mai bune rezultate ale anului în cadrul Băncii Ebezner, s-a hotărât să preia inițiativa și să se ducă să-i prezinte fata.
   În același moment, Klaus a propus să plece de la Palace și să meargă într-un club din Verbier. Lui Macaire, ideea i s-a părut foarte bună. Anastasia, care a văzut în propunere ocazia de a scăpa de ei, i-a asigurat că ar veni și ea dacă i-ar da voie mama. Drept care bărbații au plecat din bar, iar Anastasia s-a dus să își caute mama.
   - Mami, Klaus vrea să ies cu ei!
   - Atunci, du-te, fetițo! Ce mai cauți pe-aici?
   - Risc să mă întorc târziu și voiam să-mi dai tu voie să...
   - Du-te, du-te! s-a arătat Olga excitată de noutate. Distrează-te! Și ai grijă de tine. Îmi povestești tu mâine totul. Haide, șterge-o!
   Chipul Anastasiei s-a luminat. Și-a sărutat mama și a plecat cu pași ușori.
   În grabă, nu a observat umbra care era cu ochii pe ea.
   A alergat de-a lungul unui mic coridor, pe unde o luase și mai adineauri, după care a împins ușa de serviciu. Și l-a revăzut. Era tot în uniforma de serviciu, dar păstra aceeași ținută princiară. Nu s-a putut opri să nu-l strige pe nume. Pe frumosul, magnificul lui prenume:
   - Lev!
   Acesta s-a întors și i-a surâs lăsând la vedere dantura perfectă.
   - Fix ora 23! a zâmbit Lev care tocmai ieșise din tură.
   Anastasia s-a repezit și l-a sărutat îndelung. Un nesfârșit sărut submarin. Ceea ce simțea nu putea fi descris. Era ca o explozie interioară. Ca niște furnicături care o traversau. Ca mii de fluturi colorați care i-ar fi scăpat din piept.
   Lev a tras-o într-unul dintre ascensoarele de serviciu care i-a dus până sub acoperișul de la Palace, unde se găseau cămăruțele angajaților. A condus-o într-a lui. Ordonată, dând pe-afară de cărți, minunat iluminată cu lumânări ce fuseseră puse mai peste tot, în vederea acelui moment. S-au dezbrăcat fără grabă, fără a înceta să se sărute, lipiți parcă gură de gură. Și au făcut dragoste la adăpostul cămăruței, la adăpost de lume, la adăpost de frig, cu fața către panorama văii Ronului care se zărea printr-o mică fereastră a mansardei.
   Nu era virgină. Sex făcuse din plin. La sfaturile mamei, se lăsase avută de tot felul de fantoșe aparținând tineretului plin de bani de la Klosters, Saint-Moritz și Gstaad. „Bărbații au nevoile lor”, îi repeta mama, „nevoi care trebuie satisfăcute, altfel nu te va alege niciunul niciodată”.
   Însă ce a trăit în noaptea aceea, cu Lev, nu mai trăise înainte. Când zorii au alungat întunericul, încă nu adormiseră. Contemplau, înlănțuiți, soarele care se ridica încet de dincolo de crestele munților, colorând cerul într-o lumină miraculoasă. Lev o strângea în brațele musculoase, lăsându-și degetul să alunece pe spatele ei gol și fiecare mângâiere o umplea de fiori. Îl iubea. De câteva ore descoperise ce înseamnă să iubești.
   Până la urmă, Anastasia adormise. Când a deschis ochii din nou, Lev nu mai era întins în pat. L-a descoperit așezat alături de ea. Îmbrăcase din nou uniforma hotelului. I-a întins o ceașcă de cafea aburindă și un paner dând pe-afară de cornuri calde încă.
   - Trebuie să mă duc la treabă, i-a spus. Poți să rămâi aici cât vrei. Ca să cobori, ia ascensorul. Știi drumul.
   - Când ne mai vedem? l-a întrebat Anastasia.
   Lev a părut mirat de întrebare.
   - Să ne mai vedem? Ai vrea să ne mai vedem?
   - Evident că vreau să te revăd. Ce te-a putut face să gândești contrariul?
   - Chiar vrei să te vezi cu un tip ca mine?
   - Ce e aia un tip ca tine? l-a întrebat, amuzată de observație.
   - Vreau să zic, un angajat oarecare, fără viitor. Locuiesc într-o cămăruță de sub acoperișul hotelului în care îndeplinesc sarcini neînsemnate. Depind de bacșișurile clienților, dacă aceștia vor să-mi dea. Anastasia, sunt un om sărac! N-am nimic. Sunt o sărăcie de biet angajat de hotel!
   - Și eu ce crezi că sunt?
   - O prințesă rusoaică dotată cu toate atuurile, care își petrece iernile în Elveția, verile pe Coasta de Azur și al cărei domiciliu fiscal e la Londra sau în Monaco.
   Anastasia a izbucnit în râs și l-a sărutat.
   - Nu sunt nimic din toate astea, i-a spus, bucuroasă că măcar o dată nu e obligată să mintă și simțindu-se atât de liberă existând. Împart împreună cu sora mea o cămăruță ca asta. Mama e vânzătoare într-un mare magazin din Geneva. Suntem sărace lipite. Ca să participăm la weekendul ăsta, ne-am îngrămădit toate trei într-o cameră mizerabilă de la hanul Chamois. Mama ține cu orice preț să frecventăm înalta societate și să ne mărite cu un prinț, un baron sau mai știu eu ce. Suntem niște femei sărace, Lev, asta suntem! Și da, vreau neapărat să ne mai vedem! Ba chiar aș vrea să nu mă mai despart niciodată de tine.
   Lev i-a răspuns, cu un zâmbet luminos:
   - Ce simt pentru tine în clipa asta nu am mai simțit pentru nimeni altcineva, Anastasia.

   - Anastasia?!
   Macaire oprise mașina în fața hotelului Bergues, spre care se grăbea crema bancherilor privați genevezi. Era ora 19:25.
   - Anastasia, te simți bine? a întrebat-o încă o dată Macaire.
   Femeia și-a șters o lacrimă care-i alunecase pe obraz.
   - E-n ordine, l-a asigurat.
   - Plângi?
   - Nu, mi-a intrat un fir de praf în ochi.
   - Răspuns de roman. Praful nu face niciodată pe nimeni să plângă.
   - Praful amintirilor, da.
   Macaire nu a înțeles. Doi angajați le-au deschis portierele, iar Anastasia și Macaire au fost înghițiți de mulțimea care se grăbea să intre în hotel. În holul din marmură albă, un val de bancheri triumfători, la braț cu soțiile lor, se îndrepta către marea sală de bal de la primul etaj. Toți se salutau, vorbeau tare, își dădeau aere, toți fericiți să aparțină înaltei societăți, cremei lumii bancherilor, toți excitați că se apropia sfârșitul de an și peste puțin aveau să le cadă ca din cer bonusurile anuale.
   Anastasia și Macaire au intrat și ei în sala de bal. Erau tare frumoși așa, ea în rochia lungă de satin negru, el în smoching, ținând în buzunar fiola cu otravă, cu care se juca nervos.
   Dintr-odată, Macaire l-a văzut pe Tarnogol coborând grăbit scările, contra curentului mulțimii. Spunându-și că venea în întâmpinarea lui, Macaire a încremenit și i-a surâs nevinovat.
   - Bună ziua, dragă Sinior! l-a salutat Macaire cu voce de neghiob.
   Tarnogol însă a trecut pe lângă el fără a-i arunca o privire măcar și a ieșit din hotel rapid, pentru a se arunca într-un taxi. După el, pe la jumătatea treptelor, Macaire l-a zărit dintr-odată pe Levovitch, infernal de frumos în costumul lui din trei piese.
   - Fir-ar să fie, a murmurat el către Anastasia, uite-l pe Levovitch! Ce-o mai fi făcând și ăsta pe-aici?
   Anastasia și-a ridicat ochii spre iubitul ei și nu și-a putut opri un zâmbet imens care i-a luminat chipul. Inima îi bătea mai tare decât oricând. Se simțea și mai îndrăgostită, îl admira așa cum era, mai frumos, mai drept, mai puternic decât toți bărbații din jurul lui, în mijlocul cărora parcă făcea explozie. În prezența lui, simțea că trăia cu adevărat.
   Și, dintr-odată, l-a revăzut cum era cu 16 ani mai înainte, în weekendul când se întâlniseră întâia oară.

    Cu 16 ani mai înainte
   Primul Mare Weekend al Anastasiei la Verbier
   Sâmbătă seara
   La Palace de Verbier, Anastasia, sora și mama ei erau singure în ascensorul care ducea la primul etaj, unde se afla sala de bal.
   - Gala Băncii, summumul summumurilor! jubila Olga cu privirea tulburată de fericire. Fetelor, vă dați seama ce șansă aveți să fiți aici?!
   - Mulțumită ție, mamuska! a flatat-o Irina care fremăta de bucurie la gândul că își va reîntâlni consilierul financiar.
   - Mulțumită lui Ebezner Junior, mai ales. Care chiar e un drăguț. Nu e el cine știe ce deștept, dar va fi un soț bun. Nu-i așa, Nastia?
   Când Olga era în apele ei, îi spunea Anastasiei Nastia.
   - Dacă așa zici tu, mami, a răspuns Anastasia străduindu-se să pară entuziasmată pentru a nu declanșa furia mamei.
   Gândul nu-i era decât la Lev.
   - Am aranjat lucrurile în așa fel încât să putem sta la masa lui Macaire și-a lui Klaus, a anunțat Olga cu mândrie. E foarte bine Klaus ăsta. Familie bună și tot ce mai trebuie.
   - Și eu, mamuska? a întrebat Irina îngrijorată că era lăsată de izbeliște.
   - Nu-ți face probleme, imediat ce oamenii se vor ridica la dans, te duci drept la drăgălașul tău de consilier financiar. Am prevăzut totul, fetelor, totul. Cred că-n seara asta destinele voastre vor fi în sfârșit puse la punct așa cum se cuvine.
   - Bravo, mamuska! a strigat Irina excitată de ideea noii vieți care o aștepta alături de consilierul financiar.
   Bine, era mai bătrân decât se aștepta. Și nici atât de frumos, încât să se potrivească idealului ei. Dar avea vilă cu piscină la Vesenaz.
   Ușile ascensorului s-au deschis la primul etaj în sunetul specific al unei sonerii. Cele trei femei au dat cu ochii de un tânăr superb, îmbrăcat ca un prinț, care părea să le aștepte.
   - Lev? nu s-a putut opri Anastasia să șoptească, lăsând să-i scape un surâs sclipitor.
   - Îl știi pe băiatul ăsta? a întrebat Olga, impresionată de alura tânărului.
   Lev s-a înclinat în fața Olgăi, în semn de salut.
   - Bună seara, doamnă, sărutându-i mâna ca unei regine, ceea ce a umplut-o de fiori pe bătrâna scorpie. Permiteți-mi să mă prezint: Lev Rusipov, conte Romanov, a mințit tânărul cu aplomb.
   Cuvinte la care Olga a amețit de bucurie. Un Romanov! Domnul fie lăudat, un Romanov! Din Casa Imperială a Rusiei! Ca să nu se lase înșelată, l-a întrebat în rusește:
   - Vreți să spuneți Romanov Romanov?
   Lev i-a răspuns într-o rusă rafinată, înclinându-se încă o dată, cu mâna pe inimă:
   - Din familia țarilor și împăraților Rusiei, ai Kazanului, ai Astrahanului, ai Siberiei, ai Kievului, ai Vladimirului și Novgorodului, a regilor Poloniei și marilor duci ai Finlandei, aici pentru a fi servitorul dumneavoastră, stimată doamnă.
   Olga i-a dăruit lui Lev un surâs care-i dovedea că o cucerise. Anastasia abia se abținea să nu izbucnească într-un râs nebun.
   - Aceasta este fiica mea, Anastasia, care e astfel botezată în onoarea Casei Imperiale! i-a explicat Olga tot în rusește.
   - Cinste dumneavoastră pentru că duceți mai departe gloria familiei mele!
   Și au trecut înapoi, în franceză.
   - Nu știam că la Banca Ebezner lucrează și un Romanov, a recunoscut Olga care totuși își întreprinsese cu zel cercetările.
   - Să lucrez? a răspuns glumeț Lev. Credeți că am nevoie să lucrez? Am senzația că trecem la insulte.
   Olga a râs și ea cucerită de tânărul aristocrat posesor al unui umor acid.
   - Sunt în vilegiatură, aici, la Verbier, a explicat Lev. Domnul Ebezner-tatăl m-a invitat în această seară la dineu. Poate din prietenie, poate fiindcă sunt unul dintre cei mai serioși clienți ai băncii.
   Bătrâna Olga era subjugată.
   - Lev, a murmurat, orbită de charisma tânărului.
   Nu mai auzise respectivul prenume. Dovadă că era al unui rege.
   De la câțiva metri, navigând prin mulțimea de bancheri căreia nu îi aparținea, Sinior Tarnogol observa, pe jumătate amuzat, pe jumătate curios, baletul tânărului despre care știa că nu era decât un simplu angajat al hotelului...

Capitolul 23

Operațiunea Revenirea (1/2)

   În holul hotelului Bergues, în seara dineului Asociației Bancherilor Genevezi.
   Macaire și Anastasia s-au întâlnit cu Lev pe scara mare de piatră.
   - Salut, Lev, a spus Macaire pe un ton dezagreabil. Ce faci aici?
   Lev s-a înclinat politicos în fața Anastasiei, care venea în urma bărbatului ei.
  - Se pare că Tarnogol e bolnav copt.
   Auzind vestea, Macaire s-a întrebat dacă nu cumva P-30 i-o luase înainte și deja îl otrăvise.
   - Mi-a spus că nu e în stare să rămână la dineu și că are nevoie de cineva care să-l înlocuiască și să susțină interesele băncii.
   - Aha, a spus Macaire, contrariat de prezența lui Levovitch la dineu, dar de ce tocmai tu? Putea să mă roage pe mine.
   - Îmi închipui că e mai practic, din moment ce locuiesc aici. M-a sunat în cameră și am coborât imediat. Nu știam că veniți și voi. Chiar e o surpriză plăcută.
   Anastasia s-a abținut încă o dată să nu zâmbească.
   - De fapt, și noi le ținem locul lui Jean-Bene și lui Charlotte. Au o problemă care-i împiedică să vină, a explicat Macaire.
   Era cu totul întors pe dos: practic ori nepractic, era un semn foarte rău că Tarnogol apelase la Levovitch pentru a-i ține locul la dineu.
   Au urcat toți trei treptele până la primul etaj. Când au ajuns la intrarea în sala de bal, Levovitch l-a tras pe Macaire deoparte, rugând-o pe Anastasia să-i scuze pentru că au ceva profesional de discutat între patru ochi.
   - Macaire, i-a spus Lev când au ajuns la adăpost de urechi străine, trebuie să vorbesc cu tine despre ceva foarte important.
   Macaire și-a luat aerul cel mai serios cu putință, pentru a-i arăta lui Levovitch că acesta se bucura de toată atenția lui, numai că, în același moment, au fost întrerupți de un angajat al hotelului, care venea în fugă cu bastonul lui Tarnogol în mână.
   - Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule Levovitch, dar domnul care era cu dumneavoastră adineauri și-a uitat bastonul la garderobă.
   - Mulțumesc, a răspuns Levovitch luând bastonul cu măciulia împodobită cu diamante impresionante, o să i-l duc eu.
   - Doriți să îl duc la dumneavoastră în apartament?
   - Nu, mulțumesc, îl țin la mine. E mai sigur.
   Angajatul hotelului a plecat, în timp ce Levovitch se juca distrat cu bastonul.
   - Nu vrei să i-l duc eu? i-a propus Macaire care vedea în întâmplare o șansă de împăcare cu Tarnogol.
   - Nu te mai încurca și cu asta, l-a refuzat Levovitch.
   - Te asigur că nu mă încurcă deloc, a insistat Macaire încercând să ia bastonul.
   - Haide, m-ar mustra conștiința să te fac să-ți pierzi timpul, a spus Levovitch ținând strâns bastonul, doar nu ești de la serviciul de obiecte pierdute! Să ne întoarcem la treburile noastre.
   - Te-ascult, l-a asigurat Macaire, lăsând bastonul și luându-și un aer de prim-ministru.
   - E cam jenant, l-a prevenit Levovitch.
   - Vorbește fără teamă.
   - Ei bine, înainte de a se întoarce acasă, Tarnogol mi-a vorbit despre ceva. Ceva ce privește președinția băncii.
   - Haide, zi odată! Despre ce e vorba?
   După o ezitare, Lev l-a anunțat:
   - Tarnogol vrea să mă numească pe mine președintele băncii. Zice că are și votul lui Horace Hansen.
   - Aha, a scrâșnit Macaire care simțea un nod în stomac.
   Prefăcându-se surprins de veste și străduindu-se să își mascheze panica, Macaire a băgat mâna în buzunar, strângând fiola de otravă. În minte i-a venit gândul de a i-o turna în seara aceea în pahar lui Levovitch. Un simplu gest, și Levovitch ar fi fost eliminat o dată pentru totdeauna.
   Levovitch însă și-a asigurat salvarea adăugând:
   - Evident, am refuzat.
   - Aha!? a repetat Macaire dând drumul fiolei.
   - Da, evident, doar postul îți revine ție. Ba chiar sunt uimit că Tarnogol s-a putut gândi la mine.
   - Ei bine, mă flatează convingerea ta că eu sunt omul potrivit.
   - E de domeniul evidenței. Numai un Ebezner poate conduce Banca Ebezner. Așa că i-am spus lui Tarnogol că pe tine trebuie să te numească.
   Chipul lui Macaire s-a luminat.
   - Îți mulțumesc, dragă Lev. Tarnogol a fost de acord cu tine?
   - Nu. A zis că nici nu se discută. De-asta sunt atât de încurcat.
   Macaire a devenit livid.
   - Așa?
   - A zis că, dacă-l refuz, va numi pe oricine altcineva, numai pe tine nu. Poate pe Jandard. Aparent, ar fi fost a doua opțiune pentru Jean-Bene și tatăl lui încă de la început.
   - Jandard, directorul de la resurse umane?
   - Da. Se pare că el are cea mai mare vechime.
   Macaire a simțit cum îl cuprinde panica. Pierdea controlul. Un angajat al hotelului a început să scuture un clopoțel, indicând invitaților că erau rugați să intre în sala de bal și să ia loc la mese. Macaire l-a lăsat pe Levovitch să se piardă în mulțime și a rămas deoparte pentru a-i telefona lui Jean-Bene și a-l informa despre eșecul planului cu Tarnogol și anularea operațiunii. Numai că mobilul lui Jean-Benedict suna în gol. Macaire a încercat apoi la domiciliul familiei Hansen: niciun răspuns. A luat atunci legătura cu Charlotte, pe telefonul ei mobil, în speranța că poate mai era lângă Jean-Bene, dar aceasta i-a spus că deja ieșise cu sora ei.
   - Când am plecat, Jean-Bene nu se simțea deloc bine. L-am lăsat în pat, săracul de el. Ai încercat să-l suni pe mobil? Sau direct acasă, deși nu cred c-o să se ridice din pat ca să răspundă.
   - Ce căcat! a înjurat Macaire după ce a închis.
  Cu siguranță, Jean-Benedict se speriase și-l lăsase baltă. Simțindu-se dezorientat de turnura lucrurilor la începutul acestei seri, Macaire s-a refugiat la toaletă pentru a găsi puțină liniște. Și-a recitit fișele pe care le păstra ca pe un obiect de preț în buzunarul hainei. Numai că bancurile notate i se păreau dintr-odată fade și, în plus, Macaire încurca subiectele de actualitate. El, care cu o oră mai devreme avea notițele la degetul mic, acum încurca totul, confundând de pildă Iranul cu Irakul. Pentru a redeveni stăpân pe sine, și-a dat cu apă pe față, dar și-a udat cravata pe care apoi a trebuit să o zvânte ținând-o sub uscătorul de mâini.
   Când, în sfârșit, s-a întors în sala de bal, președintele Asociației Bancherilor Genevezi își terminase discursul de deschidere. Se serveau apetitivele și cei de la mese stăteau veseli de vorbă între ei.
   Cum uitase cu totul să consulte planul meselor la intrarea în sală și cum nu reușea să dea de Anastasia printre invitați, Macaire a fost nevoit să iasă în holul mare pentru a se uita pe lista alfabetică pe care însă nu s-a găsit, a mai studiat-o o dată, tot nu și-a descoperit numele, a apelat la ajutorul unui angajat care nici el nu a avut mai mult succes, până când și-a amintit că locul lui era în dreptul numelui Jean-Benedict Hansen. Funcționarul i-a indicat masa 18, în fundul sălii de bal, unde urma să se găsească alături de doi asociați-seniori ai Băncii Pittout și de soțiile acestora, precum și de președinta Băncii Barne.
   Când în sfârșit a ajuns, Macaire a avut neplăcuta surpriză să-i descopere pe toți cei de la masă ca lipiți de buzele lui Levovitch care, după ce începuse cu câteva fraze care să capteze atenția, al căror secret îl deținea, le spunea acum un banc. Macaire nu a auzit decât finalul:
   - Atunci, patronul îl roagă pe Picasso: „Maestre, ați putea să-l semnați?” Iar Picasso răspunde: „Mi-ați oferit masa, nu restaurantul”.
   Cei de la masă au izbucnit în râs:
   - Îl știam, a apărut în ziarul de săptămâna trecută, a mormăit Macaire așezându-se alături de Anastasia.

   Pentru Macaire, dineul a fost un iad.
   Levovitch, imperial și mai sclipitor decât oricând, captase întreaga atenție. Admirat și admirabil, strălucitor, superior în toate direcțiile. Fiecare ținea să-i afle părerea. Ce credea despre una, ce gândea despre alta? Nu termina un răspuns, că era întrebat altceva. Iar răspunsurile lui limpezi trezeau numai „Oh!” și „Ah!” de încântare, fiecare lăudându-i finețea de spirit, primindu-i cuvintele cu clătinări admirative din cap, subjugat de acel bărbat care revărsa, cu atâta modestie, din inepuizabilele sale cunoștințe.
   Trecând cu totală ușurință de la un subiect de conversație la altul, își distila cu o insolentă măiestrie cunoașterea, când serios, când glumeț, ceea ce-i dovedea darul de a nu pierde atenția celor care-l ascultau. Macaire nu putea sub nicio formă intra în discuție. În parte din cauza lui Levovitch, dar și fiindcă vecina lui din stânga era surdă ca lemnul, așa că era nevoit să-i traducă schimburile de fraze ca un interpret de la Națiunile Unite.
   De altfel, cât a fost servit felul principal, a fost abordată tema Națiunilor Unite și a recentei conferințe în care fusese ridicată problema refugiaților.
   Macaire, care cunoștea perfect subiectul grație revederii notițelor, de după-amiază, tocmai se pregătea să epateze audiența, dar, când să deschidă gura, vecina care nu înțelegea nimic l-a întrebat:
   - Despre ce se vorbește? Nu aud nimic!
   - Despre conferința asupra refugiaților a Națiunilor Unite, i-a șoptit Macaire.
   - Care conferință?
   - Conferința asupra refugiaților, a repetat Macaire agasat.
   Auzindu-l pe Macaire pronunțând cuvântul refugiați, Levovitch și-a dat drumul.
   - Ce este un refugiat? a întrebat.
   Toți s-au scărpinat în cap.
   - Refugiații sunt niște hoți care ne fac probleme, a declarat surda care, de data aceasta, auzise perfect.
   - Chagall, Nabokov, Einstein și Freud erau refugiați, a observat Levovitch.
   Și a adunat confirmări impresionate.
   - Tata a fost un refugiat, a spus președinta Băncii Barne, aprobând cuvintele lui Levovitch. A fugit din Teheran când a căzut șahul și a venit în Elveția.
   Drept care discuția a virat către Iran.
   Ce rahat, și-a zis Macaire care nu avusese timp să spună o vorbă despre conferința asupra refugiaților și iată că acum se discuta despre Iran, țară despre care el nu știa absolut nimic. Avea pregătit un banc despre o pisică, dar considera preferabil să se abțină. Însă trebuia să spună rapid și el ceva.
   Dar ce? A tras discret cu ochiul la una dintre fișe, amintindu-și că își notase diferite statistici despre OPEC. Numai că iarăși se schimbase discuția, fiindcă președinta Băncii Barne întrebase:
   - Numele Levovitch de ce origine este?
   - Rusească. Bunicii din partea tatei erau din Sankt Petersburg.
   - Deci vorbiți curent rusește? a întrebat unul dintre cei de la masă.
   - Da, a răspuns Levovitch, chiar dacă bunicii vorbeau mai des cu mine idiș.
   - Mama dumneavoastră tot rusoaică este?
   - Nu, era din Trieste.
   - Italiancă, deci, a conchis președinta Băncii Barne.
   - Nu, se născuse la Trieste, dar dintr-o mamă franțuzoaică și un tată ungur. Tatăl ei era oftalmolog și plecase pe jos din Ungaria pentru a studia medicina la Viena, înainte de a se stabili cu soția lui la Trieste, unde s-a născut mama. Apoi s-au mutat la Smyrna, care la vremea aceea ținea de Grecia, unde pe atunci făcea ravagii o boală rară de ochi.
   - Smyrna care a devenit Izmir după ce a fost anexată de Turcia? a întrebat unul dintre asociații-seniori ai Băncii Pittout, care-și dorea să sclipească și el un pic.
   - Exact, a confirmat Lev.
   Turcie, a mea ești! a jubilat Macaire care și-a scos din buzunar fără nicio rușine fișa de evaluare a lirei turcești, pentru a o putea recita sus și tare.
   Însă, înainte de a-i fi ieșit măcar o vorbă din gură, cineva l-a întrebat pe Levovitch:
   - Deci vorbiți și italiana?
   Iar Levovitch a continuat și mai în apele lui:
   - Da, mama nu-mi vorbea decât în italiană. Bunicii din partea ei obișnuiau să stea de vorbă cu mine în grecește. Nu știu de ce. Pe scurt, pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră despre originile mele, a recapitulat Levovitch care simțea că ascultătorii pierd șirul, tata era rus și mama franțuzoaică.
   - Dumneavoastră însă unde v-ați născut? a întrebat președinta Băncii Barne.
   - În Geneva, evident! Acolo s-au cunoscut părinții mei și tot acolo mi-am petrecut copilăria.
   - Evident! a repetat Macaire care, lipsit de dreptul la cuvânt, era gata de orice numai pentru a i se auzi și lui glasul.
   - Ah, deci sunteți elvețian? s-a mirat unul dintre asociații de la Pittout, de parcă ar fi fost vorba despre ceva ce nu se potrivea cu restul datelor.
   - Bineînțeles, a confirmat Lev.
   - Bineînțeles, a repetat Macaire pentru a mai zice și el ceva, spunându-și că evreii aveau cu adevărat niște povești de familie greu de crezut.
   - Nu e prea practic să ai asemenea nume și prenume când ești elvețian, l-a deplâns femeia tare de urechi, după ce Macaire i-a repetat cele spuse. Toată lumea te ia de străin!
   - Toți suntem străini față de cineva, nu? a observat Lev.
   - Și ați trăit mereu la Geneva? a întrebat celălalt asociat de la Pittout.
   - Până la 14 ani. Pe urmă am plecat la Zurich, apoi la Berna, înainte de a ne așeza la Verbier. La Geneva m-am întors acum 15 ani.
   - Câte limbi vorbiți? l-a întrebat surda cu admirație. Șase, în orice caz!
   - De fapt, 10, a mărturisit Levovitch, fiindcă trebuie adăugate engleza, spaniola și portugheza, învățate la școală, în timpul unor călătorii sau pentru diverse probleme.
   - Diverse probleme, a repetat Macaire confuz, dorind cu disperare să se mai intereseze lumea și de el.
   - Și mai e și evreiește, limbă pe care am învățat-o pregătindu-mă pentru Bar Mitzvah.
   - Bar Mitzvah! a zis tare Macaire, ca un papagal.
   - Și mai e și parsi, pe care am învățat-o de la clienți, a adăugat Levovitch.
   - Par ici, par colo! a încercat Macaire, fără să-i sesizeze cineva nota de umor.
   - Vorbiți parsi? s-a mirat direct în parsi președinta Băncii Barne, trimițându-i lui Lev o privire languroasă.
   Diavolul de Levovitch i-a răspuns tot în parsi și amândoi au stat câteva clipe de vorbă în acea limbă, sub ochii uluiți ai celor de la masă.
   - Cum ați învățat parsi? l-a întrebat președinta Băncii Barne.
   - În timpul unor perioade în care am fost în serviciul unei mari familii iraniene, chiar aici, la Verbier.
   - Vreți să spuneți că ați fost consilierul lor financiar? l-a întrebat unul dintre cei de la Banca Pittout, care nu era sigur că înțelesese bine.
   - Nu, a răspuns Levovitch fără a roși, am fost majordomul lor aici, la Palace de Verbier.
   - Majordom?! s-a mirat soțul surdei.
   - Da. Englezii zic butler, e mai șic. În realitate, ar trebui spus, mai degrabă, om bun la toate. La Palace de Verbier am lucrat timp de 10 ani.
   - Asta, înainte de studii? a întrebat celălalt asociat-senior de la Banca Pittout.
   - Nu am studiat în sensul propriu-zis al cuvântului. Am prins esențialul din lecturi și din întâlniri.
   Ultima afirmație a ațâțat curiozitatea și entuziasmul celor de la masă față de persoana lui Lev. La cererea generală, acesta a relatat un fragment din povestea vieții lui.

Capitolul 24

Tinerețea lui Lev Levovitch

   Cu 35 de ani mai înainte, la Geneva
   - Lev, Lev!
   Auzindu-și prenumele, băiețelul care ieșea de la școală s-a întors și și-a văzut mama. S-a aruncat în brațele ei.
   - Ce mai face prințișorul meu? l-a întrebat aceasta în italiană.
   - Bine, mami, a răspuns copilul ghemuindu-se la pieptul ei.
   Zilnic, mama îl ducea la școală dimineața și venea după-amiaza să îl ia.
   Plimbările cotidiene pe jos, împreună cu ea, erau clipele lui preferate din parcursul fiecărei zile.
   Mergeau de mână. Apartamentul lor se găsea pe strada Florissant, numărul 55, la doar câteva minute de școală. Treceau prin parcul Bertrand, urcau pe aleea cea mare, mărginită de copaci seculari, și ajungeau imediat.
  Odată intrați în micul apartament de la etajul șase, Dora, mama lui Lev, punea laptele la încălzit, apoi lua o chiflă din aluat de brioșă și o tăia în două, o ungea din belșug cu unt și adăuga un șir de pătrățele de ciocolată. Pentru Lev, pâinea și ciocolata aveau să rămână pentru totdeauna asociate cu amintirea mamei.
   Dora lucra la Consulatul Italiei de la Geneva, de pe strada Charles-Galland.
   Cu 10 ani mai înainte, pe când nu era căsătorită, locuia în cartierul Eaux-Vives. Tot anul se ducea pe jos la serviciu și, în drum, se oprea la Cafe Leo, la intersecția cu strada Rive, pentru a bea un cappuccino și a mânca un croasant cu migdale. Așa l-a cunoscut pe Sol Levovitch, care era chelner acolo și devenise soțul ei și tatăl lui Lev.
   Când era întrebat ce meserie avea, Sol Levovitch răspundea că era actor și încerca să treacă drept umorist. În așteptare, găsise la Cafe Leo un serviciu din care să își câștige pâinea și care-i permisese să o cunoască pe Dora.
   Cu 10 ani mai devreme, Dora cedase rapid în fața farmecului tânărului chelner cultivat și posesor al unui umor subtil. Dimineața, la cafea, o făcea să râdă atât de mult, încât trebuia să-l roage să mai facă și pauze pentru ca ea să-și poată bea ceașca de cappuccino fără să se sufoce.
   - Omul care știe să te facă să râzi știe să te facă să trăiești, fiindcă sentiment mai frumos decât acesta nu există, îi spusese Sol într-o dimineață.
   - Și de ce-ar fi așa? îi răspunsese ea amuzată.
   - Fiindcă râsul este mai puternic decât orice, mai puternic chiar decât iubirea și decât pasiunea. Râsul constituie o formă de perfecțiune inalterabilă. Nu-l regreți niciodată și-l trăiești întotdeauna din plin. Când se încheie ești de fiecare dată satisfăcut, ai mai vrea, însă fără a cere mai mult. Până și amintirea râsului este întotdeauna agreabilă.
   Deveniseră rapid un cuplu adevărat. Dora știa că viața alături de Sol avea să-i placă. Nu se vor tăvăli în aur, dar vor fi fericiți. Râdea cu el de dimineața până seara. După-amiaza, după ce termina serviciul la Cafe Leo, Sol muncea pe rupte la spectacolele lui, își perfecționa textele, mimica, grimasele.
   Personajele absurde și burlești pe care le aducea în scenă erau de un comic irezistibil. Serile și în weekenduri o lua prin toate cabaretele din regiune, ceea ce îi adusese un oarecare renume, nu însă și cine știe ce bani.
   Când se plimbau ca doi îndrăgostiți ce erau pe foarte eleganta stradă Rhone, prin fața vitrinelor caselor pariziene de modă, Sol îi promitea Dorei:
   - Într-o zi, când voi avea mare succes, îți voi dărui toate astea.
   - Nu-mi pasă, îl asigura Dora. Nu-ți umpli viața cu bucăți de cârpă.
   - Bine, dar astea sunt mi-nuuu-naaa-teee bucăți de cârpă! striga Sol cu vocea răgușită a unuia dintre personajele sale, care o făcea pe loc să izbucnească în hohote de râs.
   Apoi s-a născut Lev. Unicul lor fiu.
   Și-au mai trecut câțiva ani.
   Puțin câte puțin, au început să se strângă grijile de zi cu zi și facturile neplătite. Sol era din ce în ce mai preocupat de spectacolele lui, care mergeau din ce în ce mai prost, fiindcă nu și le mai înnoia, iar publicul avea neplăcuta senzație că deja le mai văzuse. O convinsese pe Dora să investească cele câteva economii ale casei într-un mic turneu prin Franța, care ar fi trebuit să îi învioreze cariera, dar care se dovedise un eșec total.
   Dorei îi venea din ce în ce mai puțin să râdă. De fiecare dată când ea încerca să abordeze un subiect serios, Sol îi răspundea cu un banc.

    Lev a trăit până la 11 ani o copilărie fericită, fiindcă părinții îl țineaudeoparte de certurile lor.
   Când, pe seară, tensiunea creștea în mica bucătărie, Dora și Sol, care nu voiau să își aducă reproșuri în fața băiatului, spuneau: „Tați și mami se duc la restaurant”. Îl lăsau pe Lev cu o vecină amabilă de palier și se duceau în parcul Bertrand pentru a se învinui cu orele.
   La început, nu se duseseră prea mult „la restaurant”.
   Apoi, mai des.
   Și, până la urmă, seară de seară.
   Pe când Lev și-i imagina pe părinții lui îndrăgostiți, ajunși într-un mare restaurant, ca în filmele americane pe care amabila vecină îl lăsa să le vadă, în întunericul parcului, Dora și Sol se certau fără sfârșit.
   - Poate c-a venit vremea să mai lași actoria, cel puțin un timp, zicea Dora, și să muncești un pic mai mult ca să aduci ceva bani în casă.
   - Profesia asta e viața mea! protesta Sol.
   - Ba nu, Sol, viața ta înseamnă nevasta și fiul tău, nu să te închizi weekenduri întregi la tine-n cameră ca să repeți roluri pe care să le joci pe urmă în săli goale, închiriate pe banii noștri. Ca să nu pun la socoteală cât dai pe costume, machiaj și celelalte!
   - Dar ăsta e visul meu! țipa Sol.
   - Ei bine, nu mai avem cu ce-ți susține visurile!
   - O viață fără vis nu mai e viață!
   - Sol, oricum ai lua-o, eu viața asta n-o mai vreau, l-a prevenit Dora. O viață în care să nu stai decât după plata facturilor, să nu pleci niciodată în vacanță, să tot strângi cureaua. Vreau să trăiesc! Vreau să exist!
   - Vai, Doamna are de-acum dorințe! o ironiza Sol. Ah, cât de departe e minunatul timp când trăiai doar cu iubire și apă chioară!
   - Sol, știi care e problema ta? Îți iubești personajele comice mai mult decât pe mine, ba chiar mai mult decât pe tine. Și uiți realitatea.

   Chiar dacă îl ținuseră departe de certurile lor, părinții lui Lev nu l-au putut ține la fel de departe de o totală neînțelegere legată de faptul că se despărțeau.
   Părinții lui, îndrăgostiți ca în filme, care își petreceau timpul „la restaurant” și care, de azi pe mâine, se separau. De plecat, a plecat Dora.
   Lăsându-l pe Lev cu tatăl lui.
   Fiindcă Dora avea nevoie de aer. Avea nevoie să se regăsească pe sine.
   Așa că a cerut concediu și a plecat în călătorie în Italia.
   - O să mă-ntorc să te-aștept, i-a promis lui Lev, o să mă-ntorc să te-aștept la școală, ca înainte. Mami are doar nevoie de un pic de timp pentru ea.
   La scoală, învățătoarea și ceilalți părinți au hotărât că era absolut neobișnuit ca mama să fie cea care pleacă și să-și lase copilul cu tatăl. „În general, tatăl e cel care cunoaște o altă femeie”, mormăiau mamele uitându-se în voie la Sol care își aștepta copilul la ieșirea de la școală. Când Lev își făcea apariția, tatăl îi întindea o punguliță cu marca brutăriei de pe bulevardul Alfred-Bertrand.
   - Ce e? întreba băiatul.
   - Pateu cu ciocolată.
   - Nu e bine, mami îmi dă foietaj cu ciocolată înăuntru.
   - Păi, ăsta e, pateu cu ciocolată. E tot aia.
   - Ba nu, mami face foietaj și bagă ciocolată înăuntru, nu pateu cu ciocolată, nu e tot aia, zicea Lev mușcând totuși din pateu.
   Și repeta după fiecare îmbucătură:
   - Cu mami e altfel. Era mai bine când îl pregătea ea.
   - În curând, o să-ți pregătească mami din nou gustarea. Ce mult o iubești!...
   - Când se-ntoarce mami?
   - Curând.
   Numai că Dora nu s-a mai întors niciodată pentru a-l aștepta pe Lev la ieșirea de la Școala Bertrand.
   Își spusese că va pleca doar pentru câteva săptămâni. Era o aventură de care avea nevoie. În care pleca împreună cu un consilier milanez de strategii financiare, pe care îl cunoscuse într-o zi la Consulat și care îi propusese o călătorie prin Toscana. Primele două săptămâni se simțise groaznic de vinovată și tare singură fără Lev. Apoi sentimentul libertății sfârșise prin a prima. Se trezea dimineața în hoteluri de lux și își bea cafeaua contemplând soarele care se ridica deasupra uneia dintre cele mai frumoase câmpii din lume. Simțea că e vie. Avea senzația că în sfârșit trăiește. Și-ar fi dorit ca acel sentiment să mai țină, drept care călătoria fusese prelungită cu un tur prin Apulia, apoi prin Sicilia. Își dorea atât de mult să vadă Etna! Pentru a-i lua ochii Dorei, consilierul închinase un elicopter. Numai că vehiculul își încheiase cursa pe fundul Mediteranei. Marina italiană scosese la suprafață trei cadavre: al pilotului, al consilierului și al Dorei.
   Pe inelarul Dorei fusese găsită verigheta dăruită la logodnă de Sol, verighetă pe care încă o păstra pe deget, de parcă între ei nu s-ar fi terminat totul. Sol i-a dat verigheta fiului lor. Unica amintire de la mama sa pe care acesta o păstrase.

   Când Lev împlinise 14 ani, tatăl lui se hotărâse să dea un nou avânt carierei sale de comic, mutându-se la Zurich - unde spectacolele lui nu au avut mai mult succes - apoi la Basel, unde Sol găsise o muncă destul de bine plătită în barul hotelului Les Trois Rois.
   La Basel, Lev încheiase al doilea ciclu al studiilor secundare cu 2 ani mai devreme. În pofida încurajărilor profesorilor impresionați de calitățile copilului, tatăl îl convinsese să nu își piardă vremea cu studii inutile.
   - Profesorii zic că aș putea ajunge cineva important și aș câștiga mulți bani, îi explicase Lev.
   - Băiete, dacă banii ar avea vreo utilitate, chestia asta s-ar ști. Bogații sunt bogați fiindcă sunt hoți, să nu uiți asta niciodată.
   - Da, tati.
   - Ei ne-au furat-o pe mama ta, bunul nostru cel mai de preț.
   - Da, tati.
   - Mai bine te învăț să fii actor de comedie. O să facem un spectacol minunat împreună. Mami va fi mândră de noi.
   În vara aceea, în speranța că fiul lui avea să ajungă marele actor care el nu reușise să fie, Sol îl învățase pe Lev tot ce știa despre arta teatrală, de la postură la dicție, la crearea de costume și la machiaj. Iată însă că, într-o seară, pe când era de serviciu în barul hotelului Les Trois Rois, Sol Levovitch se cunoscuse cu domnul Rose, care deținea Palace de Verbier, care era în trecere prin Basel pentru niște afaceri.
   Barul era gol în seara aceea, iar domnul Rose, un vorbăreț, se apucase să stea la taclale cu Sol. Tot stând la palavre, până la urmă Sol îi spusese și despre meseria lui de actor. Nu fusese nevoie de mai mult pentru ca domnul Rose să se convingă că Sol era omul de care avea nevoie. Așa că i-a spus:
   - Domnule Levovitch, sunteți acea perlă rară pe care o caut de multă vreme. Vă propun o funcție excepțională. Sunteți gata să veniți să locuiți la Verbier?

      A doua zi după întâlnirea cu domnul Rose, Sol i-a povestit lui Lev că i se oferea o mare oportunitate.
   - Nu-ți pot spune care-mi va fi rolul în cadrul hotelului, am promis să păstrez secretul. Dar este un rol foarte important. Rolul vieții mele.
   - Deci, ți-ar plăcea să te duci la Verbier? întrebase Lev.
   - Mult.
   - Și eu ce-o să fac acolo?
   - Domnul Rose zice că te-ar putea angaja să cari bagajele clienților și, dacă te vei descurca, vei urca pe scara ierarhică. O să am destul timp liber, cu siguranță și tu, așa că voi putea continua să te învăț tot ce știu. Să dai mai departe tot ce știi, fiule, e ceva foarte important să dai mai departe tot ce știi... Numai așa oamenii nu mor niciodată cu adevărat: când viermii le ronțăie trupurile, spiritul lor supraviețuiește prin altcineva. Și așa mai departe. Știi, când voi fi epuizat, îmi vei putea lua locul la Palace. La rândul lui, fiul tău îți va lua locul. Tot ce-ți pot spune e că vom fi un mare neam de actori. Vom fi noua familie Pitoeff!
   Lui Lev, fără a înțelege elucubrațiile tatălui său, ideea de a se duce să locuiască la munte i s-a părut foarte bună. Și astfel, cei doi Levovitch s-au mutat în stațiunea din cantonul Valais unde au fost angajați la Palace de Verbier.
   Adevărata atribuțiune a lui Sol la hotel a fost multă vreme ținută secretă.
   Oficial, fusese angajat pentru a-l ajuta pe domnul Rose să mențină statutul stabilimentului. La început, sarcinile lui nu le-au fost prea clare celorlalți angajați: era când închis în micul lui birou din măruntaiele hotelului, când plecat în călătorie. Ulterior, urmare a unei indiscreții, s-a descoperit că Sol, a cărui experiență în domeniul hotelier și abilitate de a se descurca în orice situație îi plăcuseră domnului Rose, era trimis de acesta din urmă prin Elveția și Europa pentru a vizita instituții de lux de același gen, dându-se drept client obișnuit, după care redacta rapoarte despre inovațiile și atuurile concurenței, oferind idei pentru ameliorarea calității serviciilor de la Palace.
   Despre noul său colaborator, domnul Rose spunea că „avea ochiul și exigența” necesare. Cât despre Sol, foarte mulțumit de încrederea care i se acorda, părea fericit și înfloritor în noua sa funcție. În plus, era foarte bine plătit, așa că s-au mutat într-un foarte cochet mic apartament din centrul orașului Verbier.
   Lev era încântat de noua sa viață de la Verbier. Angajat pentru a duce bagajele clienților și a face curierat la Palace, descoperise bucuriile independenței. Toți angajații de rangul lui aveau câte o cămăruță sub acoperișul hotelului, iar Sol fusese de acord ca fiul lui să fie instalat într-una dintre acestea: în definitiv, apartamentul lui nu era decât la câteva minute de mers pe jos, așa că se vedeau constant la hotel.
   Prin urmare, Lev își petrecea cea mai mare parte a timpului la Palace, unde era hrănit, adăpostit și i se spălau lucrurile, în pofida vieții relativ închise, avea o senzație de libertate pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Zilele nu semănau una cu alta, întâlnea o lume nebună, simpatiza cu clienți de pe tot globul, schia toată iarna. Se simțea bine la Verbier. Era fericit cum nu mai fusese din vremea binecuvântată când stătea împreună cu amândoi părinții pe strada Florissant. Și-apoi domnul Rose se purta deosebit de frumos cu el. Domnul Rose avea o slăbiciune deosebită pentru tânărul muncitor, hotărât, elegant, politicos, care trezea elogiile unanime ale clientelei. Mai mult, descoperise că băiatul era o comoară de cunoștințe enciclopedice și vorbea un număr incredibil de limbi.
   Lui Lev nu i-a luat prea mult pentru a cuceri clientela obișnuită a hotelului. Toți doreau să fie serviți de el. Familii bogate, care veneau să își petreacă verile ori iernile la Palace, cereau să le fie neapărat alături. Au fost foarte mulți cei care i-au propus să îl angajeze ca secretar particular, pentru salarii substanțiale, dar băiatul refuza întotdeauna.
   Domnul Rose, convins că locul lui Lev nu era acela de angajat al hotelului, încerca să îl convingă să își continue studiile. Lev însă refuza.
   - Poți face orice meserie vrei! Am legături în multe universități.
   - Nu vreau să-mi las tatăl singur aici, explica Lev.
   - Ai putea veni să-l vezi.
   - Cei care promit că se întorc nu revin niciodată, domnule Rose. N-ar mai pleca dacă într-adevăr ar avea intenția să se întoarcă.
   - Băiete, viața este uneori mai complicată decât pare. Ai putea face o carieră extraordinară.
   - La ce-ar fi bună? întreba Lev malițios. Ca să fiu bogat? Bogații sunt niște hoți, mie mi-au furat mama.
   - Ca să fii împlinit, cred, răspundea domnul Rose cam încurcat.
   - Sunt foarte împlinit când duc bagajele și fac servicii clienților, răspundea Lev.
   - Ai putea ajunge un om important.
   - Importanța nu e palpabilă. E ceva care are legătură cu ceilalți, nu cu tine însuți.
   - Lev, termină o clipă cu filosofia, te rog! Nu ai decât o viață, doar nu ți-o vei petrece cărând bagaje! Trebuie să te formezi cumva.
   - Sunt format ca actor. Tata m-a învățat tot ce știe.
   - Uite ce e, Lev, dacă tatăl tău ar fi un mare actor, ar fi acum la Comedia Franceză, nu la Palace de Verbier!
   - Nu fiți nerecunoscător, domnule Rose. Tata vă apreciază foarte mult.
   - Aprecierea este reciprocă. Numai că mă îngrijorează viitorul tău. Mai că-mi vine să te dau pe ușă-afară numai pentru a te obliga să o iei pe drumul tău.
   - De ce vreți să mă dați afară? Muncesc din greu și clienții mă apreciază.
   - Băiete, uite ce-ți propun: te păstrez la hotel și te învăț tot ce știu eu.
   - Tot ce știți despre ce? a întrebat Lev.
   - Despre conducerea unui hotel. Ți-ar putea fi de folos.
  Lev a acceptat. Nu doar pentru a-și putea păstra serviciul de la Palace, dar și fiindcă știa că i-ar fi putut fi de folos. Cum zicea și mama lui: „Nu poți niciodată învăța prea mult”.
   Și astfel, în anii care au urmat, în cel mai mare secret pentru a nu trezi invidia celorlalți angajați, domnul Rose l-a învățat pe Lev bunele maniere și tactul, inculcându-i arta rafinamentului, a bunului-gust, a eleganței, a vinului și a mâncărurilor.
   Domnul Rose nu fusese niciodată căsătorit și nici nu avea copii, dar, dacă ar fi avut un fiu pe care să-l iubească, atunci ca Lev ar fi fost. Avea să vină o zi în care nu va mai avea energia de a conduce stabilimentul, iar pe Lev îl considera un formidabil înlocuitor. „Nu se știe niciodată, i-a spus lui Lev cu o mândrie aproape paternă, într-o seară, pe când degustau în orb vinuri nobile, într-o bună zi ai putea conduce acest hotel. Și cu siguranță vei face din el hotelul cel mai râvnit din Europa”.
   Lev s-a imaginat pentru o clipă în fruntea stabilimentului. Ideea i-a plăcut.
   Ținea la locul acela.

   Săptămânal, Lev petrecea ceasuri întregi în apartamentul tatălui său.
   Acesta deschidea în mijlocul livingului un cufăr impunător în care păstra toate materialele din spectacolele lui trecute. Unele dintre costume, atacate de molii și de vreme, aveau nevoie de reparații. Cei doi treceau împreună la operațiunile de croitorie.
   - Nu-ți lipsește prea mult comedia? l-a întrebat Lev într-o zi.
   - Viața este o mare comedie, i-a răspuns Sol. Într-o zi mă voi întoarce pe scenă.
   I-a arătat cu un gest din cap o carte mare, legată în piele, așezată pe masă și a continuat:
   - Am o groază de personaje în cap. Notez totul în cartea asta pentru a nu le uita.
   - Pot să mă uit? a întrebat Lev.
   - Altă dată, l-a refuzat tatăl.
   - Deci toate vechiturile astea le păstrezi pentru un spectacol?
   - Nu, pentru ca să ți le dau ție într-o bună zi.
   - Și ce vrei să fac cu ele?
   - O să le dai copiilor tăi.
   - Și ei ce să facă cu ele?
   - Le vor da copiilor lor.
   - Și atunci?
   - Și atunci își vor aminti de mine.

   Cei doi Levovitch erau fericiți la Palace.
   Numai că, de la sosirea lor, în optica angajaților ceva se schimbase. Domnul Rose avea dintr-odată ochi peste tot. Observa și cea mai mică neglijență a salariaților lui. Ceea ce nu avea cum să fie rezultatul delațiunii din partea nou-veniților, fiindcă unele lucruri se petreceau prin camere, iar altele mai ales la bar, la piscină sau în restaurant, în absența celor doi Levovitch.
   Ani de zile, misterul a rămas de nepătruns.

Capitolul 25

Operațiunea Revenirea (2/2)

   În sala de bal a hotelului Bergues, în seara reuniunii anuale a Asociației Bancherilor Genevezi, cei din jurul mesei ascultaseră într-o tăcere religioasă povestea lui Lev.
   - Deci erați pregătit să conduceți acest hotel? l-a întrebat președinta Băncii Barne.
   - Poate. Mi-ar fi plăcut să conduc Palace de Verbier. Numai că viața a hotărât altfel. Am rămas acolo până când am împlinit 26 de ani, când l-am cunoscut pe Abel Ebezner, tatăl lui Macaire. El m-a introdus în Banca Ebezner. După care am urcat treptele ierarhice.
   - Și ce ascensiune! a subliniat unul dintre cei de la Banca Pittout, impresionat.
   Terminându-și desertul fără a face vreun zgomot, cei de la masă îl priveau cu admirație pe Lev. Vorbise tot timpul mesei: le propusese s-o mai scurteze, dar, de fiecare dată când zicea „ca să-nchei” provoca protestele auditoriului care îl ruga să spună mai departe.
   - În orice caz, mama dumneavoastră ar fi mândră de fiul ei, a spus o femeie de la altă masă, ștergându-și ochii.
   - Și tatăl dumneavoastră? Locuiește în continuare în Verbier?
   - Tata a murit. Din cauza mea a murit.
   În jurul mesei s-a lăsat o tăcere jenată. Apoi președintele Asociației Bancherilor Genevezi a luat microfonul și a anunțat servirea cafelelor și a ceaiului în Salonul Leman, de lângă sala de bal, pentru un schimb convivial între membri. Invitații s-au ridicat și s-au îndreptat zgomotoși către marele salon îmbrăcat în fetru.
   Lev s-a lăsat dus de mulțime. În Salonul Leman a luat un espresso pe care a ieșit să-l bea pe balcon. Era singur în aerul înghețat. A contemplat lacul Leman și malul stâng, dinspre Geneva, care se ridica înaintea lui. Orașul i se părea mai frumos decât oricând.

   Îmi întrerup dintr-odată lucrul la roman. Singur, la mine în cameră, în liniștea nopții, mă gândesc la Geneva, orașul meu iubit, și-i mulțumesc.
   Oraș al păcii și al oamenilor amabili.
   Care i-a primit pe ai mei și ne-a dăruit o patrie.

   Pe balcon, Levovitch a ridicat bastonul lui Tarnogol în aer ca pe cârja lui Moise, iar luna a făcut să sclipească diamantele.
   S-a simțit umplându-se de o putere cum nu mai cunoscuse vreodată. După care, gândindu-se încă o dată la ultimii 16 ani scurși din viața lui, s-a lăsat năpădit de nostalgie.

   Cu 16 ani mai înainte
   Primul Mare Weekend al Anastasiei la Verbier
   Sâmbătă seara

   Dansau amândoi, superbi, în sala de bal de la Palace de Verbier, în mijlocul participanților la Marele Weekend al Băncii Ebezner.
   Doi impostori magnifici.
   Anastasia se agăța de trupul lui Lev, închizând ochii pentru o clipă. Știa bine că se afla în brațele bărbatului vieții ei.
   Uitându-se la mulțimea de bancheri din jur, Lev i-a promis la ureche:
   - O să ajung bogat și puternic pentru tine, Anastasia.
   Pentru întâia oară, era nemulțumit de condiția lui.
   - Te doresc, a murmurat Anastasia.
   - Ne vedem peste un sfert de oră la baza scării de serviciu, i-a spus Lev.
   Cu ochii strălucind de iubire, cu inima bătându-i cu putere, Anastasia a aprobat. Cum melodia se apropia de final, s-au despărțit pentru a se putea regăsi mai înflăcărați. Anastasia s-a întors la masă, unde mama a întâmpinat-o cu un zâmbet, în timp ce Lev a ieșit discret din sală. În clipa când dădea să treacă pragul, o mână l-a prins și l-a tras deoparte.
   Era domnul Bisnard, responsabilul cu banchetele, o adevărată namilă. Care își ieșise cu totul din fire.
   - Ce te-a apucat să dansezi cu invitații, idiotule? a strigat acesta.
   În aceeași clipă și-a făcut apariția Sinior Tarnogol, cu un surâs otrăvit pe buze.
   - Acesta e, i-a spus domnului Bisnard, unul dintre angajații dumneavoastră, nu-i așa? Puteți să-mi explicați de ce dansează cu clienții?
   - Vă rog să primiți scuzele mele, domnule Tarnogol, i-a răspuns Bisnard, fără a-i da drumul lui Lev. Jigodia asta este într-adevăr angajat la Palace. Dar nu vă faceți griji, va fi sancționat.
   Lev nu a îndrăznit să facă scandal și l-a lăsat pe Bisnard să-l tragă pe lângă scara de serviciu, până într-o spălătorie ale cărei chiuvete dădeau pe-afară de veselă murdară.
   - Cine te crezi? a urlat Bisnard. Fiindcă ești muțunachele domnului Rose, îți închipui că-ți este totul permis, hai? Mereu faci pe șmecherul și-ți tragi bacșișurile cele mai grase! Vedem noi ce-o să spună domnul Rose când o să-i comunic că te-ai infiltrat la balul Ebezner! Adică cum: să dansezi de față cu toată lumea?! Îți spun c-o să se lase cu scandal, crede-mă! Poate că n-ar fi rău să-l sun chiar acum.
   Lev știa că încălcase regulile de aur ale hotelului.
   - Domnule Bisnard, l-a implorat, voi face tot ce vreți numai nu-i spuneți nimic domnului Rose. Vă rog frumos! Îl va supăra groaznic comportamentul meu.
   - Trebuia să te fi gândit mai-nainte!
   - Vă rog, l-a implorat în continuare Lev, vă dau cât vreți! Tot salariul meu pe decembrie și prima de Crăciun, numai nu-i spuneți nimic domnului Rose.
   - Vreau salariul pe 3 luni și prima! a răspuns Bisnard.
   - De acord.
   Pe buzele lui Bisnard a înflorit un zâmbet satisfăcut.
   - Acum pot să plec? a întrebat Lev care nu se gândea decât la întâlnirea cu Anastasia.
   - Nu înainte să termini de spălat vasele, a hotărât Bisnard ieșind din spălătorie și încuind ușa.
   Anastasia a așteptat degeaba timp de o oră și jumătate lângă scara de serviciu. A înțeles că Lev nu avea să mai vină, așa că s-a dus să își caute mama înainte ca aceasta să-și piardă răbdarea.
   - Iată-te, în sfârșit! a exclamat Olga când Anastasia a apărut în sală. Vino, s-a făcut târziu, ne întoarcem! Mâine-dimineață, la prima oră, o luăm spre Geneva. Unde e contele Romanov? M-aș fi bucurat să-l pot saluta.
   - A dispărut...
   - I-ai aflat adresa? Numărul de telefon?
   - Nu...
   - Țțț, cu atât mai rău pentru el! A pierdut un punct. În fond, mi s-a părut cam înfumurat. Nu ca acest Klaus, politicos și elegant. De-naltă clasă. Peste tot te-a căutat. Ținea să te salute cu tot respectul. I-am spus că-ți voi transmite eu mesajul și, pe loc, am convenit să luăm masa la Geneva, miercurea viitoare. La restaurantul Beau-Rivage. A fost ideea lui. Beau- Rivage și nimic altceva. Doar tu, el și cu mine. El ne-a invitat. Elegant acest Klaus.

............................................................