Străinul, Stephen King

 .......................................................

5-10

                 Traversă livingul până la soba pântecoasă, pe care o aprindeau doar în nopţile prea reci de iarnă, şi bâjbâi după cutia cu chibrituri de pe raftul de alături.

   Bâjbâia fără să se uite, pentru că acolo se aflau mai multe fotografii pe care deocamdată nu suporta să le privească. Poate peste vreo lună. Sau poate peste un an. Oare cât de mult dura până să-ţi revii din prima şi cea mai cumplită fază a unei asemenea suferinţe? Probabil că ar fi găsit răspunsul pe site-urile medicale, dar se temea să-l citească.
   Bine măcar că reporterii plecaseră imediat după înmormântare, grăbindu-se să ajungă în Cap City, de unde să relateze detaliile sordide ale altui scandal politic, aşa că nu era nevoie să iasă pe terasa din spatele casei, unde ar fi riscat ca una dintre fetiţe să se uite pe geam şi să vadă că mămica îşi reluase dezgustătorul nărav. Şi nici în garaj nu ar fi fost bine să se ascundă, pentru că fetiţele s-ar fi putut duce acolo după alte discuri şi ar fi simţit miros de fum.
   Aşa că deschise uşa de la intrare. În prag se afla Ralph Anderson, care tocmai se pregătea să sune la sonerie.

11.

      Repulsia din ochii ei - ca şi cum s-ar fi uitat la vreun monstru sau zombi dintr-un serial - îl lovi pe Ralph drept în piept. Avu suficient timp să-i observe părul vâlvoi, pata de pe reverul halatului (probabil fusese al lui Terry, fiindcă era prea mare pentru ea), ţigara uşor îndoită dintre degete. Şi încă ceva.
   Marcy arătase dintotdeauna foarte bine, însă acum parcă începuse să se cam urâţească. Aşa ceva i s-ar fi părut imposibil înainte.
   - Marcy...
   - Nu. N-ai ce să cauţi aici. Trebuie să pleci.
   Vorbea încet, sugrumat, de parcă o lovise cineva cu pumnul.
   - Trebuie să vorbesc cu tine. Te rog!
   - Mi-ai omorât soţul. Asta-i tot ce am să-ţi spun.
   Marcy vru să închidă uşa. Ralph întinse mâna ca să o oprească.
   - Nu eu l-am omorât, dar, da, am şi eu partea mea de vină. Poţi să spui că am fost complice la moartea lui, dacă asta te face să te simţi mai bine. Nu ar fi trebuit să-l arestez aşa cum am făcut-o. A fost o acţiune greşită din foarte multe puncte de vedere. Am avut motivele mele, numai că nu au fost motive corecte. Am...
   - Ia mâna de pe uşă! Fă-o chiar acum, ori chem poliţia!
   - Marcy...
   - Nu-mi spune aşa! N-ai niciun drept să-mi spui aşa după ce-ai făcut ce ai făcut. Nu urlu la tine doar pentru că fetiţele mele sunt la etaj şi ascultă discurile tăticului lor mort din vina ta.
   - Te rog!
   Vru să adauge: Nu mă face să te implor, numai că nu ar fi fost suficient.
   - Te implor! Te rog, vorbeşte cu mine!
   Marcy ridică mâna în care ţinea ţigara şi scoase un hohot de râs înspăimântător de sec.
   - Acum, că au dispărut păduchii ăia mititei, mi-am zis că pot să trag şi eu câteva fumuri în pragul uşii. Şi, când colo, dau cu ochii de păduchele cel mare, păduchele păduchilor. Pentru ultima oară îţi spun, domnule Păduche, din vina căruia mi-a murit soţul. Cară-te... dracului... de la uşa mea!
   - Dar dacă nu el a făcut-o?
   Marcy se holbă la el şi îşi relaxă mâna cu care ţinea uşa - pentru moment, cel puţin.
   - Dar dacă...? Iisuse Hristoase, ţi-a spus că nu el a făcut-o! Ţi-a spus asta când era în pragul morţii! Ce altceva mai vrei, o telegramă de pe lumea cealaltă, adusă personal de Arhanghelul Gabriel?
   - Dacă nu el a făcut-o, înseamnă că adevăratul asasin este încă în libertate şi el este răspunzător pentru distrugerea familiei Peterson şi a familiei tale.
   Marcy se gândi o clipă, apoi zise:
   - Oliver Peterson a murit pentru că tu şi cu nemernicul de Samuels aţi ţinut morţiş să faceţi tot circul ăla. Plus că tu ai tras în el, nu-i aşa, domnule detectiv Anderson? L-ai împuşcat în cap.
   Şi-i trânti uşa în nas.
   Ralph ridică din nou mâna spre sonerie, dar se răzgândi şi plecă de acolo.

12.

       Marcy rămase tremurând în spatele uşii. Simţi că o lasă genunchii şi reuşi să ajungă până la bancheta din antreu unde se aşezau ca să-şi scoată cizmele sau pantofii murdari de noroi.
   La etaj, membrul asasinat al formaţiei Beatles cânta despre ce avea de gând să facă atunci când va ajunge acasă.
   Marcy se uită la ţigara dintre degete, de parcă habar n-ar fi avut cum de ajunsese acolo, după care o rupse în două şi puse bucăţile în buzunarul de la halat (care chiar îi aparţinuse lui Terry). Cel puţin m-a oprit să mă reapuc de fumat, îşi zise ea. Poate ar trebui să-i scriu un bilet de mulţumire.
   Cât tupeu să aibă omul ăla de a îndrăznit să-i apară în prag, după ce i-a nenorocit familia? Câtă nesimţire, câtă cruzime, cât tupeu! Numai că...
   Dacă nu el a făcut-o, înseamnă că adevăratul asasin este încă în libertate.
   Şi cum anume ar fi trebuit ea să gestioneze această informaţie, când nu era capabilă nici măcar să intre pe site-urile medicale ca să afle cât durează prima fază a unei asemenea suferinţe? Şi de ce ar fi trebuit să facă ceva? De unde şi până unde îi revenea ei această responsabilitate?
   Poliţiştii arestaseră un nevinovat şi se încăpăţânaseră în greşeala lor chiar şi după ce verificaseră alibiul lui Terry şi îşi dăduseră seama că era mai solid decât însăşi Stânca Gibraltarului. Să-l găsească ei pe adevăratul vinovat, dacă au suficient sânge în instalaţie pentru asta. Treaba ei era să treacă de ziua de azi fără să înnebunească şi apoi – la un moment dat din viitorul pe care nu şi-l putea imagina încă - să se gândească la ce avea să facă mai departe. Oare să mai continue să trăiască în acest oraş, când jumătate din locuitorii lui credeau că băiatul care-i omorâse soţul îndeplinise voia lui Dumnezeu? Oare să-şi condamne fiicele să facă parte din acele societăţi antropofage (cunoscute sub numele de gimnaziu şi liceu), în care eşti ridiculizată şi ostracizată doar din cauza culorii tenişilor?
   Am făcut bine că l-am alungat de aici pe Anderson. În niciun caz nu-l pot primi în casă. Da, tonul lui era sincer - cel puţin, aşa mi s-apărut. Dar cum să-l mai suport în apropierea mea după tot ce s-a întâmplat?
   Dacă nu el a făcut-o, înseamnă că adevăratul asasin...
   - Încetează! îşi şopti ea. Te rog, încetează! Termină odată!
   ...este încă în libertate.
   Şi dacă va ucide din nou?

13.

         Majoritatea cetăţenilor aparţinând clasei mai avute din Flint City credeau că Howard Gold se născuse într-o familie bogată, sau măcar destul de înstărită.
   Deşi nu-i era ruşine de educaţia precară pe care o primise - absolut deloc nu-i era ruşine totuşi nu a făcut niciun efort să le explice acelor oameni situaţia reală. Întâmplarea a făcut ca el să fie fiul unui băiat de la ţară plecat în lumea largă, văcar de ocazie, uneori participant la spectacole de rodeo, care călătorise prin tot sud-vestul Americii într-o rulotă Airstream, împreună cu soţia şi cei doi copii ai lor, Howard şi Edward. Howard s-a susţinut singur pe toată durata facultăţii, după care a făcut acelaşi lucru şi pentru Eddie. A avut grijă de părinţii lui când aceştia ajunseseră la vârsta pensionării (Andrew Gold nu avea nici măcar un dolar în cont) şi tot i-au mai rămas bani.
   Era membru în cluburi selecte: Rotary şi Rolling Hills. Îşi ducea clienţii importanţi la cină în cele mai bune restaurante din Flint City (nu erau decât două) şi contribuia cu sume importante la vreo 12 asociaţii caritabile diferite, printre care şi aceea care se ocupa de terenurile de sport din Complexul Estelle Barga. Cunoştea vinurile cele mai bune şi, la fiecare Crăciun, trimitea clienţilor importanţi coşuri cu delicatese de la Harry David.
   Cu toate astea, atunci când era singur la birou, aşa cum se întâmpla în această zi de vineri, prefera să mănânce ca pe vremea copilăriei, când bătea drumul între Hoot, Oklahoma şi Holler, Nevada şi înapoi, ascultându-l pe Clint Black la radio şi învăţând lecţiile indicate de mama lui - atunci când nu se ducea la şcoală în vreun oraş. Presupunea că, la un moment dat, vezica biliară îi va cere imperios să înceteze cu mesele astea solitare, îmbibate în grăsime, dar uite că a trecut deja de şaizeci de ani şi n-a auzit-o protestând nici măcar o dată - Dumnezeu să binecuvânteze moştenirea genetică.
   Când a sunat telefonul, tocmai înfuleca un sandvici cu ouă prăjite, multă  maioneză şi cartofi pai, făcuţi exact cum îi plăceau lui - crocanţi şi cu ketchup. La marginea biroului îl aştepta o felie de plăcintă cu mere cu îngheţată deasupra.
   - Howard Gold la telefon.
   - Howie, sunt Marcy. Ralph Anderson a venit la mine de dimineaţă.
   Howie se încruntă.
   - Acasă la tine? N-are niciun drept. A fost obligat să-şi ia concediu. N-o să mai lucreze ceva vreme de acum încolo, presupunând că va dori să revină în poliţie vreodată. Vrei să-l sun pe comandantul Geller şi să-l reclam?
   - Nu. I-am trântit uşa în nas.
   - Bravo!
   - Ba niciun bravo! Mi-a zis o chestie care nu-mi iese din cap. Spune-mi adevărul, Howard. Tu crezi că Terry l-a omorât pe băiatul ăla?
   - Doamne, Dumnezeule, nici vorbă! Doar ţi-am spus-o. Sigur, amândoi ştim că există probe care ar putea duce la această concluzie, dar sunt şi mai multe care le contrazic. Ar fi fost declarat nevinovat. Dar să lăsăm la o parte probele, Terry nu ar fi fost niciodată capabil să facă aşa ceva. Şi să nu uităm ce a spus chiar înainte să moară.
   - Oamenii vor zice că a spus ce-a spus pentru că nu voia să mărturisească adevărul în faţa mea. Probabil deja vorbesc despre asta.
   Scumpo, cred că nici nu-şi dădea seama că eşti acolo, îi spuse Howard, doar în gând. Apoi, cu glas tare:
   - Cred că spunea adevărul.
   - Şi eu cred, dar, dacă era nevinovat, atunci adevăratul asasin este încă în libertate şi dacă a omorât un copil, mai devreme sau mai târziu va omorî încă unul.
   - Ideea asta ţi-a vârât-o Anderson în cap, spuse Howie.
   Împinse la o parte sandviciul. Nu mai avea poftă de el.
   - Nu mă miră. Inducerea sentimentului de vinovăţie este o tactică veche a poliţiştilor, numai că a greşit că a încercat s-o facă cu tine. Ralph trebuie să plătească pentru asta. Măcar cu o mustrare aspră, care să-i fie trecută la dosar. Pentru Dumnezeu, abia ţi-ai înmormântat soţul!
   - Dar e adevărat ce a spus.
   Poate că da, îşi zise Howie, numai că acum se ridică o altă întrebare - pentru ce ţi-a spus ţie toate astea?
   - Şi mai e ceva, zise Marcy. Dacă nu va fi găsit adevăratul asasin, voi fi obligată să-mi iau fetele şi să plec din oraş. Poate aş reuşi să fac faţă bârfelor şi privirilor piezişe dacă aş fi singură, dar nu-i corect să le supun pe fete la aşa ceva. Unicul loc unde aş putea să mă duc ar fi la sora mea, în Michigan, iar asta nu ar fi corect faţă de Debra şi Sam. Au şi ei doi copii, iar casa lor e foarte mică. Înseamnă că aş fi nevoită să iau totul de la capăt şi mă simt mult prea obosită. Mă simt... mă simt distrusă, Howie.
   - Te înţeleg. Cum pot sa te ajut?
   - Sună-l pe Anderson. Spune-i că accept să mă văd cu el diseară, la mine acasă. Atunci poate să mă întrebe tot ce vrea. Însă te rog să vii şi tu. Şi să-ţi aduci şi detectivul cu care lucrezi, dacă are timp şi dacă vrea. Ai s-o faci?
   - Sigur, dacă asta vrei. Şi sunt convins că va veni şi Alec. Însă vreau să... nu neapărat să te avertizez, dar să te pun în gardă. Precis că Ralph se simte îngrozitor pentru toată povestea asta şi presupun că şi-a cerut iertare...
   - A zis că mă imploră.
   Surprinzător, dar poate că aşa era firea lui.
   - Nu-i un om rău, spuse Howie. E un om bun, care a făcut o greşeală foarte gravă. Însă, Marcy, gândeşte-te că încă are tot interesul să demonstreze că Terry l-a omorât pe mezinul familiei Peterson. Dacă va reuşi, atunci îşi va putea relua cariera fără probleme. Însă, dacă va apărea adevăratul criminal, atunci Ralph nu mai are niciun viitor în poliţia din Flint City. Probabil se va angaja ca agent de pază în Cap City, cu jumătate din leafa pe care o primeşte acum. Ca să nu mai vorbim despre toate procesele care i se vor intenta.
   - Înţeleg, dar...
   - N-am terminat. Întrebările lui trebuie să aibă legătură cu Terry. Poate că bâjbâie, dar la fel de bine s-ar putea să creadă că are o dovadă care să facă legătura între Terry şi crimă într-un alt fel. Acum, spune-mi: tot mai vrei să aranjez întâlnirea asta?
   Marcy tăcu câteva secunde, apoi răspunse:
   - Jamie Mattingly este cea mai bună prietenă a mea de pe Barnum Court. La ea au stat fetele imediat după arestarea lui Terry, dar acum nu-mi mai răspunde la telefon şi m-a şters de pe lista de prieteni de pe Facebook. Prietena mea cea mai bună m-a scos oficial din lista ei de prieteni!
   - O să-i treacă.
   - Da, cu condiţia să fie prins adevăratul asasin. Atunci o să vină la mine în patru labe. Poate am s-o iert pentru că şi-a ascultat soţul şi a făcut ce i-a zis el - pentru că aşa a fost, crede-mă. Sau poate n-am s-o iert. Însă nu pot lua hotărârea asta până nu se schimbă situaţia. Dacă se va schimba vreodată. Ce vreau eu să-ţi spun e că da, stabileşte întâlnirea de diseară. Ai să fii tu aici să mă aperi. Şi domnul Pelley. Vreau să aflu motivul pentru care Anderson a avut tupeul să apară la uşa mea.

14.

        În după-amiaza aceleiaşi zile, pe la ora 4, o camionetă veche, marca Dodge, străbătu hodorogind un drum de ţară, la vreo douăzeci şi cinci de kilometri sud de Flint City, ridicând nori grei de praf.
   Trecu pe lângă o moară de vânt nefuncţională, cu palele rupte; mai trecu pe lângă o fermă abandonată, cu găuri holbate acolo unde fuseseră geamurile; pe lângă un cimitir lăsat de multă vreme în părăsire, cunoscut pe plan local drept „Loc de îngropăciune pentru Cowboy”; pe lângă un bolovan pe care scria cu litere decolorate de vreme: TRUMP VA REDA MĂREŢIA AMERICII TRUMP. În bena camionetei se rostogoleau zdrăngănind şi lovindu-se de laturi multe cutii de lapte, din tablă galvanizată.
   La volan era un băiat în vârstă de 17 ani, pe care îl chema Dougie Elfman. Conducea uitându-se mai tot timpul la ecranul telefonului. Când ajunse pe Autostrada 79, observă că avea două bare şi i se păru suficient. Opri la intersecţie, coborî din cabină şi se uită în spate. Nimic. Normal că nimic. Totuşi se simţi uşurat. Îşi sună tatăl. Clark Elfman răspunse la al doilea ţârâit.
   - Cutiile alea ereau în hambar?
   - Da, zise Dougie. Luai ca la două duzini, da’ tre’ spelate, că tot mai pute a lapte covăsit.
   - Şi hamurile de gloabe?
   - Nu mai sunt, tăicuţă.
   - Nu-i a mai bună veste a săptămânii, da’ mă cam aşteptam la asta. Dă ce mă suni, fiule? Şi unde eşti? Te auz de parcă-ai fi pă faţa nevăzută a Lunii.
   - Sunt pe 79. Ascultă, taică, cineva a stat colo-şa.
   - Ce? Adică niscai bagabonţi ori hippioţi?
   - Nu d-ăştia. Că nu-i mizerie - nu tu cutii dă bere, nu tu ambalaje, nu tu sticle dă beutură - şi nici nu să vede că şi-ar fi făcut vreunu’ nevoile p-acolo. Poate doar să se fi dus vreo 400 de metri până la tufe. Şi nici nu-i vreo urmă că s-ar fi făcut focu’.
   - Slavă ţie, Iisuse Hristoase, pentru asta, spuse Elfman, că n-ai lăsat să se pornească vreun incendiu. Şi ce-ai găsit? Nu că contează, că n-avutără ce să fure şi casele alea vechi-s pă jumate dărâmate şi nu fac nicio ceapă degerată.
   Dougie se tot uita în spate. Da, drumul părea gol, dar tare mult şi-ar fi dorit ca praful să se aşeze mai repede.
   - Găsii o păreche dă blugi care par noi şi izmene care par tot noi şi nişte încălţări d-alea sport care par şi scumpe, şi noi - ştii matale, d-alea cu gel pă dinăuntru. Numa’ că au nişte pete dă ceva şi pete d-alea-s şi pă fânu’ unde le găsii io.
   - Pete dă sânge?
  - Nu, nu dă sânge. Da’ o făcutără fânu’ negru.
   - Dă ulei dă motor? Cam aşa ceva?
   - Nu, chestia aia nu era neagră, doar fânu’ s-o făcut aşa. Nu ştiu ce era.
   Însă ştia foarte bine cu ce seamănă petele acelea apretate de pe blugi şi izmene; că doar se masturbase de 3 (uneori chiar de 4) ori pe zi de la vârsta de 14 ani – când părinţii lui nu erau acasă, îşi puşca cleiul într-un prosop şi după aia îl spăla la cişmeaua din curte. Numai că se mai întâmpla să uite şi atunci prosopul ăla se făcea tare scorţos.
   Însă acolo fusese o grămadă din chestia aia, o grămadă; şi acum, pe bune, cine ar dori să-şi împrăştie slobozul pe o pereche nouă-nouţă de adidaşi, de cea mai bună calitate, care costă peste 140 de dolari chiar şi la supermarket? În oricare alte împrejurări, Dougie i-ar fi luat pentru el, dar nu şi acum, cu mehlemul ăla înăuntru şi nu după ce văzuse ce mai era acolo.
   - Păi, las-o baltă şi hai de vino acasă! spuse Elfman. Bine măcar că luaşi cutiile alea.
   - Nu, tăicuţă, tre’ să chemi poliţia, să le zici să vie acilea. Că în blugii ăia era şi o curea şi cureaua aia avea o cataramă cu luciu în formă de cap de cal.
   - Asta nu înseamnă nimic pentru mine, fiule, da’ bag samă că pentru tine e ceva.
   - A zis la ştiri că Terry Maitland ăla avea o cataramă ca asta atunci când o fost văzut în gara din Dubrow. După ce îl omorî pă băieţel.
   - Aşa a zis?
   - Aşa, tăicuţule.
   - O, arză-l-ar focu’! Stai colo-şa, la răscruce, până te-oi suna eu înapoi. Cred că poliţia o să vrea să vie. O să viu şi eu.
   - Să le zici că îi aştept la prăvălia lu’ Biddle.
   - Prăvălia lu’... Păi, Dougie, aia-i la vreo 8 kilometri către Flint!
   - Ştiu. Da’ nu vreau să stau aici.
   Se aşezase praful şi nu se vedea nimic, dar Dougie tot nu se simţea în siguranţă. De când începuse să vorbească cu tatăl lui, nu trecuse nici măcar o maşină pe şosea. Şi voia să se afle într-un loc cu oameni.
   - Care-i baiu’, fiule?
   - Când fusei în hambaru’ ăla unde găsii ţoalele - că deja luasem cutiile şi mă uitam după hamurile alea de care mi-ai zis - începui să mă simt aiurea. Ca şi când s-ar fi uitat cineva la mine.
   - Te speriaşi. Omu’ ăla de l-o omorât pe copil e oale şi ulcele.
   - Ştiu, da’ matale zi-le la poliţişti că-i aştept la prăvălia lu’ Biddle şi că-i duc eu acolo, da’ nu rămân singur acilea.
   Şi închise telefonul înainte ca tăicuţul lui să mai apuce să spună ceva.

15.

      Întâlnirea a fost stabilită pentru aceeaşi seară, la ora 8, în casa familiei Maitland.
   Ralph a primit undă verde de la Howie Gold, care i-a spus că va fi de faţă şi Alec Pelley. Ralph l-a întrebat dacă îl poate aduce cu el şi pe Yune Sablo, presupunând că acesta ar fi fost disponibil.
  - În niciun caz, a răspuns Howie. Contramandăm întâlnirea dacă-l aduci pe locotenentul Sablo, dacă aduci pe oricine altcineva, chiar şi pe adorabila ta soţie.
   Ralph a fost de acord. Oricum, nu avea de ales. Şi-a făcut de lucru o vreme prin pivniţă - mai ales mutând nişte cutii dintr-o parte în cealaltă şi înapoi. După care abia dacă s-a atins de mâncarea de la cină. Mai avea două ore de aşteptat până să ajungă din nou acasă la Marcy Maitland, aşa că s-a hotărât să facă altceva şi s-a ridicat de la masă.
   - Mă duc până la spital, să-l văd pe Fred Peterson.
   - De ce?
   - Am sentimentul că aşa trebuie să fac.
   - Vin cu tine, dacă vrei.
   Ralph clătină din cap.
   - De acolo mă duc direct la Barnum Court.
   - Te agiţi prea mult. O să te ajungă oboseala, ar fi zis bunică-mea.
   - Ba mă simt bine.
   Zâmbetul lui Jeannie voia să spună că nu reuşeşte s-o păcălească. Apoi ea se ridică pe vârfurile picioarelor ca să-l sărute.
   - Sună-mă. Să mă suni orice s-ar întâmpla.
   Îi zâmbi şi el.
   - Ia-ţi gândul! O să-ţi povestesc când mă întorc acasă.

16.

        Nici bine nu intră Ralph în holul spitalului, că se întâlni nas în nas cu celălalt detectiv al secţiei, care tocmai pleca de acolo.
   Jack Hoskins era un bărbat slăbănog, încărunţit înainte de vreme, cu pungi sub ochi şi nasul acoperit cu o reţea de vinişoare roşii. Nu se schimbase de costumul de pescuit - cămaşă kaki şi pantaloni kaki, ambele cu foarte multe buzunare - însă îşi agăţase insigna la curea.
   - Ce faci aici, Jack? Credeam că eşti în concediu.
   - M-au chemat cu 3 zile mai devreme, îi răspunse Hoskins. Cam acum un ceas am ajuns în oraş. Nici n-am apucat să-mi dau jos din camionetă plasa, cizmele de cauciuc, undiţele şi cutia cu scule. Şefu’ a vrut să aibă măcar un detectiv la secţie. Betsy Riggins naşte chiar acum şi aici, la etajul cinci. După-masă a început să aibă contracţii. Am vorbit cu soţul ei, care zice că o să dureze mult. De parcă el s-ar pricepe. Cât despre tine...
   Şi făcu o pauză teatrală.
   - Tu eşti în rahat până-n gât, Ralph.
   Jack Hoskins nu făcu niciun efort ca să-şi ascundă satisfacţia. Cu un an în urmă, când lui Jack ar fi trebuit să i se mărească salariul, lui Ralph şi lui Betsy Riggins li se ceruse să completeze fiecare câte un raport regulamentar de evaluare pentru el. Betsy, cea mai tânără dintre ei, scrisese numai lucruri bune, aşa cum trebuia. Ralph predase comandantului Geller un raport în care scrisese doar două cuvinte: Nicio părere. Asta nu-l împiedicase pe Hoskins să-şi primească mărirea de leafă, dar „nicio părere” tot părere se cheamă că e, nu? Hoskins nu trebuia să vadă evaluările şi poate nici nu le văzuse, numai că evident că aflase de la ceilalţi colegi ce scrisese Ralph acolo.
   - Ai trecut şi pe la Fred Peterson?
   - Am trecut, nu că ar fi treaba ta, zise Jack, ţuguindu-şi buzele şi suflând câteva firicele de păr de pe frunte. Are o grămadă de monitoare în rezervă şi pe toate liniile sunt aproape de minim. Nu cred c-o să-şi mai revină.
   - Ca să zic, bine ai venit acasă!
   - La naiba, Ralph! Mai aveam doar 3 zile, bibanu’ începuse să tragă şi, uite, nici măcar n-am avut vreme să mă schimb de cămaşa asta, care pute a maţe de peşte. M-au sunat şi Geller, şi şeriful Doolin. Să mă trimită până la dracu-n praznic, în fundătura aia, de-i zice Parohia Canning. Am înţeles că amicul tău, Sablo, e deja acolo. Aşa că probabil n-o să ajung acasă până la zece ori unşpe seara.
   Ralph ar fi putut să-i spună: Nu da vina pe mine, dar pe cine să dea vina ipocritul ăsta inutil? Pe Betsy, pentru că rămăsese gravidă în noiembrie?
   - Ce e în Canning?
   - Nişte blugi, izmene şi adidaşi. I-a găsit un puşti într-un şopron sau hambar când căuta cutii goale de lapte să i le ducă lu’ tac-su. Şi o curea cu catarama în formă de cap de cal. Evident că şi criminaliştii au ajuns deja acolo. Eu o să fiu de folos cum îi sunt taurului de folos ţâţele, da’, şefu’...
   - Trebuie să fie amprente pe catarama aia, îl întrerupse Ralph. Şi urme de roţi, de la dubă sau de la Subaru. Sau de la amândouă.
   - Alo! Eu sunt grădinarul! Nu-mi vinde castraveţi! exclamă Jack. Am insigna de detectiv de pe vremea când tu încă îţi lustruiai bocancii de la uniformă.
   Ralph auzi şi subtextul: Şi s-ar putea s-o mai am şi atunci când tu o să fii agent de pază la mall.
   Hoskins plecă. Ralph se bucură. Îşi dorea să poată pleca şi el acolo unde se ducea Hoskins. În momentul de faţă, orice probă nouă ar fi contat extrem de mult. Partea bună era că Sablo se afla deja acolo şi îi va supraveghea pe criminalişti.
   Aceştia îşi vor fi terminat treaba înainte ca Jack să ajungă şi, eventual, să rasolească cine ştie ce probă, aşa cum făcuse în cel puţin două ocazii despre care avea cunoştinţă Ralph.
   Mai întâi urcă în sala de aşteptare a maternităţii, însă nu găsi pe nimeni acolo, ceea ce însemna că poate naşterea decurgea mai rapid decât se aşteptase Billy Riggins - în fond, novice în treburi din astea. Ralph opri o asistentă şi o rugă să-i transmită toate cele bune lui Betsy din partea lui.
   - O să-i transmit când o să am ocazia, îi răspunse asistenta. Însă acum doamna este extrem de ocupată. Micuţul se grăbeşte să iasă.
   În faţa ochilor lui Ralph apăru trupul sodomizat şi plin de sânge al lui Frank Peterson şi îşi spuse: Dacă micuţul ar şti în ce lume ajunge, ar încercat din răsputeri să rămână înăuntru.
   Coborî două etaje cu liftul, până la secţia de terapie intensivă. Unicul membru al familiei Peterson rămas în viaţă (dacă puteai spune aşa) se afla în rezerva 304. Avea gâtul bandajat şi susţinut într-un guler cervical. Şuiera greu într-o mască de oxigen al cărei dispozitiv de alimentare, în formă de burduf mic, se mişca în sus şi în jos. Jack Hoskins nu minţise - liniile de pe monitoarele din jurul patului erau la cel mai jos nivel.
   Nu erau flori acolo (Ralph bănuia că nu erau permise în rezervele de terapie intensivă), însă de piciorul patului fuseseră legate două baloane care se legănau până aproape de tavan. Pe ele erau imprimate nişte poveţe optimiste la care Ralph nu suporta să se uite. Ascultă puţin şuieratul maşinăriei care respira în locul lui Fred. Se uită la liniile alea de pe monitoare şi îşi aduse aminte ce-i spusese Hoskins: Nu cred c-o să-şi mai revină.
   Îşi aduse aminte şi de o întâmplare din liceu, de pe vremea când „studiul calităţii mediului” se chema pur şi simplu „ştiinţele naturii”. Erau la ora când li se preda poluarea.
   Domnul profesor Greer adusese o sticlă cu apă plată, Poland Spring, şi o turnase într-un pahar. Apoi a chemat un elev - o elevă, de fapt, Misty Trenton, care purta nişte fustiţe scurte adorabile - în faţa clasei şi i-a cerut să bea din pahar. Fata l-a ascultat. Domnul Greer a scos o pipetă şi a umplut-o cu cerneală. A pus o picătură în pahar. Elevii au privit fascinaţi cum acea unică picătură s-a dus la fund, lăsând în urmă-i tentacule indigo. Domnul Greer a clătinat uşor paharul şi, foarte repede, toată apa s-a făcut albastră. Acum ai mai bea din el? a întrebat-o domnul Greer pe Misty. Fata a clătinat din cap cu atâta putere, că i-a căzut o agrafă din păr. Toţi elevii, inclusiv Ralph, au început să râdă. Uite că acum nu mai râdea.
   Cu nici două săptămâni în urmă, familia Peterson era bine mersi. După care a apărut picătura de cerneală otrăvită. Ai putea spune că picătura aia a fost lanţul de la bicicleta lui Frankie Peterson, că puştiul ar fi putut ajunge cu bine acasă dacă nu s-ar fi rupt; însă de asemenea ar fi putut ajunge cu bine acasă - doar împingându-şi bicicleta - dacă nu l-ar fi întâlnit pe Terry Maitland în parcarea de la magazin. Terry a fost picătura de cerneală, nu lanţul. Terry a poluat şi apoi a distrus întreaga familie Peterson. Terry a fost - sau acela care purta chipul lui Terry.
   Dacă dai la o parte metaforele, îi spusese Jeannie, rămâi cu inexplicabilul. Cu supranaturalul.
   Numai că aşa ceva nu este posibil. Supranaturalul există doar în cărţi şi în filme, nu şi în lumea reală.
   Nu, nu în această lume reală, în care beţivii incompetenţi ca Jack Hoskins primeau măriri de salariu. Toate experienţele lui Ralph din cei aproape 50 de ani de viaţă respingeau o asemenea idee. Respingeau chiar şi ideea că ar putea fi o vagă posibilitate ca aşa ceva să se întâmple.
   Totuşi, acum era aici, se uita la Fred (sau la ce mai rămăsese din el) şi se vedea nevoit să admită că era ceva diabolic în felul în care se propagase moartea băiatului, luând pe lumea cealaltă nu doar unul sau doi membri ai familiei, ci pe toţi.
   Însă nenorocirea nu se limitase doar la soţii Peterson şi la fiii lor. Nu exista niciun dubiu că Marcy şi fiicele ei vor fi marcate pentru tot restul vieţii, poate iremediabil.
   Sigur, Ralph şi-ar fi putut spune că fiecare tragedie avea victimele ei colaterale - păi, nu văzuse mereu că aşa se întâmpla? Ba da. Văzuse. Şi totuşi cazul acesta i se părea cumva mai ieşit din tipare. De parcă toţi acei oameni fuseseră anume vizaţi. Şi cum rămânea cu Ralph? Oare nu era şi el o victimă colaterală? Şi Jeannie? Ba chiar şi Derek, care va veni acasă din tabără şi va afla că multe dintre lucrurile pe care le luase drept de la sine înţelese - de exemplu, slujba tatălui său - erau acum în pericol.
   Masca de oxigen şuieră prelung. Pieptul lui Fred Peterson se ridică. Apoi coborî. Scotea când şi când câte un horcăit, care aducea cu un chicotit straniu, din gât. De parcă toată situaţia asta nu ar fi fost decât o glumă a universului, a cărei poantă nu o puteai pricepe decât dacă erai în comă.
   Şi Ralph nu mai putu să îndure. Ieşi din rezervă şi ajunse aproape în fugă la lift.

17.

       Se aşeză pe o bancă la umbră şi sună la secţie. Îi răspunse Sandy McGill, care tăcu brusc când Ralph o întrebă dacă auzise ceva despre cele petrecute în Parohia Canning.
   Când se hotărî, în sfârşit să vorbească, tonul femeii părea uşor stânjenit.
   - N-am voie să discut despre asta cu tine, Ralph. Ăsta-i ordinul domnului comandant Geller. Îmi pare rău.
   - Nu face nimic, spuse Ralph, ridicându-se de pe bancă.
   Umbra i se întinse pe asfalt - umbră lungă, de spânzurat, care evident că-l duse iar cu gândul la Fred Peterson.
   - Ordinul e ordin.
   - Îţi mulţumesc pentru înţelegere. Să ştii că s-a întors Jack Hoskins şi el se duce acolo.
   - În regulă.
   Închise şi porni spre parcare, spunându-şi că nu trebuie să-şi facă probleme din cauza lui Hoskins. O să-l ţină la curent Yune.
   Probabil.
   Deschise maşina, se urcă şi dădu drumul la aerul condiţionat. Şapte şi un sfert. Prea târziu ca să mai treacă pe acasă, dar prea devreme ca să se ducă la Marcy Maitland.
   Adică trebuia să-şi treacă timpul până la ora 8 mergând la întâmplare prin oraş, ca un adolescent cu mintea la fata pe care o iubeşte ori la corigenţele din toamnă. Numai că el se gândea la altceva. Se gândea la faptul că Terry îi spusese „doamnă” lui Willow Rainwater. Se gândea la faptul că Terry ceruse adresa celui mai apropiat cabinet medical, cu toate că trăise întreaga lui viaţă în Flint City, care numai metropolă nu era. Se mai gândea şi la faptul că Terry împărţise camera de hotel cu Billy Quade - mare potriveală! La faptul că Terry se ridicase în picioare ca să-i adreseze domnului Coben o întrebare - potriveală şi mai mare! Se gândea la picătura aia de cerneală din paharul cu apă, la urmele de paşi care se opreau brusc, la viermii care mişunau într-un pepene galben intact pe dinafară. Se gândea că, dacă o persoană chiar începe să creadă în posibilitatea unor fenomene supranaturale, atunci persoana respectivă nu mai este complet sănătoasă la minte şi îşi spunea că poate nu-i atât de bine să se gândească la propria-i sănătate mintală. Era ca şi cum te-ai gândi la bătăile inimii tale: dacă ajungi să ţi le numeri, înseamnă că deja ai probleme.
   Deschise aparatul de radio al maşinii şi căută un post cu muzică zgomotoasă. Într-un final, găsi trupa The Animals, răcnind „Boom Boom”. Apoi merse la întâmplare prin oraş, aşteptând să se facă ora când trebuia să ajungă pe Barnum Court, acasă la Marcy Maitland.

18.

       Îi deschise Alec Pelley, care îl conduse prin living până în bucătărie.

    De la etaj se auzea alt cântec al trupei The Animals. Acum era cel mai mare hit al lor. A fost cauza pierzaniei multor băieţi săraci, se lamenta Eric Burdon, şi, Doamne, ştiu că şi eu sunt unul dintre ei.
   Confluenţă, îşi spuse el. Cuvântul folosit de Jeannie.
   Marcy şi Howie Gold stăteau la masa din bucătărie, fiecare cu câte o ceaşcă cu cafea în faţă. Mai era una şi în locul lui Alec, însă nimeni nu-i oferi cafea şi lui Ralph. Am intrat în tabăra duşmanilor mei, îşi spuse el şi se aşeză pe un scaun.
   - Îţi mulţumesc pentru că ai acceptat să ne întâlnim.
   Fără să-i răspundă, Marcy ridică ceaşca cu o mână care-i tremura vizibil.
   - Este o situaţie dureroasă pentru clienta mea, zise Howie, aşa că propun să terminăm cât se poate de repede. I-ai spus lui Marcy că vrei să discuţi cu ea...
   - Trebuie, îl întrerupse Marcy. Trebuie să discute cu mine, aşa a spus.
   - Am luat act. Ce anume trebuia să discuţi cu ea, domnule detectiv Anderson? Dacă vrei să-ţi ceri scuze, te rugăm, fă-o. Dar nu uita că ne păstrăm dreptul de a acţiona pe toate căile legale.
   În ciuda tuturor lucrurilor întâmplate, Ralph nu era tocmai pregătit să-şi ceară scuze. Cu excepţia lui, niciunul dintre oamenii din jurul mesei nu văzuse creanga aia plină de sânge ieşind din fundul lui Frank Peterson.
   - Au apărut informaţii noi. Poate nu sunt extrem de importante, dar par a sugera ceva, deşi eu nu-mi dau seama ce anume. Soţia mea spune că este vorba despre o confluenţă.
   - Poţi să fii mai concret? îl întrebă Howie.
   - Am aflat că duba folosită pentru răpirea micuţului Peterson fusese furată de un băiat doar cu câţiva ani mai mare. Pe băiatul ăsta îl cheamă Merlin Cassidy. Fugise de bătăile tatălui vitreg. Pe drumul dintre statul New York şi sudul statului Texas, unde a şi fost arestat, a furat mai multe vehicule. A abandonat duba în Dayton, Ohio, în luna aprilie. Marcy - doamnă Maitland - ai fost acolo tot în aprilie, împreună cu toată familia.
   Marcy tocmai dusese ceaşca la buze, dar acum o puse cu zgomot înapoi pe masă.
   - O, nu! Nu-ţi permit să dai vina pe Terry! Am luat avionul şi la dus şi la întors şi am fost împreună tot timpul, cu excepţia celor câteva ore când Terry s-a dus să-şi viziteze tatăl. Punct. Acum cred că trebuie să pleci.
   - Stai puţin! exclamă Ralph. Terry era doar suspect atunci când am aflat că aţi fost toţi acolo şi că v-aţi dus cu avionul. Doar că... nu vezi cât de ciudat e totul? Duba se află în Dayton în perioada în care familia ta se află în Dayton. După care apare aici, în Flint City. Terry mi-a spus că n-a văzut-o în viaţa lui, necum s-o fi furat. Şi vreau să cred asta. Amprentele lui sunt în toată maşina aia blestemată, dar eu tot vreau să-l cred. Şi aproape sunt în stare s-o fac.
   - Mă cam îndoiesc, îl întrerupse Howie. Nu mai încerca să ne duci cu preşul.
   - M-aţi putea crede, aţi putea avea puţină încredere în mine, dacă v-aş zice că acum avem probe concrete care dovedesc că Terry se afla în Cap City? Există amprentele lui pe o carte de la un chioşc din holul hotelului. Există şi mărturia vânzătoarei, care spune că a atins cartea aia cam în acelaşi timp când Frankie Peterson era răpit.
   - Faci mişto de noi? izbucni şocat Alec Pelley.
   - Nu.
   Chiar dacă acum cazul era la fel de mort ca Terry însuşi, Bill Samuels ar fi fost furios la culme dacă ar fi aflat că Ralph le-a spus lui Marcy şi avocatului ei despre Istoria ilustrată a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei Canning, însă era hotărât să nu plece până nu avea să obţină câteva răspunsuri.
   Alec fluieră prelung.
   - Măi, să fie!
   - Deci ştii că era acolo! ţipă Marcy, pe obrajii căreia apăruseră brusc pete roşii. Ştii!
   Însă Ralph nu voia să discute despre asta; pierduse prea mult timp cu acest subiect.
   - Ultima oară când am stat de vorbă cu el, Terry mi-a pomenit de călătoria voastră la Dayton. Mi-a zis că voia să-şi vadă tatăl, numai că s-a strâmbat puţin când a spus că voia. Iar când l-am întrebat dacă tatăl lui trăieşte acolo, mi-a răspuns: „Da, deşi e cam mult spus «trăieşte».” Ce-a vrut să zică?
   - Că Peter Maitland are o formă avansată de Alzheimer, spuse Marcy. Este internat în Sanatoriul Heisman. Face parte din complexul Spitalului Kindred.
   - Aha! Probabil că i-a fost greu să-l vadă aşa.
   - Foarte greu, îl aprobă Marcy.
   Parcă se mai înmuiase puţin. Ralph se bucură să vadă că nu-şi pierduse chiar toată măiestria, numai că acum nu se afla într-o sală de interogatoriu cu vreun suspect. Howie şi Alec Pelley erau extrem de vigilenţi, gata să o oprească în caz că li s-ar fi părut că păşeşte pe un teren minat.
   - Dar nu doar pentru că Peter nu-l mai recunoştea pe Terry. De multă vreme nu mai erau în relaţii prea bune.
   - De ce?
   - Ce relevanţă are, domnule detectiv? vru să ştie Howie.
   - Nu ştiu. Poate niciuna. Dar, din moment ce nu suntem la tribunal, domnule avocat, de ce nu-i permiţi să-mi răspundă?
   Howie se uită la Marcy şi ridică din umeri. Faci cum crezi.
   - Terry a fost unicul fiu al Melindei şi al lui Peter, spuse Marcy. După cum bine ştii, a crescut aici, în Flint City, şi tot aici a trăit mereu, mai puţin cei patru ani cât a studiat la Universitatea Statului Ohio.
   - Acolo v-aţi cunoscut? o întrebă Ralph.
   - Acolo. Peter Maitland lucra la Compania Petrolieră Cheery, pe vremea când încă se mai extrăgea destul de mult din regiunea asta. S-a îndrăgostit de secretara lui şi a divorţat de mama lui Terry. Au existat multe resentimente, iar Terry a fost de partea mamei sale. Terry... chiar şi în copilărie era foarte loial. Din punctul lui de vedere, taică-său o înşelase pe mama lui - ceea ce era perfect adevărat - iar justificările lui Peter au înrăutăţit şi mai mult lucrurile. Pe scurt, Peter s-a însurat cu secretara - o chema Dolores - şi a cerut transferul la sediul central al companiei.
   - Care era în Dayton?
   - Corect. Peter n-a încercat să obţină custodie comună sau ceva de genul ăsta. A înţeles că Terry îşi alesese mama. Numai că Melinda a insistat să se ducă să-l viziteze din când în când, susţinând că un băiat trebuie să-şi cunoască tatăl. Şi Terry s-a dus să-şi vadă tatăl, însă doar ca să nu o supere pe Melinda. Pentru că mereu l-a considerat pe Peter un ticălos, care i-a abandonat.
   - Aşa era Terry ăla, pe care l-am cunoscut eu, interveni Howie.
   - Melinda a murit în 2006. Infarct. A doua nevastă a lui Peter a murit şi ea după 2 ani, de cancer pulmonar. Terry a continuat să se ducă la Dayton, o dată sau de două ori pe an, în semn de respect faţă de mama lui, şi a păstrat o relaţie destul de civilizată cu tatăl său. Presupun că din acelaşi motiv. În 2011 - parcă 2011 era - Peter a început să uite diverse lucruri. Îşi lăsa pantofii la duş, în loc să-i pună în antreu; cheile de la maşină în frigider, lucruri din astea. Pentru că Terry este - era - singura lui rudă în viaţă, a trebuit să se ocupe el de internarea lui Peter în Sanatoriul Heisman. Asta s-a întâmplat în 2014.
   - Locurile astea sunt scumpe, zise Alec. Cine plăteşte?
   - Asigurările. Peter Maitland avea o poliţă foarte bună. O încheiase la insistenţele lui Dolores. Toată viaţa lui, Peter a fost un fumător înrăit şi probabil femeia aia şi-a imaginat că o să moştenească o avere după moartea lui. Dar uite că ea s-a dus prima. Probabil din cauza fumatului pasiv.
   - Vorbeşti de parcă şi Peter Maitland ar fi mort, observă Ralph. Aşa este?
   - Nu, încă trăieşte.
   Şi adăugă, repetând dinadins vorbele soţului ei:
   - Deşi e cam mult spus „trăieşte”. S-a lăsat şi de fumat. Nu-i permis în sanatoriu.
   - Cât aţi stat ultima dată în Dayton?
   - Cinci zile. Terry şi-a vizitat tatăl de trei ori.
   - Tu şi fetele l-aţi însoţit?
   - Nu. N-a vrut Terry şi nici eu n-am vrut. Peter n-avea cum să se poarte ca un bunic cu Sarah şi Grace, plus că Grace nu ar fi înţeles ce se petrece.
   - Şi voi ce făceaţi când el era la sanatoriu?
   Marcy zâmbi.
   - Vorbeşti de parcă Terry ar fi stat cu jumătăţile de zi la tatăl lui. Nu a fost deloc aşa. Vizitele lui au fost scurte - o oră, maxim două. Restul timpului ni l-am petrecut toţi patru împreună. Când Terry era la sanatoriu, noi rămâneam la hotel şi fetele se bălăceau în piscina acoperită. Într-o zi, ne-am dus toate trei la Institutul de Artă; şi într-o după-amiază le-am dus la un fim al lui Disney. Lângă hotel era un cinematograf. Am mai văzut alte două sau trei filme, dar la ele am fost cu toţii. Şi toţi patru ne-am dus la muzeul aviaţiei şi la Boonshoft, care-i un muzeu de ştiinţă şi care le-a plăcut foarte mult fetelor. A fost o vacanţă obişnuită de familie, domnule detectiv Anderson, în care Terry şi-a rezervat câteva ore ca să-şi îndeplinească obligaţiile de fiu.
   Şi poate să fure o dubă albă, îşi spuse Ralph.
   Nu era imposibil. Cu siguranţă că Merlin Cassidy şi familia Maitland se aflaseră în Dayton în aceeaşi perioadă. Numai că toată povestea i se părea cusută cu aţă albă. Şi, chiar dacă aşa s-ar fi întâmplat, cum anume adusese Terry dubiţa până în Flint City? Sau de ce a furat-o tocmai din Dayton? Doar în Flint City erau o mulţime de maşini de furat. Autoturismul Subaru al Barbarei Nearing era cel mai potrivit exemplu.
   - Probabil aţi şi luat masa în oraş de câteva ori, nu? întrebă Ralph.
   Howie se încruntă, dar nu spuse nimic.
   - Am apelat foarte des la room-service, pentru că le plăcea teribil fetelor. Dar, evident că am mâncat şi în oraş. Cu condiţia ca şi restaurantul hotelului să se încadreze în categoria asta.
   - S-a întâmplat să ajungeţi şi într-un pub care să se cheme „Tommy & Tuppence”?
   - Nu. Sunt convinsă că mi-aş aduce aminte aşa un nume. Într-o seară am mâncat la plăcintăria IHOP şi cred că de două ori am fost la Cracker Barrel. De ce?
   - Am întrebat doar aşa, fără motiv, răspunse Ralph.
   Howie îi aruncă un zâmbet strâmb, care voia să spună că pe el nu reuşea să-l păcălească, dar nici acum nu interveni.
   Alec stătea cu braţele încrucişate la piept şi pe chipul lui nu se putea citi absolut nimic.
   - Asta a fost tot? vru să ştie Marcy. Pentru că m-am săturat de toate întrebările astea. Şi m-am săturat şi de tine.
   - S-a întâmplat ceva ieşit din comun cât timp aţi fost în Dayton? Orice? S-a pierdut una dintre fetiţe şi nu aţi găsit-o câteva minute? Sau a zis Terry că s-a întâlnit întâmplător cu un prieten vechi? Sau te-ai întâlnit tu cu cineva? Aţi primit vreun colet sau...
   - O farfurie zburătoare? îl întrerupse Howie. Ce zici de un bărbat în trenci, cu un mesaj codificat? Sau poate le-aţi văzut pe tipele alea de la The Rockettes dansând în parcare?
   - Nu mă ajuţi deloc, domnule avocat. Mă crezi sau nu, eu încerc să clarific lucrurile.
   - Nu s-a întâmplat nimic, spuse Marcy, ridicându-se şi începând să strângă ceştile de pe masă. Terry şi-a vizitat tatăl, am avut o vacanţă frumoasă, ne-am întors acasă cu avionul. N-am luat nicio masă la Tommy şi cum îi mai zice, n-am furat nicio dubă. Acum aş vrea să...
   - Tati s-a tăiat...
   Se întoarseră toţi spre uşă. În pragul ei stătea Sarah Maitland, palidă şi mult prea slabă, în jeanşi şi într-un tricou cu logoul echipei Rangers.
  - Ce cauţi aici, Sarah?
   Marcy lăsă din mână ceştile şi se apropie de fetiţă.
   - Ţi-am zis şi ţie şi lui Grace să rămâneţi în camera voastră până terminăm noi de vorbit.
  - Grace a adormit, spuse Sarah. N-a prea dormit azi-noapte, că iar a avut coşmaruri d-alea tâmpite cu bărbatul ăla cu paie la ochi. Sper să nu le aibă şi la noapte. Dacă se trezeşte iar, ar trebui să-i dai o linguriţă de Benadryl.
   - Sunt convinsă că o să doarmă şi fără medicament. Haide, du-te înapoi!
   Dar Sarah nici nu se clinti. Se uita ţintă la Ralph, însă nu cu aversiunea şi neîncrederea mamei sale, ci cu un soi de curiozitate intensă, care-l făcea pe detectiv să se simtă stânjenit. Nu-şi plecă privirea, deşi îi era destul de greu să nu o facă.
   - Mami zice că din cauza ta a fost omorât tati, spuse fetiţa. Aşa e?
   - Nu.
   Şi, în sfârşit - dar spre marea lui surpriză - începu să se scuze în mod firesc.
   - Dar am jucat un rol în moartea lui şi îmi pare foarte rău pentru asta. Am făcut o greşeală care o să mă urmărească tot restul vieţii.
   - Probabil că e bine c-o să te urmărească, zise Sarah. Probabil că aşa meriţi.
   Şi se întoarse spre Marcy.
   - Mă duc acum, dar dacă iar începe Grace să urle la noapte, o să mă mut în camera ei.
   - Nu pleca încă, Sarah! o opri Ralph. Ce poţi să-mi spui despre tăietura aia?
   - Şi-a făcut-o când a fost la tatăl lui, răspunse Sarah. I-a pansat-o imediat o infirmieră. I-a dat cu nişte betadină şi i-a pus un leucoplast. Şi gata. Zicea că nu-l doare.
   - Haide, du-te sus! îi ceru Marcy.
   - Bine.
   Toţi cei patru adulţi se uitară după fetiţa desculţă care se îndrepta spre scară. Când ajunse acolo, Sarah se întoarse.
   - Restaurantul ăla, „Tommy & Tuppence” era aproape de hotelul unde am stat. Pe aceeaşi stradă. I-am văzut firma când ne-am dus la muzeul de artă cu maşina aia închiriată.

19.

       - Spune-mi care-i treaba cu tăietura aia, îi ceru Ralph.
   Marcy îşi puse mâinile în şold.
   - De ce? Ca să faci mare caz pe tema asta? Pentru că nu a fost nimic ieşit din comun.
   - Nu are de ce altceva să se agaţe, spuse Alec. Dar şi eu aş vrea să ştiu cum a fost.
   - Dacă eşti prea obosită... începu Howie.
   - Nu. E în regulă. N-a fost cine ştie ce mare chestie, doar o zgârietură. Poate la a doua vizită la tatăl lui?
   Se încruntă uşor şi căzu pe gânduri. Apoi:
   - Ba nu, a fost la ultima vizită, pentru că a doua dimineaţă am plecat acasă. Când Terry a ieşit din camera lui Peter, s-a ciocnit de un infirmier. Mi-a zis că niciunul dintre ei nu se uita pe unde merge. N-ar fi fost decât o coliziune uşoară, urmată de scuze din ambele părţi, însă podeaua era proaspăt spălată şi încă udă. Infirmierul a alunecat şi s-a agăţat de braţul lui Terry. Complet inutil. Terry l-a ajutat să se ridice în picioare, l-a întrebat dacă s-a lovit şi infirmierul a zis că nu. Terry aproape ajunsese la ieşire când a văzut că îi curge sânge din încheietura mâinii. Probabil îl zgâriase infirmierul cu unghia atunci când se agăţase de el ca să nu cadă. O asistentă l-a dezinfectat şi i-a pus un leucoplast, aşa cum v-a zis Sarah. Asta-i toată povestea. Te ajută să-ţi rezolvi cazul?
   - Nu, spuse Ralph.
   Însă acum nu mai era vorba despre breteaua de la sutienul galben. Acum aflase un amănunt concret, ceva ca o confluenţă - vorba lui Jeannie. Un amănunt concret de care se putea lega. Numai că va avea nevoie de ajutorul lui Yune Sablo pentru asta. Se ridică în picioare.
   - Marcy, îţi mulţumesc pentru timpul acordat.
   Femeia se îndură să-i arunce un zâmbet rece.
   - Te rog să-mi spui „doamnă Maitland”.
   - Am înţeles. Howard, îţi mulţumesc şi ţie pentru că ai aranjat întâlnirea asta.
   Întinse mâna spre avocat. Şi rămase cu ea în aer câteva secunde, în cele din urmă, Howie se hotărî să i-o strângă.
   - Te conduc, zise Alec.
   - Cred că mă descurc şi singur.
   - Sunt convins, dar, de vreme ce eu te-am primit în casă, mi se pare că-i mai bine aşa.
   Traversară din nou livingul şi ajunseră în antreu. Alec deschise uşa. Ralph ieşi şi se miră văzându-l pe Alec ieşind după el.
   - Care-i chestia cu tăietura aia?
   Ralph se uită atent la el.
   - Nu înţeleg despre ce vorbeşti.
   - Ba eu cred că înţelegi. Te-ai schimbat la faţă când ai auzit ce s-a întâmplat.
   - Am un început de indigestie. Sunt predispus la asta şi întâlnirea noastră a fost cam dură. Deşi nu la fel de dură ca privirea pe care mi-a aruncat-o fetiţa. M-am simţit ca ultimul jeg.
   Alec închise uşa în spatele lor. Ralph coborâse deja două trepte, dar, fiind mai înalt, acum stăteau nas în nas.
   - Am să-ţi zic ceva, îl anunţă Alec.
   - Bine, răspunse Ralph, pregătindu-se pentru tot ce putea fi mai rău.
   - Ai făcut o mare tâmpenie cu arestarea aia. O tâmpenie cât casa. Sunt sigur că acum îţi dai şi tu seama.
   - Nu cred că mai am nevoie şi de alte reproşuri în seara asta, mormăi Ralph, întorcându-se să plece.
   - N-am isprăvit.
   Ralph se întoarse din nou, cu bărbia în piept şi picioarele uşor desfăcute - poziţie de luptător.
   - Eu n-am copii. Marie n-a putut să rămână însărcinată. Dar, dacă aş fi avut un băiat, de vârsta fiului tău, şi dacă aş fi avut vreo dovadă certă că un criminal cu tulburări sexuale grave ar fi devenit o persoană importantă pentru el, o persoană pe care s-o respecte şi s-o asculte în toate cele, probabil că aş fi acţionat la fel ca tine. Sau poate chiar mai rău. Vreau să spun că înţeleg de ce ţi-ai pierdut controlul.
   - În regulă, spuse Ralph. Nu schimbă cu nimic lucrurile, dar mulţumesc.
   - Sună-mă, dacă te răzgândeşti şi o să vrei să-mi spui care-i treaba cu tăietura aia. Poate că suntem de aceeaşi parte a baricadei de data asta.
   - Noapte bună, Alec!
   - Noapte bună, domnule detectiv! Ai grijă de tine!

20.

         Tocmai îi povestea lui Jennie cum decursese întâlnirea, când sună telefonul. Era Yune.
   - Vrei să ne vedem mâine, Ralph? Am descoperit ceva ciudat în hambarul ăla unde puştiul a dat peste hainele purtate de Maitland la gară. De fapt, am descoperit mai multe.
   - Spune-mi acum.
   - Nu. Mă duc acasă. Sunt frânt. Şi trebuie să mă gândesc.
   - Bine, rămâne pe mâine. Unde?
   - Undeva unde-i linişte şi nu ne vede nimeni. Nu pot să-mi permit să fiu văzut cu tine. Tu ai fost obligat să-ţi iei concediu, iar mie mi s-a luat cazul. De fapt, nu mai există niciun caz, pentru că Maitland a murit.
   - Ce o să se întâmple cu hainele alea?
   - Vor fi duse să fie expertizate de criminalişti. După aia, vor fi predate departamentului de poliţie al Districtului Flint.
   - Tu glumeşti, nu-i aşa? Ar trebui să fie laolaltă cu toate probele din cazul Maitland. Ca să nu mai zic că Dick Doolin, şeriful, nici nasul nu poate să şi-l sufle fără un manual de instrucţiuni.
   - Poate ai dreptate, dar Parohia Canning e un cătun, nu un oraş. Adică intră în jurisdicţia şerifului. Am auzit că Geller, comandantul tău, a trimis aici un detectiv. Însă doar ca gest de curtoazie.
   - Hoskins.
   - Îhî, aşa îl cheamă. N-a ajuns încă, dar, când o să binevoiască să-şi facă apariţia, n-o să mai găsească nimic. Şi pe nimeni. Poate s-a rătăcit pe drum. 

   Mai degrabă s-a oprit undeva să bea ceva, îl contrazise Ralph în gând.
   - Hainele alea o să ajungă într-o cutie în departamentul şerifului, continuă Yune, şi vor rămâne acolo până în secolul douăzeci şi doi. Pe toţi îi doare fix în fund de ele. Toţi zic că Maitland e criminalul, Maitland e mort acum, haide să ne vedem de vieţile noastre.
   - Eu nu sunt pregătit să-mi văd de viaţă, spuse Ralph, zâmbind când Jeannie, de lângă el, ridică ambele degete mari în sus. Tu eşti?
   - Te-aş mai fi sunat dacă m-ar fi durut undeva? Unde ne vedem mâine?
   - E o cafenea mică lângă gara din Dubrow. Se cheamă „Lingura Irlandeză a lui O’Malley”. Crezi c-o s-o găseşti?
    Cu siguranţă.
   - La zece?
   - Bine. O să te sun să reprogramăm, dacă apare vreo urgenţă.
   - Ai toate declaraţiile martorilor, da?
   - În laptop.
   - Adu-l cu tine. Vezi să nu uiţi! Toate documentele mele sunt la secţie şi nu am voie să mă duc acolo. Am o mulţime de lucruri să-ţi spun.
   - Şi eu, zise Yune. Încă putem să-i dăm de capăt poveştii ăsteia, Ralph, dar nu cred că o să ne placă prea mult ce o să descoperim. Lucrurile sunt tare încurcate.
   De fapt, îşi spuse Ralph după ce încheie convorbirea, o să descoperim un pepene galben. Plin cu viermi.

21.

       Pe drumul către casa familiei Elfman, Jack Hoskins a făcut o haltă la „Poftiţi, Domnilor”.
   Şi-a comandat o vodcă cu apă tonică, pe care se simţea îndreptăţit s-o bea pentru că fusese chemat mai devreme din concediu. O dădu peste cap, apoi comandă încă una, din care începu să soarbă încetinel.
   Pe scenă erau două stripteuze, ambele complet îmbrăcate (ceea ce, în limbajul locului, însemna că purtau sutiene şi chiloţi), care se călăreau reciproc într-o manieră lascivă, care-i provocă lui Jack o erecţie moderată.
   Îşi scoase portofelul să-şi plătească băuturile, dar barmanul îi făcu semn că nu era nevoie.
   - Din partea casei.
   - Mulţam.
   Jack lăsă bacşişul pe tejghea, simţindu-se o idee mai binedispus. Porni maşina, scoase din torpedo o cutiuţă cu bomboane mentolate şi îşi băgă două în gură. Cică vodca n-are miros - aiurea, chestia asta-i o scorneală ordinară.
   Drumul de ţară era împrejmuit cu bandă galbenă - poliţia districtuală o făcuse, nu secţia din oraş. Hoskins coborî din camionetă, smulse unul dintre parii de care era prinsă banda aia, trecu, apoi înfipse parul la loc. A dracu’ bătaie de cap! îşi spuse; iar bătaia de cap se agravă şi mai mult atunci când ajunse la un grup de clădiri dărăpănate - un hambar şi 3 şoproane - şi descoperi că nu mai era nimeni acolo. Vru să sune la secţie, ca să-şi împărtăşească frustrarea cuiva, chiar dacă nu ar fi găsit-o decât pe Sandy McGill, pe care o socotea o tută infatuată de primă clasă. Însă din aparatul de emisie-recepţie nu ieşeau decât pârâielile paraziţilor şi, evident - cum altfel? - telefonul mobil nu avea semnal aici, în Belengheru’ de Sud.
   Îşi luă lanterna cu mâner lung şi coborî iar din camionetă, în primul şi în primul rând ca să-şi dezmorţească picioarele - că n-avea nimic de făcut aici. Îl luaseră de prost şi îl trimiseseră după potcoave de cai morţi. Bătea tare vântul, un vânt fierbinte, care ar fi făcut amor sălbatic cu un eventual incendiu de vegetaţie. Acolo mai era un crâng de plopi, crescuţi în jurul unei vechi pompe de apă. Frunzele dansau zbuciumate în rafalele vântului, foşneau uscat, iar umbrele lor se fugăreau pe pământul luminat de lună.
   O altă bandă galbenă era pusă la intrarea în hambarul unde fuseseră găsite ţoalele alea. Care probabil că acum se aflau în drum spre Cap City; dar tot îţi dădea fiori reci gândul că Maitland trecuse pe aici după ce îl omorâse pe băiat.
   S-ar putea zice că îi refac traseul, îşi spuse Jack. Am trecut pe lângă debarcaderul ăla unde s-a schimbat de ţoalele pline de sânge, după aia am fost la „Poftiţi, Domnilor”. De la barul cu ţâţe goale, s-a dus la Dubrow, da’ probabil că a dat o tură şi s-a întors... aici.
   Uşa deschisă a hambarului semăna cu o gură căscată.
   Hoskins nu voia să se apropie de ea, nu, domnule, nu va face aşa ceva aici, la dracu-n praznic, unde era singur-singurel.
   Da, sigur, Maitland crăpase şi nu există stafii, dar tot nu voia să se apropie de ea. Aşa că se forţă să facă exact asta: mai întâi un pas, apoi încă unul... până reuşi să lumineze cu lanterna interiorul şandramalei.
   În spatele hambarului era cineva.
   Jack scoase un ţipăt stins, ca un suspin, duse mâna după armă şi îşi dădu seama că nu o are la el. Glock-ul era într-o cutie metalică şi încuiată, pe care o ţinea în camionetă.
   Scăpă lanterna din mână. Se aplecă s-o ridice şi simţi cum i se învolburează vodca în cap. Nu se învolbura chiar atât de tare încât să-şi spună că e beat, dar suficient cât să-l ameţească şi să-l facă nesigur pe picioare.
   Lumină din nou interiorul hambarului şi izbucni în râs.
   Nu era nici dracu’ acolo, doar un căpăstru vechi, aproape rupt în două.
   Tre’ să plec urgent de-aici. Poate o să trec pe la „Poftiţi” ca să mai beau un pahar, dar după aia mă duc drept acasă şi mă cu...
   Era cineva în spatele lui şi, de data asta, nu i se mai părea.
   Îi vedea umbra, lungă şi subţire. Şi... ce? Aia era o respiraţie?
   Uite acum o să pună mâna pe mine. Tre’ să mă las jos şi să mă rostogolesc.
   Numai că nu putea. Împietrise. De ce nu plecase de acolo când a văzut că nu mai era nimeni? De ce nu şi-a luat pistolul din cutie? Mai ales, de ce, mama dracului, se dăduse jos din camionetă? Şi, dintr-odată, Jack înţelese că urma să moară la capătul unui drum de ţară din Parohia Canning.
   Acela a fost momentul când a simţit atingerea. Ca o mângâiere pe ceafă, o mângâiere făcută de o mână fierbinte ca apa pentru ceai. Vru să urle. Nu reuşi. Gâtul îi era la fel de zăvorât ca afurisita aia de cutie în care era Glock-ul.
   Acum va simţi atingerea celei de-a doua mâini şi amândouă vor începe să-l sugrume.
   Dar prima mână se retrase. Nu cu totul. Mai rămăseseră vârfurile degetelor, care se mişcau foarte uşor încolo şi încoace, jucându-se pe pielea lui, lăsând dâre fierbinţi.
   Jack nu ştia cât timp a stat acolo, incapabil să facă vreo mişcare. Poate 20 de secunde. Sau poate două minute.
   Vântul bătea, răvăşindu-i părul şi mângâindu-i ceafa la fel cum o făcuseră degetele alea. Umbrele plopilor alergau peste pământ şi buruieni ca nişte bancuri de peşti înspăimântaţi.
   Individul - creatura - stătea în spatele lui. I se vedea umbra lungă şi subţire. Îl atingea şi îl mângâia.
   Apoi, brusc, dispărură şi degetele, şi umbra.
   Jack se întoarse repede, iar gâtul i se descuie şi urletul ieşi - prelung şi puternic - atunci când poala hainei de pe el flutură cu zgomot în vânt. Rămase cu ochii holbaţi la...
   La nimic.
   Acolo nu erau decât câteva şandramale abandonate şi un pogon de pământ.
   Niciun om. Niciun fel de altă creatură. Nu fusese nimeni acolo. Nici în hambar nu era nimeni, doar un căpăstru stricat. Niciun deget nu-i atingea ceafa asudată, doar vântul.
   Se întoarse grăbit la camionetă, privind peste umăr o dată. De două ori. De trei. Se urcă la volan şi se ghemui speriat atunci când o umbră alungată de vânt trecu peste oglinda retrovizoare. Porni motorul şi se întoarse la drumul principal cu optzeci de kilometri la oră. Trecu în goană pe lângă cimitirul vechi şi pe lângă ferma abandonată şi nici nu se opri la banda galbenă, ci trecu drept prin ea. Intră în scârţâit jalnic de pneuri pe Autostrada 79 şi continuă să meargă spre Flint City. Când ajunse în oraş, reuşise deja să se convingă că nu se întâmplase absolut nimic în hambarul ăla părăsit.
   Şi că nici zvâcnetul din ceafă nu însemna nimic.
   Absolut nimic.

SPAIMA

- 21 IULIE-22 IULIE -

1.

       âmbătă dimineaţă, la ora zece, cafeneaua „Lingura Irlandeză” era cum nu se poate mai goală. Doi boşorogi stăteau la o masă de lângă intrare, cu două căni cu cafea alături şi cu o tablă de şah între ei. Singura chelneriţă se holba fascinată la reclama de la televizorul micuţ de pe tejghea. Se pare că o interesa extrem de mult o anume crosă de golf.
   Yunel Sablo stătea la o măsuţă mai în spatele cafenelei.
   Era îmbrăcat cu jeanşi decoloraţi şi un tricou strâmt, care i se mula pe pectoralii superbi (Ralph nu mai avusese pectorali superbi cam de prin 2007). Şi el se uita la televizor, dar, atunci când îl observă pe Ralph, ridică mâna şi-i făcu semn.
   Ralph se aşeză, iar Yune îi zise, fără nicio altă introducere:
   - Să mă bată Dumnezeu dacă pricep de ce fata aia e atât de interesată de o crosă de golf.
   - Adică femeile nu au nicio treabă cu sportul ăsta? În ce lume misogină trăieşti tu, amigo?
   - Ştiu că femeile joacă golf, dar crosa aia din reclamă e goală pe dinăuntru. Dacă te apucă pişarea la gaura paişpe, poţi să faci liniştit în ea. Ba chiar ţi se vinde cu nişte şerveţele pe care să le pui deasupra. Chestiile astea nu ţin la femei.
   Chelneriţa veni să le ia comanda. Uitându-se mai mult la meniu şi nu la fata fascinată de golf (pentru ca nu cumva să-l apuce râsul), Ralph ceru omletă şi pâine din secară. Nici prin cap nu-i trecuse c-o să i se mai pară ceva amuzant în dimineaţa asta. Oricum, tot îi scăpă un chicotit firav. Din cauza şerveţelului pe care-l pomenise Yune.
   Motivul amuzamentului lui era atât de limpede, că fata nici nu trebuia să fie vreo clarvăzătoare sau vrăjitoare sau ceva de genul ăsta.
   - Da, da, da, nostim, ce să zic! exclamă ea. Cu condiţia ca bărbatul tău să nu fie un tip obsedat de golf, dar cu o prostată cât un grepfrut şi tu să nu ştii ce cadou să-i iei de ziua lui.
   Ralph se uită la Yune. Yune se uită la Ralph. Şi atât le-a fost. Amândoi începură să râdă în hohote, făcându-i pe bătrânii şahişti să le arunce priviri pline de reproş.
   - Auzi, scumpete? îl întrebă chelneriţa pe Yune. Tu ai de gând să comanzi ceva mai acătării, ori vrei doar să stai cu cafeaua aia în faţă şi să te strici de râs pe chestia cu golful?
   Yune comandă un mic dejun mexican, cu ouă ţărăneşti.
   După ce fata plecă de lângă ei, se întoarse spre Ralph.
   - Ciudată lume mai e şi asta, populată doar cu chestii ciudate. Nu crezi?
   - Normal că aşa cred, că despre asta am venit să discutăm. Ce ţi s-a părut ciudat în Parohia Canning?
   - O grămadă de lucruri.
   Yune avea o geantă de umăr din piele, genul acela de articol despre care Ralph îl auzise pe Jack Hoskins spunând cu dispreţ că ar fi o „poşetă pentru bărbaţi”. Locotenentul scoase din ea un iPad Mini, a cărui carcasă deteriorată trecuse prin multe încercări. Ralph observase că din ce în ce mai mult poliţiştii se foloseau de aceste dispozitive şi bănuia că, prin 2020 - 2025 cel târziu - vor înlocui cu totul carneţelul tradiţional al detectivului. Asta era situaţia, lumea mergea înainte. Fie mergeai şi tu odată cu ea, fie erai lăsat în urmă. Una peste alta, ar fi preferat să primească şi el o chestie din asta de ziua lui, în locul unei crose de golf - eventual goală pe dinăuntru.
   Yune apăsă câteva taste şi pe ecran îi apărură notiţele.
   - Ieri mai spre seară, un adolescent pe nume Douglas Elfman a găsit hainele aruncate în hambarul ăla. A recunoscut catarama în formă de cap de cal pentru că auzise despre ea la ştiri. L-a sunat pe taică-său, care a luat imediat legătura cu poliţia statală. Am ajuns acolo pe la 6 fără un sfert, împreună cu criminaliştii. Blugii ca ăia de acolo cresc practic în copaci, dar catarama aia e specială. Uită-te şi tu!
   Atinse ecranul şi pe acesta apăru un prim-plan al obiectului respectiv. Ralph nu mai avea acum nicio îndoială că era vorba despre aceeaşi curea din imaginile cu Terry surprinse de camerele de supraveghere ale Centrului de Transport Vogel din Dubrow.
   - În regulă, încă o verigă în lanţ. Abandonează duba în spatele pubului lui Shorty. Ia Subaru. Îl abandonează şi pe el lângă Podul de Fier, se schimbă în haine curate...
   - Blugi Levi’s, boxeri, şosete albe şi o pereche de adidaşi destul de scumpă. Plus cureaua cu catarama aia fiţoasă.
   - Îhî. Odată îmbrăcat cu haine fără pete de sânge, merge cu taxiul de la „Poftiţi, Domnilor” până la Dubrow. Numai că, atunci când ajunge la gară, nu se urcă în niciun tren. De ce nu o face?
   - Poate încerca să ne pună pe o pistă falsă, caz în care înseamnă că intenţionase de la bun început să se întoarcă. Sau... mi-a venit o idee absurdă. Vrei s-o auzi?
   - Vreau, răspunse Ralph.
   - Cred că Maitland a vrut să fugă. A vrut să ia trenul ăla până la Dallas-Fort Worth şi să meargă mai departe de acolo. Poate în Mexic, poate în California. De ce să mai rămână în Flint City după ce l-a omorât pe Frank Peterson, când ştia că-l văzuseră atâţia oameni? Însă...
   - Însă ce?
   - Însă nu a suportat să plece înainte de meciul ăla important. Voia să-şi ducă echipa la victorie. Să ajungă în finală.
   - Chiar că-i o idee absurdă.
   - Mai absurdă decât asasinarea puştiului?
   Aici Yune avea dreptate, dar apăru chelneriţa cu comanda lor şi Ralph scăpă fără să răspundă. După plecarea fetei îl întrebă pe Yune:
   - Aţi găsit amprente pe cataramă?
   Locotenentul atinse din nou ecranul iPad-ului şi îi arătă un alt prim-plan cu capul de cal. Acum catarama argintie era acoperită cu pudra albă, folosită pentru prelevarea amprentelor. Şi tare multe amprente erau.
   - Criminaliştii aveau în computer amprentele lui Maitland, spuse Yune, iar programul le-a comparat şi a ajuns imediat la concluzia că aparţin aceleiaşi persoane. Însă aici intervine un aspect ciudat, Ralph. Liniile şi cercurile urmelor de pe cataramă sunt estompate, fragmentate în multe locuri. Sigur, pot fi folosite la proces, dar tehnicianul care s-a ocupat de ele - şi, crede-mă, tipul a văzut mii de amprente la viaţa lui - zice că seamănă cu amprentele unei persoane în vârstă. Foarte în vârstă. De 80 sau 90 de ani. L-am întrebat dacă asta poate fi o consecinţă a faptului că Maitland se mişca foarte repede atunci când şi-a schimbat din nou hainele, pentru că voia să plece cât mai curând de acolo. Tehnicianul mi-a spus că ar fi posibil, dar, din expresia de pe faţa lui, mi-am dat seama că explicaţia asta nu-l satisfăcea deloc.
   - Hm! mormăi Ralph şi începu să-şi mănânce omleta.
   Plăcută şi neaşteptată surpriză pofta de mâncare pe care o avea acum, la fel ca râsul pe care i-l declanşase crosa de golf multifuncţională.
   - Este ciudat, dar probabil lipsit de importanţă.
   Oare cât timp, se întrebă el, mai avea de gând să respingă anomaliile care tot apăreau în cazul acesta, pretinzând că ar fi lipsite de importanţă?
   - Mai era un set de amprente, continuă Yune. Dar mult prea neclare, aşa că tehnicianul nici măcar nu s-a mai obosit să le trimită la FBI, ca să le caute ei în baza de date la nivel naţional. Însă avea toate amprentele din dubă, plus pe cele de pe cataramă... uită-te şi tu şi spune-mi ce părere ai.
   Îi împinse iPad-ul lui Ralph. Pe ecran se vedeau două seturi de amprente. Sub primul scria: DUBĂ/SUSPECT NECUNOSCUT, iar sub al doilea: CATARAMĂ CUREA/SUSPECT NECUNOSCUT. Semănau oarecum, dar parcă nu erau identice. În niciun caz nu puteau fi folosite la proces, mai ales dacă un avocat atât de versat ca Howie Gold le contesta. Însă acum Ralph nu se afla la proces şi era de părere că acelaşi suspect lăsase ambele seturi de amprente, pentru că totul se potrivea cu ce aflase de la Marcy Maitland cu o seară înainte. Nu se potrivea perfect, desigur, dar destul de mult pentru investigaţia făcută pe cont propriu de un detectiv obligat să-şi ia concediu şi care nu mai trebuia să dea raportul superiorilor săi... sau unui procuror al naibii de hotărât să câştige alegerile.
   În vreme ce Yune se delecta cu micul lui dejun mexican, Ralph îi relată întâlnirea cu Marcy, păstrând o singură informaţie pentru mai târziu.
   - Dubiţa e cheia, spuse el. Criminaliştii probabil vor găsi şi câteva amprente ale puştiului care a furat-o primul...
   - Le-au găsit deja. Am primit amprentele lui Merlin Cassidy de la poliţia din El Paso. Omul nostru le-a comparat cu unele neidentificate din dubă - mai ales de pe cutia de scule, pe care puştiul a deschis-o ca să vadă dacă înăuntru era ceva de valoare. Amprentele alea sunt clare şi nu sunt astea de aici.
   Afişă din nou pe ecran imaginea cu amprentele estompate ale suspectului necunoscut, colectate din dubă şi de pe cataramă.
   Ralph îşi împinse la o parte farfuria şi se aplecă peste masă.
   - Vezi şi tu cum se potriveşte totul? Ştim că nu Terry a furat duba în Dayton, pentru că familia Maitland s-a întors acasă cu avionul. Dar dacă amprentele alea estompate din dubă şi de pe cataramă aparţin aceleiaşi persoane...
   - Crezi că a avut totuşi un complice? Şi complicele ăsta a adus duba din Dayton în Flint City?
   - Altă explicaţie nu există, spuse Ralph.
   - Un complice care arăta exact ca el?
   - Iar ne întoarcem la asta, oftă Ralph.
   - Şi ambele seturi de amprente au fost găsite pe cataramă, insistă Yune. Ceea ce înseamnă că Maitland şi sosia lui au purtat aceeaşi curea, poate chiar toate hainele alea din hambar. În fond, ar fi trebuit să le vină amândurora, nu? Că doar erau gemeni identici, despărţiţi la naştere. Numai că fişele medicale spun că Terry Maitland a fost singur la părinţi.
   - Ce altceva ai mai aflat?
   - Ei, uite, aici se impute treaba de-a binelea.
   Yune îşi mută scaunul alături de Ralph. Pe ecranul iPad-ului se vedea acum un prim-plan cu blugii, şosetele, boxerii şi adidaşii, puşi toţi grămadă, lângă o etichetă din plastic, specială pentru probe, cu cifra 1 pe ea.
   - Vezi petele alea?
   - Da. Ce porcărie mai e şi asta?
   - Habar n-am, răspunse Yune. Nici criminaliştii nu ştiu, dar unul dintre ei a zis că pare a fi spermă, iar eu înclin să-i dau dreptate. Petele nu se văd prea bine în poză, dar...
   - Spermă? Îţi arde de glume?
   Chelneriţa se întoarse. Ralph puse iPad-ul cu ecranul în jos.
   - Mai doriţi cafea?
   Amândoi doreau. Când fata se îndepărtă de masă, Ralph reveni la fotografie, dând cu degetele pe ecran ca să mărească imaginea.
   - Yune, petele alea sunt pe şliţ şi pe ambii craci ai blugilor, pe tiv...
   - Şi pe boxeri şi pe şosete, completă locotenentul. Ca să nu mai zic de adidaşi - pe ei şi în ei e chestia aia uscată şi puţin crăpată, ca lutul. Mi se pare suficientă ca să umple o crosă din aia goală pe dinăuntru.
   Lui Ralph nu-i mai ardea de râs.
   - N-are cum să fie spermă. Nici măcar John Holmes, pe când era la apogeul carierei...
   - Ştiu ce vrei să zici. Plus că sperma nu face chestia asta.
   Trecu la altă imagine. Acum pe ecran era un plan de ansamblu cu podeaua hambarului. O altă etichetă (cu cifra 2) fusese pusă lângă o grămăjoară de fân. Adică lui Ralph i se părea că ar fi fost fân. În stânga fotografiei se vedea şi a treia etichetă, deasupra unui balot de paie care părea că se afla acolo de foarte, foarte mult timp. Era aproape negru. Latura lui era de asemenea neagră, de parcă fusese împroşcat cu un soi de mâzgă corozivă, care se scursese până jos.
   - E aceeaşi substanţă? întrebă Ralph. Eşti sigur?
   - Nouăzeci la sută. Şi mai e o grămadă în pod. Dacă este, într-adevăr, spermă, înseamnă că-i o poluţie nocturnă demnă de Cartea recordurilor.
   - Nu se poate! şopti Ralph. Trebuie că-i altceva. În primul rând, sperma nu se înnegreşte. N-are nicio logică.
   - La fel mi se pare şi mie, dar eu nu sunt decât odrasla unor ţărani săraci din Mexic.
   - Sper că o analizează criminaliştii.
   Yune dădu din cap.
   - Chiar acum.
   - Şi o să-mi spui la ce concluzie au ajuns.
   - Da. Acum înţelegi de ce am zis că toată povestea devine din ce în ce mai ciudată.
   - Jeannie a spus că-i inexplicabilă, murmură răguşit Ralph. De fapt, a folosit cuvântul supranatural.
   - Şi Gabriela mea a zis cam acelaşi lucru, spuse Yune. Poate-i o chestie de gagici. Sau ceva specific mexicanilor.
   Ralph ridică din sprâncene.
   - Si, senor, râse Yune. Mama soţiei mele a murit de foarte tânără şi pe Gabriela a crescut-o abuela. Bătrâna i-a vârât în cap tot felul de legende. Când i-am vorbit despre toate ciudăţeniile din cazul nostru, Gaby mi-a spus o poveste despre un baubau mexican. Cică era un tip bolnav de tuberculoză, aflat în  pragul morţii, pricepi tu? Şi un înţelept bătrân, care trăia în deşert, un ermitano, i-a zis că se poate vindeca dacă va bea sânge de copil şi dacă se va freca cu grăsimea din carnea lor pe piept şi pe zonele intime. Şi baubaul a început să facă ce l-a învăţat bătrânul şi a dobândit viaţă veşnică. Se zice că-i ucide doar pe copiii neascultători. Îi vâră într-un sac negru, pe care îl are mereu la el. Gaby mi-a povestit că, în copilărie - pe la vreo 7 ani - a făcut o criză de spaimă şi a început să urle, fără să se mai poată opri, când a venit doctorul la ei acasă, ca să-l consulte pe fratele ei, bolnav de scarlatină.
   - Pentru că doctorul avea o geantă neagră.
   Yune dădu din cap.
   - Oare cum îl chema pe baubaul ăla? Îmi stă pe limbă. Nu te apucă şi pe tine dracii când nu-ţi aduci aminte de ceva?
   - Asta crezi tu că avem aici? Un baubau?
   - Nu. Oi fi eu odrasla unei familii sărace de ţărani mexicani, ese, ori feciorul unui vânzător de maşini din Amarillo, dar, oricum aş fi, atontado precis că nu-s. Un bărbat l-a omorât pe Frank Peterson. Un bărbat în carne şi oase şi la fel de muritor ca tine şi ca mine. Aproape sigur bărbatul ăla a fost Terry Maitland. Dacă vom reuşi să înţelegem tot ce s-a petrecut, vom clarifica întreaga poveste, iar eu îmi voi recăpăta somnul. Pentru că toată nebunia asta m-a scos din minţi.
   Se întrerupse ca să se uite la ceas.
   - Tre’ să plec. I-am promis nevestei c-o duc la un târg de artizanat şi meşteşuguri din Cap City. Mai ai întrebări? Măcar una tot trebuie să ai, pentru că a mai rămas un detaliu anormal care musai ţi-a sărit în ochi.
   - Erau urme de maşini în hambar?
   - Nu la asta mă refeream, dar, ca să ştii, erau. Însă nu unele care să ne fie de vreun folos - se vedeau nişte semne şi erau şi câţiva stropi de ulei, dar nu am găsit urme de anvelope pe baza cărora să putem face vreo comparaţie. Eu presupun că au fost făcute de duba cu care l-a răpit Maitland pe băiat. Distanţa dintre ele nu e suficient de scurtă ca să cred că au fost făcute de Subaru.
   - Îhî. Ascultă, tu ai pe tableta asta magică toate declaraţiile martorilor, da? Înainte să pleci, găseşte-o pe aia a lui Claude Bolton. E una dintre gorilele de la „Poftiţi, Domnilor”. Deşi are o problemă cu cuvântul ăsta, din câte îmi amintesc eu.
   Yune deschise un fişier, clătină din cap, deschise altul şi îi întinse iPad-ul lui Ralph.
   - Poftim!
   Ralph derulă declaraţia, trecu peste ce voia, se întoarse.
   - Uite! Bolton a zis: „A mai fost o chestie, nu cine ştie ce, da’ cam horror, dacă el l-a omorât pe băiatu’ ăsta.” Bolton zice că tipul l-a zgâriat. Când l-am întrebat ce vrea să spună, mi-a spus că Maitland l-ar fi zgâriat pe dosul palmei cu unghia de la degetul mic de la mâna lui stângă. Că zgârietura era mică. Şi Bolton a mai zis că atunci şi-a adus aminte de zilele când se droga, pentru că nişte motociclişti nebuni, cu care se înhăitase, aveau unghiile lungi la degetele mici ca să-şi poată duce cocaina la nas. Pasămite aşa era moda atunci.
   - Şi care-i motivul pentru care chestia asta ţi se pare importantă? mormăi Yune, uitându-se din nou la ceas, de această dată mai ostentativ.
   - Poate nu-i...
   Era pe punctul de a spune important, numai că acest cuvânt îi plăcea din ce în ce mai puţin.
   - Poate nu-i cine ştie ce, dar nevastă-mea zice că-i un fel de „confluenţă”. Şi Terry a fost zgâriat în acelaşi fel atunci când îşi vizita tatăl într-un sanatoriu din Dayton.
   Şi Ralph îi relată pe scurt povestea cu infirmierul care alunecase, se agăţase de Terry şi îl zgâriase.
   Yune se gândi puţin, apoi ridică din umeri.
   - Mie mi se pare o simplă coincidenţă, ese. Şi acum chiar că trebuie să plec, dacă nu vreau să atrag asupra mea Furia Gabrielei. Însă tot nu ţi-am zis o chestie - şi nu, nu-i vorba despre urmele de roţi. Bolton, amicul tău, a vorbit şi el despre asta. Dă textul mai la început şi ai să vezi.
   Însă amănuntul acela fusese tot timpul în faţa lui Ralph.
   - Pantaloni, boxeri, şosete şi adidaşi... dar nicio cămaşă sau tricou.
   - Bravo! zise Yune. Ori era cămaşa lui preferată, ori nu a avut alta de rezervă, cu care să se schimbe când a plecat din hambar.

2.

      Cam pe la jumătatea drumului înapoi spre Flint City, Ralph îşi dădu seama care era chestia cu breteaua galbenă care-l obsedase tot acest timp.
   Intră în parcarea imensă a unui depozit de băuturi şi formă un număr din lista de apelare rapidă. Îi răspunse mesageria vocală a lui Yune. Ralph închise, fără să spună nimic. Oricum, Yune făcuse mai mult decât trebuia; lasă-l să-şi vadă liniştit de weekendul lui. Şi acum, că avea vreme să se gândească cât de cât, Ralph îşi zise că aceasta era o confluenţă pe care nu voia s-o împărtăşească nimănui. Poate doar cu excepţia soţiei sale.
   Breteaua de la sutien nu fusese singurul lucru galben pe care îl văzuse în momentele acelea de maximă vigilenţă de dinainte de moartea lui Terry; pur şi simplu i se blocase creierul la un singur amănunt din întreaga galerie de imagini groteşti, eclipsate imediat de Ollie Peterson, cu revolverul lui, scos din tolba de ziare. Deloc de mirare că nu-şi amintise.
   Individul acela cu faţa arsă şi cu tatuajele pe mâini purta o bandană galbenă pe cap, probabil ca să-i acopere arsurile din creştet. Dar oare chiar era o bandană? Nu putea să fi fost altceva? De exemplu, cămaşa aia dispărută fără urmă? Cămaşa pe care Terry o purtase atunci când a fost văzut în gară?
   Am dat de ceva, îşi spuse. Şi poate chiar aşa era... numai că subconştientul lui (adică acele gânduri din spatele gândurilor) zbierase tot timpul la el ca să-i atragă atenţia.
   Închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte cât mai exact ce anume văzuse în acele ultime secunde din viaţa lui Terry.
   Grimasa dizgraţioasă a blondei de la postul de televiziune, atunci când îşi văzu degetele pline de sânge. Pancarta cu seringa hipodermică pe care scria IA-ŢI DOCTORIA, MAITLAND. Băiatul cu buză de iepure. Femeia care îi făcea semne obscene lui Marcy. Şi bărbatul cu arsuri, care arăta de parcă însuşi Dumnezeu îi ştersese trăsăturile cu o gumă uriaşă, lăsând în locul lor doar gâlme, piele iritată şi o gaură în locul unde fusese nasul înainte ca focul să-i facă pe faţă nişte tatuaje mult mai urâte decât cele de pe mâini. În aceste clipe ale aducerii aminte, Ralph văzu foarte clar că individul nu avea o bandană pe cap, ci ceva mult mai mare, care-i atârna până pe umeri ca o broboadă.
   Da, chestia aia ar fi putut fi o cămaşă... dar, chiar dacă asta ar fi fost, oare era aceeaşi cămaşă? Cămaşa pe care o purtase Terry în imaginile surprinse de camerele de supraveghere? Cum să afle adevărul?
   Îşi zise că exista o cale, dar trebuia să apeleze la ajutorul lui Jeannie, mult mai pricepută în ale Internetului decât el.
   De asemenea, venise vremea să nu-i mai considere adversari pe Howard Gold şi Alec Pelley. Poate că suntem de aceeaşi parte a baricadei de data asta, i-a spus Pelley aseară, în faţa casei lui Marcy Maitland. Şi poate aşa era. Sau ar putea să fie.
   Ralph porni maşina şi plecă spre casă, accelerând până la viteza maximă admisă de lege.

3.

     Ralph şi soţia lui stăteau la masa din bucătărie, cu laptopul lui Jeannie în faţă.
   În Cap City existau 4 posturi de televiziune, câte unul pentru fiecare reţea cu acoperire naţională, plus Channel 81 - postul care difuza ştiri locale şi transmitea în direct şedinţele consiliului municipal şi alte evenimente importante (de exemplu, discursul lui Harlan Coben, cu Terry în rol principal). În ziua audierii, fuseseră la tribunal reporteri şi cameramani de la toate aceste 5 posturi, filmaseră incidentul şi mulţimea. În momentul când au început focurile de armă, evident că toţi cameramanii s-au concentrat asupra lui Terry - când şi-a împins soţia din raza de acţiune a pistolului, când s-a prăbuşit în stradă, răpus de glonţul fatal. Reportajul postului CBS s-a întrerupt chiar înainte de asta, atunci când glonţul tras de Ralph nimerise camera de filmat, sfărâmând-o şi făcându-l pe cameraman să-şi piardă un ochi.
   După ce urmăriră atenţi toate secvenţele de câte două ori, Jeannie se întoarse cu faţa la el. Avea buzele strânse. Nu spuse nimic. Nici nu era nevoie.
   - Mai pune o dată reportajul de la Channel 81, o rugă Ralph. Camera lor a luat-o razna când au început împuşcăturile, dar a filmat cel mai mult mulţimea înainte de asta.
   - Ralph! şopti Jeannie, atingându-i braţul. Te simţi bi...
   - Da. Foarte bine.
   Ba deloc. Avea senzaţia că lumea lui se dă peste cap şi că el ar putea să alunece în neant.
   - Te rog frumos, mai pune-l o dată. Fără sonor. Mă distrage comentariul reporterului.
   Jeannie îl ascultă şi urmăriră împreună imaginile.
   Pancartele agitate. Urletele mute ale oamenilor, care deschideau şi închideau gurile aidoma unor peşti scoşi din apă. La un moment dat, camera se mişcă repede peste mulţimea din faţa tribunalului, nereuşind totuşi să arate chipul individului care-l scuipase pe Terry în faţă, dar surprinzându-l pe Ralph când îi puse piedică scandalagiului, încercând prin aceasta să dovedească faptul că fusese un atac nejustificat din partea poliţiei. Apoi Terry îl ajută să se ridice pe nenorocitul ăla (ca într-o scenă din Biblie, zău aşa, îşi aminti Ralph că îşi spusese atunci). Iar după aceea, camera reveni asupra mulţimii. Doi aprozi - un bărbat corpolent şi o femeie scheletică - străduindu-se din greu să îndepărteze lumea de pe treptele tribunalului. Corespondenta blondă de la Channel 7, ridicându-se în picioare, privindu-şi uluită degetele pline de sânge. Ollie Peterson, cu tolba de ziare şi câţiva zulufi de păr roşcat ieşindu-i de sub fesul îndesat pe cap - doar cu câteva secunde înainte de a deveni vedeta spectacolului. Băiatul cu buză de iepure, asupra căruia cameramanul de la Channel 81 a stăruit mai mult, ca să poată filma tricoul acestuia cu chipul lui Frank Peterson pe el, înainte de a trece mai departe...
   - Opreşte! spuse el. Opreşte aici!
   Jeannie apăsă pe STOP şi amândoi priviră lung la imaginea uşor neclară din cauza mişcării rapide a cameramanului, care încerca să surprindă tot ce se întâmpla în mulţime.
   Ralph atinse ecranul.
   - Îl vezi pe tipul ăla care flutură pălăria de cowboy?
   - Da.
   - Individul ăla ars era fix lângă el.
   - În regulă, spuse Jeannie... dar pe un ton straniu, speriat, pe care Ralph nu i-l mai auzise niciodată.
   - Jur că acolo era. L-am văzut cu ochii mei. Parcă luasem LSD sau mescalină, că aveam toate simţurile îngrozitor de alerte şi am văzut tot. Hai să mai vedem o dată şi celelalte reportaje. Ăsta-i cel mai bun pentru imaginile cu mulţimea, dar nici cel făcut de postul teritorial al lui FOX nu era prea rău şi...
   - Nu.
   Jeannie închise laptopul.
   - Omul despre care vorbeşti nu apare nicăieri, Ralph. Ştii bine că nu apare.
   - Crezi că am înnebunit? Asta crezi? Că am făcut o... ştii tu...
   - O cădere nervoasă?
   Acum îl strângea uşor de braţ.
   - Sigur că nu. Dacă tu zici că l-ai văzut, înseamnă că aşa a fost. Dacă tu crezi că purta cămaşa aia pe cap ca să se apere de soare, sau ca pe un turban, sau mai ştiu eu ce, înseamnă că aşa a fost. Ai avut o lună foarte proastă, probabil cea mai grea din toată viaţa ta de până acum, dar am încredere în spiritul tău de observaţie. Însă... trebuie să înţelegi şi tu acum...
   Se întrerupse. Ralph nu spuse nimic. În cele din urmă, Jeannie începu din nou să vorbească.
   - Se întâmplă ceva foarte ciudat aici şi, cu cât descoperi mai multe detalii, cu atât totul devine şi mai ciudat. Şi mă sperie. Mă sperie şi legenda aia pe care ţi-a spus-o Yune. În esenţă, este o poveste despre un vampir, nu? Am citit Dracula în liceu şi mi-aduc aminte că imaginea vampirilor nu se vede în oglindă. Şi atunci, probabil că, dacă nu se vede în oglindă, nu are nici cum să apară într-un reportaj filmat.
   - Prostii! Nu există stafii şi nici vrăjitoare şi nici vam...
   Jeannie lovi cu palma în masă. Zgomotul, ca de foc de armă, îl făcu să tresară. Ochii soţiei sale aruncau fulgere furioase spre el.
   - Trezeşte-te la realitate, Ralph! Trezeşte-te şi uită-te bine la ce ai în faţă! Terry Maitland a fost în două locuri în acelaşi timp! Dacă încetezi să mai cauţi explicaţii şi accepţi situaţia...
   - Nu am cum s-o accept, scumpo. Contrazice toate convingerile mele. Dacă aş accepta o asemenea idee, atunci chiar că aş înnebuni.
   - Ai înnebuni pe dracu’! Eşti prea puternic. Dar eu vreau să-ţi spun că nici măcar nu trebuie să te gândeşti la posibilitatea asta. Terry e mort. Poţi să nu-ţi mai baţi capul.
   - Dacă fac asta şi dacă altcineva l-a omorât pe Frankie Peterson, nu Terry? Atunci ce o să se întâmple cu Marcy? Cu fetele ei?
   Jeannie se ridică, se duse la fereastra de deasupra chiuvetei şi se uită afară, în curtea din spatele casei.
   Încleştase pumnii.
   - A sunat Derek. Încă mai vrea să se întoarcă acasă.
   - Tu ce i-ai spus?
   - Să reziste până la jumătatea lunii viitoare. Deşi îmi doresc să-l am lângă mine. Am reuşit să-l conving, dar ştii de ce?
   Se întoarse şi îşi privi soţul drept în ochi.
   - Pentru că nu vreau să fie acasă atâta timp cât tu mai răscoleşti rahatul ăsta. Pentru că diseară, după ce o să se întunece, eu am să fac pe mine de frică. Dacă este vorba despre cine ştie ce creatură supranaturală, Ralph? Şi dacă află că o cauţi?
   Ralph o luă în braţe. O simţi cum tremură. O parte din ea chiar crede asta, îşi zise el.
   - E drept că Yune mi-a zis povestea aia, dar Yune crede că ucigaşul este un om în carne şi oase. La fel cred şi eu.
   Cu faţa îngropată în pieptul lui, Jeannie şopti:
   - Atunci, de ce nu se vede în nicio imagine omul ăla cu chipul ars?
   - Nu ştiu.
   - Şi mie îmi este milă de Marcy, normal că-mi este, spuse ea, ridicând ochii înlăcrimaţi. Şi mi-e milă de fetiţele ei. De fapt, mi-e milă şi de Terry... şi de toată familia Peterson... dar cel mai mult şi mai mult îmi pasă de tine şi de Derek. Pe voi vă iubesc. Voi sunteţi tot ce am. Nu poţi să te opreşti? Nu poţi să-ţi termini liniştit concediul ăsta, să te duci la psiholog, să renunţi la povestea asta şi să mergi mai departe?
    Nu ştiu, repetă el.
   Ba ştia. Însă nu voia să i-o mărturisească lui Jeannie, în starea ei de acum. Nu putea să meargă mai departe.
   Nu încă.

4.

      În seara aceea a stat la masa de picnic din curte, a fumat o ţigară de foi şi s-a uitat la cer. Nu se vedeau stelele, dar se întrezărea luna printre nori. Cam aşa era adesea şi adevărul, îşi spuse el - un disc de lumină difuză în spatele norilor.
   Uneori se întâmpla să iasă la vedere; alteori norii se făceau tot mai denşi, iar lumina dispărea complet.
   Însă un lucru era cert: când se lăsa noaptea, existenţa acelei creaturi costelive şi tuberculoase din basmul lui Yune Sablo devenea mai posibilă. Nu verosimilă, sigur că nu. Ralph nu putea să creadă într-o asemenea creatură, aşa cum nu mai credea în Moş Crăciun. Dar şi-o putea imagina: era un bărbat asemănător lui Slender Man, monstrul care speria fetiţele ajunse la vârsta pubertăţii. Înalt şi sumbru, în costumul lui negru, cu chipul ca o lampă şi cu o geantă neagră şi destul de mare, în care să poată încăpea un copil cu genunchii strânşi la piept. Yune zicea că baubaul mexican şi-a prelungit viaţa bând sângele copiilor şi frecându-se pe corp cu grăsimea lor... Mezinul familiei Peterson nu păţise chiar asta, dar nici departe nu a fost. Să fie posibil ca ucigaşul - poate Maitland, poate suspectul căruia îi aparţineau amprentele alea estompate - să-şi fi imaginat că era vampir sau vreo altă creatură supranaturală? Oare Jeffrey Dahmer nu crezuse că oamenii străzii, pe care el îi viola şi-i omora, se transformau apoi în zombi?
   Nimic din toate astea nu-ţi explică de ce omul cu arsuri pe faţă nu apare în nicio imagine.
   - Vino în casă, Ralph! îi strigă Jeannie. O să înceapă ploaia. Poţi să-ţi fumezi porcăria aia puturoasă şi în bucătărie, dacă nu vrei să te abţii.
   Nu ăsta-i motivul pentru care vrei să intru în casă, îşi spuse el. Vrei să fiu lângă tine, pentru că te tot gândeşti că omul ăla cu geanta din povestea lui Yune bântuie pe aici, în penumbrele din curte.
   Ridicol, dar îi putea înţelege neliniştea. Şi el era neliniştit.
   Ce-i spusese Jeannie? Cu cât descoperi mai multe detalii, cu atât totul devine şi mai ciudat.
   Ralph intră în casă, îşi stinse ţigara de foi în apa de la robinet, apoi îşi luă telefonul din locul unde îl pusese la încărcat. Howie îi răspunse şi el îi zise:
   - Poţi să vii mâine cu domnul Pelley până la mine? Am multe lucruri să vă spun, unele destul de incredibile. Veniţi la prânz. Am să cumpăr nişte sandviciuri din oraş.
   Howie a fost imediat de acord. Ralph închise telefonul şi o văzu pe Jeannie în pragul uşii, privindu-l lung, cu braţele încrucişate la piept.
   - Nu poţi să renunţi şi să-ţi vezi de viaţa ta, nu-i aşa?
   - Nu, iubito, nu pot. Îmi pare rău.
   - Măcar ai să fii prudent? oftă ea.
   - Cel mai prudent.
   - Aşa să faci, altminteri am să-ţi arăt eu. Şi nu-i nevoie să cumperi sandviciuri din oraş. Am să pregătesc eu ceva.

5.

       Ploua în duminica aceea, aşa că s-au aşezat cu toţii la masa mare din sufragerie (folosită extrem de rar de familia Anderson): Ralph, Jeannie, Howie şi Alec. Yune Sablo, aflat acasă, în Cap City, li s-a alăturat şi el prin Skype, pe laptopul lui Howie Gold.
   Ralph începu prin recapitularea lucrurilor cunoscute de toţi, apoi îi oferi cuvântul lui Yune, care le spuse lui Howie şi Alec ce descoperiseră în hambar. După ce termină, Howie exclamă surprins:
   - Nimic din toate astea n-are nicio logică. Ba chiar mi se par a fi la ani-lumină de orice fel de logică.
   - Persoana asta a dormit acolo, în podul hambarului părăsit? îl întrebă Alec pe Yune. S-a ascuns acolo? Asta crezi tu?
   - Este una dintre ipoteze.
   - Atunci, n-avea cum să fie Terry, spuse Howie. A fost în oraş întreaga sâmbătă. De dimineaţă le-a dus pe fetiţe la bazin şi toată după-amiaza a fost în Parcul Estelle Barga, ca să pregătească terenul pentru meci - era răspunderea lui de antrenor al echipei gazdă. A fost văzut de o mulţime de martori în ambele locuri.
   - Iar de sâmbătă şi până luni, interveni Alec, a fost în închisoarea locală. După cum bine ştii şi tu, Ralph.
   - Întotdeauna există tot felul de martori pentru fiecare pas al lui Terry, recunoscu Ralph. Dar hai să uităm o clipă de asta. Vreau să vă arăt ceva. Lui Yune i-am arătat imaginile de dimineaţă. Dar, înainte să i le arăt, l-am întrebat ceva şi vreau să vă întreb şi pe voi acelaşi lucru. Aţi observat cumva un bărbat desfigurat în mulţimea din faţa tribunalului? Purta o chestie pe cap, dar nu vreau să spun acum ce anume.
   Howie spuse că nu-l văzuse. Fusese atent doar la clientul lui şi la soţia clientului. Însă răspunsul lui Alec Pelley a fost cu totul altul.
   - Mda, l-am văzut. Parcă fusese ars într-un incendiu. Şi pe cap purta...
   Se întrerupse brusc şi făcu ochii mari.
   - Continuă, îl îndemnă Yune, din livingul său din Cap City. Spune cu voce tare, amigo. O să te simţi mai bine.
   Alec îşi freca tâmplele, de parcă tocmai ce-l pocnise o migrenă cumplită.
   - La momentul ăla, am crezut că-i o basma sau o bandană sau aşa ceva. Şi mi-am zis că şi-a pus-o pentru că-i arsese tot părul în incendiu şi poate că nu-i mai crescuse la loc din cauza cicatricelor şi voia să-şi protejeze capul de soare. Dar, la fel de bine, ar fi putut să fie o cămaşă. Vă gândiţi amândoi la cămaşa care lipsea dintre toate hainele alea găsite în hambar, nu-i aşa? Cămaşa purtată de Terry în imaginile camerelor de supraveghere de la gară?
   - Felicitări! spuse Yune.
   Howie se uită urât la Ralph.
   - Încă încerci să-l scoţi vinovat pe Terry?
   Jeannie vorbi acum pentru prima oară de când se aşezaseră în jurul mesei.
   - Încearcă să afle adevărul... deşi eu nu sunt prea sigură că-i o idee bună.
   - Uită-te la imaginile astea, Alec, spuse Ralph. Şi arată-mi-l pe bărbatul cu arsuri pe faţă.
   Şi puse reportajul de la Channel 81, apoi pe cel de la FOX şi, după aceea, la cererea lui Alec (care se aplecase atât de mult spre laptopul lui Jeannie, că aproape atingea ecranul cu nasul), încă o dată reportajul de la Channel 81. La sfârşit se îndreptă în scaun.
   - Nu-i acolo. Nu se poate aşa ceva!
   Acum interveni Yune:
   - Era chiar lângă tipul care flutură pălăria de cowboy, da?
   - Parcă, spuse Alec. Lângă tipul ăla şi la câţiva paşi de corespondenta aia blondă care a luat-o-n freză de la o pancartă. Îi văd şi pe ea, şi pe omul cu pancarta... dar nu-l văd pe el. De ce?
   Nu-i răspunse nimeni.
   - Să revenim o clipă la amprente, spuse Howie. Câte seturi diferite s-au găsit în dubă, Yune?
   - Criminaliştii zic că vreo 6.
   Howie scoase un geamăt prelung.
   - Linişteşte-te! Am eliminat cel puţin 4 dintre ele: ale fermierului din statul New York, care era proprietarul dubei; ale fiului său cel mare, care o conducea uneori; ale puştiului care a furat-o; şi ale lui Terry Maitland. Mai avem un set de amprente clare, neidentificate încă - poate ale unui prieten de-al fermierului sau a vreunuia dintre copiii lui mai mici, care s-a jucat în dubiţă - şi setul de amprente neclare.
   - Aceleaşi cu cele găsite pe catarama de la curea.
   - Probabil, dar nu putem fi siguri. Nu se văd decât câteva linii şi cercuri, mult prea puţin ca să le identificăm şi să poată constitui o probă la proces.
   - Îhî, bine, am înţeles. Dacă îmi permiteţi, domnilor, acum am să vă întreb ceva pe toţi 3. Nu ar fi posibil ca un individ, cu arsuri urâte - atât pe faţă, cât şi pe mâini - să lase asemenea amprente? Nişte amprente atât de şterse că nu mai pot fi identificate?
   - Ba da, răspunseră în acelaşi timp Yune şi Alec.
   - Singura problemă, spuse Ralph, este că bărbatul din faţa tribunalului avea tatuaje pe mâini. Dacă şi-ar fi ars degetele în incendiu, sau ce-o fi fost, nu ar fi trebuit să i se ardă şi tatuajele?
   Howie clătină din cap.
   - Nu neapărat. Dacă iau foc de la ceva, poate încerc să sting flăcările, dar o fac cu palmele, nu cu dosul lor.
   Şi începu să demonstreze mişcările respective, plesnindu-se peste piept.
   - Cu palmele o fac, da?
   Câteva momente nimeni nu mai spuse nimic. Apoi se auzi şoapta stinsă a lui Alec Pelley.
   - Tipul ăla ars a fost acolo. Pot să jur asta pe un teanc de Biblii.
   - Probabil unitatea de criminalistică din cadrul poliţiei statale va analiza substanţa aia din hambar, care a înnegrit fânul, spuse Ralph. Dar până atunci, ce am putea noi să facem? Aştept propuneri.
   - Să ne întoarcem în Dayton, zise Alec. Ştim că Maitland a fost acolo şi mai ştim că şi duba a fost acolo. Eu personal nu pot să zbor până acolo, am prea multe cazuri în lucru acum, însă cunosc pe cineva care ne poate ajuta. Îi dau acum un telefon ca să văd ce program are.
   Şi aşa a rămas.

6.

       Grace Maitland, fetiţa de 10 ani, dormea foarte prost de la moartea tatălui ei, iar puţinul somn de care avea parte îi era bântuit de coşmaruri.
   În acea după-amiază de duminică, o copleşise toată oboseala acumulată în timp. Pe când mama şi sora ei făceau un chec în bucătărie, Grace se furişă la etaj şi se întinse pe pat. Ploua, dar mai era destulă lumină, ceea ce o făcea să se simtă mai bine. Întunericul începuse să o sperie. De jos se auzea cum vorbeau mami şi cu Sarah. Şi asta o făcea să se simtă bine. Grace închise ochii şi, când şi-i deschise din nou, cu toate că ei i se păru că nu trecuseră decât câteva secunde, în realitate trebuie să fi trecut mai multe ore. Pentru că ploaia se înteţise, iar lumina se făcuse cenuşie. Şi camera ei se umpluse de umbre.
   Un bărbat stătea pe patul ei şi se uita la ea. Era îmbrăcat în jeanşi şi un tricou verde. Avea nişte tatuaje pe degete, care i se urcau pe braţe. Şerpi şi o cruce şi un pumnal şi un craniu. Faţa lui nu mai părea făcută din plastilină de un copil neîndemânatic, dar Grace ştia cine era: bărbatul care fusese la fereastra lui Sarah. Bine măcar că acum nu mai avea paie în loc de ochi. Acum avea ochii tăticului. Grace ar fi recunoscut oriunde ochii aceia. Se întrebă dacă totul se întâmpla aievea, sau dacă nu era decât un vis. Şi dacă era vis, era mai frumos decât coşmarurile de până acum. Un pic mai frumos.
   - Tati?
   - Desigur, spuse bărbatul.
   Tricoul verde se transformă şi deveni tricoul cu Dragonii Aurii, pe care-l purta tăticul ei la meciuri. Aşa îşi dădu seama că, la urma urmei, nu era decât un vis. Dar imediat, tricoul se transformă într-unul de un alb fumuriu, iar apoi se făcu din nou tricoul ăla verde de la început.
   - Te iubesc, Gracie.
   - Nu-i vocea lui tati, spuse fetiţa. Te prefaci.
   Bărbatul se aplecă spre ea. Speriată, Grace se dădu înapoi, neputând să-şi dezlipească ochii de cei ai tăticului ei. Îi plăceau mai mult ochii ăia decât vocea cu „te iubesc”, dar tot nu era tati pe care îl ştia ea.
   - Vreau să pleci, îi spuse Grace.
   - Sunt convins că vrei, iar oamenii din iad vor apă cu gheaţă. Ce să le fac eu? Eşti tristă, Grace? Ţi-e dor de tati?
   - Da! începu ea să plângă. Vreau să pleci de-aici! Ăia nu sunt ochii lu’ tăticu’, te prefaci că eşti el!
   - Nu te aştepta să te compătimesc, spuse bărbatul. Îmi pare bine că eşti tristă. Sper că vei rămâne aşa mult timp şi că vei plânge. Oaa-oaa-oaaaa, ca un bebe mic.
   - Te rog, pleacă!
   - Bebe vrea biberonul? Bebe pipi în scutecele şi s-a udat? Bebe face oaa-oaa-oaa?
   - Termină!
   Şi bărbatul se opri.
   - O să termin dacă tu ai să faci ceva pentru mine. Vrei să faci ceva pentru mine, Grace?
   - Ce?
   Şi bărbatul îi spuse. Şi chiar atunci Sarah o zgâlţâia şi îi striga să coboare în bucătărie şi să mănânce o felie de chec, deci înseamnă că totuşi fusese un vis, unul urât, iar ea nu trebuia să facă absolut nimic. Dar, dacă ar fi făcut, poate că nu ar mai fi avut niciodată visul ăla.
   Se forţă să mănânce nişte chec, deşi numai de chec nu avea poftă. Iar după aceea, când mami şi Sarah s-au aşezat pe canapea, ca se să uite la un film siropos, Grace le-a zis că ei nu-i plac filmele de dragoste şi că se duce în camera ei să joace Angry Birds. Numai că nu a făcut asta. S-a dus în dormitorul părinţilor ei (acum doar al mamei, iar ăsta era un alt lucru care o întrista) şi a scos din birou telefonul mobil al lui Marcy. Poliţistul nu era în agendă, dar era domnul Gold.
   Aşa că îl sună, ţinând telefonul cu ambele mâini, ca să nu se mişte prea tare din cauza tremuratului. Se rugă să i se răspundă. Şi ruga i-a fost ascultată.
   - Marcy? Ce s-a întâmplat?
   - Sunt Grace. Vorbesc de la telefonul lui mami.
   - Ce să vezi! Bună, Grace! Îmi pare bine să te aud. De ce m-ai sunat?
   - Pentru că nu ştiu cum să sun la detectivul ăla. Ăla care l-a arestat pe tati.
   - Dar de ce vrei să...
   - Trebuie să-i dau un mesaj. De la un nene. Ştiu că poate nu a fost decât un vis, dar vreau să fiu sigură. Eu îţi zic ţie şi tu o să-i zici detectivului.
   - Care nene, Grace? Cine ţi-a dat mesajul?
   - Când l-am văzut prima dată avea nişte paie în loc de ochi. Acum zice că n-o să se mai întoarcă dacă îi transmit mesajul domnului detectiv Anderson. A încercat să mă păcălească şi să mă facă să cred că are ochii lui tati, dar nu-i avea, nu tocmai. Acum arată un pic mai bine, dar tot m-a speriat. Nu mai vreau să se întoarcă, chiar dacă n-ar fi decât un vis de groază. O să-i zici domnului detectiv Anderson?
   Grace îşi zise că mama era deja în pragul uşii şi că o să aibă probleme, numai că nu-i păsa deloc de asta.
   - Ce să-i zic, Grace?
   - Să se oprească. Că, dacă nu, o să se întâmple ceva nasol de tot. Spune-i să se oprească.

7.

      Grace şi Sarah stăteau amândouă pe canapeaua din living.
   Marcy era între ele, ţinându-le de după umeri. Howie Gold se aşezase în fotoliul care-i aparţinuse lui Terry până în momentul în care lumea s-a întors cu fundul în sus. Fotoliul acela avea o pernă. Ralph Anderson o luă şi o trase în faţa canapelei. Apoi se aşeză pe ea, strângându-şi genunchii la piept. Numai că avea picioarele atât de lungi, că aproape nici nu i se mai vedea faţa. Credea că arată nostim, iar dacă mutra lui, văzută printre genunchi, o putea face pe Grace Maitland să se simtă mai liniştită, atunci foarte bine.
   - Probabil că a fost un vis foarte urât, Grace. Dar eşti convinsă că a fost un vis?
   - Bineînţeles că a fost un vis, se răsti Marcy, crispată şi palidă la faţă. N-a fost niciun bărbat în casa asta. Şi nici nu avea cum să ajungă la etaj fără să-l vedem noi.
   - Sau măcar să-l auzim, interveni, cu timiditate - şi parcă cu teamă - Sarah. Scara noastră scârţâie într-un mare fel.
   - Te afli aici dintr-un singur motiv, spuse Marcy. Ca să o linişteşti pe fetiţa mea. Vrei s-o faci, te rog?
   - Indiferent cine a fost, acum ştii bine că nu mai e nimeni aici, Grace, da? zise Ralph.
   - Da, răspunse fetiţa destul de convinsă. A plecat. A zis că pleacă dacă-ţi dau mesajul. Nu cred că o să se mai întoarcă, indiferent dacă a fost vis sau nu.
   Sarah scoase un oftat teatral şi spuse:
   - Ce noroc pe capul nostru!
   - Taci, păpuşă! îi zise Marcy.
   Ralph îşi scoase carneţelul.
   - Spune-mi cum arăta. Nenea ăsta din visul tău. Pentru că eu sunt detectiv şi acum sunt convins că nu a fost decât un vis.
   Cu toate că Marcy Maitland nu-l simpatiza pe Ralph şi probabil că nu îl va simpatiza niciodată, îi mulţumi din privire pentru vorbele astea.
   - Mai bine, spuse Grace. Arăta mai bine. Nu mai avea mutra aia din plastilină.
  - Aşa cică a arătat înainte, îl lămuri Sarah pe Ralph. Zice ea.
   Marcy se hotărî să intervină:
   - Sarah, ce-ar fi să te duci în bucătărie cu domnul Gold şi să ne aduci tuturor câte o felie de chec?
  Sarah îi aruncă o privire lui Ralph.
   - Să-i aduc şi lui chec? Acum ne place de el?
   - Chec pentru toată lumea, spuse Marcy, evitând răspunsul. Se cheamă că ştim să ne purtăm frumos cu musafirii. Haide, du-te!
   Sarah se ridică de pe canapea şi traversă livingul până la locul unde stătea Howie.
   - Mă dă afară.
   - Mare păcat! spuse Howie. Vin şi eu cu tine în recluziune.
   - În ce?
    Nu contează, scumpo.
   Şi plecară amândoi în bucătărie.
   - Te rog să te grăbeşti, îi zise Marcy lui Ralph. Te-am primit doar pentru că mi-a spus Howie că este vorba despre ceva important. Ceva care ar putea avea vreo legătură cu... ştii tu.
   Ralph dădu din cap, fără să-şi ia ochii de la Grace.
   - Bărbatul ăsta care a avut faţa din plastilină prima dată când l-ai văzut...
   - Şi paie în loc de ochi, spuse Grace. Ieşite în afară, ca în desenele animate. Şi avea nişte găuri acolo unde sunt cearcănele alea negre pe care le au oamenii.
   - Îhî.
   Iar în carneţel, Ralph notă: Paie în loc de ochi?
   - Când zici că faţa lui părea făcută din plastilină, vrei să zici că se poate să fi fost arsă?
   Fetiţa se gândi puţin.
   - Nu. Mai mult ca şi când nu era gata. Nu era... ştii tu...
    Nu era terminat? o întrebă Marcy.
   Grace dădu din cap şi îşi vârî degetul mare în gură. Micuţa asta speriată şi cu degetul în gură... ea m-a lămurit, îşi spuse Ralph. Foarte adevărat, iar aparenta claritate a tuturor probelor pe baza cărora acţionase el până acum nu mai conta deloc.
   - Astăzi cum arăta, Grace? Bărbatul ăsta din visul tău.
   - Păi, avea păr scurt şi negru şi zbârlit ca la un porc ţepos şi o bărbiţă în jurul gurii. Avea ochii lui tati, dar nu erau ochii lui adevăraţi. Şi avea tatuaje pe mâini şi pe braţe. Nişte şerpi şi altele. La început a avut un tricou verde, după aia a fost tricoul de baseball al lui tati, ăla cu dragonul auriu, şi după aia s-a făcut alb, cum e chestia aia pe care o poartă doamna Gerson când vopseşte părul lui mami.
   Ralph se uită la Marcy, care spuse:
   - Cred se referă la bluza de lucru a coafezei.
  - Da, zise Grace. Aia. Dar după aia s-a făcut verde la loc, aşa că am ştiut că era un vis. Numai că...

........................................................