Enigma camerei 622, Joel Dicker

 ................................................

2-8

              Cristina a plecat pe loc, iar Macaire a profitat pentru a lua muntele de corespondență necitită și a-l muta pe biroul lui Levovitch. După care s-a repezit în salonul roz ca un câine de vânătoare care adulmecă vânatul.

   A intrat cu o mină bucuroasă și cu glasul numai miere, plecându-se în fața lui Tarnogol ca în fața Vițelului de aur:
   - Dragă Sinior, ce plăcere să vă văd! Trebuie neapărat să vă vorbesc despre neînțelegerea legată de călătoriile mele și despre articolul din Tribune care...
   - N-am timp pentru asta acum, i-a tăiat Tarnogol elanul. Trebuie neapărat să-l văd pe Levovitch! E foarte important.
   - Levovitch nu e aici, i-a explicat Macaire.
   - Dar unde e?
   - N-am idee. Știți, deseori nu vine la birou.
   - Așa? s-a mirat Tarnogol. Credeam că vine foarte devreme în fiecare dimineață și lucrează fără întrerupere toată ziua.
   - Nici vorbă, dragă domnule Tarnogol, asta e doar o legendă. El? Să lucreze fără întrerupere? (Și a lăsat să-i scape un hohot de râs forțat, pentru a sublinia ironia situației.) Pierde-vară-l cheamă! Suntem chiar satisfăcuți dacă-și face apariția înainte de 11 dimineața. Și, deseori, după-amiaza, nimeni nu-l mai vede. Ia uitați-vă, e ora 16 și mizerabilul deja s-a-ntors acasă. Nu e deloc un om serios.
   - Nici vorbă de seriozitate! s-a indignat Tarnogol.
   Mulțumit de efect, Macaire a plusat:
   - N-ar trebui să vă spun, fiindcă nu vreau să-i fac necazuri lui Lev, dar aici eu fac totul. De altfel, nu ia nicio decizie fără să mă consulte. N-are simțul inițiativei. I-ați văzut, mai nou, biroul? Dă pe-afară de corespondență la care n-a mai lucrat de cine știe când. Clienții trebuie să se fi înfuriat. Ce rușine! Nici că s-a mai văzut așa un leneș!
   - De ce nu ai anunțat Consiliul băncii? l-a întrebat Tarnogol.
   - Fiindcă nu am vrut să aibă probleme, a răspuns Macaire ipocrit. Nu e decât un mediocru. Și-apoi, tata ținea la el, iar mie mi-e cam milă de el. Vreau să zic, în fond, nu face rău nimănui: că doar nu ajunge el președintele băncii.
   - E scandalos ce aflu despre Levovitch, a spus consternat Tarnogol.
   - Scandalos, a repetat Macaire clătinând din cap întristat.
   - Dă-ți seama: eram pe punctul de a-l numi președintele băncii!
   - Așa? s-a prefăcut Macaire că se miră. Levovitch președinte? Păi, o să falimenteze banca în doi timpi și trei mișcări! Mă rog, dumneavoastră sunteți acționarul, nu eu.
   - Totuși, mi-a făcut mereu o impresie bună.
   - Ei, știți cum e, dragă domnule Sinior, mai tot timpul așa arată marii impostori.
    Tarnogol s-a ridicat și a făcut câțiva pași prin încăpere. Părea perplex.
   - Vă simțiți bine, domnule Tarnogol? s-a arătat Macaire îngrijorat.
   - Nu, nu mă simt deloc bine! Trebuia să mă văd azi cu Levovitch pentru a-i cere un serviciu foarte important! Chiar i-am subliniat: „Întâlnire foarte importantă”. Și nu e aici! Sunt groaznic de dezamăgit!
   - Poate că aș putea eu să vă ajut! a sugerat Macaire care murea de bucurie.
   Tarnogol s-a uitat o clipă la Macaire.
   - Nu sunt sigur, e ceva extrem de sensibil.
   - Totuși, acum 15 ani aveam încredere unul în celălalt, și-a susținut Macaire cauza. Iată de ce acum sunteți vicepreședintele băncii.
   - Și eu am respectat înțelegerea, i-a amintit Tarnogol. Ai avut ce ți-ai dorit în schimbul acțiunilor tale.
   - Exact așa e, dragă prietene, a supralicitat Macaire. Putem dovedi deci o totală încredere reciprocă. Hai să facem o nouă înțelegere!
  După un interminabil moment de gândire, Tarnogol a sfârșit prin a spune:
   - De acord. Macaire, îți propun un târg. Te voi însărcina pe tine cu serviciul pe care doream să i-l propun lui Levovitch. În schimb, te voi numi președintele băncii.
   - Batem palma! a aprobat Macaire întinzându-i mâna lui Tarnogol și strângându-i-o viguros. Ce pot face pentru dumneavoastră?
   - Pur și simplu să primești în numele meu un plic, i-a explicat Tarnogol. Nimic ilegal, nimic periculos.
   - Atât? s-a mirat Macaire.
   - Atât, a confirmat Tarnogol. E foarte ușor.
   - Foarte ușor, a repetat Macaire ca un papagal. Și după?
   - După, aduci plicul la mine acasă, i-a explicat Tarnogol.
   - Atât?
   - Atât.
   - Foarte ușor!
   - Foarte ușor.
   Cei doi au ieșit satisfăcuți din salonul roz. Însoțindu-l pe Tarnogol la ascensor, cum treceau prin fața birourilor lor și observând lipsa Cristinei, Macaire i-a propus lui Tarnogol să arunce un ochi în biroul lui Levovitch. Din prag, i-a arătat biroul încărcat de corespondență.
   - Priviți cât material e lăsat fără răspuns, s-a plâns Macaire. E revoltător!
   - E scandalos! s-a indignat Tarnogol, distanța fiind prea mare pentru a vedea că scrisorile îi erau adresate lui Macaire. Cum de mi-am putut imagina că Levovitch ar putea fi președintele băncii?
   - Oricine se poate înșela, dragă domnule Sinior, a zis Macaire. Greșeala e omenească.

      Imediat ce Tarnogol a plecat, Macaire s-a grăbit să adune corespondența de pe biroul lui Levovitch, îngrămădind-o pe al lui. După care s-a lăsat să cadă în fotoliu, abandonându-se euforiei care-l învăluia încet.
   Nu se simțise niciodată atât de fericit: președinția Băncii Ebezner era a lui. Reușise să își schimbe cursul destinului fără măcar să aibă nevoie de tot soiul de tertipuri.
   A luat exemplarul din 12 oameni furioși și l-a privit cu dispreț: nu mai are nevoie de chestia asta. Îi va face un serviciu infim lui Tarnogol și cu siguranță va fi președinte. Viața era frumoasă. Legănându-se în fotoliu, s-a uitat la ceas. 16:30. Se putea duce acasă. „Totuși, dată naibii ziua asta!”

      În același moment, la Cologny, în splendida locuință a familiei Ebezner, Arma, menajera casei, stătea cu urechea lipită de ușa dormitorului patronilor. Anastasia tocmai primise un telefon misterios.
   Ca de fiecare dată, Arma fusese cea care răspunsese. „Locuința Ebezner, bună ziuaaa”, răspunsese politicos, după cum fusese învățată. De la celălalt capăt al firului, o voce de bărbat o ceruse pe Duamna fără să se prezinte.
   Duamna era chiar lângă ea, așa că Arma îi dăduse receptorul, dar, auzind vocea interlocutorului, Duamna trecuse legătura în dormitor, unde se și dusese și închisese ușa. Ciudat, foarte ciudat. Duamna nu făcea niciodată așa ceva. Intrigată, Arma se hotărâse să asculte ce se vorbea.
   - Lev, ești complet nebun dacă mă suni aici! s-a enervat Anastasia în ceea ce credea a fi taina dormitorului ei.
   - Mi-am zis că nu-mi vei răspunde pe mobil, s-a justificat Lev de la celălalt capăt.
   - Și ai perfectă dreptate, i-a răspuns Anastasia, fiindcă nu vreau nici să mai vorbim, nici să te mai văd.
   - Eu, iubito, mă bucur că te voi vedea diseară.
   - Nu-mi mai spune iubito! Nu-mi mai spune în niciun fel! Ți-am zis c-am terminat-o!
   - Doream pur și simplu să te informez că voi trimite după tine la 19:45 pentru a fi condusă la hotelul Bergues. Pe curând!
   - N-auzi ce-ți zic? Nu va fi nicio cină diseară. Și cu atât mai puțin la hotelul Bergues! A fost o greșeală să ne întâlnim în weekendul ăsta. Ce Dumnezeu, doar sunt măritată, am și eu un bărbat! Toată Geneva ne-ar fi putut vedea!
   - Nu-ți face griji!
   - Ba tocmai că-mi fac.
   - Pe diseară!
   - Pe niciodată!
   Și Anastasia i-a închis telefonul în nas.
   Auzind receptorul trântit în furcă, Arma a coborât în viteză la parter și s-a întors în micul salon unde se presupunea că șterge praful. Era șocată: Duamna îl înșela pe Domnu’.

     În seara aceea, la ora 19, Macaire Ebezner își gara mândru mașina în parcarea de la Lion d’Or, în Cologny, sperând să fie remarcat la volanul bolidului care valora o mică avere.
   A intrat în restaurant cu un aer afectat, călcând țanțoș la braț cu soția lui și simțind clar că Anastasia atrăgea toate privirile. Au fost așezați la o masă cu fața spre lac, după cum ceruse el, pentru a putea admira priveliștea. Geneva sclipea în noapte, întinzându-se în fața lor ca o comoară.
   - În seara asta bem șampanie! a anunțat Macaire somelierul. Aduceți-ne Pol Roger cu specificarea anului de producție. Șampania lui Winston Churchill! Șampania victoriei!
   Bărbatul îi părea foarte bine dispus, așa că Anastasia s-a amuzat.
   - Ce sărbătorim? l-a întrebat.
   - Iubito, în seara asta iei cina cu viitorul președinte al băncii, a anunțat-o cu un surâs complice.
   Ea s-a prefăcut că se bucură:
  - Vai, dar e minunat! Ai confirmarea lui Jean-Benedict?
   - Nu, nu va fi nimic oficial până sâmbătă. De altfel, țineam să aștept până când voi avea certitudinea, înainte de a te anunța, dar nu-mi mai pot ține gura, prea sunt entuziasmat: am numirea în buzunar!
   - N-ar trebui să vinzi pielea ursului din pădure înainte de a-l fi împușcat, l-a temperat Anastasia.
   - Chiar așa, draga mea, închipuie-ți că de dimineață, când am ajuns la birou, am aflat cum Consiliul era pe punctul de a-l numi pe Levovitch.
   - Pe Levovitch?! n-a mai avut aer Anastasia.
   - Te-nțeleg că ești șocată, iubire, și au am fost complet debusolat. Imaginează-ți: un „Levovitch” în fruntea Băncii Ebezner! Totuși, Ebezner e Ebezner, ce naiba! O toană a lui Tarnogol. Ei, și străinii ăștia, oricum ai lua-o, sunt primii cărora le dau prin cap idei bizare.
   - Deci, Tarnogol și-a schimbat opinia? a întrebat Anastasia.
   - Aproape. Să spunem că între el și mine a avut loc o înțelegere. Mai rămâne un detaliu de rezolvat. Dar poate fi considerat ca și făcut.
   - Adică?
   - O să-ți explic. Știi, în fond, tati își dorea să ajung președinte. Povestea cu alegerile era numai pentru a-mi oferi o legitimitate indiscutabilă.
   Anastasia nu știa ce să-i răspundă: pentru ea, lucrurile stăteau exact pe dos. Întreaga viață, Abel Ebezner își desconsiderase fiul. Dacă ar fi vrut ca, după el, Macaire să fie președintele băncii, pur și simplu i-ar fi lăsat moștenire acțiunile. Dar ea a preferat să nu spună nimic și s-a mulțumit să ridice în cinstea bărbatului ei cupa de șampanie care tocmai le fusese servită.
   Era tulburată: de Levovitch, de alegerea la președinția băncii. Nu-i mai era foame și își dorea să se întoarcă acasă. Nu voia însă să-i strice seara soțului ei care părea de o bună dispoziție extremă și înfometat. Acesta a comandat tagliatelle cu trufe albe, după care coaste de miel. Ea a cerut ton în sos tartar și o lartgustină. A fost adusă o a doua sticlă de Pol Roger în frapieră.
   - În seara asta bem numai șampanie bine răcită! i-a explicat Macaire somelierului.
   Iată însă că, la ora 19:30, când abia fuseseră aduse apetitivele, șeful de sală l-a întrerupt pe Macaire:
   - Iertați-mă, domnule Ebezner, dar sunteți solicitat la telefon.
   - Eu? s-a mirat Macaire. Dar nu știe nimeni că sunt aici.
   Intrigat, l-a urmat pe angajat până la garderobă și a dus receptorul la ureche. Pentru a încerca să își ascundă tulburarea, s-a prezentat cu voce autoritară, de comandant de armată:
   - Alo, da! Macaire Ebezner la aparat.
   Și-a ascultat atent interlocutorul care-i dădea instrucțiuni îndelungi, apoi a strigat în receptor, ca un soldat care ia poziția de drepți:
   - Pornesc imediat!
   După care s-a grăbit să ajungă lângă soția lui și, fără a se mai așeza, a anunțat-o:
   - Iubito, îmi pare rău, dar trebuie să plec. E o urgență maximă. Și are legătură cu ce ți-am spus mai-nainte. Termină cina liniștită și ia un taxi ca să te întorci acasă, dacă așa vrei. Nu pot risca să întârzii. O să-ți explic mai târziu.
   Și a plecat fără a mai aștepta vreun răspuns.
   Anastasia a rămas singură la masă, uitându-se fix în direcția lacului Leman care sclipea sub razele lunii, jucându-se cu vârful furculiței în farfurie. Ceilalți clienți nu se puteau împiedica să nu se uite la ea. Totul în acea femeie respira frumusețe, o frumusețe cu atât mai impresionantă cu cât era încărcată cu o nuanță de melancolie.
   Și-a terminat paharul de șampanie fără a se atinge de ce era în farfurie. La ce bun să iei singură cina? și-a zis. Detesta să mănânce de una singură.
   Detesta să fie singură. Și-a scos telefonul mobil din geantă și a ezitat mult timp să-l sune pe Lev. Nu îndrăznea. S-a hotărât să se întoarcă acasă. A cerut să-i fie chemat un taxi și s-a dus să-l aștepte afară. Puțin aer proaspăt avea să-i facă bine. Era 19:45. La ieșirea de la Lion d’Or, a descoperit în parcare o limuzină neagră care o aștepta. Ușa din spate era ținută deschisă de șoferul lui Levovitch, Alfred Agostinelli, care-i întindea un buchet de trandafiri albi.
   - Bună seara, doamnă Anastasia, i-a spus acesta zâmbind. Ce mai faceți?
   - Bine, Alfred, a răspuns emoționată.
   Și a urcat pe bancheta din spate fără a mai sta pe gânduri. Apoi, aruncându-i o privire șoferului binevoitor, care se așeza la volan, l-a întrebat:
   - Cum a făcut-o?

Capitolul 9

Începutul anchetei

      Dacă enigma camerei 622 își avea rădăcinile la Geneva, după cum ni se părea a fi cazul, atunci acolo trebuia să ne ducem.
   Și astfel, în dimineața de miercuri, 27 iunie 2018, Scarlett și cu mine am pornit spre orașul de la capătul lacului Leman.
   Pe drum, Scarlett mi-a spus:
   - Am găsit la dumneavoastră în apartament niște însemnări despre Bernard.
   - Adică ați scotocit pe-acolo?
   - Nu, erau pe birou. M-am gândit că e vorba despre carte, doream să pun totul în ordine și...
   - Le-ați citit?
   - Da. Mi s-a părut că aveați o relație emoționantă. Și-am vrut să aflu mai mult.
   - Ce vreți să aflați?
   - Totul! Povestiți-mi un pic cine era Bernard.
   - Nici măcar n-aș ști de unde să încep, am zis.
   - Începeți cu începutul. În general, așa e mai simplu. Povestiți-mi cum l-ați cunoscut pe Bernard. Cum de un tânăr autor necunoscut s-a împrietenit cu un bătrân editor.
   - E o poveste tare lungă, i-am răspuns.
   - Nu sunt grăbită. Și, oricum, avem ceva de mers.
   Am zâmbit.
   - Bernard și cu mine ne-am întâlnit acum șapte ani. Îmi aduc aminte de acea zi toridă de sfârșit de iulie în care a început totul. Parisul se sufoca.
   Ajunsesem chiar în acea dimineață de la Geneva. Făcusem un efort vestimentar potrivit cu împrejurările: cămașă și blazer, de parcă mă duceam la o întrevedere pentru angajare. Voiam să conving că sunt un om serios. Îmi dăduse întâlnire la librăria L’Age d’Homme de pe strada Ferou, care astăzi a  ajuns gelaterie. Am ajuns tot numai sudoare, copleșit de căldură. Mă aștepta în mica sală de ședințe de la subsol.
   Aveam 26 de ani pe vremea aceea și tocmai terminasem cu greu studiile de Drept, fiindcă eram preocupat doar să scriu romane. Zilnic, în loc să mă duc la universitate, mergeam la bunica unde mi se eliberase o cameră a apartamentului pentru a-mi putea amenaja un birou. Bunica a fost cea dintâi care a crezut în mine și m-a luat în serios.
   Mulțumită ei, în timpul celor 5 ani de studii, am scris unul după altul 5 romane pe care le-am trimis pe rând tuturor editurilor posibile și imaginabile și toate mi-au fost refuzate. Aveam toate motivele să m-apuce disperarea. Apoi, iată că în ianuarie 2011, cea de-a cincea carte, un roman istoric despre SPECIAL OPERATIONS EXECUTIVE, o ramură a serviciilor secrete britanice, care a operat cu succes în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost recuperată de Vladimir Dimitrijevic, fondatorul Editurii L’Age d’Homme la Lausanne, care s-a hotărât să o publice. Numai că, înainte de a se realiza proiectul, Vladimir Dimitrijevic a murit într-un accident de mașină. La înmormântare am cunoscut-o pe Lydwine Helly, o prietenă pariziană a lui Dimitrijevic, care mi-a spus că acesta îi vorbise despre romanul meu lui Bernard de Fallois și îi propusese să coediteze volumul. „Ar trebui să vă întâlniți cu Bernard de Fallois, mi-a spus Lydwine după ceremonia funebră, poate că e interesat să vă publice cartea”. Lydwine a devenit binefăcătoarea mea. M-a luat sub aripa ei și a organizat întâlnirea cu Bernard de Fallois.
   Astfel am ajuns să-l caut, la Paris, în acea caniculară lună iulie. Și, cum este deseori cazul în marile prietenii, între noi doi lucrurile au început tare prost.

      Paris, cu 7 ani mai înainte

      - Nu cred că vă voi publica romanul.
   Bărbatul care vorbise și stătea în fața mea avea alură de general: elegant, seniorial, cu privire ageră. Legenda lumii editoriale franceze: Bernard de Fallois. Din păcate, simțeam cum se căsca o prăpastie generațională, între el, ajuns la 85 de ani, și mine, un tânăr autor nepublicat, de 26.
   - De ce nu? am îndrăznit să îl întreb.
   - Vă prezentați cartea ca pe un roman istoric, dar nu cred să fie adevărat ce relatați în ea. Englezii nu au putut face toate acestea.
   - Vă asigur că totuși acesta a fost adevărul.
   - Și-apoi, de ce v-ar interesa războiul? m-a întrebat Bernard suspicios. Doar nu l-ați trăit.
   - Ce dacă?
   A făcut o figură prea puțin convinsă:
   - Acum n-o să mă faceți să cred că mulțumită englezilor a putut lupta Rezistența franceză cu nemții?
   - V-aș putea-o dovedi, mi-am continuat pledoaria. E un subiect prea puțin cunoscut, de unde și interesul romanului pentru el.
   - Îmi pare rău, dar nu cred că vă voi publica romanul.
   Ieșind de la întâlnire, am umblat hai-hui prin Saint-Germain, deprimat și copleșit. Pentru mine, totul se prăbușea. Până într-acolo încât ar fi fost cazul să mă las de scris: cărțile mele nu ar fi fost publicate niciodată. Nu aveam să fiu nicicând scriitor. Era sfârșitul celor mai mari speranțe ale mele. Tare m-aș mai fi aruncat în Sena, dar, în loc de asta, am intrat să îmi arunc ochii fără un scop anume în librăria Gibert Joseph, de pe bulevardul Saint-Michel, prin secțiunea lor de cărți de istorie.
   Am găsit mai multe titluri consacrate acțiunilor serviciilor secrete britanice între 1939 și 1945. Mi-am notat referințele și am pregătit o mică bibliografie la care am adăugat sursele utilizate de mine pentru roman, apoi i-am trimis totul lui Bernard.
   Nu am primit însă niciun semn de la el. Până vineri, 26 august 2011. Spre seară, mi-a telefonat Lydwine Helly. „Bernard vă va publica volumul!”, m-a anunțat. Până la urmă, îl convinsese. Și așa mi-a apărut primul roman, în ianuarie 2012.

      - Și-a fost un imens succes! m-a întrerupt Scarlett entuziastă.
   - Nici vorbă! A fost o catastrofă.
   A izbucnit în râs.
   - Pe bune?
   - Pe bune! Bernard se purta detestabil cu mine, eu nu-l puteam suferi, dar nici el pe mine. Romanul s-a vândut foarte prost. Câteva sute de exemplare. M-am jurat că nu voi mai lucra cu el.
   - Și după aceea ce s-a mai întâmplat?
   - Urmarea, data viitoare, am hotărât, uite c-aproape am ajuns la Geneva.
   Ieșiserăm de pe autostradă și ne-am îndreptat către centrul orașului, trecând pe lângă diferitele clădiri ale organizațiilor internaționale. Peste puțin, am zărit malul lacului și, în planul secund, Jetul de apă. I-am spus:
   - Aflați că acum 3 zile am făcut exact acest drum, dar în sens invers.
   - Nu faceți pe morocănosul, domnule scriitor, vă stă foarte rău! Și-apoi, nu aveți decât să vă întoarceți să vă luați ciorapii de acasă, dacă ați observat că nu aveți destui.
   - Aș putea pur și simplu să mă întorc acasă după ce vă sui într-un tren pentru Verbier.
   A izbucnit în râs:
   - N-o s-o faceți. Doar vreți să fiți împreună cu mine la Verbier.
   M-am abținut să nu surâd și m-a prins:
   - Nu mai încercați să faceți tot timpul pe seriosul, domnule scriitor! Nu sunteți deloc credibil.
   Am parcurs podul Mont-Blanc și ne-am îndreptat spre Cologny cu frumoasele lui cartiere ce domină Geneva. La vremea crimei, acolo locuia Macaire Ebezner. Trebuie să recunosc că eram foarte impresionat de Scarlett: căutase pe internet până în cele mai neînsemnate unghere și dezgropase o cantitate impresionantă de informații.
   De exemplu, articolul din L’ILLUSTRE, unul dintre marile săptămânale elvețiene de limbă franceză, dedicat lui Macaire Ebezner și publicat cu câteva luni înaintea crimei. Textul era ilustrat cu o fotografie a lui Macaire și a soției sale, Anastasia, care pozau în fața casei lor.
   Nu știam adresa exactă, dar era menționat numele bulevardului: Ruth.
   Acolo ne-am și dus. Am rulat foarte încet, uitându-ne la numerele caselor de pe ambele părți. Dintr-odată, Scarlett a strigat:
   - Aici e!
   În fața noastră, o poartă mare de fier lăsa să se vadă o casă asemănătoare celei fotografiate în revistă: o clădire magnifică, din piatră albă, se ridica deasupra lacului, înconjurată de un parc mare.

Capitolul 10

Un bărbat furios

      Marți, 11 decembrie, cu 5 zile înaintea crimei

     În casa familiei Ebezner, din Cologny, o clădire magnifică din piatră albă, ridicată deasupra lacului Leman, înconjurată de un parc vast, acoperit de zăpadă.
  Singură la masa din bucătărie, pentru a lua micul dejun, Anastasia, în halat, învârtea o bucată de pâine, fără a mânca, mult prea preocupată să își rememoreze evenimentele din ajun. Seară minunată, care o dusese până în apartamentul ocupat de Lev Levovitch la hotelul Bergues. O aștepta, arătând superb în smochingul lui. Masa era aranjată pentru două persoane, cu feluri rafinate de mâncare și vin nobil.
   Cinaseră la lumina lumânărilor, mai îndrăgostiți decât oricând. Apoi se aruncaseră unul în brațele celuilalt și făcuseră dragoste cu pasiune.
   Numai că, pe la miezul nopții, sunase telefonul din cameră. Anastasia fusese cuprinsă de panică: cu siguranță, era Macaire! O urmărise, știa totul și venea să facă un mare scandal. Se liniștise imediat: nu era Macaire, ci președintele Republicii Franceze, venit la Geneva pentru Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Suferind de insomnii, acesta simțea nevoia de a face conversație. Își dorea ca Lev să vină să stea de vorbă la sediul Misiunii Franței pe lângă Națiunile Unite, care se afla pe o imensă proprietate nobiliară din Chambesy, unde urma să locuiască toată acea perioadă.

      La început, Lev l-a trimis la plimbare, motivând o întâlnire galantă, însă, cuprinsă de mustrări de conștiință, Anastasia îi spusese: „Totuși, e președintele republicii!”
   Așa că Lev îl sunase la rândul lui pe marele comandant al francezilor pentru a-l anunța că urma să sosească. Se îmbrăcaseră și o luase cu el în Ferrariul negru, model unic. Ajunseseră sub bolțile poleite ale unui salon imens, în intimitatea președintelui republicii, care îi primise în halat. Bând ceai, fumând o havană și stând la taclale ca între prieteni, președintele profitase pentru a-i cere lui Lev câteva sfaturi legate de discursul de a doua zi, de la Națiunile Unite.
   La 2 dimineața, Lev o dusese până acasă. Oprise în fața curții, pe bulevardul Ruth, și, în taina nopții, o mai sărutase o dată, un sărut lung, de îndrăgostiți, înainte de a o lăsa să plece.
   Trecând pe sub portal, ea avusese un scurt moment de spaimă: ce îi va spune lui Macaire care o va vedea intrând la o asemenea oră? Trebuia să fie mort de îngrijorare. O fi anunțat poliția? Sau începuse să aibă niște bănuieli și o aștepta ipocrit în salon? Urmând să-i ceară explicații. În primul rând, trebuia să rămână cât mai firească. O să-i spună că ieșise cu niște prietene cu care băuse un pahar la hotelul Bergues și nu observase cât timp trecuse, asta este. Avea și ea dreptul să se distreze, nu? Și-apoi, el era cel care o lăsase singură în restaurant!
   Numai că, ajungând în fața casei, a realizat că mașina lui Macaire nu era acolo. Tot nu se întorsese de la întâlnirea aceea misterioasă a lui. Unde-ar putea fi? S-a culcat repede, fără a-și pune prea multe întrebări, ușurată că nu avea de dat explicații și, mai ales, fericită după orele petrecute cu Lev. Încă îi mai simțea trupul lipit de al ei, degetele mângâindu-i pielea, plăcerea pe care i-o provoca. Închizând pentru o clipă ochii, l-a revăzut deasupra ei, sărutând-o și murmurând: „Încă puțin suc de portocale, Duamna?” Ei, fir-ar să fie, Arma era cea care o deranja.
   - Încă puțin suc de portocale, Duamna? și-a întrebat Arma patroana ridicând cana cu suc proaspăt stors.
   Anastasia s-a străduit să-i surâdă celei care o deranjase.
   - Păreți în formă perfectă, în dimineața asta, Duamna, i-a spus Arma umplându-i paharul.
   Anastasia nu i-a răspuns, gândindu-se că nu trebuie să afișeze un aer prea radios, de teamă că asta ar putea aduce vreo clevetire pe la urechile bărbatului ei. Iată însă că exact în acea clipă Macaire a dat buzna în bucătărie, tunând cu voce mânioasă:
   - Să-l ia dracu’ de Levovitch!
   Anastasia a crezut că leșină: deci bărbatul ei știa totul!
   - Să-l ia dracu’ de Levovitch! a repetat Macaire.
   - Po... poftim? s-a bâlbâit Anastasia.
   Macaire ținea în mână ediția din acea zi din Tribune de Geneve, pe care a desfăcut-o în fața nevestei.
   - Uită-te și tu, iubito! a urlat pe un ton care oscila între enervare și admirație.
   Pe prima pagină a ziarului, care anunța un amplu interviu cu președintele Republicii Franceze, putea fi văzută o fotografie a președintelui însoțit de Levovitch, făcută în ajun, când se plimbau amândoi pe malul lacului Leman, în apropierea sediului Națiunilor Unite. Macaire a citit un fragment din articol:
   - Conducători din toată lumea s-au adunat de ieri la sediul Națiunilor Unite, pentru marea conferință privitoare la refugiați. Astăzi, președintele Republicii Franceze trebuie să susțină un discurs foarte așteptat. Cei care ieșiseră ieri la aer, prin parcul Perla Lacului, au avut de altfel surpriza de a-l întâlni, urmat îndeaproape de gărzile de corp, pe când se plimba alături de binecunoscutul bancher genevez Lev Levovitch...
   Arma l-a întrerupt:
   - Suc de portocale, Domnu’?
   A lăsat ziarul la o parte și a luat o felie de pâine prăjită pe care a uns-o cu unt din belșug.
   - Totuși, ce individ și Levovitch ăsta! a continuat. Păi, ia să fac eu o plimbare la braț cu președintele republicii și să mai și apar în ziar! Și vrei să știi ce e mai rău? Că nu se dă deloc mare. Ieri nu a fost la birou, dar nu a spus nimănui că are treabă la Națiunile Unite. A trebuit să-l urmărească Cristina pentru a descoperi ce punea la cale.
   Anastasia și-a privit decepționată bărbatul care dovedea o admirație nemărginită față de omul care-i punea coarne: în fond, erau și el, și ea îndrăgostiți de una și aceeași persoană. Încurcată, s-a străduit să schimbe subiectul.
   - Și aseară ce-ai făcut? Te-ai întors târziu, nu? l-a întrebat cu o prefăcută naivitate.
   - La 3:30. Sunt rupt de oboseală.
   - Ce-ai făcut până la 3:30?
   - Nu pot să-ți spun. Bine, ție, da, pot să-ți spun: închipuie-ți că ieri, Sinior Tarnogol m-a rugat să-i fac un serviciu. Ceva deosebit de important. Acel lucru de pus la punct de care ți-am vorbit la restaurant.
   - Ce fel de serviciu? a întrebat Anastasia, îngrijorată de ceea ce soțul ei putuse face pentru a schimba decizia lui Tarnogol.
   - O nimica toată, imaginează-ți: a trebuit să primesc o scrisoare în numele lui, după care să i-o duc.
   - O scrisoare? Dar, după câte știu, nu ești factor poștal!
   Macaire a privit-o încruntându-se:
   - Nu-nțelegi nimic. Mai bine nu-ți mai spuneam! O scrisoare foarte importantă pe care Tarnogol nu o putea primi direct. Avea nevoie de un om de încredere.
   - Avea nevoie de un factor poștal! a repetat Anastasia.
   - De un om de încredere! s-a enervat Macaire. A fost nevoie să merg până la Bale pentru a primi plicul, dacă vrei să știi chiar totul.
   - Deci aseară ai făcut un drum dus-întors până la Bale? Acum înțeleg de ce te-ai întors la o asemenea oră.
   - Ei, nu e chiar așa de departe când știi s-o calci. Am primit plicul pe la 11 noaptea, într-un mare hotel din Bâle. Am băut o cafea mică și am pornit înapoi, drept care la 2:30 i-l dădeam personal lui Tarnogol. Închipuie-ți că m-a primit chiar acasă la el. Or, nimeni n-a fost invitat vreodată acolo! O vilă personală magnifică, în dreptul parcului Bastions, pe strada Saint-Leger. Culmea eleganței! M-a tratat cu tot respectul pe care-l merit. Am fost primit ca un rege, cu strigăte de „fratele meu!”. Așa mi-a zis: Fratele meu! Înțelegi? Comandase chiar și o gustare pentru mine. În sfârșit, „gustare” e un fel de a zice, trebuia să fi văzut: ai fi avut cu ce hrăni un întreg sat de înfometați! Un excepțional caviar de Iran, somon sălbatic de Alaska afumat cum n-ai mâncat niciodată, brioșe prăjite care ți se topeau în gură, platou de brânzeturi, tarte fine cu fructe și tot felul de prăjiturele. Tare-aș mai fi vrut să vezi și tu ce era acolo. Fiindc-ai fi avut ce vedea! După care a desfăcut o sticlă de vodcă Beluga pentru a sărbători „o mare ocazie”. A zis, cu accentul acela al lui îngrozitor: „Beluga, vodca victoriei!” Și-am mai stat o vreme așa, trăncănind și râzând. Totală înțelegere reciprocă. La plecare, mi-a zis în engleză: „Thank you, Mister President”.
   - Mister President?
   - Chiar așa! Deci, sâmbătă, eu voi fi numit! Nu mi-am pierdut degeaba noaptea, haha?!
   Macaire și-a privit drăgăstos nevasta. De câtăva vreme, ceva se schimbase la ea. Chipul îi devenise mai luminos. Era mai veselă. O descoperea foarte voioasă. Altfel, ce să mai vorbim! Fericită, s-ar fi putut zice. Da, reușea să o facă fericită. Fuseseră și suișuri, și coborâșuri, dar acum știa ce are de făcut. Era de ajuns să te uiți la ea: era sclipitoare.
   În dimineața aceea, Macaire, care de obicei dedica mult timp micului dejun, și-a înghițit tartinele în viteză, vizibil grăbit.
   - La muncă, a anunțat, ridicându-se de la masă.
   - Deja o iei spre bancă? s-a mirat Anastasia.
   - Nu, i-a răspuns pe un ton misterios. Mă duc la mine în cameră. Lucrez la un proiect.
   Anastasia părea intrigată. Macaire era satisfăcut de efectul produs. Îl luase drept un imbecil pentru povestea cu factorul poștal, dar va vedea cine era el cu adevărat. Și-a spus că totuși era mult subestimat. Din cauza aceasta suferise adesea, înainte de a-și da seama că, în fond, în asta-i stătea puterea: ferește-te de apele liniștite! Și-a notat într-un ungher al minții că proverbul ar fi fost un titlu bun pentru Memoriile sale.
   Închis la el în cameră, Macaire a început prin a admira obiectul pe care îl adusese din trecerea lui prin casa lui Sinior Tarnogol: o batistă de mătase brodată cu vorbele Sinior Tarnogol, membru al Consiliului. O observase pe o măsuță de serviciu și nu se putuse împiedica să nu o subtilizeze. Îi găsea acelui accesoriu o notă de mare eleganță: după acest model își va face și el batiste pe care se va putea citi: Macaire Ebezner, Președinte.
   A băgat batista în fundul unui sertar de unde a scos o sticlă de suc de lămâie. A turnat o parte într-un bol de cupru și a adăugat apă pentru a obține cerneală simpatică. A scos apoi caietul din seif și s-a așezat la masa plină de bibelouri, ducând mai departe firul povestirii.

   Dările mele de seamă trimise Consiliului Federal și-au atins scopul: piața financiară elvețiană, plămânul nostru economic, era amenințată și trebuia neapărat protejată. Dacă țările europene plănuiau acțiuni nu doar pentru a împiedica fuga de capital spre Elveția, dar și pentru identificarea conturilor elvețiene ale unora dintre resortisanții lor, atunci, conform unei formule consacrate, trebuia pregătit războiul pentru a asigura pacea.
   Guvernul elvețian a însărcinat, în acest sens, serviciile de informații cu punerea pe picioare a unei operațiuni de supraveghere la scară mare a ministerelor economiei din țările Europei, spre a putea anticipa eventualele măsuri coercitive împotriva Elveției.
   Cum trimiterea de agenți de informații în țări prietene și aliate a reprezentat întotdeauna un exercițiu periculos, în termeni de imagine și diplomație, P-30 a fost expediat în prima linie, pentru a pregăti terenul. Divizia economică, din care și eu făceam parte, și-a sporit activitatea. Londra, Paris, Lisabona, Viena, Atena, München, Milano, Madrid, Stockholm: toate marile orașe ale Europei au devenit țintele noastre. Pentru fiecare dintre ele, trebuiau localizate clădirile administrative avute în vedere, precum edificiile ministeriale sau sediile autorităților fiscale, și trebuiau recoltate, de la fiecare dintre acestea, cât mai multe informații cu putință: acces, dispunerea clădirilor, prezența camerelor video, eventualele controale la intrare. Se putea acționa și pentru notarea tuturor plăcuțelor de înmatriculare ale mașinilor care intrau sau ieșeau din parcările destinate personalului, în așa fel încât să se alcătuiască o bază de date. Sau pentru identificarea restaurantelor de cartier preferate de același personal.
   Munca aceasta de furnică, fastidioasă și ingrată, era totuși indispensabilă pentru a deschide calea agenților de informații care urmau să fie trimiși apoi la fața locului pentru a instala dispozitive de ascultare, pentru a subtiliza ori distruge anumite documente sau pentru a intra în legătură cu funcționari care, din venalitate, acceptau să ne furnizeze informații.
   La fiecare întoarcere din misiune, primeam o invitație la operă unde îl întâlneam pe Wagner, pentru a-i transmite rapoartele de sinteză referitoare la observațiile mele.
   Din păcate, toate acele eforturi aveau să se dovedească inutile: cel mai amarnic dușman se găsea, în realitate, nu dincolo de frontiere, ci chiar în inima țării noastre. Urma să fin atacați din interior, după cum o dovedește un eveniment care avea să traumatizeze întreaga noastră rețea instituțională bancară: un angajat al unei mari bănci din Zurich, răzbunându-se pentru că fusese dat afară, a plecat cu o listă de clienți străini care dețineau conturi ascunse în Elveția, listă ce fusese vândută serviciilor fiscale germane și franceze.
   Pentru bănci, reputate pentru discreția și atașamentul lor față de principiul secretului bancar privitor la identitatea clienților, a fost o adevărată lovitură de trăsnet. Serviciile de informații intraseră în stare de alertă maximă: trădarea fără precedent risca să trezească și înclinația altora pentru fapte similare. Era absolut necesar să se acționeze hotărât pentru a ne asigura că nu era vorba decât despre un caz izolat și pentru a descuraja pe oricine ar fi dorit să urmeze acel exemplu.
   P-30 a primit sarcina de a descoperi dacă administrațiile fiscale ale marilor țări ale Europei căutau să cumpere informații despre băncile elvețiene. Astfel, după decesul tatălui meu, punând în valoare resentimentul meu de moștenitor legitim deposedat de președinția instituției, Wagner m-a trimis în diferite orașe ale Europei pentru a mă infiltra în arcanele Fiscului. Tot anul de după, am făcut nenumărate drumuri dus-întors la Paris, Londra, München, Milano, Atena.
   Procedura era simplă: în fiecare din aceste orașe, Wagner mi-a făcut cunoștință cu câte un avocat care lucra pentru noi. Acesta mă punea în legătură cu un responsabil local al administrației fiscale, cu care mă vedeam într-un loc discret și căruia mă prezentam ca un ins gata să își probeze căința. Însăilam de fiecare dată aceeași poveste: „Tata nu m-a numit președinte al băncii, vreau să mă răzbun și sunt gata să colaborez cu dumneavoastră”. Puteau verifica: totul era adevărat și relatat de presă. Asta și făceau, după care îmi fixau, prin intermediul avocatului, sub pecetea unei discreții absolute, o altă întâlnire în cursul căreia se trecea la negociere și, grație acesteia, obțineam informații prețioase despre metodele lor: cât erau gata să îmi plătească pentru lista de clienți? Ce vor face cu ea? Care erau garanțiile de protecție?
  Erau gata să îmi acorde permis de rezidență, fiindcă nu aș mai fi putut rămâne în Elveția? În general, când dispuneam de suficiente informații, le ceream un angajament scris, ceea ce refuzau de fiecare dată, așa că puteam întrerupe negocierile fără a trezi bănuieli.

      În acest moment, în care îmi închei activitatea în cadrul P-30, trebuie s-o spun: am fost mândru și fericit că mi-am putut servi patria. Am senzația că am murit.
   Unica urmă care-mi mai rămâne din vremurile acelea pasionante este o scrisoare care mi-a fost adusă acum câțiva ani de Wagner, semnată de mâna președintelui Confederației Elvețiene. Trei rânduri scrise de mână, pe care le alătur textului de față.

      Dragă Macaire,
   Aceste câteva cuvinte sunt mărturia recunoștinței noastre veșnice pentru neabătutul dumneavoastră angajament pentru binele țării noastre.
   Cu prietenie.
   Beat Wunder,
   Președintele Confederației Helvete

      - Recunoștinței noastre veșnice, a zis Macaire cu voce tare, recitind scrisoarea pe care o păstra ascunsă între paginile caietului.
   Ah, de-ar fi știut și tatăl său de ce caracter dădea dovadă fiul!
   Macaire a privit cu nostalgie fotografia tatălui, așezată pe birou, în fața lui. „Băiatul tău, tati, i-a spus părintelui de hârtie lucioasă, nu este un oarecare”.
   Din camera lui, Macaire a auzit telefonul fix sunând și pașii grăbiți ai Armei care alerga să răspundă („Locoințaaa Ebezner, bună ziuaaa”). Apoi, din nou pași grăbiți, dar în direcția camerei lui și, dintr-odată, bătăi la ușă.
   - Domnuuu, a strigat Arma de dincolo de ușă, iertați de deranj, dar e apel orgent.
   Macaire nu a deschis decât după ce a pus caietul înapoi în seif.
   - Cine e? a întrebat-o.
   - E de la bancă!
   S-a dus să vorbească la telefonul de la intrare. La celălalt capăt era Cristina, secretara.
   - Domnule Ebezner, s-a scuzat aceasta de la bun început, nu am reușit să vă prind pe mobil și de aceea mi-am permis să vă sun pe fixul de-acasă.
   Percepând panica din vocea colaboratoarei, Macaire s-a grăbit să o liniștească.
   - Ai făcut foarte bine, Cristina. Ce s-a întâmplat?
  - Trebuie să veniți imediat la bancă.
   - Dar zi odată ce s-a întâmplat?
   - Veniți! l-a implorat secretara. Domnul Tarnogol e la dumneavoastră în birou. Și-a ieșit din fire și vă face în toate felurile! Nu știu despre ce este vorba, dar pare ceva foarte grav.

Capitolul 11

Un serviciu

      La banca Ebezner, Cristina încerca să asculte la ușa închisă a biroului lui Macaire care sosise imediat după ce îl anunțase. Numai că nu ajungeau până la ea decât izbucniri ale vocilor.
   Înăuntru, Tarnogol nu se mai potolea.
   - Ai îndrăznit să mă iei de prost! îi reproșa lui Macaire. Ai îndrăznit să mă minți!
   - Eu? Să vă mint eu pe dumneavoastră?
   - Ieri mi-ai spus că Levovitch e un leneș și că nu dă niciodată pe-aici. Însă Levovitch era la Națiunile Unite! Cu președintele francez!
   - Deee... de unde știți? a întrebat Macaire căruia îi clănțăneau dinții.
   - Scrie în ziar! a țipat Tarnogol fluturând un exemplar din Tribune de Geneve.
   - E o neînțelegere! a răspuns cu glas rugător Macaire care tremura ca varga.
   - Așa? a urlat Tarnogol. Mai ziceai și că Levovitch nu-și rezolvă niciodată corespondența. Și asta tot neînțelegere e? Corespondența era a ta!
   - Deee... de unde știți? s-a bâlbâit Macaire care simțea că leșină.
   - Fiindcă acum e pe biroul tău, cu numele tău la destinatar! i-a răspuns Tarnogol apucând înfuriat o mână de plicuri care zăceau pe masă și aruncându-le în aer. Gata, Macaire! Poți să uiți de președinție!
   - Păi, Sinior, s-a străduit Macaire să-l facă să fie rezonabil, totuși aseară ne-am înțeles atât de bine... ba chiar mi-ați zis fratele meu...
   - Asta a fost înainte să descopăr că m-ai înșelat și m-ai mințit! Lev Levovitch va fi președintele băncii!
   Cu aceste cuvinte, Tarnogol a părăsit biroul trântind ușa după el din toate puterile, sub privirile îngrozite ale Cristinei. Macaire s-a prăbușit distrus în fotoliu.
   După câteva minute nesfârșite parcă, cineva a bătut încet la ușă și și-a făcut apariția chipul lui Lev Levovitch.
   - Ești bine, Macaire? s-a arătat acesta îngrijorat. Mi se pare c-a fost de rău cu Tarnogol.
   - Nu sunt bine deloc, a oftat Macaire aproape dându-i lacrimile.
   - Ce s-a-ntâmplat? a întrebat Levovitch hotărându-se să intre, urmat cu timiditate de Cristina.
   - Ceva foarte grav, a răspuns Macaire.
   - Dar ce anume? s-a îngrijorat Cristina foarte tulburată. Vorbiți, domnule Ebezner, sunteți alb ca varul.
   Levovitch și Cristina îl priveau pe Macaire cu compasiune. Acesta tare ar mai fi vrut să dea totul pe față, dar nu ar fi putut să le expună decent minciunile legate de Levovitch și povestea corespondenței.
   - Sunt într-adevăr foarte stresat în momentul ăsta, s-a mulțumit să explice.
   - De ce stresat? a insistat Cristina. Din cauza poveștii cu președinția?
   - Nu. Nu are nicio legătură, a mințit Macaire care spera să nu-i fi spus nimic Cristina lui Levovitch din ceea ce auzise în ajun, drept care încerca să schimbe subiectul. Cred că nu e decât o deprimare de iarnă și cam atât.
   - Te mai duci la psihanalistul pe care ți l-am recomandat? a întrebat Levovitch. Să știi că e foarte bun.
   - Da, doctorul Kazan. În fiecare marți, la 12:30. Nici c-ar fi putut pica mai bine azi. (Și a rânjit pentru a încerca să își ascundă tulburarea.) De altfel, mă duc și joia.
   - Nu știam că mergeți la psihanalist, a observat Cristina.
   - Ei, hai, nu contează! a zis hotărât Macaire, cam jenat și dorind să schimbe cu orice preț subiectul. Ce-ar fi să bem o cafeluță? Sunteți invitații mei.

      La 12:30, în aceeași zi, Macaire intra în cabinetul doctorului Kazan, din Piața Claparede, numărul 2.
   - Doctore, mi-e foarte rău, l-a anunțat de la început Macaire, aruncându-se pe divanul psihoterapeutului.
   De aproape 15 ani, Macaire se trata la Kazan. De când cu povestea acțiunilor lui de la bancă. La vremea aceea, când aflase că îi cedase acțiunile lui Tarnogol, tatăl lui se înfuriase atât de tare încât, o vreme, nu-i mai adresase niciun cuvânt. La recomandarea lui Levovitch, Macaire luase legătura cu doctorul Kazan, care îl asigurase că venise la persoana potrivită.
   Levovitch avusese dreptate: grație doctorului Kazan, Macaire ajunsese să se împace cu tatăl lui. Numai că, de la moartea acestuia din urmă, avusese momente de mare deprimare și simțise nevoia să treacă la două ședințe pe săptămână, pentru a ieși din depresie. Chiar ținea la doctorul Kazan care îl ajutase să își recapete încrederea în sine. Îi plăceau la acesta liniștea, privirea blândă și felul în care își rodea brațele ochelarilor ascultându-l.
   - Cum vă spuneam, domnule doctor, a mărturisit Macaire, credeam că e sigur că voi deveni președintele băncii.
   - Într-adevăr, mi se pare că am citit așa ceva în presă, a răspuns Kazan. Tocmai mă pregăteam să vă felicit.
   - Ei bine, între timp am trecut printr-o mică dramă.
   - Adică?
   Macaire i-a povestit în detaliu psihanalistului încurcăturile din ultimele 24 de ore.
   - Deci, dacă înțeleg bine, acest Tarnogol nici nu mai vrea să audă de dumneavoastră, a sintetizat Kazan după ce pacientul și-a încheiat povestea.
   - Și toate astea din cauza unei încurcături de care tot eu sunt vinovat! s-a plâns Macaire. Doctore, vă rog, ajutați-mă să găsesc un mijloc de a-l convinge pe Tarnogol! Trebuie neapărat să-și schimbe părerea. Dacă nu voi fi numit președintele băncii, mă sinucid!
   - Nu mai spuneți așa ceva! s-a arătat îngrozit doctorul Kazan. Ar da teribil de rău pentru reputația mea.
   - Că tot a venit vorba de reputație, a continuat Macaire, ați fost contactat de un anume Jean-Benedict Hansen, adică de vărul meu Jean-Bene. Era în căutarea unui psihanalist pentru soția lui care e un pic ciclotimică. Eu l-am sfătuit să vă sune. I-am spus că sunteți cel mai bun. După câte am înțeles, i-ați răspuns că nu mai primiți noi pacienți.
   - Da, de ani de zile nu mai primesc. Pentru dumneavoastră am făcut o excepție la vremea aceea, fiindcă ați fost recomandat de Lev Levovitch.
   - Ah, iar Levovitch ăsta, s-a enervat Macaire, îl urăsc! E perfecțiunea întruchipată! E extraordinar! Aș vreau eu să fiu ca el!
   - Îl urâți sau îl admirați?
   - De ce, nu ai dreptul să urăști pe cineva tocmai fiindcă îl admiri prea mult? a întrebat Macaire.
   - Ba da, a acceptat doctorul Kazan. Dar asta se numește gelozie.
   - Deci, sunt gelos?
   - Pentru a fi mai exact, aș zice că suferiți de invidia maxima, o anomalie identificată de doctorul Freud în cadrul celebrului caz Lucien K.
  - Ce mai e și cazul acesta Lucien K?
   - Lucien K a fost fiul unui bogat industriaș vienez, care încercase mereu să obțină aprecierea tatălui său. Numai că tatăl îi aducea neîncetat reproșuri și, până la urmă, preferase un alt băiat pe care îl considera ca fiind copilul lui și căruia i-a încredințat conducerea imperiului.
   - Este exact ce simt și eu în cazul lui Levovitch! a strigat Macaire, ușurat să afle că exista un precedent celebru. Și ce s-a întâmplat în acel caz Lucien K?
   - Și-a ucis tatăl, mama, soția, câinele, pe toată lumea din jur. Și a sfârșit la spital. Astfel a ajuns Freud să studieze cazul.
   - Fir-ar să fie! a murmurat Macaire. Credeți c-o voi sfârși și eu ca el?
   - Nu, l-a liniștit doctorul Kazan, fiindcă, în cazul dumneavoastră, e specific faptul că ați avut totul în mână, acum 15 ani. Tatăl dumneavoastră v-a trecut stindardul, v-a recunoscut drept succesor oferindu-vă în fața întregii lumi acțiunile care vă garantau președinția băncii. Și pe care le-ați dat, din motive care încă-mi scapă, acelui Sinior Tarnogol. Dar nu contra unei sume serioase de bani, nu?
   - Așa e, le-am dat la schimb, a confirmat Macaire.
   - La schimb cu ce? Vă mărturisesc că sunt curios să înțeleg ce putea valora cât președinția băncii.
   - Ceva ce vrea toată lumea, dar nimeni nu poate cumpăra.
   - Adică?
   - N-o să mă credeți.
   - Încercați!
   - Sigur n-o să mă credeți, a repetat Macaire.
   Kazan nu a insistat, ci a întrebat:
   - Ce veți face cu acest Tarnogol?
   - Habar n-am, a oftat Macaire. Dumneavoastră, domnule doctor, ce-ați face în locul meu?
   - În curând se face un an de când lucrăm împreună pentru a vă pregăti pentru Marele Weekend, a răspuns psihanalistul. Vă mai amintiți ce înseamnă pentru dumneavoastră acest Mare Weekend?
   - Despărțirea de tata, a răspuns Macaire.
   - Exact. În sfârșit, veți tăia cordonul care vă leagă de tatăl care a murit. Vă amintiți ce am discutat în cadrul ședințelor anterioare: nu tatăl dumneavoastră vă hotărăște viața, ci chiar dumneavoastră, domnule Macaire, sunteți de acum stăpânul propriului destin.
   Macaire a rămas perplex.
   - Asta încerc să vă explic, a continuat doctorul Kazan, că voința lui Tarnogol de a-l alege pe Levovitch e șansa dumneavoastră de a vă dezvălui dumneavoastră înșivă.
   - Nu sunt sigur că vă pot urmări, domnule doctor.
   - Ei bine, dacă veți fi ales fără a vă lupta, poate că veți sfârși prin a vă spune că nu ați avut vreun merit în ce s-a întâmplat. Or, de acum, trebuie convins Tarnogol. Și știu că-l veți convinge. Știu că sunteți în stare. Vă veți dovedi chiar dumneavoastră înșivă de ce sunteți capabil și veți fi ales președintele Băncii Ebezner. După alegere veți fi un nou om, în sfârșit emancipat față de tatăl dumneavoastră, fiindcă postul de președinte nu vi-l veți datora decât dumneavoastră. De-a lungul ședințelor noastre, v-ați adus la lumină adevărata identitate: cea de luptător, de învingător. E timpul să o arătați întregii lumi, începând cu Tarnogol.
   - Aveți absolută dreptate, domnule doctor! a strigat Macaire, electrizat dintr-odată. Însă tot nu mi-ați spus cum să-l conving pe Tarnogol. Ca psihanalist, cu siguranță sunteți un as al manipulării mentale, nu?
   - În principiu, nu sunt aici pentru a vă oferi soluții, trebuie singur să le descoperiți, i-a amintit doctorul Kazan. Acesta este principiul psihanalizei.
   - Vai, domnule doctor, l-a implorat Macaire, măcar o mică mână de ajutor, vă rog... Simt că aveți o idee.
   Bunul doctor, în fața disperării pacientului, i-a sugerat:
   - Faceți în așa fel încât Tarnogol să vă datoreze un serviciu de mare importanță. Și-atunci va fi obligat să vă aducă la președinția băncii. E ora de încheiere a ședinței. Pe joia viitoare!

Capitolul 12

Adulterul

   Miercuri, 27 iunie 2018
   Scarlett și cu mine am rămas o vreme pe bulevardul Ruth, în fața portalului proprietății lui Macaire Ebezner.
   Apăsasem pe butonul soneriei, dar nu răspunsese nimeni. Scarlett ținea să nu ne mișcăm de-acolo până când nu apare cineva.
   Până la urmă, o vecină a fost aceea care ne-a ieșit în întâmpinare, după ce a asistat la modul în care ne tot învârteam în loc.
   - Vă pot ajuta cu ceva? ne-a întrebat pe ton inchizitorial, făcându-ne să înțelegem că ne luase drept răufăcători.
  După care m-a recunoscut și chipul i s-a îmblânzit imediat.
   - Nu cumva sunteți?...
   - Chiar Scriitorul, a răspuns Scarlett. Iar eu sunt asistenta lui, Scarlett Leonas.
   - Încântată! ne-a salutat vecina care, la început, a crezut că eram în căutarea unei locuințe. Casa nu mai este de vânzare, a fost până la urmă cumpărată acum aproape un an. Noul proprietar e în vacanță.
   - Aceasta a fost locuința lui Macaire Ebezner, nu-i așa? a întrebat Scarlett.
   - Da. Ani de zile a rămas în vânzare. De la evenimentele... Sunteți la curent cu ce s-a întâmplat, nu-i așa?
   - Da, am răspuns. În fine, parțial. De-asta suntem aici.
   Vecina era foarte simpatică și vorbăreață. Ne-a invitat la ea ca să ne mai răcorim. Era văduvă de câțiva ani și mereu bucuroasă de ceva care să-i mai schimbe gândurile.
   - Îmi amintesc foarte bine de timpul în care s-a-ntâmplat. În anul acela a nins enorm. Nu vreți să vedeți niște fotografii?
   - Nu, mulțumesc, am răspuns.
   - Cu plăcere! s-a grăbit Scarlett să mă corecteze.
   Vecina a căutat prin biblioteca plină cu albume aranjate pe ani. Ne-a arătat grădina acoperită de zăpadă, bulevardul Ruth acoperit de zăpadă, centrul orașului acoperit de zăpadă, malul lacului Leman acoperit de zăpadă.
   - Pasionant! m-am arătat impresionat, sarcastic.
   - Nu-i dați atenție Scriitorului, i-a spus Scarlett vecinei, pare el un morocănos, dar e foarte drăguț. I-ați cunoscut bine pe Anastasia și Macaire Ebezner?
   - Nu prea bine. Nu am fost deloc apropiați, dar întrețineam relații de bună vecinătate. Erau oameni foarte politicoși. Pe vremea aceea aveam un câine care o ștergea des de-acasă. Un brac unguresc mascul. Mai bine să-ți iei femele, e mai simplu. Masculii fug tot timpul de-acasă. Îi atrage un miros anume și găsesc ei modul de a trece peste bariere. De multe ori mi l-au adus înapoi pe Kiko, pe care-l mai găseau pe stradă.
   - Kiko era câinele?
   - Da. Era magnific. Dacă vreți, pot să vă arăt niște poze.
   - Nu, mulțumesc! am declinat eu oferta.
   - Cu multă plăcere! a acceptat Scarlett.
   Vecina s-a ridicat și s-a dus să caute albumul cu fotografii dedicate lui Kiko. În timp ce dădea paginile, Scarlett a întrebat-o:
   - Ce ne puteți spune despre Anastasia și Macaire Ebezner?
   - În momentul în care au avut loc evenimentele, cuplul lor era evident în dificultate. Ca să fiu mai precisă: ea îl înșela.
   - De unde știți?
   - Într-o zi, Anastasia a primit niște flori. I-a explicat soțului ei că erau din partea mea ca mulțumire pentru că i l-am adus înapoi pe Kiko. Știu asta fiindcă Macaire a venit ulterior pentru a-mi mulțumi pentru trandafirii pe care Anastasia pretindea că i i-am trimis. Am înțeles imediat că avea un amant. Când o femeie își minte soțul în legătură cu proveniența unui buchet de flori, în general explicația este destul de simplă.
   - Știți cine era amantul? am întrebat-o.
   - Nu, dar cred că Arma, menajera, era la curent. A făcut o dată o aluzie în fața mea.
   Am notat numele.
   - Arma și mai cum? am întrebat-o.
   - Nu mai știu, dar pot să vă dau numărul ei de mobil. E o femeie adorabilă. Săraca de ea, după evenimentele acelea s-a trezit fără muncă. Am mai angajat-o eu din timp în timp, dar avea nevoie de ceva mai stabil. Acum lucrează pentru o companie de curățenie. Dar am mai chemat-o când am avut nevoie de personal pentru vreo petrecere. Luați legătura cu ea, cu siguranță vă va putea ajuta.

Capitolul 13

Cartea Esterei

      Marți, 11 decembrie, cu 5 zile înaintea crimei

      - Un serviciu, își repeta Macaire gândindu-se la sfatul pe care i-l dăduse doctorul Kazan cu câteva ceasuri mai devreme.
   Era 18:40, iar Macaire bătea bucătăria în lung și-n lat, învârtindu-se ca o elice în jurul Armei care pregătea cina. „Ce e de făcut pentru ca o persoană anume să-ți fie datoare pentru un serviciu?”, nu înceta să repete.
   Ținea în mână exemplarul din 12 oameni furioși și îl flutura de parcă asta i-ar fi permis în mod miraculos să îi afle conținutul. I se părea că, aici, în această încăpere, juratul care răsturnase opinia tuturor celorlalți nu avea nevoie de niciun serviciu pentru a-și atinge scopul. Și-atunci, cum făcuse? Ei, fir-ar să fie! l-a cuprins disperarea pe Macaire care adormise la jumătatea filmului și care nu avea răbdare să citească tot textul. Cu certitudine, Anastasia, cum le știa ea pe toate, citise piesa. Trebuia neapărat să-i vorbească, dar uite că de două ore se închisese în baie și nu mai ieșea. Ce-o fi punând la cale? Încercase să îi împărtășească nevestei ce-l frământa, prin ușa încuiată, strigând cât îl ținea gura pentru a acoperi zgomotul apei care curgea în cadă: „Cum trebuie să acționezi pentru a ți se face un serviciu?”
   Însă îl repezise imediat: „N-am timp de ghicitorile tale”. Dintr-odată, o abordase pe Arma:
  - Cum procedezi ca să ți se facă un serviciu? sfârșise prin a-i răspunde Arma, ridicând ochii-n tavan în timp ce stropea friptura, eeei, dac-aș fi știut...
   - Ce vrei să spui? a întrebat-o Macaire care, din tonul femeii, intuise o săgeată aruncată în direcția lui.
   -V-am rugat să-mi iau și eu liber vineri și m-ați refuzat.
   - Da, bine, doar ți-am explicat că nu-mi convine fiindcă vineri plec cu noaptea-n cap la Verbier, pentru Marele Weekend al băncii, și Anastasia urmează să rămână singură aici toată ziua. Fii și tu de acord că e prima dată când refuz să-ți iei liber și consider că e o lipsă de politețe să ai tupeul să te plângi.
   - Iertați, domnu’, dar dumneavoastră m-ați întrebat, s-a justificat Arma.
   - Iertați, iertați, află că nu e de ajuns să spui iertați oricând și oriunde. Bine, n-ai decât să-ți iei liber vineri și cu asta basta! Ești liberă definitiv. Sper că ești mulțumită! Vezi, iar mă las dus de nas. Prea bun, adică mare fraier! Asta sunt. Hai, gata cu trăncăneala, termină de gătit, într-un sfert de oră invitații vor fi aici.
   Extrem de iritat de situație, Macaire căuta un pretext pentru a-și vărsa nervii pe Arma. Moment în care a observat că instalația electrică exterioară de Crăciun funcționa, luminând arborii înzăpeziți.
   - Apropo de invitați, te rog mult, Arma dragă, vrei să stingi luminile astea până sosesc? Ți-am repetat de o mie de ori că e inutil să le aprindem pe toate din moment ce nu e nimeni care să fie impresionat de ele. Ce ți-e și cu mania asta de a risipi electricitatea cu cea mai mică ocazie!
   - Da’ așa e druguț, i-a explicat Arma.
   - O fi druguț, dar costă bani toate nimicurile astea! Se vede că nu tu le plătești! Ei, la dracu’, stinge-le-odată!
   Arma s-a grăbit să-l asculte. Imediat, lui Macaire i-a fost ciudă pe el că ridicase vocea. Arma era o femeie tare de treabă. Cinstită și credincioasă, intrase în serviciul lor de 10 ani. Era corectă și pricepută în toate. Niciodată bolnavă, mereu gata pentru orice i se cerea. Și-apoi, nici atâtea libere nu solicita. De altfel, nici vacanță nu-și lua aproape niciodată. Pentru a fi iertat, Macaire, profitând că Arma era ocupată cu luminile, s-a strecurat în cămăruța de lângă bucătărie, unde angajata lor se schimba și își lăsa lucrurile, și i-a băgat o hârtie de 100 de franci în geantă. Când a revenit în bucătărie, Arma deja era înapoi la mașina de gătit, ocupată cu prăjitul cartofilor noi.
   - Aveți probleme? l-a întrebat cu blândețe.
   - Da, așa s-ar zice!
   - Ce s-a-ntâmplat? Dimineață ați plecat așa de repede și păreați tare stresat!
   - Chestii complicate, a răspuns Macaire evaziv. Ei, nici nu știi ce noroc ai să duci o viață simplă, fără necazuri și nici cine știe ce preocupări!
   S-a lăsat să cadă pe un scaun, oftând din adâncul sufletului, apoi s-a ridicat imediat, într-o stare de puternică agitație. A plecat din bucătărie pentru a vedea cum arată livingul, apoi s-a întors grăbit:
   - Arma, spune-mi, ce e cu buchetul acela enorm de trandafiri albi, din salon?
   - L-a primit Duamna.
   - Așa? Și cine să fi trimis un asemenea buchet?
   Armei tare i-ar mai fi venit să-i spună totul patronului ei. Nu mai avea niciun dubiu în legătură cu jocul Duamnei: ieri, apelul telefonic. Azi, enormul buchet de trandafiri. Dar cum să-i spună lui Domnu’? Și, mai ales, trebuiau dovezi, fiindcă Duamna cu siguranță va nega totul. Va afirma, jignită, că telefonul era o fantezie și o să inventeze ea și proveniența florilor. „De ce te-apuci să minți în halul ăsta, Arma, deși noi am fost mereu buni cu tine?”, o să zică. Macaire se va înfuria și el și va fi dată afară.
   La care gând, Arma a considerat că era mai bine să își țină gura. În aceeași clipă, Anastasia și-a făcut apariția, mai frumoasă decât oricând, gătită într-o rochie de muselină albastru-întunecat, pe care Macaire nu i-o mai văzuse.
   - Uauuu! s-a entuziasmat bărbatul, considerând că soția sa se îmbrăcase așa în cinstea lui.
   - Ies la cină cu niște prietene, l-a anunțat Anastasia.
   - Cum adică? Jean-Bene și Charlotte vin să ia masa la noi.
   - Îmi pare rău, îmi notasem că asta va fi marțea viitoare!
   - Adică, nu cinăm împreună în fiecare a doua marți a lunii?! Doar știi foarte bine.
   - Ar trebui s-o facem în prima marți a lunii, mai degrabă decât în a doua. A doua dă naștere la confuzii. Uite dovada. Și-n definitiv, de ce nu mi-ai adus aminte de dimineață? Tare mai erai grăbit să te închizi la tine-n birou.
   - Acum, e vina mea, da?
   - În parte. Nu-mi pot anula cina în ultimul minut.
   - Doar n-o să mă lași baltă?
   - Cinăm cu Jean-Bene și Charlotte în fiecare lună, o dată oi putea lipsi și eu. N-am mai ieșit de mult.
   - Află c-o să ratezi o cină foarte interesantă. Vom vorbi despre literatură. Ai citit 12 oameni furioși?
   - Evident!
   - Ah, vezi, ești genială, pe toate le știi! Deci chiar ai citit cartea aia?
   - E o piesă de teatru, l-a corectat Anastasia. Și, da, am și văzut-o, dar mai demult. De ce?
   - Îți mai aduci aminte cum a făcut tipul de i-a convins pe toți ceilalți că are dreptate?
   - Nu este vorba despre cine are dreptate și cine nu are. I-a pus pe ceilalți jurați față-n față cu ei înșiși. Le-a picurat îndoiala în minte și le-a demontat astfel, puțin câte puțin, toate certitudinile.
   - Exact ce am încercat și eu cu Tarnogol, i-a explicat Macaire. Am încercat să-i demontez certitudinile. Dar n-a ținut. Nu poți să-mi dai vreun sfat? Mereu vii cu sfaturi bune și chiar am nevoie de...
   - Mai târziu, l-a întrerupt Anastasia. Trebuie să fug, altfel întârzii.
   Și s-a îndreptat spre holul mare de la intrare. Macaire s-a luat după ea ca un cățeluș.
   - Știi, a suspinat, am avut o zi mizerabilă la birou. M-aș fi bucurat să-ți pot vorbi despre asta.
   Fără a-i adresa vreo vorba, Anastasia a luat din șifonier un mantou elegant, pe care l-a îmbrăcat. Macaire a continuat:
   - La drept vorbind, ai putea ieși în altă seară. Prietenele te-ar înțelege.
   Femeia și-a zis că mai bine ar fi plecat fără să-l mai anunțe, pentru a evita ca el să facă pe victima ori s-o bombardeze cu întrebări. Ceea ce nu a întârziat să se întâmple. Când deja pusese mâna pe clanță, Macaire s-a interesat de florile pe care evident le observase.
   - Și, ia zi, cine ți-a trimis trandafirii?
   - Vecina, i-a răspuns scurt Anastasia.
   - Vecina? Și de ce ți-a trimis vecina un astfel de buchet?
   - I-am prins câinele, care fugise ieri pe stradă, și i l-am dus acasă. Știi cât îl iubește.
   - Nu mi-ai spus... de ce nu mi-ai spus? Doar eu îți spun tot.
   - Credeam că ți-am spus.
   - În orice caz, simpatică vecina. O să-i mulțumesc.
   - Nu e cazul, am făcut-o eu.
   - Ah! Nu mi-ai spus unde ieși în seara asta.
   - Ne întâlnim mai întâi în barul de la hotel Rhone, la un cocktail, l-a mințit. Pe urmă o să ne ducem pe undeva, prin oraș.
   - Dacă vrei, pot să te duc eu până acolo...
   - Nu, ar fi ridicol, ai întârzia și nu ai întâmpina la timp musafirii. Distracție plăcută diseară. Hai, risc să întârzii. Salută-i pe Jean-Bene și Charlotte din partea mea.
   - Vor fi tare dezamăgiți că nu ești acasă, a încercat Macaire, sperând să o facă să se simtă vinovată și, deci, să nu mai plece.
   - Las că vor înțelege ei foarte bine, i-a răspuns Anastasia trecând pragul ușii de la intrare.
   Necăjit, Macaire s-a prăbușit într-unul dintre fotoliile mari din hol, făcându-și vânt cu exemplarul din 12 oameni furioși, pe care nu-l lăsase din mână, uitându-se pe geam la nevasta sa care urca în mașina sport și o ștergea de-acasă.
   După ce a trecut de portalul proprietății, Anastasia a luat-o pe bulevardul Ruth. Imediat ce s-a considerat în afara razei vizuale a lui Macaire, a tras pe dreapta drumului pustiu, și-a scos rapid mănușile de piele pentru a avea degetele libere și a extras din geantă o scrisoare care însoțise enormul buchet de trandafiri pe care Agostinelli, șoferul lui Lev, i-l adusese după- amiază.

   Diseară, ora 19, parkingul promenadei Byron.
   Acolo te voi aștepta.
   Lev

      Promenada Byron nu era decât la câteva minute cu mașina de casa familiei Ebezner. Era un loc romantic prin excelență, cel al întâlnirilor îndrăgostiților, pe un spațiu liber de pe dealul Cologny, care oferea o perspectivă extraordinară către lacul Léman și Geneva.
   La sosirea Anastasiei, în parcare nu era nimeni. Era 18:50. Nerăbdătoare, ajunsese cu 10 minute mai devreme. Știa că ar fi trebuit să se facă dorită, ajungând cu mare întârziere sau, mai bine, chiar nemaivenind. Lăsându-l să-nțepenească de-atâta așteptare. Punându-l pe gânduri. Numai că, de când primise florile și biletul, nu mai putea sta locului. Își petrecuse după-amiaza pregătindu-se, aranjându-se, dichisindu-se. Încercase 10 rochii și 15 perechi de pantofi. Ținea să fie perfectă.
   Și-a aruncat pentru a treia oară ochii la ceas. Apoi și-a aranjat părul în retrovizor. Mai erau doar câteva minute până se vor reîntâlni.

      La ora 19 fix, Jean-Benedict s-a prezentat fără soție la ușa locuinței familiei Ebezner.
   - Dragă vere, l-a întâmpinat Macaire, nu e și Charlotte cu tine?
   - Nu se simte bine. Din nou schimbările astea ale ei bruște de stare. Totuși, în ultimele zile păruse în formă. Numai că, adineauri, întorcându-mă de la bancă, am găsit-o închisă pe întuneric. Zice că are nevoie de odihnă. I-am spus că nu e politicos să renunțe în ultimul minut.
   - Închipuie-ți că Anastasia mi-a făcut aceeași figură: chipurile, s-a înșelat în privința datei la care luăm cina împreună și a plecat să ia masa cu niște prietene.
   - Știi ceva: cu-atât mai bine pentru noi, cu-atât mai rău pentru ele, a decis Jean-Benedict. Și-apoi, vom putea sta liniștiți de vorbă despre problemele noastre.
   Macaire l-a condus pe Jean-Benedict în living pentru a lua un apetitiv. Cu care prilej i-a povestit ce se întâmplase ziua trecută cu Tarnogol și cum, după ce îl convinsese să îl numească președinte în schimbul unui drum pentru a-i aduce o scrisoare de la Basel, stricase totul din cauza unei împuțite de încurcături.
   - Și-n ce a constat încurcătura? a întrebat Jean-Benedict.
  - N-are importanță, a răspuns Macaire făcând cu dosul palmei un gest parcă pentru a alunga ceva. Un curier care se îmbolnăvise sau așa ceva. În sfârșit, pe scurt, ce trebuie acum e să găsim o modalitate de a-i schimba părerea lui Tarnogol! Și-avem toată seara pentru a reuși.

      În același timp, fără a ieși din mașina oprită în parcarea de pe promenada Byron, Anastasia aștepta liniștită.
   De un sfert de oră trecuse momentul întâlnirii, dar Levovitch tot nu se arăta. O mică întârziere... se mai întâmplă.

      La ora 20, în marea sufragerie a familiei Ebezner, Macaire și Jean-Benedict se bucurau de gustul unei fripturi cu cartofi noi, usturoi și sare grunjoasă marină, pregătite de Arma, analizând strategia de adoptat pentru modificarea deciziei lui Tarnogol.
   - Am citit 12 oameni furioși după cum mi-ai cerut, a spus Jean-Benedict, dar nu sunt sigur că poate fi făcută legătura cu situația ta.
   - Se pune problema să strecurăm îndoiala în Tarnogol și astfel să demontăm puțin câte puțin certitudinile lui în privința lui Levovitch, a explicat Macaire, repetând cuvânt cu cuvânt ce-i spusese soția despre piesa de teatru. Numai că am făcut exact ca-n carte și n-a mers. Trebuie găsit altceva. Și repede! Timpul nu e de partea noastră: peste patru zile se va vota!
   - Ai vreo pistă?
   - Am stat de vorbă azi cu doctorul Kazan care a avut o idee genială: trebuie adus Tarnogol în situația de a-mi datora un mare serviciu.
   - Care serviciu ar fi președinția! a priceput Jean-Benedict.
   - Exact!
   - Ah, aș vrea atât de mult să o accepte Kazan pe Charlotte ca pacientă! și-a exprimat Jean-Benedict speranța, auzind numele psihanalistului.
   Umplându-i vărului paharul cu vin Cheval Blanc, Macaire l-a anunțat pe un ton confidențial:
   - Pierdere de vreme, dragă Jean-Bene. Mi-a spus că nu va opta decât pentru persoane importante. Însă ajută-mă și te voi ajuta și eu, hai să ne grăbim să găsim o soluție! Cum se obține un mare serviciu?
   - Făcând un mare serviciu, a sugerat Jean-Benedict.
   - Deja i-am făcut un mare serviciu în rolul de poștaș de noapte până la Basel, i-a amintit Macaire. Trebuie să găsim altceva.

      Pe promenada Byron, în pofida frigului care se făcuse în mașină, Anastasia încă mai aștepta.
   Deja Lev întârzia de un ceas. Fără îndoială, ceva îl reținuse. Poate că președintele republicii. Neapărat trebuie să fi avut un motiv serios. S-a hotărât să-l mai aștepte.

      Ora 21, în sufrageria familiei Ebezner.
   Jean-Benedict și Macaire se apucaseră cu poftă de celebra tartă cu mere a Armei - după care musafirii erau înnebuniți de fiecare dată - și de a doua sticlă de Cheval Blanc, când, dintr-odată, cel dintâi s-a luminat brusc:
   - Acum 15 zile, pastorul Berger a venit la noi la ceai. Și ne-a vorbit despre Cartea Esterei.
   - Cine mai e și-asta de se bagă unde nu-i fierbe oala? s-a enervat Macaire care nu vedea legătura cu discuția, doar dacă nu cumva această Estera o fi scris o carte despre manipularea mentală.
   - Cartea Esterei face parte din Vechiul Testament, i-a explicat Jean-Benedict ca un habotnic. În ea se povestește cum, cu 500 de ani înainte de Iisus Hristos, în Persia, regele Artaxerxe și-a luat o nouă nevastă, pe Estera, una dintre cele mai frumoase femei din regat, dar care, ghinionul ei, era evreică. Mardoheu, unchiul Esterei, și-a sfătuit nepoata să nu spună că era evreică, pentru a se feri de necazuri. Prin urmare, Estera ajunge regină, iar unchiul ei, Mardoheu, o vizitează cu regularitate și, în consecință, umblă prin palat. Într-o zi, Mardoheu surprinde doi soldați care urzeau un complot împotriva lui Artaxerxe: îi denunță și astfel salvează viața regelui. În același timp, pe Aman, vizirul cel rău al regelui, îl enervează prezența lui Mardoheu, pe care nu-l plăcea deloc. Când Aman află că Mardoheu mai e și evreu, decide să masacreze toți evreii din regat și reușește să-l convingă pe regele Artaxerxe - care nu știe că nevasta, Estera, e evreică - să semneze un decret în acest sens. Aflând groaznica veste, Mardoheu o informează pe Estera, singura care-l poate convinge pe Artaxerxe să revină asupra deciziei.
   - Marea Revenire! a exclamat Macaire, pasionat dintr-odată de poveste. Și cum s-a descurcat isteața asta de Estera?
   Jean-Benedict a continuat:
   - Estera îi invită pe Artaxerxe și pe vizirul lui, Aman, să i se alăture la două festinuri grandioase. După al doilea, Artaxerxe, care mâncase ca un căpcăun și era tare mulțumit, își întreabă nevasta: „Ce pot face pentru tine, o, Estera, iubita mea?” Moment în care Estera îi povestește totul: că e evreică și că Aman vrea să-i ucidă poporul și deci și pe ea odată cu acesta. Artaxerxe parcă e picat din cer („Ester, tu ești evreică? Deci și unchiul tău Mardoheu e evreu?”). Evident, Artaxerxe anulează decretul, evreii din Persia sunt salvați, iar lui Aman cel rău i se ia gâtul!
   - Povești de adormit copiii! s-a indignat Macaire, pe care relatarea nu-l convinsese deloc.
   - E Sfânta Biblie! i-a amintit Jean-Benedict.
   - Mă rog: adică, femeia asta din povestea ta își invită de două ori tipul să bage-n el și, paf! acesta-și schimbă opinia? Absurd. Dar, ia zi, cum ar putea să mă ajute tâmpenia asta să-i schimb decizia lui Tarnogol?
   - Nu uita că Mardoheu îi salvase viața regelui, a intervenit Jean-Benedict. Cu siguranță, asta a atârnat cel mai greu în balanță.
   - Ce vrei să spui?
   - Dacă-i salvezi viața lui Tarnogol, te va numi președinte.
   - Să-i salvez viața? De azi până sâmbătă? Cum aș putea s-o fac?
  În încăpere s-a instalat o liniște interminabilă. Macaire a căzut pe gânduri.
   A început să se învârtă în jurul mesei, străduindu-se să își imagineze ce i-ar fi sugerat Wagner dacă aceasta ar fi fost operațiunea P-30. Dintr-odată, a strigat:
   - Am o idee! Ideea Secolului! O să-ncerc să-l omor și-n același timp să-l salvez.

Capitolul 14

Un secret

      Era ora 22. În locuința familiei Ebezner se punea la cale ceva secret.
   Arma fusese rugată să se întoarcă acasă, deși nu terminase de spălat vesela, iar masa nu fusese strânsă. Macaire îi explicase că putea face asta și a doua zi, că muncise destul pentru azi. Lucru cu totul neobișnuit, drept care Arma s-a gândit că se petrecea ceva extrem de grav dacă patronul ei se comporta astfel. În momentul plecării, s-a oprit în fața ușii de la sufragerie și l-a auzit pe Macaire strigând: „Doar n-o să-l las pe Lev Levovitch să-mi fure scaunul de președinte!” Deci, Domnu’ nu era sigur că va fi ales președintele băncii? Asta-l preocupase atât de mult în ultimele zile? S-a hotărât să-l spioneze.
   În sufragerie, Macaire și Jean-Benedict planificaseră minuțios ceea ce numiseră Operațiune Revenirea, elaborată în primul rând de Macaire după un scenariu demn de P-30.
   După îndelungate discuții, pentru a fi siguri că totul avea să funcționeze perfect, Macaire și Jean-Benedict și-au repetat cu grijă partitura.
   Operațiunea Revenirea va avea loc poimâine, joi, 13 decembrie, seara, în timpul cinei anuale de gală a Asociației Bancherilor Genevezi, din sala de bal a hotelului Bergues. Era un eveniment de prim ordin, ce reunea membrii Consiliului și asociații băncilor private ale locului. Spuma elitelor. Jean-Benedict trebuia să meargă și el însoțit de Charlotte. Horace Hansen declinase invitația, dar Tarnogol urma să fie și el prezent.
   - Deci, Anastasia și cu mine vom merge la dineu în locul vostru, a recapitulat Macaire.
   - Da, iar Charlotte va fi încântată că renunțăm, fiindcă are bilete pentru concertul de orgă de la Victoria Hall, unde se duce cu sora ei.
   - Ești sigur că Anastasia și cu mine vom fi așezați la masa lui Tarnogol?
   - Sigur, l-a asigurat Jean-Benedict. Mereu e organizat așa dineul. Bancherii de la aceeași instituție sunt de fiecare dată la aceeași masă.
   - Așadar, voi profita de cină pentru a-i face o impresie bună lui Tarnogol, a detaliat Macaire. Apoi, puțin înainte de încheierea petrecerii, îi spun lui Tarnogol că doresc să schimb câteva cuvinte între patru ochi cu el și îl iau afară, pentru a face câțiva pași prin fața hotelului.
   - Evenimentul se termină la ora 22, a precizat Jean-Benedict, scrie pe invitație. Ia-l pe Tarnogol afară pe la 21:30, în momentul în care se aduce cafeaua. Toți invitații vor fi ocupați în sala de bal, iar în împrejurimile hotelului nu va fi absolut nimeni.
   - Deci, Tarnogol și cu mine vom face câțiva pași, a continuat Macaire. Conversația va fi foarte serioasă, iar eu îi voi spune că, după părerea mea, eu ar trebui să fiu președintele băncii. Mergem pe mijlocul cheiului de la Bergues, de-a lungul Ronului. La ora la care nici măcar o pisică nu trece pe-acolo, mai ales în plin decembrie. Vom fi doar noi pe cheiul pustiu și întunecat.
   - Da, între iluminatul slab și ceața care urcă dinspre Ron, mare lucru nu are cum să se vadă, a susținut Jean-Benedict care o lua adesea pe acolo când trebuia să se întoarcă acasă pe jos, pe malul drept. Eu voi fi în mașină, gata de ambuscadă. Fă în așa fel încât să mergeți chiar pe mijlocul drumului. Veți fi absorbiți de conversație și nu veți da atenție mașinii care țâșnește din spatele vostru și căreia șoferul a uitat să-i aprindă farurile.
   - Când te-ai poziționat în spatele nostru, a continuat Macaire, aprinzi farurile și claxonezi puternic. Va fi semnalul pentru mine. Atunci îl prind pe Tarnogol de braț și-l trag lângă mine cu toate puterile. Cădem amândoi într-o mișcare spectaculoasă. Tu accelerezi imediat și treci pe lângă noi în viteză, de parcă nu ne-ai fi văzut, și mergi mai departe ca săgeata. Moment în care Tarnogol va înțelege că i-am salvat viața. Și va trebui să recunoască ce caracter am. Îmi vine greu să cred că, după un asemenea episod, ar putea să nu mă numească președintele băncii.
   După ce o vreme a tăcut, Jean-Benedict și-a manifestat reticența:
   - Dacă ratez manevra și-l fac zob pe Tarnogol? s-a îngrijorat.
   - Imposibil! Nu uita procedura: până lângă noi rulezi încet. Mai ales ca să nu te auzim. Nu accelerezi decât după ce ai claxonat, ca să am timp să-l trag pe Tarnogol lângă mine. În clipa în care accelerezi, deja nu vom mai fi în drumul tău. O să ne atingi doar cu suflul, ceea ce va da impresia de mare viteză, dar totul nu va fi decât o iluzie. Nu ni se poate întâmpla nimic.
   - Și dacă-mi vede numărul?
   - Plasează-te suficient de departe de hotel ca să nu te poată vedea angajații de-acolo. Înainte de a trece la acțiune, asigură-te că nu e nimeni pe stradă. Cheiul e destul de lung pentru a putea prelungi plimbarea până când ești sigur că nu există martori. Când Tarnogol va cădea cu mine cu tot, n-o să mai aibă timp să vadă nimic. Până se ridică, o să fii departe. Oricum, ai o mașină care se strecoară peste tot. Nimeni nu va face legătura. Și, la urma urmei, poți să pui un pic de zăpadă pe numărul de înmatriculare, dacă-nțelegi ce vreau să spun!
   - Și dacă Tarnogol preferă să meargă pe trotuar? a mai întrebat Jean-Benedict.
   - Ține de mine să-l trag pe unde trebuie. E responsabilitatea mea. A ta e să te asiguri că nu există martori. Când cele două elemente vor fi reunite, dai semnalul claxonând și eu trag de el brusc, ca să-l lipesc de mine, iar tu dispari. E foarte simplu.
   Jean-Benedict nu era însă deloc liniștit. Până la urmă, a zis:
   - Nu știu dacă am chef să fac chestia asta. Ar putea ieși rău. Mi se pare că mergi cam departe.
   - Hai, nu e decât un pic de teatru, a replicat Macaire pentru a-și convinge vărul.
   - E mai mult decât teatru, i-a întors-o Jean-Benedict.
   Macaire s-a enervat:
   - Știi ce: dacă vrei să mă lași baltă, fă-o! Credeam că prietenia noastră este mai puternică de-atât. Ieri mi-ai spus că vei face tot ce trebuie ca să mă ajuți. Constat că ți-ai schimbat părerea. În orice caz, nu te aștepta să te tratez corect odată ce voi fi președintele băncii.
   Până la urmă, amenințarea l-a convins pe Jean-Benedict.
   - Bineînțeles, a adăugat Macaire, mica noastră operațiune trebuie să rămână absolut secretă, inclusiv față de nevestele noastre. Nimeni nu trebuie să știe nimic.
   Deși nu ar fi vrut, Macaire pronunțase ultimele cuvinte pe un ton extrem de grav. După care a făcut efortul de a râde, de a părea vesel, pentru a destinde atmosfera. Nu voia să admită în fața lui Jean-Benedict, ca să nu-l sperie și mai tare, dar nu-i scăpa ideea că operațiunea comporta riscuri serioase. Numai că era și operațiunea ultimei șanse.

      Arma se întorsese în micul ei apartament din cartierul Eaux-Vives.
   Trăia singură în locuința de două camere aflată la întretăierea străzilor Montchoisy și Vollandes. O ștersese fără zgomot din casa familiei Ebezner, după ce auzise întregul plan făcut de Macaire și Jean-Benedict. Era îngrijorată, întrebându-se cum avea să se termine toată povestea.
   Și-a făcut un ceai și s-a așezat în salon pentru a citi Tribune de Geneve, exemplarul luat de la patronii ei. Familia Ebezner o lăsa întotdeauna să ia ziarul, odată încheiată ziua de muncă.
   S-a uitat atentă la fotografia mare, de pe prima pagină, din cauza căreia Domnu’ devenise cam agitat de dimineață, la micul dejun. În imagine, doi bărbați mergeau umăr la umăr prin parcul Perla Lacului, zâmbindu-și ca doi buni prieteni, înconjurați de gărzi de corp, sub privirile uluite ale celor care se plimbau pe acolo. Arma l-a recunoscut fără greutate pe unul dintre ei: era președintele Republicii Franceze. Al doilea, un bărbat foarte frumos, elegant, se numea, conform articolului, Lev Levovitch.
   Citindu-i numele, Arma a ridicat îngrozită ochii din ziar: toate piesele puzzle-ului se asamblau dintr-odată în mintea ei.
   Dacă individul din ziar, acest Levovitch, îl făcuse de dimineață să țipe pe Domnu’, fusese fiindcă dorea să-i ia locul de președinte al băncii. Era același nume pe care Macaire îl pronunțase cu o jumătate de oră mai devreme, în sufragerie: „N-o să-l las pe Lev Levovitch să-mi fure locul de președinte!”
   Lev Levovitch - în Geneva nu ar fi putut exista două persoane cu acest nume! Ceea ce însemna că acest Lev Levovitch din ziar era totodată amantul Duamnei. Nu era nicio îndoială. În ajun, când cu misteriosul apel telefonic primit la familia Ebezner, Duamna îi spusese interlocutorului - Arma își amintea perfect: „Lev, ai înnebunit complet dacă mă suni aici!” Același Lev care trimisese azi enormul buchet de trandafiri. Când, cu puțin timp în urmă, Duamna deschisese ușa, părea să-l cunoască pe bărbatul care le adusese și care părea a fi șofer. „Din partea lui Lev”, spusese acesta.
   Duamna își închipuia că Arma nu văzuse nimic, dar Arma văzuse totul! Buchetul era însoțit de un bilet: imediat ce Duamna îl citise, se închisese în baie, după care plecase grăbită de acasă, fără îndoială pentru a-și întâlni amantul.
   Lev Levovitch era în același timp amantul Duamnei și cel care voia să-i fure președinția băncii lui Domnu’!
   Arma se înfuriase. A luat un stilou și, cu gesturi turbate, a acoperit chipul lui Lev cu linii negre, după care a rupt fotografia pentru a-l face să dispară.
   Ah, cât îl ura pe stricătorul ăsta de case care îi distrugea viața patronului ei!
   După care, descumpănită, a luat de pe masa din living fotografia lui Macaire, pe care o păstra într-o ramă frumoasă, argintată, și a contemplat-o îndelung. Era de acum câțiva ani: cât de liniștit părea Macaire! Era elegant, în smoching, fără îndoială la o seară de gală. Găsise fotografia acasă la familia Ebezner, într-o cutie aruncată în fundul unui șifonier, dând pe-afară de poze care așteptau de ani de zile să fie selectate. Macaire era atât de frumos în acea imagine și nu se găsea nimeni să îl admire! Dezolant! Așa că își acordase dreptul de a o lua la ea, pentru a o păstra cu religiozitate.
   Arma a mângâiat chipul de hârtie, apoi l-a sărutat. Macaire al ei, un bărbat excepțional. I-a surâs, apoi i-a murmurat acel cuvânt la care el ținea atât de mult: „Pisoiaș”. Și și-a spus că era singura care-l iubea cu adevărat pe Macaire.
   A luat apoi un album cartonat, lăsat pe masa din living, în care păstra ca pe niște lucruri de preț toate articolele privitoare la succesiunea bătrânului Ebezner și ceea ce credea ea că va fi viitorul lui Macaire. Ca în fiecare seară, le-a mai trecut o dată în revistă.

   DECESUL BANCHERULUI ABEL EBEZNER
   Președintele Băncii Ebezner a decedat duminică seară la 82 de ani. Și-a lăsat amprenta asupra lumii bancare geneveze.

   ABEL EBEZNER:
   DISPARIȚIA UNUI MARE BANCHER

   Charismatic și sclipitor, dar în egală măsură irascibil, iată ce se spunea despre Abel Ebezner, un om înaintea vremii sale și, totodată, unul care respecta tradițiile. Sub conducerea sa, banca familiei Ebezner a ajuns nestemata băncilor private helvete, distanțându-se net de locomotivele obișnuite ale piețelor financiare din Geneva și Zurich. Conform tradiției Băncii Ebezner, moștenirea ar trebui să fie preluată, în principiu, de fiul său, Macaire, care deja lucrează în cadrul băncii, în domeniul gestiunii de capital.

   CINE VA FI SUCCESORUL LUI ABEL EBEZNER?

   Conform zvonurilor, Abel Ebezner nu și-a numit cu bună știință fiul, pe Macaire, ca președinte al Băncii Ebezner, ci a lăsat decizia de alegere a succesorului în sarcina Consiliului Băncii.

   CUTREMUR LA BANCA EBEZNER

   Avocatul familiei Ebezner, Maitre Peterson, a confirmat, în cadrul unei conferințe de presă, dispozițiile testamentare ale lui Abel Ebezner. Și, într-adevăr, Consiliului Băncii îi va reveni responsabilitatea numirii noului președinte al instituției bancare.
   „Abel Ebezner rămâne un vizionar și după moarte, a explicat avocatul cu verva sa obișnuită. A dorit, pentru binele băncii, să o rupă cu niște tradiții perimate și nepotiste, optând pentru un mod de alegere care să asigure de acum funcția de președinte nu pe bază ereditară, ci de competență în conducerea unei bănci de o asemenea importanță”.

   MACAIRE EBEZNER VA FI NUMIT SÂMBĂTĂ PREȘEDINTELE BĂNCII EBEZNER

   Nu mai e nicio îndoială: Macaire Ebezner, 41 de ani, va prelua conducerea celei mai importante bănci private din Elveția, ca urmaș unic. Știrea a fost confirmată voalat de un membru influent al băncii, care a dorit să îi fie păstrat anonimatul. „Numai un Ebezner poate conduce Banca Ebezner”, a afirmat acesta.
   Pentru unii, nominalizarea din partea Consiliului este o lovitură genială a răposatului Abel Ebezner. Fără a o rupe cu tradiția, oferă astfel o mai serioasă legitimitate fiului său. Pentru alții, este vorba despre o enormă lovitură de publicitate din partea Băncii Ebezner care ar fi reușit să îndrepte întreaga atenție asupra ei.

   Arma a închis furioasă albumul.
   Cum de-i putea face Duamna așa ceva lui Domnu’? Să-l înșele, și încă să-l înșele cu individul care dorea să-i ia locui la președinția băncii? Cum de-l putea trăda Duamna în halul ăsta? De 10 ani, de când era în serviciul familiei Ebezner, Arma era foarte mândră că împarte viața de zi cu zi cu acest cuplu model, după părerea ei, care-i reflecta propriile aspirații. Numai că Duamna tocmai stricase totul. Decepția Armei se ridica la înălțimea admirației pe care o simțise dintotdeauna pentru Duamna. Până acum, o considerase o femeie ieșită din comun: frumoasă, energică, inteligentă, cu simțul umorului, dotată pentru toate. Dintre cele pe care le remarci imediat la serate și cocktailuri. Exact ce trebuia pentru a cuceri un bărbat extraordinar ca Domnu’.
   Iată de ce, în pofida sentimentelor pe care le nutrea pentru patronul ei, Arma nu fusese niciodată capabilă să fie geloasă vreun pic pe Duamna. Era cu adevărat superioară, de neatins. Ce i-ar fi putut face unei prințese rusoaice, ea, o biată albaneză, neînsemnată femeie în casă, toată ziua cu șorțul pe ea?
   Atâta doar că Duamna se vede că nu își dădea seama de șansa pe care o avea de a fi măritată cu Macaire Ebezner. Nu-l mai merita. Domnu’ trebuia să afle totul.
   Armei îi părea rău că nu îndrăznise nici azi să-i spună adevărul. Dăduse dovadă de slăbiciune. Fusese o lașă. Dar, gata! Mâine îl va pune pe Domnu’ la curent.
   Mâine îi va spune totul!

      În acea noapte, la 23:30, când Jean-Benedict plecase de ceva timp, Anastasia s-a întors în sfârșit acasă.
   Macaire o aștepta în salon, având nevoie să îi vorbească despre cina de joi. Auzind-o intrând, s-a repezit s-o întâmpine.
   - Bună seara, iubito, a fost bine la-ntâlnirea voastră?
   Drept răspuns, Anastasia, posomorâtă, a trântit ușa de la intrare și a mârâit ceva. Era vizibil întoarsă pe dos.
   - Mă duc să mă culc, i-a spus îndreptându-se direct spre scară.
   Până să stingă Macaire luminile din living și să ajungă în dormitor, ea se și închisese în baie. Bărbatul a bătut încet la ușă:
   - Voiam doar să mă spăl pe dinți, i-a spus pentru a o convinge să deschidă.
   De partea cealaltă, Anastasia s-a prefăcut că nu-l aude. A deschis la maximum robinetul și s-a așezat pe veceu. Lev nu apăruse la întâlnire. Îl așteptase ceasuri întregi, ca o idioată. Încercase să dea de el pe telefonul mobil, la hotel, îi lăsase mesaje. Nimic. Nici cea mai mică veste. Se disprețuia fiindcă îl crezuse, se disprețuia fiindcă fusese atât de fericită. Nici nu mai știa dacă era tristă ori furioasă. Și-acum, Macaire care ținea să stea amândoi de vorbă.
   Nu a ieșit din baie decât când era aproape să adoarmă. Macaire s-a repezit să se spele pe dinți pentru a putea mai apoi discuta cu ea. Însă nevasta lui s-a aruncat în pat și s-a ghemuit, prefăcându-se că a adormit, pentru a evita conversația.
   Când Macaire s-a întors, în pijama, a găsit-o întoarsă pe o parte, făcută ghem.
   - Dormi, iubito? a întrebat-o, strecurându-se în pat.
   Niciun răspuns. Cuprins de îndoieli, s-a decis să-i vorbească așa, cum stătea cu spatele la el:
   - Știi, am avut o mică problemă azi, la bancă. Tarnogol mi-a tras o săpuneală! Mi-a zis că nu-mi va încredința președinția băncii. În sfârșit, mi-ar mai rămâne câteva zile pentru a-l convinge că eu sunt omul potrivit. Apropo, poți fi liberă joi seara? E un dineu la Asociația Bancherilor Genevezi, la hotelul Bergues. Jean-Bene și Charlotte ne cedează locul lor. În fine, pe scurt, dineul e foarte important.
   Ia mai lasă-mă, și-a zis Anastasia forțându-se să rămână nemișcată, încă unul dintre dineurile alea ridicole ale bancherilor. Macaire a întrebat-o:
   - Spune-mi, iubito, dacă n-aș fi președintele băncii, m-ai mai iubi?
   Femeia nu s-a mișcat. Cu siguranță, dormea adânc. Păcat că nu-i răspundea. Macaire era trist: simțea că soția nu-i mai dădea nicio atenție.
   Drept care a înghițit un somnifer și a adormit rapid.

      Nu, ea nu dormea încă nici când sforăitul bărbatului s-a auzit în dormitor.
   S-a întors spre el și s-a uitat lung la dragul ei adormit. Clar se purta urât cu el: se supărase pe Lev și uite că Macaire era cel obligat să plătească. Se va duce cu el joi seara și-l va ajuta să-i facă o impresie bună lui Tarnogol. L-ar mai iubi dacă nu va fi ales președintele băncii? Președinte sau nu, de multă vreme nu mai simțea nimic pentru el. Dar simțise ceva vreodată?
   O sedusese curtoazia lui: sub aparența, uneori, de necioplit, Macaire era un om în mod esențial bun, avea spiritul dreptății și inima generoasă. Când acceptase cererea lui în căsătorie era atât de tânără, atât de rătăcită! Avea o nevoie vitală de amabilitate. Avea nevoie să aibă cineva grijă de ea. Să o vindece de rănile vieții. Să fugă cât mai departe de mama ei. Macaire era bărbatul care nu i-ar fi făcut niciodată vreun rău. Era atent și la cele mai mici dorințe ale ei. Gata să facă orice pentru ea. Numai că bărbații care se lasă în asemenea măsură modelați sunt cei deja cuceriți; or, pasiunea nu supraviețuiește după cucerire.
   Acum, ea are nevoie de pasiune. La 37 de ani, încă are toată viața înainte.
   O viață pe care nu se mai vedea împărțind-o cu Macaire. Își dorea copii, dar nu cu el. Însă abia acum își dădea seama. În toți acești ani, luase pe ascuns anticoncepționale, spunându-și că nu dorea copii din cauza mamei ei. Și Macaire care se dusese să consulte toți specialiștii din oraș, convins că el era de vină! Dar uite că acum se surprindea pe ea însăși visând să facă un copil cu Lev.
   De ce naiba i-o fi tras clapa Lev în seara asta? Își bătea joc de ea? Și dacă se va despărți de Macaire și relația cu Lev n-o să meargă? Se va trezi că nu va mai avea nimic. Sărăcia era cea mai mare spaimă a ei. Încerca să se liniștească spunându-și că va găsi un serviciu, că se va descurca într-un fel.
   Ar duce o viață modestă. Fără minciuni. În fond, tot ce trăia era o imensă minciună. Din cauza mamei ei. Poate că ar trebui să se ducă la doctorul Kazan despre care Macaire nu înceta să spună tot felul de minunății. Sigur ar putea-o ajuta să vadă lucrurile mai clar.

      Toate aceste gânduri îi întrețineau insomnia.
   Macaire, dacă te luai după cum sforăia, dormea profund. S-a hotărât să se ducă la bucătărie să își facă un ceai. Înainte de a ieși din dormitor, a luat pistoletul aurit pe care îl păstra în fundul sertarului de la comodă. Îi era frică noaptea în casa asta mare. Se dăduseră deja spargeri prin cartier. Macaire cumpărase arma acum doi sau trei ani, după ce vecinii fuseseră tâlhăriți în timp ce dormeau. Dorea ca ea să se simtă în siguranță în timpul călătoriilor lui de afaceri. Ba chiar gravase numele Anastasia pe patul pistoletului. Era un obiect frumos.
   A strecurat arma în buzunarul halatului și a coborât în bucătărie.
   L-ar mai iubi dacă nu va fi ales președintele băncii? Dar încă din ajunul morții bătrânului Ebezner, Anastasia știa că nu va fi președinte. Se gândea deseori la ultima seară a lui Abel Ebezner.

    Cu circa un an mai devreme
    La începutul lunii ianuarie

   Medicul îi chemase pe Macaire și pe Anastasia la căpătâiul lui Abel, pronosticându-i încă numai câteva ore de viață. Intrând în vila cu aspect aristocratic din Collonge-Bellerive, Anastasia a fost frapată de mirosul morții, care învăluise întregul loc.
   Abel era întins în pat, uscat și țeapăn, dar cu spiritul încă viu. Anastasia l-a sărutat pe frunte, i-a luat mâna și i-a adresat, ca de obicei, un compliment.
   El i-a surâs tandru. Se înțelesese mereu bine cu socrul ei. L-a mai sărutat o dată pe frunte pe Abel, apoi a ieșit din cameră pentru a lăsa loc unui moment de intimitate între Macaire și tatăl său, dar, cum rămăsese în spatele ușii întredeschise, auzise cuvânt cu cuvânt ultima lor discuție.
   Pe tonul neplăcut pe care îl folosea cu fiul lui, Abel zisese:
   - Iată-mă ajuns la capătul vieții. Dacă fac un bilanț omenesc, nu am avut decât un singur copil, și acela tu ai fost. Dacă aș fi știut cum o să ieși, aș fi făcut cel puțin doi. Află că tare-ai mai supărat-o pe maică-ta, odihnească-se-n pace sufletul ei!
   - Tați, am încercat să fac cum am putut eu mai bine.
   - Ei bine, te-ai fi putut strădui mai mult!
   - Îmi pare rău, tati.
   - E ușor să-ți pară rău, dar asta nu schimbă nimic. În fine, înainte de a pleca în vacanța cea mare, aș vrea să stăm de vorbă despre președinția băncii.
   - Te ascult, tati! a spus Macaire lăsând să i se ghicească în glas momentul de încordare.
   - Îți închipui că nu-l voi lăsa pe Tarnogol să ia conducerea! Prin urmare, printre ultimele mele dorințe testamentare am decis întreruperea modului de transmitere a președinției, care a prevalat până acum în cadrul băncii încă de la Antiochus Ebezner și, pentru întâia oară în 300 de ani de existență, voi hotărî eu însumi succesiunea, după cum îmi permit prerogativele de președinte.
   - Bună idee, tati, l-a felicitat Macaire cu glas de cățeluș care-și așteaptă recompensa.
   - Macaire, nu folosește la nimic să mă lingușești, tot nu te voi numi președinte! M-ai umilit acum 15 ani cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată, cedând acțiunile lui Tarnogol! Ți-ai dezonorat numele și familia lăsându-l pe țicnitul ăla să intre în Consiliu, pe individul ăla lipsit de maniere și de rușine, care pute a bani murdari. O să te fac să plătești toată viața. Și, evident, nici nu se discută ca Tarnogol sau idiotul tău de văr Jean-Bene sau cu atât mai puțin arogantul de taică-său să ajungă președinte! Am decis, deci, ca numirea succesorului meu să fie făcută de Consiliul Băncii, fără să se poată ca acesta să fie unul dintre ei. Așa, pot pleca liniștit din lumea asta. Cât despre tine, ți-am dat enorm de mulți bani, ți-am plătit viloiul tău uriaș, moștenești deja de la maică-ta, vei moșteni și tot ce am eu, așa că ești la adăpost pentru tot restul zilelor tale, ba chiar pentru câteva generații de- acum încolo, asta în cazul în care cândva tu și Anastasia veți avea copii. Și asta fără a mai pune la socoteală izvorul de bani pe care ți l-ai asigurat revânzându-ți acțiunile javrei de Tarnogol. Știi, în fond, asta e ce m-a dezamăgit cel mai tare la tine. Că mai ești și venal. Nici nu ți-am dăruit bine acțiunile mele, că le-ai și vândut cui a dat mai mult.
   - Tati, nu mi-am vândut acțiunile. Doar ți-am spus-o mereu! N-aș fi făcut niciodată așa ceva! N-a fost niciodată o problemă de bani.
   - Mi-e greu să te cred, Macaire. Fiindcă nu ai vrut niciodată să-mi explici de ce și nici cu ce condiții i-ai cedat acțiunile lui Sinior Tarnogol, dacă nu pentru bani!
   - Dac-aș face-o, ai crede c-am înnebunit, tati, i-a răspuns trist Macaire.
   După care s-a ridicat de pe scaun și și-a sărutat tatăl pe frunte, în semn de adio.

      Șuierul cănii electrice a smuls-o pe Anastasia din gânduri. A turnat apa în ceainic și a lăsat plantele la infuzat.
   Își amintea deseori de acea ultimă scenă dintre Macaire și tatăl lui. Oare ce primise în schimbul acțiunilor de la bancă? Nu spusese niciodată nimănui, nici măcar ei.
   Abel murise la puțin timp după plecarea lor. De parcă asta ar fi așteptat pentru a putea muri singur. Anastasia își spunea că Abel fusese întotdeauna un om înconjurat de multă lume, foarte solicitat, dar, în fond, foarte singur.
   Funeraliile nu făcuseră nici ele excepție. Ceremonia se desfășurase în Catedrala Saint-Pierre, într-o dimineață înghețată: locul dădea pe-afară de lume. Curioși, prieteni, oficialități ale orașului și ale cantonului, membri ai înaltei societăți geneveze, reprezentanți ai diferitelor bănci ale țării. Merita să vezi.
   Apoi, conform dorinței lui Abel, înmormântarea avusese loc în cea mai strictă intimitate. Singurele trei persoane care însoțiseră defunctul la cimitirul Saint-Georges fuseseră Macaire, Anastasia și Lev. Anastasia nu avea să uite niciodată momentul: toți trei, unul lângă altul, asistau într-o tăcere desăvârșită la coborârea sicriului în groapă. Dintr-odată, fără ca Macaire să observe, Lev o luase de mână. A simțit cum se înfioară: de 15 ani nu își mai vorbiseră.
   În ziua aceea când pielea lui o atinsese pe a ei, se simțise mai vie decât oricând.
   În ziua aceea, în sfârșit se regăsiseră. După 15 ani nesfârșiți.

      În picioare, în bucătărie, își bea ceaiul, cu privirea pierdută pe fereastră.
   Întrebându-se pe unde o fi Lev. Încerca să se convingă că el avusese un motiv foarte bine întemeiat pentru a-i trage clapa. O întâlnire extrem de importantă. Ceva foarte serios. La Națiunile Unite, poate? Și nu-i putuse telefona. Cu siguranță, avusese un motiv foarte serios.
   Nu avea cum să-l vadă, la gardul proprietății, așezat călare pe craca unui cedru uriaș, pe bărbatul care spiona de la distanță, cu binoclul, bucătăria în care luminile erau aprinse.
   - Pare tristă, i-a șoptit Lev, de unde era cocoțat, lui Agostinelli care pândea de cealaltă parte a zidului.
   - Trebuie să coborâți acum, domnule, i-a răspuns șoferul care nu părea deloc liniștit. Riscați să vă îmbolnăviți! Și-apoi, dacă dă cineva de noi, vă veți umple de ridicol!
   Lev l-a ascultat și și-a părăsit postul de observație tot așa cum ajunsese acolo: rămânând încă așezat pe cracă, pentru stabilitate, a înaintat încet, în mâini, fără a-și face probleme dacă i s-ar fi rupt pantalonii, până când a ajuns lângă trunchiul care era aproape lipit de zidul ce înconjura grădina.
   Prinzându-se de trunchi, s-a ridicat în picioare și a trecut pe zid, de unde a coborât cu ușurință, sprijinindu-se de capota automobilului parcat alături.
   Agostinelli l-a întrebat:
   - Dacă-mi permiteți, domnule, de ce ați lăsat-o să aștepte degeaba pe Anastasia, pentru ca apoi să stați toată noaptea să o pândiți de la depărtare? Aveați clar amândoi nevoie să vă vedeți...
   - Trebuia, Alfred, i-a răspuns Lev. Știi de ce iubirea e un joc complicat?
   - Nu, domnule.
   - Fiindcă iubirea nu există. E un miraj, o creație a spiritului. Sau, dacă preferi, iubirea nu există, potențial, decât dacă nu se concretizează. E o emanație a spiritului, făcută din speranță, așteptare și reprezentări. Ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi întâlnit cu Anastasia? Poate că s-ar fi plictisit. Poate că discuția noastră i-ar fi părut fadă. Poate că mi-ar fi rămas un pic de salată între dinți și ea ar fi ajuns să aibă o altă imagine despre mine.
   - Sau poate nu, domnule, a obiectat Agostinelli.
   - Alfred, știi la fel de bine ca mine: seara trecută a fost perfectă pentru că nu a avut loc.
   - Domnule, totuși de ce țineți atât de mult ca lucrurile să meargă perfect?
   - Fiindcă aștept clipa asta de 15 ani, Alfred. De 15 ani nesfârșiți...
   - Și ce s-a-ntâmplat acum 15 ani?
   - Acum 15 ani am comis cea mai gravă greșeală a vieții mele. La fel ca săracul de Macaire. În aceeași zi, și el, și eu am luat o hotărâre care ne-a distrus viețile.

Capitolul 15

Pasul greșit

      Miercuri, 27 iunie 2018, la Geneva.
   După vizita la vecina din Cologny, Scarlett a încercat să ia legătura cu Arma, fosta angajată a familiei Ebezner, fără succes însă. Așa că i-a lăsat un mesaj vocal, rugând-o să sune cât mai repede cu putință. După care am profitat de prezența la Geneva pentru a ne duce la Banca Ebezner, pe strada Corraterie. În imensul hol de la intrare, am fost întâmpinați de portar.
   - Vă pot ajuta cu ceva? ne-a întrebat.
   - Am vrea să ne întâlnim cu președintele băncii, l-a informat de la bun început Scarlett.
   - Aveți programată întâlnirea?
   - Nu.
   - Regret, doamnă, dar dacă nu v-ați programat întâlnirea, riscați să nu se poată. În legătură cu ce subiect?
   - Al crimei care a avut loc în camera 622 de la hotelul din Verbier. Cu siguranță, înțelegeți despre ce este vorba.
   Portarul nu a părut surprins. S-a retras pentru a da un telefon. Nu am sesizat decât încheierea conversației: „Îi invit imediat să urce”.
   Câteva minute mai târziu, eram primiți în salonul privat al președintelui băncii, care nu părea deloc bucuros să ne vadă.
   - Ce comportament, a ridicat imediat vocea, să apăreți astfel aici, fără a vă anunța, ba cerând și să vă vedeți cu mine!
   - Nu cerem nimic, a lămurit imediat Scarlett situația. Eram prin preajma băncii și pur și simplu am trecut pentru a vedea dacă nu cumva sunteți disponibil. Bineînțeles, dacă nu este un moment potrivit pentru dumneavoastră și dacă ați vrea să fixați o întâlnire ulterioară, vom reveni fără probleme.
   - Nu veți reveni! a hotărât președintele pe un ton care nu admitea replică. Am întrerupt o întâlnire importantă pentru a vă spune următoarele: cazul e clasat și nu am nici cea mai mică intenție de a vă lăsa să iscați un scandal în jurul acestei instituții.
   - Cine a vorbit de scandal? am observat.
   - Dacă sunteți aici, o faceți pentru a scrie o carte, nu-i așa? Ce s-a-ntâmplat? Sunteți în pană de inspirație și v-ați zis să redeschideți un vechi dosar, nu-i așa? E rușinos! Deși îmi plăceau cărțile dumneavoastră, nici c-am să vă mai citesc.
   - Cazul nu e clasat, a nuanțat Scarlett. Vinovatul încă nu a fost demascat.
   - În mintea oamenilor e clasat, și pentru mine asta contează. Lumea a uitat povestea, deci cu atât mai bine pentru bancă. Nici nu vă dați seama, dar după acea crimă a trebuit s-o luăm de la zero. Clienții erau neliniștiți, banca destabilizată, am fost supuși unei încercări foarte grele. Acum, când totul merge bine, iese din discuție să veniți dumneavoastră și să redeschideți rana, aducând prejudicii acestei instituții! Îmi voi anunța imediat avocații și vă avertizez: dacă vă continuați demersul, voi face în așa fel încât cartea să fie interzisă. Și, credeți-mă, brațul meu e lung!

     În clipa în care părăseam banca, portarul care ne primise ne-a oprit în holul uriaș.
   - Sper că întâlnirea a fost fructuoasă, ne-a șoptit confidențial.
   - Nu chiar, i-a răspuns Scarlett.
   Discret, portarul i-a strecurat o bucată de hârtie în mână. Apoi s-a întors pe călcâie și s-a dus în spatele biroului de la recepție.

    - Nu sunt sigur că am înțeles ce s-a întâmplat, i-am spus lui Scarlett pe când ne îndepărtam de bancă, pe strada Corraterie, în jos, cu pas rapid.
   - Nici eu, dar nu vom întârzia să aflăm.
   Și mi-a arătat biletul lăsat de portar:

   Întâlnire într-o oră, salonul de ceai, strada Cite.

   Strada Cite era una pietonală, din orașul vechi, în spatele Băncii Ebezner.
   Se aflau pe acolo mai multe magazine, câteva restaurante, dar un singur salon de ceai. Nu aveam cum ne înșela. Ne-am așezat și am profitat pentru a mânca, în așteptarea portarului.
   După o oră, am zărit deschizându-se o ușă mascată, de la clădirea din față, și ne-am dat seama că era vorba despre bancă. Și-a făcut apariția portarul care a traversat rapid stradela pentru a ni se alătura.
   - Unii clienți folosesc ușa asta pentru a ieși discret din bancă, ne-a explicat portarul.
   - După cum se vede, și unii angajați, a observat Scarlett.
   Omul a fost amuzat de remarcă.
   - De ce vă interesează ultimul Mare Weekend și crima care a avut loc acolo? ne-a întrebat.
   - Domnul este Scriitorul, i-a explicat Scarlett arătând spre mine din bărbie, și pregătește o carte cu acest subiect.
   - Mai ales pentru că mă pasionează povestea, am precizat.
   - Crima nu a fost elucidată, ne-a amintit portarul.
   - Corect, a continuat Scarlett, dar vrem să înțelegem ce s-a petrecut.
   - Nu vă ascund că și eu sunt curios să descopăr. Povestea m-a preocupat în toți acești ani. Sunt la pensie de 6 luni și am senzația că mi-a scăpat ceva... Tare-aș vrea să înțeleg cum de s-a putut întâmpla una ca asta. Mă rog, nu dă bine pentru un angajat să povestească asemenea lucruri. Și, mai ales, vă rog ca numele meu să nu apară în cartea dumneavoastră, aș putea avea necazuri!
   - Vă voi desemna doar prin termenul de „portar”, dacă vă convine, i-am propus scoțându-mi carnetul de însemnări pentru a transcrie relatarea acestuia.
   - E foarte bine.
   - Cunoșteați victima? a întrebat Scarlett.
   - Că o cunoșteam... e prea mult spus. Am întâlnit-o de câteva ori, când venea ori pleca de aici. Știți, pe noi, portarii, nu ne bagă nimeni în seamă. În schimb, cu câteva zile înaintea crimei, la bancă s-a întâmplat ceva neobișnuit. Îmi amintesc foarte bine. La recepție s-a prezentat un bărbat. Mi-l aduc aminte foarte bine fiindcă era îmbrăcat destul de surprinzător. A lăsat un plic și a dispărut fără a vrea să-și spună numele.
   - Cui îi era destinat? a întrebat Scarlett.
   - Lui Macaire Ebezner. Pe plic era notat că trebuia transmis de urgență. Prin urmare, am urcat imediat la domnul Ebezner. Plicul l-a făcut să-și iasă din fire.

Capitolul 16

O scrisoare anonimă

      Miercuri, 12 decembrie, cu 4 zile înaintea crimei
   Era 7:30 în dimineața aceea când Macaire Ebezner a sosit la bancă, decis să demonstreze un comportament exemplar pentru a-i dovedi lui Tarnogol că ar fi fost un bun președinte. Cristina s-a mirat să își vadă șeful aterizând cu noaptea în cap.
   - E totul în regulă, domnule Ebezner? l-a întrebat.
   - Și de ce n-ar fi?
   - Ei bine, fiindcă nu v-am văzut niciodată la ora aceasta.
   - E ceva nou și pentru mine, dragă Cristina, i-a răspuns Macaire așezându-se la birou. De-acum, Stahanov să-mi zici!
   Se simțea încrezător. Se trezise cu un presentiment optimist: Operațiunea Revenirea avea să funcționeze. Sâmbătă va fi ales președinte.
   După Cristina, în biroul lui Macaire a apărut Levovitch pentru a-i propune că meargă la o cafea. Macaire l-a refuzat: „Am prea mult de muncă. E săptămâna decisivă”. Considerând că venise vremea să atace grămada de corespondență lăsată în suferință, a luat o primă scrisoare. Dar, în același timp, Cristina a intrat în birou. „Tocmai ați primit asta, domnule Ebezner”, i-a spus secretara. Și i-a întins un plic pe care era scris cu litere mari, cu marker roșu:

   ÎN ATENȚIA LUI MACAIRE EBEZNER
   F. F. URGENT
   - PERSONAL ȘI CONFIDENȚIAL -

   Nu exista nici adresă, nici timbru. Nicio menționare a expeditorului.
   Intrigat, Macaire a deschis plicul. În interior, a descoperit un mesaj anonim:

   Întâlnire diseară, ora 23:30, în parcul Bertrand la balta mare.
   Dacă vreți să ajungeți președintele băncii, nu ratați întâlnirea.
   De ea depinde viitorul dumneavoastră! Nu vorbiți cu nimeni despre asta!

   Macaire s-a repezit la Cristina:
   - Ce mai e și cu scrisoarea asta? Cine a adus-o?
   - A venit cu ea, acum o clipă, unul dintre angajații de la curierat. De ce? Domnule Ebezner, v-ați făcut palid tot, ce se-ntâmplă?
   Fără să-i răspundă, Macaire a coborât imediat la primul etaj unde se găsea serviciul de curierat.
   - Da, eu am urcat să vă aduc scrisoarea, a spus unul dintre curieri.
   - Și cine ți-a dat-o? a întrebat nervos Macaire.
   - A adus-o unul dintre portari. Când cineva depune corespondență direct la recepție, ne-o aduce portarul, iar noi avem grijă să ajungă la destinatar. De ce? E vreo problemă?
   Fără să răspundă, Macaire s-a dus la recepția băncii.
   - Salutări matinale, domnule Ebezner! au intonat în cor portarii.
   - Cine a recepționat scrisoarea asta? a întrebat Macaire fluturând plicul plin de înscrisuri roșii.
   - Eu, a răspuns unul dintre portari.
   - Și cine a adus-o?
   - Un tip ciudat. Avea șapcă și ochelari de soare. Mi s-a părut cam neobișnuit în plin decembrie, dar aici, știți, chiar vezi de toate. Domnu’ acela nu a spus o vorbă. Pur și simplu a lăsat scrisoarea. Am întrebat dacă aș putea nota un nume, dar a dat din cap și-a plecat. Imediat, am transmis scrisoarea la curierat, conform procedurii. N-ar fi trebuit s-o fac?

      Câteva minute mai târziu, Macaire se uita la benzile video ale camerelor de securitate de la intrarea în clădire.
   Pe ele putea fi într-adevăr văzut un personaj bizar intrând în bancă, îmbrăcat într-un mantou lung și larg, cu gulerul ridicat, cu o șapcă trasă pe cap și cu ochelari de pilot care-i acopereau figura. Camerele din holul de la intrare îl arătau intrând repede și lăsând o scrisoare la portari, înainte de a o lua înapoi cu pas grăbit.
   - Cu siguranță, e un profesionist, a spus șeful securității, care se uita la înregistrări alături de Macaire.
   - Profesionist în ce? a întrebat Macaire.
   - Nu știu, dar uitați-vă cum evită să intre în aliniamentul camerelor. E imposibil să obții o imagine exactă a lui.
   Ca dovadă a afirmației, responsabilul cu securitatea a oprit câteva imagini pentru a mări fața vizitatorului:
   - Vedeți, dom’le Ebezner, e după cum v-am spus. Tipul e un profesionist. Un detectiv particular, poate? Ce conținea scrisoarea? Poate că ar trebui să anunțați poliția?
   - Nimic important, l-a asigurat Macaire care nu intenționa să stea deloc la povești cu bârfitorul de șef al securității.
   Frământat, Macaire s-a întors în birou. A rămas pe gânduri toată dimineața, cu ochii pe fereastră. Era îngrijorat. A citit de mai multe ori scrisoarea.
   Dacă vreți să ajungeți președintele băncii, nu ratați întâlnirea.
   Era cazul să se ducă? Și dacă era o cursă? Dacă voia cineva să-l omoare? Era speriat și simțea un ghem în stomac.
   Din gânduri nu a fost tulburat decât de Cristina care a intrat de mai multe ori, neliniștită de starea patronului. „Sunteți sigur că totul e-n ordine, domnule Ebezner? De adineauri, păreți tare ciudat. Vreți să-mi spuneți ceva legat de scrisoare? Erau cumva amenințări? Doriți un ceai?” La prânz, s-a arătat îngrijorată că Macaire nu pleca la obișnuita și interminabila lui pauză de masă. „Nu-mi stă mintea la asta”, i-a răspuns acesta.
   Până la urmă, pe la 12 și un sfert a venit și Levovitch:
   - Cum merge, bătrâne? Cristina zice că ești întors pe dos.
   - Nu, Lev, totul e-n ordine.
   - Mă duc cu câțiva colegi la Lipp să mâncăm. Ce-ar fi să vii și tu? O să te mai scoată un pic din ale tale.
   - Mulțumesc, nu, nu-mi stă mintea la asta. Cred că am nevoie să rămân puțin singur.
   - Ești sigur?
   - Sigur. O să-ncerc să-nchid ochii un pic.
   Levovitch nu a mai insistat și a plecat. Macaire s-a ghemuit în fotoliu și și-a simțit pleoapele îngreunându-i-se. Și-a pus picioarele pe birou și s-a lăsat pe spate. O mică siestă i-ar fi făcut bine.
   A adormit fără greutate. S-a ales cu câteva minute de liniște. Până când Tarnogol a intrat în birou.

      - Ei, fir-ar să fie, sus! Ai ajuns să dormi la muncă?
   Macaire a tresărit și a făcut ochii mari. Tarnogol era în picioare, în fața lui.
   Macaire a țâșnit în sus.
   - Dragă Sinior, dumneavoastră aici?! a îngăimat ștergându-se de bale la colțurile gurii.
   - Eu vin să te văd cum muncești și tu dormi!
   - Ba nu, ba nu, lucrez pe rupte de azi-dimineață, l-a încredințat Macaire învârtind scrisorile dinaintea sa.
   - Tot corespondența asta? s-a enervat Tarnogol. De ieri, n-ai rezolvat nimic!
   - Ba da, ba da, vă asigur, am rezolvat multe. Dar, închipuiți-vă, de dimineață, când am început, s-a întâmplat ceva neașteptat...
   - Mereu cu scuze! a explodat Tarnogol. Ajunge! Ajunge!
   Fără a-i mai lăsa lui Macaire timp de explicații, Tarnogol a plecat având grijă să trântească ușa din toate puterile, lucru care părea să devină o obișnuință pentru el.
   Macaire s-a prăbușit gemând în fotoliu. Avea absolută nevoie de reconfortare, așa că și-a sunat soția.
   Anastasia tocmai traversa intersecția de la Rive când i-a sunat telefonul mobil. După vocea lui Macaire a înțeles pe loc că era ceva ce nu mergea bine.
   - Te simți bine, pisoiaș? l-a întrebat Anastasia (știa că termenul „pisoiaș” îl liniștea întotdeauna).
   - Da, voiam doar să-ți trimit un pupic. Cu ce te distrezi?
   - Tocmai am sosit cu mama și cu sora mea la Roberto pentru prânz.
   - A, da, prânzul de miercuri. Uitasem. Salută-le din partea mea. Poftă bună.
   - Mulțumim, pisoiaș. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva.
   - Da, da, nu-ți face griji!
   - Voiai să-mi mai spui ceva? a insistat Anastasia care sesizase că altul era motivul apelului.
   A urmat un moment de tăcere. Macaire își spunea că, după ultima reacție a lui Tarnogol, nu mai avea de ales și trebuia să se ducă la misterioasa întâlnire nocturnă din parcul Bertrand.
   - Nu... N-am să ajung acasă la cină, i-a spus până la urmă. O să întârzii.
   - Mult?
   - Da... Trebuie să mă întâlnesc cu cineva... (Macaire a ezitat o clipă, gândindu-se să-i spună despre scrisoarea anonimă, apoi s-a răzgândit.) Un client ajunge târziu de la Londra și ține neapărat să mă vadă înaintea întâlnirii pentru investiții de mâine-dimineață.
   - Bine. Atunci, pe mai târziu, pisoiaș.
   Înainte de a trece pragul la Roberto - elegantul restaurant italienesc din centrul Genevei, unde lua prânzul în fiecare miercuri cu mama sa, Olga, și sora, Irina - Anastasia și-a verificat rapid chipul în oglinjoara din geantă. Nu trebuia să se vadă că plânsese toată dimineața. Încă de când se trezise, sperase într-un semn de la Lev, dar nimic. Nicio veste. Avea sentimentul că el făcea un joc cu ea și se întreba dacă nu cumva era din cauză că îl anunțase că luni urmau să rupă relația, deși nici ea nu credea o vorbă din ce-i spusese.
   A tras adânc aer în piept și a intrat în restaurant.
   Ca de fiecare dată, Olga și Irina von Lacht ajunseseră amândouă înaintea ei și se așezaseră la o masă la vedere, amândouă numai blănuri și bijuterii, sorbind din cupele de șampanie. Anastasia a fost întâmpinată cu un „Ah, iată-te, în sfârșit!” spus pe ton sec de mama ei, care îi făcea astfel observație că întârziase, și cu un surâs rece de sora ei, Irina, care a examinat-o din cap până-n picioare pentru a afla dacă și-a mai cumpărat ceva în ultima săptămână.
   - E nouă brățara? a întrebat-o imediat ce a reperat la încheietura mâinii Anastasiei o bijuterie pe care nu i-o știa.
   - O nimica toată, s-a apărat Anastasia luând loc la masă.
   - O nimica toată din aur! a persiflat-o Irina.
   - Un cadou, a explicat Anastasia prefăcându-se că e cufundată în citirea meniului pentru a schimba subiectul.
   - Cadou de la cine? a ținut sora ei să afle. De la bărbatu-tău?
   - Ia nu-ți băga tu nasul în treburile mele! i-a răspuns Anastasia.
   - Gata, potoliți-vă amândouă! le-a rugat mama, de parcă s-ar fi adresat unor fetițe. Nu uitați că suntem din familia von Lacht! Descendenții Habsburgilor nu se ceartă-n public.
   - Nu suntem niciun fel de Habsburgi! s-a enervat Anastasia. Nu suntem nimic!
   - TИШИНА! i-a ordonat fetei mama, fulgerând-o din priviri.
   O tăcere de moarte s-a lăsat în jurul bătrânei Olga care se străduia să zâmbească pentru a-și recăpăta siguranța de sine. Cele două fete au amuțit, cufundându-se în lectura meniului: încă de la cea mai fragedă vârstă, când mama ridica tonul în rusește, era mai bine să nu mai facă valuri.
   Olga și-a aranjat colierul de diamante, apoi, mișcându-și mâinile acoperite de bijuterii care purtau patina timpului, a făcut semn să li se mai aducă șampanie. Un chelner s-a grăbit să le umple cele trei cupe, înainte de a lua comanda. Olga și Anastasia au ales limbă-de-mare la grătar. Irina a optat pentru paste cu trufe albe.
   - Nici nu se pune problema să mănânci paste, iubito, a hotărât Olga. Nu îndopându-te o să-ți găsești bărbat!
   - Mamușka, a oftat Irina, doar e sezonul trufelor albe!
   - O să mănânci trufe după ce o să-ți găsești bărbat, a decretat Olga pe un ton care nu admitea replică. Până atunci, pește la grătar și pentru tine. (S-a întors spre chelner.) Deci, trei porții de limbă-de-mare, mulțumesc!
   - Mamușka, te rog, nu mă umili în public! a murmurat Irina fără a i se mișca un mușchi pe față.
   - Nu te umilesc, te ajut să fii la înălțimea rangului. Suntem din familia Habsburg, să nu uiți niciodată!
   Așezată în fața mamei și surorii ei, Anastasia, privindu-le lung, se întreba de ce s-o fi pedepsind cu aceste întâlniri săptămânale.
   Adevărate membre ale familiei Habsburg nici vorbă să fi fost. Aparțineau unei familii aristocratice decăzute. Mama era o rusoaică albă, al cărei străbunic, un extrem de bogat negustor de arme, fusese înnobilat de țar înainte de a-l lipsi revoluția de avere. Drept care Olga se născuse într-o familie săracă, dar crescuse repetându-i-se întruna ce fuseseră pe vremea Imperiului. Ca atare, făcuse o unică obsesie din regăsirea gloriei de odinioară și se îndrăgostise nebunește, în timpul unei călătorii la Viena, de Ștefan von Lacht, bărbatul cu care avea să se căsătorească din două motive pe care le considera la fel de valabile: era nobil (familia von Lacht aparținea aristocrației austriece, provenind dintr-o ramură colaterală a Habsburgilor, genealogia urcându-le de-a lungul mai multor secole) și era bogat (tatăl lui, având excelenta idee a de muri cu puțin înainte ca fiul să o cunoască pe Olga, îi lăsase moștenire o avere colosală, bazată pe afaceri în domeniul petrolului și imobiliarelor).
   Ștefan și Olga se căsătoriseră cu mare pompă la Karlskirche din Viena și se mutaseră într-un apartament imens și luxos din Innere Stadt, centrul istoric al capitalei austriece. Ștefan nu muncea, trăind din rentele aduse de averea tăticului. El și Olga își petreceau timpul mergând la cumpărături și la serate mondene la care Olga apărea de fiecare dată cu alte rochii și bijuterii, explicând cui stătea s-o asculte că în familia Habsburg nu se purtau de două ori aceleași veșminte. Irina se născuse la doi ani după căsătorie, urmată de Anastasia, cu doi ani mai mică decât sora ei.
   „Le vom mărita în familii princiare ale Europei”, prezicea Olga prin saloanele înaltei societăți vieneze.
   Ce nu știa Olga era că soțul ei, care ținea cu disperare să se însoare în clipa în care se cunoscuseră și care nu-i refuza nimic nevestei, cam exagerase dimensiunile averii. Și, mai ales, cum nu muncea și se plictisea îngrozitor, își petrecea cea mai mare parte a timpului la cazinou. Stilul de viață prea scump și, mai ales, cheltuielile pe îmbrăcămintea somptuoasă și pe bijuterii, acumularea datoriilor la joc, o criză fiscală severă, la care s-a adăugat o conjunctură economică destabilizatoare pentru afacerile familiei au fost motivele pentru care s-au dus și ultimii șilingi ai tinerei familii von Lacht.
   Îndatorat până peste cap, Ștefan von Lacht a dispărut din peisaj de pe o zi pe alta, părăsindu-și familia. Descoperind situația, Olga a fugit din Viena cu cele două fete ale sale de 9 și 11 ani, reinventându-și viața la Geneva. Aici au aterizat într-un apartament minuscul din cartierul Pâquis. Din viața de dinainte nu le mai rămăseseră decât blănurile și bijuteriile pe care le luaseră cu ele și gustul amar din gura Olgăi care nu fugise din Viena de teama creditorilor, ca lașul ei de bărbat, ci fiindcă nu putea suporta gândul de a fi exclusă din înalta societate.
   „Nu există blestem, ci numai resemnare”, hotărâse.
   Și își suflecase mânecile: se angajase ca vânzătoare la Bongenie, marele magazin de lux din Geneva. Administra bugetul familiei cu mână de fier. Nivelul de trai era redus strict la minimum: nici plimbări, nici cumpărături, și cutii de conserve la toate mesele. Întrucât fiecare franc era pus deoparte pentru a frecventa în weekenduri locurile de fițe ale Genevei.
   Sâmbăta, Olga și fetele ei luau prânzul într-un restaurant la modă (tradiție care avea să continue în fiecare miercuri, odată măritate fetele).
   Duminica, luau ceaiul în barurile marilor hoteluri.
   Cu aceste ocazii, se aranjau în mod special. Olga își îmbrăca hainele cele mai frumoase și își punea bijuteriile. Fetele purtau creațiile mamei, dăruită cu un talent înnăscut pentru modă și care, inspirându-se din cataloagele la zi. De la Paris, concepea rochii din materiale luate pe bani puțini de prin mercerii.
   În momentul în care intrau prin marile hoteluri ale orașului așa bogat împodobite, se întâmpla ca vreuna dintre fete - deseori Anastasia - să aibă un moment de spaimă.
   - Nu e ridicol să mergem toate trei să luăm ceaiul la Beau-Rivage în ținută de gală? își întreba ea mama.
   - Ridicol e să fii bogat și să ajungi sărac, îi explica Olga. Și-acum, toată lumea Kopf hoch!
   „Capul sus, zicea în germană. Aparențele contează!” Și intrau în saloanele hotelurilor și restaurantelor cu pas hotărât, mândre și vorbind cu voce tare.
   Toată lumea se uita la cele trei femei cu aparența lor de opulență, despre care peste puțin timp se șoptea că sunt descendente ale Habsburgilor, fără a se ști prea bine ce se înțelegea prin asta.
   Olga, spre marea ei mândrie, s-a integrat fără greutate în lumea bună a Genevei. Și-a făcut relații cu oameni care contau și a fost repede prezentă la toate adunările mondene: Balul Primăverii, Balul Crucii Roșii, seratele ceasornicarilor, vernisajele din galeriile de artă. Pentru a nu i se afla adresa din Paquis, care ar fi putut-o trăda, primea invitațiile la Beau-Rivage unde pretindea că locuiește într-un apartament gigantic. „A locui la hotel e ceva gen Nabokov, le explica ea fetelor. Și-apoi, Beau-Rivage impresionează pe loc: acolo trăgea și împărăteasa Sissi”. Îi dădea portarului bacșișuri generoase pentru a-i ține corespondența și a păstra aparențele.
   Cine să fi verificat? Nimeni nu și-ar fi putut imagina că sclipitoarea Olga de Habsburg nu era decât o impostoare. I se mai întâmpla să se ascundă atunci când noile ei cunoștințe veneau la cumpărături la Bongenie, dar nu fusese niciodată descoperită.
   Când Anastasia și Irina au ajuns la 16 și, respectiv, 18 ani, mama lor nu a mai avut decât o singură ambiție: să își pecetluiască destinul de mare doamnă prin intermediul lor și să le permită să reușească acolo unde ea eșuase, măritându-le cu bărbați bogați și importanți. Nu mai urmărea atât de îndârjită ca înainte vreun titlu de noblețe: ceea ce prevala erau banii.
   Drept care s-a hotărât ca toate weekendurile iernii să fie consacrate cercetării locurilor de plimbare ale tineretului bogat al Elveției. Fiii celor mai mari familii europene își petreceau sezonul de schi la Gstaad, Klosters ori Saint-Moritz, unde soseau cu avioane private și cheltuiau fără să se uite la bani. Moștenitorii familiilor regale și ai marilor industriași erau cu toții acolo, ca niște crapi în heleșteu, unde nu ai decât să îți scufunzi minciogul.
   Mai ales în cazul unor fete atât de frumoase și de bine educate cum erau Irina și Anastasia.
   Precarele economii familiale, la care s-a adăugat vânzarea câtorva bijuterii, au folosit la finanțarea sejururilor la munte, unde cele trei von Lacht ajungeau cu trenul sau autocarul de la Geneva. Acolo, familia se îngrămădea în cămăruța vreunui han, închiriată la preț modest, ce le servea pentru dormit și aranjatul în vederea seratelor mondene la care Olga de Habsburg, pe care uneori ai fi crezut-o coborâtă direct dintr-un roman al lui Tolstoi, obținea invitații numai spunându-și numele de scenă.
   Pentru Irina și Anastasia, acele sejururi nu însemnau nicidecum vacanță.
   „Nu sunteți aici nici ca să vă distrați, nici ca să vă odihniți, le amintea mama în permanență. Sunteți aici ca să vă găsiți un tânăr cu care să vă logodiți cât mai rapid”.
   Sub supravegherea mamei lor, fetele își petreceau astfel serile vânând fii de familie bună, ascunzând adevărul legat de realul lor statut social.
   Dacă emiteau și cea mai mică plângere, mama se lansa într-un număr teatral de culpabilizare.
   „Tot ce fac pentru voi fac și uite cum îmi mulțumiți! se arăta jignită. Eu, care mă bat pentru voi, care am renunțat la propria mea viață pentru a o construi pe a voastră, eu care mă zbat pentru voi. Am ajuns servitoarea voastră și tot nu vă ajunge? Ce vă mai trebuie?”
   Dacă aceste reproșuri lăsau fetele indiferente, Olga schimba viteza și trecea la un ton lacrimogen:
   „Uitați-vă la degetele mele înțepate de acele cu care vă cos rochiile, la ochii mei epuizați de cât veghez nopțile pentru ca voi să fiți frumoase și cineva să vă aleagă! Bine, aruncați-vă mamușka la gunoi dacă asta vreți!”
   După care Olga simula o criză de tuse care ar fi adus-o în pragul morții, lăsându-și fetele să creadă că într-adevăr se epuizase pentru ele. În general, fandoselile acelea erau suficiente pentru a le impresiona pe fete, care se repezeau la ea mângâind-o și sărutând-o. Și când Olga își strângea fetele la piept, când le dăruia Mamușka iubitoare, se simțea împlinită și aproape fericită. În orice caz, vie.
   Se mai întâmpla și ca Olga să își iasă din fire. Biata Irina a avut astfel de suferit experiența dureroasă la Gstaad, după ce a fost surprinsă de mama ei flirtând cu un chelner de la o cafenea la modă, ceea ce o costase o pereche de palme zdravene la întoarcerea la han.
   „Toți banii ăștia cheltuiți ca să te scot din canal și tu umbli să ți-o tragi cu un măturător?!” țipase Olga la ea ca turbată.

      În anii care au urmat, fetele von Lacht au trăit câteva povestioare forțate de amor, în pofida mamei lor, însă nimic concludent.
   La 21 și, respectiv, 23 de ani, Anastasia și Irina tot nelogodite rămăseseră. Acela a fost momentul în care Olga a auzit vorbindu-se despre Marele Weekend al Băncii Ebezner, de la Verbier. Și a întrezărit imediat ocazia perfectă de a-și mărita fetele cu ceva personalități ale celei mai importante bănci private din Elveția.
   Probabil că apoi se felicitase multă vreme pentru inițiativă, succesul întrecându-i speranțele: în anul următor, Irina a acceptat cererea în căsătorie a unui consilier financiar cu 12 ani mai bătrân, iar în anul de după, Anastasia s-a logodit cu Macaire Ebezner, moștenitorul băncii.
   Numai că, 16 ani mai târziu, Irina, la 39 de ani, era mama a doua fetițe, divorțată și fără un ban din pensia alimentară. Bărbatul ei fusese arestat pentru deturnare de fonduri. Încasase o pedeapsă cu închisoarea și o amendă care îl ruinase. Irina, care nu muncise în viața ei, fusese nevoită să se angajeze pe post de casieră la un supermarket. Din mândrie prost înțeleasă, refuzase postul de la departamentul de curierat al Băncii Ebezner, pe care Macaire i-l oferise cu amabilitate. Dar făcea în așa fel încât miercurea, între orele 12 și 14, să fie liberă pentru a putea lua prânzul la Roberto pe banii Anastasiei.
   Sosea acolo pe cât de pusă la punct, pe atât de disperată, pentru a se îmbăta cu șampanie și a face ochi dulci tuturor pușlamalelor cu buzunarele doldora cărora le putea prinde privirile, rugându-se ca vreunul să o smulgă din soarta ei mizerabilă.
   Limbile-de-mare odată aduse, cupele de șampanie au fost din nou umplute.
   - Anastasia, a spus Olga, care nu lăsa să treacă mai mult de 5 minute fără a reproșa ceva uneia dintre fete, ai putea și tu să-ți ajuți sora să-și găsească un bărbat! Doar cunoști atâta lume!
   - Bine, mami, dar i-am prezentat jumătate din oraș! s-a apărat Anastasia.
   - Erau unul mai nasol decât altul, s-a plâns Irina. Ți-ar plăcea ție să mă vezi în rahat...
   - Prea-ți dai importanță, i-a răspuns Anastasia, dacă-ți închipui că am ajuns să fac o fixație în privința ta! Gândește-te că poate am și eu problemele mele.
   - Bogații n-au probleme! a decretat Olga.
   - Nu numai banii contează în viață! a protestat Anastasia.
   - Asta e o șmecherie pe care numai bogații o spun! i-a întors-o Irina cu oarecare amărăciune.
   Simțind că-i sare muștarul, Anastasia și-a pierdut cumpătul și a dat cărțile pe față:
   - Nu-mi mai iubesc bărbatul și vreau să-l părăsesc!
   Mama și sora ei au întâmpinat anunțul într-o tăcere stupefiată.
   - Ce tot spui? a murmurat până la urmă Irina.
   - Ceva foarte simplu: vreau să-mi părăsesc bărbatul, a repetat Anastasia care, dintr-odată, s-a simțit ușurată că și-a vărsat necazul.
   - E doar o toană, a rânjit Olga. Citești prea multe romane, fata mea! Nici nu se pune problema să-ți părăsești bărbatul! Subiect închis.
   Măcar o dată în viață, Anastasia s-a decis să își înfrunte mama:
   - Nu e nicio toană, a continuat calm. Nu-l mai iubesc pe Macaire, ci pe Lev Levovitch. El mi-a dăruit brățara.
   Olga a făcut o figură oripilată:
   - Levovitch? a zis sufocându-se. Saltimbancul ăla, de-acum 15 ani, de la Verbier?

..................................................