Străinul, Stephen King

 .........................................................

4-10

           - Cât de cald e afară?

   - Erau douăş’opt de grade când am venit eu, da’ ziceau la radio că o să se facă vreo treiş’şapte până la prânz.
   - Nu-mi pun vesta, îl anunţă Terry pe şerif, schiţând un zâmbet care-l întinerea cu mulţi ani. Nu vreau să apar în faţa domnului judecător Horton cu cămaşa transpirată. I-am antrenat nepotul în Liga Mică.
   Cu un aer alarmat, Gilstrap scoase iute un carneţel din buzunarul interior al sacoului ecosez şi notă ceva.
   - Să mergem! zise Howie, luându-l pe Terry de braţ.
   Chiar atunci sună mobilul lui Ralph. Acesta îl desprinse din partea stângă a curelei (tocul cu arma de serviciu era în dreapta) şi se uită la ecran.
   - Aşteptaţi un moment! Trebuie să răspund.
   - Haide, măi! exclamă Howie. Ce naiba? Ăsta-i circ, nu punere sub acuzare!
   Ralph îl ignoră şi se duse în cealaltă parte a sălii, unde se aflau automate cu biscuiţi, dulciuri şi băuturi răcoritoare. Se opri sub semnul care avertiza că respectivele automate sunt DOAR PENTRU UZUL VIZITATORILOR, spuse câteva cuvinte, apoi ascultă. Termină convorbirea şi se întoarse lângă ceilalţi.
   - Gata! Hai să mergem!
   Domnul ofiţer Mitchell reuşise să se bage între Terry şi Howie şi fixase cătuşele la mâinile deţinutului.
   - Prea strâns? întrebă el.
   Terry clătină din cap.
   - Bun! Haide!
   Howie îşi dezbrăcă sacoul de la costum şi acoperi cu el mâinile lui Terry. Cei doi gardieni îl scoaseră pe acesta din sală. În faţa lor mergea Gilstrap, ţanţoş ca o majoretă.
   Rămas lângă Ralph, Howie îi şopti:
   - Mare tâmpenie!
   Neprimind niciun răspuns de la Ralph, avocatul continuă:
   - În regulă, foarte bine, nu vrei să vorbeşti cu mine, dar la un moment dat, între înfăţişarea de azi şi procesul propriu-zis, va trebui să purtăm o discuţie - tu şi cu mine şi cu Samuels. Şi cu Pelley, dacă o să vreţi. Detaliile acestui caz nu vor fi dezvăluite astăzi, dar ele vor ieşi la iveală. Şi atunci nu va mai trebui să-ţi faci probleme doar din cauza presei locale sau regionale. Ai să te pomeneşti pe cap cu CNN-ul, cu FOX-ul, cu ăia de la MSNBC, cu toţii bloggerii de pe Internet, care vor gusta la maximum toată nebunia asta. O să fie ca o combinaţie între scandalul cu O.J. şi filmul Exorcistul.
   Foarte corect, iar Ralph cam bănuia că Howie va face tot ce-i va sta în putere ca să pună şi mai multe paie pe foc.
   Dacă va reuşi să-i facă pe reporteri să se concentreze asupra ideii că un om părea să fi fost în două locuri diferite în acelaşi timp, nu mai avea de ce să-şi facă griji că va mai acorda cineva atenţie băiatului violat şi ucis, poate şi parţial mâncat.
   - Ştiu la ce te gândeşti, Ralph, dar nu eu sunt inamicul în toată povestea asta. Cu condiţia să nu dai doi bani pe adevăr şi să nu-ţi pese de nimic altceva decât de condamnarea lui Terry. Asta-i dorinţa lui Samuels, nu a ta. Chiar nu vrei să afli ce s-a întâmplat în realitate?
   Ralph nu-i răspunse nici acum.
   Marcy Maitland îi aştepta în hol, micuţă şi fragilă, între Betsy Riggins - uriaşă din cauza sarcinii - şi Yune Sablo, de la poliţia statală. Îşi văzu soţul şi porni către el. Riggins încercă s-o oprească, dar Marcy scăpă cu uşurinţă din mâinile ei. Fără să se clintească din loc, Sablo o urmărea cu privirea. Marcy reuşi să ajungă lângă soţul ei şi să-l sărute pe obraz, dar imediat gardianul Mitchell o apucă de umeri şi o împinse blând, dar ferm, lângă şeriful care rămăsese cu vesta antiglonţ în mână, de parcă nu ştia ce să facă cu ea acum, când deţinutul refuzase să o poarte.
   - Haide, doamnă Maitland! spuse Mitchell. Ştiţi că nu aveţi voie.
   - Te iubesc, Terry! strigă ea, în timp ce gardienii îi conduceau soţul spre uşă. Şi fetele îţi trimit toată dragostea lor.
   - Eu vă iubesc pe toate de două ori mai mult, îi răspunse Terry. Să le spui că totul o să fie bine.
   Şi apoi ieşi, întâmpinat de soarele fierbinte al dimineţii şi de zecile de întrebări azvârlite spre el în acelaşi timp. Lui Ralph - rămas încă în hol - tonul reporterilor îi părea mai degrabă injurios decât doritor de răspunsuri.
   Şi uite, Howie încă nu abandonase lupta. Da, Ralph se vedea nevoit să-i admire tenacitatea.
   - Tu eşti unul dintre băieţii buni. N-ai acceptat niciodată mita, n-ai ascuns niciodată probele, ai mers mereu pe drumul cel drept.
   Ba am fost cât pe ce să ascund nişte probe aseară, îşi spuse Ralph. Cred că am fost foarte aproape. Dacă n-ar fi fost şi Sablo acolo, dacă n-am fi fost decât eu şi cu Samuels...
   Howie parcă-l implora din privire.
   - N-ai avut niciodată un caz ca ăsta. Şi nu mai este vorba doar despre băiat. A murit şi mama lui.
   Ralph, care nu deschisese televizorul în dimineaţa aceea, se opri brusc şi se uită şocat la Howie.
   - Ce spui?
   Howie dădu din cap.
   - Ieri. De inimă. Înseamnă că ea este victima numărul doi. În cazul ăsta, chiar nu vrei să afli adevărul? Nu vrei să înţelegi ce s-a petrecut în realitate?
   Ralph nu se mai putu abţine.
   - Ştiu ce s-a petrecut. Şi tocmai pentru că ştiu, am să-ţi dau un sfat, Howie. Cel care m-a sunat adineauri era domnul doctor Bogan, din Secţia de Patologie şi Serologie a Spitalului General. Nu a primit încă toate rezultatele testelor ADN - abia peste câteva săptămâni vor fi gata toate analizele. Dar au descompus mostra de lichid seminal recoltată de pe coapsele băiatului. Compuşii sunt identici cu aceia din mostrele de salivă pe care le-am prelevat noi sâmbătă seară. Clientul tău l-a omorât pe Frank Peterson şi l-a sodomizat şi i-a sfârtecat carnea. Toate astea l-au excitat într-un hal fără de hal, că s-a slobozit pe cadavrul copilului.
   Şi plecă, lăsând în urmă un Howie Gold încremenit şi mut.
   Ceea ce era foarte bine, deşi încă nu dispăruse contradicţia esenţială. ADN-ul nu minţea. Dar Ralph era convins că nici colegii lui Terry nu minţeau. Iar la declaraţiile lor se adăugau amprentele de pe carte şi reportajul făcut de Channel 81.
   Ralph Anderson nu ştia ce să mai creadă şi îl scoteau din minţi aceste două adevăruri care se băteau cap în cap.

2.

        Până în anul 2015, tribunalul Districtului Flint se aflase chiar lângă penitenciarul local, ceea ce fusese o idee extrem de bună.
   Deţinuţii care trebuiau să se prezinte la citirea acuzaţiilor erau duşi dintr-un gorgan gotic din piatră în cel de alături, aidoma unor copilaşi prea mari, într-o excursie cu clasa (evident, cu excepţia faptului că respectivii copilaşi în excursie nu ar fi purtat cătuşe). Acum, lângă închisoare se afla Centrul Civic - construit doar pe jumătate - iar deţinuţii erau transportaţi pe distanţă de şase străzi, până la noua clădire a tribunalului (o cutie de nouă etaje, pe care glumeţii o porecliseră Coteţul Găinilor).
   În faţa penitenciarului, pregătite de drum, se aflau: două maşini de poliţie, cu girofarurile pornite, un microbuz albastru şi SUV-ul negru şi elegant al lui Howie. Pe trotuar, alături de maşina avocatului şi semănând cu un şofer de casă mare din cauza costumului negru şi a ochelarilor şi mai negri, aştepta Alec Pelley. Pe celălalt trotuar, reporterii, cameramanii şi câţiva gură-cască se îmbulzeau în spatele gardurilor de protecţie instalate de poliţie. Câteva persoane din grupul curioşilor puşi pe scandal veniseră înarmate cu pancarte. Pe una scria: MOARTE UCIGAŞULUI DE COPII. Alta era mai directă: SĂ ARZI ÎN IAD, MAITLAND.
   Marcy se oprise pe prima treaptă şi se uita înspăimântată la ele.
   Gardienii îşi terminaseră misiunea. Şeriful Doolin şi procurorul-adjunct Gilstrap, cei care răspundeau de ritualul juridic al acestei dimineţi, îl escortară pe Terry până la maşina de poliţie din fruntea convoiului. Ralph şi Yune Sablo se îndreptară către cea din spate. Howie o luă de mână pe Marcy şi o conduse la Cadillacul lui.
   - Nu ridica privirea! Arată-le doar creştetul capului.
   - Pancartele alea... Howie, pancartele...
   - Nu-ţi bate capul cu ele acum, mergi înainte!
   Era foarte cald, aşa că geamurile microbuzului albastru erau deschise. Majoritatea deţinuţilor dinăuntru erau scandalagii de weekend, care urmau să răspundă în faţa unor acuzaţii minore. Acum îl observară pe Terry şi începură să-l huiduie, cu feţele lipite de plasa metalică.
   - Alo, poponarule!
   - Ţi-ai rupt scula?
   - Injecţia te aşteaptă, Maitland!
   - I-ai supt puţulica înainte să i-o muşti?
   Alec vru să ocolească maşina lui Howie, ca să deschidă uşa din dreapta, dar avocatul clătină din cap şi-i făcu semn spre portiera din spate. Voia s-o ţină pe Marcy cât mai departe de gloata de vizavi. Cu toate că vacarmul era infernal, iar Marcy mergea cu capul în jos şi părul îi acoperea faţa, Howie tot reuşea să-i audă suspinele.
   - Doamna Maitland!
   Era un reporter cu voce de tunet din spatele gardului de protecţie.
   - Doamna Maitland, v-a zis ce are de gând să facă? Aţi încercat să-l împiedicaţi?
   - Nu ridica ochii, nu-i răspunde! zise Howie.
   Şi-ar fi dorit să-i poată spune să nici nu audă.
   - Totul e sub control. Urcă în maşină şi plecăm imediat.
   În timp ce o ajuta să se aşeze pe banchetă, Alec îi murmură la ureche.
   - Superb, nu crezi? Jumătate din poliţie e în concediu, iar şeriful cel viteaz e unul care nu poate să stăpânească nici măcar clienţii de la crâşma din colţ.
   - Taci şi urcă-te la volan! îi spuse Howie. Eu o să stau în spate, cu Marcy.
   Închiseră toate portierele, înăbuşind zbieretele mulţimii şi ale deţinuţilor din microbuz. Maşinile de poliţie şi microbuzul porniră încet, cu pas de alai funerar. Alec se luă după ele.
   Howie vedea cum reporterii fug după ei pe trotuar, uitând de căldura înfiorătoare, cu intenţia de a ajunge la Coteţul Găinilor în acelaşi timp cu Terry. Probabil că toate carele de reportaj erau deja acolo, bară la bară, ca o turmă de mastodonţi scoşi la păscut.
   - Îl urăşte toată lumea, spuse Marcy.
   Se fardase foarte puţin la ochi - doar ca să-şi ascundă cearcănele negre. Numai că fardul se întinsese, făcând-o să semene cu un raton.
   - Nu a făcut decât bine acestui oraş şi acum îl urăşte toată lumea.
   - N-o să-l mai urască după ce juraţii vor refuza să-l pună sub acuzare, încercă Howie s-o liniştească. Ştiu că aşa vor face. Şi Alec e de aceeaşi părere.
   - Eşti sigur?
   - Sunt. Uite, Marcy, există cazuri în care trebuie să te zbaţi ca să găseşti măcar o singură dovadă greu de contestat. Pe când cazul ăsta e făcut doar din probe incontestabile. În niciun caz nu va fi acuzat.
   - Nu la asta m-am referit. Eşti sigur că oamenii îşi vor schimba părerea?
   - Normal că şi-o vor schimba!
   Observă grimasa lui Alec în oglinda retrovizoare, dar viaţa îl învăţase că minciunile sunt necesare uneori, iar acum era unul dintre momentele acelea. Până când va fi găsit adevăratul ucigaş al lui Frank Peterson - dacă avea să fie găsit vreodată - locuitorii din Flint City vor crede că Terry Maitland reuşise să păcălească sistemul şi scăpase nepedepsit pentru faptele sale. Şi se vor purta în consecinţă.
   Însă, deocamdată, tot ce putea face Howie era să se concentreze asupra audierii de astăzi.

3.

      Ralph se simţea binişor câtă vreme se ocupa de chestiuni prozaice, de fiecare zi - de pildă: ce avem la cină, un drum până la magazin cu Jeannie, un telefon de la Derek (deşi acestea erau mai rare acum, pentru că dorul de casă al puştiului se mai domolise).
   Însă atunci când se ocupa de Terry - cum trebuia s-o facă acum - căpăta un soi de superconştiinţă, de parcă mintea lui încerca să se convingă că totul era la fel ca întotdeauna: că „sus” înseamnă tot „sus”, „jos” înseamnă „jos” şi că picăturile mici de transpiraţie care i se strânseseră pe buza superioară erau doar un efect al zilei toride de vară şi al faptului că aparatul de aer condiţionat din maşină nu mergea bine. Înţelegea foarte bine că trebuie să te bucuri de fiecare zi, pentru că viaţa este mult prea scurtă. Însă ce-i prea mult strică. Iar când filtrul din mintea lui a dispărut, odată cu el a picat şi imaginea de ansamblu. Nu mai exista nicio pădure, ci doar copaci izolaţi. În cazurile cele mai rele, nu mai erau nici măcar copaci. Ci doar scoarţa lor.
   Când micul lor convoi ajunse la tribunalul Districtului Flint, Ralph s-a strecurat în spatele maşinii şerifului, observându-i fiecare pată de soare de pe bara de protecţie - patru în total. Reporterii soseau şi ei în fugă, contopindu-se cu mulţimea de ziarişti deja prezenţi aici şi înghesuindu-se pe spaţiul verde de lângă treptele clădirii. Ralph observă pe tricourile reporterilor diferitele logouri ale posturilor de televiziune pe care le reprezentau şi petele negre de transpiraţie de la subraţ. Corespondenta blondă şi frumuşică de la Channel 7, cu sediul în Cap City, avea acum părul încâlcit şi dâre de transpiraţie în machiajul de dansatoare de cabaret.
   Şi aici fuseseră instalate bariere, dar mişcările dezordonate ale mulţimii dărâmaseră deja câteva. Doisprezece poliţişti, jumătate de la secţia locală şi jumătate din subordinea şerifului, încercau din răsputeri să ţină lumea departe de trotuar şi treptele tribunalului. În opinia lui Ralph, 12 erau prea puţini, însă efectivele erau întotdeauna mai mici pe perioada verii.
   Reporterii se îmbrânceau ca să ajungă în primele rânduri de pe spaţiul verde, înghiontindu-i cu nesimţire pe ceilalţi spectatori. Folosindu-se de surâsul ei celebru pe plan local, blonda de la Channel 7 încerca să ajungă cât mai în faţă, însă o împiedica o pancartă confecţionată în pripă. Pe bucata de carton era un desen grosolan, care ar fi trebuit să reprezinte o seringă hipodermică, sub mesajul IA-ŢI DOCTORIA, MAITLAND. Cameramanul blondei îl îmbrânci cât colo pe tipul cu pancarta, reuşind totodată să doboare şi o cucoană mai în vârstă. O prinse altă femeie, care-l pocni zdravăn cu poşeta în cap pe cameramanul cu pricina. Poşetă care - observă Ralph (nu se putea abţine) - era din imitaţie de piele de aligator, şi roşie pe deasupra.
   - Cum de au ajuns vulturii aşa de repede aici? se minună Sablo. Măi, omule, ăştia aleargă mai iute decât gândacii atunci când se aprinde lumina în bucătărie.
   Ralph se mulţumi doar să clatine din cap, privind cu stupoare crescândă la gloata de reporteri, încercând să se uite la ei ca la un întreg, dar nereuşind să facă asta, tocmai din cauza stării lui de hipervigilenţă. Când şeriful Doolin coborî din maşină (trebuie menţionat aici că avea bluza cafenie băgată doar într-o parte în cureaua Sarah Browne şi i se vedea un colăcel de grăsime rozalie) şi deschise uşa din spate a microbuzului pentru Terry, cineva începu să zbiere:
   - La moarte! La moarte!
   Ceilalţi oameni preluară lozinca şi începură să scandeze la fel ca nişte suporteri la un meci de fotbal:
   - MOARTE! MOARTE! MOARTE!
   Terry se uită nedumerit la mulţimea din jur. Deasupra sprâncenei stângi îi atârna o şuviţă de păr. (Ralph era convins că ar putea să numere toate firele din ea.) Pe chipul lui Terry se aşternuse o expresie de consternare îndurerată. Îi cunoaşte pe oamenii ăştia, îşi spuse Ralph. Le-a fost profesor copiilor lor, le-a fost antrenor copiilor lor, i-a invitat la el acasă la grătarul tradiţional de la sfârşitul fiecărui sezon de baseball. Şi toţi îi doresc moartea.
   Un gard de protecţie se răsturnă în mijlocul străzii.
   Mulţimea năvăli pe trotuar. Câţiva erau reporteri cu microfoane şi carneţele, restul erau localnici, care păreau gata să-l spânzure pe Terry Maitland de cel mai apropiat felinar. Doi poliţişti se repeziră la ei şi îi împinseră - fără amabilitate - înapoi. Alt poliţist înlocui gardul, lăsând astfel un loc liber în altă parte prin care să treacă lumea dezlănţuită.
   Ralph văzu vreo 20 de telefoane care filmau şi făceau poze.
   - Haide! îi spuse el lui Sablo. Să-l ducem naibii înăuntru, înainte să ajungă ăştia pe trepte.
   Coborâră din maşină şi se grăbiră spre intrarea în tribunal. Din mers, Sablo le făcu semn lui Doolin şi Gilstrap să-i urmeze. Acum Ralph îl observă pe Bill Samuels în spatele uneia dintre uşi. Procurorul părea absolut stupefiat... dar de ce? Cum să nu se fi aşteptat la aşa ceva? Cum să nu se fi aşteptat şeriful Doolin la aşa ceva? Ce-i drept, nici el nu era scutit de vină – oare de ce nu insistase să-l ducă pe Terry prin spate, pe la intrarea personalului?
   - Daţi-vă înapoi, oameni buni! strigă Ralph. Aceasta este procedura, lăsaţi justiţia să-şi spună cuvântul!
   Ţinându-l fiecare de câte un braţ, Gilstrap şi Doolin porniră cu Terry către scară. Ralph remarcă (din nou) cât de hidos era sacoul ecosez al procurorului adjunct şi se întrebă dacă doamna Gilstrap i l-o fi ales. Dacă ea o făcuse, înseamnă că soţiorul îi era drag ca sarea în ochi. Acum, se alăturară vacarmului general şi vocile deţinuţilor din microbuz - oameni care vor fi obligaţi să aştepte în căldura toridă a zilei, fierbând la foc mic în propria lor sudoare până când se încheia audierea deţinutului-vedetă. Unii zbierau şi ei Moarte, Moarte; alţii doar scheunau ca nişte câini sau urlau ca nişte coioţi, lovind cu pumnii în plasa metalică din geamurile deschise.
   Ralph se întoarse spre Cadillacul lui Howie şi ridică mâna cu palma deschisă, cerându-le avocatului şi lui Alec Peeley să o ţină pe Marcy înăuntru până când Terry va ajunge în tribunal, iar mulţimea se va calma. Zadarnic. Portiera dinspre stradă se deschise şi Marcy ieşi repede, ferindu-şi umărul de mâna lui Howie Gold, exact cum făcuse atunci când a scăpat de Betsy Riggins în holul penitenciarului. O luă la fugă după soţul ei şi Ralph observă că purta pantofi fără toc şi că avea o tăietură de lamă pe o gambă. Probabil că i-a tremurat mâna când s-a ras pe picioare, îşi spuse el.
   Marcy strigă numele lui Terry şi toate camerele de filmat se întoarseră imediat spre ea. Cinci camere în total, cu obiective ca nişte ochi lacomi şi sticloşi. Cineva aruncă în Marcy cu o carte. Ralph nu-i văzu titlul, dar cunoştea coperta verde. Era Go Set a Watchman, de Harper Lee. O citise soţia lui pentru clubul de lectură. Supracoperta se desprinse şi fâlfâi anemic, aidoma unei aripi de pasăre rănită. Cartea o izbi în umăr pe Marcy, care nici nu tresări.
   - Marcy! strigă Ralph, plecând de la locul lui de lângă scară. Aici, Marcy, vino aici!
   Femeia se uită în jur, poate căutându-l din privire, poate nu. Parcă era somnambulă. Auzind numele soţiei sale, Terry se opri, se întoarse şi opuse rezistenţă când şeriful Doolin vru să-l tragă spre treptele tribunalului.
   Howie ajunse lângă Marcy înaintea lui Ralph. Abia ce o luase de braţ, când o matahală de om, în salopetă de mecanic, răsturnă una dintre bariere şi se năpusti la ea.
   - Ai minţit ca să-l aperi, lepădătură ce eşti? Ai minţit pentru el?
   O fi avut Howie 60 de ani, dar încă era în formă. Şi nici sperios nu era. Ralph privi înmărmurit cum avocatul îşi îndoi genunchii şi izbi cu umărul în burta zdrahonului, dându-l de-a rostogolul.
   - Să te ajut, se oferi Ralph.
   - Mă ocup eu de ea, spuse Howie.
   Se făcuse tot roşu la faţă, până la rădăcinile puţinelor fire de păr pe care le mai avea. O apucase de talie pe Marcy şi o ţinea aproape de el.
   - Nu avem nevoie de ajutorul tău. Faceţi bine şi băgaţi-l înăuntru. Acum! Doamne, Dumnezeule, ce-a fost în capul tău, omule? Ăsta-i un adevărat circ!
   Ralph vru să-i răspundă: E circul şerifului, nu al meu, numai că era, cel puţin parţial, şi al lui. Şi Samuels? Oare nu anticipase tot scandalul ăsta? Poate şi sperase că aşa se va întâmpla, pentru vâlva pe care o va face subiectul în toată presa?
   Se întoarse la timp ca să vadă cum un bărbat în cămaşă de cowboy reuşi să-l ocolească pe unul dintre poliţiştii care încercau să ţină în frâu mulţimea, apoi traversă trotuarul în goana mare şi scuipă ditamai flegma în faţa lui Terry. Înainte ca tipul s-o poată şterge de acolo, Ralph întinse piciorul, îi puse piedică şi se simţi extrem de satisfăcut când îl văzu prăvălindu-se pe burtă. Acum i se vedea eticheta de la blugi: LEVI’S BOOT CUT. Şi urma decolorată a cutiei cu tutun de mestecat din buzunarul drept de la spate.
   Făcu semn unuia dintre poliţişti:
   - Pune-i cătuşele şi bagă-l în maşina voastră.
   - M-maşinile noastre îs în spa-spate, zise poliţistul.
   Era un băiat de la ţară, care nu părea cu mult mai mare decât fiul lui Ralph.
   - Atunci, bagă-l în microbuz!
   - Şi să las oamenii ăştia să...
   Ralph nu mai auzi restul, pentru că în faţa lui se desfăşura o scenă incredibilă.
   În vreme ce Doolin şi Gilstrap căscau gura la oamenii din jur, Terry îl ajuta să se ridice pe bărbatul în cămaşă de cowboy. Apoi îi zise ceva individului (Ralph nu auzi ce anume, cu toate că auzul lui părea acum conectat la toate foşnetele universului). Cămaşă-de-Cowboy dădu din cap şi se îndepărtă, ridicând dintr-un umăr ca să-şi şteargă sângele de pe obrazul zgâriat. Mai târziu, Ralph îşi va aminti acest episod cu încetinitorul. Se va gândi la el, îl va întoarce pe toate părţile, în nopţile lungi, când somnul îl va ocoli: Terry, cu mâinile în cătuşe şi cu scuipatul încă pe obraz, ajutându-l pe tip să se ridice. Ca într-o scenă din Biblie, zău aşa.
   Tot mai mulţi oameni se buluceau lângă ei. Deşi poliţiştii se străduiau să-i oprească, unii reuşiseră chiar să se urce pe cele douăzeci de trepte din granit de la intrarea în tribunal.
   Doi aprozi - un bărbat corpolent şi o femeie scheletică - ieşiră din clădire şi încercară să dea o mână de ajutor la îndepărtarea curioşilor. Însă prea puţini oameni plecară de acolo. Restul rămaseră să se înghesuie în continuare.
   Şi uite - mare ţi-e grădina, Doamne! - acum Gilstrap şi Doolin se certau. Gilstrap voia să-l bage pe Terry înapoi în maşină, până la restabilirea ordinii. Doolin voia să-l ducă imediat în clădirea tribunalului. Ralph era de acord cu şeriful.
   - Hai! le zise el. Yune şi cu mine ne vom ocupa de asta.
   - Scoateţi-vă armele! gâfâi speriat Gilstrap. Când o să le vadă, o să se dea la o parte din drum.
   Evident că era o idee nebunească, nu doar una care încălca regulamentul. O ştia şi Doolin, o ştia şi Ralph. Şeriful şi procurorul-adjunct îl apucară iarăşi de braţe pe Terry şi porniră spre clădire. Bine măcar că nu era nimeni pe trotuar, la baza scării. În ciment luceau fărâme de mică. Imaginea lor o să-mi rămână pe retină şi după ce vom intra, îşi spuse Ralph. Şi o să-mi danseze în faţa ochilor ca o constelaţie micuţă.
   Microbuzul albastru începu să se legene pe arcuri când deţinuţii cei zglobii se apucară să se arunce dintr-o parte în cealaltă, continuând să scandeze în cor cu mulţimea de afară: Moarte! Moarte! Se porni să sughiţe şi alarma unui Camaro, imaculat până în urmă cu câteva clipe, pe care ţopăiau acum doi tineri – unul pe capotă, altul pe acoperiş.
   Toate camerele de filmat erau aţintite la gloata aceasta nebună şi Ralph îşi dădu seama că, atunci când vor fi difuzate imaginile la ştirile de la ora şase, tot restul statului va fi de părere că locuitorii de aici sunt nişte hiene turbate.
   Se distingea clar fiecare individ şi fiecare individ era grotesc.
   Văzu cum pancarta cu seringa hipodermică o dărâmă din nou pe corespondenta de la Channel 7, văzu cum blonda se ridică greoi în picioare, văzu grimasa de neîncredere care-i strâmbă chipul atunci când îşi atinse tâmpla şi observă stropi de sânge pe degete. Mai văzu un bărbat cu tatuaje pe mâini, o bandană galbenă pe cap şi trăsături neclare, pentru că păreau acoperite de ceva ce semăna cu nişte urme vechi de arsuri, pe care chirurgia estetică probabil că nu fusese în stare să le corecteze. Probabil şi-a pârlit faţa, odată când era beat şi a vrut să-şi prăjească nişte carne, îşi spuse Ralph.
   Văzu un alt bărbat, care-şi flutura pălăria de cowboy de parcă ar fi fost zi de rodeeo în Cap City. Îl văzu pe Howie conducând-o pe Marcy spre scară, amândoi cu capetele plecate, de parcă ar fi avut de înfruntat un vânt năprasnic. Şi mai văzu o femeie care îi făcea semne obscene lui Marcy.
   Văzu un bărbat purtând pe umăr o tolbă din pânză, plină cu ziare, şi un fes îndesat pe cap, în ciuda vremii extrem de calde. Îl văzu pe aprodul cel corpolent împins zdravăn din spate şi salvat de la o căzătură nasoală de o cucoană de culoare, foarte robustă, care reuşi să-l apuce de centură.
   Văzu un adolescent ţinându-şi prietena pe umeri. Fata râdea în hohote şi îşi agita pumnii deasupra capului. O bretea de la sutien îi alunecase până aproape de cot. Breteaua aia era galbenă. Văzu un băiat cu buză de iepure, îmbrăcat într-un tricou pe care era poza lui Frank Peterson. Frank Peterson zâmbea în poza aia, sub care erau întipărite cuvintele: NU MĂ UITAŢI. Văzu multe pancarte. Văzu şi mai multe guri deschise, guri care zbierau, guri cu dinţi albi şi limbi roşii.
   Auzi un claxon de bicicletă: clinga-clinga-clang. Se uită la Sablo, care acum stătea cu braţele întinse în lateral, ca să oprească năvala mulţimii, şi desluşi fără probleme expresia de pe chipul detectivului din poliţia statală: Am pus-o.
   Doolin şi Gilstrap reuşiră să ajungă la baza scării, cu Terry cu tot. Li se alăturară Howie şi Marcy. Howie îi strigă ceva procurorului-adjunct şi altceva şerifului. Din cauza scandărilor din jur, Ralph nu înţelese ce anume dorea avocatul. Oricum, indiferent ce le-ar fi spus, bine că i-a făcut să o ia din loc. Marcy vru să se apropie de soţul ei. Doolin o împinse înapoi. Cineva începu să ţipe: „Mori, Maitland, mori!”, iar mulţimea preluă şi această lozincă, în timp ce Terry şi însoţitorii lui începură să urce treptele.
   Privirea lui Ralph reveni la tipul cu tolba cu ziare. Pe o latură a acesteia scria CITIŢI APELUL DIN FLINT CITY.
   Literele fuseseră roşii pe vremuri - acum erau decolorate, de parcă tolba fusese uitată zile întregi afară, în ploaie.
   Vânzătorul de ziare nu renunţase la fesul tricotat, cu toate că temperatura dimineţii se apropia de 30 de grade.
   Vânzătorul de ziare băga acum mâna în tolba de pe umăr.
   Ralph îşi aduse brusc aminte de declaraţia doamnei Stanhope, bătrâna care îl văzuse pe Frank Peterson urcându-se în dubiţa albă împreună cu Terry. Sunteţi sigură că băiatul pe care l-aţi văzut era Frank Peterson? o întrebase el. O, da, răspunsese doamna. Frank era. Ştiţi că sunt doi fraţi Peterson, amândoi roşcovani. Oare nu se vedeau acum câteva şuviţe de păr roşu ieşind de sub fesul ăla?
   Ollie îmi aducea ziarul pe vremuri, declarase doamna Stanhope.
   Fes-Tricotat scoase mâna din taşcă. Surpriză! Nu avea în ea niciun ziar.
   Ralph inspiră adânc şi trase Glock-ul afară din toc.
   - Armă! ARMĂ!
   Oamenii din jurul lui Ollie începură să urle şi să fugă la fel ca nişte găini în furtună. La vederea Colt-ului cu ţeavă lungă, procurorul-adjunct Gilstrap îi dădu drumul lui Terry, se lăsă iute pe vine şi începu să se târască înapoi. Şi şeriful luă mâna de pe Terry, dar cu scopul de a-şi scoate propria-i armă... sau de a încerca s-o facă. Clapeta de siguranţă a tocului era prea bine prinsă şi pistolul rămase la locul lui.
   Din locul unde se afla, Ralph nu avea ţintă prea bună.
   Încă ameţită în urma loviturii de la cap, blonda postului Channel 7 stătea în faţa lui Ollie Peterson, acoperindu-l aproape cu totul. Pe obrazul stâng al blondei şiroia sângele.
   - Jos, doamnă, lasă-te jos! strigă Sablo.
   Locotenentul se pusese într-un genunchi şi îşi sprijinea cu stânga mâna dreaptă în care ţinea Glock-ul.
   Terry îşi apucă soţia de braţe - lungimea lanţului de la cătuşe îi permitea s-o facă - şi o împinse de lângă el chiar atunci când Ollie trase peste umărul blondei. Aceasta scoase un ţipăt ascuţit şi duse mâna la urechea cu timpanul evident afectat. Glonţul atinse tâmpla lui Terry, răsfirându-i părul.
   Un şuvoi de sânge se revărsă pe umărul costumului pe care Marcy îşi dăduse atât de multă osteneală ca să-l cureţe şi să-l calce.
   - Nu te-ai mulţumit cu fratele meu, a trebuit s-o omori şi pe mama! strigă Ollie şi trase din nou.
   Acum atinse Camaro-ul de vizavi. Tinerii care dansau pe el săriră jos, urlând înspăimântaţi.
   Sablo urcă treptele în goană, o înşfăcă pe blonda de la Channel 7, o trânti la pământ şi se aruncă peste ea.
   - Trage, Ralph, trage! strigă el.
   Acum Ralph îşi vedea foarte bine ţinta, dar, chiar în momentul în care apăsa pe trăgaci, unul dintre oamenii care fugeau speriaţi se lovi de el. Prin urmare, în loc să-l nimerească pe Ollie, glonţul intră într-o cameră de filmat.
   Camera se făcu bucăţi. Cameramanul o scăpă din mână şi se împletici câţiva paşi în spate, acoperindu-şi faţa cu palmele.
   Printre degetele lui chircite de durere ţâşnea sânge.
   - Nenorocitule! zbieră Ollie. Criminalule!
   Trase încă o dată. A treia oară. Terry gemu şi făcu un pas înapoi, pe trotuar. Îşi dusese mâinile încătuşate la bărbie, de parcă îi venise o idee pe care trebuia să o analizeze cu toată seriozitatea. Marcy se târî în patru labe până la el şi îl cuprinse de mijloc cu braţele. Doolin încă trăgea de clapeta tocului în care avea arma automată de serviciu. Gilstrap fugea mâncând pământul. Poalele hidoşeniei ecosez îi fluturau în spate. Ralph ţinti mai bine şi trase din nou. De data aceasta nu-l mai îmbrânci nimeni, iar fruntea băiatului se surpă spre interior, ca lovită cu ciocanul. Când glonţul de 9 mm îi explodă în creier, i se bulbucară ochii rău de tot, dându-i expresia de uluire pe care o vezi doar la personajele de desene animate. I se înmuiară genunchii. Se prăbuşi peste taşca cu ziare. Revolverul îi alunecă din mână şi se rostogoli cu zgomot vreo două, trei trepte. După care se opri.
   Acum putem să urcăm scara până la intrarea în tribunal, îşi zise Ralph, rămas încă în poziţie de tragere. Nu mai e niciun pericol.
   Însă urletele lui Marcy - Ajutaţi-l! Vă implor, ajutaţi-l pe soţul meu! - îl anunţară că nu mai aveau niciun motiv să urce treptele alea. În niciun caz astăzi. Poate niciodată.

4.

        Primul glonţ tras de Ollie Peterson doar i-a zgâriat tâmpla lui Terry Maitland, făcându-i o rană superficială, care l-ar fi lăsat cu o cicatrice vizibilă şi cu o poveste pe care s-o spună nepoţilor. Însă al treilea glonţ i-a intrat prin sacou în partea stângă a pieptului şi acum cămaşa de dedesubt se făcea tot mai roşie de la sângele din rană.
   Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi refuzat să poarte vesta, îşi spuse Ralph.
   Terry zăcea pe trotuar. Avea ochii deschişi. Mişca buzele.
   Howie vru să se ghemuiască lângă el. Ralph întinse mâna şi îl împinse de acolo. Avocatul căzu pe spate. Marcy se ţinea strâns de soţul ei, bolborosind: „E în regulă, Terry, rămâi aici cu noi”. Ralph îşi lipi podul palmei de pieptul ei elastic şi o împinse şi pe ea la o parte. Terry Maitland era conştient încă, dar nu-i mai rămăsese mult timp.
   Simţi o umbră deasupra lor: unul dintre blestemaţii ăia de cameramani de la unul dintre blestematele alea de posturi TV. Yune Sablo îl înşfăcă de mijloc şi-l îmbrânci cu toată forţa. Picioarele cameramanului se bălăbăniră, apoi se încrucişară şi individul căzu - buf - dar fără să scape din mână camera de filmat.
   Ralph se aplecă peste Terry. Transpiraţia de pe frunte îi picura pe chipul fostului antrenor al fiului său, amestecându-se acolo cu sângele din rana de la cap.
   - Terry, spuse el. Ai să mori, Terry. Înţelegi ce-ţi zic? Te-a nimerit. Te-a nimerit rău de tot. Ai să mori.
   - Nu! zbieră Marcy. Nu, nu, nu! Nu poate să moară! Fetiţele au nevoie de tată! Nu poate să moară!
   Încerca să ajungă din nou lângă soţul ei şi acum Alec Pelley - palid şi încruntat - a fost cel care a oprit-o. Howie se ridicase în genunchi, dar nu mai încercă să intervină.
   - Unde... m-a nimerit?
   - În piept, Terry. În inimă sau puţin deasupra ei. Şi, pentru că ai să mori, trebuie să mărturiseşti, da? Trebuie să-mi spui că tu l-ai ucis pe Frank Peterson. Ai acum şansa să-ţi cureţi conştiinţa.
   Terry zâmbi şi câte un firicel de sânge i se scurse din ambele colţuri ale gurii.
   - Numai că nu l-am ucis eu, spuse el.
   Abia dacă mai putea să şoptească. Şi, totuşi, cuvintele lui se înţelegeau perfect.
   - Nu eu l-am ucis, aşa că, spune-mi, Ralph... tu cum ai de gând să-ţi cureţi conştiinţa?
   Ochii i se închiseră şi el se forţă să şi-i deschidă din nou.
   O clipă sau două, în ei parcă se putea citi ceva. Apoi nimic.
   Ralph îşi apropie degetele de gura lui Terry. Tot nimic.
   Se întoarse spre Marcy Maitland. Şi avu nevoie de un mare efort pentru asta, deoarece dintr-odată capul parcă îi cântărea 500 de kilograme.
   - Îmi pare rău, murmură el. Soţul tău a murit.
   Şeriful Doolin se gândi să adauge - evident, pe un ton de mare tristeţe:
   - Dacă ar fi vrut să poarte vesta...
   Şi clătină dezaprobator din cap.
   Proaspăta văduvă îi aruncă o privire neîncrezătoare lui Doolin, dar imediat se năpusti asupra lui Ralph Anderson, lăsându-şi o bucată de bluză în mâna stângă a lui Alec Pelley.
   - Tu eşti de vină! Dacă nu l-ai fi arestat în văzul lumii, oamenii ăştia nu ar fi venit aici! La fel de bine puteai să-l împuşti cu mâna ta!
   Ralph o lăsă să-l zgârie pe obrazul stâng şi abia apoi îi imobiliză ambele mâini. A lăsat-o să-l rănească pentru că poate îşi merita pedeapsa... şi pentru că poate nu era nicio îndoială în această privinţă.
   - Marcy, spuse el. L-a împuşcat fratele lui Frank Peterson, iar el ar fi fost aici indiferent unde l-am fi arestat noi pe Terry.
   Cu foarte mare grijă, pentru ca nu cumva să calce pe trupul soţului ei, Alec Pelley şi Howie Gold o ajutară pe Marcy să se ridice în picioare.
   - Poate că ai dreptate, domnule detectiv Anderson, zise Howie, dar oricum n-ar fi fost mulţimea asta de lume nebună aici. Şi atunci fratele lui Peterson ar fi atras toate privirile.
   Alec îl măsură pe Ralph cu un soi de dispreţ înmărmurit.
   Atunci Ralph se întoarse către Yune, dar Yune îşi feri privirea, preferând să se aplece ca s-o ridice în picioare pe blonda miorlăită de la Channel 7.
   - Bine că ţi-ai obţinut mărturisirea, spuse Marcy, ridicându-şi palmele pline de sângele soţului său. Nu asta voiai?
   Ralph nu răspunse şi atunci ea întoarse capul. Doar ca să dea cu ochii de Bill Samuels, care binevoise în sfârşit să iasă din tribunal şi acum stătea în capul treptelor, între cei doi aprozi.
   - A spus că nu el l-a omorât pe copilul ăla! urlă Marcy. A spus că e nevinovat! L-am auzit toţi, nenorocitule! În pragul morţii, SOŢUL MEU A SPUS CĂ E NEVINOVAT!
   Samuels nu-i răspunse. Ci doar făcu stânga-mprejur şi intră înapoi în clădirea tribunalului.
   Sirene. Alarma de la Camaro. Freamătul oamenilor surescitaţi, care se întorceau la locurile lor, deoarece se terminase cu împuşcăturile. Nerăbdători să vadă cadavrul. Nerăbdători să-l pozeze şi să-l posteze pe paginile personale de Facebook.
   În mijlocul străzii, pătat de sânge şi plin de praf, zăcea sacoul lui Howie, cu care acesta acoperise mâinile încătuşate ale lui Terry, ca să i le ferească de camerele de filmat. Ralph îl ridică şi acoperi cu el chipul mortului, smulgându-i soţiei acestuia un urlet cumplit de durere. Apoi se aşeză pe treptele tribunalului şi îşi puse capul între genunchi.

NIŞTE URME DE PAŞI ŞI UN PEPENE
GALBEN
- 18-20 IULIE -
1

       Pentru că Ralph nu-i mărturisise suspiciunile sale în legătură cu procurorul din Districtul Flint - şi anume că acesta şi-ar fi dorit prezenţa unui număr cât mai mare de cetăţeni revoltaţi în faţa tribunalului Jeannie i-a dat drumul în casă lui Bill Samuels, atunci când s-a pomenit cu el în prag, miercuri seara. Însă a avut grijă să-l avertizeze că nu avea deloc o părere prea bună despre el.
   - E în spate, zise ea, întorcându-se şi pornind spre living, unde Alex Trebek îi punea la încercare pe concurenţii ediţiei din această seară a emisiunii-concurs Rişti şi câştigi. Cunoşti drumul.
   Samuels - în jeanşi, tenişi şi un tricou simplu, gri - rămase câteva clipe în holul de la intrare, gândindu-se ce să facă în continuare. Se hotărî şi merse după Jeannie. În faţa televizorului erau două fotolii. Cel mai mare şi mai uzat era gol. Procurorul luă telecomanda de pe măsuţă şi micşoră volumul. Jeannie nu-şi luă privirea de la concurenţii care făceau paradă de cunoştinţele lor la categoria „Ticăloşi din literatură”. Răspunsul de pe ecran era A poruncit să i se taie capul lui Alice.
   - Asta-i uşor, zise Samuels. Regina Roşie. Spune-mi, Jeannie, cum se simte?
   - Tu cum crezi că se simte?
   - Îmi pare rău că a ieşit aşa.
   - Fiul nostru a aflat că taică-su a fost suspendat, zise ea, tot privind ţintă la ecranul televizorului. De pe Internet a aflat. Şi s-a supărat, normal că s-a supărat. Dar şi mai tare s-a supărat din cauză că antrenorul lui preferat a fost împuşcat chiar în faţa tribunalului. Vrea să vină acasă. Eu i-am zis să aibă răbdare câteva zile, poate se răzgândeşte. N-am vrut să-i spun adevărul. N-am vrut să-i spun că tatăl lui încă nu e pregătit să dea ochii cu el.
   - N-a fost suspendat. I s-a cerut doar să-şi ia concediu. Plătit. Asta-i regula după un incident cu focuri de armă.
   - Tot aia.
   Acum răspunsul de pe ecran era Această asistentă-şefă era o dictatoare.
   - Zice că s-ar putea să rămână acasă chiar 6 luni, asta dacă acceptă să i se facă evaluarea psihologică obligatorie.
   - De ce n-ar accepta?
   - Se gândeşte să-şi dea demisia.
   Samuels ridică mâna spre creştetul capului, însă vârtejul era cuminte în seara asta - cel puţin până acum. Aşa că o lăsă jos.
   - În cazul ăsta, poate ne facem o firmă împreună. Oraşul ăsta are mare nevoie de o spălătorie auto.
   Abia acum se uită Jeannie la el.
   - Ce vrei să spui?
   - M-am hotărât să nu mai candidez.
   Ea binevoi să-i arunce un zâmbet tăios ca un stilet, pe care nici măcar propria ei mamă nu l-ar fi recunoscut.
   - Adică te retragi înainte ca societatea să apuce să te concedieze?
   - Se poate spune şi aşa, murmură procurorul.
   - Uite că eu aşa spun, zise Jeannie. Du-te în curtea din spate, domnule Încă-Procuror şi, din partea mea, n-ai decât să-i propui un asemenea parteneriat de afaceri. Însă fii pregătit să te fereşti de orice obiect zburător.

2.

       Ralph stătea pe şezlong, cu o bere în mână şi cu o cutie frigorifică din polistiren alături. Auzi uşa de la bucătărie trântindu-se, întoarse capul, îl văzu pe Samuels, după care îşi reîndreptă atenţia asupra unui copac de dincolo de gard.
   - Uite colo un ţiclete! spuse el, arătând spre copac. N-am mai văzut unul de un car de ani.
   Nu mai exista un alt şezlong acolo, aşa că Samuels se aşeză pe băncuţa de lângă masa de picnic. Mai şezuse acolo de câteva ori, însă în împrejurări mult mai fericite. Privi şi el către copac.
   - Eu nu-l văd.
   - Uite-l acum! spuse Ralph, când o pasăre micuţă îşi luă zborul.
   - Mie mi se pare că-i o vrabie.
   - Iar mie mi se pare că ar cam trebui să te duci la oftalmolog, replică Ralph, scoţând o cutie cu bere Shiner din cutia frigorifică şi întinzându-i-o lui Samuels.
   - Jeannie zice că te gândeşti să-ţi dai demisia.
   Ralph ridică din umeri.
   - N-ai de ce să-ţi faci probleme din cauza evaluării psihologice. O s-o treci cu brio. Ai procedat exact aşa cum trebuia.
   - Nu-i asta. Nici măcar despre cameramanul ăla nu-i vorba. Ştii ce-a păţit, nu? Când glonţul meu i-a lovit aparatul - primul glonţ pe care l-am tras - aparatul s-a spart şi bucăţile au zburat în toate direcţiile. Una i-a intrat în ochi.
   Samuels ştia, dar nu spuse nimic şi sorbi din bere, deşi nu putea să sufere marca Shiner.
   - Probabil că o să şi-l piardă, continuă Ralph. Medicii de la Dean McGee, spitalul ăla de ochi din Okie City, încearcă să i-l salveze, dar se pare că o să rămână fără el. Tu crezi că un cameraman cu un singur ochi o să-şi mai găsească vreodată de lucru în branşă? Îţi dau nişte variante de răspuns: probabil, poate, nici vorbă.
   - Ralph, te-a îmbrâncit cineva atunci când ai tras. Ascultă-mă, dacă tipul ăla nu şi-ar fi ţinut camera în dreptul ochilor, probabil că era mort acum. De ce nu vrei să vezi şi latura pozitivă?
   - Mda, eu fac ceva pe laturile astea pozitive. Am sunat-o pe nevastă-sa ca să-mi cer scuze. Ştii ce mi-a zis? „O să dăm în judecată secţia de poliţie din Flint City şi o să cerem daune de zece milioane de dolari. După ce câştigăm procesul ăsta o să te dăm şi pe tine în judecată.” Şi mi-a închis.
   - N-are nicio şansă. Peterson era înarmat, iar tu erai în timpul serviciului.
   - În timpul serviciului era şi cameramanul.
   - Nu-i acelaşi lucru. El avea de ales.
   - Ba nu, Bill, îl contrazise Ralph, întorcându-se cu faţa la el. El avea o slujbă. Iar ăla era un ţiclete, fir-ar să fie el de ţiclete!
   - Ascultă-mă, Ralph. Maitland l-a omorât pe Frank Peterson. Fratele lui Frank Peterson l-a omorât pe Maitland. Cei mai mulţi oameni ar spune că aşa se făcea dreptate în Vestul Sălbatic. Dinte pentru dinte. Şi de ce să nu fie aşa? Nu prea demult, statul nostru era în Vestul Sălbatic.
   - Terry a spus că e nevinovat. Astea au fost ultimele lui cuvinte.
   Samuels se ridică de pe băncuţă şi începu să se plimbe agitat prin curte.
   - Păi, ce să fi spus când nevastă-sa era în genunchi lângă el şi îl bocea? Să fi spus: „Da, fie, eu l-am futut în cur pe băiatul ăla, eu l-am muşcat - nu neapărat în ordinea asta - şi după aia tot eu m-am slobozit pe el, ca să fie tacâmul complet”?
   - Există o mulţime de probe care-i susţin această ultimă declaraţie.
   Samuels se apropie de Ralph şi se uită de sus la el.
   - A fost ADN-ul lui în mostra de spermă şi ADN-ul bate orice altă probă. Terry l-a omorât pe băiat. Nu ştiu cum a pus la cale tot restul, dar el l-a omorât.
   - Ai venit aici ca să mă convingi pe mine sau pe tine însuţi?
   - N-am nevoie să mă conving. Am venit ca să-ţi spun că am aflat care este primul hoţ al dubei Econoline.
   - Mai contează acum? întrebă Ralph.
   Însă lui Samuels i se păru că vede un licăr de curiozitate în ochii detectivului.
   - În caz că vrei să ştii dacă poate explica cumva toată nebunia asta, atunci răspunsul meu este nu. Totuşi, povestea este de-a dreptul fascinantă. Vrei s-o auzi sau nu?
   - Spune.
   - Dubiţa albă a fost furată de un băiat de doişpe ani.
   - Doişpe? Faci mişto de mine?
   - Nici gând. Şi băiatul ăsta a bătut drumurile singur-singurel câteva luni bune. L-a prins un poliţist în parcarea unui Walmart din El Paso, unde dormea într-un Buick furat. A furat patru maşini, dar duba aia a fost prima. A mers cu ea până în Ohio şi abia acolo a abandonat-o şi şi-a furat alt mijloc de transport. A lăsat cheia în contact, fix cum ne-am gândit noi.
   Era ceva mândrie în tonul lui şi Ralph îi dădea dreptate în privinţa asta; bine măcar că una dintre teoriile lor se dovedise a fi corectă.
   - Dar nu ştim cum de a ajuns până aici, nu? întrebă Ralph.
   Parcă ceva tot nu-i dădea pace.
   - Nu, răspunse Samuels. E doar o problemă căreia am reuşit să-i dăm de capăt. Mi-am zis că vrei să ştii.
   - Acum ştiu.
   Samuels luă încă o duşcă de bere şi puse cutia pe masa de picnic.
   - Nu mai candidez.
   - Nu?
   - Nu. Să-mi ia postul putoarea aia de Richmond şi să vedem ce-o să mai zică lumea atunci când o să refuze să ducă la tribunal optzeci la sută dintre cazurile care o să îi ajungă pe birou. I-am mărturisit intenţiile mele şi soţiei tale, care n-a fost deloc impresionată.
   - Te înşeli amarnic, Bill, dacă-ţi imaginezi că i-aş fi spus că tu eşti de vină pentru tot ce s-a întâmplat. Nu te-am acuzat de nimic. De ce s-o fi făcut? Că doar eu am avut ideea să-l arestăm la blestematul ăla de meci şi vineri am de gând să i-o spun în faţă şi parazitului ăluia de la Interne.
   - Nici nu mă aştept la altceva.
   - Însă, aşa cum cred că am mai spus-o, nici tu n-ai încercat să mă faci să mă răzgândesc.
   - Amândoi am fost convinşi că e vinovat. Eu încă sunt, indiferent ce-a zis sau n-a zis înainte să moară. Nu i-am verificat alibiul pentru că îi cunoştea pe toţi oamenii din afurisitul ăsta de oraş şi ne-am temut că o să-l speriem şi o să-l punem pe fugă...
   - Plus că nu vedeam rostul. Măi, frate, cât de tare ne-am înşelat!
   - Da, bine, gata, am înţeles ce vrei să spui. Am mai crezut şi că reprezenta un pericol extrem de mare mai ales pentru băieţii mai mici, iar în sâmbăta aia se afla în mijlocul lor.
   - Trebuia să-l băgăm în tribunal pe uşa din spate, spuse Ralph. Trebuia să insist.
   Samuels clătină cu atâta vehemenţă din cap, încât vârtejul din creştet i se trezi şi luă repede poziţia de drepţi.
   - Nu era răspunderea ta. Transferul de la penitenciar la tribunal este de competenţa şerifului. Nu a secţiei locale de poliţie.
   - Doolin m-ar fi ascultat, spuse Ralph, aruncând cutia goală de bere şi privindu-l în ochi pe Samuels. Şi te-ar fi ascultat şi pe tine. Cred că realizezi asta.
   - Ce-a fost a fost. Gata! S-a terminat. S-a dus pe gârlă la vale. Probabil cazul nu se va închide chiar acum...
   - Termenul tehnic este CDI - caz deschis, dar inactiv. Va rămâne aşa chiar dacă Marcy Maitland va da în judecată secţia, susţinând că soţul ei a murit din cauza neglijenţei noastre. Şi să ştii că ar avea toate şansele să câştige procesul.
   - A pomenit ceva în sensul ăsta?
   - Nu ştiu. Deocamdată n-am curaj să vorbesc cu ea. Howie ţi-ar putea sugera ce intenţii are.
   - Poate o să stau de vorbă cu el. Să-i alin cumva necazurile, să liniştesc apele cu un pic de ulei pe rană, cum se zice.
   - Eşti o sursă nesecată de înţelepciune populară în seara asta, domnule procuror.
   Samuels luă cutia cu bere, o privi lung, apoi o puse înapoi pe masă. O observă pe Jeannie Anderson uitându-se la ei pe geamul de la bucătărie. Nu i se citea absolut nimic pe chip.
   - Mama credea în Soartă.
   - Şi eu cred, zise indispus Ralph, dar, după ce s-a întâmplat cu Terry, parcă nu mai ştiu ce să cred. Fratele lui Frank Peterson a apărut de nicăieri. De nicăieri.
   Samuels zâmbi uşor.
   - Nu vorbesc despre predestinare, ci despre revista aia cu poveşti despre stafii şi cercuri mari în lanurile de grâne şi despre OZN-uri şi Dumnezeu ştie despre ce altceva. Mama mi le citea când eram mic. Ţin minte una care m-a fascinat în mod deosebit. Se chema „Urme de paşi pe nisip”. Era despre un cuplu de tineri, proaspăt căsătoriţi, care s-au dus să-şi petreacă luna de miere în Deşertul Mojave. Cu cortul, da? Ei bine, într-o seară şi-au instalat tabăra într-un crâng de plopi şi, a doua zi de dimineaţă, tânăra s-a trezit şi nu şi-a mai găsit soţul lângă ea. A plecat din crângul ăla şi s-a dus spre zona unde începea nisipul şi acolo i-a văzut urmele paşilor. L-a strigat, dar nu a primit niciun răspuns.
   Ralph scoase câteva sunete ca din filmele de groază:
   - Oohooo-oohooohoooo!
   - A mers după urmele alea până a ajuns la prima dună, a trecut peste ea, a trecut şi peste a doua. Urmele păreau tot mai noi. A trecut şi de a treia dună...
   - Şi de a patra, şi de a cincea! îl ironiză Ralph, pe un ton înspăimântat. Şi îşi caută soţul chiar şi în zilele noastre! Uite ce e, Bill, scuză-mă că trebuie să te rog să-ţi scurtezi povestea, dar aş cam vrea să mănânc o bucată de plăcintă, să fac un duş şi să mă culc.
   - Nu. Ascultă-mă. Nu a mai ajuns decât până la a treia dună. Urmele se opreau la jumătatea pantei descendente. Se opreau pur şi simplu, în mijlocul întinderii de nisip. Nu şi-a mai văzut niciodată soţul.
   - Şi tu crezi povestea asta?
   - Nu! Sunt convins că-i o aiureală. Dar nu-i vorba dacă o cred sau nu. Este o metaforă.
   Samuels încercă să-şi domolească vârtejul. Vârtejul refuză să se lase domolit.
   - Am mers pe urmele lui Terry pentru că asta-i meseria noastră. Datoria noastră, dacă-ţi place mai mult cuvântul ăsta. Am mers pe urmele lui Terry până când s-au oprit în dimineaţa zilei de luni. Este un mister? Da. Vor fi mereu întrebări fără răspuns? Vor fi, dacă nu ne va pica din cer o informaţie nouă, care să ne dea pe spate. Chestii din astea se întâmplă uneori. Ăsta-i motivul pentru care oamenii încă se întreabă ce s-a întâmplat cu Jimmy Hoffa. Ăsta-i motivul pentru care oamenii încă încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat cu echipajul de pe Mary Celeste. Ăsta-i motivul pentru care oamenii nu ştiu încă dacă Oswald a acţionat singur sau a avut vreun complice atunci când l-a asasinat pe JFK. Uneori urmele se opresc, iar noi trebuie să ne împăcăm cu situaţia.
   - Există o diferenţă esenţială, spuse Ralph. Femeia din povestea ta cu urmele credea că soţul ei încă este în viaţă. Şi putea să creadă asta până la bătrâneţe. Însă atunci când Marcy a ajuns în locul unde se terminau urmele bărbatului ei, a dat acolo chiar peste el, mort pe trotuar. În ziar scrie că mâine va fi înmormântarea. Îmi închipui că vor lua parte doar ea şi fetiţele. Plus vreo 50 de vulturi din trusturile de presă, care se vor înghesui în spatele gardului, urlându-şi întrebările impertinente şi încercând să facă poze.
   Samuels oftă.
   - Ajunge! Mă duc acasă. Ţi-am povestit cum stă treaba cu puştiul ăla care a furat duba - apropo, îl cheamă Merlin Cassidy - şi văd că nu vrei să mai auzi şi altceva.
   - Nu, nu, mai stai puţin! îl opri Ralph. Mi-ai spus o poveste, acum vreau să-ţi spun şi eu una. Dar nu dintr-o revistă despre fenomene paranormale. Este o experienţă personală. Este adevărul-adevărat.
   Samuels se aşeză la loc pe băncuţă.
   - Când eu eram copil, începu Ralph, cam de 10-11 ani - de vârsta lui Frank Peterson - mama cumpăra câteodată pepeni galbeni de la piaţă, dacă era sezonul lor. Pe vremea aia eram înnebunit după pepenele galben. După dulceaţa lui intensă, de care pepenele verde nici nu se apropie. Aşa că, într-o bună zi, mama a venit acasă cu vreo 3 sau 4 pepeni din ăştia într-o plasă. Şi eu am întrebat-o dacă pot să mănânc o felie. „Sigur”, mi-a spus ea. „Numai să ţii minte să arunci seminţele în chiuvetă.” Nu era cazul să mi-o spună, pentru că tăiasem destui pepeni până la momentul ăla. Mă urmăreşti?
   - Îhî. Presupun că te-ai tăiat, nu?
   - Nu. Dar mama a crezut că m-am tăiat, pentru că am zbierat atât de tare că m-au auzit şi vecinii. A venit în fugă la mine şi eu n-am fost în stare decât să-i arăt pepenele, tăiat în două, pe blatul din bucătărie. Era plin de viermi şi muşte. Şi toate gângăniile alea mişunau unele peste altele. Mama a luat tubul de Raid şi a pulverizat insecticid peste insectele care ajunseseră pe blat. După aia a luat un prosop de vase, a împachetat în el jumătăţile de pepene şi le-a aruncat în găleata cu lături din spatele casei. Din ziua aia nici nu mai suport să văd un pepene galben, darămite să mănânc din unul. Asta-i metafora mea despre Terry Maitland. Pepenele părea foarte bun. Nu era deloc poros. Coaja era netedă şi intactă. Gângăniile alea nu ar fi avut cum să ajungă înăuntru, şi totuşi au ajuns.
   - La dracu’ cu pepenele tău! exclamă Samuels. Şi la dracu’ şi cu metafora ta! Mă duc acasă. Gândeşte-te mai bine înainte să-ţi dai demisia, da? Soţia ta a zis că eu renunţ la candidatură ca să nu mă concedieze Johnny Q. public, dar tu nu eşti la mâna alegătorilor. Şi încă ceva. Dacă demisionezi, atunci lumea o să fie şi mai sigură că am dat-o cumva în bară cu cazul ăsta.
   Ralph îl privi lung şi apoi începu să râdă. Un râs sănătos, cu hohote care veneau din abdomen.
   - Dar exact asta am făcut! Nu ţi-ai dat încă seama, Bill? Am dat-o în bară. Într-un mare fel. Am cumpărat un pepene galben pentru că ni s-a părut că arată bine, însă când l-am tăiat, în faţa întregului oraş, am descoperit că era plin de viermi. Nu aveau cum să ajungă în el, şi totuşi acolo erau.
   Samuels se îndreptă greoi spre uşa de la bucătărie. O deschise, apoi se întoarse brusc. Vârtejul îi ţopăi cu voioşie încolo şi încoace de câteva ori.
   - Şi să ştii că aia era o vrabie, în pana mea!

3.

       Puţin după miezul nopţii (cam tot atunci când ultimul membru al familiei Peterson învăţa, cu ajutorul Wikipediei, cum să facă un ştreang), pe Marcy Maitland au trezit-o strigăte venite din dormitorul fetiţei mai mari.
   La început s-au auzit doar strigătele lui Grace - o mamă recunoaşte oricând glasurile copiilor ei - dar apoi a început să ţipe şi Sarah, compunând o înfiorătoare melodie pe două voci. Era prima noapte când fetele nu mai dormeau în dormitorul pe care Marcy îl împărţise cu Terry; însă tot împreună se culcaseră, iar mama lor bănuia că va dura destul de mult până se vor hotărî să doarmă fiecare în camera ei. Ceea ce era în regulă.
   Dar strigătele alea nu erau deloc în regulă.
   Marcy nici nu şi-a dat seama cum a ajuns în dormitorul lui Sarah. Ţinea minte doar că s-a dat jos din pat şi imediat a şi fost în pragul uşii, privindu-şi fiicele care se ţineau strâns în braţe, în lumina lunii pline de iulie, care se revărsa prin fereastră.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Marcy, uitându-se în jur după un eventual intrus.
   În primul moment i s-a părut că el (precis un „el” era) stătea ghemuit într-un colţ - însă acolo nu era decât un maldăr de pulovere, tricouri şi tenişi, pe care fetele nu le puseseră la locul lor.
   - Ea m-a speriat! plângea Sarah. Grace m-a speriat! A zis că-i un om aici! M-a speriat tare rău, mami!
   Marcy se aşeză pe pat, o trase pe cea mică de lângă Sarah şi o luă în braţe. Se uita în continuare în jur. Oare să se fi ascuns în dulap? Posibil, pentru că uşile pliante erau închise. Poate a intrat acolo când i-a auzit paşii. Sau să se fi băgat sub pat? Şi o cuprinseră toate spaimele copilăriei, imaginându-şi cum va ieşi o mână de sub pat şi o va înşfăca de gleznă. Iar în mâna cealaltă necunoscutul va avea un cuţit. Cu siguranţă un cuţit.
   - Grace? Gracie? Pe cine ai văzut? Unde era?
   Însă copila plângea mult prea tare şi nu putea să vorbească. Totuşi întinse mâna spre fereastră.
   Deşi simţea că o vor lăsa genunchii la primul pas, Marcy se repezi într-acolo. Oare poliţia îi mai păzea casa? Howie o asigurase că vor trece patrule din când în când, dar asta nu însemna că stăteau acolo tot timpul. Plus că fereastra de la camera lui Sarah - de fapt, toate ferestrele de la dormitoare dădeau fie înspre curtea din spate, fie înspre aleea laterală dinspre casa familiei Gunderson. Iar familia Gunderson era plecată în vacanţă.
   Fereastra era închisă. Curtea era goală - chiar dacă fiecare firicel de iarbă părea că avea propria-i umbră în lumina lunii.
   Marcy se întoarse, se aşeză iar pe pat şi mângâie părul încâlcit şi ud de transpiraţie al lui Grace.
   - Sarah? Tu ai văzut ceva?
   - Păi...
   Sarah încă o ţinea în braţe pe Grace care hohotea cu faţa ascunsă la pieptul ei.
   - Nu. Mi s-a părut că văd ceva, da’ doar din cauză că ţipa ea „Uite un om, uite un om!”. Da’ nu era nimeni acolo.
   Şi îi şopti lui Grace:
   - Nu era nimeni, G. Pe bune!
   - Ai visat urât, iubito, spuse Marcy.
   Gândind: Probabil că ai avut primul coşmar dintr-o serie lungă.
   - Ba era acolo, suspină Gracie.
   - Înseamnă că putea să plutească, zise Sarah.
   Vorbea pe un ton incredibil de raţional, cu toate că tocmai ce fusese trezită din somn de urletele surioarei sale.
   - Pentru că suntem la etaj.
   - Nu contează. L-am văzut. Avea păr scurt şi negru şi sculat în cap. Şi avea nişte gogoloaie pe faţă, ca alea din plastilină. Şi avea paie în loc de ochi.
   - Da, ai avut un coşmar, spuse Sarah cu pragmatism, de parcă ar fi dorit ca această concluzie a ei să pună punct discuţiei.
   - Hai, amândouă! le zise Marcy, încercând să adopte acelaşi ton rezonabil. Dormiţi cu mine în noaptea asta.
   Fetiţele o urmară fără să protesteze şi, la nici 5 minute după ce le aşezase în pat - în stânga şi în dreapta ei - şi le învelise, Gracie (copila de 10 anişori) adormise la loc.
   - Mami? şopti Sarah.
   - Ce e, iubito?
   - Mi-e frică să merg la înmormântarea lui tati.
   - Şi mie mi-e frică.
   - Nu vreau să merg. Nici Grace nu vrea.
   - E valabil şi pentru mine, scumpa mea. Dar o să mergem toate. O să fim curajoase. Aşa cum şi-ar fi dorit tăticul vostru.
   - Mi-e atât de dor de el că nici nu mai pot să mă gândesc la altceva.
   Marcy o sărută pe tâmplă.
   - Încearcă să dormi, iubito.
   În cele din urmă, adormi şi Sarah. Marcy rămase trează între fetiţele ei, cu ochii în tavan şi gândindu-se la visul lui Grace. Vis care i se păruse atât de real.
   Avea paie în loc de ochi.

4.

       Puţin după ora 3 dimineaţă (cam tot atunci când Fred Peterson ieşea în curtea din spatele casei, târându-şi picioarele, ducând în mâna stângă un taburet luat din living şi cu funia atârnată pe umărul drept), Jeanette Anderson s-a trezit deoarece avea nevoie să meargă la baie. A văzut că era singură în pat.
   După ce şi-a rezolvat treaba la toaletă, a coborât la parter şi l-a găsit pe Ralph în fotoliul lui uriaş, cu ochii la ecranul televizorului stins.
   Îl atinse cu blândeţe pe umăr.
   Ralph nu se întoarse.
   - Nu-mi dă pace o chestie pe care mi-a spus-o Bill Samuels.
   - Ce anume?
   - Asta-i problema, că nu-mi dau seama. E ca atunci când îţi stă pe limbă un cuvânt, dar nu poţi să-l zici.
   - E vorba despre băiatul ăla care a furat duba?
   Când se duseseră la culcare, Ralph îi relatase discuţia cu Samuels, însă nu pentru că ar fi avut cine ştie ce importanţă, ci pentru că era uluitoare povestea puştiului care călătorise singur, din statul New York şi până în El Paso, cu mai multe maşini furate. Poate aventura asta nu era demnă să apară în paginile revistei Fate, dar lui i se părea extraordinară. Cât de tare l-o fi urât pe tatăl lui vitreg, spusese Jeannie înainte să stingă veioza.
   - Mi se pare că era ceva în legătură cu el, zise Ralph acum. Plus că am găsit o bucăţică de hârtie în dubă. Am vrut să-i verific provenienţa, dar, cu toată nebunia care a urmat, n-am mai apucat. Nu cred că ţi-am pomenit de ea.
   Jeannie zâmbi şi-i ciufuli părul, care - la fel ca trupul din pijama - părea mai fragil decât fusese în primăvară.
   - Ba mi-ai pomenit. Ziceai că s-ar putea să fi fost ruptă din meniul unui local cu mâncare pentru acasă.
   - Sunt sigur că trebuie să fie în magazia cu probe.
   - Mi-ai spus şi asta, scumpule.
   - Poate ar fi bine să mă duc la secţie mâine-dimineaţă ca să arunc o privire. Poate aşa o să-mi aduc aminte ce a spus Bill.
   - Bună idee! E timpul să mai faci şi altceva, nu doar să stai aici şi să-ţi rumegi gândurile alea negre. Ştii ceva? Am recitit scrierea aia a lui Poe. Povestitorul spune că în şcoală el era şeful. Dar, la un moment dat, a apărut băiatul ăsta care avea acelaşi nume.
   Ralph îi sărută mâna cu un aer absent.
   - Până aici mi se pare destul de credibil. Sigur, William Wilson nu-i tocmai un nume la fel de comun ca Joe Smith, dar nici ca Zbigniew Brzezinski nu-i.
   - Corect, dar după aia povestitorul descoperă că s-au născut în aceeaşi zi şi că sunt îmbrăcaţi la fel. Cel mai rău era că şi semănau oarecum. Şi oamenii îi confundau mereu. Ţi se pare cunoscută chestia asta?
   - Da.
   - Aşa! Şi, mai încolo, William Wilson Unu se tot întâlneşte cu William Wilson Doi, iar aceste întâlniri se termină mereu prost pentru William Wilson Unu, care devine infractor şi îl învinovăţeşte pe William Wilson Doi pentru întorsătura pe care a luat-o viaţa lui. Mă urmăreşti?
   - Dacă te gândeşti că e trei şi-un sfert dimineaţa, eu cred că îţi acord destul de multă atenţie.
   - În cele din urmă, William Wilson Unu îl spintecă pe William Wilson Doi cu o sabie, dar, când se uită în oglindă, vede că pe el însuşi s-a înjunghiat.
   - Presupun că din cauză că n-a existat niciodată un al doilea William Wilson.
   - Ba a existat. O mulţime de oameni l-au văzut pe William Wilson Doi. La sfârşit, William Wilson Unu are o halucinaţie şi se sinucide. Cred că din cauză că nu a suportat ideea unei dubluri.
   Se aştepta ca Ralph să râdă de ea, numai că el dădea din cap, dus pe gânduri.
   - În regulă. Chestia asta chiar are noimă. De fapt, e o explicaţie psihologică al naibii de pertinentă. Mai cu seamă pentru... când a fost scrisă povestirea asta? La jumătatea secolului al nouăsprezecelea?
   - Cam aşa. La facultate am făcut un curs de literatură gotică americană şi am studiat multe dintre povestirile lui Poe, printre care şi asta. Profesorul nostru zicea că oamenii se înşală atunci când îşi imaginează că Poe ar fi scris povestiri fantastice despre fenomene supranaturale, când, de fapt, el a scris povestiri realiste despre anomalii psihologice.
   - Dar înainte de amprente şi ADN, zâmbi Ralph. Hai la culcare! Cred că acum am să reuşesc să adorm.
   Însă Jeannie îl opri.
   - Vreau să te întreb ceva, soţiorul meu. Poate din cauză că-i aşa de târziu şi nu suntem decât noi doi în casă. Nu te va auzi nimeni dacă vei râde de mine, dar eu te rog să n-o faci, pentru că m-ai întrista foarte tare.
   - N-am să râd.
   - S-ar putea să-ţi vină.
   - N-o să-mi vină.
   - Mi-ai spus povestea lui Bill despre urmele de paşi care se opreau dintr-odată şi mi-ai spus şi povestea ta despre viermii din pepenele ăla galben, cu coajă intactă. Numai că amândoi aţi vorbit în metafore. La fel cum şi povestirea lui Poe este o metaforă pentru sinele divizat... aşa zicea proful meu de la facultate. Dar, dacă dai la o parte metaforele, cu ce mai rămâi?
   - Nu ştiu.
   - Cu inexplicabilul, spuse ea. Deci, întrebarea mea este una destul de simplă: Ce-ar fi dacă singurul răspuns la enigma cu cei doi Terry ar fi tocmai supranaturalul?
   Ralph nu râse. Nu-i venea deloc să râdă. Poate că era prea târziu. Ori prea devreme. Ori „prea” cumva.
   - Nu cred în supranatural. Nu cred în fantome şi nici în îngeri şi nici în caracterul divin al lui Iisus Hristos. Mă duc la biserică, normal că mă duc, însă o fac doar pentru că acolo este multă linişte şi îmi pot asculta gândurile. Şi pentru că aşa se aşteaptă de la mine. Am senzaţia că şi tu mergi la biserică tot din cauza asta. Sau din cauza lui Derek.
   - Mi-aş dori să cred în Dumnezeu, spuse ea, pentru că refuz să cred că sfârşitul nostru este sfârşit şi atât, chiar dacă aşa ecuaţia ar fi rezolvată: din beznă venim şi este logic să presupunem că în beznă ne vom întoarce. Însă cred în stele şi în infinitatea universului. În acel Ceva de dincolo de lumea noastră. Cred că sunt multe universuri în fiecare pumn de nisip, pentru că infinitul este o stradă cu două sensuri. Şi mai cred că sunt alte zeci de gânduri în mintea mea, în spatele fiecărui gând de care sunt conştientă. Cred în conştiinţa mea şi în subconştientul meu, deşi nu ştiu ce reprezintă ele. Şi mai cred în A. Conan Doyle, care l-a pus pe Sherlock Holmes să zică: „Odată eliminat imposibilul, orice rămâne după aceea şi oricât de improbabil ar fi trebuie să fie adevărul.”
   - Ăsta nu era tipul care credea în zâne? întrebă Ralph.
   Jeannie oftă:
   - Hai în pat să facem prostioare! Poate după aia o să reuşim să dormim.
   Ralph i-a acceptat propunerea cu dragă inimă. Dar, chiar în timp ce făceau dragoste (mai puţin în momentul orgasmului, când nu mai există niciun gând), şi-a tot repetat în minte dictonul lui Doyle. Deşteaptă chestie! Logică! Dar oare o puteai modifica, spunând că Odată eliminat naturalul, orice rămâne după aceea trebuie să fie supranaturalul? Nu.
   Ca detectiv, dar şi ca om, nu putea crede nicio explicaţie care depăşea regulile lumii naturale. Frank Peterson fusese ucis de o persoană în carne şi oase, nu de vreo fantomă din benzile desenate. Deci, ce rămânea - indiferent cât de improbabil? Un singur lucru. Pe Frank Peterson îl omorâse Terry Maitland, acum decedat.

5.

        În acea noapte de miercuri, luna de iulie, umflată şi portocalie, stătea aninată pe boltă ca un fruct exotic de dimensiuni gigantice.
   Spre zorii zilei de joi - atunci când Fred Peterson s-a urcat pe taburetul pe care-şi sprijinise picioarele în nenumărate duminici în timp ce urmărea meciurile de fotbal la televizor - luna s-a tot micşorat, până când din ea nu a mai rămas decât o monedă din argint în buzunarul cerului.
   Fred Peterson şi-a pus ştreangul în jurul gâtului şi a tras de funie până când nodul i s-a proptit în colţul mandibulei, aşa cum se preciza în articolul din Wikipedia (articol prevăzut şi cu ilustraţii extrem de utile). Celălalt capăt al funiei era legat de creanga unui ulm, foarte asemănător cu cel din spatele gardului lui Ralph Anderson. Însă acesta, fiind un reprezentant mai vârstnic al florei din Flint City, apăruse pe lume cam tot atunci când un bombardier american îşi aruncase încărcătura asupra Hiroshimei (evident, un eveniment supranatural pentru japonezii care-l urmăriseră de la o distanţă suficient de mare care să le salveze vieţile).
   Taburetul i se legăna sub tălpi. Fred Peterson asculta ţârâitul greierilor şi simţea pe obrajii asudaţi adierea nopţii - răcoroasă şi mângâietoare după ultima zi a vieţii lui. Se hotărâse să tragă linia sub neamul Peterson din Flint City şi să rezolve astfel ecuaţia, nutrind speranţa că Frank, Arlene şi Ollie nu ajunseseră prea departe. Şi încă îi putea prinde din urmă. Dar cel mai mult şi mai mult voia să nu mai fie obligat să asiste de dimineaţă la o slujbă dublă la firma de pompe funebre a fraţilor Donelli - aceeaşi firmă care avea să se ocupe după-amiază de înmormântarea omului răspunzător pentru morţile persoanelor dragi lui. Nu, nu era în stare.
   Privi în jur pentru o ultimă dată, întrebându-se dacă voia cu adevărat să facă asta. Răspunsul a fost da. Aşa că lovi taburetul cu piciorul, îl răsturnă şi se aşteptă să audă imediat trosnetul gâtului care i se frânge, iar apoi să vadă tunelul de lumină - tunel la capătul căruia îl va aştepta familia, chemându-l într-o a doua viaţă, o viaţă mult mai bună, în care băieţeii inocenţi nu sunt violaţi şi omorâţi.
   Dar nu auzi niciun trosnet. Fie sărise, fie nu băgase de seamă partea aceea din articolul de pe Wikipedia în care se spunea că este nevoie de o anumită lungime a laţului şi de o anumită înălţime de la care să cadă în gol victima - în cazul acesta, o victimă de 93 de kilograme. Prin urmare, în loc să moară, Fred Peterson începu să se sufoce. I se blocă traheea şi îi ieşiră ochii din orbite. Şi atunci, instinctul de supravieţuire - amorţit până în acest moment - i se deşteptă cu larmă de sirene şi străluciri de lumini de avertizare. În doar 3 secunde, trupul său nu mai ţinu cont de voinţa creierului, iar dorinţa de a muri se transformă în dorinţa animalică de a trăi.
   Fred ridică mâinile, dădu de câteva ori din ele şi găsi funia.
   Trase de ea cu toată puterea. Funia se slăbi un pic şi el reuşi să tragă aer în piept - dar foarte puţin, pentru că ştreangul tot strâns era, iar nodul îi stătea înfipt în gât, ca un ganglion mult prea umflat. Se ţinu de funie cu o mână, iar cu cealaltă începu să bâjbâie după creanga de care o legase. O lovi cu degetele şi reuşi să desprindă câteva bucăţele de scoarţă care îi căzură în păr. Însă atâta tot.
   Fred Peterson era un bărbat de vârstă mijlocie, însă deloc în formă - deoarece exerciţiile fizice preferate erau doar drumurile dese la frigider după bere în timpul meciurilor de fotbal în care juca echipa lui preferată: Dallas Cowboys. Însă nici măcar în liceu nu reuşise să facă mai mult de 5 tracţiuni la orele de sport. Acum simţea că îi alunecă funia din mână şi o apucă şi cu cealaltă, reuşind să mai respire o dată, dar neputând să se înalţe mai mult. Picioarele i se legănau la vreo douăzeci de centimetri deasupra ierbii. Îi căzu unul dintre papuci. Apoi şi celălalt. Încercă să strige după ajutor, dar nu reuşi să scoată decât un soi de horcăit ruginit... şi, în fond, cine să-l audă la ora asta? Madam Gibson – baba aia băgăcioasă de alături? Probabil că dormea dusă în patul ei, cu mătăniile în mână şi visând la părintele Brixton.
   Îi alunecară ambele mâini. Creanga scârţâi. I se opri respiraţia. Îşi simţea sângele învolburându-i-se în cap, gata să-i spargă creierul. Auzi un scrâşnet şi îşi spuse: Nu aşa trebuia să fie.
   Îşi mişcă disperat mâinile, căutând funia - ca un om care nu ştie să înoate şi încearcă să se ţină la suprafaţa lacului în care a căzut. Văzu nişte puncte mari şi negre. Iar punctele astea mari şi negre explodară şi se transformară în nişte ciuperci otrăvitoare - şi mai mari, şi mai negre. Însă, înainte ca acestea să-i acopere întreaga vedere, mai reuşi să vadă un bărbat în lumina lunii care umplea curtea. Şi bărbatul acesta se sprijinea într-un mod posesiv de grătarul unde Fred nu avea să mai facă nicio friptură vreodată.
   Dar, stai puţin... poate că nici nu era un bărbat. Pentru că avea trăsături brute, nefinisate, ca făcute de mâna unui sculptor orb. Iar în locul ochilor avea două ţepuşe.

6.

       June Gibson era tocmai femeia care pregătise acea lasagna pe care şi-o răsturnase în cap Arlene Peterson cu câteva secunde înainte de infarct. Şi nu, nu dormea. Şi nici nu se gândea la părintele Brixton. Ci suferea. Suferea la greu.
   Trecuseră 3 ani de la ultima criză de sciatică, pe care îndrăznise să o creadă a fi fost ultima - dar uite-o aici iarăşi, musafir nepoftit, agasant şi veninos, care a năvălit la ea în corp şi s-a instalat fără s-o întrebe dacă îl primeşte.
   Deocamdată nu avea decât o senzaţie de înţepeneală mult prea bine-cunoscută în spatele genunchiului stâng, apărută imediat după reuniunea comemorativă de la soţii Peterson, de alături. Dar cunoştea semnele şi îl rugase pe domnul doctor Richland să-i dea reţetă pentru oxycodonă, iar el i-a dat-o, deşi cu foarte mare reticenţă. Din păcate, pilulele nu au ajutat-o prea mult.
   Durerea îi străbătea toată partea stângă a trupului, de la mijloc până la gleznă, unde o strângea ca o cătuşă din spini. Una dintre cele mai crâncene însuşiri ale sciaticii - cel puţin, una dintre însuşirile sciaticii care o chinuiau pe ea - era aceea că suferinţa nu se mai ostoia cât de cât dacă stătea culcată. Ba chiar dimpotrivă, chinul devenea şi mai intens în poziţia asta. Prin urmare, acum stătea în living, în pijama şi halat, şi se uita la televizor, la un filmuleţ de reclamă cu metode pentru obţinerea unui abdomen sexy şi juca solitaire pe iPhone-ul primit de la fiul ei de Ziua Mamei.
   Nu o mai ţineau şalele şi îi slăbise vederea, dar auzul îi era ca în tinereţe, plus că oprise sonorul televizorului. Aşa că auzi foarte bine focul de armă de alături şi sări imediat în picioare, fără să se mai gândească la junghiul ce o săgetă de-a lungul părţii stângi a corpului.
   Doamne, apără şi păzeşte, s-a împuşcat Fred Peterson!
   Înşfăcă bastonul şi şchiopătă, adusă de mijloc ca o cotoroanţă, până la uşa din spate. Ieşi pe verandă şi, la lumina rece a lunii argintii, îl văzu pe Peterson prăbuşit în iarba curţii sale. Care vasăzică nu fusese un foc de armă.
   Pentru că vecinul ei avea un ştreang în jurul gâtului, legat de creanga ruptă.
   Doamna Gibson îşi aruncă bastonul - nu ar fi făcut decât să-i încetinească mişcările - coborî treptele una câte una şi parcurse cei 20 şi ceva de metri dintre cele două curţi într-un soi de fugă împleticită, fără să-şi audă propriile ţipete de durere când nervul sciatic se dezlănţui şi îi sfârtecă trupul de la fesele uscate şi lăsate, până în vârful degetelor de la piciorul stâng.
   Se trânti lângă domnul Peterson şi văzu că avea faţa vânătă şi umflată, îi ieşise limba din gură, iar ştreangul îi intrase în gâtul cărnos. Îşi vârî degetele sub funie şi o trase cu toată puterea, declanşând altă explozie de durere infernală. De data aceasta şi-a auzit ţipătul: ascuţit, prelung, tânguitor.
   În casa de peste drum se aprinseră luminile, dar doamna Gibson nu le observă. Funia începuse să mai slăbească - slavă Vouă, Doamne, Iisuse, Maria şi tuturor sfinţilor care există. Acum se aştepta ca domnul Peterson să respire.
   Dar domnul Peterson nu respiră.
   Doamna Gibson lucrase toată viaţa la First National Bank din Flint City. La 62 de ani, când fusese obligată să iasă la pensie pentru limită de vârstă, făcuse nişte cursuri ca să devină îngrijitoare la domiciliu pentru persoanele foarte bătrâne sau imobilizate la pat. Din activitatea aceasta şi-a suplimentat veniturile obţinute din pensie până la vârsta de 74 de ani. La unul dintre cursuri a trebuit să înveţe diverse tehnici de resuscitare.
   Acum, aşezată în genunchi lângă trupul masiv al domnului Peterson, îi dădu acestuia capul pe spate, îi blocă nările cu degetele, îi căscă gura şi îşi apăsă buzele de ale lui.
   Ajunsese deja la a zecea respiraţie şi ameţise de-a binelea, când se apropie de ea domnul Jagger, de vizavi. O bătu uşor pe umărul numai os şi piele şi o întrebă:
   - A murit?
   - Nu, că nu-i dau eu voie! răspunse doamna Gibson.
   Pipăi buzunarul halatului după telefonul mobil. Îl scoase şi îl aruncă în spate, fără să se uite.
   - Sună la Urgenţe. Şi fii atent că, dacă pe mine mă ia cu leşin, trebuie să-i faci dumneata respiraţie artificială.
   Dar nu a luat-o cu niciun leşin. Cam la a cincisprezecea respiraţie - chiar atunci când începuse să vadă punctişoare multicolore în faţa ochilor - Fred Peterson scoase singur o răsuflare profundă, plină cu salivă. Apoi încă una. Doamna Gibson îl aşteptă să deschidă ochii. Domnul Peterson nu-i deschise. Atunci doamna Gibson îi ridică o pleoapă. Sub ea nu era decât albul ochiului, numai că nu mai era alb, ci roşu, acoperit cu vase de sânge sparte.
   Fred Peterson mai respiră şi a treia oară, după care se opri din nou.
   Doamna Gibson începu să-i apese pieptul cum putea ea mai bine, neştiind dacă metoda aceasta i-ar fi de vreun folos bietului om, dar spunându-şi că nu poate să-i strice. Îşi dădea seama că îi mai trecuse durerea de spate şi de picior. Oare un asemenea şoc îţi poate alunga sciatica din corp? Normal că nu. Ridicol! Acum doamna Gibson funcţiona pe bază de adrenalină şi, odată isprăvită toată rezerva, se va simţi mai rău ca oricând.
   O sirenă tulbură întunericul de dinaintea zorilor. Venea ambulanţa.
   Doamna Gibson reluă respiraţia gură la gură (nu mai avusese parte de un contact atât de intim cu un bărbat de la moartea soţului ei, în 2004) şi se oprea de fiecare dată când simţea că e pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. Domnul Jagger nu se oferi să preia el resuscitarea. Dar nici ea nu i-o ceru. Până la sosirea paramedicilor, se va ocupa ea personal de domnul Peterson.
   Uneori, când se oprea, Peterson mai scotea o respiraţie din acelea prelungi şi umede. Alteori nu scotea nimic. Abia când ambulanţa ajunse la doi metri de ea, doamna Gibson îi observă girofarurile roşii printre crengile ulmului de care încercase să se spânzure domnul Peterson.
   Un paramedic o ajută să se ridice în picioare şi ea reuşi să o facă aproape fără să simtă nicio durere. Uluitor. Indiferent cât de efemer avea să fie acest miracol, ea îl accepta cu cea mai profundă recunoştinţă.
   - Ne ocupăm noi de el acum, doamnă, spuse paramedicul. V-aţi descurcat excelent.
   - Chiar aşa! exclamă domnul Jagger. L-ai salvat, June! I-ai salvat viaţa amărâtului ăstuia!
   Ştergându-şi bărbia - acoperită cu un melanj cald, alcătuit din saliva ei şi balele lui Peterson - doamna Gibson spuse:
   - Poate că i-am salvat-o. Dar poate că mai bine nu o făceam.

7.

     Joi dimineaţă, la ora 8, Ralph tăia iarba din curtea din spate.
   Îl aştepta o zi lungă, plictisitoare, fără nimic de făcut, aşa că se gândise să se ocupe de treaba asta... cu toate că mintea i se învârtea ca un hamster pe roata din cuşcă: cadavrul mutilat al lui Frank Peterson, martorii oculari, filmuleţul de la conferinţa din Cap City, testul ADN, mulţimea de oameni de la tribunal. Mai cu seamă mulţimea de oameni de la tribunal. Nu-şi dădea seama din ce motiv, dar revenea mereu la amintirea cu breteaua de la sutienul fetei cocoţate pe umerii prietenului ei – bretea de un galben-aprins, care se bâţâia în sus şi în jos, în ritmul pumnilor ridicaţi deasupra capului.
   Mai că nu auzi melodia la xilofon a telefonului mobil. Opri maşina de tuns iarba şi răspunse:
   - Anderson.
   - Troy Ramage la telefon, şefu’.
   Unul dintre cei doi poliţişti care îi puseseră cătuşele lui Terry. Cât de demult i se părea acum momentul acela! Parcă din altă viaţă, cum se zice.
   - Ce e, Troy?
   - Sunt la spital cu Betsy Riggins.
   Ralph zâmbi - dar nu o mai făcuse deloc în ultima vreme, aşa că mişcarea buzelor i se păru străină.
   - Naşte?
   - Nu, încă nu. Şeful a chemat-o la serviciu, pentru că tu eşti în concediul ăla şi Jack Hoskins e la pescuit pe Lacul Ocoma. M-a trimis pe mine ca să-i ţin companie.
   - Care-i treaba?
   - Acum câteva ceasuri l-a adus ambulanţa aici pe Fred Peterson. A încercat să se spânzure în curtea din spatele casei, da’ a cedat craca aia de care îşi legase ştreangul. Cucoana de alături, o doamnă pe nume Gibson, i-a făcut respiraţie gură la gură şi l-a salvat. A venit şi ea acu’ să vadă ce mai face şi şeful vrea să-i luăm o declaraţie, că cică aşa zice la regulament, da’ mie nu mi se pare că ar fi nevoie. Dumnezeu ştie câte motive avea amărâtul ăsta să-şi ia adio de la viaţă.
   - În ce stare este?
   - Doctorii zic că activitatea creierului e la minimum. O şansă dintr-o sută să-şi revină. Betsy zice că ai fi vrut să ştii.
   O clipă, Ralph crezu că va da afară cerealele mâncate la micul dejun şi se întoarse cu spatele la maşina de tuns iarbă, ca să n-o împroaşte cu toată mizeria aia.
   - Şefu’? Mai eşti la telefon?
   Ralph se forţă să înghită zeama acră de lapte care-i venise înapoi.
   - Mai sunt. Unde-i Betsy acum?
   - În rezerva lui Peterson, cu doamna aia, Gibson. Betsy Riggins m-a trimis afară să te sun, pentru că nu-i voie cu telefoane la urgenţe. Doctorii i-au pus la dispoziţie o cameră unde să discute cu doamna aia, da’ ea i-a zis că vrea să răspundă la întrebări doar în prezenţa lui Peterson. Probabil crede că amărâtul poate s-o audă. E o cucoană în vârstă, tare cumsecade, da’ îţi dai seama după cum merge că are probleme nasoale cu spatele. Şi mă întreb de ce s-a mai deplasat până aici? Că doar nu suntem în serialul „Doctorul cel bun” şi n-o să fim martori la nicio însănătoşire miraculoasă.
   Ralph înţelegea motivul doamnei Gibson. Probabil că femeia aceasta făcuse schimb de reţete cu Arlene Peterson şi-i văzuse crescând pe Ollie şi Frankie. Poate Fred Peterson îi curăţase zăpada din faţa casei după unul dintre viscolele - destul de rare, de altfel - care afectau Flint City. Venise la spital din respect şi pentru că-i părea rău de cele întâmplate.
   Poate şi pentru că se simţea vinovată că îl salvase pe Peterson, condamnându-l, însă, la o aşa-zisă viaţă într-o rezervă de spital, înconjurat de aparate care să respire în locul lui nu se ştie cât timp de acum înainte. Poate pentru totdeauna.
   Oroarea ultimelor ore îl copleşi pe Ralph aidoma unui tsunami. Ucigaşul nu se mulţumise doar cu băiatul; omorâse întreaga familie Peterson. Obţinuse o victorie completă, cum se zice.
   Nu, nu „ucigaşul”, că doar nu-i un străin. Terry. Ucigaşul a fost Terry. Nu-i nimeni altcineva pe radar.
   - Mi-am zis că ai fi vrut să ştii, repetă Ramage. Şi, stai aşa, poate e şi o parte bună în toată chestia asta. Poate Betsy o să intre în travaliu cât timp încă e aici. Şi o să-l scutească pe bărba-su de un drum până la spital.
   - Spune-i să se ducă acasă, zise Ralph.
   - Am înţeles. Auzi, Ralph...? Îmi pare rău că s-a întâmplat ce s-a întâmplat la tribunal. Chiar că ai avut parte de o experienţă de coşmar.
   - Foarte corect, spuse Ralph. Mersi de telefon.
   Reluă tunsul gazonului. Mergea agale în spatele maşinii prea zgomotoase şi mult prea vechi. (Pe bune, chiar că trebuia să se ducă la Home Depot şi să-şi cumpere una nouă; nu mai avea niciun motiv să amâne treaba asta - pentru că acum avea atât de mult timp liber la dispoziţie.)
   Mai avea puţin şi termina de tuns toată iarba din curte, când auzi din nou acordurile de jazz la xilofon ale telefonului. Uite, acum îl suna şi Betsy. Dar nu era ea, deşi apelul venea tot de la spitalul din Flint City.
   - Nici acum nu am primit rezultatul testului ADN, îl anunţă domnul doctor Edward Bogan, dar am rezultatele de pe creanga cu care a fost sodomizat băiatul. De la sângele de acolo, plus câteva fragmente de piele rămase de pe mâna criminalului atunci când a... când a apucat creanga aia şi a...
   - Înţeleg, îl întrerupse Ralph. Nu mă ţine în suspans.
   - Niciun suspans, domnule detectiv. Mostrele de pe creangă corespund cu probele pe care le-am luat din gura lui Maitland.
   - În regulă, domnule doctor Bogan. Mulţumesc. Numai că va trebui să-i informezi pe domnul comandant Geller şi pe locotenentul Sablo, de la poliţia statală. Eu sunt în concediu şi probabil că nu mă voi întoarce la serviciu până la toamnă.
   - Absurd!
   - Aşa scrie la regulament. Nu ştiu pe cine va desemna Geller să lucreze cu Sablo - Jack Hoskins e în concediul legal, iar Betsy Riggins trebuie să nască primul ei copil dintr-o clipă în alta - dar sunt convins că va găsi el pe cineva. Plus că, dacă stai şi te gândeşti, nici nu prea mai există vreun caz acum, că Maitland a murit. Pur şi simplu trebuie să mai găsim răspunsuri la câteva întrebări.
   - Întrebările astea sunt importante, spuse Bogan. S-ar putea ca soţia lui Maitland să intenteze un proces civil. Iar pe baza acestei probe ADN, avocatul ei ar putea încerca s-o facă să se răzgândească. După părerea mea, un asemenea proces ar fi o mare neruşinare. Soţul ei l-a omorât pe bietul copil cu o cruzime inimaginabilă, iar dacă ea zice că nu a avut cunoştinţă de... de înclinaţiile lui perverse... înseamnă că nu a fost atentă. Întotdeauna apar semnale care să te avertizeze că te afli în preajma unui individ cu tendinţe de sadism sexual. Întotdeauna. Dacă mă întrebi pe mine, eu zic că şefii tăi ar fi trebuit să te decoreze, nu să te oblige să-ţi iei concediu.
   - Îţi mulţumesc.
   - N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Eu aşa gândesc. Aşteptăm rezultatele de la compararea altor mostre. Că sunt multe. Vrei să te anunţ pe măsură ce le primesc?
   - Vreau.
   Poate că Geller o să-l cheme din concediu pe Hoskins, dar tipul era un incompetent chiar şi când nu bea, adică destul de rar în ultima vreme.
   Ralph închise telefonul şi îşi termină treaba în curte. Apoi târî maşina de tuns iarba înapoi în garaj. Se apucă să o şteargă şi îi veni în minte altă povestire a lui Poe, în care era vorba despre un bărbat zidit într-o pivniţă plină cu butoaie cu vin. Ralph nu citise povestirea, dar văzuse filmul.
   Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor! a strigat bărbatul zidit în pivniţă. Iar bărbatul care îl zidise a fost de acord cu el: Da, pentru numele lui Dumnezeu.
   În cazul de faţă, cel zidit era Terry Maitland, însă cărămizile erau probele ADN. Iar Terry Maitland era deja mort. Sigur, existau anumite probe contradictorii, iar ăsta era un motiv de îngrijorare. Şi aveau mostre ADN doar din Flint City, deloc din Cap City. Da, existau amprente pe cartea aia, numai că amprentele puteau fi puse acolo intenţionat.
   Nu chiar atât de uşor cum se arăta în serialele poliţiste, dar era ceva fezabil.
   Şi cum rămâne cu martorii, Ralph? Cu cei trei profesori care îl cunoşteau de ani de zile?
   Profesorii ăia nu contează. Gândeşte-te la ADN. Asta-i o probă solidă. Cea mai bună probă din câte există.
   În film, planul lui Montresor fusese stricat de o pisică neagră, pe care o îngropase din greşeală alături de victima lui. Urletele pisicii îi alertaseră pe vizitatorii cramei. Ralph era de părere că pisica aceea reprezenta o altă metaforă: era vocea conştiinţei ucigaşului. Mult prea rar ţigara este doar o ţigară şi pisica doar o pisică. Nu avea niciun motiv să-şi amintească de ochii lui Terry în clipa morţii şi nici ultima declaraţie a acestuia. Samuels avea dreptate: spusese ce spusese pentru că nevasta lui stătea lângă el şi îl ţinea de mână.
   Ralph se aşeză la bancul de lucru - nu făcuse mai nimic toată ziua, doar tunsese peticul ăla de iarbă, dar dintr-odată se simţea foarte obosit. Mintea lui nu voia să alunge imaginile acelor ultime minute de dinainte de împuşcături.
   Auzea alarma maşinii. Vedea rânjetul strâmb al reporteriţei blonde când şi-a dat seama că fusese rănită - probabil nu era vorba decât de o zgârietură, însă zgârietura asta avea să aducă audienţă excelentă postului la care lucra. Îl vedea pe bărbatul ăla ars şi tatuat pe degete. Pe băiatul cu buză de iepure. Razele de soare, reconstituind constelaţii complicate din fragmentele de mică încastrate în asfaltul trotuarului.
   Breteaua galbenă de la sutienul fetei, bâţâindu-se în sus şi în jos. Da, mai ales breteaua aia o vedea. Parcă ar fi vrut să-i arate ceva anume - numai că uneori o bretea de sutien nu este decât o bretea de sutien. Şi atât.
   - Iar un om nu poate să se afle în două locuri diferite în acelaşi timp, mormăi el.
   - Ralph? Ai început să vorbeşti singur?
   Tresări şi ridică ochii. Jeannie era în pragul garajului.
   - Probabil că da, de vreme ce sunt singur aici.
   - Ba sunt şi eu, zise ea. Te simţi bine?
   - Nu prea, mărturisi Ralph şi îi povesti ce se întâmplase cu Fred Peterson.
   Jeannie se întristă vizibil.
   - Doamne, Dumnezeule! N-a mai rămas nimeni din familia asta. Poate o să-şi revină.
   - Oricum s-a ales praful de toată familia, indiferent dacă îşi mai revine sau nu, zise Ralph, ridicându-se în picioare. Mai încolo, o să dau o fugă până la secţie, să mă mai uit o dată la bucăţica aia de hârtie. Meniu, sau ce-o fi.
   - Trebuie să faci un duş înainte de asta. Miroşi a motorină şi a iarbă.
   Ralph surâse şi o salută milităreşte.
   - Am înţeles, să trăiţi!
   Jeannie se ridică în vârful picioarelor şi îl sărută pe obraz.
   - Ascultă-mă, Ralph, o să treci cu bine peste povestea asta. Crede-mă.

8.

       Pentru că nu mai fusese niciodată obligat să-şi ia un asemenea concediu („administrativ” i se spunea), Ralph nu ştia multe lucruri despre el. De exemplu, nu ştia dacă avea sau nu voie să mai intre în secţia de poliţie. Aşa că aşteptă până după prânz ca să pornească într-acolo, pentru că activitatea era mult mai puţin intensă în perioada aceea.
   Când ajunse, în sala principală nu erau decât Stephanie Gould şi Sandy McGill. Stephanie, încă în haine de oraş, completa rapoarte la unul dintre calculatoarele antice şi de demult, pe care primăria tot promitea că le va înlocui. Iar Sandy stătea la biroul de dispecerat operativ şi citea revista People. Biroul comandantului Geller era gol.
   - Salut, domnu’ detectiv! spuse Stephanie, ridicând ochii de la ecranul calculatorului. Ce cauţi aici? Am auzit că eşti în concediu cu plată.
   - Încerc să-mi ocup şi eu timpul cu ceva.
   - Păi, ia să ţi-l ocup eu, spuse femeia, arătând spre teancul de dosare de lângă computer.
   - Poate altă dată.
   - Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Tuturor ne pare.
   - Mulţumesc.
   Se duse la dispecerat şi o rugă pe Sandy să-i dea cheia de la magazia cu probe. Ea i-o dădu fără să ezite şi aproape fără să-şi ia ochii de la pagina lucioasă a revistei. Lângă uşa de la magazie era un cui de care atârnau un clipboard şi un pix.
   Ralph se gândi să treacă peste semnătura de intrare, dar se resemnă şi îşi trecu pe foaie numele, data şi ora: 15:30. În fond, nici nu avea de ales, din moment ce şi Gould şi McGill ştiau de ce a venit el la secţie. Dacă îl va întreba cineva ce anume căuta în magazia cu probe, avea de gând să răspundă cu toată sinceritatea. Doar era în concediu - concediu „administrativ” - nu suspendat din funcţie.
   În magazia mare cam cât o debara era un aer cumplit de cald şi de închis. Pâlpâiau ca la discotecă tuburile de neon din tavan. Şi ele ar fi trebuit înlocuite. La fel ca toate computerele secţiei. Cu ajutorul dolarilor din fondurile federale, Flint City se îngrijea ca secţia de poliţie să aibă o grămadă de arme - ba chiar mai multe decât strictul necesar.
   Şi ce dacă infrastructura se făcea bucăţi?
   Dacă Frank Peterson ar fi fost ucis la începutul activităţii lui Ralph în poliţie, probabil că aici s-ar fi aflat 4 cutii cu probe legate de această crimă - poate chiar 6. Numai că epoca informaticii făcuse minuni în domeniul comprimării tuturor informaţiilor, iar astăzi, în magazia asta veche, nu mai erau decât două cutii, plus lada de scule găsită în spatele dubei - unde erau doar chei, ciocane şi şurubelniţe.
   Nu descoperiseră amprentele lui Terry nici pe uneltele alea şi nici pe lada în care erau. Ralph credea că lada fusese în maşină la momentul furtului şi că Terry nu se uitase niciodată în ea. În fond, avea alte intenţii şi sculele alea nu-l interesau.
   Pe una dintre cutiile cu probe scria DOMICILIUL FAM. MAITLAND. Pe a doua DUBĂ/SUBARU. Pe asta o căuta Ralph. Acum tăie banda adezivă. Terry murise, aşa că îşi putea permite să o facă.
   Nu căută prea mult şi găsi o pungă din plastic, specială pentru probe, în care se afla bucăţica de hârtie care îl obseda. În partea de sus scria cu litere negre şi groase: TOMMY ŞI TUP. Bucata de după TUP era ruptă. În colţ era un desen micuţ cu o plăcintă, din care se ridica aburul.
   Ralph nu mai ţinea prea bine minte partea cu plăcinta, dar acum îşi spuse că acesta fusese motivul pentru care se gândise că fragmentul de hârtie făcea parte din meniul unui local. Ce-i spusese Jeannie azi-noapte? Cred că sunt alte zeci de gânduri în mintea mea, în spatele fiecărui gând de care sunt conştientă. Dacă acesta era adevărul, atunci Ralph ar fi dat o grămadă de bani ca să descopere gândul din spatele imaginii cu breteaua sutienului cel galben. Pentru că era ceva acolo. Cu siguranţă că era.
   Şi cu siguranţă că bucăţica asta de hârtie ajunsese pe podeaua dubei pentru că cineva pusese meniul promoţional sub ştergătoarele tuturor vehiculelor din zona unde era parcată şi dubiţa albă. Şoferul - poate puştiul care o furase din New York, poate cine o luase după ce puştiul o abandonase - preferase să-l rupă, iar nu să ridice ştergătorul şi să-l ia frumuşel de acolo. Aşa se făcuse că rămăsese fragmentul triunghiular de hârtie. Şoferul nu băgase de seamă imediat, dar poate că îl deranjase în timpul drumului, aşa că scosese mâna pe geam, îl smulsese de acolo şi îl aruncase pe jos, în maşină - vezi, Doamne, pentru că nu voia să facă mizerie pe şosea, ci era un hoţ ecologist. Sau poate pentru că văzuse o patrulă de poliţie în spate şi nu voia să atragă atenţia în niciun fel. La fel de posibil era că încercase să arunce hârtia pe geam, dar o pală de vânt nebunatic o băgase din nou înăuntru.
   Ralph anchetase destule accidente rutiere, dintre care unul destul de nasol, unde acelaşi lucru se întâmplase cu mucurile de la ţigări.
   Îşi scoase carneţelul din buzunarul de la spate - îi intrase în obicei să-l poarte mereu cu el, indiferent de tipul de concediu în care s-ar fi aflat - şi scrise pe o foaie goală TOMMY ŞI TUP. Apoi puse înapoi pe raft cutia cu DUBĂ/SUBARU, părăsi magazia cu probe (neuitând să treacă şi ora pe clipboard) şi încuie uşa. Îi înapoie cheia lui Sandy şi-i arătă ce scrisese în carneţel. Femeia ridică ochii din articolul cu ultimele aventuri ale lui Jennifer Aniston.
   - Ţie îţi spune ceva chestia asta?
   - Nimic.
   Şi reveni la povestea din revistă. Ralph se apropie de Gould, care încă se chinuia să actualizeze baza de date, înjurând în barbă de fiecare dată când apăsa o tastă greşită - adică destul de des. Se uită şi ea la foaia din carneţelul lui Ralph.
   - Mi se pare că, în argoul vechi, „tup” înseamnă penetrare. Altceva nu-mi vine în minte. E important?
   - Habar n-am. Poate că nu.
   - De ce nu cauţi pe Google?
   Îşi porni computerul, la fel de vechi şi rablagit ca toate celelalte din secţie. În timp ce aştepta, se hotărî să verifice şi în baza de date cu care era însurat. Jeannie îi răspunse imediat şi la telefon şi la întrebare.
   - S-ar putea să fie vorba despre Tommy şi Tuppence. Ăştia sunt doi detectivi haioşi şi isteţi, despre care scria Agatha Christie atunci când nu scria despre Hercule Poirot sau Miss Marple. Dacă nu mă înşel, atunci s-ar putea ca localul să aparţină unui cuplu de emigranţi britanici, iar specialitatea casei să fie cartofi cu varză fiartă.
   - Poftim?!
   - Nu contează.
   - Probabil nu înseamnă nimic, spuse el.
   Sau poate că da. Oricum, trebuia să urmărească pista până la capăt, ca să vadă unde duce. Poate nu-l va duce nicăieri. Numai că asta trebuie să faci în munca de detectiv: să urmăreşti toate pistele, indiferent cât de stupide ar părea - scuze, Sherlock Holmes.
   - M-ai făcut curioasă. Ai să-mi povesteşti tot când ajungi acasă. Apropo, nu mai avem suc de portocale.
   - O să trec pe la magazin, spuse el şi închise.
   Intră pe Google, tastă TOMMY & TUPPENCE, se gândi un pic, apoi adăugă RESTAURANT. Or fi fost vechi computerele din secţie, dar aveau conexiune Wi-Fi, nouă şi rapidă. În doar câteva secunde, Ralph găsi ce căuta. Pubul „Tommy & Tuppence” se afla pe Bulevardul Northwoods, din Dayton, Ohio.
   Dayton. Parcă localitatea mai apăruse o dată în povestea asta nefericită. Dar unde? Se sprijini de spătarul scaunului şi închise ochii. Nu reuşea neam să înţeleagă de ce-i tot revenea în minte breteaua sutienului galben, dar îşi aminti repede care fusese treaba cu Dayton.
   În ultima discuţie cu Terry Maitland, când vorbeau despre duba albă, acesta îi spusese că nu a mai fost la New York din luna de miere. Iar singura călătorie pe care o făcuse în ultima vreme fusese în statul Ohio. De fapt, chiar în oraşul Dayton.
   „În vacanţa de vară a fetelor. Am vrut să-l vizitez pe tata.”
   Iar atunci când Ralph l-a întrebat dacă tatăl lui trăieşte acolo, Terry i-a răspuns: Da, deşi este cam mult spus „trăieşte”.
   Îl sună pe Sablo.
   - Salut, Yune, eu sunt!
   - Salutare, Ralph! Cum e la pensie?
   - Super! Să-mi vezi gazonul din spatele casei. Am auzit că te-au premiat şefii pentru că ai avut grijă ca temebela aia de reporteriţă să nu-şi deterioreze şi mai mult trupu-i ravisant.
   - Aşa merge vorba. Adevărul e că viaţa se poartă frumos cu mine, o biată progenitură a unei familii sărace de ţărani mexicani.
   - Parcă mi-ai zis că tatăl tău avea cea mai mare reprezentanţă auto din Amarillo.
   - Oi fi zis şi asta. Dar, dacă ai de ales între adevăr şi legendă, ese, te sfătuiesc să mergi pe mâna legendei. Aşa ne învaţă John Ford în westernul „Omul care l-a ucis pe Liberty Valance”. Spune-mi, cu ce-ţi pot fi de folos?
   - Ţie ţi-a spus Samuels de puştiul ăla care a furat primul dubiţa?
   - Da. Mişto poveste! Ştiai că pe puşti îl cheamă Merlin? Păi, numai un vrăjitor ar fi putut să facă tot drumul ăla lung până în sudul Texasului.
   - Ai cum să vorbeşti cu cineva de la poliţia din El Paso? Acolo l-au prins, dar ştiu de la Samuels că băiatul a abandonat duba în Ohio. Vreau să ştiu dacă a lăsat-o în Dayton, pe Bulevardul Northwoods, lângă vreun pub care să se cheme „Tommy & Tuppence”.
   - Pot să încerc.
   - Samuels mi-a zis că vrăjitoraşul ăsta, Merlin, a mers multă vreme. Poţi să încerci să afli când anume a abandonat duba? Dacă a făcut-o în aprilie?
   - O să încerc să aflu şi asta. Îmi zici şi mie de ce te interesează?
   - În aprilie Terry Maitland era în Dayton. Îşi vizita tatăl.
   - Pe bune?
   Schimbarea din tonul lui Yune sugera că locotenentul devenise brusc mult mai interesat.
   - Singur?
   - Cu familia, mărturisi Ralph. Şi au călătorit cu avionul şi la dus, şi la întors.
   - Deci praful s-a ales şi de teoria asta.
   - Probabil, dar pe mine mă fascinează încă.
   - Tre’ să-mi esplici chestia asta, domnu’ detectiv. Nu uita că io mi-s fiu de mexican amărât.
   Ralph oftă.
   - Bine, să vedem ce pot să aflu, îşi reveni locotenentul.
   - Mulţumesc, Yune.
   Nici nu închise bine telefonul, când pe uşă apăru comandantul Geller, cu o geantă de sport în mână şi cu părul ud de la duş. Ralph îi făcu cu mâna şi se alese cu o privire urâtă.
   - Nu ar trebui să te afli aici, domnule detectiv.
   Aha! Iată răspunsul la întrebarea de mai devreme.
   - Du-te acasă! Tunde-ţi gazonul, fă ceva!
   - L-am tuns deja, spuse Ralph, ridicându-se de pe scaun. Acum urmează să fac curat în pivniţă.
   - Bravo! Treci la treabă, ce mai aştepţi? îl îndemnă Geller, din pragul biroului său. Şi, Ralph... să ştii că-mi pare rău de toată povestea asta. Al naibii de rău îmi pare.
   Toată lumea repetă chestia asta, îşi spuse Ralph, ieşind în căldura toridă a după-amiezii.

9.

      Yune l-a sunat în aceeaşi seară, cam pe la nouă şi un sfert, când Jeannie era la duş.
   Ralph şi-a notat toate informaţiile primite. Nu erau prea multe, dar destul de interesante. După o oră s-a dus la culcare şi a dormit bine pentru prima oară de când Terry fusese împuşcat în faţa tribunalului. Vineri dimineaţă, la ora patru, s-a trezit brusc din visul în care-i apărea tânăra cocoţată în cârca prietenului ei, tânăra aceea cu breteaua galbenă căzută pe umăr, tânăra aceea care-şi agita pumnii strânşi spre cer. Încă adormit, se ridică în capul oaselor, fără să-şi dea seama că ţipă până când nu-l zgâlţâi de umeri soţia lui, speriată la culme.
   - Ce e? Ralph, ce este?
   - Nu-i breteaua! E culoarea bretelei!
   - Despre ce vorbeşti? ţipă Jeannie, zgâlţâindu-l încă o dată. Ai visat ceva, iubitule? Ai avut un coşmar?
   Cred că sunt alte zeci de gânduri în mintea mea, în spatele fiecărui gând de care sunt conştientă. Aşa îi spusese. Şi exact asta fusese visul lui - care acum îşi pierdea consistenţa, aşa cum se întâmplă de obicei cu toate visele. Fusese unul dintre gândurile acelea.
   - Am înţeles, spuse el. În vis.
   - Ce ai înţeles, scumpule? Ceva despre Terry?
   - Despre fata aia. Breteaua de la sutienul ei era galbenă. Un galben-aprins. Numai că mai era ceva. În vis mi-am dat seama despre ce e vorba, dar acum...
   Se aşeză pe marginea patului şi îşi puse mâinile pe genunchi, mai jos de tivul boxerilor largi în care dormea.
   - Acum nu mai ştiu.
   - O să-ţi aduci aminte. Haide, culcă-te! M-ai speriat ca naiba.
   - Iartă-mă, şopti Ralph, întinzându-se din nou în pat.
   - Crezi că ai să reuşeşti să adormi la loc?
   - Nu ştiu.
   - Ce ţi-a spus locotenentul Sablo aseară, la telefon?
   - Nu ţi-am zis?
   Ştiind foarte bine că nu o făcuse.
   - Nu. Şi eu n-am vrut să insist. Aveai expresia aia meditativă.
   - O să-ţi povestesc dimineaţă.
   - Ai putea să-mi spui, dacă tot m-ai trezit cum m-ai trezit.
   - Nu-i prea mult de spus. Yune a dat de puştiul ăla cu ajutorul poliţistului care l-a arestat - poliţistul a prins drag de băiat, vrea să ştie ce mai face, aşa că încearcă să fie la curent cu viaţa lui. Deocamdată, tânărul domn Cassidy este într-un centru de plasament din El Paso. Urmează să aibă loc o audiere la tribunalul pentru minori, unde va fi acuzat de furt de maşini. Însă nimeni nu ştie acum unde anume se va întâmpla asta. Cel mai probabil, va fi transferat în Districtul Dutchess din statul New York, numai că cei de acolo nu sar în sus de bucurie la gândul ăsta şi nici el nu vrea să se întoarcă. Aşa că, pentru moment, puştiul este într-un fel de vid juridic şi Yune zice că-i place la nebunie chestia asta. Băiatul zice că taică-su vitreg îl bătea destul de des. În timp ce maică-sa se făcea că nu observă. Fenomen tipic de abuz.
   - Bietul copil, nu mă mir că a fugit de acasă. Ce o să se întâmple cu el?
   - Păi, în cele din urmă, va fi trimis înapoi. Ştii cum se zice: moara justiţiei se învârteşte lent, dar macină extrem de fin. O să primească o sentinţă cu suspendare sau poate îi va fi luat în considerare timpul petrecut în sistemul de plasament. Poliţia din oraş va fi înştiinţată cu privire la situaţia de la el de acasă, numai că, la un moment dat, taică-su o va lua de la capăt. Bătăuşii de copii iau uneori pauză, dar nu renunţă niciodată la obiceiul lor.
   Îşi puse mâinile sub cap şi se gândi la Terry, care nu avusese antecedente de violenţă - nici măcar un pumn nu-i dăduse vreodată unui arbitru.
   - Ştim că puştiul a trecut prin Dayton, spuse Ralph. La vremea respectivă, începuse să-şi facă probleme din cauza dubei, era prea mare pentru el. Aşa că a oprit într-o parcare publică, pentru că era gratis, pentru că nu avea paznic şi pentru că văzuse firma unui McDonald’s la câteva străzi distanţă. Nu mai ţine minte dacă a trecut pe lângă vreun pub care să se cheme „Tommy & Tuppence”, dar îşi aminteşte că a văzut un tip tânăr, cu un tricou pe spatele căruia scria „Tommy” şi încă ceva. Tipul ăla avea un teanc de pliante albastre pe care le vâra sub ştergătoarele maşinilor parcate lângă bordură. Şi acesta l-a observat pe puşti - pe Merlin, adică - şi i-a dat 2 dolari ca să pună pliante la maşinile din parcare. Puştiul a refuzat şi şi-a văzut de drumul spre McdDonald’s, că îi era foame. Când s-a întors, nu l-a mai văzut pe tipul ăla, dar erau pliante sub ştergătoarele tuturor automobilelor şi camioanelor din parcare. Băiatul era cam sperios şi i s-a părut că ăsta ar fi fost un semn rău. Dumnezeu ştie de ce. În orice caz, atunci s-a hotărât să schimbe maşina.
   - Ar fi fost prins mult mai devreme dacă nu ar fi fost atât de sperios şi prudent, remarcă Jeannie.
   - Ai dreptate. Aşa, şi s-a tot plimbat prin parcarea aia, căutând o maşină neîncuiată. I-a zis lui Yune că nu se aştepta să găsească atât de multe.
   - Sunt convinsă că tu te aşteptai la asta.
   Ralph surâse.
   - Oamenii sunt neglijenţi. În a cincea sau a şasea maşină descuiată, a găsit şi cheia de rezervă sub apărătoarea de soare. Maşina aia i s-a părut perfectă pentru el - o Toyota neagră, de care vezi cu miile pe şosele în fiecare zi. Însă, înainte ca Merlin al nostru să plece la drum cu ea, s-a dus şi a lăsat cheia în contactul dubiţei. I-a spus lui Yune că spera să o fure altcineva şi, acum citez: „Poate aşa îmi pierdeau gaborii urma”. De parcă n-ar fi fost un copil fugit de acasă, care ţinea minte să semnalizeze la fiecare viraj, ci ar fi fost căutat pentru crimă în vreo şase state.
   - Aşa a zis?
   Tonul lui Jeannie era uşor amuzat.
   - Aşa a zis. Şi, apropo, că uitasem - a trebuit să se întoarcă la dubiţă şi ca să ia ceva de acolo: un teanc de cartoane pe care stătea ca să pară mai înalt la volan.
   - Să ştii că mie îmi cam place puştiul ăsta. Derek nu s-ar fi gândit în veci la aşa ceva.
   Nu i-am dat niciodată motive să o facă, îşi spuse Ralph.
   - Ai aflat dacă a lăsat sub ştergător pliantul cu meniul de la pubul ăla?
   - L-a întrebat Yune şi el a zis că l-a lăsat, de ce să-l fi luat?
   - Înseamnă că persoana care l-a rupt - şi a lăsat fragmentul care a ajuns înăuntru - e persoana care a furat dubiţa din parcarea din Dayton.
   - Aproape sigur. Acum să-ţi zic de ce aveam expresia aia meditativă de care vorbeai. Puştiul zice că parcă totul s-a întâmplat în aprilie. Dar eu am rezervele mele, pentru că mă îndoiesc că i se părea atât de important să ţină socoteala. Dar i-a spus lui Yune că era primăvară, că toţi copacii erau înfrunziţi, dar nu era încă prea cald. Deci, probabil că era aprilie. Aceeaşi lună în care s-a dus Terry să-şi vadă tatăl.
   - Numai că a fost împreună cu toată familia şi au călătorit cu avionul.
  - Ştiu. Poţi să spui că este o coincidenţă. Însă atunci când aceeaşi dubiţă apare aici, în Flint City, mi-e greu să cred în două coincidenţe în care să fie implicată aceeaşi dubă Ford Econoline. Yune se gândeşte că poate Terry a avut un complice.
   - Un complice care să arate fix ca el? ridică Jeannie dintr-o sprânceană. Poate un frate geamăn, pe care să-l cheme William Wilson?
   - Ştiu. E o idee ridicolă. Dar vezi şi tu cât de ciudat e totul, nu? Terry este în Dayton, dubiţa este în Dayton. Terry se întoarce în Flint City, dubiţa ajunge cumva în Flint City. Există un cuvânt pentru chestia asta, dar nu mi-l aduc aminte.
   - Poate „confluenţă” e cuvântul pe care îl cauţi.
   - Vreau să stau de vorbă cu Marcy, spuse el. Vreau s-o întreb despre călătoria la Dayton. S-o fac să-mi spună tot ce-şi aminteşte. Numai că n-o să vrea să discute cu mine, iar eu nu am cum s-o oblig.
   - Măcar ai să încerci?
   - O, da! Am să încerc.
   - Acum crezi că ai să dormi?
   - Cred că da. Te iubesc.
   - Şi eu pe tine.
   Ralph aproape aţipise, când auzi vocea lui Jeannie la ureche - fermă, aproape aspră, încercând să-l sperie şi să-l facă să-şi amintească:
   - Dacă nu breteaua aia de la sutien te obseda, atunci adu-ţi aminte ce era!
   Preţ de o fracţiune de secundă, Ralph văzu limpede cuvintele NU POT. Numai că literele erau albastru-verzui, nu galbene.
   Dar era ceva acolo. Încercă să-şi aducă aminte. În zadar.
   - Nu pot, spuse el.
   - Nu poţi încă, zise Jeannie. Dar ai să-ţi aminteşti. Te cunosc şi ştiu că aşa va fi.
   Se culcară. Ralph se trezi la ora 8, când toate păsările cântau.

10.

      Pe la 10, în acea dimineaţă de vineri, Sarah şi Grace ajunseseră la albumul A Hard Day’s Night, iar Marcy şi-a spus că în curând o să-şi piardă minţile.
   Fetiţele descoperiseră pick-upul lui Terry - un chilipir cumpărat de pe eBay; cel puţin, aşa o asigurase el pe Marcy - în atelierul din garaj, împreună cu colecţia de albume ale formaţiei Beatles. Luaseră pick-upul şi albumele, le duseseră pe toate în camera lui Grace şi începuseră cu Meet the Beatles!
   - O să le ascultăm pe toate, a avertizat-o Sarah pe mama ei. Ca să-l simţim pe tati lângă noi. Ne laşi?
   Şi Marcy le-a lăsat. Ce altceva ar fi putut să facă văzându-le feţişoarele palide şi triste şi ochii înroşiţi de plâns? Însă nu-şi dăduse seama cât de tare o vor afecta toate cântecele alea. Evident că fetiţele le ştiau pe de rost pe toate; când Terry lucra în garaj, platanul pick-upului se învârtea încontinuu, umplând locul cu cântecele trupelor britanice, care invadaseră scenele mapamondului şi pe care el, fiind un pic prea tânăr, nu apucase să le cunoască la vremea respectivă, dar pe care le adora: Searchers, Zombies, Dave Clark Five, Kinks, T. Rex şi, bineînţeles, Beatles. Mai cu seamă ei.
   Fetiţele adorau trupele şi le plăceau la nebunie cântecele, pentru că le plăcuseră şi tăticului lor, însă în această situaţie era vorba şi de un întreg spectru emoţional pe care ele nu aveau de unde să îl cunoască. Nu ascultaseră „I Call Your Name” în timp ce stăteau pe bancheta din spate a maşinii tatălui lui Terry, iar buzele lui Terry erau pe gâtul lui Marcy şi mâna lui sub puloverul ei. Nu ascultaseră „Can’t Buy Me Love” - care se auzea chiar acum de la etaj - în timp ce stăteau pe canapeaua primului apartament în care se mutaseră împreună, ţinându-se de mână şi uitându-se la filmul despre Beatles (care se chema tot A Hard Day’s Night, la fel ca albumul) la rabla de video pe care o cumpăraseră cu numai 20 de dolari de la un târg de vechituri; şi nu-i văzuseră pe Cei Patru Fantastici nebuni şi tineri, pe o peliculă alb-negru. În ziua aceea Marcy ştia că se va căsători cu tânărul de lângă ea, chiar dacă el încă habar n-avea ce îl aşteaptă.
   Oare John Lennon nu murise deja atunci când se uitaseră ei la filmul ăla vechi? Nu fusese deja împuşcat în plină stradă, la fel ca soţul ei?
   Nu-şi mai aducea aminte. Nu ştia decât că ea, Sarah şi Grace reuşiseră să facă faţă înmormântării, păstrându-şi demnitatea intactă. Însă acum înmormântarea se terminase, o aştepta o viaţă întreagă de mamă singură (oribilă expresie!), iar muzica aia veselă îi frângea inima şi o scotea din minţi.
   Fiecare voce armonioasă, fiecare laitmotiv interpretat la chitară de George Harrison îi făceau alte răni în suflet. De două ori s-a ridicat de la masa din bucătărie, unde stătea în faţa unei căni cu cafea rece. De două ori s-a dus până la scară şi a tras aer în piept, pregătindu-se să strige: Terminaţi! Opriţi muzica asta! Şi de două ori s-a întors în bucătărie fără să fi făcut nimic. Fetiţele sufereau şi ele.
   Când se ridică de această dată de pe scaun, Marcy se duse la sertarul cu ustensile de bucătărie şi îl trase până la capăt.
   Nu avea speranţe că va găsi ceva acolo, dar, uite, în spate de tot era un pachet de ţigări Winston. Cu 3 ţigări înăuntru.
   Ba nu, cu 4 - una era ascunsă într-un colţ. Nu mai fumase de când fetiţa cea mică împlinise 5 ani - atunci, în timp ce mixa aluatul pentru tortul lui Gracie, a avut un acces de tuse şi s-a jurat să nu mai fumeze niciodată. Niciodată.
   Dar, în loc să arunce aceşti ultimi soldaţi din oştirea cancerului, pusese pachetul în fundul sertarului cu ustensile, de parcă o parte întunecată şi vizionară din mintea ei ar fi ştiut că va simţi iar nevoia să fumeze la un moment dat.
   Sunt vechi de 5 ani. O să fie al dracului de râncede. Probabil o să te apuce tusea şi o să tot tuşeşti până o să te ia cu leşin.
   Bravo! Cu atât mai bine.
   Scoase o ţigară din pachet. Deja saliva de poftă. Fumătorii nu se lasă niciodată, doar fac câte o pauză, îşi spuse ea. Se duse până la scară şi trase cu urechea. Se terminase „And I Love Her” şi începuse „Tell Me Why” (eternă întrebare).
   Îşi imagină fetiţele aşezate pe patul lui Grace, fără să vorbească deloc, ascultând atente cântecele. Poate ţinându-se de mână. Primind împărtăşania tăticului lor. Albumele lui, unele cumpărate de la magazinul de discuri din Cap City, altele de pe Internet, fuseseră ţinute în mâinile în care îşi ţinuse şi fetele.

.........................................................