Secretul soțului, Liane Moriarty

...................................................................

                                3-9

            Vocea i s-a gâtuit pe neașteptate și Rachel a tușit iritată.

   Se aștepta la aceeași reacție pe care o tot auzise de azi-dimineață: „Ce interesant pentru ei!” „Ce ocazie nemaipomenită!” „Vei merge la ei în vizită?”
   - Ei, asta pune capac la toate! a izbucnit Lucy și și-a trântit coatele pe brațele scaunului cu rotile, cum face un copil mic când se supără.
   Fiica ei, care tocmai completa un formular, a ridicat privirea și s-a uitat la ea încruntată. Tess era o femeie cu înfățișare obișnuită, cu părul tuns băiețește și trăsături austere, care te uimea uneori cu o strălucire de frumusețe pură. Chiar și băiețelul ei, care semăna aproape în întregime cu Tess, în afară de ochii căprui-aurii, s-a întors să se uite la bunica lui.
   Lucy și-a frecat coatele.
   - Bine, sunt sigură că băiatul tău și nora ta abia așteaptă. Doar că, după câte ai îndurat, ai pierdut-o pe Janie când... mă rog, așa cum ai pierdut-o, apoi l-ai pierdut pe soțul tău, îmi pare rău, nu-mi
amintesc cum îl cheamă, dar știu că l-ai pierdut și pe el... în fine, nu mi se pare drept.
   Când a terminat de vorbit, obrajii i se făcuseră roșii ca focul.
   Rachel și-a dat seama că Lucy era îngrozită de ce spusese. De obicei oamenii aveau grijă să nu-i amintească din neatenție de moartea fiicei ei, de parcă era un lucru pe care ea putea să-l uite.
   - Scuză-mă, Rachel, n-ar fi trebuit să...
   Biata Lucy se zăpăcise de tot.
   Rachel a dat din mână, dându-i de înțeles să nu-și facă griji.
   - Nu-i nevoie să te scuzi. Mulțumesc. Chiar că pune capac la toate! O să înnebunesc de dorul lui.
   - Ia să vedem, pe cine avem noi aici?
   În cameră intrase discret șefa lui Rachel, Trudy Applebee, directoarea școlii, cu unul dintre bine cunoscutele ei șaluri croșetate atârnat pe umerii osoși, cu chipul încadrat de șuvițe de păr creț și grizonant, cu o pată de vopsea roșie pe obrazul stâng. Venea probabil de la parter, unde stătuse să picteze cu cei de la grădiniță.
   Cum era de așteptat, Trudy s-a uitat direct la micuțul Liam, ignorându-le pe Lucy și Tess O’Leary. N-o interesau adulții, iar asta avea să-i aducă într-o bună zi schimbarea din funcție. De când era secretară, Rachel văzuse cum s-au schimbat trei directori de școală și știa din experiență că e imposibil să conduci o școală dacă nu stai de vorbă cu părinții elevilor. Era o chestiune de diplomație.
   Unde mai pui că Trudy nu era îndeajuns de catolică pentru o astfel de funcție. Nu că n-ar fi respectat sfintele porunci, dar în timpul slujbei avea o privire scânteietoare și o expresie lipsită de pioșenie. Probabil că, înainte să moară, sora Ursula (la a cărei înmormântare Rachel nu participase fiindcă n-o iertase niciodată că o lovise pe Janie cu un pămătuf) îi făcuse reclamație la Vatican.
   - Acesta este băiețelul de care v-am spus mai devreme, a zis Rachel. Liam Curtis. Vrea să se înscrie în clasa întâi.
   - Desigur, desigur. Bine ai venit la St Angela’s, Liam! Tocmai mă gândeam în timp ce urcam scările că azi voi face cunoștință cu cineva al cărui nume începe cu litera L, care întâmplător este una dintre literele mele favorite. Spune-mi, Liam, care dintre următoarele trei lucruri îți place cel mai mult? Dinozaurii? Extratereștrii? Supereroii? a întrebat ea, îndoind câte un deget de la mână în timp ce le enumera.
   Liam a stat să se gândească serios înainte să răspundă.
   - Lui îi plac foarte mult dino... a dat să spună Lucy O’Leary, dar Tess a oprit-o punându-i mâna pe braț.
   - Extratereștrii, a răspuns Liam până la urmă.
   - Extratereștrii! A repetat Trudy clătinând din cap. Să știi că am să țin minte, Liam Curtis. Iar acestea sunt mama ta și bunica ta, presupun.
   - Da, așa e, eu sunt... a dat iar să spună Lucy O’Leary.
   - Mă bucur să vă cunosc pe amândouă, a zis Trudy zâmbind vag în direcția lor. Apoi s-a întors din nou spre Liam. De când vrei să vii la noi, Liam? De mâine?
   - Nu! a spus Tess alarmată. Abia după Paște.
   - Oh, ascultați-mă, bateți fierul cât e cald! a spus Trudy. Îți plac ouăle de Paște, Liam?
   - Da, a răspuns Liam hotărât.
   - Pentru că noi avem de gând să organizăm mâine o mare vânătoare de ouă de Paște.
   - Eu sunt supertare la vânătoarea de ouă de Paște, a spus Liam.
   - Da? Excelent! Atunci am să am grijă ca de data asta să ascund și mai bine ouăle.
   Trudy s-a uitat fugitiv spre Rachel.
   - Rachel, totul e în regulă aici, ocupă-te tu de toate...
   A arătat dezolată spre formulare, despre care ea nu știa nimic.
   - Totul este în regulă, a spus Rachel.
   Făcea toate eforturile ca s-o ajute pe Trudy să rămână în funcție pentru că nu vedea niciun motiv pentru care copiii din St Angela’s să nu aibă o directoare ca zâna cea bună.
   - Minunat, minunat! Te las pe tine să te ocupi! a spus Trudy și a intrat în birou închizând ușa în urma ei, probabil ca să împrăștie niște praf fermecat peste tastatură, căci cu siguranță la calculator nu umbla prea des.
   - Măiculiță, e o diferență ca de la cer la pământ între ea și sora Veronica-Mary! a spus încet Lucy.
   Rachel a pufnit pe nas în semn de apreciere. Și-o amintea foarte bine pe sora Veronica-Mary, care fusese directoare din 1965 până în 1980.
   S-a auzit o bătaie în ușă și, când Rachel a ridicat privirea, a văzut prin panoul de sticlă sablată al biroului umbra impozantă a unui bărbat înalt care apoi a băgat capul pe ușă uitându-se curios.
   El. A tresărit ca la vederea unui păianjen negru și păros, nu a unui bărbat cu înfățișare absolut obișnuită. (De fapt, Rachel auzise că alte femei îl considerau „superb”, ceea ce ei i se părea ridicol.)
   - Mă scuzați, ah, doamna Crowley.
   Nu reușea niciodată să nu se mai comporte ca un elev și să-i spună Rachel ca restul angajaților. Ochii li s-au întâlnit și, ca de obicei, el a fost primul care și-a mutat privirea mai sus, deasupra capului ei.
   Privire de om care minte, a zis Rachel în sinea ei, ca o incantație sau o rugăciune, așa cum făcea de fiecare dată când îl vedea. Privire de om care minte.
   - Mă scuzați că vă deranjez, a spus Connor Whitby. Voiam să știu dacă pot să iau formularele acelea pentru tabăra de tenis.
   „Băiatul ăsta, Whitby, ne ascunde ceva”, spusese sergentul Rodney Bellach cu mulți ani în urmă, când încă nu-și pierduse podoaba capilară și avea un minunat păr negru și ondulat. „Băiatul ăsta are o privire de om care minte.”
   Rodney Bellach era acum pensionar. Și chel-lună. Îi telefona lui Rachel în fiecare an de ziua de naștere a lui Janie și îi plăcea să -i povestească despre noile lui probleme de sănătate. Încă unul care îmbătrânea în timp ce Janie rămânea la vârsta de șaptesprezece ani. Rachel i-a dat formularele pentru tabăra de tenis și chiar atunci Connor a dat cu ochii de Tess.
   - Tess O’Leary!
   Chipul i s-a transformat într-atât, încât acum semăna cu băiatul din albumul cu fotografii al lui Janie.
   Tess a ridicat privirea, uitându-se spre el cu atenție. Părea că nu-l recunoaște deloc.
   - Sunt Connor! a spus el, lovindu-se ușor cu palma în piept. Connor Whitby!
   - Oh, Connor, desigur. Ce plăcere să...
   Tess a dat să se ridice, dar și-a dat seama că era blocată de căruciorul cu rotile al mamei ei.
   - Nu te ridica, nu te ridica, a spus Connor.
   S-a dus să o sărute pe obraz chiar când ea se așeza la loc pe scaun, așa că buzele lui au nimerit-o pe lobul urechii.
   - Ce faci aici? a întrebat Tess.
   Nu părea din cale-afară de încântată că îl vedea pe Connor.
   - Aici lucrez, a spus el.
   - Contabil?
   - Nu, nu, m-am reprofilat în urmă cu câțiva ani. Sunt profesor de educație fizică.
   -Da? Ce... frumos, a zis Tess găsindu-și cu greu cuvintele.
   Connor și-a dres vocea.
   - Păi, atunci, mă bucur că ne-am întâlnit.
   L-a văzut pe Liam, a dat să zică ceva, apoi s-a răzgândit și a luat teancul de formulare pentru tabăra de tenis.
   - Mulțumesc pentru astea, doamnă Crowley.
   - Cu plăcere, Connor, a răspuns Rachel cu răceală.
   Lucy s-a întors spre fiica ei imediat ce Connor a ieșit din cameră.
   - Ăsta cine mai e?
   - O cunoștință de mai demult. De-acum mulți ani.
   - Nu cred că mi-l amintesc. Ți-a fost prieten?
   - Mamă, a spus Tess arătând spre Rachel și hârtiile din fața ei.
   - Scuze!
   Lucy a zâmbit spășită în timp ce Liam s -a uitat în sus, spre tavan, și-a întins picioarele și a căscat.
   Rachel a observat că bunica, mama și nepoțelul semănau la buza de sus, care era mai plină. Ca prin farmec, acele buze ca înțepate de albine îi făceau să pară mai frumoși decât erau. Brusc, a devenit inexplicabil de furioasă pe toți trei.
   - Vă rog să semnați pentru rubrica „alergii și medicamente” aici, i-a spus ea lui Tess, împungând cu vârful degetului în formular. Nu, nu acolo. Aici. Și cu asta am terminat.

            Tess tocmai băgase cheile în contactul mașinii ca să plece de la școală spre casă și chiar atunci i-a sunat telefonul mobil. L-a ridicat din consolă să vadă cine sună.
   Când a văzut numele de pe ecran, i-a arătat mamei telefonul ca să vadă și ea.
   Maică-sa a aruncat o privire spre telefon, apoi s-a mulțumit să ridice din umeri.
   - Trebuia să-i spun și lui. I-am promis că am să-l țin întotdeauna la curent cu ce se întâmplă în viața ta.
   - Dar aveam zece ani când i-ai promis lucrul ăsta! a spus Tess.
   Stătea cu telefonul în mână, neștiind dacă să răspundă sau să lase să intre căsuța vocală.
   - E tati? a întrebat Liam care stătea pe bancheta din spate.
   - E tati al meu, a spus Tess.
   Tot trebuia să vorbească cu el la un moment dat. Ar putea s-o facă și-acum. A inspirat adânc și a apăsat pe buton.
   - Bună, tată.
   A urmat o pauză. Întotdeauna urma o pauză.
   - Bună, scumpa mea, a spus tatăl ei.
   - Ce mai faci? a întrebat Tess pe tonul jovial, special rezervat pentru tatăl ei.
   Oare când vorbiseră ultima dată? Probabil de Crăciun.
   - Sunt bine, a răspuns tatăl ei cu voce tânguioasă.
   Iar o pauză.
   - Eu sunt în mașină cu... a dat Tess să zică.
   - Maică-ta mi-a spus că... a zis tatăl ei în același timp.
   S-au oprit amândoi. Întotdeauna era groaznic. Oricât se străduia, parcă niciodată nu reușea să se sincronizeze cu tatăl ei într-o conversație. Nici când stăteau față în față nu reușeau să vorbească într -un ritm firesc. Oare relația lor ar fi fost mai puțin dificilă dacă el și mama ei ar fi rămas împreună? Mereu își punea întrebarea asta. Tatăl ei și-a dres vocea.
   - Maică-ta zicea că ai avea o mică... problemă.
   Pauză.
   - Mersi, tată, a spus Tess.
   - Îmi pare rău că aud asta, a spus simultan tatăl ei.
   Tess a văzut că maică-sa își dădea ochii peste cap, așa că s -a întors puțin spre geamul portierei, vrând parcă să-l protejeze pe bietul și neajutoratul de taică-său de disprețul ei.
   - Dacă pot să te ajut cu ceva, a zis tatăl ei. Doar... sună-mă.
   - Sigur că da, a spus Tess.
   Pauză.
   - Acum trebuie să închid, a spus Tess.
   - Îmi plăcea de el, a spus tatăl ei o dată cu ea.
   - Spune-i că i-am trimis un e-mail cu linkul pentru cursul ăla de degustători de vin despre care i-am spus, a zis maică-sa.
   - Ssst!
   Iritată, Tess i-a făcut lui Lucy semn să tacă.
   - Ce ziceai, tată?
   - Will, a spus tatăl ei. Credeam că e un băiat de treabă. Dar asta nu te ajută cu nimic, nu, scumpo?
   - N-o să-l facă niciodată, bineînțeles, a bombănit maică-sa, examinându-și unghiile. Nu știu de ce mă mai deranjez. Omul nu vrea să fie fericit.
   - Mulțumesc pentru telefon, tată, a spus Tess.
   - Puștiul ce face? a întrebat simultan tatăl ei.
   - I.iam este foarte bine, a spus Tess. E chiar lângă mine. Vrei să...
   - Acum te las, scumpo. Ai grijă de tine.
   A închis. Întotdeauna încheia convorbirea brusc, precipitat, parcă avea telefonul urmărit de poliție și trebuia să închidă înainte să-l repereze. Locuia într-un un mic orășel de câmpie, în celălalt capăt al țării, în vestul Australiei, unde nu se știe de ce se hotărâse să se mute în urmă cu cinci ani.
   - Ce de sfaturi folositoare ți-a mai dat, nu-i așa? a zis Lucy.
   - S-a străduit și el, mamă, a spus Tess.
   - Oh, sunt convinsă, a spus mama ei cu satisfacție.

                                        8.

          - Au ridicat Zidul într-o zi de duminică. Au numit-o Duminica Sârmei Ghimpate. Vreți să știți de ce? a întrebat Esther care stătea pe bancheta din spate a mașinii.
   Era o întrebare retorică. Bineînțeles că voiau.
   - Pentru că dimineața s-au trezit cu un gard lung de sârmă ghimpată care traversa orașul.
   - Ei și? a zis Polly. Eu am mai văzut un gard de sârmă ghimpată.
   - Dar n-aveai voie să treci dincolo de el! a spus Esther. Erai blocat acolo! Știi că noi locuim pe partea asta a autostrăzii Pacificului și bunica locuiește pe partea cealaltă?
   - Da, a spus Polly nesigură.
   Ea nu știa prea bine fiecare pe unde locuiește.
   - Gândește-te că ar fi un gard de sârmă ghimpată de-a lungul autostrăzii Pacificului și noi n-am mai putea s-o vizităm pe bunica.
   - Mare păcat ar fi, a murmurat Cecilia uitându-se peste umăr ca să treacă pe cealaltă bandă de circulație.
   O vizitase pe mama ei în această dimineață, după ora de zumba, și trebuise să stea douăzeci de minute să se uite prin „portofoliul” de preșcolar al nepotului ei. Bridget voia să-l trimită pe Sam la o școală pregătitoare exclusivistă, unde se plăteau niște taxe de-a dreptul nesimțite, iar mama Ceciliei nu știa dacă să fie încântată sau dezgustată. Până la urmă a devenit isterică.
   - Sunt convinsă că tu n-ai avut un astfel de portofoliu la școala aceea absolut normală la care au mers fetele tale, spusese mama ei în timp ce Cecilia încerca să dea paginile mai repede.
   Trebuia să plece fiindcă avea de cumpărat toate produsele neperisabile pentru duminică înainte să ia fetele de la școală.
   - Cred că toate școlile pregătitoare procedează la fel în ziua de azi, spusese Cecilia, doar că maică-sa era prea ocupată să se extazieze în fața „autoportretului” lui Sam pictat cu degetele.
   - Mamă, a spus Esther, imaginează-ți că noi, copiii, am fi plecați în weekend la bunica în Berlinul de Vest, iar tu și tata ați rămâne în Berlinul de Est. Ai fi nevoită să ne spui: „Copii, rămâneți la bunica! Să nu veniți înapoi! Pentru libertatea voastră!”
   - Ar fi groaznic, a spus Cecilia.
   - Eu tot m-aș întoarce la mami, a spus Polly. Bunica ne obligă să mâncăm mazăre.
   - Asta e istoria, mamă, a spus Esther. Așa s-a întâmplat în realitate. Toți au fost despărțiți. Nu le-a păsat. Uite! Oamenii ăștia își ridicau copiii în brațe ca să -i arate rudelor lor din cealaltă parte.
   - Nu pot să mă uit, trebuie să fiu atentă la trafic, a oftat Cecilia.
   Mulțumită lui Esther, Cecilia își imaginase în ultimele șase luni că salva copii de la înec, pescuindu-i din apele înghețate ale Atlanticului, în timp ce Titanicul se scufunda. Acum era în Berlin, separată de copiii ei printr-un zid.
   - Când se întoarce tati de la Chicago? a întrebat Polly.
   - Vineri dimineață!
   Cecilia i-a zâmbit lui Polly în oglinda retrovizoare, recunoscătoare că schimbase subiectul discuției.
   - Se întoarce în Vinerea Mare. Chiar că va fi o zi mare pentru că tati se va întoarce acasă!
   În spate s-a făcut o liniște dezaprobatoare. Fetele nu voiau să încurajeze continuarea unei discuții absolut neinteresante. Erau prinse în acel obișnuit vârtej de activități de după școală.
   Cecilia tocmai o lăsase pe Isabel la coafor, iar acum se îndreptau spre cursul de balet al lui Polly și ședința de logopedie a lui Esther. (Se pare că sâsâiala abia perceptibilă a lui Esther, pe care Cecilia o găsea adorabilă, era inacceptabilă în ziua de azi.) După aceea, repede-repede-repede trebuia să pregătească cina, să se ocupe de teme și de citit, până să vină mama ei ca să stea cu copiii cât timp Cecilia se ducea la o petrecere Tupperware.
   - Mai am un secret să-i spun lui tati, a zis Polly. Când vine acasă.
   - Un bărbat a vrut să coboare cu o coardă pe fereastra apartamentului său și pompierii din Berlinul de Vest au încercat să-l prindă cu o plasă de siguranță, dar n-au reușit și el a murit.
   - Secretul meu este că nu mai vreau o petrecere cu pirați de ziua mea, a spus Polly.
   - Avea treizeci de ani, a spus Esther. Presupun că dusese un trai destul de bun.
   - Cum? s-a mirat Cecilia.
   - Am spus că avea treizeci de ani, a zis Esther. Omul care a murit.
   - Nu tu, Polly!
   Semaforul s-a schimbat pe culoarea roșie și Cecilia a trântit piciorul pe frână. Faptul că Polly nu mai voia o petrecere cu pirați era absolut insignifiant în comparație cu moartea acelui amărât (de treizeci de ani!) care s-a zdrobit de pământ pentru libertatea pe care Cecilia o avea de-a gata, dar în clipa asta ea nu putea să țină un moment de reculegere în memoria lui pentru că schimbarea în ultima clipă a temei petrecerii era un lucru inacceptabil. Vezi, asta se întâmplă când ai prea multă libertate. Îți pierzi mințile din cauza unei petreceri cu pirați.
   - Polly, a început Cecilia încercând să pară rezonabilă și nu psihopată. Am trimis deja invitațiile. Vei da o petrecere cu pirați. Ai vrut o petrecere cu pirați. Petrecere cu pirați vei avea.
   Plătise deja un avans nerambursabil Penelopei, Cântăreața și Dansatoarea-Pirat, care chiar că o jefuise ca un pirat.
   - E un secret numai pentru tati, a spus Polly. Nu pentru tine.
   - Foarte bine, dar eu nu schimb petrecerea.
   Dorea ca petrecerea piraților să iasă perfect. Nu știa de ce, dar voia neapărat s-o impresioneze pe Tess O’Leary. Cecilia simțea o atracție irațională față de persoane enigmatice și elegante ca Tess.
   Majoritatea prietenelor Ceciliei erau niște vorbărețe. Vorbeau una peste alta, care mai de care mai dornică să spună ce avea de spus.
   „Niciodată nu mi-au plăcut legumele... singura legumă pe care o mănâncă copilul meu este broccoli... al meu e înnebunit după morcovi... și mie îmi plac morcovii!”
   Trebuia să te bagi în vorbă fără să mai aștepți o pauză de conversație, altfel nu mai apucai să -ți vină și ție rândul. Dar femeile de genul lui Tess nu păreau să simtă această nevoie de a vorbi despre lucrurile obișnuite din viața lor și asta o făcea pe Cecilia să moară de curiozitate să le afle. Oare copilului ei îi place broccoli? A reflectat ea. A vorbit prea mult când s-a întâlnit azi-dimineață cu Tess și mama ei după înmormântarea surorii Ursula. A trăncănit. Uneori i se părea și ei că trăncăne prea mult. Ei, lasă.
   Cecilia asculta zgomotul slab al vocilor care scandau ceva în limba germană într-un filmuleț de pe YouTube pe care Esther îl vedea pe iPad. Era extraordinar faptul că niște momente istorice tumultuoase puteau fi revăzute chiar acum, în acest moment banal, când ea mergea cu mașina pe autostrada Pacificului spre Hornsby, dar totodată îi dădea Ceciliei un vag sentiment de nemulțumire. Ea aspira la ceva măreț. Câteodată, viața ei i se părea atât de măruntă.
   Oare voia să se întâmple ceva teribil, cum ar fi să se construiască un zid care să împartă orașul în două, astfel încât ea să învețe să-și aprecieze existența obișnuită? Voia să fie un personaj tragic ca Rachel Crowley? Rachel părea aproape desfigurată de tragedia fiicei ei, așa încât Cecilia trebuia uneori să se forțeze să nu privească în altă parte, de parcă ar fi avut în fața ei o victimă arsă, nu o femeie dichisită, absolut plăcută la înfățișare, cu pomeții bine conturați. Asta vrei, Cecilia? O imensă și interesantă tragedie?
   Bineînțeles că nu.
   Vocile în germană care se auzeau din calculatorul lui Esther începuseră să-i irite auzul.
   - Vrei să-l închizi, te rog? i-a spus mama fiicei sale. Mă perturbă.
   - Mai lasă-mă doar...
   - Închide-l! De ce nu faceți niciodată ce vă spun? Fără să comentați? Măcar o dată!
   Sunetul a fost oprit.
   În oglinda retrovizoare a văzut-o pe Polly ridicând mirată din sprâncene și pe Esther ridicând nedumerită din umeri. Ce-o fi cu ea? Habar n-am. Cecilia și-a adus aminte de aceleași conversații purtate pe mutește între ea și Bridget pe bancheta din spate a mașinii mamei lor.
   - Scuze, a spus Cecilia spășită după câteva secunde. Scuze, fetelor, dar...
   Sunt îngrijorată că tatăl vostru mă minte? Am nevoie de sex? Aș vrea să nu fi trăncănit atâta în fața lui Tess O’Leary în curtea școlii azi-dimineață? Sunt la premenopauză?
   - Mi-e dor de tati, a încheiat ea. O să fie grozav când se va întoarce acasă din America, nu-i așa? O să se bucure nespus să vă vadă pe voi, fetelor!
   - Da, sigur, a oftat Polly.
   A făcut o pauză.
   - Și pe Isabel, a adăugat ea.
   - Desigur, a spus Cecilia. Și pe Isabel.
   - Tati se uită nu știu cum la Isabel, a spus Polly pe un ton detașat.
   Asta era prea de tot.
   - Cum adică? a întrebat Cecilia.
   Uneori Polly spunea niște lucruri de-a dreptul ciudate.
   - Tot timpul, a zis Polly. Se uită la ea ciudat.
   - Ba nu se uită, a spus Esther.
   - Ba da, se uită la ea ca atunci când îl dor ochii. Ca și când e supărat și trist în același timp. Mai ales când ea se îmbracă cu fusta aia nouă.
   - Mi se pare o prostie ce spui tu, a zis Cecilia.
   Ce naiba voia să spună copilul ăsta? Dacă n-ar ști mai bine, ar crede că Polly voia să spună că John-Paul se uita la Isabel într-un fel sexual.
   - Poate că tati este supărat pe Isabel, a spus Polly. Sau poate că e trist că ea e fata lui. Mamă, tu știi de ce tati este supărat pe Isabel? A făcut ceva rău?
   Cecilia a simțit că i se ridică un nod în gât de atâta panică.
   - Probabil că el voia să se uite la cricket la televizor și Isabel voia să se uite la altceva, a spus gânditoare Polly. Sau cine știe.
   Isabel fusese atât de îmbufnată în ultimul timp, refuza să răspundă la întrebări și trântea ușa, dar nu așa se comportau toate fetele de doisprezece ani?
   Cecilia și-a adus aminte de articolele despre abuzuri sexuale pe care le citise în ziare. Articolele din Daily Telegraph în care mama spunea: „Nici nu mi-am dat seama”, iar Cecilia se întreba „Cum să nu-ți dai seama?” Când termina de citit acele articole, simțea întotdeauna un sentiment de superioritate. Așa ceva nu se poate întâmpla fiicelor mele.
   John-Paul putea fi ciudat de indispus uneori. Chipul îi devenea de granit. Nu puteai să discuți cu el. Dar nu toți bărbații se purtau așa uneori? Cecilia și-a adus aminte că ea, mama și sora ei mergeau altădată în vârful picioarelor când tatăl lor era în toane proaste.
   Acum nu mai era cazul. Vârsta îl mai domolise. Cecilia crezuse că așa se va întâmpla și cu John-Paul într-o bună zi. Abia aștepta. Dar John-Paul niciodată nu le-ar face rău fiicelor lui. Era ridicol.
   Așa ceva vedeai doar în tabloide. Era o trădare față de John-Paul să lase să-i treacă prin minte fie și cea mai mică umbră de îndoială.
   Cecilia ar fi pariat pe viața ei că John-Paul nu și-ar abuza fetele.
   Dar oare ar paria și pe viața vreuneia dintre fiicele ei?
   Nu. Dacă ar exista și cel mai mic risc...
   Doamne Dumnezeule, ce trebuia să facă? S-o întrebe pe Isabel: „Tata te-a atins vreodată?” Victimele mințeau. Cei care le abuzau le puneau să mintă. A citit toate porcăriile astea. Îi plăcea să verse câteva lacrimi ca să se descarce, apoi împăturea ziarul, îl arunca în coșul de gunoi și dădea totul uitării. Astfel de povești îi provocau un soi de plăcere bolnăvicioasă, însă John-Paul refuza întotdeauna să le citească. Era oare un semn al vinovăției lui? Aha! Dacă nu-ți place să citești despre oameni bolnavi înseamnă că și tu ești bolnav!
   - Mamă! a zis Polly.
   Cum să facă să-l abordeze pe John-Paul? „Ai făcut ceva nepotrivit cu vreuna dintre fiicele tale?” Dacă el i-ar pune ei o astfel de întrebare, ea nu l-ar ierta niciodată. Cum să reziste o căsnicie când se ajunge la astfel de întrebări? „Nu, nu le-am molestat niciodată pe fiicele noastre. Și-acum dă-mi, te rog, untul de arahide.”
   - Mamă! a zis din nou Polly.
   N-ar trebui să mă întrebi așa ceva, ar zice el. Dacă nu știi răspunsul, înseamnă că nu mă cunoști.
   Dar ea știa răspunsul. Îl știa!
   Pe de altă parte, înseamnă că și acele mame proaste au crezut că știau răspunsul.
   Și John-Paul se comportase atât de ciudat la telefon când ea îl întrebase despre scrisoare. El mințea în legătură cu ceva. Era sigură de lucrul ăsta.
   Și mai era și chestia cu sexul. Dacă el își pierduse interesul pentru Cecilia deoarece o dorea pe Isabel, al cărei trup tânăr începuse să se dezvolte? Era ridicol. Revoltător. Simțea că-i vine greață.
   - MAMĂ!
   - Mmm?
   - Uite! Tocmai ai trecut de strada noastră! Vom întârzia!
   - Scuze. Fir-ar să fie! Scuze.
   A trântit piciorul pe frână ca să întoarcă mașina. În spate cineva a început să claxoneze cu furie, iar Cecilia a simțit că-i sare inima din piept când s-a uitat în oglinda retrovizoare și a văzut că era un camion imens.
   - Rahat.
   A ridicat mâna în semn că-și cere scuze.
   - Scuze. Da, da, știu!
   Șoferul de camion n-a scuzat-o și a continuat să apese pe claxon.
   - Scuze, scuze!
   În timp ce întorcea mașina, s-a uitat spre cabina șoferului ca să-i facă iar semn că-și cere scuze (avea inscripționat numele firmei Tupperware pe lateralul mașinii și nu voia să strice reputația firmei). Șoferul coborâse geamul portierei și se aplecase în afară, cu chipul schimonosit de furie, lovind întruna cu pumnul în palmă.
   - Oh, ce Dumnezeu! a mormăit ea.
   - Cred că omul ăla vrea să te omoare, a spus Polly.
   - Cred că omul ăla este foarte necuviincios, a spus Cecilia pe un ton sever.
   Inima îi bătea nebunește când a făcut cale întoarsă și a mers până la studioul de dans fără să se grăbească, uitându-se de două ori în oglinzile mașinii ca să se asigure și semnalizând din timp orice schimbare de direcție.
   A coborât geamul mașinii și a așteptat până când Polly a intrat în fugă în studio, cu jupa ei roz de balerină săltându-i în sus și-n jos, cu omoplații ei delicați împungând ca niște aripioare sub breteluțele costumului mulat pe corp.
   Melissa Menulty a apărut la intrare și i-a făcut semn cu mâna că va avea grijă de Polly așa cum s-au înțeles. Cecilia i-a făcut și ea cu mâna, apoi a întors mașina să plece.
   - Dacă ăsta ar fi Berlinul și cabinetul lui Caroline ar fi de cealaltă parte a Zidului, eu n-aș putea să mă duc la ședința de logopedie, a spus Esther.
   - Corect, a spus mama sa.
   - Am putea s-o ajutăm să evadeze! Am putea s-o ascundem în portbagajul mașinii. E destul de mică. Cred c -ar încăpea. Doar dacă nu cumva suferă de claustrofobie ca tati.
   - Caroline pare a fi genul de persoană care și-ar aranja singură evadarea, a spus Cecilia. L-am plătit deja destui bani! N-o s-o ajutăm să și evadeze din Berlinul de Est! Logopeda lui Esther te intimida cu pronunția perfectă a vocalelor.
   De câte ori vorbea cu ea, Cecilia se surprindea articulând silabele cu foarte mare atenție, parcă dădea o probă de dicție.
   - Mie nu mi se pare că tati se uită ciudat la Isabel, a spus Esther.
   - Nu? a întrebat Cecilia fericită.
   Slavă Domnului! Uite cum dramatizează lucrurile. Polly aruncă o remarcă aiurea, cum îi e obiceiul, iar Ceciliei îi sare gândul la abuzuri sexuale. Probabil că vede prea multe porcării la televizor.
   - Dar plângea în ziua dinainte să plece la Chicago, a spus Esther.
   - Cum?
   - La duș, a spus Esther. Am intrat la tine în baie ca să iau foarfecă de unghii și tati plângea.
   - Dar, scumpo, nu l-ai întrebat și tu de ce plânge? a spus Cecilia, încercând să nu arate cât de mult o interesa răspunsul.
   - Nu, a spus Esther degajată. Eu când plâng, nu-mi place să fiu deranjată.
   Fir-ar să fie! Dacă ar fi fost Polly, ar fi dat la o parte paravanul de la duș și i-ar fi cerut tatălui ei să-i răspundă imediat.
   - Am vrut să te întreb pe tine de ce plânge tati, dar pe urmă am uitat, a spus Esther. Aveam multe lucruri pe cap.
   - Eu nu cred că plângea. Probabil că doar... strănuta sau cine știe, a spus Cecilia.
   Ideea că John-Paul plângea sub duș era atât de nefirească și de ciudată. De ce să plângă, doar dacă nu cumva era vorba despre ceva îngrozitor? Nu era genul care plânge. Când s-au născut fetele, ochii lui au strălucit într-un fel aparte, iar când a primit vestea neașteptată a morții tatălui său, a pus telefonul jos și a scos un sunet delicat și ciudat, parcă s-ar fi înecat cu ceva mic și pufos. Dar în afară de asta, nu-l văzuse niciodată plângând.
   - Nu strănuta, a insistat Esther.
   - Poate că avea migrenă, a spus Cecilia, deși știa că de câte ori îl lovea pe John-Paul vreo migrenă din aceea groaznică, ultimul lucru pe care l-ar face ar fi un duș. Atunci nu voia decât să stea singur, în pat, într-o cameră liniștită și întunecoasă.
   - Zău, mamă, tata nu face niciodată duș când are migrenă, a spus Esther care-și cunoștea tatăl la fel de bine cum își cunoștea Cecilia soțul.
   Depresie? Se pare că multă lume suferă de așa ceva în ultimul timp. La un dineu recent, jumătate dintre invitați au spus că fac tratament cu Prozac. La urma urmei, John-Paul trecuse întotdeauna prin niște... faze. Care deseori erau urmate de migrene. Timp de aproape o săptămână el părea că există doar de formă. Zicea sau făcea tot ce trebuie, dar avea o privire absentă, ca și când ar fi fost plecat în altă parte și ar fi trimis în locul lui o dublură ce-i semăna perfect. „Te simți bine?” întreba Cecilia, iar lui îi trebuiau câteva clipe până să-și concentreze atenția asupra ei, apoi răspundea: „Sigur. Sunt bine”.
   Dar întotdeauna era ceva temporar. Brusc își revenea, era perfect prezent, le asculta cu toată atenția pe ea și pe fete, iar Cecilia se convingea singură că doar își imaginase. Probabil că „fazele” erau doar un efect prelungit al migrenelor.
   Dar să plângă la duș. Ce motiv avea să plângă? Deocamdată lucrurile mergeau bine.
   John-Paul încercase mai demult să se sinucidă.
   Amintirea respingătoare a acestei întâmplări i-a revenit încet în minte. Era un lucru la care ea încerca să nu se gândească prea des.
   Se întâmplase când el era în primul an de facultate, înainte să o cunoască pe Cecilia. Se pare că el „o luase razna” la un moment dat și într-o seară a înghițit tot flaconul de somnifere. Colegul lui de apartament, care plecase în vizită la părinți în weekend, s-a întors pe neașteptate și l-a găsit. „Ce-a fost în mintea ta?” îl întrebase Cecilia când a auzit povestea pentru prima dată. „Totul mi se părea prea greu”, spusese John-Paul. „Mi s-a părut mai simplu să mă culc și să adorm pentru totdeauna.”
   De-a lungul timpului, îl iscodise de mai multe ori în legătură cu această perioadă din viața lui. „Dar de ce ți se părea atât de greu? Ce anume era atât de greu?” însă se pare că John-Paul nu putea să clarifice lucrurile mai mult de-atât. „Cred că eram doar un adolescent angoasat”, zicea el. Cecilia nu pricepea. Ea nu a fost niciodată angoasată în adolescență. Până la urmă a trebuit să renunțe și să accepte tentativa de sinucidere a lui John-Paul ca pe un incident neobișnuit din trecutul lui. „Aveam nevoie de o femeie de treabă”, i-a spus el. Adevărul era că până să apară Cecilia, el nu avusese o relație mai serioasă cu vreo fată. „Începusem să cred că e homo, pe bune”, îi mărturisise la un moment dat un frate de-al lui.
   Iarăși chestia asta cu „homo”.
   Dar fratele lui glumise.
   O inexplicabilă tentativă de sinucidere în adolescență și acum, după atâția ani, plângea la duș.
   - Uneori adulții sunt preocupați de lucruri importante, i-a spus Cecilia lui Esther, alegându-și cu grijă cuvintele. Evident că în primul rând avea datoria să se asigure că fiica ei nu își făcea griji. Deci sunt sigură că tati...
   - Hei, mamă, pot să primesc de Crăciun cartea asta de pe Amazon, despre Zidul Berlinului? a întrebat Esther. Vrei s-o comand acum? A primit numai aprecieri de cinci stele!
   - Nu, a spus Cecilia. Poți s-o împrumuți de la bibliotecă.
   Cu voia lui Dumnezeu, vor fi scăpat de Berlin până de Crăciun.
   Cecilia a intrat cu mașina în parcarea de sub cabinetul de logopedie, a coborât geamul și a apăsat pe butonul interfonului.
   - Cine este?
   - Am venit la doamna Caroline Otto, a spus ea.
   Chiar și atunci când vorbea cu recepționera se străduia să rotunjească vocalele. În timp ce parca mașina, s-a gândit la toate noutățile din ultimul timp.
   John-Paul se uită la Isabel într-un mod ciudat, „trist și supărat”.
   John-Paul plânge la duș.
   John-Paul nu mai are chef de sex.
   John-Paul ascunde ceva.
   Era atât de ciudat și de îngrijorător, însă dincolo de toate era ceva nu neapărat neplăcut, cât mai ales ceva ce-i stârnea un vag sentiment de anticipare.
   A oprit motorul mașinii, a tras frâna de mână și și-a desfăcut centura de siguranță.
   - Să mergem! i-a spus ea lui Esther și a deschis portiera mașinii.
   Știa ce anume îi dădea acea mică tresărire de plăcere. Faptul că luase o decizie. Era clar că ceva nu-i în regulă. Avea obligația morală de a face ceva imoral. Din două rele, alegea răul cel mai mic.
   Avea o justificare.
   În seara asta, imediat după ce fetele se vor duce la culcare, ea va face ceea ce voise să facă de la bun început. Va deschide nenorocita aia de scrisoare.

                                                9.

            S-a auzit o bătaie în ușă.
   - Nu răspunde, a spus mama lui Tess fără să ridice privirea din carte.
   Tess, Liam și Lucy stăteau fiecare în câte un fotoliu în camera din față și citeau câte o carte, ținând fiecare pe genunchi câte un castronel plin cu stafide în ciocolată. Era un obicei de-al lui Tess de pe vremea când era copil: mânca stafide în ciocolată și citea alături de mama ei. Pe urmă începeau amândouă să facă sărituri cu brațele și picioarele desfăcute ca să contracareze efectul ciocolatei.
   - Poate e tati.
   Liam a pus cartea jos. Tess s-a mirat cât de repede fusese el de acord să stea și să citească. Probabil că datorită stafidelor în ciocolată. Ea nu reușea niciodată să-l facă să citească pentru școală. Iar acum, în mod straniu, urma să meargă la o altă școală. Pur și simplu. De mâine.
   Nu înțelegea cum de reușise femeia aceea deosebită să-l convingă să înceapă chiar de a doua zi, promițându-i o vânătoare de ouă de Paște.
   - Ai vorbit cu tatăl tău acum câteva ore și era în Melbourne, i-a amintit ea lui Liam, încercând să păstreze un ton neutru.
   Vorbise cu Will douăzeci de minute. „Am să vorbesc cu tati mai târziu”, îi spusese Tess lui Liam când acesta îi întinsese telefonul. Ea mai vorbise o dată cu Will dimineață. Nu se schimbase nimic. Nu voia să-i mai audă încă o dată vocea îngrozitor de serioasă. Și ce putea să-i spună? Că s-a întâlnit întâmplător cu un fost iubit la St Angela’s? Să-l întrebe dacă era cumva gelos?
   Connor Whitby. Probabil că trecuseră peste cincisprezece ani de când îl văzuse ultima dată. Fuseseră prieteni aproape un an de zile.
   Ea nici măcar nu-l recunoscuse când el intrase în birou. Chelise de tot și părea mult mai masiv și mai solid decât și-l amintea. Totul fusese atât de jenant. Cu atât mai mult cu cât ea stătea la birou, fată în față cu femeia a cărei fiică fusese omorâtă.
   - Poate că tati a venit cu avionul să ne facă o surpriză, a spus Liam.
   Atunci s-a auzit o bătaie în fereastră, chiar lângă capul lui Tess.
   - Știu că sunteți acolo! a spus o voce.
   - Fir-ar să fie!
   Mama lui Tess a închis cartea cu zgomot.
   Tess s-a întors și a văzut-o pe mătușă-sa cu fața lipită de geam și cu mâinile făcute paravan în jurul ochilor ca să poată vedea înăuntru.
   - Mary, ți-am spus să nu vii aici!
   Vocea lui Lucy urcase câteva octave. Întotdeauna părea cu patruzeci de ani mai tânără când vorbea cu sora ei geamănă.
   - Deschide ușa! spuse mătușa Mary, bătând din nou în geam. Trebuie să vorbesc cu Tess!
   - Tess nu vrea să vorbească cu tine!
   Lucy ridicase cârja și o agita în aer în direcția lui Mary.
   - Mamă, a spus Tess.
   - E nepoata mea! Am și eu dreptul!
   Mătușa Mary a tras de cadrul de lemn al ferestrei încercând s-o deschidă.
   - Auzi, are și ea dreptul! a pufnit mama lui Tess. Ce mai...
   - Dar de ce nu are voie să intre? a întrebat Liam încruntat.
   Tess și mama ei s-au uitat una la alta. Până atunci avuseseră grijă să nu vorbească ce nu trebuie în fața lui Liam.
   - Ba sigur că are voie să intre, a zis Tess punând cartea deoparte. Bunica glumea.
   - Așa e, Liam, ne prosteam și noi! a gângurit Lucy.
   - Lucy, lasă-mă să intru! Simt că mă ia cu leșin, sincer! a strigat mătușa Mary. Leșin și cad aici peste gardeniile tale!
   - Ce mai distracție! a spus Lucy, râzând forțat.
   Lui Tess îi aducea aminte cu câtă nepricepere se străduia altădată să susțină că Moș Crăciun există. Era cea mai nepricepută mincinoasă de pe planetă.
   - Du-te și deschide-le ușa, i-a spus Tess lui Liam, apoi s-a întors spre mătușa Mary care stătea la fereastră și i-a făcut semn spre ușa de la intrare. Imediat.
   Mătușa Mary s-a auzit împiedicându-se prin grădină.
   - Hop și-așa!
   - Ce „hop și-așa” ți-aș da eu ție, a mormăit Lucy.
   Tess s-a gândit cu o imensă părere de rău că nu va putea să-i povestească și lui Felicity acest episod cu mamele lor. Părea că Felicity de odinioară dispăruse o dată cu trupul acela gras. Oare mai exista? A existat vreodată?
   - Draga mea, a spus Mary când Tess a deschis ușa. Și tu, Liam! Ce mare te-ai făcut!
   - Bună, unchiule Phil.
   Tess s-a dus să-și lipească obrazul de cel al unchiului ei într-un gest reținut, dar spre surprinderea ei, acesta a tras-o brusc spre el și a îmbrățișat-o stângaci.
   - Mi-e tare rușine de fata mea, i-a șoptit el la ureche.
   Apoi s-a desprins din îmbrățișare și a zis:
   - Eu am să-i țin companie lui Liam cât voi, fetele, stați de vorbă.
   În timp ce Liam și unchiul Phil s-au retras în fața televizorului, de unde nu aveau cum să le audă, Mary, Lucy și Tess s-au așezat la masa din bucătărie să bea un ceai.
   - Ți-am spus clar să nu vii pe-aici, a zis mama lui Tess, care nu era într-atât de supărată încât să nu guste din delicioasele negrese cu ciocolată aduse de sora ei.
   Mary și-a dat ochii peste cap, a pus coatele pe masă și a luat mâna lui Tess între palmele ei mici, calde și durdulii.
   - Iubita mea, îmi pare foarte rău pentru ce ți s-a întâmplat.
   - Nu este ceva care i s-a întâmplat pur și simplu, a explodat Lucy.
   - De fapt, eu cred că Felicity nu a avut de ales, a spus Mary.
   - Oh! Nu mi-am dat seama! Biata Felicity! I-o fi pus cineva pistolul la tâmplă, nu?
   Lucy s-a prefăcut că-și duce la tâmplă un pistol. Tess se întreba când și-a verificat ultima dată tensiunea arterială.
   Mary a ignorat-o cu hotărâre pe sora ei și a continuat să i se adreseze lui Tess.
   - Iubita mea, tu știi că Felicity n-ar fi ales niciodată să se întâmple una ca asta. E o tortură pentru ea. O tortură.
   - Tu glumești?
   Lucy a mușcat cu furie dintr-o negresă.
   - Tu chiar te aștepți ca lui Tess să-i pară rău de Felicity?
   - Eu doar sper că vei avea inima s-o ierți.
   Mary se descurca de minune să facă abstracție de prezența lui Lucy.
   - Bine, ajunge, a spus Lucy. Nu vreau să mai aud o vorbă din gura ta.
   - Lucy, câteodată dragostea e imprevizibilă! a spus Mary, adresându-se în sfârșit și surorii ei. Pur și simplu, se întâmplă! Din senin!
   Tess privea fix în ceașca de ceai pe care o rotea ușor. Oare chiar s- a întâmplat din senin? Sau fusese dintotdeauna acolo, chiar sub ochii ei. Felicity și Will s-au înțeles de minune din clipa când s-au cunoscut. „Verișoara ta e bestială”, îi spusese Will lui Tess după ce au ieșit toți trei în oraș pentru prima dată. Tess a luat-o ca pe un compliment fiindcă Felicity făcea parte din ea. Prezenta ei savuroasă era ceva ce Tess avea de oferit. Iar faptul că Will a apreciat-o cum se cuvine pe Felicity (nu toți foștii ei iubiți o făcuseră, unii chiar n-o plăcuseră deloc) a cântărit mult în favoarea lui.
   Și Felicity l-a plăcut pe Will de cum l-a văzut. „Cu ăsta poți să te măriți”, îi spusese ea lui Tess a doua zi. „El e alesul. Am spus!”
   Oare Felicity se îndrăgostise de Will încă de atunci? A fost ceva inevitabil? Imprevizibil?
   Tess și-a amintit ce euforică se simțise în ziua aceea, după ce i l-a prezentat pe Will lui Felicity. Se simțise de parcă atinsese o destinație glorioasă, un vârf de munte. „E perfect, nu-i așa?” îi spusese ea lui Felicity. „Ne-a convins. E primul care ne-a convins.”
   Ne-a convins. Nu m-a convins.
   Mama și mătușa ei vorbeau în continuare, fără să bage de seamă că Tess nu scotea un cuvânt.
   Lucy și-a acoperit ochii cu palma.
   - Mary, aici nu este vorba despre o minunată poveste de dragoste!
   Și-a luat mâna de la ochi și a clătinat din cap dezgustată de parcă sora ei ar fi fost cel mai mare criminal.
   - Ție nu ți-e bine? Zău așa, chiar nu ți-e bine? Tess și Will sunt căsătoriți. Ai uitat că există și un copil la mijloc? Nepotul meu?
   - Dar ei încearcă din răsputeri să îndrepte lucrurile, i-a spus Mary lui Tess. Amândoi te iubesc foarte mult.
   - Ce drăguț, a zis Tess.
   În ultimii zece ani, Will nu se plânsese niciodată de faptul că Felicity petrecea prea mult timp împreună cu ei. Poate că ăsta fusese un semn. Un semn că Tess nu-i era de ajuns. Ce alt bărbat ar fi acceptat ca verișoara cea grasă a nevestei lui să vină cu ei în vacanța de vară? Doar dacă nu cumva era îndrăgostit de ea. Tess a fost o proastă că n-a observat. Ea se amuza uitându-se cum Will și Felicity se tachinau, se certau și glumeau unul pe seama celuilalt. Nu se simțise niciodată exclusă. Totul era mai bine, mai interesant, mai palpitant când era și Felicity cu ei. Tess se simțea ea însăși când era și Felicity de față pentru că Felicity o cunoștea mai bine decât oricine. Ea o făcea pe Tess să strălucească. Felicity râdea cel mai tare la glumele lui Tess. Ea o ajuta pe Tess să-și definească și să-și
contureze personalitatea astfel încât Will s-o vadă așa cum era ea în realitate.
   Tess se simțea mai drăguță când era și verișoara ei prin preajmă.
   Și-a apăsat degetele reci pe obrajii care îi ardeau. Era rușinos, dar adevărat. Pe ea n-a dezgustat-o niciodată faptul că Felicity era obeză, dar când stătea lângă ea, se simțea foarte suplă și foarte sprintenă. Și totuși, nimic nu se schimbase în mintea lui Tess când Felicity a scăpat de kilogramele în plus. Nu-i trecuse prin minte că Will s-ar putea uita la ea cu interes sexual. Fusese atât de sigură pe poziția ei în acest trio ciudat pe care îl compuneau. Tess era vârful de sus al triunghiului. Pe ea o iubea Will cel mai mult. Pe ea o iubea Felicity cel mai mult. Cât egocentrism!
   - Tess? a zis Mary.
   Tess a pus mâna pe brațul mătușii ei.
   - Haideți să vorbim despre altceva.
   Pe obrajii rozalii și pudrați ai lui Mary s-au prelins două lacrimi mari. Aceasta și-a tamponat fața cu un șervețel mototolit.
   - Phil n-a vrut să vin aici. Zicea că am să fac mai mult rău decât bine, dar am crezut că o să găsesc o cale să îndrept lucrurile. Am stat toată dimineața și m-am uitat la fotografiile cu tine și Felicity de când ați crescut. Ce bine vă distrați voi două! Asta-i cel mai rău. Nu suport să știu că vă îndepărtați una de alta.
   Tess a bătut-o ușurel pe braț pe mătușa ei. Își simțea ochii uscați și limpezi. Inima îi era strânsă ca un pumn încleștat.
   - Poate că va trebui să suporți, a spus ea.

                                                10.

         - Doar nu te aștepți să vin la o petrecere Tupperware, spusese Rachel când Marla o invitase în urmă cu câteva săptămâni în timp ce stăteau la o cafea.
   - Ești prietena mea cea mai bună.
   Marla își amesteca zahărul în ceașca de cappuccino decofeinizat.
   - Fiica mea a fost omorâtă, a spus Rachel. E ca și cum am tras o carte care mă scoate din joc pentru tot restul vieții.
   Marla a ridicat din sprâncene. Dintotdeauna a avut niște sprâncene deosebit de expresive.
   Marla avea dreptul să ridice din sprâncene. Ed plecase la lucru în Adelaide (Ed era mereu plecat la lucru), când cei doi polițiști și-au făcut apariția la ușa lui Rachel. Marla a însoțit-o pe Rachel la morgă și a stat lângă ea când au ridicat cearșaful acela alb de pe fața lui Janie. Marla a fost alături de Rachel în clipa când au lăsat-o picioarele și a prins-o imediat, ca o expertă, cu o mână susținând-o de cot și cu cealaltă apucând-o de subsuoară. Ea era moașă. Avea multă experiență, dat fiind că mereu prindea în brațe soți voinici gata să cadă din picioare leșinați.
   - Îmi pare rău, a spus Rachel.
   - Janie ar fi venit la petrecerea mea, a spus Marla.
   Ochii i s-au umplut de lacrimi.
   - Janie mă iubea.
   Așa era. Janie o adorase pe Marla. Mereu îi spunea lui Rachel să se îmbrace mai des ca Marla. Pe urmă, bineînțeles, singura dată când Rachel a purtat o rochie pe care Marla o ajutase să și-o cumpere, iată ce se întâmplase.
   - Mă întreb dacă lui Janie i-ar fi plăcut petrecerile Tupperware, a spus Rachel în timp ce se uita la o femeie de vreo patruzeci de ani care se certa cu fetița ei de vârstă școlară la masa de alături.
   Încerca și niciodată nu reușea să șa -o imagineze pe Janie la vârsta de patruzeci și cinci de ani. Uneori se întâlnea prin magazine cu foste prietene de-ale lui Janie și avea întotdeauna un șoc când recunoștea în acele femei de patruzeci de ani cu chipuri buhăite tinerele de șaptesprezece ani de altădată. Îi venea să exclame „Doamne, ce-ai mai îmbătrânit, drăguțo!” ca atunci când îi spui unui copil: „Ia te uită ce înalt te-ai făcut!”
   - Îmi aduc aminte că Janie era foarte ordonată, a spus Marla. Îi plăcea să fie organizată. Pun pariu că ar fi intrat în afacerea Tupperware.
   Ce-i plăcea lui Rachel era faptul că Marla îi înțelegea dorința de a vorbi la nesfârșit despre cum ar fi fost Janie ca adult, de a se întreba câți copii ar fi avut și cu ce bărbat s-ar fi măritat. Parcă învia, măcar pentru acele câteva clipe.
   Lui Ed nu-i plăcuseră niciodată aceste discuții ipotetice, așa că de fiecare dată ieșea din cameră. El n-a putut să înțeleagă nevoia lui Rachel de a se întreba cum ar fi fost în loc să accepte că nu va fi niciodată. „Scuză-mă, ziceam și eu așa!” striga Rachel în urma lui.
   - Te rog, vino la petrecerea mea, a spus Marla.
   - Bine, vin, a spus Rachel. Dar să știi, nu cumpăr nimic.
   Și iat-o acum acasă la Marla, în camera de zi, unde erau o mulțime de femei care discutau aprins și beau cocktailuri. Rachel stătea pe o canapea, între cele două nurori ale Mariei, Eve și Arianna, care n-aveau de gând să se mute în New York și care erau amândouă însărcinate cu primii nepoței ai Mariei.
   - Nu suport durerea, îi spunea Eve Ariannei. I-am spus obstetricianului meu: „Știi ceva, eu am toleranță zero la durere. Zero. Nici nu vreau să aud.”
   - Presupun că nimănui nu-i place durerea, nu? zicea Arianna care părea că se îndoiește de tot ce spunea. Exceptând masochiștii.
   - Nici nu mă gândesc, spunea Eve. În ziua de azi și la vârsta asta. Eu refuz. Nu, mulțumesc, n-am nevoie de durere.
   Ah, uite unde am greșit eu, s-a gândit Rachel. Ar fi trebuit să spun și eu nu, mulțumesc, n-am nevoie de durere.
   - Doamnelor, iată cine a venit! a spus Marla care a intrat în cameră aducând o tavă plină cu rulouri cu cârnați, însoțită de Cecilia Fitzpatrick.
   Cecilia era dichisită și strălucitoare și trăgea după ea o geantă neagră cu rotile.
   Mare lucru să o aduci pe Cecilia să facă o prezentare la tine acasă fiindcă ea era foarte solicitată. Avea șase consultanți Tupperware care lucrau „sub ea”, după cum zicea soacră-sa, și era trimisă în tot felul de „deplasări” în străinătate.
   - Cecilia, spune-mi ce dorești de băut, a spus Marla atât de îndatoritoare și de agitată, încât rulourile cu cârnați s-au rostogolit periculos în tava pe care o ținea în mână.
   Cecilia s-a oprit cu tot cu geantă și a salvat rulourile cu cârnați în ultima clipă.
   - Un pahar cu apă ar fi minunat, Marla, a spus ea. Ce-ar fi să mă lași pe mine să le servesc eu în timp ce mă prezint, deși cred că o mulțime de figuri de aici îmi sunt deja cunoscute, desigur. Bună, sunt Cecilia, tu ești Arianna, nu-i așa? Un rulou cu cârnăcior?
   Arianna s-a uitat la Cecilia ca hipnotizată și a luat un rulou.
   - Sora ta mai mică este profesoara de balet a fiicei mele Polly. Am să-ți arăt niște recipiente micuțe, perfecte pentru congelarea piureurilor pentru bebelușul tău! Și Rachel, ce mă bucur să te văd. Ce mai face micul Jacob?
   - Se mută la New York pentru doi ani.
   Rachel a luat un rulou și i-a zâmbit Ceciliei cu tristețe.
   Cecilia s-a oprit în loc.
   - Oh, Rachel, fir-ar să fie, a spus ea cu compasiune, însă imediat a găsit și soluția, în stilul ei caracteristic. Dar, lasă, vei merge să-i vizitezi, nu? De curând mi-a spus cineva că există un site excelent cu închirieri de apartamente în New York. Am să-ți trimit linkul prin e-mail, promit. A trecut mai departe. Bună, eu sunt Cecilia. Un rulou cu cârnăcior?
   A făcut turul încăperii, oferind gustări și complimente, fixând fiecare invitată cu privirea ei ciudată și pătrunzătoare, așa încât atunci când a terminat și a fost gata să-și înceapă prezentarea, toate s-au întors cuminți cu fața spre ea, foarte atente, gata să li se vândă produse Tupperware, ca și când o profesoară blândă, dar fermă, preluase controlul unei clase gălăgioase.
   Rachel a constatat cu surprindere că începuse să se simtă foarte bine în această seară. Pe de o parte, datorită cocktailurilor minunate servite de Marla, dar și mulțumită Ceciliei care a îmbinat prezentarea plină de energie și fervoare aproape evanghelică, („Sunt înnebunită după produsele Tupperware”, le spunea ea.
   „Iubesc aceste produse”.
   Rachel găsea că pasiunea ei reală era impresionantă. Și convingătoare! Ar fi minunat dacă morcovii ar rămâne proaspeți mai mult timp!) cu un concurs cu mici premii.
   Fiecare invitată care răspundea corect la o întrebare primea o monedă din ciocolată. La sfârșitul serii, persoana care strângea cele mai multe monede ambalate în staniol auriu câștiga un premiu.
   Unele întrebări erau despre produsele Tupperware. Rachel nu știa sau, mai bine zis, nu simțea nevoia să știe, că în lume, la fiecare 2,7 secunde, începea o petrecere Tupperware („O secundă, două secunde - a început o nouă petrecere Tupperware!” ciripea Cecilia) sau că un domn pe nume Earl Tupper a inventat capacul cu „orificiu de ieșire a aburilor”. Dar ea avea o cultură generală bună și a început să i se deschidă apetitul pentru concurs când a văzut cum creștea grămăjoara de monede aurii din fața ei.
   În final s-a dat o luptă strânsă între Rachel și o prietenă de-a Mariei de pe vremea când era moașă, Jenny Cruise, și Rachel chiar a ridicat pumnul în aer când a câștigat la diferență de o monedă la întrebarea „Cine a jucat în rolul lui Pat Șobolanca din telenovela Fii și Fiice?”
   Rachel știa răspunsul (Rowena Wallace) pentru că Janie fusese obsedată de prostia aceea de serial când era adolescentă. I-a mulțumit în sinea ei lui Janie.
   Uitase cât de mult îi plăcea să câștige.
   De fapt a fost atât de entuziasmată, încât până la urmă a comandat produse Tupperware în valoare de peste trei sute de dolari, iar Cecilia a asigurat-o că îi vor transforma cămara și viața. Până la sfârșitul serii, Rachel s-a cam amețit.
   De fapt, toate erau amețite, cu excepția celor două nurori însărcinate ale Mariei, care au și plecat mai devreme, și a Ceciliei, care probabil era beată de fericire datorită vaselor Tupperware.
   În preajmă toată lumea vocifera. Se dădeau telefoane soților. Se făceau aranjamente pentru drumul spre casă cu mașina. Rachel stătea pe canapea și mânca fericită din grămăjoara de monede de ciocolată.
   - Tu ce faci, Rachel? Ai vorbit cu cineva să te ducă cu mașina până acasă? a întrebat Cecilia în timp ce Marla era la ușa de la intrare și își lua rămas-bun de la colegele de tenis.
   Cecilia își adunase toate produsele Tupperware punându-le la loc în geanta neagră și arăta la fel de impecabil ca la începutul serii, doar că acum avea obrajii îmbujorați.
   - Eu?
   Rachel s-a uitat în jurul ei și și-a dat seama că rămăsese ultima.
   - Nicio problemă. Sunt cu mașina.
   Chiar nu-i trecuse prin minte că trebuia să ajungă cumva acasă.
   Asta din cauză că ea se simțea întotdeauna separată de toți ceilalți, ca și când lucrurile care îi îngrijorau pe alții n-aveau cum s-o îngrijoreze pe ea, ca și când ea era imună la banalitatea vieții cotidiene.
   - Nu te prosti! a spus Marla întorcându-se grăbită în cameră.
   Seara fusese un adevărat triumf.
   - Nu se poate să urci la volan, ai înnebunit? Ai băut prea mult. Lasă că te duce Mac. Și-așa n-are altceva mai bun de făcut.
   - Stai liniștită. Am să iau un taxi.
   Rachel s-a ridicat în picioare. Chiar că-i vâjâia capul. Nu voia s-o conducă Mac până acasă. Mac, care stătuse retras în biroul lui pe toată durata petrecerii Tupperware, era un bărbat adevărat și se înțelesese foarte bine cu Ed, dar întotdeauna era extrem de timid în conversația cu o femeie. Ar fi groaznic să fii doar cu el în mașină.
   - Locuiești lângă terenul de tenis Wycombe Road, nu-i așa, Rachel? a întrebat-o Cecilia. Te duc eu cu mașina. E chiar în drumul meu.
   Câteva momente mai târziu, după ce și-au luat rămas-bun de la Marla, Rachel stătea pe locul din dreapta în mașina Ceciliei, un Ford Territory inscripționat cu un imens logo Tupperware pe partea laterală. În mașină era confortabil, liniște, curat și mirosea frumos.
   Cecilia conducea mașina la fel cum făcea totul, rapid și cu pricepere, iar Rachel și-a lăsat capul pe tetieră și a așteptat ca Cecilia să înceapă să vorbească pe tonul ei sigur și liniștitor despre tombole, carnavaluri, buletine informative și multe alte lucruri legate de St Angela’s.
   În schimb, s-a făcut liniște. Rachel i-a aruncat Ceciliei o privire.
   Aceasta își mesteca buza de jos și stătea cu ochii mijiți, ca și când o frământa un gând.
   Oare avea probleme cu soțul? Sau necazuri cu copiii? Rachel și-a adus aminte cât timp acorda altădată problemelor legate de sex, copiilor care făceau prostii, comentariilor prost înțelese, defecțiunilor la aparatura casnică și banilor.
    Nu era vorba că acum știa că aceste probleme nu mai contau.
   Nicidecum. Ar fi vrut să mai conteze. Chiar îi era dor de acele ciondăneli inevitabile din viața unei mame și a unei soții. Ce minunat e să fii Cecilia Fitzpatrick care merge acum spre casă, la fetele ei, după o reușită prezentare de produse Tupperware, preocupată de lucruri care era firesc să o preocupe.
   Până la urmă Rachel s-a hotărât să vorbească.
   - M-am simțit bine în seara asta, a spus ea. Iar tu te-ai descurcat excelent. Nu e de mirare că ai atâta succes.
   Cecilia a ridicat ușor din umeri.
   - Mulțumesc. Îmi place ceea ce fac. Sora mea râde de mine pe chestia asta, a zis ea zâmbind.
   - E invidioasă, a spus Rachel.
   Cecilia a ridicat din umeri și a căscat. Parcă nu mai era ea persoana care făcuse prezentarea acasă la Marla și femeia care venea toată ziua la școala St Angela’s.
   - Mi-ar plăcea să văd cum arată cămara ta, a zis Rachel visătoare. Pun pariu că totul este etichetat și depozitat în recipientul potrivit. A mea arată ca o zonă calamitată.
  - Mă mândresc cu cămara mea, a zâmbit Cecilia. John-Paul spune că arată ca un fâșier cu alimente. Fac scandal dacă bietele fete nu pun ceva la locul lui.
   - Ce mai fac fetele tale? a întrebat Rachel.
   - Minunat, a spus Cecilia, însă Rachel a observat o umbră de încruntare pe chipul ei. Cresc văzând cu ochii. Sunt obraznice.
   - Fiica ta cea mare, Isabel. Am văzut-o de curând la întrunire. Îmi amintește puțin de fiica mea. De Janie.
   Cecilia n-a zis nimic.
   De ce i-oi fi spus chestia asta? S-a întrebat Rachel. Cred că sunt mai beată decât credeam. Nicio femeie nu dorea să audă că fiica ei semăna cu o fată care fusese strangulată.
   Dar chiar atunci, fără să-și ia ochii de la șosea, Cecilia a răspuns:
  - Am o singură amintire despre fiica ta.

                                      11.

            - Am o singură amintire despre fiica ta.
   Oare proceda bine? Dacă o făcea pe Rachel să plângă? Numai ce câștigase setul de vase Heat ’n’ Eat Everyday și părea atât de încântată.
   Cecilia nu se simțise niciodată confortabil în prezența lui Rachel.
   Se simțea mică și neînsemnată fiindcă de bună seamă toată lumea era mică și neînsemnată în comparație cu o femeie care își pierduse copilul în felul acela. Întotdeauna și-a dorit să-i transmită lui Rachel că știa că ea este mică și neînsemnată.
   În urmă cu câțiva ani auzise la televizor că părinții îndoliați se bucurau când cei din jur le povesteau amintiri despre copiii pe care i-au pierdut. Cum nu aveau amintiri noi, pentru ei era un dar minunat să le împărtășești momente din trecut.
   De atunci, de câte ori o vedea pe Rachel, Cecilia se gândea la amintirea ei despre Janie și, deși era ceva neînsemnat, se întreba cum să facă să i-o povestească. Dar n-a găsit niciodată ocazia. Nu puteai să aduci vorba despre așa ceva în secretariatul școli, între o discuție despre uniforme și alta despre planificarea orelor de netball.
   Acum era momentul perfect. Singurul, de altfel. Și Rachel fusese cea care deschisese subiectul despre Janie.
   - Bineînțeles, eu nici nu știam cine e, a spus Cecilia. Era cu patru ani mai mare decât mine. Dar îmi amintesc bine.
   A ezitat.
   -  Continuă.
   Rachel s-a așezat mai bine în scaunul ei.
   - Îmi place să ascult amintiri despre Janie.
  -  Ei, nu e cine știe ce, a spus Cecilia.
   Era deja îngrozită că nu avea ce să povestească. Se întreba dacă să mai pună de la ea.
   - Eram în clasa a doua. Janie era în clasa a șasea. Știam cum o chema pentru că era căpitanul echipei roșii.
   - Ah, da, a zis Rachel zâmbind. Vopseam totul în roșu. Chiar și o cămașă de-a lui Ed am vopsit-o în roșu din greșeală. Ciudat cum uităm lucrurile astea.
  - Era carnavalul școlii și aveam obiceiul să organizăm o defilare, îți amintești? Toate echipele trebuiau să defileze pe stadion. De câte ori mă întâlnesc cu Connor Whitby îi spun că ar trebui să reluăm acel obicei. Dar el râde de mine.
   Cecilia a aruncat o privire spre Rachel și a văzut că acesteia îi cam pierise zâmbetul de pe buze. A continuat. Oare era prea trist ce povestea ea? Sau neinteresant?
   - Eram genul de copil care tratează defilarea cu foarte mare seriozitate. Doream cu disperare să câștige echipa roșie, dar m-am împiedicat și am căzut, iar toți ceilalți copii din spatele meu s -au prăbușit peste mine. Sora Ursula țipa ca o apucată și așa s-a terminat defilarea pentru echipa roșie. Plângeam în hohote și mi se părea că venise sfârșitul lumii, dar Janie Crowley, Janie a ta, a venit la mine și m-a ajutat să mă ridic, m-a scuturat pe spatele uniformei și mi-a zis încet la ureche: „Nu contează. E doar o defilare stupidă”.
   Rachel nu spunea nimic.
   - Asta a fost, a zis Cecilia cu modestie. N-a fost cine știe ce, dar mie întotdeauna...
   - Mulțumesc, draga mea, a spus Rachel, iar Ceciliei i s-a părut că seamănă cu un adult care îi mulțumește unui copil pentru un semn de carte făcut cu mânuța lui, din carton și sclipici.
   Rachel a ridicat mâna ca și când ar fi vrut să salute pe cineva și a mângâiat în treacăt umărul Ceciliei, după care a lăsat-o să-i cadă în poală.
   - Așa era Janie. „E doar o defilare stupidă.” Știi ce? Parcă îmi amintesc și eu. O mulțime de copii care au căzut pe jos. Eu și Marla ne prăpădeam de râs.
   S-a oprit. Cecilia a simțit că i se strânge stomacul. Oare avea să izbucnească în plâns?
   - Vai de mine, m-am cam îmbătat, a spus Rachel. Și eu voiam să mă duc singură acasă cu mașina. Dacă omoram pe cineva?
   - Sunt sigură că nu s-ar fi întâmplat așa ceva, a spus Cecilia.
   - Chiar m-am simțit bine în seara asta, a spus Rachel. Stătea cu capul întors, așa încât părea că vorbește cu geamul portierei. Lovea ușor cu fruntea în geam într-un gest pe care l-ar fi făcut o femeie mult mai tânără decât ea după ce a băut prea mult. Ar trebui să mă străduiesc să ies în lume mai des.
   - Chiar așa! a spus Cecilia.
   Ei da, la asta se pricepea cel mai bine. Asta se putea rezolva!
   - Trebuie să vii la ziua de naștere a lui Polly în primul weekend de după Paște! Sâmbătă după-amiază, la ora două. E o petrecere cu pirați.
   - E foarte drăguț din partea ta, dar sunt sigură că Polly n-are nevoie de una ca mine care să-i strice petrecerea, a spus Rachel.
   - Trebuie să vii! Vei cunoaște o mulțime de oameni. Pe mama lui John-Paul. Pe mama mea. Vine și Lucy O’Leary împreună cu Tess și băiețelul ei, Liam.
   Brusc Cecilia voia cu disperare să vină și ea.
   - Ai putea să-l aduci și pe nepoțelul tău! Vino cu Jacob! Fetele s -ar bucura enorm să aibă un copilaș mic printre invitați.
   Rachel s-a luminat la față.
  - Chiar am zis că voi avea eu grijă de Jacob cât timp Rob și Lauren se întâlnesc cu agenții imobiliari ca să închirieze casa pe perioada când vor sta la New York. Oh, chiar am să vin.
   Cecilia a oprit mașina în fața unei case din cărămidă roșie. Părea că toate luminile din casă fuseseră lăsate aprinse.
   - Mulțumesc foarte mult că m-ai adus.
   Rachel a coborât din mașină trăgându-se în lateral cu grijă, la fel cum făcea și mama Ceciliei.
   Cecilia observase că venea o vârstă când oamenii, până să se gârbovească de tot sau să înceapă să tremure, nu mai erau siguri pe corpul lor la fel ca altădată.
   - Am să-ți trimit o invitație la școală! a strigat Cecilia aplecându-se peste scaun și întrebându-se dacă ar trebui să coboare ca să o conducă pe Rachel până la ușă.
   Mama ei s-ar simți jignită dacă ar face-o. Mama lui John-Paul s-ar simți jignită dacă n-ar face-o.
   - Minunat, a spus Raschel îndepărtându-se cu pas vioi, ca și când ar fi ghicit gândurile Ceciliei și ar fi vrut să-i arate că nu-i atât de bătrână, încă se descurcă bine-mersi.
   Cecilia a întors mașina în capătul străzii și când a trecut din nou prin fața casei, Rachel intrase deja, închizând ușa în urma ei.
   Cecilia a încercat să-i zărească silueta dincolo de ferestre, dar n-a văzut nimic. A încercat să-și imagineze ce făcea Rachel acum și cum se simțea într-o casă în care stătea singură, cu fantomele fiicei și soțului ei.
   Bun. Simțea o ușoară emoție ca și când tocmai ar fi condus acasă o mică vedetă. Cu care vorbise despre Janie! Ieșise destul de bine, s-a gândit ea. Îi povestise lui Rachel o întâmplare din trecut exact cum zicea acel articol din revistă că trebuia să facă.
   Avea sentimentul vag că obținuse un succes social, satisfacția că în sfârșit îndeplinise o sarcină îndelung amânată și, totodată, se simțea rușinată de acest sentiment de mândrie sau plăcere, ținând cont de tragedia prin care trecuse Rachel.
   A oprit la semafor, unde și-a adus aminte de șoferul furios din după-amiaza aceea, și o dată cu acest gând i-a revenit în minte propria ei viață. Cât timp o dusese pe Rachel acasă, uitase de toate: de lucrurile ciudate pe care Polly și Esther le spuseseră despre John- Paul astăzi în mașină, de faptul că ea se hotărâse să deschidă scrisoarea diseară.
   Încă se simțea îndreptățită s-o facă?
   Totul se desfășurase absolut normal după ședința de terapie.
   Fetele ei nu-i mai făcuseră și alte dezvăluiri ciudate, iar Isabel fusese extrem de veselă după ce se tunsese. Avea o tunsoare pixie și după cum se fâțâia, era clar că avea impresia că arăta mai sofisticat, când de fapt arăta mai tânără și mai drăguță.
   În cutia poștală găsiseră și o vedere de la John-Paul pentru fete.
   Acesta avea obiceiul să le trimită fiicelor lui cele mai trăsnite vederi pe care le găsea. Vederea de azi era cu un câine din aceia cu pielea zbârcită, adunată în falduri, care purta o tiara și un șirag de mărgele. Ceciliei i s-a părut stupidă, deși așa era de așteptat să fie, însă fetele s-au prăpădit de râs când au văzut-o și au pus-o pe frigider.
   - Oh, zău așa, a spus ea pe un ton calm când o mașină s-a băgat brusc în fața ei.
   A ridicat mâna ca să apese pe claxon, apoi s-a răzgândit.
   Uite că eu nu încep să țip și să urlu ca descreierata, a spus în sinea ei ca și cum s-ar fi adresat psihopatului șofer de camion de azi după- amiază, în caz că îl interesa ce gândește ea. În fața ei era un taxi.
   Șoferul apăsa pedala de frână la fiecare câteva secunde, un obicei ciudat de-al taximetriștilor.
   Minunat. Mergea în aceeași direcție. Taxiul a virat brusc pe strada pe care locuia Cecilia și, la un moment dat, a oprit pe neașteptate lângă bordură în fața casei ei.
   În taxi s-a aprins lumina. Pasagerul stătea pe scaunul din față. Probabil unul dintre băieții familiei Kingston, s-a gândit Cecilia.
   Soții Kingston locuiau vizavi și aveau trei băieți în vârstă de douăzeci și ceva de ani care încă locuiau cu părinții, folosindu-și educația dobândită la școli private costisitoare pentru a face alte studii postuniversitare interminabile și a se îmbăta prin cluburile din oraș. John-Paul zicea mereu: „Dacă îl prind pe vreunul dintre băieții ăștia că se apropie de fetele mele, îl împușc”.
  Cecilia a intrat cu mașina pe aleea din fața casei, a apăsat butonul telecomenzii ca să deschidă ușa garajului și s-a uitat în oglinda retrovizoare. Taximetristul tocmai deschisese ușa portbagajului de unde un bărbat solid, îmbrăcat în costum, își scotea acum geamantanul.
   Nu era niciunul dintre băieții familiei Kingston.
   Era John-Paul. Niciodată nu-l recunoștea când îl vedea pe neașteptate ca acum, îmbrăcat în costumul de serviciu, parcă ea avea tot douăzeci și trei de ani, iar el fusese plecat fără ea și între timp se maturizase și încărunțise.
   John-Paul se întorsese cu trei zile mai devreme.
   Ea a simțit că se umple de bucurie și exasperare deopotrivă.
   Pierduse ocazia. Acum nu mai putea să deschidă scrisoarea. A oprit motorul mașinii, a tras frâna de mână, după care și-a desfăcut centura de siguranță, a deschis portiera și a dat fuga pe alee ca să-l întâmpine.

                                                 12.

         - Alo? a spus Tess prudentă, uitându-se la ceas, când a ridicat receptorul telefonului.
   Era ora nouă seara. N-avea cum să fie încă un agent de telemarketing.
   - Eu sunt.
   Era Felicity. Tess a simțit un gol în stomac. Felicity o sunase toată ziua pe telefonul mobil, lăsându-i mesaje vocale și sms-uri pe care Tess nu le ascultase și nici nu le citise. I se părea ciudat să o ignore pe Felicity, parcă se forța să facă un lucru nefiresc.
   - Nu vreau să discut cu tine.
   - Nu s-a întâmplat nimic, a spus Felicity. Nu m-am culcat cu el.
   - Pentru Dumnezeu, a spus Tess, apoi, spre surprinderea ei, a început să râdă.
   Nici măcar nu era un râs amarnic. Era un râs din toată inima. Era ridicol.
   - Și ce vă oprește?
   Dar pe urmă și-a zărit propria reflexie în oglinda de deasupra mesei din sufrageria mamei ei și a văzut cum îi pălește zâmbetul, ca atunci când te prinzi de o glumă proastă.
   - Nu ne gândim decât la tine, a spus Felicity. Și la Liam. Site-ul Bedstuff s-a dus naibii - în fine, nu te-am sunat ca să vorbim despre serviciu. Eu sunt în apartamentul meu. Will este acasă la el. Arată distrus.
   - Ești jalnică, a spus Tess întorcându-se cu spatele la reflexia din oglindă. Amândoi sunteți jalnici.
   - Știu, a spus Felicity.
   Vorbea atât de încet, încât Tess a trebuit să-și apese receptorul pe ureche ca să o audă ce spune.
   - Sunt o ticăloasă. Sunt femeia pe care noi o urâm.
   - Vorbește mai tare! a zis Tess iritată.
   - Am spus că sunt o ticăloasă! a repetat Felicity.
   - Nu te aștepta să te contrazic.
   - Nu, a spus Felicity. Bineînțeles că nu.
   A urmat un moment de tăcere.
   - Voi vreți ca eu să fiu de acord cu toată povestea asta, a spus Tess. Îi cunoștea foarte bine. Nu-i așa? Vreți să rezolv eu situația.
   Asta era treaba ei. Ăsta era rolul ei în relația lor triunghiulară.
   Will și Felicity erau cei care tunau și fulgerau din cauza clienților, se simțeau răniți, loveau furioși în volanul mașinii strigând „îți bați joc de mine?”, iar Tess era cea care trebuia să-i liniștească, să glumească cu ei, să le arate jumătatea plină a paharului și să le spună că totul se va rezolva, mâine-dimineață o să vă simțiți mai bine. Cum era posibil ca ei să aibă o aventură și ea să nu fie acolo să-i ajute? Aveau nevoie de Tess ca să le spună: „Nu e vina voastră!”
   - Nu mă aștept la asta, a spus Felicity. Nu aștept nimic de la tine. Ești bine? Liam este bine?
   - Suntem bine, a spus Tess.
   Simțea o oboseală copleșitoare și o dată cu ea un sentiment de detașare aproape ireală. Aceste imense valuri de emoție erau epuizante. A tras un scaun de la masa din sufragerie și s-a așezat pe el. Liam va merge de mâine la școala St Angela’s. Uite că viața mea merge înainte.
   - De mâine? De ce atâta grabă?
   - Au organizat o vânătoare de ouă de Paște.
   - Ah! Ciocolată. Slăbiciunea lui Liam. Sper că nu are ca învățătoare vreuna dintre călugărițele alea nebune pe care le-am avut noi, nu?
   Nu sta cu mine la TACLALE ca și când nu s-a întâmplat nimic! s-a gândit Tess.
   Dar a continuat să vorbească cu ea. Era prea obosită, iar obiceiul acesta era prea înrădăcinat în mintea ei. Toată viața ei stătuse la taclale cu Felicity în fiecare zi. Era prietena ei cea mai bună. Era singura ei prietenă.
   - Au murit toate măicuțele, a spus ea. Dar la sport îl au profesor pe Connor Whitby. Îți amintești de el?
   - Connor Whitby, a repetat Felicity. Era tipul ăla trist și sinistru cu care te întâlneai tu înainte să ne mutăm în Melbourne. Credeam că este contabil.
   - S-a reprofilat. Și nu era sinistru, cum să fie? a spus Tess.
   Nu se purtase el absolut drăguț? El era iubitul căruia îi plăceau mâinile ei. Brusc, și-a adus aminte acest lucru. Ce ciudat. În seara trecută se gândea la el și iată că el a reapărut în viața ei.
   - Ba era sinistru, a spus Felicity hotărâtă. Și era și prea bătrân.
   - Era cu zece ani mai mare decât mine.
   - Oricum, îmi aduc aminte că avea ceva ce-ți dădea fiori. Pun pariu că acum e și mai și. Profesorii de sport mi se par de prost gust, cu costume de trening, fluier și plăcuță de scris.
   Tess a strâns mai tare receptorul în mână. Îngâmfarea asta a lui Felicity. Întotdeauna avea impresia că ea știe tot, că este o bună cunoscătoare a oamenilor, că este mai sofisticată și mai combativă decât Tess.
   - Asta înseamnă că n-ai fost îndrăgostită și de Connor Whitby, a replicat ea cu răutate. Will e primul care ți-a plăcut?
   - Tess...
   - Hai, lasă, i-a tăiat-o ea scurt.
   A simțit cum un nou val de furie și supărare îi urcă în gât. A înghițit. Cum era posibil așa ceva? Îi iubea pe amândoi. Îi iubea pe amândoi atât de mult.
   - Mai ai să-mi spui ceva?
   - Presupun că nu pot să-i spun noapte bună lui Liam, nu? a spus Felicity cu o voce slabă și umilă care nu i se potrivea.
   - Nu, a spus Tess. Oricum, doarme.
   Nu dormea. Cu o clipă mai devreme trecuse pe lângă dormitorul lui (fostul birou al tatălui ei) și văzuse că stătea întins în pat și se juca pe consola Nintendo DS.
  - Te rog, spune-i că îl salut, a zis Felicity cu voce tremurată de parcă se străduia să fie curajoasă într-o situație dificilă pe care nu o putea controla.
   Liam o adora pe Felicity. Avea un anumit fel de a chicoti, special pentru ea.
   A izbucnit furioasă.
   - Sigur că da, am să-i transmit că îl saluți, s-a răstit Tess în telefon. Și, totodată, de ce să nu-i spun că încerci să-i distrugi familia? Ce-ar fi să-i spun și lucrul ăsta?
   - Oh, Doamne, Tess, îmi pare atât de... a dat să spună Felicity.
   - Nu-mi spune că-ți pare rău. Să nu îndrăznești să-mi mai spui încă o dată că îți pare rău. Tu ai vrut așa. Tu ai lăsat să se întâmple una ca asta. Tu ai făcut-o. Mie mi-ai făcut-o. Lui Liam i-ai făcut-o.
   Plângea deja incontrolabil, ca un copil, legănându-se înainte și înapoi.
   - Tess, unde ești?
   Era mama ei care o striga din celălalt capăt al casei.
   Tess s-a repliat imediat și a început să-și șteargă frenetic lacrimile cu dosul mâinii. Nu voia ca Lucy s-o vadă plângând în halul ăsta. Oricum era insuportabil să-și vadă propria suferință reflectată pe chipul mamei ei.
   S-a ridicat în picioare.
   - Trebuie să închid.
   - Eu...
   - Nu-mi pasă dacă te culci cu Will sau nu, a întrerupt-o Tess. De fapt, chiar cred că ar trebui să te culci cu el. Ca să știi o treabă. Dar n-am să permit ca Liam să crească cu părinții divorțați. Ai văzut și tu cum a fost când au divorțat ai mei. Știi ce a înseamnat asta pentru mine. De-asta nu pot să cred...
   A simțit o durere arzătoare în coșul pieptului. Și-a apăsat palma acolo. Felicity amuțise.
   - Tu n-ai să apuci să trăiești cu el până la adânci bătrâneți, a spus ea. Și știi de ce? Pentru că eu sunt gata să aștept. Am să aștept s-o termini cu el.
   A inspirat adânc, cutremurându-se.
   - Consumă-ți aventura asta dezgustătoare și pe urmă dă -mi bărbatul înapoi.

       7 octombrie 1977: Trei adolescenți au fost uciși în timpul confruntărilor dintre poliția est-germană și protestatarii care scandau „Jos Zidul!”
   Lucy O’Leary, însărcinată cu primul ei copil, a văzut știrea la televizor și a plâns fără oprire. Sora ei geamănă, Mary, care și ea era însărcinată cu primul ei copil, i-a telefonat a doua zi ca s-o întrebe dacă a plâns când a văzut știrea.
   Au vorbit câtva timp despre tragediile care se întâmplă peste tot în lume, apoi au trecut la un subiect mult mai interesant: copiii pe care îi așteptau.
   - Cred că vom avea băieți, spunea Mary. Și vor fi cei mai buni prieteni.
   - Mai degrabă se vor omorî unul pe altul, spunea Lucy.

                                                  13.

            Rachel stătea în apa fierbinte, ținându-se cu mâinile de marginile căzii, și simțea că îi vâjâie capul.
   A fost o idee proastă să facă baie când ea era deja amețită după petrecerea Tupperware. Ar putea să alunece și să-și fractureze șoldul când o să iasă din cadă.
   Poate că asta era o stratagemă bună. Rob și Lauren ar anula plecarea la New York și ar rămâne în Sydney ca să aibă grijă de ea.
   Uită-te la Lucy O’Leary. Fiică-sa venise tocmai din Melbourne ca să aibă grijă de ea de cum a auzit că și-a fracturat glezna. Ba chiar îl scosese și pe băiatul ei de la școala din Melbourne, ceea ce i se părea un gest puțin cam exagerat dacă se gândea mai bine.
   Tot gândindu-se la familia O’Leary, Rachel și-a adus aminte de Connor Whitby și de expresia de pe chipul lui când a văzut-o pe Tess. Rachel se întreba dacă să o avertizeze pe Lucy. „Ai grijă. S-ar putea ca Whitby să fie un criminal.”
   Sau poate că nu. Poate că nu-i decât un profesor de sport cumsecade.
   Uneori, când îl vedea pe terenul de sport împreună cu copiii, într- o zi însorită, cu fluierul agățat la gât și mâncând dintr-un măr roșu, Rachel se gândea: E imposibil ca omul ăsta cumsecade să-i fi făcut vreun rău lui Janie. Apoi, în zilele mai mohorâte, când îl zărea mergând singur, cu figura impasibilă, cu spatele lat care îl făcea să semene cu un criminal, se gândea: Știi ce s-a întâmplat cu fata mea.
   Și-a lăsat capul pe marginea căzii, a închis ochii și și-a adus aminte când a auzit pentru prima dată de existența lui. Sergentul Bellach îi spusese că ultima persoană care o văzuse pe Janie în viață era un băiat pe nume Connor Whitby de la școala publică locală, iar Rachel se gândise: Nu se poate, n-am auzit de el. Îi cunoștea pe toți prietenii lui Janie și pe mamele lor.
   Ed îi spusese lui Janie că nu avea voie să-și facă un iubit până nu lua examenul de bacalaureat. Făcuse atâta caz. Dar Janie nu îl contrazisese, iar Rachel stătuse liniștită crezând că deocamdată nu o interesau prea mult băieții.

................................................................