.................................................................
5.
Dar în clipa în care a spus că ne duce pe Millie și pe mine în Noua Zeelandă, mi-am dat seama că, indiferent de consecințe, trebuia să-l omor, pentru că nu avea să fie suficient să plec de la el.- Deci asta ai de gând să faci, am spus cu amărăciune. Ai să închizi casă, pretinzând că am plecat toți în Noua Zeelandă, apoi o să reapari brusc singur și ai să le spui tuturor că eu și cu Millie ne-am hotărât să rămânem acolo, când, în realitate, vom sta ascunse la subsol.
- Mai mult sau mai puțin, a confirmat el. Doar că va fi prea mare deranjul să închid casa și să mă prefac că nu sunt aici, așa că voi găsi un pretext să vă trimit pe voi înainte în Noua Zeelandă. Apoi voi întârzia atât de mult plecarea încât nu va mai merita să vin și eu pentru că voi veți fi, practic, în drum spre casă. Și apoi, tocmai când sunt pe cale să plec la aeroport să vă iau, voi primi un telefon de la tine. Înlăcrimată, ai să-mi spui că Millie a refuzat să urce în avion și că, împărțită între soțul iubitor și sora nebună, nici tu n-ai mai urcat în avion. Și, cum sunt un soț iubitor, le voi spune tuturor că, știind ce greu îți va fi s-o lași pe Millie acolo, ți-am dat permisiunea să mai rămâi puțin timp - doar că acest puțin timp va deveni mai mult până când, într-o zi tristă, îmi vei spune că nu te mai întorci niciodată. Și pentru că sunt distrus, oamenii nu vor îndrăzni să rostească numele tău în fața mea și, în cele din urmă, vor uita că tu și Millie ați existat vreodată.
- Și părinții mei? Cum le vei explica dispariția noastră?
- Probabil o să-i ucid. Acum, du-te sus în camera ta.
M-am întors într-o parte ca să nu vadă cât m-au șocat vorbele lui.
Niciodată nu mi se păruse mai presantă găsirea unei căi de ieșire - uciderea lui Jack - și știam că, dacă mă întorceam în camera mea, pierdeam încă un prilej. Era vremea să pun în aplicare următoarea parte a planului meu.
- Pot să mai stau puțin aici? am întrebat.
- Nu.
- De ce?
- Știi foarte bine de ce.
- Când am încercat ultima dată să scap? Uită-te la mine, Jack! Chiar crezi că ești în pericol cu mine? M-am comportat altcumva decât perfect în ultimele șase luni? Crezi sincer că vreau să risc să ajung la subsol?
- E drept că excursiile tale acolo par să fi avut efectul dorit. Cu toate astea, ai să te duci în camera ta.
- Atunci, aș putea să mă mut în altă cameră?
- De ce?
- De ce crezi? Pentru că am nevoie de o schimbare de decor, de asta! M-am săturat să mă uit la aceiași patru pereți zi de zi.
- Bine.
M-am uitat mirată la el.
- Serios?
- Da. Hai, am să te duc la subsol și poți să te uiți la cei patru pereți de acolo. Sau crezi că, la urma urmelor, camera ta nu e atât de rea?
- Cred că, la urma urmelor, camera mea nu e atât de rea, am spus, apatică.
- Păcat. Vezi tu, după părerea mea, camera de la subsol stă goală de mult timp. Să-ți împărtășesc un secret?
S-a aplecat și mi-a șoptit:
- Mi-a fost greu, foarte greu s-o las pe Millie să plece puțin mai înainte, mult mai greu decât credeam c-o să-mi fie. De fapt, mi-a fost atât de greu încât am de gând să propun să se mute la noi imediat ce ne întoarcem din Thailanda. Ce părere ai, Grace? Nu va fi minunat să fim o familie unită și
fericită?
Știam că nu doar că trebuie să-l omor pe Jack, ci trebuie să-l omor înainte să plecăm în Thailanda. Deși-mi dădeam seama cu groază că mai aveam puțin timp la dispoziție, faptul că aveam un termen-limită m-a ajutat să mă concentrez.
În timp ce urcam scările în fața lui, îmi plănuiam deja următoarea mișcare.
- Când îmi aduci whisky-ul, vrei să rămâi să bei unul cu mine? am întrebat în timp ce mă dezbrăcam.
- De ce aș vrea să fac asta?
- Pentru că m-am săturat să stau închisă douăzeci și patru de ore pe zi fără să am cu cine să vorbesc, am spus cu indiferență. Ai idee cum e? Uneori simt că înnebunesc. De fapt, aș vrea să înnebunesc.
Am ridicat glasul.
- Ce-ai face atunci, Jack? Ce ai să faci dacă înnebunesc?
- Ba n-ai să înnebunești deloc, a răspuns el, împingându-mă în cameră și închizând ușa.
- Aș putea! am strigat după el. Aș putea! Și vreau whisky-ul într-un pahar de sticlă.
Nu știu dacă a făcut-o pentru că-mi refuzase orice altceva îi cerusem sau pentru că era îngrijorat că voi înnebuni.
Dar, indiferent de motiv, după zece minute s-a întors cu două pahare.
- Mulțumesc, am spus, luând o gură. Pot să te-ntreb ceva?
- Spune.
- E vorba de cazul Tomasin. El s-a însurat cu o actriță, nu-i așa? Dena nu mai știu cum. Parcă am citit ceva despre asta pe vremea când aveam voie să citesc ziarele.
- Dena Anderson.
- Deci ea îl acuză c-o bate?
- N-am voie să discut despre cazurile mele.
- Mă rog, azi toată lumea de aici pare să știe despre asta, așa că fie n-ai fost foarte discret, fie e de notorietate publică, am spus. Nu-și dă mare parte din avere unor cauze caritabile?
- Asta nu înseamnă că nu-și bate soția.
- Ce a vrut Adam să spună cu faptul că ea are un amant?
- Adam juca la provocare.
- Deci nu e adevărat ce a spus el.
- Deloc. Un tabloid a inventat toată povestea ca s-o discrediteze.
- De ce ar face asta?
- Pentru că Antony Tomasin este unul dintre acționari. Acum, bea tot - nu plec de aici fără pahar.
După plecarea lui, am scos șervețelul de sub saltea și l-am desfăcut.
Am numărat pastilele; erau douăzeci în total. Nu știam dacă asta era de ajuns ca să-l omoare pe Jack, mai ales că trebuia să iau eu mai întâi câteva ca să aflu cât de puternice erau. În al doilea rând, trebuia să văd dacă, după ce le zdrobeam, se dizolvau în lichid.
Am intrat în baie, am rupt două bucăți de hârtie igienică din sul și, cu prudență, am pus între ele patru pastile, sperând să fie de ajuns ca să mă facă să-mi pierd cunoștința fără să-mi facă rău. Am pus hârtia pe podea și le-am zdrobit cât am putut de bine cu piciorul.
Nu aveam în ce să pun granulele rezultate, așa că am scos capacul de la flaconul cu șampon și am adăugat apă. S-au dizolvat puțin, dar nu suficient și, când le-am băut, m-am gândit că trebuia să găsesc o cale de a măcina restul pastilelor pentru a obține o pulbere mai fină.
La vreo cincisprezece minute după aceea mi s-a făcut somn și am adormit aproape imediat. Am dormit dusă paisprezece ore și, când m-am trezit, eram cam amețită și-mi era incredibil de sete.
Cum Jack avea aproape de două ori greutatea mea, m-am gândit că opt pastile ar fi avut cam același efect asupra lui, dar că șaisprezece n-ar fi fost de ajuns ca să-l omoare pe loc. A fost o lovitură grea, deoarece însemna că, odată ce el era inconștient, trebuia să găsesc o cale să termin eu totul. Dar deși îl voiam mort, nu știam dacă atunci când chiar ajungeam la asta, aveam să fiu în stare să mă duc în bucătărie, să iau din sertar un cuțit și să i-l înfig în inimă.
M-am hotărât să nu mă gândesc atât de departe și m-am concentrat pe a-l convinge pe Jack să mai stea puțin cu mine când îmi aducea whisky-ul, repetând ce-i spusesem înainte, că simțeam că înnebunesc neavând cu cine să vorbesc toată ziua.
Speram că, în cele din urmă, se va simți destul de confortabil ca să-nceapă să aducă și pentru el un whisky, ca în ziua petrecerii lui Millie, pentru că, dacă n-o făcea, nu aveam cum să-l droghez.
Norocul meu s-a arătat când cazul Tomasin nu s-a dovedit atât de simplu pe cât se aștepta el. La o săptămână de la începerea procesului, în timp ce stăteam pe pat sorbind din whisky-ul pe care mi-l adusese și-l ascultam plângându-se de numărul de martori pe care îi adusese Antony Tomasin, i-am spus că nu i-ar strica să bea și el un whisky și s-a dus jos să-și ia unul.
De atunci înainte, în fiecare seară aducea două pahare și, când a început să zăbovească mai mult decât înainte, am înțeles că simțea nevoia să vorbească despre ce se-ntâmplase la tribunal în acea zi. Niciodată n-a discutat în amănunt cazul cu mine, dar, din ce-mi spunea, era evident că Antony Tomasin prezenta o apărare solidă, cu un șir de oameni influenți care confirmau sub jurământ caracterul lui bun.
Cazul trena și, cum Jack n-a mai vorbit despre călătoria noastră în Thailanda, am presupus că o contramandase sau cel puțin o amânase.
În seara de dinaintea celei în care ar fi trebuit să plecăm, Jack a venit în camera mea ducând, ca de obicei, două pahare cu whisky.
- Bea, a spus el, întinzându-mi un pahar. Trebuie să faci bagajele.
- Bagajele?
- Da - mâine plecăm în Thailanda.
M-am uitat îngrozită la el.
- Dar cum putem pleca dacă procesul încă nu s-a terminat? m-am bâlbâit eu.
- Se va termina mâine, a spus el posac, învârtind whisky-ul din paharul lui.
- Nu mi-am dat seama că jurații s-au retras să delibereze.
- Au deliberat două zile. Au promis să dea verdictul mâine înainte de prânz.
Uitându-mă bine la el, am observat că era foarte tras la față.
- Ai să câștigi, nu-i așa?
A dat pe gât cea mai mare parte din whisky-ul lui.
- Javra aia proastă m-a mințit.
- Ce vrei să spui?
- A avut un amant.
- Deci, el a fost?
- Nu, a fost soțul ei, a spus el împietrit, fiindcă nu putea să spună mai multe, nici chiar mie.
- Atunci n-ai de ce să-ți faci griji, nu-i așa?
Și-a terminat paharul.
- Nici nu știi cât mă bucur că plecăm în Thailanda. Dacă n-am reușit să-i conving pe jurați, ăsta va fi primul caz pe care l-am pierdut vreodată și presa va avea o zi plină de evenimente. Parcă văd titlurile - „Îngerul căzut” sau ceva la fel de răsuflat. Gata, ai terminat? E timpul să faci bagajele.
În timp ce scoteam hainele din șifonierul din camera de alături și Jack mă supraveghea, am sperat să nu observe cât de agitată eram.
Le-am aruncat în geamantan fără să mă gândesc la ce făceam, preocupată de gândul că, a doua zi, când el se întorcea de la tribunal, eu trebuia să-l omor, cu mult înainte decât plănuisem pentru că mă bazasem prostește pe faptul că vacanța noastră fusese contramandată.
Dar și el părea cufundat în gânduri și, dându-mi seama ce mult însemna pentru el câștigarea unui proces, m-am întrebat neliniștită în ce stare de spirit se va întoarce acasă a doua zi. Era posibil ca, dacă pierdea, să insiste să plecăm direct la aeroport ca să scape de presă, chiar dacă avionul nostru pleca seara - ceea ce-nsemna că nu voi avea timp să-l droghez. I-am amintit lui Dumnezeu de tot răul pe care Jack îl făcuse deja și de cel pe care avea să-l facă.
M-am gândit la Molly, la cum o încuiase și o lăsase să moară de deshidratare. M-am gândit la Millie și la soarta pe care el i-o pregătise. M-am gândit la camera de la subsol.
Și, deodată, am avut răspunsul la problema mea. Am știut cum puteam să mă asigur că el o să moară. Ideea era perfectă, atât de desăvârșită încât, dacă funcționa, aveam să scap basma curată.
PREZENT
Abia când avionul decolează încep să mă relaxez puțin.
Dar știu că, chiar și când voi ajunge în Bangkok, mă voi uita tot timpul peste umăr. Mă îndoiesc că senzația de amenințare mă va părăsi vreodată; nici chiar faptul că Millie este în siguranță la școală nu reușește să-mi domolească temerile că Jack va ajunge cumva la noi.
Mă gândisem s-o iau cu mine, voisem să-i spun lui Janice că Jack îi cedase lui Millie locul lui în avion și s-o rog să o aducă la aeroport. Dar e mai bine ca ea să nu fie implicată în ceea ce va urma.
O să-mi fie destul de greu să-mi păstrez sângele rece, iar ca să am grijă de Millie în același timp s-ar putea dovedi peste puterile mele.
După toate întâmplările prin care trecusem în ultimele ore, cel mai neînsemnat lucru ar putea să mă facă să-mi pierd controlul pe care mă străduiesc din răsputeri să-l păstrez. Dar îmi spun că, odată ajunsă în Thailanda, voi avea destul timp să las masca să-mi cadă puțin în spatele ușilor închise.
În Bangkok, trecerea de controlul pașapoartelor este un coșmar, teama de mâna lui Jack pe umărul meu este și mai mare, deși i-ar fi fost imposibil să ajungă aici înaintea mea. Chiar și așa, mă pomenesc studiind fața taximetristului înainte de a urca în mașina lui ca să fiu sigură că la volan nu e Jack.
La hotel, mă întâmpină cu căldură domnul Ho, managerul care a scris scrisoarea despre mine și care se arată mirat că sunt singură. Mă arăt la fel de mirată că n-a primit e-mailul domnului Angel, în care-l ruga să aibă grijă de mine până sosește el. Domnul Ho îmi spune că va fi încântat s-o facă și își exprimă regretul când îi spun că obligațiile de la muncă l-au împiedicat pe soțul meu să mă însoțească și va veni abia miercuri.
Simt că managerul șovăie - e posibil, întreabă el, ca soțul meu, domnul Jack Angel, să fie acel domn Angel menționat de curând în unele ziare englezești în legătură cu cazul Tomasin? Recunosc, strict confidențial, că, într-adevăr, el și soțul meu sunt una și aceeași persoană, și că sperăm că putem conta pe discreția lui, deoarece am prefera să nu știe nimeni unde stăm.
Îmi spune c-a auzit ieri la știri că domnul Tomasin a fost achitat și, când confirm că a auzit bine, îmi spune că domnul Angel trebuie să fi fost dezamăgit. Iar eu îi spun că da, domnul Angel e foarte dezamăgit, mai ales că a fost prima dată când a pierdut un proces. În timp ce domnul Ho mă trece în registru, mă întreabă cum m-am mai simțit și dacă am avut un zbor plăcut.
Când îi spun că am avut probleme cu somnul, îmi spune că pentru un client atât de bun ca domnul Angel poate să ne pună la dispoziție unul dintre apartamentele lor. Mă simt atât de ușurată că nu trebuie să mă întorc în camera în care mi-am dat seama că m-am măritat cu un monstru încât îmi vine să-l sărut.
Domnul Ho ține să mă însoțească personal până la noua mea cameră. Îmi trece prin minte că poate se-ntreabă de ce stăm mereu în una dintre camerele mai mici când Jack e un avocat atât de cunoscut, așa că am grijă să menționez că soțului meu îi place să rămână anonim când suntem în vacanță, nu să atragă atenția asupra sa aruncând cu banii.
Nu mă exprim chiar așa, dar el înțelege esența.
După plecarea domnului Ho, dau drumul televizorului și caut Sky News.
Chiar și în Asia, verdictul în cazul Tomasin e o știre importantă și, în timp ce Antony Tomasin este arătat adresându-se reporterilor când a ieșit din tribunal în ziua precedentă, Jack apare în fundal, asaltat de jurnaliști.
Nu pot să mă mai uit și sting repede televizorul.
Doresc cu disperare să fac un duș, însă trebuie să dau două telefoane - unul lui Janice și celălalt lui Jack, ca să le spun că am sosit cu bine. Din fericire, știu ambele numere pe de rost - pe al lui Jack de când l-am cunoscut, iar pe al lui Janice pentru că e cel mai important număr din lume.
Mă uit la ceas; ora locală este trei după-amiază, ceea ce înseamnă că în Anglia este nouă dimineața.
Ca soție a lui Jack Angel, am grijă să-mi calculez bine prioritățile și-l sun pe el mai întâi. Am o clipă de panică gândindu-mă că și-ar fi putut schimba numărul, așa că atunci când intră căsuța lui vocală răsuflu ușurată. Inspir adânc pentru a mă calma și las genul de mesaj pe care l-ar lăsa o soție iubitoare.
„Bună, iubitule, eu sunt. Știu că mi-ai spus că s-ar putea să nu răspunzi, însă am sperat s-o faci - după cum îți dai seama, deja mi-e dor de tine. Dar poate ești încă în pat? Oricum, am ajuns cu bine și ghici ce? Domnului Ho i-a părut atât de rău că sunt singură încât ne-a dat o cameră mai bună! Chiar și așa, știu că am să urăsc faptul că sunt aici fără tine. Oricum, sper că presa nu te vânează prea mult și că reușești să-ți pui la punct hârtiile. Să nu lucrezi prea mult și, dacă ai un minut liber, te rog să mă suni, sunt în camera 107, altfel te voi suna eu din nou, mai târziu. Te iubesc, pa, deocamdată”.
Închid și formez numărul de mobil al lui Janice.
Sâmbăta dimineață, la ora asta, ea și Millie trebuie să fi terminat micul dejun și să fie în drum spre grajduri pentru lecția de călărie a lui Millie. Când Janice nu răspunde imediat, inima îmi bubuie de teamă ca nu cumva Jack să fi ajuns totuși la Millie. Dar în cele din urmă Janice răspunde și, în timp ce vorbesc cu ea, îmi aduc aminte să-i spun că, a doua zi, Esther și copiii ei vor trece pe la Millie.
Apoi vorbesc cu Millie și doar faptul c-o știu în siguranță, cel puțin deocamdată, mă face să mă simt mai bine.
Intru în baie. Dușul este în colț, ascuns în spatele unor uși opace, ceea ce-nseamnă că nu-l pot folosi deoarece există posibilitatea, oricât de mică, să ies și să dau de Jack de cealaltă parte a lor. Mă uit la cadă și mă gândesc că dacă las deschise și ușa de la baie și pe cea de la dormitor voi putea să văd până în camera de zi și, astfel, ușa principală. Liniștită, umplu cada, îmi scot hainele și intru în apa fierbinte.
Când apa îmi urcă până la umeri, tensiunea care m-a înghițit în clipa în care l-am auzit pe Jack intrând în casă în după-amiaza precedentă, la trei, se topește și încep să plâng în hohote.
Până reușesc să mă adun, apa e atât de rece încât tremur.
Ies din cadă, mă înfășor într-un halat alb de baie al hotelului și intru în dormitor. Mi-e cumplit de foame, așa că iau meniul pentru room-service. Știu că la un moment dat va trebui să părăsesc camera, ca să mă prefac mai departe că totul e în ordine, însă nu pot încă.
Comand un sandviș club, dar, când sosește, sunt prea speriată să deschid ușa, chiar și cu lanțul pus, ca nu cumva să-l găsesc pe Jack stând în prag. În schimb, strig să mi se lase tava în fața camerei, ceea ce nu e mult mai bine fiindcă tot există posibilitatea ca el să stea la pândă pe coridor, așteptând să tabere asupra mea și să mă-mpingă înapoi în cameră de cum deschid ușa.
Faptul că am găsit curajul de a deschide ușa destul cât să trag tava în cameră este o victorie importantă și-mi doresc să fi comandat și o sticlă de vin odată cu sandvișul ca să pot sărbători. Dar îmi spun că voi avea timp berechet de sărbătorit mai târziu, când totul se va termina, peste cinci zile, dacă socotelile mele sunt corecte.
Dacă sunt sau nu, nu am de unde să știu. Cel puțin, nu încă.
Când termin de mâncat, îmi scot lucrurile din geamantan și mă uit la ceas.
Este abia cinci și jumătate și, pentru că nimeni nu s-ar aștepta să cobor singură la cină în prima mea seară în hotel, mă simt îndreptățită să rămân în cameră tot restul zilei. Simțindu-mă brusc epuizată, mă-ntind pe pat, nu chiar cu gândul să mă ia somnul.
Dar adorm și, când deschid ochii din nou și văd că în cameră e întuneric, sar din pat, cu inima bubuind în piept, și alerg prin cameră aprinzând toate luminile. Știu că n-am să mai pot adormi de frică să deschid ochii și să-l găsesc pe Jack aplecat asupra mea, așa că mă resemnez să petrec o noapte albă, având drept companie doar gândurile.
Când se face dimineață, mă-mbrac, iau telefonul și formez numărul lui Jack.
„Bună, iubitule. De fapt, nu mă așteptam să răspunzi, fiindcă în Anglia e două dimineața și probabil dormi dus, dar m-am gândit să-ți las un mesaj pe care să-l asculți când te trezești. Voiam să te sun aseară înainte de a mă duce la culcare, dar m-am întins pe pat aseară la șase și m-am trezit abia acum zece minute, așa eram de obosită! Într-un minut am să cobor la micul dejun, dar n-am idee cum am să-mi petrec restul zilei - poate fac o plimbare, dar probabil am să pierd timpul la piscină. Vrei să mă suni când te trezești? Dacă nu sunt în cameră, poți să-mi lași un mesaj la recepție. Mă simt îngrozitor de departe de tine - chiar sunt, firește. Oricum, te iubesc și mi-e dor de tine, nu uita să mă suni”.
Cobor la micul dejun, domnul Ho este la datorie.
Mă întreabă dacă am dormit bine și-i spun că da. Îmi sugerează să mănânc pe terasă și traversez holul, amintindu-mi de toate ocaziile când Jack m-a condus prin el în drum spre sufragerie, ținându-mă strâns de braț în timp ce-mi șoptea la ureche cuvinte de amenințare.
Pe terasă, mă servesc cu fructe și clătite și găsesc o masă în colț, întrebându-mă dacă mai fusese cineva pe lume prostită de un bărbat cum am fost eu. Mi se pare ciudat că nu voi putea povesti nimănui prin ce am trecut, niciodată nu voi putea să povestesc cuiva despre monstrul cu care m-am măritat, nici chiar dacă totul se termină cum sper că se va termina.
Mănânc încet, ca să treacă timpul, și, în timp ce mănânc, îmi dau seama că, dacă întind gâtul, văd balconul camerei de la etajul al șaselea, unde am petrecut atâtea ore în singurătate. Stau acolo mai mult de o oră, dorindu-mi să fi adus cu mine o carte. Ar putea părea suspect că sunt singură și n-am cu ce să-mi omor timpul, deoarece nu cred să existe mulți oameni care pleacă în vacanță fără să-și ia cu ei o carte, în afară de cei care pleacă în grabă.
Parcă îmi amintesc că, atunci când mergeam să facem fotografii care să arate că ne distram de minune în Bangkok, am trecut cu Jack pe lângă un anticariat, așa că părăsesc hotelul și plec în căutarea lui. Îl găsesc ușor; este genul de loc pe care-l ador, dar consider că sunt prea ostentativă, deci cumpăr două cărți și mă întorc la hotel, minunându-mă că mă pot simți relativ în siguranță într-un loc care, odată, îmi inspira groază.
În camera mea, îmi pun costumul de baie și cobor la piscină, înarmându-mă cu o carte și un prosop.
Când ies din piscină după o repriză de înot, observ doi bărbați uitându-se în direcția mea și mă pregătesc să le spun, în caz că vin să stea de vorbă cu mine, că soțul meu sosește peste două zile.
Trag de timp până la trei citind și înotând, apoi plec de pe terasă și urc în camera mea unde las un mesaj pe mobilul lui Jack.
„Jack, eu sunt. Speram să mă suni până acum, dar probabil dormi încă, ceea ce nu poate fi decât un lucru bun, deoarece eram îngrijorată că te epuizezi muncind douăzeci și patru de ore pe zi. Toată dimineața am fost la piscină așa că acum plec să fac o plimbare. Te sun când mă întorc. Te iubesc”.
Aștept în camera mea în jur de o oră, apoi cobor în hol și, făcându-i scurt cu mâna domnului Ho, care pare să lucreze zi-lumină, ies pe ușile principale.
Hoinăresc o vreme, ajung într-o piață și petrec ceva timp cumpărând eșarfe de mătase pentru Janice și Millie. Cumpăr câteva ilustrate, caut un bar, comand un cocktail fără alcool, scriu ilustratele și mă întreb cum am să-mi umplu timpul în următoarele două zile.
Mă întorc la hotel și domnul Ho mă abordează imediat, voind să știe dacă mă distrez. Îi mărturisesc că sunt cam pierdută fără Jack și-l întreb dacă m-aș putea înscrie la o excursie pentru a doua zi. Îmi spune că niște oaspeți ai hotelului pleacă într-o excursie de două zile la templele antice și mă întreabă dacă m-ar interesa să merg cu ei.
Este soluția perfectă, dar este important să nu mă arăt prea dornică, așa că șovăi și întreb când ne întoarcem exact, subliniind că Jack trebuie să sosească miercuri dimineață.
Îmi promite că vom fi înapoi la hotel marți seară și, după ce mai șovăi puțin, mă las convinsă. Adaug că, întrucât dimineața următoare trebuie să mă scol mai devreme, voi lua cina în camera mea, iar el admite că e o idee bună. Urc în camera mea și-l sun iar pe Jack.
„Bună, iubitule, tot niciun mesaj de la tine, așa că nu pot să nu mă-ntreb dacă ai fost la prânz la Esther - spunea c-o să te invite la un moment dat. I-am spus că vei fi probabil prea ocupat, dar poate ai nevoie de o pauză.
Oricum, voiam doar să te anunț că m-am hotărât să plec într-o excursie de două zile la niște temple, plecarea fiind mâine dis-de-dimineață - domnul Ho mi-a propus-o și măcar mai trece timpul până ajungi tu aici. Urăsc gândul că nu voi putea vorbi cu tine până marți seară - sunt hotărâtă să-mi cumpăr un mobil când ne întoarcem în Anglia. Dar am să te sun de cum ajung înapoi la hotel și sper să te prind înainte să pleci la aeroport.
M-am gândit să te întâmpin la sosire, știu că ai spus să n-o fac, că vei veni singur aici. Dar poate că, după ce ai fost departe de mine patru zile, te vei răzgândi. În fine, ar fi bine să mă duc să-mi adun câteva lucruri. Nu uita că te iubesc foarte mult.
Vorbim marți. Nu lucra prea mult!”
Dimineața următoare plec în excursie și mă atașez de un cuplu minunat, între două vârste, care, când le explic că sunt singură pentru că-mi aștept soțul să vină, mă iau sub aripa lor.
Le povestesc cu atâta convingere despre Jack și despre minunata muncă pe care o face în folosul soțiilor maltratate încât aproape cred și eu ce spun.
În cele din urmă ei pun lucrurile cap la cap - pentru că au citit ziarele, iar eu recunosc că, într-adevăr, Jack Angel este soțul meu. Din fericire, sunt destul de discreți ca să nu pomenească de cazul Tomasin, deși-mi dau seama că-i mănâncă limba. În schimb, le povestesc despre Millie, despre faptul că așteptăm cu nerăbdare să se mute la noi și că sunt recunoscătoare că am un soț atât de înțelegător. Le povestesc despre casa noastră, despre camera galbenă a lui Millie și despre petrecerea pe care am dat-o de ziua ei, doar cu câteva săptămâni în urmă.
Marți seară, când ne întoarcem la hotel mai târziu decât era programat, suntem deja prieteni buni. Când plecăm spre camerele noastre, accept amabila lor invitație ca eu și Jack să luăm cina cu ei, când va sosi și el.
În camera mea, mă uit la ceas. Este aproape unsprezece, deci în Anglia este cinci după-amiază. Era posibil ca Jack să fi plecat deja la aeroport, așa că-l sun pe mobil și intră căsuța vocală. De data asta am grijă să par speriată.
„Jack, eu sunt. Tocmai m-am întors din excursia la temple, mai târziu decât era programat, și nu-mi vine să cred că tot nu răspunzi la telefon. Sper că asta nu-nseamnă că încă mai lucrezi, pentru că în scurtă vreme trebuie să pleci la aeroport, asta dacă nu cumva ești deja pe drum.
Ai putea să mă suni imediat ce primești acest mesaj ca să știu că totul se desfășoară conform programului și pleci în seara asta? Știu că mi-ai spus că ai să fii «inaccesibil», dar speram să pot vorbi cu tine măcar o dată înainte să pleci! Și speram să găsesc un mesaj de la tine pe telefonul de aici. Nu vreau să te bat la cap, dar începe să mă cam îngrijoreze tăcerea ta - sper că asta nu-nseamnă că nu vrei să-mi spui că nu vii până joi. Oricum, te rog să mă suni imediat ce primești acest mesaj. Nu te gândi că dorm - n-am să dorm!”
Aștept cam o jumătate de oră, apoi îl sun iar și, când intră căsuța vocală, las un mesaj „tot eu sunt, te rog să mă suni”. La jumătate de oră după aceea, scot doar un oftat de frustrare înainte de a închide. Mă duc la geantă și scot cartea de vizită a lui Jack și sun la cabinetul lui. Răspunde o recepționeră și, fără să mă prezint, îi cer să-mi facă legătura cu Adam.
- Bună, Adam, sunt Grace.
- Grace! Ce faci? Cum e în Thailanda?
- Sunt bine și Thailanda e minunată, ca întotdeauna. Mă gândeam că s-ar putea să mai fi la cabinet - nu te deranjez, nu?
- Nu, eram într-o discuție cu un client, dar tocmai a plecat, slavă Domnului. E un caz pe care nu țin neapărat să-l iau, dar soția lui e hotărâtă să-l lase lefter și mi-e milă de el - nu că aș lăsa emoțiile să-mi stea în cale, desigur, adaugă el râzând.
- Asta sigur n-ar fi bine pentru afacere. Oricum, nu vreau să te țin mult, mă întrebam doar dacă l-ai văzut în weekend pe Jack, sau măcar ai vorbit cu el, pentru că nu pot să dau de el și încep să mă-ngrijorez. Știu că mi-a spus că nu va răspunde la telefon din cauza presei, dar am crezut că poate mie o să-mi răspundă. Ție ți-a răspuns?
Urmează o scurtă tăcere.
- Vrei să spui că Jack e tot în Anglia?
- Da, până diseară, oricum. Ia avionul de seară - mă rog, cel puțin așa sper. A spus că s-ar putea să nu poată ajunge aici până joi, dar nu cred că a vorbit serios. Necazul e că nu pot să dau de el.
- Grace, habar n-aveam că Jack e aici, credeam că e în Thailanda cu tine. Credeam că a plecat vineri seară, după proces.
- Nu, m-a convins să plec înainte. A spus că mai întâi voia să pună la punct toate hârtiile, ca să nu trebuiască să se ocupe de ele la întoarcere.
- Mă rog, asta pot să înțeleg. Nimic nu e mai rău decât să te întorci din vacanță și să găsești un maldăr de acte nerezolvate, mai ales că au legătură cu un caz pe care l-ai pierdut. Trebuie să fi fost destul de deprimat, presupun.
- Ai dreptate, recunosc eu. De fapt, nu l-am văzut niciodată atât de dărâmat, de asta și voiam să vorbesc cu el. Dar a spus că preferă să fie singur și că dacă eram și eu acolo i-ar fi luat mai mult timp să termine tot și am fi ratat amândoi vacanța. Așa că iată-mă aici.
- Între noi fie vorba, n-am înțeles niciodată de ce a luat cazul acela.
- Poate că a lăsat emoțiile să-i stea în cale, sugerez eu. Dar, Adam, treaba e că tu ar fi trebuit să știi că Jack rămânea în țară, pentru că te-ai oferit să-l duci tu la aeroport în seara asta.
- Când?
- Păi, vineri, presupun, când ți-a spus că rămâne acasă.
- Îmi pare rău, Grace, din păcate n-am mai vorbit cu Jack de vineri dimineață, înainte să plece la tribunal, deși i-am lăsat un mesaj în căsuța vocală, compătimindu-l că a pierdut. Spui că n-ai nicio veste de la el când ai plecat?
- Da. La început, n-am fost prea îngrijorată fiindcă m-a avertizat că nu va răspunde la telefon și, oricum, în ultimele două zile am fost plecată într-o excursie. Dar mă așteptam să-mi lase măcar un mesaj pe telefonul de aici de la hotel și să-mi spună că pleacă în seara asta. Poate că deja a plecat la aeroport - știi cum e traficul în ora de vârf - dar îmi tot intră căsuța lui vocală. Știu că nu răspunde dacă e la volan, dar e foarte frustrant.
- Poate a uitat să-l deschidă la loc dacă l-a închis vineri.
- Poate. Ascultă, Adam, nu vreau să te mai rețin, sunt sigură că totul e bine.
- Vrei să sun câțiva oameni ca să văd dacă au vorbit cu el în weekend? Te-ar liniști asta?
Ușurarea îmi inundă glasul.
- Da, categoric. Ai putea să încerci la Esther - când m-a dus la aeroport, a spus c-o să-l invite pe Jack cândva în weekend.
- Bine.
- Mulțumesc, Adam. Apropo, ce fac Diane și copiii?
- Toți sunt bine. Stai să dau telefoanele alea și te sun eu. Îmi dai numărul tău de acolo?
I-l citesc din carnețelul hotelului, care se află pe noptieră, și mă așez pe pat să aștept. Încerc să citesc, dar mi-e greu să mă concentrez. După vreo jumătate de oră, Adam sună să-mi spună că n-a găsit pe nimeni care să fi vorbit cu Jack în weekend, deși câțiva l-au văzut la cabinet înainte să plece la tribunal.
- L-am sunat și pe el de mai multe ori, dar de fiecare dată a intrat căsuța vocală, cum a pățit și Esther când a-ncercat să dea de el. Dar asta nu-nseamnă nimic - cum spuneam, poate doar a uitat să-l deschidă la loc.
- Nu cred c-a uitat, mai ales că trebuie să fi știut că vreau să vorbesc cu el. Și m-am mai gândit la ceva - de ce mi-a spus că te-ai oferit să-l duci la aeroport când nu te-ai oferit.
- Poate că avea de gând să mă roage să-l duc, apoi s-a răzgândit. Ascultă, nu-ți face griji, sunt sigur că totul e bine. Sunt sigur că diseară va fi în avion.
- Crezi că dacă peste două ore am să sun la British Airways, îmi vor spune dacă s-a înregistrat sau nu?
- Nu, nu-ți vor spune, decât dacă e o urgență. Clauza de confidențialitate și așa mai departe.
- Atunci bănuiesc că va trebui să aștept până mâine dimineață, oftez eu.
- Ei bine, când îl vezi, ai grijă să-i tragi o săpuneală că te-a făcut să te-ngrijorezi. Și spune-i să-mi trimită un mesaj ca să știu c-a ajuns.
- Atunci poți să-mi dai numărul tău de mobil?
Mi-l dictează și eu îl notez.
- Mulțumesc, Adam.
Am din nou probleme cu somnul.
Dimineața următoare, frumos îmbrăcată și machiată, cobor în hol. Domnul Ho este iar la recepție. Ghicește că am coborât să-l aștept pe Jack și-mi spune că s-ar putea să am mult de așteptat, deoarece la Controlul Pașapoartelor sunt cozi și mai e și drumul cu taxiul de la aeroport. Îmi propune să iau micul dejun, dar îi spun că prefer să-l aștept pe Jack, care, fără îndoială, va fi flămând când sosește.
Găsesc un loc nu departe de ușa principală și mă pun pe așteptat. Timpul se scurge și mă uit neliniștită la ceas și, când este clar că ceva nu e-n regulă, mă duc la domnul Ho și-l întreb dacă poate să afle dacă zborul din Londra a sosit la timp.
El verifică pe calculator și, când îmi spune că zborul are întârziere și că trebuie să aterizeze în orice clipă, nu-mi vine să cred ce noroc am, fiindcă nu va trebui să mă prefac panicată încă două ore. Domnul Ho zâmbește văzând expresia de ușurare de pe fața mea și recunosc că începusem să-mi fac griji că Jack nu apărea.
Mă-ntorc la locul de așteptare și domnul Ho îmi aduce o cană cu ceai ca să mai treacă timpul.
Când, după aproape două ore, Jack tot n-a sosit, e timpul să-ncep să fiu neliniștită. Cer permisiunea să dau un telefon de la recepție și, în timp ce formez numărul lui Jack, îi spun domnului Ho că, deși Jack m-a avertizat că era posibil să plece abia miercuri seara, eram îngrijorată pentru că m-ar fi sunat să mă anunțe. Când intră căsuța lui vocală, glasul îmi tremură de lacrimi de dezamăgire și frustrare.
„Jack, unde ești? Știu că avionul a avut întârziere, dar trebuia să fii aici până acum. Sper că asta nu înseamnă că vii abia mâine - dacă e așa, măcar puteai să mă anunți. Ai idee cum e să n-am nicio veste de la tine de patru zile? Chiar dacă nu voiai să răspunzi la telefon, puteai să mă suni tu, trebuie să fi primit toate mesajele mele.
Te rog să mă suni, Jack, e îngrozitor să fii înțepenit aici fără să știi ce se întâmplă - nu că n-aș fi în siguranță”, adaug repede, conștientă că domnul Ho ascultă, „pentru că sunt, doar că te vreau aici. Te rog să mă suni ca să-mi spui ce se-ntâmplă – acum sunt în hol, dar am să urc în camera mea, sau poți lăsa un mesaj la recepție, la domnul Ho.
Te iubesc”.
Închid și-l văd pe domnul Ho uitându-se compătimitor la mine. Îmi propune să mă duc la micul dejun și, când îi spun că nu mi-e foame, îmi promite că mă cheamă dacă sună Jack, așa că mă las convinsă să mănânc ceva.
În timp ce mă îndrept spre terasă, mă lovesc de Richard și Margaret, cuplul pe care l-am cunoscut cu o zi în urmă în excursia la temple, și ochii mi se umplu de lacrimi de dezamăgire când le spun că Jack n-a apărut. Ei îmi spun să nu-mi fac griji, subliniind că el mă avertizase că s-ar putea să întârzie, și insistă să-mi petrec ziua cu ei.
Le spun că în următoarele ore aș prefera să rămân în hotel în caz că Jack sună sau apare pe neașteptate, dar dacă nu, voi veni cu ei după-amiază.
Urc în camera mea și-l sun pe Adam.
Răsuflu ușurată când el nu răspunde deoarece îmi convine mai mult să-i las un mesaj ca să-l anunț că Jack nu a fost în avion.
Mai târziu, cobor la Margaret și Richard, vizibil marcată de faptul că n-am primit nicio veste de la Jack. Le spun că l-am mai sunat de câteva ori pe mobil, dar fără succes. Ei sunt bunătatea întruchipată și mă bucur că prezența lor mă face să nu mă gândesc la ale mele. Cât stau cu ei, mai încerc de câteva ori zadarnic să dau de Jack pe mobil, îndemnându-l să mă sune.
Seara, prietenii mei nu mă lasă să stau singură și să clocesc gânduri negre, așa că luăm cina împreună și ei îmi spun veseli că abia așteaptă să-l cunoască pe Jack în dimineața următoare.
În cele din urmă, mă-ntorc în camera mea pe la miezul nopții și găsesc un mesaj de la Adam, care-mi spune că-i pare rău că a ratat telefonul meu și mă întreabă dacă aș vrea să se ducă acasă la noi ca să vadă dacă Jack e tot acolo. Îl sun și îi spun că da, dar apoi ne dăm seama că, dacă e ca Jack să prindă avionul din acea seară, el a plecat deja la aeroport.
Așa că-i spun să nu se deranjeze și că am să-l sun eu când sosește Jack și glumim iar despre săpuneala pe care o s-o primească el pentru că ne-a pus pe toți pe jar.
Dimineața următoare, Margaret și Richard îmi țin companie în timp ce-l aștept pe Jack să sosească de la aeroport, așa că ei sunt martori la nefericirea mea când el nu apare.
La sugestia lui Margaret, încerc să aflu de la British Airways dacă a fost în avion, însă ei nu pot să mă ajute, așa că sun la Ambasada Britanică. Le explic totul și, poate fiindcă numele lui Jack este cunoscut, îmi spun că vor vedea ce pot să facă. Când mă sună și confirmă că Jack n-a fost în avion, izbucnesc în lacrimi.
Reușesc să mă adun suficient ca să le spun că se pare că nici acasă nu e, dar, deși sunt înțelegători, îmi spun că nu pot face mare lucru în faza asta. Îmi sugerează să sun la prietenii și cunoștințele din Anglia, să văd dacă ei știu unde e, iar eu le închid.
Cu Margaret alături, îl sun pe Adam și, cu glasul tremurând de neliniște, îi spun ce s-a întâmplat. El se oferă imediat să se ducă imediat la noi acasă și, după vreo jumătate de oră, mă sună și-mi spune că a stat la poartă, dar că totul e închis și n-a răspuns nimeni când a sunat.
Așa că mă îngrijorez că Jack a avut un accident în drum spre aeroport și, ca să mă liniștească, îmi spune că va face câteva cercetări. Îi spun că Ambasada Britanică mi-a sugerat să-ncerc să aflu dacă a vorbit cineva cu el de când am plecat și el se oferă să dea telefoane în locul meu.
În timp ce aștept telefonul lui Adam, mă sună Diane ca să mă liniștească și-mi spune că Adam face tot ce poate să dea de Jack.
Vorbim un timp și, după ce închid, Margaret începe să-mi pună întrebări elegante și-mi dau seama că ea și Richard se-ntreabă dacă în viața lui Jack ar putea fi altcineva, cineva cu care s-ar fi putut să fugă. Îngrozită, îi spun că nu mi-a trecut niciodată prin cap asta, pentru că în comportamentul lui n-a existat niciodată ceva care să dea de înțeles lucrul acesta, dar e o posibilitate pe care va trebui s-o iau în considerare.
Sună iar telefonul.
- Grace?
- Bună, Adam.
Vorbesc șovăitor, ca și cum mi-ar fi groază de ce urmează să-mi spună.
- Ai reușit să afli ceva?
- Doar că Jack n-a fost internat la niciunul dintre spitalele la care am sunat, ceea ce este o veste bună.
- Este, aprob eu, scoțând un oftat de ușurare.
- Pe de altă parte, am sunat la toți care mi-au venit în minte, dar se pare că nimeni n-a vorbit cu el, cel puțin în ultimele zile. Așa că, din păcate, ne-ntoarcem de unde am plecat.
Mă uit la Margaret, care dă din cap încurajator.
- Trebuie să te întreb ceva, Adam, spun eu.
- Spune.
- E posibil ca Jack să aibă o aventură, poate cu cineva de la birou?
- O aventură? Jack?
Adam pare șocat.
- Nu, bineînțeles că nu, adaugă el. N-ar face niciodată așa ceva. El abia dacă se uita la altă femeie înainte să te cunoască și de atunci cu siguranță nu. Tu trebuie să știi asta, Grace.
Margaret, care înțelege ideea, mă strânge de mână.
- Știu, spun, liniștită. Dar că nu mi-a venit în minte alt motiv din care să fi dispărut brusc, fără urmă.
- Are alți prieteni, oameni pe care poate eu nu-i cunosc?
- Nu prea, spun. Stai puțin, ar fi Moira și Giles, știi tu, cei care au fost la petrecerea lui Millie. Poate ai putea să iei legătura cu ei. Însă n-am numărul lor.
- Mă descurc eu. Care e numele lor de familie?
- Kilburn-Hawes, parcă.
- Le dau un telefon și te sun după aceea.
Mă sună după jumătate de oră și, când îmi spune că nici ei n-au nicio veste de la Jack, înnebunesc de durere. Se pare că nimeni nu știe ce este de făcut. Margaret, Richard, Adam și Diane sunt de părere că e prea devreme ca să se deschidă o anchetă pentru persoană dispărută, așa că-mi spun că ar fi cel mai bine să-ncerc să dorm și să văd dacă Jack apare dimineața următoare.
Nu apare.
Ziua trece în ceață și domnul Ho, Margaret, Richard și Adam preiau comanda. Le spun că vreau să plec acasă, dar ei mă conving să mai rămân o zi, în caz că apare Jack, așa că rămân. După-amiază - opt dimineață în Anglia - mă sună Adam și-mi spune că a vorbit cu poliția locală și, cu permisiunea mea, vor intra cu forța în casă pentru a vedea dacă pot găsi ceva care să indice unde ar fi putut pleca Jack.
Poliția mă sună mai întâi pe mine și mă roagă să-mi amintesc când l-am văzut ultima dată pe Jack. Le spun că a fost atunci când Esther a venit să mă ducă la aeroport, iar el mi-a făcut cu mâna de la fereastra biroului. Le explic că nu putuse să mă ducă el la aeroport pentru că băuse un whisky mare când venise de la muncă.
Adaug că nu ținusem neapărat să plec singură în Thailanda, deși, atunci când cazul Tomasin a început să dea semne că se va lungi, Jack mă avertizase că era posibil să fiu nevoită să plec. Ei îmi spun că mă vor suna cât de repede pot. Stau în camera mea și aștept să mă sune, iar Margaret este lângă mine, ținându-mă de mână.
Știu că vestea pe care o aștept mai are mult până să vină, așa că, după un timp, îi spun lui Margaret că aș vrea să-ncerc să dorm și mă-ntind pe pat.
Reușesc să dorm până când momentul pe care-l aștept de când am ajuns în Thailanda sosește în sfârșit.
Începe cu o bătaie în ușă și, fiindcă nu mă mișc, se duce Margaret să deschidă. Aud un glas de bărbat și apoi Margaret vine lângă pat și mă scutură puțin de umăr, spunându-mi că vrea cineva să stea de vorbă cu mine.
Inima îmi bate atât de repede și respir atât de precipitat, încât nu îndrăznesc să mă uit la el până reușesc să mă calmez. Cu ochii în pământ, primul lucru pe care-l văd sunt pantofii lui.
Sunt confecționați din piele bună și bine lustruiți, exact cum m-aș fi așteptat să fie. Îmi rostește numele și, în timp ce privirea îmi urcă, văd că, deși costumul lui este de culoare închisă, în ton cu împrejurarea, e făcut dintr-o țesătură ușoară, datorită climei.
Ochii mei ajung la fața lui; e plăcută, dar gravă, exact cum trebuie să fie.
- Doamna Angel? repetă el.
- Da, spun, cu o urmă de neliniște în glas.
- Mă numesc Alastair Strachan. Sunt de la Ambasada Britanică.
Se întoarce și văd în spatele lui o femeie tânără.
- Iar aceasta este Vivienne Dashmoor. Putem sta de vorbă?
Sar în picioare.
- Are legătură cu Jack, ați reușit să-l găsiți?
- Da... sau, mai precis, poliția din Anglia l-a găsit.
Ușurarea îmi inundă fața.
- Slavă Domnului! Unde e? De ce n-a răspuns la telefon? Vine încoace?
- Am putea să luăm loc? propune tânăra.
- Desigur, spun, conducându-i în camera de zi.
Mă așez pe canapea, iar ei pe fotolii.
- Deci unde e? întreb. Adică, vine aici?
Domnul Strachan își drege glasul.
- Îmi pare foarte rău că trebuie să vă spun asta, doamnă Angel, dar, din nefericire, domnul Angel a fost găsit mort.
Îi privesc fix, cu ochii măriți de groază.
- Nu înțeleg, îngân, derutată.
El se foiește stingherit.
- Din nefericire, soțul dumneavoastră a fost găsit mort, doamnă Angel.
Clatin din cap cu putere.
- Nu, nu se poate, vine încoace, vine la mine, a spus c-o să vină. Unde e?
Glasul îmi tremură de emoție.
- De ce nu e aici?
- Doamnă Angel, știu că vă este foarte greu, dar trebuie să vă punem câteva întrebări, spune tânăra. Ați vrea să aducem pe cineva, o prietenă, poate?
- Da, da. Puteți s-o aduceți pe Margaret, vă rog?
Domnul Strachan se duce la ușă. Aud murmur de glasuri și intră Margaret. Văd șocul de pe fața ei și încep să tremur.
- Ei spun că Jack a murit, zic. Dar nu se poate, nu-i așa?
- E-n regulă, spune ea în șoaptă, așezându-se lângă mine și luându-mă în brațe.
- Să vă aducem un ceai? întreabă tânăra, ridicându-se.
Se duce la telefon și vorbește cu cineva de la recepție.
- A fost un accident de mașină? o întreb uluită pe Margaret. Asta s-a întâmplat? Jack a avut un accident de mașină în drum spre aeroport? De asta nu e aici?
- Nu știu, spune ea încet.
- Trebuie să fie așa, spun, dând din cap cu convingere. Probabil se grăbea să prindă avionul, a plecat de acasă târziu și conducea prea repede și a avut un accident. Asta s-a întâmplat, nu-i așa?
Margaret se uită la domnul Strachan.
- Din păcate, eu nu știu.
Încep să-mi clănțăne dinții.
- Mi-e frig.
Ea sare în picioare, bucuroasă să facă ceva.
- Vrei un pulover? Ai în șifonier?
- Da, așa cred, dar nu un pulover, un cardigan, poate. Halatul de baie, îmi dai halatul de baie?
- Da, sigur.
Se duce în baie, ia halatul, se întoarce și mi-l pune pe umeri.
- Mulțumesc, îngân recunoscătoare.
- Acum e mai bine? întreabă ea.
- Da. Dar nu se poate ca Jack să fie mort, trebuie să fie o greșeală, sigur.
O bătaie în ușă o scutește să spună ceva. Tânăra deschide și intră domnul Ho, urmat de o fată care împinge o masă pe rotile, încărcată cu ceai.
- Dacă vă mai pot ajuta cu ceva, vă rog să mă anunțați, spune încet domnul Ho.
Îl simt că se uită la mine când iese din cameră, dar țin capul plecat.
Tânăra își face de lucru cu ceaiul și mă-ntreabă dacă vreau zahăr.
- Nu, mulțumesc.
Pune în fața mea o farfurioară și o ceașcă, și iau ceașca, însă tremur atât de tare, încât vărs puțin ceai pe mâna mea.
Speriată, pun repede ceașca înapoi pe farfurioară.
- Scuze, spun.
Ochii mi se umplu de lacrimi.
- Îmi pare rău.
- Nu-i nimic, spune repede Margaret, luând un șervet și ștergându-mi mâna.
Fac un efort să mă adun.
- Scuzați-mă, n-am reținut cum vă numiți, îi spun domnului Strachan.
- Alastair Strachan.
- Domnul Strachan, spuneți că soțul meu...
Mă uit la el pentru confirmare.
- Da, din nefericire.
- Atunci îmi puteți spune, vă rog, cum a murit? Adică, s-a întâmplat repede, a mai fost cineva rănit în accident, unde a avut loc? Trebuie să știu, trebuie să știu cum s-a întâmplat.
- N-a fost un accident de mașină, doamnă Angel.
- Nu?
Șovăi.
- Atunci cum a murit?
Domul Strachan nu e deloc în largul lui.
- Din păcate, nu există un mod ușor de a spune asta, doamnă Angel, dar se pare că soțul dumneavoastră și-a luat viața.
Izbucnesc în lacrimi.
TRECUT
După ce mi-am dat seama că pot scăpa basma curată, mi-am petrecut restul nopții elaborând detaliile, gândindu-mă cum să-l aduc pe Jack unde voiam eu când venea vremea.
Pentru că planul meu depindea de pierderea cazului Tomasin, am luat o foaie din agenda lui și am făcut un plan pentru orice eventualitate. M-am gândit bine la ce aveam să fac dacă el câștiga procesul și, în cele din urmă, am hotărât că și în acest caz o să-l droghez și, în timp ce era în stare de inconștiență, o să sun la poliție.
Dacă le arătam polițiștilor camera de la subsol și camera în care mă ținea pe mine, poate aveau să creadă ce le spuneam. În eventualitatea în care nu reușeam să-l droghez înainte să plecăm la aeroport, aveam să-i administrez cumva pastilele în avion și să cer ajutor odată ajunși în Thailanda.
Nicio soluție nu era genială, dar nu aveam alte opțiuni. Doar dacă pierdea procesul. Și nici măcar atunci nu exista nicio garanție că va veni sus cu un pahar de whisky ca să se consoleze.
A doua zi, ziua verdictului, mi-am petrecut dimineața zdrobind fin pastilele rămase și am ascuns praful rezultat într-un cornet de hârtie igienică, pe care l-am băgat pe mânecă. Când, în cele din urmă, pe la mijlocul amiezii, am auzit zbârnâitul porților negre care se deschideau și scârțâitul pietrișului sub roțile mașinii care înainta spre ușa din față, inima a început să-mi bată atât de tare încât îmi era teamă c-o să-mi iasă din piept.
Venise în sfârșit vremea. Indiferent dacă pierduse sau câștigase, trebuia să acționez.
A intrat în hol, a închis ușa și a tras jaluzelele. L-am auzit deschizând ușa vestiarului, traversând holul spre bucătărie și apoi sunetele familiare ale ușii congelatorului deschizându-se și închizându-se, cuburile de gheață căzând din tăviță, ușa dulapului deschizându-se și închizându-se, clinchetul cuburilor de gheață aruncate într-un pahar - mi-am ținut răsuflarea - în două pahare.
Când a urcat scările, pașii lui erau grei și mi-am repetat tot ce aveam nevoie să știu. Am început să mă frec la ochiul stâng cu furie, ca atunci când el avea să descuie ușa, ochiul să fie roșu și inflamat.
- Ei bine? l-am întrebat. Cum a mers?
Mi-a întins un pahar.
- Am pierdut.
- Ați pierdut? l-am întrebat, luând paharul.
Fără să se deranjeze să răspundă, a dus paharul la buze. Speriată c-o să dea pe gât tot whisky-ul înainte să apuc să-l droghez, am sărit din pat.
- Am avut ceva în ochi toată dimineața, explic eu, clipind repede. Vrei să te uiți?
- Poftim?
- Vrei să te uiți o clipă la ochiul meu? Cred că am în el o muscă sau ceva.
În timp ce el s-a uitat în ochiul meu, pe care îl țineam pe jumătate închis, am reușit să-mping cornetul de hârtie în care era praful din mânecă în palmă.
- Și ce s-a întâmplat? l-am întrebat, desfăcând cornetul cu degetele.
- Dena Anderson m-a tras în piept rău de tot, a spus el cu amărăciune. Vrei să mai deschizi puțin ochiul?
Evitând să fac mișcări largi, am mutat sub hârtie paharul pe care-l țineam în mâna cealaltă și am scuturat praful în el.
- Nu pot, mă doare prea tare, i-am spus, agitând conținutul cu degetul. Poți s-o faci? Îți țin eu paharul.
Oftând supărat, mi-a dat paharul lui și mi-a deschis ochiul cu ambele mâini.
- Nu văd nimic.
- Dacă aveam o oglindă, mă uitam singură, am bombănit eu. Nu contează, probabil o să iasă singur.
A întins mâna după pahar și i l-am dat pe al meu.
- Pentru ce bem?
- Pentru răzbunare, a spus el pe un ton sinistru.
Am ridicat paharul.
- Pentru răzbunare, atunci.
Am dat pe gât jumătate din whisky și am fost mulțumită să-l văd făcând la fel.
- Nimeni nu mă prostește pe mine. Și Antony Tomasin o să plătească pentru asta.
- Dar e nevinovat, am protestat, întrebându-mă cum să-l țin de vorbă până își făceau pastilele efectul.
- Și ce importanță are asta?
Când a ridicat paharul să mai ia o gură, m-am speriat când am văzut niște pete micuțe, albe plutind în whisky.
- Știi care e partea cea mai bună a meseriei mele?
- Nu, care? l-am întrebat repede.
- Să stau față în față cu femeile alea bătute măr și să-mi imaginez că eu le-am bătut.
A dat pe gât restul băuturii din pahar.
- Și fotografiile - fotografiile alea încântătoare cu rănile lor - presupun că ăsta ar fi numai unul dintre avantajele meseriei.
Înfuriată, am ridicat paharul și, înainte să mă pot opri, i-am aruncat în față restul de whisky din paharul meu.
Mugetul lui de furie, plus faptul că știam că mă pripisem acționând acum, aproape că m-a paralizat.
Dar când s-a repezit la mine, cu ochii strânși, am profitat de orbirea lui de moment și l-am împins cât de tare am putut. Când s-a împiedicat rău de pat, cele câteva secunde de dinainte de a se ridica au fost tot ce-mi trebuia.
Am trântit ușa după mine și am alergat pe scări până în holul de jos, uitându-mă după un loc în care să mă ascund, pentru că nu-l puteam lăsa să mă prindă, nu încă.
La etaj, ușa s-a izbit de perete și, când el a coborât scările tropăind, am intrat în vestiar și m-am ascuns în șifonier, sperând să câștig minute prețioase.
De data asta, când m-a strigat, glasul lui nu era unul jucăuș. Urlând, m-a amenințat atât de rău încât am început să tremur în ascunzătoarea mea, după paltoane. Au trecut câteva minute și mi l-am imaginat în camera de zi, uitându-se după fiecare piesă de mobilier.
Așteptarea era insuportabilă, dar știam că șansele ca pastilele să-și facă efectul creșteau, cu fiecare minut care trecea.
În cele din urmă, am auzit zgomotul inconfundabil al pașilor lui venind pe hol. Mi s-au înmuiat picioarele și, când ușa vestiarului s-a deschis, m-am pomenit alunecând la podea. Liniștea care a urmat a fost îngrozitoare; știam că e acolo, în fața șifonierului și că știa că sunt înăuntru. Dar părea mulțumit să mă lase să transpir, savurând fără doar și poate teama ce emana din toți porii corpului meu.
Nu știu când mi-a trecut prin minte că era posibil ca șifonierul să aibă cheie, dar gândul că-n orice clipă el putea s-o răsucească în broască și să mă închidă acolo m-a făcut să nu mai pot respira. Dacă nu puteam să pun în practică partea următoare a planului meu, Millie nu avea să fie salvată.
Panicată, m-am repezit în uși. Ele s-au deschis și am căzut la picioarele lui.
Furios, m-a ridicat trăgându-mă de păr și, speriată c-ar fi putut să-mi facă rău fizic, i-am cerut țipând îndurerare, spunându-i că-mi părea rău și implorându-l să nu mă ducă la subsol, bolborosind incoerent că am să fac orice, numai să nu mă ducă la subsol.
Cuvântul „subsol” a avut efectul dorit.
În timp ce mă târa pe hol, m-am zbătut atât de tare încât n-a avut de ales decât să mă ia pe sus și m-am lăsat moale, ca el să creadă că cedasem. Cât timp i-a luat lui să mă ducă în camera pe care o pregătise cu atâta grijă pentru Millie, eu m-am concentrat pe ce trebuia să fac. Așa că, atunci când el a încercat să mă arunce jos, m-am ținut de el cât de tare am putut.
Înfuriat, a încercat să scape de mine și, în timp ce mă înjura, glasul lui împotmolit a fost tot ce îmi trebuia. Tot ținându-mă de el, m-am lăsat să alunec pe corpul lui spre podea și, când am ajuns la genunchii lui, i-am tras spre mine cât de tare am putut.
Picioarele i s-au îndoit imediat și, în timp ce se legăna deasupra mea, l-am trântit la podea.
Uluit de cădere, cu corpul greu de la pastile, a rămas nemișcat câteva secunde prețioase și, înainte să apuce să-și revină, am fugit în cameră, trântind ușa după mine.
În timp ce alergam spre scări, l-am auzit bătând cu pumnii în ușă, urlând să-i dau drumul. La auzul furiei din glasul lui, am început să plâng de spaimă.
Ajungând în hol, am dat cu piciorul în ușa care dădea la subsol, închizând-o.
Am urcat scările două câte două și am dat fuga în camera mea, luând paharele de unde le aruncaserăm și ducându-le la bucătărie.
Am încercat să ignor tentativele disperate ale lui Jack de a ieși din camera de jos, concentrându-mă asupra ceea ce trebuia să fac. Cu mâini tremurânde, am spălat paharele, le-am șters cu grijă și le-am pus la loc în dulap.
M-am întors în grabă la etaj, m-am dus în camera mea, am netezit patul, am luat șamponul, săpunul minuscul și prosopul și le-am dus în baia lui Jack.
Mi-am scos pijamalele și le-am pus în coșul de rufe murdare. Am intrat în camera unde erau hainele mele și m-am îmbrăcat repede. Am deschis șifonierul și am luat din cutii două perechi de pantofi, niște lenjerie intimă și o rochie, m-am întors în dormitorul mare și le-am plasat prin cameră.
M-am întors în dressing, am luat geamantanul pe care Jack mă pusese să-l fac în seara precedentă și am coborât la parter.
Nu-mi făceam griji cum o să ies din casă - nu aveam nevoie de cheie ca să deschid ușa din față - dar mă întrebam cum o să ajung la aeroport fără bani.
Bănuiam că Jack atârnase haina pe care o purtase în acea dimineață în vestiar, dar nu voiam să scotocesc prin hainele lui după bani. Speram să dau de niște bani în timp ce-mi căutam pașaportul și biletele. Am deschis ușa biroului său și am aprins lumina. Când am văzut pe biroul lui ambele pașapoarte și biletele, era să plâng de ușurare.
Alături era un plic și, deschizându-l, am găsit niște bani thailandezi. Mi-am tras peste degete mâneca de la cardigan și am deschis un sertar, dar n-am găsit bani și n-am îndrăznit să scotocesc prin celelalte sertare.
Mi-am luat biletul, pașaportul și banii thailandezi, m-am întors în hol și, pentru că nu puteam să ajung la aeroport fără bani, m-am dus în vestiar, am găsit haina lui, am deschis cu multă grijă portofelul și am scos patru bancnote de cincizeci de lire.
Eram pe cale să închid portofelul când privirea mi-a fost atrasă de cărțile lui de vizită și, amintindu-mi că, la un moment dat, va trebui să sun la el la cabinet, am luat una.
Dându-mi seama că habar n-aveam cât era ora, m-am întors în bucătărie și m-am uitat la ceasul cuptorului cu microunde. Am intrat în panică văzând că era deja patru și jumătate, ora la care ar cam fi trebuit să fiu la aeroport pentru avionul care pleca la șapte, vineri seara.
Ocupată cu planurile, nu mă gândisem cum aveam să ajung la aeroport - cred că-mi trecuse oarecum prin cap să iau un taxi - așa că mi-am dat seama cu amărăciune că nu știam la ce număr să sun ca să comand unul.
Transportul public ieșea din discuție - cea mai apropiată stație de metrou era la cincisprezece minute de mers pe jos și nu voiam să atrag atenția asupra mea târând după mine un geamantan greu. Și, oricum, mă îndoiam că aș fi ajuns la timp.
Conștientă că iroseam un timp prețios, m-am întors în hol, am luat telefonul, întrebându-mă dacă mai existau centraliste. În timp ce stăteam și mă întrebam ce număr să formez, mi-a venit în minte numărul lui Esther și, abia îndrăznind să cred că-l ținusem minte bine, am sunat-o, rugându-mă ca ea să răspundă.
- Alo?
Am tras adânc aer în piept.
- Esther, sunt Grace. Te deranjez?
- Nu, deloc. Tocmai ascultam știrile de la radio - se pare că Antony Tomasin a fost achitat.
A făcut o scurtă pauză, de parcă n-ar fi știut ce să spună.
Mintea mea gonea.
- Da, din păcate, e achitat.
- Te simți bine, Grace? Pari cam supărată.
- E vorba de Jack, am recunoscut. Spune că nu poate să meargă în Thailanda diseară pentru că are foarte mult de lucru. Când a rezervat biletele, a crezut că procesul nu va mai dura mult, dar din cauza unor dovezi noi, legate de faptul că Dena Anderson avea un amant, s-a prelungit.
- Trebuie să fii tare dezamăgită! Dar puteți pleca mai târziu, nu-i așa?
- Tocmai asta e. Jack vrea să plec diseară, după cum era stabilit, și spune c-o să vină și el marți, după ce pune totul la punct. I-am spus c-aș prefera să-l aștept, însă el spune că e o prostie să pierdem ambele bilete. Vezi tu, va trebui să-și cumpere alt bilet pentru marți.
- Înțeleg că nu vrei să pleci fără el.
- Nu, sigur că nu vreau. Dar în dispoziția în care este, poate ar fi mai bine. Am de gând să chem un taxi ca să mă duc la aeroport - el nu poate, fiindcă a băut un whisky zdravăn când a venit acasă. Necazul e că nu știu la ce număr să sun după un taxi și pe Jack nu îndrăznesc să-l deranjez ca să-l rog să caute pe calculator, așa că mă întrebam dacă știi tu o firmă locală.
- Vrei să te duc eu? Copiii au venit deja de la școală, iar Rufus a lucrat de acasă astăzi, așa că n-ar fi nicio problemă.
Era ultimul lucru pe care-l voiam.
- Ești foarte amabilă, dar nu pot să-ți cer să conduci până la aeroport într-o seară de vineri, am spus repede.
- Nu cred că va fi atât de ușor să găsești un taxi imediat. La ce oră trebuie să pleci?
- Păi, cât mai curând, am recunoscut cu reținere.
- Atunci ar fi bine să mă lași să te duc eu.
- Aș prefera să iau un taxi. Poți să-mi dai un număr?
- Uite ce e, am să te duc eu - chiar nu e nicio problemă. Oricum, aș scăpa de îngrozitoarea oră de baie a copiilor.
- Nu, mulțumesc.
- De ce nu vrei să mă lași să te ajut, Grace?
Felul în care a spus-o avea ceva care m-a pus în gardă.
- Mi se pare îngrozitor să te oblig.
- Dar nu mă obligi.
Glasul ei era ferm.
- Ți-ai pregătit tot?
- Da, am făcut bagajele de ieri.
- Atunci mă duc să-i spun lui Rufus că te duc la aeroport și vin direct la tine - în cincisprezece minute, să zicem?
- Grozav! Mulțumesc, Esther, am să-i spun lui Jack.
Pun telefonul jos, îngrozită de ceea ce tocmai acceptasem. Nici măcar nu puteam să-mi imaginez cum aveam să pot să mă prefac că totul e bine în fața unei persoane ca Esther.
PREZENT
Stewardesa se apleacă spre mine.
- În aproximativ patruzeci de minute vom ajunge la Heathrow, spune ea încet.
- Mulțumesc.
Simt dintr-odată un val de panică și mă forțez să respir rar ca să mă calmez, pentru că nu-mi permit să clachez în această etapă a jocului. Dar realitatea e că, deși nu m-am gândit la altceva de aproape douăsprezece ore de când m-am despărțit de Margaret pe aeroportul din Bangkok, tot nu știu cum am să-l joc când, în cele din urmă, vom ateriza.
Diane și Adam mă vor întâmpina acolo ca să mă ia acasă la ei, așa că trebuie să mă gândesc foarte bine la ce urmează să le spun despre ultimele ore petrecute cu Jack, pentru că orice le voi spune va trebui să repet și la poliție.
Apare semnul de punere a centurilor și începem să coborâm. Închid ochii și mă rog să le spun ce trebuie lui Diane și Adam, mai ales că Adam a cooperat cu poliția de când a fost găsit cadavrul lui Jack. Sper să n-am vreo surpriză urâtă. Sper ca Adam să nu-mi spună că poliția consideră suspectă moartea lui Jack. Dacă va fi așa, nu știu ce voi spune. Tot ce pot să fac este să găsesc o soluție pe moment.
Euforia care m-a cuprins când domnul Strachan mi-a spus că Jack s-a sinucis - pentru că asta însemna că planul meu funcționase și scăpasem basma curată - a fost repede temperată de faptul că el folosise cuvintele „se pare”.
Nu știam dacă era precaut din proprie inițiativă sau dacă poliția din Anglia lăsase să se înțeleagă că era loc de îndoială. Dacă începuseră deja să interogheze lumea - colegi de muncă, prieteni - poate ajunseseră la concluzia că era puțin probabil ca Jack să fi avut tendințe sinucigașe.
Sigur poliția avea să mă întrebe dacă știu de ce s-a sinucis Jack și trebuia să-i conving că pierderea primului proces era un motiv suficient. Poate aveau să mă întrebe dacă avuseserăm probleme în căsnicie, dar, dacă recunoșteam că da, dându-le chiar toate detaliile, sigur aveau să considere că a fost crimă, și nu sinucidere. Iar asta nu puteam risca.
Domnul Strachan mi-a spus că Jack murise din cauza unei supradoze, dar nu mi-a dat alt detaliu, așa că nu știu unde a fost găsit cadavrul lui și nici n-am considerat potrivit să întreb. Dar dacă Jack avea o cale de a ieși din camera de la subsol, dacă avea un comutator ascuns undeva, dacă înainte de a muri reușise să ajungă la scări și, de acolo, în hol? Poate chiar avusese timp să scrie un bilet în care mă incrimina.
Faptul că nu știu amănunte înseamnă că nu sunt pregătită pentru ce va veni.
Chiar dacă toate au mers conform planului și Jack a fost găsit la subsol, sigur poliția o să mă întrebe de ce există camera, care e scopul ei și nu-mi dau seama dacă va fi în interesul meu să recunosc că am știut tot timpul de ea sau să neg. Dacă recunosc că știam de ea, va trebui să inventez că era locul în care se ducea Jack înainte de a pleca la tribunal pentru a-și aminti de munca valoroasă pe care o presta ca apărător al femeilor maltratate.
Aș prefera să neg că știam de ea și să mă arăt șocată de faptul că o astfel de cameră a putut să existe în frumoasa noastră casă - la urma urmelor, întrucât e ascunsă în fundul subsolului, e plauzibil să nu fi știut de ea. Pe de altă parte, mă confrunt cu o dilemă - dacă poliția a luat amprente din cameră, e posibil să fi găsit urme ale prezenței mele acolo.
Așa că poate ar fi mai bine să spun adevărul - însă nu tot adevărul, fiindcă, dacă-l descriu pe Jack altfel decât ca pe un soț iubitor, dacă le dezvălui adevăratul scop al camerei, s-ar putea ca polițiștii să se întrebe dacă nu cumva l-am omorât ca s-o protejez pe Millie. Și poate instanța va fi înțelegătoare - sau poate va considera că sunt o avidă de avere și că mi-am omorât proaspătul soț pentru bani.
Durează ceva să trec de controlul pașapoartelor.
În timp ce intru pe ușile duble, cercetez fețele oamenilor care așteaptă, căutându-le pe cele ale lui Diane și Adam. Sunt atât de încordată încât știu că probabil voi izbucni în lacrimi de ușurare când îi voi vedea, ceea ce va fi în ton cu rolul meu de soție îndurerată. Dar când o văd pe Esther făcându-mi cu mâna, și nu pe Diane, mă cuprinde groaza.
- Sper că nu te superi, spune ea, îmbrățișându-mă. N-am avut nimic de făcut azi, așa că m-am oferit să te iau eu și să te duc la Diane. Îmi pare rău pentru Jack.
- Tot nu-mi vine să cred, spun, clătinând din cap, fiindcă șocul de a o vedea pe ea așteptându-mă mi-a secat lacrimile pe care speram să le vărs. Tot nu-mi vine să cred că Jack a murit.
- Cred că a fost un mare șoc pentru tine, spune ea, luându-mi geamantanul. Hai să căutăm o cafenea - m-am gândit să mergem la o cafea înainte să pornim spre casă.
Inima mi se strânge și mai tare, fiindcă o să-mi fie mult mai greu s-o fac pe soția îndurerată în fața ei decât a lui Diane.
- N-ar fi mai bine să mergem direct la Diane? Aș vrea să vorbesc cu Adam și trebuie să mă duc la secția de poliție. Adam spune că ofițerul care se ocupă de caz vrea să stea de vorbă cu mine.
- La ora asta traficul e foarte aglomerat, așa că e mai bine să bem o cafea, spune ea, îndreptându-se spre zona restaurantelor.
Găsim o cafenea, și ea se îndreaptă spre o masă din mijlocul încăperii, unde suntem înconjurate de școlari zgomotoși.
- Ia loc, spune ea. Mă duc să aduc cafelele, mă-ntorc imediat.
Instinctul îmi spune să fug, dar știu că nu pot.
Dacă Esther a venit să mă ia de la aeroport, dacă a propus să mergem la cafea, înseamnă că vrea să vorbească cu mine. Încerc să nu intru-n panică, dar e greu. Și dacă ea a ghicit că eu l-am omorât pe Jack, dacă în comportamentul meu din ziua în care m-a dus la aeroport a existat ceva ce i-a stârnit bănuielile? Oare o să-mi spună că știe ce am făcut, o să mă amenințe că va spune poliției, o să mă șantajeze?
O văd plătind pentru cafele și, când se îndreaptă spre masa noastră, mi se face rău de nervi.
Se așază vizavi de mine și pune cafeaua în fața mea.
- Mulțumesc, spun, zâmbindu-i slab.
- Cât de multe știi despre moartea lui Jack, Grace? întreabă ea, desfăcând pliculețul cu zahăr și vărsându-l în ceașca ei.
- Ce vrei să spui? mă bâlbâi.
- Presupun că știi cum a murit.
- Da, a luat o supradoză.
- Așa e, confirmă ea. Dar nu din cauza asta a murit.
- Nu înțeleg.
- Se pare că a calculat greșit numărul pastilelor care-i trebuiau și n-a luat destule. Așa că a murit... în cele din urmă, dar nu de la supradoză.
Clatin din cap.
- Nu pricep.
- Fiindcă n-a luat destule pastile, și-a recăpătat cunoștința.
- Și atunci cum a murit?
- De deshidratare.
Mă arăt șocată.
- De deshidratare?
- Da, la vreo patru zile după ce a luat pastilele.
- Dar dacă n-a murit, dacă încă trăia, de ce nu s-a dus să bea un pahar de apă dacă simțea nevoia?
- Fiindcă n-a putut. Cadavrul lui n-a fost găsit în partea principală a casei. A fost găsit într-o cameră de la subsol.
- O cameră de la subsol?
- Da. Partea cea mai rea e că nu se putea deschide din interior, ceea ce-nseamnă că el n-a putut să iasă.
Ia lingurița și amestecă în cafea.
- Bietul Jack! spun încet. Bietul, bietul Jack! Nu suport să mă gândesc la cât trebuie să fi suferit.
- N-ai avut nicio bănuială c-o să facă așa ceva?
- Nu, nici cea mai mică bănuială. Altfel nu l-aș fi lăsat singur. N-aș fi plecat în Thailanda dacă m-aș fi gândit c-o să se sinucidă.
- Cum a fost când s-a întors de la tribunal?
- Era dezamăgit că a pierdut procesul, desigur.
- Doar că pare absolut contrar firii lui să se fi sinucis - cel puțin, asta ar putea gândi oamenii. Așa că probabil a fost mai mult decât dezamăgit, nu crezi? Adică, n-a fost primul caz pe care l-a pierdut.
- Ba da, a fost.
- Atunci trebuie să fi fost distrus. Poate chiar ți-a spus că i s-a terminat cariera. Dar tu te-ai gândit că a spus asta la supărare și nu l-ai băgat în seamă.
Mă uit lung la ea.
- Nu asta a spus, Grace? N-a spus că el considera că i-a luat sfârșit cariera?
- Ba da.
Dau din cap încet.
- Asta a spus.
- Deci de asta trebuie să se fi sinucis - pentru că n-a putut suporta eșecul.
- Asta trebuie să fi fost, aprob eu.
- Asta explică și de ce era atât de dornic să pleci. Voia să nu fii acolo ca să poată lua pastilele - se pare că le-a înghițit la scurt timp după plecarea ta. Știi de unde a făcut rost de ele? Adică, lua somnifere?
- Uneori, improvizez eu. Nu erau prescrise de un doctor, le-a cumpărat pur și simplu fără rețetă. Și Millie ia pastile din acelea - țin minte că el a întrebat-o pe doamna Goodrich cum se numesc.
- Faptul că el a știut că ușa camerei de la subsol nu se poate deschide din interior arată că și-a dat seama că s-ar putea să nu aibă destule pastile, dar era hotărât să se sinucidă.
Ia o gură de cafea.
- Aproape sigur poliția te va întreba despre cameră. Știai despre ea, nu-i așa, pentru că ți-a arătat-o Jack?
- Da.
- Vor mai dori să știe și pentru ce era camera, spune ea, jucându-se cu lingurița.
Pentru prima dată, pare nesigură de ea.
- Se pare că era zugrăvită în roșu, chiar și podeaua și tavanul, și că pe pereți atârnau tablouri cu femei care fuseseră bătute cu brutalitate.
Aud neîncrederea din glasul ei și aștept să-mi zică ce trebuie să spun la poliție. Dar ea nu-mi spune, pentru că n-are nicio explicație să-mi ofere, și între noi se așterne tăcerea. Așa că-i spun ce mi-a venit în minte în avion.
- Jack folosea camera ca un fel de anexă. Mi-a arătat-o la scurt timp după ce ne-am mutat în casă. A spus c-o găsea utilă să-și petreacă timpul acolo înainte de a pleca la tribunal, să răsfoiască dosarele și să se uite la dovezile fotografice. Spunea că-i era foarte greu să se pregătească psihic în casă, de aceea amenajase un birou separat la subsol.
Ea dă din cap aprobator.
- Și tablourile.
Simt un val de panică - uitasem de tot de portretele pe care mă silise Jack să i le pictez. Esther mă privește drept, forțându-mă să mă concentrez.
- Eu n-am văzut niciun tablou. Trebuie să le fi atârnat Jack mai târziu.
- Presupun că nu ți le-a arătat fiindcă erau foarte grăitoare și nu voia să te amărască.
- Probabil. Jack era foarte grijuliu în privința asta.
- S-ar putea să te-ntrebe dacă știai că ușa nu se poate deschide din interior.
- Nu. Am fost doar o dată acolo și n-am observat.
Mă uit la ea peste masă, dorind confirmarea că era un răspuns corespunzător.
- Nu-ți face griji, Grace, poliția o să se poarte cu menajamente cu tine. Nu uita că Jack le-a spus că ești fragilă psihic, așa că ei știu că trebuie să fie atenți.
Face o pauză.
- Poate ar trebui să speculezi puțin asta.
- De unde știi toate astea - cum a murit Jack, unde i-a fost găsit cadavrul, despre tablouri, ce o să mă întrebe poliția?
- Mi-a spus Adam. Povestea o să apară în toate ziarele de mâine, așa că s-a gândit c-ar trebui să fii pregătită.
Face din nou o pauză.
- Voia să-ți spună el, dar i-am zis că, întrucât tu și cu mine am fost ultimele persoane care l-au văzut pe Jack în viață, eu ar trebui să vin să te iau de la aeroport.
Mă uit lung la ea.
- Ultimele persoane care l-au văzut pe Jack în viață?
- Da. Știi tu, vinerea trecută când te-am luat să te duc la aeroport. Ne-a făcut cu mâna după ce am pus geamantanul tău în portbagaj. Era la fereastra biroului, nu-i așa?
- Da, spun încet. Era.
- Și, dacă-mi aduc aminte bine, mi-ai spus că n-a ieșit să te conducă până la poartă fiindcă voia să se apuce imediat de treabă. Dar ce nu-mi amintesc este dacă avea sau nu haina pe el.
- Nu... nu o avea. Și nici cravată nu avea, și-o scosese când s-a întors de la tribunal.
- Ne-a făcut cu mâna și apoi ți-a trimis ție o sărutare.
- Da.
Îmi dau seama brusc ce face ea, ce se oferă să facă și încep să tremur.
- Mulțumesc, șoptesc.
Simt că mă umflă plânsul.
- Nu înțeleg - ți-a spus Millie ceva? îngân, conștientă că, și dacă Millie îi spusese lui Esther că Jack o împinsese pe scări, tot nu era un motiv suficient ca ea să mintă pentru mine.
- Doar că nu-i place George Clooney, spune ea zâmbind.
Mă uit nedumerită la ea.
- Atunci, de ce?
Mă privește drept.
- Ce culoare avea camera lui Millie, Grace?
Abia pot să rostesc cuvântul.
- Roșie, spun, cu glasul frânt. Camera lui Millie era roșie.
- Așa m-am gândit și eu, spune ea încetișor.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu