Compromisul inimii, Mary Jo Putney

.............................................................
                           3-7

           - Prostii, fetițo, nici dumneata, la fel ca mine, nu crezi că reprezintă un pericol pentru fratele dumitale, o luă el în derâdere. Nu i-ai văzut expresia când a crezut că murise?
   - A părut necăjită, într-adevăr, recunoscu Sally. Probabil se temea că un deces în casă i-ar fi deranjat pe servitori.
   - Poate că nu vrea să fie căsătorită cu fratele dumitale, dar el e o persoană plăcută şi ea a părut cu adevărat bucuroasă când a auzit că se va face bine. Va fi amuzant de văzut cum vor rezolva lucrurile.
   Permanenta joacă de-a viața şi de-a moartea părea să le dea doctorilor un simț al umorului de-a dreptul morbid.
   - Nu mă atrage deloc perspectiva de o avea cumnată permanentă pe Lady Jocelyn. Este cea mai arogantă femeie pe care am întâlnit-o vreodată.
   - Nu e chiar atât de rea, cu toate că face parte dintr-o clasă de pierde-vară inutili.
   Doctorul felie un al doilea măr, după ce îl termină pe primul.
   - Este chiar o femeie fermecătoare, aş putea spune.
   Înțeleaptă, Sally se abținu de la orice comentarii. Lady Jocelyn nu era genul de persoană asupra căreia să cadă de acord. În aceste condiții, politica era un subiect de conversație mai sigur.
   - Aveți opinii radicale.
   - Dacă este radical să-i disprețuieşti pe oamenii leneşi care nu au făcut vreodată un dram de bine pentru altcineva, presupun că sunt radical. Femei care bârfesc toată ziua şi cheltuiesc pe o singură rochie mai mulți bani decât vede o familie obişnuită într-un an întreg, bărbați a căror idee despre sport se rezumă la a măcelări animale neajutorate şi a-şi cheltui averea pe jocuri de noroc.
   Medicul zâmbi cu răutate.
   M-am gândit adeseori că vânătoarea ar fi mult mai corectă dacă vulpile şi fazanii ar fi înarmați şi ar putea riposta.
   Sally îşi imagină o vulpe care duce puşca la ochi şi începu să râdă.
   - Cu siguranță ştiu câțiva membri ai clasei superioare cărora le-ar prinde bine o alică în pantaloni.
   Rânjetul lui o făcu să realizeze cât de nepotrivită îi fusese remarca. Kinlock era atât de neconvențional, încât din cauza lui uitase să-şi controleze limbajul.
   Studie chipul aspru umbrit de claia deasă de păr alb, trăsăturile expresive care puteau reflecta mânia cea mai înverşunată sau compasiunea cea mai blândă. Nu avea să-l poată răsplăti niciodată pentru ceea ce făcuse.
   Privirea ei se opri asupra feliilor de măr rămase, pe care el le împinsese la o parte. Uitând din nou să gândească înainte de a deschide gura, întrebă:
  - Le mai mâncați?
   Imediat îi veni să intre sub masă, însă el împinse feliile de măr către ea.
   - Ai destule mese de recuperat. Ai slăbit prea mult din cauza grijilor.
   O găsea slabă, îşi dădu ea seama în timp ce ronțăia ultimele două felii de măr. Următorul gând fu să se întrebe de ce îi păsa. Spre propria alarmare, constată că i-ar fi plăcut ca el să o privească, de fapt, ca pe o femeie, nu ca pe sora unui pacient.
   Îşi spuse că entuziasmul brusc pe care îl simțea se datora intimității acestei cine relaxate. În toată viața ei de fată bătrână, nu luase niciodată masa singură cu un bărbat arătos ca doctorul, cu excepția lui David, care fiindu-i frate nu conta.
   Desigur, pentru Kinlock, ea era o guvernantă slăbuță care se îmbătase şi insultase o femeie care transforma bărbații în sclavi fascinați.
   Umilită de această idee, înghiți ultima felie de măr şi se ridică din scaunul de stejar.
   - E timpul să mă întorc la familia Launceston.
   - Prea bine, ar trebui să plec şi eu.
   Când se ridică în picioare, ea văzu că pentru prima dată de când îl întâlnise, medicul părea complet relaxat.
   Ei bine, merita să se simtă bine după acea zi de muncă. În timp ce o conducea către casă, Sally îşi zise bucuroasă că în acea seară avea să doarmă mult mai bine decât în ultimele luni.

                                          Capitolul 9

            Jocelyn rămase să bea ceai multă vreme după ce doctorul şi Sally Lancaster plecaseră.
   Mătuşa sa Laura ar fi spus că procopsirea cu un soț nedorit era răsplata pentru faptele sale nepotrivite. În mare, Jocelyn înclina să-i dea dreptate.
   Atrasă de instinct, Isis îi sări în poală şi îşi făcu culcuş, torcând şi împingându-şi capul roşcat în coastele stăpânei sale, într-un acces de afecțiune. Mângâierea blănii lucioase era o metodă bună de calmare a panicii care se acumula ori de câte ori Jocelyn se gândea la faptul că era măritată cu un străin. Un străin agreabil pe care ajunsese să-l placă şi să-l admire, dar un străin.
   Acest lucru era suficient pentru a o isteriza până şi pe cea mai calmă femeie.
   Însănătoşirea ar fi putut să-l transforme pe maior într-un bărbat foarte diferit de cel care îşi aştepta moartea cu demnitate. Nici el nu îşi dăduse acordul pentru o căsătorie de durată, şi ar fi putut fi la fel de supărat că îşi pierduse libertatea de a se însura cu cine ar fi dorit. Poate că exista o femeie pe care el o iubea şi cu care s-ar fi căsătorit dacă nu ar fi apărut rănile aparent mortale suferite la Waterloo.
   Divorțul nu intra în discuție, desigur.
   Suferise toată viața de pe urma scandalului oribil provocat de despărțirea părinților săi şi era hotărâtă că nu avea să o ia pe acea cale. Divorțul necesita o decizie din partea Parlamentului şi putea fi acordat numai în urma publicării umilitoare a celor mai intime detalii.
   Chiar dacă ar fi fost dispusă să-şi asume întreaga situație, era nevoie de o cauză pentru divorț. Cel mai adesea, motivul era adulterul comis de soție, ceea ce ea, cu siguranță, nu intenționa să facă. Chiar dacă ar fi făcut-o, era posibil ca maiorul Lancaster să nu vrea să divorțeze dacă prefera să fie căsătorit cu o femeie înstărită.
   Slavă Domnului că semnase documentele prin care renunța la dreptul asupra bunurilor ei, astfel nu putea să o ducă la faliment.
   Dădu din cap. Imaginația i-o lua înainte. Poate că David cel sănătos avea să fie diferit de cel aflat în pragul morții, dar nu îşi putea închipui că avea să se transforme într-un monstru. Era gata să parieze că era un bărbat decent şi onorabil. Dar pur şi simplu nu îl dorea ca soț.
   În cele din urmă Isis sări jos, lovind covorul cu un zgomot înfundat înainte de a-şi vedea de ale ei. Era timpul să se intereseze de starea maiorului.

            În camera albastră, Hugh Morgan veghea răbdător la căpătâiul pacientului. Din cauza inciziei de pe spate, maiorul era întins pe burtă, cu respirația stabilă şi chipul slab liniştit.
   - E bine? şopti Jocelyn din prag.
   Valetul se ridică şi se apropie de ea.
   - Doarme ca un prunc, milady, o asigură el cu voce joasă.
   - Bine.
   Dând să plece, îşi aminti să întrebe:
   - Iar fratele dumitale? Se simte bine aici?
   - O, da. E un alt om, mulțumesc de întrebare.
   Morgan zâmbi timid.
   - Ați avut dreptate în legătură cu servitoarele, milady. Se învârt tot timpul pe lângă Rhys, şi asta îi face tare bine.
   Acest comentariu îi aduse pe buze zâmbetul de care avea nevoie. Măcar una dintre deciziile sale impulsive avea consecințe bune.

         După o cină solitară, Jocelyn merse la culcare împreună cu neliniştile sale. Încercă să adopte o perspectivă filosofică în legătură cu soțul său. La urma urmei, în o sută de ani aveau să fie morți; de ce ar mai fi contat toate astea?
   Totuşi, se zvârcoli ore întregi înainte de a cădea într-un somn agitat.
   Fu trezită de bătăi insistente în uşă.
   Isis, instalată confortabil în locul său obişnuit de la picioarele patului, îşi ciuli urechile în timp ce Marie intra, purtând o rochie simplă pe care o trăsese pe ea la repezeală.
   - Hugh Morgan m-a rugat să vă trezesc. Domnul maior este foarte agitat, milady, iar Morgan e îngrijorat.
   - Merg să văd.
   Trezită brusc, Jocelyn coborî din pat şi îşi puse halatul pe care i-l ținea Marie. După ce îşi luă şi papucii, ieşi din cameră, unde Morgan o aştepta cu un sfeşnic luminat.
   - Domnul doctor Kinlock a lăsat vreo adresă?
   - Da, Lady Jocelyn. A spus să îl chemăm dacă e nevoie.
   Îşi legă cordonul halatului în timp ce mergeau grăbiți prin galerie către camera albastră, flăcările lumânărilor pâlpâind în urma valetului. Era foarte târziu, în miez de noapte.
   Sperând să nu fie nevoie să îl deranjeze inutil pe Kinlock, intră în camera maiorului. Se întorsese pe spate şi se răsucea fără putere sub aşternuturi. Jocelyn îşi ținu respirația văzând cum i se mişcau picioarele.
   Doar puțin, dar era o mişcare adevărată. Kinlock avusese dreptate - nu era vorba de paralizie.
   În culmea fericirii, merse lângă pat şi îşi puse mâna pe fruntea lui. Dacă avea febră, ar fi trimis imediat după doctor de teama unei posibile inflamații, dar temperatura părea normală.
   Agitația lui Lancaster se linişti sub atingerea ei.
   - Jeanette, mignonne? murmură el cu un accent franțuzesc admirabil.
   Stăpâna casei îşi îndepărtă mâna şi rosti înțepată:
   - Nu, sunt Jocelyn. O englezoaică decentă, nu una dintre stricatele tale franțuzoaice sau belgience.
   Deschise pleoapele. După un moment de confuzie, păru să o recunoască.
   - De unde ştii că Jeanette nu era calul meu?
   - I-ai spune calului „dragă”?
   - Un soldat şi calul său devin foarte dragi unul altuia, declară el serios, dar privirea lui era amuzată.
   Ea râse.
   - Nu cred că vreau să ştiu mai multe.
   Expresia ei deveni serioasă.
   - Îți aminteşti ce s-a întâmplat? Doctorul Kinlock? Operația?
   Chipul bărbatului se crispă. Ea îşi dădu seama că îi era teamă să întrebe despre rezultat.
   - Operația a decurs bine, spuse ea repede. Kinlock spune că te-ai putea recupera complet.
   La început rămase atât de nemişcat, încât ea se întrebă dacă o auzise. Apoi, cu fața schimonosită din cauza efortului, îşi mişcă piciorul drept, ridicând genunchiul câțiva centimetri. Procedă la fel cu stângul.
   - Dumnezeule! exclamă el, cu vocea tremurând. E adevărat. Pot să mă mişc. Pot să mă mişc!
   Închise ochii înainte să îi scape câteva lacrimi strălucitoare.
   Înțelegând cât de puternic era afectat, ea se aşeză pe scaunul de alături şi îl luă de mână, apoi li se adresă lui Morgan şi Marie.
   - Puteți pleca acum pentru câteva minute. Morgan, poate vrei să cauți nişte ceai şi ceva de mâncare.
   - Mi-ar plăcea asta, milady, recunoscu el.
   Schimbă o privire scăpărătoare cu Marie în timp ce ieşeau. Servitorii arareori aveau parte de singurătate, iar ocazia de a lua masa împreună în toiul nopții era bine-venită.

         În timp ce David se chinuia să se obişnuiască cu schimbarea radicală din starea sa de sănătate, Jocelyn repetă calm ceea ce îi spusese doctorul mai devreme.
   - Cum te simți? îl întrebă când deschise din nou ochii.
   - În comparație cu felul în care m-am simțit de la Waterloo încoace, destul de bine. După standarde normale însă, nu cine ştie ce.
   - Ai dureri mari? se interesă ea, zâmbind la auzul toanelor lui.
   - Sigur că da! Drept cine mă iei?
   Privirea îi era puțin tâmpă. Nu din cauza febrei, ci din cauza euforiei datorate miracolelor.
   - Domnule maior Lancaster, am impresia că vei deveni foarte dificil acum în convalescență.
   Jocelyn continuă să-i studieze chipul slab, gândindu-se că mai exista o altă diferență, una subtilă. Ochii. Pentru prima dată, ochii verzi păreau aproape normali, pupilele nu mai erau cât o gămălie din cauza opiului consumat. Probabil că efectul ultimei doze de laudanum trecuse deja.
   Ridică sticluța de pe noptieră.
   - Kinlock mi-a spus să îți dau laudanum dacă te trezeşti peste noapte. Ai nevoie de odihnă pentru a te recupera.
   - Nu!
   Brațul său zbură cu o forță mai mare decât şi-ar fi imaginat că posedă şi îi răsturnă din mână sticluța, care se vărsă într-o pată de culoare închisă pe covorul oriental.
   Tânăra se holbă la el în timp ce mirosul înțepător de cuişoare şi scorțişoară se împrăştia în cameră. Umorul său obişnuit fusese înlocuit de un soi de disperare.
   - Îmi pare rău, spuse maiorul cu voce tremurândă. Nu intenționam să te lovesc. Dar nu mai vreau să iau opiu. Niciodată.
   - De ce?
   David îşi ordonă gândurile învălmăşite, ştiind că trebuia să o facă pe Jocelyn să înțeleagă, altfel l-ar fi forțat să bea drogul pentru binele său.
   - Ţi-a explicat Kinlock că urma să mor de intoxicație cu opiu?
   Când ea aprobă din cap, continuă.
   - Consumul exagerat de opiu distorsionează mintea şi simțurile. Vederea, auzul, mirosul, gândurile - totul se schimbă. Era ca şi cum... ca şi cum mi s-ar fi furat sufletul. Mai degrabă aş vrea să mor decât să se mai întâmple aşa ceva.
   - Chiar ai prefera moartea? întrebă ea încet.
   El trase aer în piept, lent şi prelung.
   - Nu, exagerez. Presupun că dacă laudanumul ar fi făcut diferența între viață şi moarte, l-aş fi luat. Dar în seara aceasta, pentru prima dată de săptămâni încoace, nu mai sunt sub influența drogului şi mă simt cel mai bine de când obuzul acela de artilerie a explodat lângă mine. Sunt mai puternic. Mai rațional.
   - Dar durerea?
   Bărbatul îşi încleştă buzele.
   - Aş minți dacă nu aş recunoaşte că simt ca şi cum un tigru încearcă să mă sfâşie în două. Dar chiar şi aşa, prefer asta în locul delirului cauzat de drog.
   - Foarte bine, domnule maior, nu te voi forța să-l iei, deşi nu pot garanta pentru doctorul Kinlock, când va veni să te vadă mâine, spuse ea fără tragere de inimă. Dacă el crede că laudanumul este esențial pentru însănătoşire, eu însămi te voi ține când îți administrează doza.
   - Am înțeles, doamnă, murmură el blând, câştigând lupta.
   - Dacă nu vrei să dormi, doreşti măcar să mănânci? Trebuie să aduni puteri.
   Reflectă câteva clipe.
   - Ştii, spuse el mirat, cred că mi-e foame, pentru prima dată de la bătălie încoace.
   - Te tentează o pulpă la cuptor cu budincă Yorkshire?
   Simplul gând îl făcu să saliveze.
   - Pe cine trebuie să mituiesc?
   - Pregăteşte-te pentru supă, îl dezamăgi ea. Dacă nu-ți face rău, poate primeşti o omletă, sau puțină cremă de ou .
   El râse, deşi era dureros.
   - Te răzbuni fără milă pentru beteşugurile mele, Lady Jocelyn.
   Aceasta trase de cordonul clopoțelului.

       Morgan apăru destul de repede, gâfâind puțin după ce se grăbise în sus pe scări de la bucătărie.
   În timp ce comanda mâncarea, David îi admiră profilul.
   Deşi veşmintele de noapte o acopereau mai mult decât majoritatea rochiilor, aveau totuşi un aer de intimitate care îl atrăgea. Arăta atât de ademenitor încât îi venea să o strângă în brațe.
   - Bucătarului nu-i va plăcea că trebuie să se trezească la ora asta, o avertiză valetul.
   Jocelyn ridică din sprâncene.
   - Dacă monsieur Cherbonnier are ceva de obiectat faţă de condițiile de muncă din casa mea, transmite-i că nu este obligat să continue să accepte salariul exorbitant pe care i-l plătesc. Mă aştept să fim serviți în cincisprezece minute. E limpede?
   Reprimându-şi zâmbetul, Morgan dădu din cap şi plecă după bucătar.
   - Lady Jocelyn, dacă o să ai nevoie vreodată de o slujbă poți deveni sergent-major, remarcă David. Ai talentul de a băga frica în subordonați.
   Ea zâmbi, netulburată.
   - Servitorii mei duc o viață destul de uşoară, cred. Nu pățesc nimic dacă sunt puşi la încercare ocazional.
   - Par să fie mulțumiți.
   Şi aşa şi trebuia să fie. Aparența rece şi demnă a lui Lady Jocelyn nu putea ascunde căldura şi corectitudinea din interior.
   - Doreşti să anunți pe cineva despre însănătoşire? întrebă ea. Îi voi trimite vorbă lui Richard Dalton dimineață, dar cui altcuiva? Sunt sigură că ai rude care s-ar bucura de această veste.
   - Frații mei nu ar fi deloc interesați de continuarea existenței mele, rosti el fără să gândească.
   - Ai frați? întrebă ea surprinsă. Înțelesesem că sora ta ar rămâne singură pe lume dacă ai muri.
   Nevrând ca ea să creadă că mințise, îi explică fără tragere de inimă:
   - Eu şi Sally avem trei frați vitregi mai în vârstă. De celemai multe ori încercăm să pretindem că nu există. Mama mea a fost cea de-a doua soție, mult mai tânără decât tata. Fiii lui din prima căsătorie o disprețuiau pentru că nu era bogată şi le era inferioară, după standardele lor. Nu îndrăzneau să o insulte în fața tatălui nostru, astfel că îşi vărsau resentimentele asupra mea şi a lui Sally.
   Zâmbi fără chef.
   - Am învățat să mă bat la o vârstă fragedă, o abilitate foarte utilă. După moartea tatălui meu, cel mai mare dintre fii ne-a aruncat pe noi trei afară din casa familiei.
   - Ce comportament vrednic de dispreț, să faci aşa ceva soției tatălui tău şi propriilor frați! exclamă Jocelyn. Tatăl vostru nu v-a lăsat nimic?
   - Era un cărturar naiv care presupunea, în mod eronat, că moştenitorul lui avea să se îngrijească de noi. Din fericire, mama a avut dreptul la o mică parte din moştenire. A fost suficient pentru o căsuță şi o educație decentă pentru mine şi Sally.
   Se gândi nostalgic la casă, unde îşi petrecuse cele mai fericite zile din viață.
   - Veniturile au dispărut odată cu moartea ei, desigur, dar atunci eram deja în armată şi Sally aproape terminase şcoala. Ne-am descurcat destul de bine.
   - Nu-i de mirare că sunteți atât de apropiați.
   - Din copilărie am fost cei mai buni prieteni. Ne jucam împreună şi învățam împreună.
   Zâmbi.
   - Era chiar mai amuzantă decât poneiul meu.
   - Am vrut întotdeauna un frate sau o soră, mărturisi ea, părând invidioasă.
   - Ţi i-aş oferi pe frații mei vitregi, dar mă îndoiesc că te-ai în elege cu ei. Nici măcar între ei nu se înțeleg. Sunt puşi pe harță de când îi ştiu şi nu cred să se fi schimbat.
   De imaturitate se putea scăpa, dar nu şi de răutatea înnăscută care îi caracteriza pe frații săi mai mari.
   - Probabil că le vine de la mama lor, întrucât nu seamănă deloc cu tatăl nostru.
   - Înțeleg de ce sora ta nu dorea să apeleze la ei în caz de nevoie.
   Jocelyn îşi încordă gura.
   - Trădările din partea familiei sunt cele mai crude, îmi imaginez.
   El se întrebă a cui trădare îi întunecase privirea. Poate se gândea la tatăl ei, care căutase să îi conducă viața din mormânt.
   - Păcat că nu ne putem alege familia aşa cum ne alegem prietenii.
   - Şi familia mea are parte de rufe murdare, spuse ea, făcând haz de necaz. Dacă nu aş fi fost atât de supărată pe felul în care mătuşa mea Elvira râvnea la casa asta, poate nu mi-ar fi trecut prin cap o astfel de... căsătorie impulsivă.

            David respiră pronunțat. Vorbele ei îi aduseseră aminte că intimitatea acestui interludiu nocturn era doar o iluzie, între ei nu era nimic decât un contract menit a fi respectat şi care trebuia să se încheie în maximum câteva săptămâni.
   În schimb, niciunul dintre ei nu se afla în situația pe care şi-o dorise.
   Deşi ştia că trebuiau să discute subiectul cât de curând, era mult prea obosit ca să-l discute în momentul acela.
   - Nu-ți face griji, Lady Jocelyn. Cred că această ... căsătorie neintenționată poate fi rezolvată fără a ne provoca daune vreunuia dintre noi.
   Ea păru aproape jignitor de încântată.
   - Serios? Cum?
   Înainte de a apuca el să răspundă, Morgan intră în încăpere cu o tavă. Înfrânându-şi curiozitatea, Jocelyn spuse:
   - Putem vorbi despre asta mâine. Sau, mai bine zis, azi, mai târziu. Acum e timpul să mănânci.

          Deşi tava cu picioare era făcută special pentru a fi folosită în pat, în aceast situație utilizarea ei se dovedi a fi complicată. Puținele puteri pe care David le poseda fuseseră consumate în conversația cu Jocelyn.
   Când încercă să ducă o lingură cu supă de pui la gură, mâna lui fu atât de slabă şi greu de controlat încât se prăbuşi pe tavă. Valetul fusese deja trimis înapoi să-şi continue şi el masa, astfel că Jocelyn însăşi luă lingura şi o cufundă în bol.
   - N-ar trebui să faci asta, protestă el.
   - Nu crezi că mă descurc cum trebuie? întrebă ea, privindu-l cu reproş.
   - Ştii că nu asta am vrut să spun.
   Înainte să mai adauge ceva, îl opri vârându-i lingura în gură. El înghiți încet, savurând aromele şi texturile. Nicio altă supă nu avusese un gust atât de bun.
   - Nu se cade să faci pe servitoarea pentru mine.
  Dădu din cap cu tristețe.
   - Doar pentru că am un titlu, toți cred că nu sunt bună la nimic. Poate ar trebui să-mi spui Jocelyn.
   Când bolnavul deschise gura ca să răspundă, ea îi îndesă din nou lingura.
   - Asta ar trebui să elimine respectul exagerat.
   Cu gura plină, el nu putu decât să-şi dea ochii peste cap.
   Drept răspuns, primi un chicotit. După ce înghiți, constată:
   - Eşti foarte pricepută. Ai mai îngrijit pe cineva până acum?
   Zâmbetul ei pieri. Privi în jos, cufundând lingura în bol cu grijă exagerată.
   - L-am îngrijit pe tatăl meu în ultimele săptămâni de boală. Fusese întotdeauna robust şi plin de energie şi a fost un pacient îngrozitor. Cel mai bine se purta când eram eu cu el.
   Şi în schimbul devotamentului fiicei sale, contele lăsase acel testament revoltător. Nu era de mirare că se simțea trădată.
   Nu ar fi putut termina pulpa la cuptor sau budinca Yorkshire. Nu termină nici măcar bolul cu supă înainte ca stomacul său micşorat să decidă că era sătul.
   - Îmi pare rău, spuse el, uitându-se cu regret la celelalte farfurii acoperite. Nu mai pot mânca nimic altceva.
   Ea rânji.
   - Nici nu mă aşteptam. Ca să fiu sinceră, am comandat omleta şi crema de ou pentru mine. Trezită în toiul nopții, mi s-a făcut foame.
   Ridică tava şi o puse deoparte, apoi mâncă repede omleta.
   David se minună cu câtă poftă mânca. Era oare adevărat că femeia care se bucura de mâncare avea pofte la fel de năvalnice şi în alte domenii? Era un gând agreabil de digerat în timp ce aluneca în primul somn natural după mai multe săptămâni.
   În starea aceea confuză de semitrezie, i se păru că mâna lui Jocelyn îi mângâia părul, dar cu siguranță fusese doar o urmă întârziată a delirului...

                                       Capitolul 10

            Jocelyn presupusese că într-o săptămână maiorul Lancaster avea să fie imposibil de ținut la pat, dar se înşelase.
   Chiar a doua zi trecu pe la el prin cameră şi îl găsi în şezut pe marginea patului, în timp ce Morgan îl ajuta să îşi trag halatul peste cămaşa de noapte.
   - Domnule maior Lancaster! exclamă ea. Ți-ai ieşit din minți?
   - După micul dejun, a insistat să se ridice, milady, se lamentă Morgan. A refuzat să mă asculte.
   Poate că exista o asemănare între maior şi sora sa, dincolo de culoarea ochilor, îşi spuse ea sec. Nu se decise dacă să fie impresionată, alarmată sau amuzată de hotărârea lui.
   - Kinlock va face drob din măruntaiele tale dacă nu dai dovadă de rațiune, domnule maior. Adu-ți aminte că în urmă cu douăzeci şi patru de ore erai pe moarte.
   El îi zâmbi strâmb.
   - Dacă vrei să-ți spun Jocelyn, va trebui să-mi spui David.
   Cuvintele erau vesele, dar vocea îi era chinuită, iar fața strălucea de transpirație.
   Părându-i-se că nu arăta prea bine, se apropie de el şi îi puse mâna pe frunte.
   - S-a inflamat rana?
   O opri ridicând mâna.
   - Nu... nu am febră. Kinlock m-a avertizat că va exista o reacție din cauza lipsei de opiu. Începe.
   Ea se încruntă.
   - N-ar fi mai bine să continui să iei laudanum până când te mai întremezi? Deocamdată îți ajunge chinul recuperării după operație.
   - Cu cât iau mai mult opiu, cu atât îmi va fi mai greu să mă las, spuse el încordat. Vreau să o fac acum, înainte să se agraveze dependența.
   Ea ezită, înțelegându-i punctul de vedere, dar amintindu-şi limpede cât de aproape de moarte fusese în ziua precedentă.
   Observându-i îndoiala, el îi susținu privirea. Pupilele i se dilatară făcând ca ochii să-i pară complet negri.
   - Jocelyn. Te rog să ai încredere în mine că ştiu cât pot suporta.
   Merita demnitatea de a fi tratat asemenea unui bărbat, nu unui copil.
   - Foarte bine. Doar... nu-ți supraestima puterea, pentru ca munca lui Kinlock să nu fi fost în zadar.
   - Nu o voi face. Inspiră cutremurându-se. Aş... aş prefera să mă laşi acum. Renunțarea la droguri nu e un proces plăcut. Nu vreau să mă vezi în cea mai proastă stare.
   Şi ea ar fi simțit la fel în locul lui; era bine ca momentele de tulburare să fie petrecute în intimitate.
   - Foarte bine. Se uită spre valet. Să mă anunți imediat dacă te îngrijorează starea domnului maior, Morgan.
   - Aşa voi face, milady.
   Ochii tânărului galez confirmau că era conştient de responsabilitatea pe care o purta.
   Ciudat, lucra pentru ea de mai bine de un an, iar Jocelyn nu bănuise niciodată de câtă grijă şi compasiune adâncă era capabil. Viața cotidiană liniştită nu necesita manifestarea unor astfel de calități, îşi zise ea.
   - Mulțumesc, Jocelyn. Pentru... tot, îi şopti maiorul în timp ce ieşea din cameră.
   Spera să nu aibă motive de a regreta că îi permisese să treacă prin iad după bunul lui plac.  Expiră relaxat după ce Jocelyn ieşi, ştiind că îşi câştigase un aliat formidabil.
   - Este o femeie deosebită, care ştie când să nu se contrazică.
   - E cu adevărat deosebită, domnule maior, confirmă Morgan cu înflăcărare.

          David se uită la valet, întrebându-se dacă era îndrăgostit de frumoasa lui stăpână. Nu, nu era dragoste romantică în ochii lui, ci devotament față de o femeie căreia îi purta un adânc respect.
   Deşi salariul era cel care comanda sarcinile servitorului, era nevoie de caracter pentru a inspira loialitate adevărată.
   Îl trecu un fior. Ştiind ce-l aştepta, spuse:
   - Ajută-mă să mă aşez pe scaun, te rog.
   - Nu ar fi mai bine să vă întindeți, domnule?
   - Mai târziu. Aş prefera să trec prin asta în poziție verticală, atâta timp cât pot îndura.
   Valetul îl apucă de un braț şi îl ajută să se ridice.
   Picioarele sale slăbite aproape se prăbuşiră sub greutatea lui, iar la început se bălăbăni amețit. Fără ajutorul lui Morgan ar fi căzut grămadă pe podea.
   Când îşi reveni din amețeală, reuşi să facă trei paşi împleticiți până la scaun, cu ajutor considerabil din partea lui Morgan. Se prăbuşi în scaun şi îşi lăsă capul pe spătar, cu membrele tremurându-i şi simțind o durere sfâşietoare în zona inciziei. Dar cel puțin, slavă Domnului, nu mai stătea în pat, neajutorat precum un pisoi.
   Să stea pe scaun, neajutorat precum un pisoi, i se păru un progres enorm.
   Jocelyn îi trimisese vorbă lui Richard Dalton despre starea de sănătate a maiorului, însă mesagerul trecu pe lângă el pe drum, iar căpitanul ajunse către amiază fără să fi aflat despre însănătoşirea miraculoasă.

            Prea discret pentru a-i spune chiar el vestea, Dudley îl lăsă pe Richard în camera de zi şi o anunță pe Jocelyn despre sosirea vizitatorului.
   Îl găsi pe Richard lângă fereastră, alb la încheieturi din cauza cârjelor.
   Temându-se de ce era mai rău, aşa cum făcuse ea cu o zi înainte, o întrebă, cu chipul crispat:
   - David a...?
   - Richard, se simte mult, mult mai bine, spuse ea repede. A fost operat ieri şi doctorul crede că are toate şansele să se recupereze complet.
   Richard făcu ochii mari.
   - David va trăi?
   - Cu puțin noroc, va fi ca nou.
   Căpitanul se întoarse cu fața spre fereastră şi se holbă afară, cu umerii rigizi.
   Pentru a-i da timp să se reculeagă, stăpâna casei o luă în brațe pe Isis, care o urmase din birou. Pisica putea absorbi mângâieri nesfârşite.
   Când Richard vorbi în cele din urmă, vocea sa fu atât de joasă încât abia se auzi.
   - Când majordomul m-a condus aici, eram sigur că ai să-mi spui că David a murit peste noapte. Nu... nu îți poți imagina ce înseamnă asta. Când au murit atâția, să ştii că măcar un prieten va supraviețui, sfidând sorții potrivnici.
   - Cred că am o vagă idee, murmură Jocelyn.
   Richard se întoarse către ea.
   - Ce va însemna asta pentru tine?
   - Sincer, nu ştiu, spuse ea ironic. Dar sper ca, spre deosebire de Sally Lancaster, tu să nu mă suspectezi de dorința de a-i strecura lui David otravă în supă.
   - Sally n-a spus aşa ceva!
   - A făcut o aluzie destul de evidentă.
   Jocelyn o scărpină pe Isis sub bărbie şi felina toarse drept mulțumire.
   - Ca să fiu sinceră, era beată când a spus-o şi probabil nu a vorbit serios.
   - Dacă ai avea de gând să omori pe cineva, presupun că ar fi într-un mod foarte direct, probabil cu pistolul pe Bond Street. Nu otravă, explică Richard cu un rânjet care îl făcu să pară mult mai tânăr, aşa cum arăta când se întâlniseră prima dată în Spania.
   - Ar fi păcat să-mi irosesc talentul la tir, admise ea.
   Richard îşi aranjă cârjele.
   - David se simte suficient de bine pentru a primi vizitatori?
   - Întrucât eu sunt doar o femeie plăpândă, m-a scos afară din cameră azi-dimineață, dar cred că se va bucura să te vadă.

            În timp ce părăseau camera de zi, ea îi repetă ce îi spusese Kinlock.
   - Deci opiul aproape l-a băgat în groapă, exclamă Richard uimit. Dumnezeule, când mă gândesc cât de mult i-am dat doar eu!
   - Toată lumea, inclusiv David, credea că îi face bine. Dar acum că ştie, refuză complet să mai ia laudanum.
   Îl privi îngrijorată.
   - Ştii ceva despre dependența de opiu? Mi-e teamă că îşi pune în pericol sănătatea renunțând brusc.
   - În Spania, unul dintre ofițerii noştri a devenit dependent în urma unei răni grave. Nu a fost în stare să se lase, oricât de mult a încercat. Starea lui nu era de invidiat, spuse căpitanul fără ocolişuri. Faptul că a fost martor la aşa ceva i-a influențat cu siguranță hotărârea de a renunța cât mai repede la drog. Dar nu este iresponsabil. Nu ar insista să facă ceva nesăbuit acum când este atât de aproape de vindecare.
   Trebuia să spere că Richard avea dreptate.
   - Mi s-a spus că ai mai fost ieri aici, deci ştii să ajungi la camera lui. Poți să îl vizitezi oricând doreşti şi să stai cât timp doreşti. Sunt sigură că prezența ta îi va grăbi însănătoşirea.
   Înțelegându-i aluzia nerostită, zâmbi cu căldură.
   - Iar casa aceasta e un loc mult mai plăcut decât spitalul. Mulțumesc, Lady Jocelyn.
 
           Presupunând că nu şi-ar fi dorit să fie văzut chinuindu-se pe scările lungi până la al doilea etaj, tânăra o puse pe Isis pe umăr şi se întoarse în birou. Avea de scris scrisori.
   Laura Kirkpatrick avea să fie încântată de vestea însănătoşirii maiorului Lancaster. Iar cealaltă mătuşă a ei, Lady Cromarty, avea să se înfurie cumplit aflând că averea nepoatei ei îi scăpase pentru totdeauna. Păcat că Jocelyn nu putea să fie de față pentru a-i vedea reacția.
   Tocmai sigila scrisoarea adresată Laurei când apăru Dudley.
   - Doamnele Halliwell sunt aici, milady.
   Doamnele Halliwell? La naiba, în vâltoarea atâtor drame uitase că era una dintre zilele ei de primire. Aveau să vină mai puțini vizitatori decât în timpul „sezonului”, dar tot trebuia să fie fermecătoare preț de câteva ore. Nu avea să fie uşor azi.
   Strângând uşor din dinți, ieşi să le întâmpine pe doamnele Halliwell, trei fete bătrâne inofensive, dar uşor zăpăcite, cărora le plăcea să lase propozițiile neterminate şi să povestească lucruri fără noimă.
   Timpul trecea foarte greu.
   Desigur, le oferi ceai, prăjituri şi poveşti amuzante cu o uşurință exersată, dar în interior era extrem de neliniştită.
   Cum se descurca David? Oare cedase din cauza eforturilor prea mari? Suferea chinuri îngrozitoare din cauza renunțării la drog?
   Bucuroasă după plecarea ultimului cuplu, îi spuse lui Dudley să nu primească posibili întârziați şi urcă la etaj pentru a vedea ce se întâmplă. La bătaia ei în uşă i se răspunse vesel „Intră”.

           Se conformă, găsindu-i pe domni în mijlocul unui joc de cărți.
   Hugh şi Rhys Morgan li se alăturaseră lui Richard Dalton şi David în jurul mesei, iar jocul era în toi. Doar Richard îi acceptă prezența cu dezinvoltură.
   Hugh sări în picioare, în timp ce Rhys plecă privirea cu o timiditate paralizantă. David, afundat în singurul fotoliu, îi aruncă un zâmbet.
   Arăta de parcă trebuia să stea întins în pat, însă lumina trepidantă din privirea sa sugera că nu ar fi putut să se odihnească.
   Suspectându-l pe Richard că ar fi pornit jocul ca metodă de a-i distrage atenția lui David de la nefericirea lui, spuse cu reproş prefăcut:
   - Îmi imaginam tot felul de dezastre! În schimb, dumneavoastră, domnilor, vă amuzați în timp ce eu făceam pe gazda pentru jumătate din plicticoasele Londrei.
   - Îmi cer scuze, milady, dar maiorul Lancaster a insistat să mă alătur jocului dacă stau în cameră, se bâlbâi Morgan.
   - Domnule maior, mă tem că îmi corupi servitorii, îl mustră ea tot cu voce blândă.
   - Dimpotrivă, răspunse el pe acelaşi ton, în ciuda mâinilor tremurânde, particip la o lecție bine-venită despre aspectele negative ale jocului de cărți. Să nu joci niciodată cu Richard, Lady Jocelyn. Punem gaj clădiri şi deja are în posesie Horse Guards, Carlton House, catedrala St. Paul şi Westminster Abbey.
   - Cine a câştigat spitalul York? întrebă ea cu interes.
   - Nimeni nu l-a vrut, spuse Rhys, apoi se înroşi până la urechi.
   Se bucur să vadă cât de fericit şi sănătos arăta caporalul, față de când era internat.
   Poate că trebuia să transforme Cromarty House într-un adăpost pentru convalescenți, din moment ce soldații răniți păreau să înflorească aici.
   - E clar că nu e un loc potrivit pentru o biată femeie. Vă doresc distracție plăcută, domnilor. Voi cere să vi se aducă răcoritoare.
   Se retrase, gândindu-se că începea să înțeleagă tovărăşia de arme şi felul cum cei care luptaseră împreună îşi purtau de grijă unul altuia. Exista o legătură tangibilă între cei trei soldați, deşi doi dintre ei erau ofițeri şi prieteni vechi, în timp ce al treilea era un soldat obişnuit, necunoscut.
   Un individ demodat, probabil Samuel Johnson, spusese odată că oricărui bărbat îi părea rău dacă nu fusese soldat.
   Nu înțelesese această remarcă până atunci, dar acum avea o vagă bănuială ce voia să însemne.
   Ce păcat că bărbații nu puteau găsi aceeaşi satisfacție fără să se omoare între ei.
 
        Tânjesc după drog, tremur, transpir şi Dumnezeu mai ştie ce... David îşi dădu seama că nu mai putea să pretindă că era atent la jocul de cărți.
   În loc de inimi şi frunze, vedea modele mişcătoare ce nu stăteau pe loc suficient pentru a le putea defini. Timpul încetini până când îşi pierdu orice urm de sens.
   Cândva, demult, Lady Jocelyn făcuse o vizită amuzată. La scurt vreme după aceea apăruse mâncarea.
   Pofta pe care o avusese pe timp de noapte dispăruse şi nu putea nici să bea, nici să mănânce.
   După ce tovarăşii săi terminară o masă uşoară, le spuse cu o voce care îi suna metalic:
   - Îmi pare rău, domnilor, e timpul să mă retrag din joc.
   Transpirația îi picura din palme, pătând cărțile în timp ce le punea pe masă, iar pe mâini i se făcu pielea de găină.
   Cu un efort suprem, reuşi să adauge:
   - Richard, va trebui să câştigi Turnul Londrei cu alt ocazie.
   - Mai bine. Nu mi-aş putea permite să-l întrețin.
   Vocea lui Richard suna minunat de liniştitor şi mai mult ca sigur mâna lui era cea care-i încălzea umărul lui David. Dar la fel de sigur, Hugh îl mută în patul său extraordinar de moale.
   Nici Richard, nici caporalul nu ar fi fost de prea mare ajutor cu cârjele lor.
   Se întinse tremurând în timp ce aşternuturile se umezeau de la sudoare. Timpul ar fi trecut mai repede dacă ar fi putut să doarmă, dar avea un nod în stomac şi mintea lui hoinărea într-un vis aproape real, în care împrejurimile din prezent se amestecau cu trecutul şi cu cele mai negre coşmaruri pe care le trăise, la fel de vii ca şi prima dată când trecuse prin ele.

            Apăru Sally, cu chipul îngrijorat chiar şi după ce o asigură că era bine şi că nu era nevoie să rămână. Şi Kinlock era acolo, încruntându-se din cauza frecvenței pulsului şi spunând că era un mare nesăbuit.
   Amețit, David recunoscu, dar argumentă că din moment ce oricum era deja abstinent de o vreme bună, nu ar avea rost să risipească suferința trăită, doar pentru a trece din nou prin ea.
   Probabil că logica sa funcționă - Kinlock nu îl forță să ia laudanum. Era un om rezonabil, pentru un doctor.
   Trecură ore în şir, timp în care muşchii săi se convulsionau de durere şi continuă să tremure de frig indiferent câte pături îi aducea Hugh. Târziu în noapte, aproape cedă.
   Pofta pentru acea amorțeal ăde catifea era atât de puternică, îl consuma atât de tare, încât îşi îngropă fața în perne pentru a nu implora să i se dea laudanum.
   Doar puțin, pentru a-i alina durerea din oase şi muşchi.
   Cineva îi tamponă fața cu apă rece şi, după mirosul de iasomie, o recunoscu pe Lady Jocelyn. Încercă să se întoarcă, să-i spună că nu ar fi trebuit să fie acolo, dar vocea sa fermă îi spuse să nu-şi facă griji. Era o femeie hotărâtă soția sa.
   Soție? Imposibil. Din păcate, imposibil.
   Depresia neagră care se pogorî asupra lui îl afundă într-un întuneric nesfârşit. Poate că era noapte, sau poate că soarele murise. Îşi aținti privirea asupra unei lumânări, sigur că dacă ar fi clipit, nu avea să mai zărească niciodată lumina.
   Veniră zorile, dovadă tangibilă a faptului că timpul trecea cu adevărat. Rezistase atât de mult, putea să îndure şi mai departe.
   Mintea sa evoca viziuni febrile ale câmpiilor spaniole în flăcări, strălucind într-o nuanță vie de maro, spărgându-se apoi în culori galbene sub impactul unor picături de ploaie monstruoase. Apoi se estompară într-o revărsare bruscă de monezi zornăitoare, părăsind îndrăgitele dealuri verzi din Hereford, dealuri pe care nu le văzuse de douăzeci de ani.
   Avea doisprezece ani, urmele ultimei bătăi încasate de la unul dintre frații săi erau încăvizibile, când vizitiul venise după el, Sally şi mama sa. Deşi iubise Westholme la fel de mult cât îşi urâse frații, refuzase să se uite în urmă, de teamă să nu-l vadă cineva şi să creadă că era un semn de slăbiciune.
   Se dădu jos din pat şi se apropie împleticit de fereastră, convins că afară avea să vadă Westholme, dar Hugh Morgan îl prinse. Deşi se zbătu disperat, convins că salvarea era foarte aproape, numai să o poată ajunge, nu se putu împotrivi forței blânde a tânărului galez.
   Era din nou întins. Dacă ar fi putut adormi...

                                         Capitolul 11

          Timp de două zile şi jumătate, durerea maiorului Lancaster radie în întreaga casă. Nervii lui Jocelyn cedară din cauza stresului. Deşi David o rugase să nu se apropie, stătea adesea cu el, întrucât oricum nu părea să îi conştientizeze prezența.
   Hugh Morgan preluă marea majoritate a sarcinilor de infirmier, dar Jocelyn, Sally şi Rhys făceau şi ei cu rândul, pentru a-i îngădui să se odihnească.
   Deşi stăpâna casei se oferi să angajeze pe altcineva care să stea la căpătâiul bolnavului, valetul refuză, spunând că se descurca singur fără probleme.
   Cât timp aveau să dureze chinurile? îl întrebase pe Kinlock, dar acesta nu-i putuse oferi un răspuns clar. Depindea de cât de puternică fusese dependența lui David. În cel mai rău caz, în jur de cinci, şase zile. Cu puțin noroc, avea să dureze mai puțin.
   Fu o uşurare să iasă din casă pentru o cină restrânsă la care promisese solemn că avea să ia parte. („Draga mea Lady Jocelyn, vor fi doar cunoştințele îngrozitoare ale soțului meu. Pur şi simplu am nevoie de cineva care să aducă un strop de farmec! ”)
   Se întrebă cu regret dacă gazda ei primise stropul de farmec la care sperase.
   Rochia de tafta verde strălucitor a lui Jocelyn fusese probabil mai plină de viață decât femeia care o purta.
   Cu toate acestea, ieşirea i-a priit. În timpul serii, a reuşit de câteva ori să nu se gândească la maiorul suferind, chiar şi câte treizeci de secunde în şir.
   Era trecut de ora unu a dimineții când s-a întors şi a făcut semn trăsurii că poate să plece, după ce vizitiul o urmărise cu privirea până când o văzuse în siguranță. Le spusese servitorilor să nu o aştepte. Ca de obicei, fusese nevoită să se certe cu ei.
   De la majordom la subrete, servitorii păreau să o considere incapabilă să răsucească o cheie în uşă sau să se dezbrace singură.
   Niciunuia nu îi trecuse prin cap că uneori prefera să fie singură.

             Oprindu-se în capul scărilor, privirea ei absentă căzu asupra uşii de la salon, reamintindu-i de scena neplăcută care se petrecuse acolo mai devreme. Avusese încă o confruntare cu cumnata sa.
    Sally ceruse ca fratelui ei să i se dea laudanum, pentru ca mintea lui să nu o ia razna, sau inima să nu-i cedeze din cauza efortului.
   Jocelyn îi înțelegea îngrijorarea; mai mult, o împărtăşea.
   Dar cealaltă femeie nu fusese prezentă când David spărsese sticla de laudanum ca să alunge ispita. Nu auzise disperarea din vocea sa.
   În loc să încerce să explice un lucru atât de profund personal, Jocelyn menționase doar că David era un om în toată firea şi că deciziile sale trebuiau respectate. Sally o acuzase din nou că spera ca David să moară, cuvintele ieşind din ea ca viespile din cuib.
   Cu ochii întunecați de teamă în spatele furiei, Sally se retrăsese abia când Richard îi luase partea lui Jocelyn.
   Jocelyn se trezi că strângea balustrada atât de tare, încât pe degete îi rămaseră urme de la frunzele de acantă sculptate. Cu efort, îi dădu drumul şi începu să urce cele două etaje de trepte.
   Ciudat cât de tăcută era casa la acea oră, cu foaierul întunecat, înalt de trei etaje, luminat doar de lămpile de pe palier. Era posibil aproape să creadă că locuia acolo singură, nu împreună cu alți zece oameni.
   Unsprezece, cu tot cu proaspătul său soț.
   Ajunse la etajul cu dormitoare şi traversă galeria către camera sa.
   Dintr-odată văzu o umbră, un contur mai întunecat în noapte, mergând în fața ei. Înlemni, cu pulsul ridicat, întrebându-se dacă îi călcase vreun hoț.
   Dar nu, silueta instabilă îi aparținea celui care-i acaparase gândurile în acele ultime zile. Maiorul Lancaster păşea nesigur, cu o mână pe balustrada care împrejmuia galeria pentru a-i proteja pe locuitorii casei de plonjeul letal până în foaierul de jos.

            Ea îl privi, uimită că ajunsese singur până acolo.
   Probabil că Hugh Morgan, epuizat, adormise în timpul veghii, iar maiorul ieşise fără să-l trezească. Pentru numele lui Dumnezeu, valetul trebuia să fi chemat pe cineva să îi țină locul. Devotamentul era de apreciat, dar şi judecata sănătoasă era importantă.
   Încălțat în papucii din piele de ied, al căror zgomot era înăbuşit de covor, se apropie de el.
   - Domnule maior Lancaster, chiar trebuie să vă întoarceți în pat.
   Se întoarse la auzul numelui său. Privirea lui era goală, ca şi cum ar fi umblat în somn. Ea oftă, pierzându-şi din speranța că trecuse de perioada de sevraj.
   - Haide, spuse ea, cu vocea joasă, dar fermă, ca şi cum ar fi fost un copil încăpățânat. Trebuie să te întorci în pat.
   - Cine... cine e acolo?
   Îşi rotea capul, încercând să o repereze în umbră, cu privirea neclară.
   - Jocelyn.
   Liniştit să-i audă vocea, se apropie de ea, dar paşii clătinați îl trimiseră direct în balustrada care înconjura galeria. Jocelyn îşi ținu respirația, îngrozită, în timp ce trunchiul dezechilibrat al lui David se balansă în exterior, deasupra podelei de marmură de dedesubt.
   Înnebunită de spaimă, alergă până la el şi îl cuprinse cu brațele, folosindu-se de elan pentru a-l îndepărta de balustrada periculoasă.
   Bărbatul respiră greoi şi se poticni înapoi din cauza impactului neaşteptat, iar împreună se clătinară de-a lungul galeriei şi se izbiră de perete. Când el ezită, gata să cadă, ea îşi întări strânsoarea, profitând de faptul că era țintuit între ea şi perete.
   Era atât de slab încât îi puteai număra coastele prin halatul albastru, şi ea îi simți inima bătând, însă trupul părea surprinzător de solid. Şi înalt. Văzându-l întins în pat, nu îşi dăduse seama cât era de înalt. Avea peste un metru optzeci şi umeri foarte lați.

             În timp ce Jocelyn îşi trăgea sufletul, brațele lui o cuprinseră cu putere, iar David murmură plăcut surprins:
   - Jeanette!
   - Nu sunt Jean...
   Îşi ridică privirea pentru a-i corecta falsa impresie, însă buzele lui le acoperiră pe-ale ei.
   Scoase un strigăt gâtuit, surprinsă de senzualitatea absolută şi neinhibată a îmbrățişării. Limbile lor se atinseră, cât se poate de erotic, iar mâna lui mare şi caldă alunecă mângâindu-i brațul gol. Se simți... fermecată. Iubită. Dorită.
   Genunchii ei se înmuiară şi se agăță de el, peretele sprijinindu-i pe amândoi. Din pură curiozitate, Jocelyn le permisese ocazional pretendenților să-i fure câte un sărut şi descoperise mulțumită că nu simțise mare lucru.
   Valsul cu Candover fusese cu mult mai provocator decât orice sărut. Până în acea clipă, când intensitatea înfierbântată a buzelor soldatului ştersese trecutul şi viitorul, lăsând doar prezentul torid.
   Oare aşa se simțise mama ei când o cuprinsese pofta trupească, transformând-o într-o prostituată fără niciun alt gând decât propriile nevoi egoiste?
   Gândul o revoltă, făcând-o să-şi conştientizeze violent propria situație. Fusese tentată să se tragă la o parte şi să-l lase pe bietul om să se prăbuşească pe podea, dar se limită la a întoarce capul şi a-i spune cu cea mai aristocratică voce de care era în stare:
   - Domnule maior Lancaster, controlează-te!
   Strânsoarea lui slăbi, iar David clipi uitându-se la ea, ca şi trezit din somn.
   - Dumnezeule mare! exclamă el, realizând că trupurile lor se atingeau. Îmi... îmi pare rău. Se pare că ... m-am purtat necuvenit.
   - Aşa este.
   - Şi îmi mai pare rău că nu am apreciat fapta mea necuvenită în timp ce o săvârşeam, spuse el înăbuşindu-şi râsul.
   Chiar avea cel mai îngrozitor simț al umorului, dar era greu să fie severă cu un bărbat cât timp brațele ei erau încolăcite în jurul lui. Se mulțumi să-l dojenească:
   - De ce hoinăreşti la ora asta? Şi într-o casă plină de servitori, de ce se petrece într-o singurătate absolută aceast mică dramă?
   El se încruntă, reflectând serios la întrebarea ei.
   - Poate că toată lumea doarme? Cred că e foarte târziu.
   Oftă uşurată. Claritatea gândirii sale indica faptul că sevrajul se terminase, iar el supraviețuise.
   - O observație profundă, domnule maior. Mă bucur să te văd din nou printre cei vii.

       Şi acum, ce era de făcut? Ar fi putut striga până când cineva s-ar fi trezit şi ar fi venit să îl ajute pe maior să se întoarcă în pat, dar nu era sigură cât timp mai putea să-i susțină greutatea, iar camera lui se afla în celălalt capăt al galeriei.
   Uşa dormitorului ei era la doar câțiva paşi.
   - Cu ajutorul meu, crezi că poți ajunge în camera alăturată?
   Cu grijă, se împinse de la perete. După o clătinare alarmantă, îşi recăpătă echilibrul.
   - Cred că da.
   Destul de stângaci, se rearanjară, brațul lui stâng pe după umerii ei, apoi se împleticiră până la camera lui Jocelyn, maiorul deschizând uşa cu mâna liberă.
   Lumina blândă a unei lămpi îi ghidă prin cameră. Rotindu-l astfel încât să stea cu spatele la pat, Jocelyn îi dădu drumul şi lăsă gravitația să-şi facă treaba. El se prăbuşi pe pat asemenea unei marionete ale cărei sfori fuseseră tăiate, cu picioarele atârnând pe marginea saltelei.
   Se întoarse şi îl văzu tremurând din cauza efortului depus, dar reuşind să-i zâmbească.
   - Se pare că îți sunt, din nou, dator.
   - Nu-ți face probleme, domnule maior.
   Jocelyn îi ridică picioarele peste aşternuturi şi îl ajută să-şi îndrepte trupul deşirat. Din fericire, era îndeajuns de bine aşezat încât capul să-i ajungă pe pernă.
   - Nu ai idee cât de plictisitoare era viața mea înainte să te cunosc.
   Ea se îndreptă de spate, gâfâind puțin. Chiar şi pe jumătate înfometat, nu era deloc uşor.

           Spre stupoarea ei, bărbatul adormise deja. Îşi spuse că nu era surprinzător după cele trei zile şi nopți lipsite de odihnă, dar faptul că se afla în patul ei o deranja cumplit.
   Ar fi putut să-l cheme pe valet pentru a-l duce înapoi în camera lui, dar ar fi fost un proces zgomotos şi îndelungat.
   Mai rău, maiorul s-ar fi trezit, ceea ce ar fi fost mare păcat, având în vedere câtă nevoie avea de odihnă. Nu-i surâdea gândul să aibă de-a face cu servitori somnoroşi, spăşiți şi abătuți, când tot ce-şi dorea era să doarmă şi ea.
   Însă nu se putea duce într-o cameră de oaspeți, deoarece niciuna nu era pregătită. Camera maiorului era singura întotdeauna gata de a primi musafiri. Îi privi o clipă somnul liniştit, apoi începu să-şi scoată agrafele din păr.
   Şi ce dacă era în patul ei? La urma urmei, erau căsătoriți. Mai mult sau mai puțin.
   Îşi scoase hainele în spatele paravanului folosit de obicei în jurul căzii. Era ciudat să fie dezbrăcată în cameră cu un bărbat, chiar şi unul abia sculat din morți.
   Dup ce îşi puse cămaşa de noapte şi halatul cel mai opac, scoase o pătură subțire din dulap şi îl acoperi pe David. Apoi se strecură sub cealalt jumătate, cu spatele la el şi trupul cât mai aproape de margine cu putință. Din fericire, patul era foarte mare.

          David se trezi lent, într-o asemenea stare de confort şi linişte încât în primul moment se întrebă dacă plutea într-un nou vis, mai bun decât cele pe care le avusese până atunci.
   Dar nu, inima sa bătea constant, iar plămânii se umflau şi se contractau cât se poate de real.
   Precaut, îşi mişcă degetele de la picioare, vrând să confirme că toate părțile corpului funcționau. Deşi îl dureau toate şi era epuizat după zilele nebune de sevraj, nu mai avea crampe musculare agonizante. Şi cel mai important, nici urmă de paralizie.
   Nu avea să mai considere niciodată un fleac mişcarea degetelor de la picioare.
   Stătea întins cu ochii închişi, nevrând să piardă acea senzație delicioasă de bine. Mirosul de aşternuturi curate şi iasomie, brațul lui întins pe o pernă - o pernă care respira?
   Deschise brusc ochii şi îşi dădu seama că se afla față în față cu Lady Jocelyn, care dormea, cu brațul lui în jurul ei.
   Îl lovi un alt fel de paralizie. Stătu cât putu de nemişcat, abia respirând, încercând să-şi aducă aminte când ajunsese în ceea ce părea să fie camera lui Jocelyn.
   Era dimineața devreme, iar lumina se juca pe părul ei bogat, desfăcut, accentuându-i reflexele roşcate. În somn, arăta tânără şi vulnerabilă, deloc asemănătoare femeii extrem de competente care intrase în salonul lui de spital şi în viața sa.
   Nu era de mirare că se simțea aşa bine. Nimic nu se compara cu a te trezi lângă o doamnă încântătoare, chiar dacă nu-şi aducea aminte cum ajunsese în - nu, pe - patul ei.
   Fără prea mare entuziasm, îşi retrase brațul.
   Mişcarea o trezi şi ea deschise ochii. Irisurile de o nuanță căpruie schimbătoare aveau picățele aurii, iar pielea ei era de o puritate perfectă, asemenea unui trandafir englezesc. La acea apropiere, simți impactul ca pe o ghiulea de tun.
   Pulsul lui acceleră în timp ce se uitau unul la altul. Arăta ca o pasăre cântătoare precaută care-şi putea lua zborul dac el ar fi făcut o mişcare greşită, însă prezența lui nu părea s-o surprindă. Ce naiba se întâmplase noaptea trecută?
   - Te-ai întors din abis, nu-i aşa? întrebă ea cu vocea răguşită de dimineață.
   Abis. Ce descriere corectă.
   - Da. Cu voia lui Dumnezeu, nu va trebui să mă mai întorc acolo vreodată.
   Făcu un gest înspre cameră.
   - Pot îndrăzni să te întreb cum am ajuns în această poziție de invidiat?
   Îşi miji ochii, amuzată.
   - Îmi imaginez că ai îndrăzni orice, domnule maior.
   - Foarte bine, rânji el. Ce s-a întâmplat?
   - Nu mare lucru. Îți aduci aminte că hoinăreai prin galerie?
   Cuvintele lui Jocelyn îi evocară imagini cu el împleticindu-se nesigur, balustrada rece sub mâna lui, ghidându-l şi oferindu-i sprijin. Vocea blândă, clară, a unei femei. Se întoarse... Stomacul i se cutremură.
   - La naiba, îmi amintesc că atârnam peste balustradă, gândindu-mă cât de departe era podeaua de jos, dar mintea îmi era atât de confuză încât nu prea îmi păsa.
   Amintirea fu mult mai supărătoare decât experiența în sine. Dacă ar fi căzut de la galerie, ar fi fost un mod absolut stupid de a-şi pierde viața după toate cele prin care trecuse.
   - M-ai tras înapoi în siguranță, nu-i aşa?
   În timp ce aprobă din cap, o nuanță interesantă de roz îi coloră pielea încântător de albă. Brusc îşi aminti de ce. O sărutase şi, preț de câteva momente incredibile, ea îi răspunsese din toată inima. Apoi îşi recăpătase bunul-simț, iar Jocelyn pusese capăt îmbrățişării.
   Suspectând că ea ar fi preferat să pretindă că sărutul nu avusese loc, adăugă plin de tact:
   - Presupun că m-ai ajutat să ajung aici şi am adormit numaidecât.
   - Exact, răspunse ea, părând uşurată. Camera mea era cea mai apropiată şi singura pregătită. Nu am vrut să fiu alungată din propriul pat, mai ales că este loc destul pentru amândoi.

           Acesta era motivul pentru care se aflau acum întinşi unul lângă celălalt, într-o intimitate atât de provocatoare. Îi mângâie părul castaniu, şuvițele mătăsoase încolăcindu-i-se pe degete.
   - Mi-ai salvat viața azi-noapte. Nici nu ştiu cum să-ți mulțumesc.
   Fără să mişte un muşchi, ea se retrase uşor, ca şi cum ar fi fost alarmată de căldura din vocea lui.
   - Dac ai fi căzut, ai fi făcut o mizerie de nedescris pe marmură.
   - Ceea ce ar fi fost urât din partea mea, având în vedere cât ai fost de amabilă.
   Simțind că fusese mustrat politicos, el îşi retrase mâna.
   Lady Jocelyn îi era soție după lege, dar erau practic nişte străini, iar ea nu părea să fie atrasă de el aşa cum era el atras de ea. Şi într-adevăr era atras, într-un mod puternic, dar ciudat de nefizic, pentru că mai avea cale lungă până la însănătoşirea completă.
   Dorința era latentă. Pofta intensă de o mai mare apropiere, pentru a-i înțelege viața şi mintea, era trează în schimb.
   Dacă era atât de atras de ea la doar câteva zile de când părăsise patul de moarte, cum avea să se simtă când avea să devină din nou un bărbat sănătos?
   Ea îi întrerupse gândurile.
   - Păreai foarte hotărât azi-noapte. Îți aminteşti încotro te îndreptai?
   - Spre Hereford, cred, spuse el, bucuros că se afla pe un teren mai sigur.
   - De ce Hereford?
   - De ce nu? E un ținut absolut încântător. Aproape la fel de încântător ca tine, adăugă el, înainte să se poată stăpâni.
   Se ridică în capul oaselor, încercând să pară severă.
   - Încep să cred că eşti un as în ale flirtului.
   - Nici pe departe.
   Îi studie silueta grațioasă, abia ghicită prin cămaşa largă de noapte.
   - Spun doar adevărul. Cu siguranță ştii că eşti frumoasă.
   Ea coborî privirea şi păru jenată. David se întrebă de ce.
   Din experiența lui, majoritatea femeilor erau fericite să fie admirate. Poate că Jocelyn îi interpreta comentariile ca pe un avans făcut de soț asupra unei femei deloc interesate a-i fi soție.
   Acest gând care îl aduse cu picioarele pe pământ fu întrerupt când camerista lui Jocelyn, Marie, dădu buzna în cameră.

          - Milady, domnul maior a dispărut...
   Făcu ochii mari asimilând priveliştea peste care dăduse.
   - Mon Dieu!
   La fel de netulburată ca şi cum s-ar fi aflat în camera de zi, nu în neglijeu în pat, Jocelyn rosti:
   - După cum vezi, domnul maior nu a dispărut. Hoinărea pe coridor azi-noapte şi a fost mai uşor să-l aduc aici decât să trezesc toată casa. Dacă admiratorul tău s-a trezit, spune-i că-l poate ajuta pe domnul maior Lancaster să se întoarcă în camera domniei sale.
   Marie dădu din cap şi ieşi din cameră cu spatele, încă holbându-se, dar cu o urmă de zâmbet în colțul gurii.
   Reprimându-şi un oftat din cauza intruziunii realității, David îşi coborî cu grijă picioarele peste marginea patului, apoi se ridică, sprijinindu-se cu o mână de tăblie.
   - Cred că mă descurc până în camera mea fără ajutor.
   Se ridică şi ea din pat.
   - Cel mai bine ar fi să-l aştepți pe Morgan, domnule maior Lancaster. Ai fost foarte bolnav şi probabil eşti încă nesigur pe picioare.
   - Credeam că te-am convins să îmi spui David noaptea trecută.
   Îşi strânse halatul în jurul corpului, un gest inconştient, menit să o acopere şi mai mult, deşi, de fapt, îi accentua silueta.
   - Va fi mai uşor să te țin la distanță dacă îți spun domnule maior.
   Folosind stâlpul de la colțul patului pe post de pivot, se întoarse cu fața la ea.
   - Nu voi face nimic din ceea ce nu-ți doreşti.
   - Nu... nu mi-am imaginat că ai face.
  Suspină.
   - Dar suntem într-un bucluc de pomină.
   Când fusese deschisă discuția pentru prima dată, el o evitase intrând în sevraj. De data aceasta, situația trebuia pusă la punct.
   - Cred că există o cale de scăpare din această... căsătorie neintenționată, prin care să-ți poți păstra averea şi care ne va permite amândurora să ne vedem de viață.
   - Chiar crezi asta? îl întrebă ea, privindu-l cu ochi mari, plini de speranță.
   - Va trebui să citesc testamentul. Ai o copie în casă?
   - Cred că da.
   El îşi frecă barba şi simți părul aspru. Dumnezeule, era absolut răvăşit, nebărbierit, nespălat şi, mai mult ca sigur, manifestând încă efectele zilelor de delir.
   - După ce reuşesc să fac o baie, să mă bărbieresc şi să iau micul dejun, mă voi uita pe testament. Niciodată să nu citeşti documente juridice pe stomacul gol.
   - Doar gândul la testamentul tatălui meu îmi provoacă indigestie, comentă ea, făcând o față ironică.
   Hugh Morgan dădu buzna înăuntru, expresia lui lăsând să se mai vadă spaima care îl cuprinsese când se trezise şi descoperise că pacientul său dispăruse.
   Înşirând explicații şi scuze, îl prinse pe David de braț şi îl ajută să iasă din cameră.
   După ce uşa se închise în urma celor doi, Jocelyn ridică privirea şi o zări pe Isis pe pervazul geamului unde îşi petrecuse noaptea, după ce locul ei de drept, de pe pernă, fusese uzurpat.
   - Ei bine, pisi, se pare că domnul maior şi-a revenit. Dar ce vom face cu el?
   Isis căscă disprețuitor. Pisicile îşi aranjau relațiile mult mai ordonat.

                                          Capitolul 12

           Când Jocelyn i se alătură maiorului Lancaster câteva ore mai târziu, abia îl recunoscu pe cel care fusese în pragul morții cu doar câteva zile înainte.
   Îmbăiat, bărbierit şi aşezat confortabil lângă fereastră, numai halatul mai oferea un indiciu despre starea sa de convalescență. Se ridică în picioare când ea intră în cameră şi făcu o semiplecăciune lăudabilă, în ciuda recentei operații la spate.
   Stăpâna casei se aşeză şi puse un vraf de hârtii lângă tava cu cafea, aflată pe măsuța dintre ei.
   - Domnule maior, eşti extraordinar. Până şi doctorul Kinlock se aştepta să dureze o săptămână până să te poți ridica din pat.
   - Însănătoşirea grabnică este un mare atu în armată, unde eşti de obicei în criză de timp. Doreşti cafea? Hugh Morgan tocmai a adus un ibric proaspăt.
   - Mulțumesc, cred că voi dori o ceaşcă,.
   Îl studie în timp ce turnă două ceşti aburinde din fiertura parfumată. Deşi era încă foarte slab, cu obrajii aproape scobiți, avea o culoare sănătoasă. Privi amuzată cum părul său des, şaten, deşi fusese pieptănat milităreşte, se răsucea rapid şi încântător în nişte onduleuri naturale dezordonate.
   Era mai tânăr decât crezuse, mai aproape de treizeci decât de patruzeci de ani.
   - Apropo de Morgan, unde este acum? vru ea să ştie când îi oferi ceaşca de cafea.
   - M-am gândit că poate doreşte să-şi mai vadă de alte îndatoriri sau să petreacă puțin timp cu fratele său. Chiar nu mai am nevoie de infirmier permanent, adăugă el rezonabil, interpretând corect sprâncenele ei ridicate.
   - Presupun că nu. Momentan însă, nu prea are altceva de făcut. Nu au rămas prea mulți vizitatori în Londra în aceast perioadă, aşa că servitorii nu sunt ocupați.
   El îşi puse frişcă în cafea, turnând-o peste linguriță astfel încât să acopere suprafața cafelei în strat gros.
   - Când camerista a intrat mai devreme, te-ai referit la Morgan drept admiratorul ei. O curtează?
   - Cred că da. Menajera m-a asigurat că se comportă cu maximă discreție, dar există un interes clar de ambele părți.
   - Eşti un angajator liberal de permiți astfel de relații în casa ta. Majoritatea preferă ca servitorii să nu facă asta.
   - Stă în natura umană ca bărbații şi femeile să fie atraşi unii de alții. Stăpânii care neagă asta nu fac decât să-i oblige la viclenie. Atâta timp cât prestația lor nu are de suferit, ar fi o prostie să dau ordine care nu vor fi respectate.
   - Lady Jocelyn, cred că eşti romantică, spuse el zâmbind.
   - Nici pe departe. Doar pragmatică.
   Deşi probabil avea o înclinație spre romantism, căci altfel nu l-ar fi dorit pe ducele de Candover, fapt care o adusese în această situație încurcată.
   Îi înmână hârtiile.

          - Iată copia după testamentul tatălui meu pe care ai cerut-o.
  - Îmi permiți?
   David începu să frunzărească documentul.
   Testamentul unei persoane înstărite era în mod obligatoriu lung, dar el îl citi în grabă, întorcându-se să studieze o anumită secțiune cu mai mare atenție.
   Puse foile pe masă.
   - Nu sunt puse condiții moştenirii tale în afară de cea a căsătoriei până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Nici divorțul, nici chiar crima nu te-ar dezmoşteni odată căsătorită.
   - Astea sunt singurele opțiuni? întrebă ea alarmată.
   - Deloc. Am putea trăi separați permanent, dar asta ar fi foarte nesatisfăcător pentru amândoi. Cel puțin pentru mine ar fi cu siguranță. Cea mai bună soluție ar fi să anulăm căsătoria.
   Ea se încruntă.
   - Ce înseamnă asta?
   - Anulările sunt acordate de tribunale ecleziastice, care dizolvă căsătoria, lăsând ambele părți libere să se căsătorească din nou ulterior, explic el. Sunt foarte rare, dar dacă motivele sunt întemeiate, o anulare ar fi mai rapid şi mai puțin costisitoare decât un divorț şi mult mai puțin scandaloasă, întrucât nu se pune problema unui comportament indecent.
   - Cu siguranță ar fi de dorit asta, dar ce motive sunt necesare? Probabil că regulile sunt foarte stricte, altfel anulările ar fi la ordinea zilei.
   O privi fără să se clintească.
   - O căsătorie poate fi anulată pe motiv de lipsă de consimțământ, bigamie, nebunie, neîmplinirea vârstei de majorat şi alte câteva motive. În cazul nostru, s-ar putea invoca... impotența.
   Îi trebui un moment pentru a-i absorbi cuvintele. Apoi se holbă la el, făcând ochii mari, şocată.
   - Vrei să spui că din cauza paraliziei nu mai poți...?
   - Nu trebuie să pari atât de îngrozită, Lady Jocelyn. De fapt, nu am niciun motiv să cred că aşa ar sta lucrurile, dar dată fiind natura rănilor suferite, ar fi simplu să susținem că mariajul nu poate fi consumat şi trebuie anulat. Incapacitatea trebuie să fi existat la momentul căsătoriei, iar martorii medicali vor trebui să ateste rănile mele, dar asta nu va fi o problemă.
   Roşind, îşi întoarse atenția către cafea. Nu îşi dăduse seama cât de incomod avea să devină această discuție.
   Ştia vag că bărbații îşi luau în serios aptitudinile în materie de amor. Cu siguranță David era neobişnuit prin oferta concretă de a invoca o incapacitate stânjenitoare.
   - Nu te-ar deranja să susții aşa ceva?
   - Deşi recunosc că despic firul în patru din punct de vedere legal, atâta timp cât nu am o dovadă clară a contrarului, voi putea să jur că sunt... incapabil, cu conştiința curată.
   Se forță să ridice privirea şi o întâlni pe a lui.
   - E foarte curajos din partea ta să fii dispus să faci un demers care cu siguranță va fi umilitor.
   - Nu vom duce lipsă de momente stânjenitoare. Printre altele, tu va trebui să fii atestată drept  virgo intacta.
   Ezită, apoi spuse:
   - Îmi cer iertare, dar... crezi că va fi o problemă?
   - Sigur că sunt virgină! exclamă ea, roşind puternic.
   Deşi nu era neapărat sigur; chiar şi printre cele de rangul ei, nu era nemaiauzit ca miresele să păşească spre altar după pierderea virginității. Dar Jocelyn preferase să urmeze standarde mai înalte. În plus, nu fusese niciodată tentată cu adevărat.
   Ignorând înțelegător roşeața ei, David conchise:
   - În condițiile astea cred că este foarte posibil să obținem o anulare.
   Şi ea spera asta. Gata să schimbe subiectul, îl întrebă:
   - Unde ai învățat atâtea despre legi?
   - Am urmat cursuri timp de doi ani. Era considerată o profesie care mi s-ar fi potrivit.
   - De ce nu ai continuat în acest domeniu? se interesă ea, intrigată.
   El rânji.
   - Am decis că preferam, la propriu, moartea în locul vieții de avocat şi m-am înrolat în armată.
   - Îmi confirmi prejudecățile. Întrucât avocații sunt de obicei nişte ființe banale şi plictisitoare, dreptul trebuie să fie plictisitor.
   - Deloc. Marele ansamblu al dreptului jurisprudențial anglo-saxon se numără printre lucrurile care ne fac un popor unic. Se bazează pe precedente şi bun-simț şi este foarte diferit de codul napoleonian, de exemplu, care îşi are originile în codul roman dat de Iustinian. Dreptul jurisprudențial are abilitatea admirabilă de a creşte şi a se schimba odată cu timpul. Nu mă îndoiesc că peste o mie de ani, urmaşii noştri se vor ghida după o formă recognoscibilă a legilor care guvernează azi.
   - Ce gând minunat, murmură ea cu admirație. Tocmai ai realizat imposibilul şi ai făcut dreptul să sune romantic. Poate că ar fi trebuit să te faci avocat totuşi.
   - Practica zilnică se face între patru pereți, învârtind hârtii. Aş fi urât-o.
   Bătu cu degetul în testamentul tatălui ei.
   - Acesta însă este un document foarte interesant. La ce s-o fi gândit oare?
   - Nu e evident? spuse ea acru. Dacă nu mă înşel, m-a descris drept o „fătucă încăpățânată, cu gusturi prea pretențioase”.
   - Foarte urât din partea lui, remarcă maiorul, cu vocea sobră şi privirea amuzată.

           Nu-l putea învinui că se distra. Situația era hilară pentru toți, cu excepția ei.
   - Să spun drept, ştiu că tatăl meu era sincer îngrijorat pentru mine. Chiar credea că pentru o femeie, nicio soartă nu e mai îngrozitoare decât să rămână fată bătrână. De asemenea, deşi nu a avut nicio problemă în a-i transfera titlul fratelui său, Willoughby, nu a vrut să rămână fără descendenți dacă aş fi ales să nu mă mărit.
   - Asta este de înțeles.
   - Poate, dar nu înseamnă că voi accepta docilă coerciția.
   Gura ei se strâmbă.
   - E paradoxal. Din cauza felului în care m-a crescut, nu voi putea fi mulțumită niciodată cu viața de lady pe care şi-o dorea pentru mine.
   David ridică ibricul şi mai turnă cafea pentru amândoi.
   - Cum ai fost crescută?
   - M-a tratat ca şi cum aş fi fost moştenitorul său. Călăream împreună pe moşie discutând despre canalizare şi animale şi rotația recoltelor, tot ceea ce trebuia să ştie un proprietar de conac. Moşia familiei Kendal, Charlton, mi s-a impregnat în sânge, în minte şi în suflet.
   Vocea îi şovăi.
   - Dar... Charlton nu mai poate fi a mea niciodată.
   - Nu va fi la fel, dar acum te afli în poziția în care poți cumpăra o alt moşie. În timp, cu dragoste multă, poate deveni la fel de îndrăgită precum Charlton.
   Îl privi timid.
   - Tu înțelegi, nu-i aşa? Nu prea am vorbit despre asta. Femeile nu trebuie să fie atât de ataşate de pământ.
   - Oricine spune asta este un prost.
   - Ca să fiu sinceră, întotdeauna am simțit asta, dar puțini bățrbați au fost de acord, mărturisi ea cu franchețe. Acum că mi-am asigurat moştenirea, voi începe să caut o proprietate potrivită scoasă la vânzare. S-ar putea să dureze ani de zile, dar la un moment dat, voi găsi ceea ce caut.
   - Să devii proprietar de moşie este o ambiție lăudabilă și nu m îndoiesc că vei reuşi.
   Îi studie chipul.
   - Dar cum rămâne cu căsătoria? Când ne-am întâlnit pentru prima dată parcă pomeneai de un bărbat la care sperai.

       Se concentră să facă un morman înalt din cuburile de zahăr din bol cu lingurița de argint, întrebându-se cât de mult să dezvăluie.
   Limitându-se la faptele reale, rezumă:
   - Relația abia începea să se înfiripe. Timpul s-a scurs înainte să îmi pot da seama dacă am putea avea un viitor împreună.
   - Cum este acest domn?
   - Este foarte măreț şi experimentat şi foarte neimpresionat de cei care îi venerează titlul şi averea. Este foarte spiritual, dar şi foarte bun. E un stăpân admirabil şi un membru foarte respectat al Camerei Lorzilor.
   Ezită, ştiind că nu putea, şi nu trebuia, să explice dorința pe care o simțea ori de câte ori se gândea la Candover.
   - Îmi... îmi face mare plăcere compania lui.
   - Pare a fi un soț respectabil şi adecvat.
   David o măsură cu privire enigmatică.
   - Şi ar trebui să fie complet nebun să nu te aprecieze.
   - Şi lui pare să-i facă plăcere compania mea, dar s-a purtat întotdeauna extrem de cuviincios pentru că sunt, sau eram, de viță nobilă, spuse ea ironic. Este renumit pentru că prefer femeile la fel de... experimentate ca el.
   - Un astfel de comportament nu este neobişnuit în rândul bărbaților care nu sunt pregătiți să se însoare, spuse maiorul, înțelegându-i aluzia. Fără îndoială că aştepta femeia potrivită.
   - Asta am crezut şi eu.
   Se juca visătoare cu ceaşca delicată de porțelan, atipic de agitată.
   - Fără îndoială par foarte prostuță, să fiu interesată de un bărbat care s-ar putea să nu se uite niciodată la mine.
   - Deloc. Interesul este un prim pas esențial şi, dacă ai dreptate, interesul este reciproc.
   - Eşti un bărbat foarte înțelegător. Mi-aş dori să-mi fi fost frate, dar presupun că domnişoara Lancaster nu ar fi dispusă să te împartă cu cineva.
   David zâmbi crispat.
   - Ţi-ar plăcea să-ți fiu frate?
   - Ştiu că este imposibil, dar sper că putem fi măcar prieteni. S-au întâmplat prea multe în ultimele zile pentru a fi străini.
   - Aici ai, cu siguranță, dreptate.
   Îi întinse mâna.
   - Atunci, să fim prieteni.
   O uimiră căldura şi forța strânsorii sale. De fapt, simți ceva asemănător furnicăturilor percepute după ce traversa un covor într-o zi rece. Era pe calea cea bună spre însănătoşire.
   - Că veni vorba despre sora mea, continuă el după ce dădură mâna, presupun că vei dori să revoci renta pe care ai aranjat-o pentru Sally, întrucât nu mi-am îndeplinit partea mea de înțelegere.
   Fu tentată, preț de o clipă. Cinci sute de lire pe an era o sumă considerabilă, iar Sally Lancaster nu era tocmai o persoană înduioşătoare căreia să-i arăți bunăvoință. Dar făcuse o înțelegere.
   - Sigur că nu o voi revoca. M-ai luat de soție, asta a fost esența târgului nostru.
  - Eşti foarte corectă.
   Privirea lui era aprobatoare, dar chipul şi postura trădau semne de oboseală.
   - Te obosesc, spuse ea spăşit . Îmi pare rău, pari să te simți atât de bine încât uit cât de bolnav ai fost. Doreşti să te întinzi?
   - Poate că ar trebui. Se ridică grijuliu din scaun. Nu cred că voi face altceva decât să mănânc şi să dorm în următoarele două săptămâni.
   Se ridică şi ea, întrebându-se dacă trebuia să-l cheme pe Morgan.
   - Ai nevoie de ajutor?
   - Mă descurc, Lady Jocelyn. Mulțumesc pentru grijă.
   Atmosfera devenise ciudat de oficială pentru doi oameni care tocmai îşi juraseră prietenie.
   - Pe mai târziu atunci.
   Mâna ei era aproape să apuce clanța când uşa se trânti de perete şi contesa de Cromarty dădu buzna în cameră, roşie la față asemenea penelor purpurii ce i se legănau deasupra capului.
   - Ce înseamnă toate astea? mârâi ea, fixând-o pe Jocelyn cu o privire ucigătoare.

                                       Capitolul 13

          -  Ce vrei să spui? întrebă Jocelyn, surprinsă.
   - Neruşinato! Ce înseamnă prostiile astea despre căsătoria ta? Doar săptămâna trecută nu găsiseşi pe nimeni să-ți fie pe plac!
   Contesa miji ochii.
   - Sau ți-ai cumpărat un soț, vreun vânător de averi dispus să te ia în ciuda şiretlicurilor tale şi a temperamentului nemernic?
   Jocelyn rămase uimită de valul de otravă. Deşi ea şi contesa nu se îndrăgiseră niciodată, păstraseră de obicei măcar o aparență de politețe. Pe de alt parte, Elvira nu mai fusese privată de vreo avere până atunci.
  Mătuşa sa îşi trăgea sufletul pentru o nouă rundă, când o voce calmă străbătu camera.
   - Eşti amabilă să faci prezentările, Jocelyn?
   Uitase de prezența lui David, dar acum se dădu la o parte pentru ca mătuşa ei să vadă că invadase dormitorul unui gentleman.
   Din păcate, contesa era deasupra detaliilor de proprietate. La vederea maiorului Lancaster scoase un
mârâit grav, din gâtlej.
   - David, aceasta este mătuşa mea, contesa de Cromarty, spuse Jocelyn, dorindu-şi să-l fi putut scuti de această scenă. Mătuşă Elvira, domnul maiorul David Lancaster.
   O prezentă deliberat pe mătuşa sa lui David, ştiind că, avidă de recunoaşterea statutului, contesa avea să înțeleagă insulta.
   - Deci dumneata iei parte la farsa asta, izbucni Elvira. Nu am auzit niciodată de dumneata. Eşti un nimeni.
   David făcu o plecăciune impecabilă în fața contesei.
   - Sigur că nu puteți aproba faptul că nepoata dumneavoastră s-a căsătorit cu cineva fără rang şi fără avere. Cu frumusețea, obârşia şi farmecul său, ar putea aspira la mai mult. Într-adevăr, i-am spus asta dragei mele fete de nenumărate ori.
   Arătând foarte înalt şi foarte distins, păşi în față şi o cuprinse pe Jocelyn pe după umeri.
   - Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră cu privire la nepotrivirea noastră. Cu toate astea, ataşamentul a trecut testul timpului. Întrucât sentimentele noastre nu s-au schimbat, am cedat tentației şi am cerut-o pe Jocelyn de soție.
   Fata lui dragă se holba la el cu uimire pierdută, astfel că îi zâmbi iubitor şi îi făcu discret cu ochiul.
   - Este o dovadă a neîntrecutului dumneavoastră spirit de observație faptul că v-ați dat seama că niciun bărbat nu este suficient de bun pentru nepoata dumneavoastră, Lady Cromarty. Pot doar să jur că îmi voi petrece viața străduindu-mă să fiu demn de ea.
   Uimirea lui Jocelyn fu cât pe ce să se transforme în chicoteli incontrolabile.
   - David, dragul meu, ce lucruri minunate spui! Ca şi cum nu orice femeie ar fi mândră să-ți fie soție, gânguri ea cu voință de fier.
   Întorcându-se spre mătuşa sa, continuă plină de însuflețire.
   - O fire atât de nobilă, nişte principii atât de înalte sunt de neprețuit. Şi o inimă de leu - este erou la Waterloo, să ştii.
   Îşi puse brațul pe după talia lui şi îşi lăsă capul pe umărul său.
   - Sunt cea mai norocoasă femeie din lume.
 
        Elvira se holba stupefiată. La orice s-ar fi aşteptat, numai la aceast imagine de adorație reciprocă nu. Şi chiar dacă nu auzise de maiorul Lancaster, acesta era, fără îndoială, un gentleman.
   - Vă iubiți de mai mult timp?
   - A, ne ştim de ceva vreme, o informă David afabil. Dar distanțele geografice şi războiul au conspirat pentru a ne ține despărțiți.
   Îi zâmbi îngereşte vizitatoarei.
   - Sper să ne doriți fericire.
   - Mie mi se pare o treabă suspectă, izbucni Elvira. Fără anunțuri, fără rude prezente la ceremonie. Trebuia să ne inviți cel puțin pe mine şi pe Willoughby. În calitate de cap al familiei el ar fi trebuit să-ți ofere mâna.
   Jocelyn coborî colțurile gurii într-o expresie de mâhnire.
   - Te rog să-i spui unchiului meu că nu am intenționat să-l desconsider. Pur şi simplu nu am avut timp să organizăm o nuntă mai extinsă. David a fost foarte bolnav, într-adevăr, dacă nu ar fi fost disperat, cred că simțul onoarei nu i-ar fi permis niciodată să mă ia de soție.
   - Toate bune şi frumoase, spuse Elvira fără convingere, dar cum v-ați întâlnit?

............................................................