În spatele ușilor închise, B. A. Paris

                                       1-5
                           
                                   PREZENT 

              Sticla de șampanie atinge cu zgomot tejgheaua de marmură din bucătărie făcându-mă să tresar. Mă uit la Jack, sperând să nu fi observat cât sunt de agitată.
   Mă surprinde privindu-l și zâmbește.
   - Perfect, spune el încetișor.
   Mă ia de mână și mă duce la musafirii noștri care așteaptă. Când trecem prin hol, văd crinul înflorit adus de Diane și Adam pentru grădina noastră. E de un roz atât de frumos, încât sper ca Jack să-l planteze într-un loc din care am să-l pot vedea de la fereastra dormitorului. Mă gândesc la grădină, mă podidesc lacrimile și le înghit repede.
   Cum în seara asta sunt atâtea în joc, trebuie să mă concentrez pe momentul prezent.
   În camera de zi, un foc arde liniștit în căminul antic. E martie, dar încă e răcoare și lui Jack îi place ca invitații noștri să se simtă cât mai confortabil.
   - Casa voastră e cu adevărat extraordinară, Jack, spune cu admirație Rufus. Nu crezi, Esther?
   Nu-i cunosc nici pe Rufus, nici pe Esther. Sunt noi în zonă și în seara asta e prima dată când ne întâlnim, de aceea sunt și mai emoționată. Dar nu-mi permit să-l dezamăgesc pe Jack, așa că-mi fixez un zâmbet pe față, rugândumă ca ei să mă placă. Esther nu-mi întoarce zâmbetul, așa că bănuiesc că amână evaluarea. Dar nu pot s-o condamn.
   Sunt sigură că, de când a intrat în cercul nostru de prieteni, acum o lună, i s-a tot spus că Grace Angel, soția eminentului avocat Jack Angel, este un exemplu perfect de femeie care are tot - casa perfectă, soțul perfect, viața perfectă.
   În locul lui Esther, și eu aș fi circumspectă în privința mea.
   Ochii îmi cad pe cutia cu bomboane de ciocolată scumpă pe care tocmai a scos-o din geantă și simt o undă de emoție. Nevoind să i le dea direct lui Jack, mă îndrept ușurel spre ea, iar ea mi le întinde instinctiv.
   - Mulțumesc, arată minunat, spun recunoscătoare, punând cutia pe măsuță ca s-o deschid mai târziu, la cafea.
   Esther mă intrigă. E total opusă lui Diane - înaltă, blondă, suplă, rezervată - și nu pot să n-o respect pentru faptul că e prima persoană care pășește în casa noastră și nu o ține întruna cu ce frumoasă este. Jack a insistat să aleagă el casa, spunându-mi că avea să fie darul meu de nuntă, așa că am văzut-o prima dată când ne-am întors din luna de miere. Deși îmi zisese că era perfectă pentru noi, nu mi-am dat seama pe deplin ce voia să spună decât când am văzut-o.

            Amplasată pe un teren mare în capătul îndepărtat al satului, ea îi oferă lui Jack intimitatea pe care și-o dorește cu înfocare, precum și privilegiul de a fi stăpânul celei mai frumoase case din Spring
Eaton. Și cel mai bine apărată.
   Are un sistem complicat de alarmă, cu obloane de oțel care protejează ferestrele de la parter. Probabil că pare ciudat că de multe ori obloanele stau închise în timpul zilei, dar, așa cum spune Jack oricui întreabă, cu o slujbă ca a lui, siguranța este una dintre priorități.
   Avem o mulțime de tablouri pe pereții camerei de zi, dar oamenii sunt atrași de obicei de pictura mare și roșie care atârnă deasupra căminului.
   Diane și Adam, care au văzut-o deja, se duc să mai arunce o privire, iar Rufus li se alătură, în timp ce Esther se așază pe una dintre canapelele din piele crem.
   - E uimitoare! spune Rufus, uitându-se fascinat la sutele de pete micuțe care alcătuiesc mare parte din pictură.
   - Se numește Licurici, explică Jack, desfăcând sârma sticlei de șampanie.
   - N-am mai văzut așa ceva.
   - Grace a pictat-o, îi spune Diane. Îți vine să crezi?
   - Trebuie să vezi și celelalte tablouri ale lui Grace.
   Jack scoate dopul din sticlă cu un susur abia auzit.
   - Sunt cu adevărat nemaipomenite, adaugă el.
   Rufus se uită cu interes prin cameră.
   - Sunt aici?
   - Nu, sunt altundeva în casă.
   - Doar pentru ochii lui Jack, glumește Adam.
   - Și ai lui Grace. Nu-i așa, iubito? spune Jack, zâmbindu-mi. Numai pentru ochii noștri.
   - Da, aprob eu, întorcând capul.
   Ne alăturăm lui Esther pe canapea și Diane scoate o exclamație de plăcere când Jack toarnă șampania în pahare înalte. Se uită la mine.
   - Acum ți-e mai bine? întreabă ea. Grace n-a putut să ia ieri prânzul cu mine fiindcă a fost bolnavă, explică, întorcându-se spre Esther.
   - A fost doar o migrenă, protestez eu.
   - Din nefericire, Grace e predispusă la migrene, spune Jack, uitându-se compătimitor la mine. Însă nu țin mult, slavă Domnului.
  - E a două oară când m-ai lăsat cu ochii în soare, îmi amintește Diane.
   - Îmi pare rău, mă scuz eu.
   - Mă rog, măcar de data asta n-ai uitat, mă tachinează ea. Ce-ar fi să ne întâlnim vinerea viitoare ca să compensăm? O să fii liberă, Grace? N-ai nicio programare la dentist de care să-ți amintești în ultima clipă?
   - Nu, și nici migrene, sper.
   Diane se întoarce spre Esther.
   - Vrei să vii cu noi? Va trebui să fie la un restaurant din oraș fiindcă eu lucrez.
   - Mulțumesc, mi-ar plăcea, spune Esther și se uită la mine, ca să vadă poate dacă nu mă deranjează că vine și ea și, în timp ce-i întorc zâmbetul, mă simt îngrozitor de vinovată deoarece știu deja că nu mă voi duce.
   Cerând tuturor să fie atenți, Jack ține un toast pentru Esther și Rufus, urându-le bun venit în zonă. Ridic paharul și iau o gură de șampanie. Bulele dansează în gura mea și simt brusc un val de fericire, de care încerc să mă agăț. Dar el dispare la fel de repede cum a venit.
   Mă uit la Jack care vorbește cu însuflețire cu Rufus. El și cu Adam l-au cunoscut pe Rufus în urmă cu două săptămâni la clubul de golf și l-au invitat la o partidă. Au descoperit că Rufus e un jucător de golf excelent, dar nu într-atât de bun ca să-l învingă pe el, și Jack i-a invitat pe el și pe Esther la noi la cină. Urmărindu-i acum, este evident că Jack caută să-l impresioneze pe Rufus, ceea ce înseamnă că e important ca eu s-o cuceresc pe Esther.
   Dar n-o să fie ușor; în timp ce Diane pur și simplu mă adoră, Esther pare mai complicată.
   Mă scuz, mă duc la bucătărie să aduc tartinele pe care le-am pregătit mai devreme și să fac ultimele retușuri cinei. Eticheta - Jack e pedant în privința ei - cere să nu lipsesc mult, așa că bat repede albușurile care așteaptă într-un castron și le adaug în amestecul de sufleu pe care l-am preparat mai devreme.
   În timp ce pun cu lingura amestecul în farfurii, mă uit agitată la ceas, apoi pun farfuriile într-o tavă cu apă și o bag în cuptor, reținând ora exactă.
   Am un moment de panică la gândul că s-ar putea să nu fiu gata la timp cu toate, dar, amintindu-mi că frica este dușmanul meu, încerc să rămân calmă și mă întorc în camera de zi cu tava cu tartine. Îi servesc pe toți, acceptând complimentele cu amabilitate, pentru că și Jack le-a auzit.
   Bineînțeles, cu un sărut pe creștetul meu, o aprobă pe Diane care spune că sunt într-adevăr o bucătăreasă nemaipomenită, iar eu scot un oftat de ușurare neauzit.
   Hotărâtă să mă pun bine cu Esther, mă așez lângă ea. Văzând asta, Jack îmi ia tartinele din mâini.
   - Meriți să te odihnești, iubito, după cât ai muncit azi, spune el, ținând tava în echilibru pe degetele lui lungi și elegante.
   - N-a fost deloc greu, protestez eu, ceea ce e o minciună, iar Jack știe asta, fiindcă el a ales meniul.

       Încep să-i pun lui Esther toate întrebările potrivite: dacă s-a obișnuit în zonă, dacă-i pare rău că a plecat din Kent, dacă s-au acomodat cei doi copii ai ei la noua școală.
   Dintr-un motiv neștiut, faptul că sunt bine informată pare s-o irite, așa că am grijă s-o întreb cum îi cheamă pe fiul și fiica ei, deși știu că se numesc Sebastian și Aisling. Cu toate că știu ce vârste au, șapte și cinci ani, mă prefac că nu știu.
   Conștientă că Jack îmi ascultă fiecare cuvânt, știu că se va minuna de jocul meu.
   - Nu aveți copii, nu-i așa, spune Esther ca o afirmație, nu o întrebare.
   - Nu, nu încă. Ne-am gândit ca mai întâi să ne bucurăm câțiva ani unul de celălalt.
   - Păi, de cât timp sunteți căsătoriți?
   - De un an, recunosc eu.
   - Săptămâna trecută a fost aniversarea lor, intervine Diane.
   - Și încă nu sunt pregătit să-mi împart frumoasa soție cu altcineva, spune Jack, umplându-i iar paharul.
   Pe moment absentă, mă uit cum un strop de șampanie ratează paharul și aterizează pe pantalonii lui imaculați.
   - Sper că nu te superi că întreb, începe Esther, învinsă de curiozitate, dar vreunul dintre voi a mai fost căsătorit?
   Vorbește de parcă ar vrea ca răspunsul să fie afirmativ, ca și cum un fost soț sau o fostă soție nemulțumită care pândește în fundal ar fi fost dovada că nu suntem chiar perfecți.
   - Nu, niciunul dintre noi n-a fost, spun eu.
   Ea se uită la Jack și sunt sigură că se-ntreabă cum cineva atât de arătos a reușit să rămână atâta timp neîmperecheat. Simțindu-i privirea, Jack zâmbește bine dispus.
   - Trebuie să recunosc că la patruzeci de ani începusem să nu mai sper c-am să găsesc vreodată femeia perfectă. Dar cum am văzut-o pe Grace, am știut că ea era cea pe care o așteptam.
   - Ce romantic! oftează Diane, care știe deja cum ne-am cunoscut eu și Jack. Am pierdut socoteala femeilor cu care am încercat să-l cuplez pe Jack, însă niciuna n-a fost bună până când a cunoscut-o pe Grace.
   - Dar tu, Grace? întreabă Esther. Și la tine a fost dragoste la prima vedere?
   - Da, spun eu, amintindu-mi momentul. A fost.
   Copleșită de amintiri, mă ridic puțin prea repede și capul lui Jack se răsucește spre mine.
   - Sufleul, explic eu calmă. Trebuie să fie gata. Vreți să vă așezați la masă?

        Zoriți de Diane, care le spune că sufleul nu așteaptă pe nimeni, toți își golesc paharele și se îndreaptă spre masă. Totuși, Esther se oprește pentru a se uita mai bine la Licurici și, când Jack i se alătură în loc s-o îndemne să se așeze, oftez ușurată pentru că sufleul nu e nici pe departe gata.
   Dac-ar fi fost gata, mai că aș fi plâns de stres din cauza întârzierii, mai ales că el începe să-i explice tehnicile deosebite pe care le-am folosit la tablou.
   După cinci minute, când în cele din urmă ei se așază, sufleul este perfect făcut. În timp ce Diane își exprimă uimirea, Jack îmi zâmbește din celălalt capăt al mesei și le spune tuturor că sunt, într-adevăr, foarte pricepută.
   În serile ca aceasta îmi amintesc de ce m-am îndrăgostit de Jack.
   Fermecător, amuzant și inteligent, știe exact ce să spună și cum s-o spună.
   Pentru că Esther și Rufus sunt nou-veniți, are grijă ca, în timp ce mâncăm, conversația să se desfășoare în folosul lor. Îi îndeamnă pe Diane și Adam să dezvăluie despre ei informații care le vor fi de ajutor noilor noștri prieteni, precum unde merg la cumpărături și ce sporturi practică.
   Cu toate că Esther ascultă politicoasă lista activităților lor din timpul liber, numele grădinarilor și bonelor lor, cel mai bun loc de cumpărat pește, știu că eu sunt cea care o interesează. Sunt convinsă c-o să revină la faptul că eu și cu Jack am ajuns relativ târziu la căsătorie, sperând să găsească ceva – orice – care să-i spună că mariajul nostru nu e așa perfect cum pare.
   Din nefericire pentru ea, o să fie dezamăgită.
   Așteaptă până Jack taie fileul de vită Wellington, care este servit cu cartofi gratinați și morcovi ușor glasați cu miere. Alături sunt și bobițe de zahăr pe care le-am cufundat în apă clocotită chiar înainte de a scoate fileul din cuptor.
   Diane se minunează că am reușit să fiu gata cu toate în același timp și recunoaște că ea alege mereu un fel principal precum curry, pe care-l poate pregăti mai devreme și apoi îl poate încălzi în ultima clipă. Aș vrea să-i spun că aș prefera și eu să fac ca ea, că socotelile minuțioase și nopțile de insomnie sunt prețul pe care-l plătesc pentru a servi o astfel de cină desăvârșită.
   Dar alternativa – servirea unei cine mai puțin decât perfecte – nu e o opțiune.
   Esther se uită la mine peste masă.
   - Așadar, unde v-ați cunoscut tu și Jack?
   - În Regent Park, spun. Într-o după-amiază de duminică.
   - Povestește-i ce s-a întâmplat, mă îmboldește Diane, îmbujorată de la șampanie.
   Șovăi o clipă, pentru că e o poveste pe care am mai spus-o. Dar lui Jack îi place tare mult să mă audă povestind, așa că este în interesul meu s-o repet.
   Din fericire, Esther îmi vine în ajutor. Confundă pauza pe care o fac cu reticența și mă îndeamnă:
   - Te rog, povestește!
   - Ei bine, cu riscul de a-i plictisi pe cei care au mai auzit-o, zic eu, zâmbind a scuză, eram în parc cu sora mea, Millie. Ne ducem des acolo duminica după-amiază, iar în ziua aceea s-a întâmplat să cânte o orchestră. Millie adoră muzica și era atât de încântată, încât s-a ridicat de pe locul ei și a început să danseze în fața estradei. Învățase de curând să valseze și, în timp ce dansa, și-a întins brațele ca și cum ar fi dansat cu cineva.
   Mă pomenesc zâmbind amintirii și-mi doresc cu disperare ca viața să fie în continuare atât de simplă, atât de inocentă.
   - Deși oamenii erau în general indulgenți, bucuroși s-o vadă pe Millie distrându-se, continui eu, am văzut că unul sau doi erau deranjați și mi-am dat seama că trebuia să fac ceva, poate s-o chem înapoi la locul ei. Dar o parte din mine se împotrivea, pentru că...
   - Câți ani are sora ta? mă întrerupe Esther.
   - Șaptesprezece.
   Mă opresc o clipă, nedorind să înfrunt realitatea.
   - Aproape optsprezece.
   Esther ridică din sprânceană.
   - Atunci, cam vrea să atragă atenția.
   - Ba nu, nu vrea, doar că...
   - Ei bine, trebuie să vrea. Adică, de obicei oamenii nu se apucă să danseze în parc, nu-i așa?
   Se uită triumfătoare de jur-împrejurul mesei și, când toți îi evită privirea, mi se face milă de ea.
   - Millie are sindromul Down.
   Glasul lui Jack sparge tăcerea stânjenitoare care s-a lăsat la masă.
   - Asta înseamnă că de multe ori este minunat de spontană, continuă el.
   Fața lui Esther este inundată de perplexitate și sunt supărată că oamenii care i-au povestit totul despre mine n-au pomenit nimic despre Millie.
   - Oricum, înainte să mă hotărăsc ce am de făcut, spun eu, venind în ajutorul ei, acest domn desăvârșit s-a ridicat de pe locul lui, s-a dus la Millie, s-a înclinat și i-a întins mâna. Ei bine, Millie a fost încântată și, când au început să danseze, toată lumea a început să aplaude și apoi și alte cupluri s-au ridicat și au început să danseze. A fost un moment foarte, foarte special. Și, bineînțeles, pentru asta m-am îndrăgostit imediat de Jack.
   - Ce nu știa Grace la acea vreme era că în săptămâna dinainte le văzusem în parc pe ea și pe Millie și mă-ndrăgostisem pe loc de ea. Era atât de atentă cu Millie, atât de altruistă! Nu mai văzusem la nimeni acel gen de devotament și eram hotărât s-o cunosc.
   - Iar ce nu știa Jack la acea vreme, am spus la rândul meu, era că-l observasem în săptămâna precedentă, dar nici nu mă gândisem că l-ar interesa cineva ca mine.
   Mă amuză când toată lumea dă din cap în sens de aprobare.
   Cu toate că arăt bine, înfățișarea de vedetă de film a lui Jack înseamnă că oamenii mă consideră norocoasă pentru că a dorit să se însoare cu mine. Dar nu asta voiam să spun.
   - Grace nu mai are alți frați și surori, așa că s-a gândit că faptul că, într-o zi, Millie va deveni responsabilitatea ei o să mă descurajeze, explică Jack.
   Apoi clatină din cap.
   - Dimpotrivă, știind că Grace ar face totul pentru Millie, mi-am dat seama că ea este femeia pe care am căutat-o toată viața. În munca mea, rasa umană ajunge ușor să te demoralizeze.
   - Am văzut ieri în ziar că meriți felicitări, spune Rufus, ridicând paharul în direcția lui Jack.
   - Da, bine lucrat, intră-n vorbă Adam, care e avocat la aceeași firmă cu Jack. Încă o condamnare la activ.
   - A fost un caz destul de simplu, spune cu modestie Jack. Deși a fost ceva mai greu să dovedesc că clienta mea nu și-a provocat singură rănile, dat fiind că avea o predilecție spre automutilare.
   - Dar, în general vorbind, cazurile de molestare nu sunt de obicei ușor de dovedit? întreabă Rufus, în timp ce Diane îi spune lui Esther, în caz că nu știe deja, că Jack apără victimele – mai precis, nevestele bătute. Nu vreau să minimalizez treaba minunată pe care o faci, dar nu există adesea probe fizice sau martori?
   - Punctul forte al lui Jack este că le face pe victime să aibă suficientă încredere în el și să-i povestească ce s-a întâmplat, explică Diane, pe care o bănuiesc a fi puțin îndrăgostită de Jack. Multe femei nu au la cine să apeleze și sunt speriate că nu vor fi crezute.
   - Și el are grijă ca făptașii să fie închiși pentru multă vreme, adaugă Adam.
   - N-am decât dispreț pentru bărbații care sunt violenți cu soțiile lor, spune ferm Jack. Merită tot ce primesc.
   - Beau pentru asta.
   Rufus ridică iar paharul.
   - N-ai pierdut încă niciun proces, nu-i așa, Jack? spune Diane.
   - Nu, și nici nu intenționez.
   - Un șir de succese neîntrerupt – asta e ceva, spune gânditor și impresionat Rufus.
   Esther se uită la mine.
   - Sora ta – Millie – e mult mai tânără decât tine, spune ea, revenind la conversația de mai înainte.
   - Da, între noi sunt șaptesprezece ani. Millie s-a născut când mama avea patruzeci și șase de ani. La început, nici nu i-a dat prin cap că e însărcinată, așa că a avut un șoc când a aflat c-o să fie iar mamă.
   - Millie locuiește cu părinții voștri?
   - Nu, e la o școală minunată din North London. Dar în aprilie împlinește optsprezece ani, așa că la vară va trebui să părăsească școala. Păcat, fiindcă îi place tare mult acolo.
   - Și unde o să se ducă? La părinții voștri?
   - Nu.
   Fac o scurtă pauză, fiindcă știu că o va șoca ce urmează să spun.
   - Ei trăiesc în Noua Zeelandă.
   Se uită la mine ca picată din lună.
   - Noua Zeelandă?
   - Da. S-au retras acolo anul trecut, chiar după nunta noastră.
   - Înțeleg, spune ea.
   Dar știu că nu înțelege.
   - Millie va sta la noi, explică Jack și-mi zâmbește. Știam că asta avea să fie o condiție ca Grace să accepte să se mărite cu mine și am fost de acord cu cea mai mare bucurie.
   - Ești foarte generos, spune Esther.
   - Deloc. Sunt încântat că Millie va locui aici. Asta va mai adăuga o dimensiune vieții noastre, nu-i așa, iubito?
   Ridic paharul și iau o gură de vin ca să nu trebuiască să răspund.
   - Este evident că te înțelegi bine cu ea, spune Esther.
   - Ei bine, sper că ține și ea la mine cât țin eu la ea – deși i-a fost greu odată ce eu și Grace ne-am căsătorit.
   - De ce?
   - Cred că realitatea căsătoriei noastre a fost un șoc pentru ea, îi spun eu. Ea l-a adorat pe Jack de la început, dar, când ne-am întors din luna de miere și și-a dat seama că el o să fie tot timpul cu mine, a devenit geloasă. Acum e bine. Jack e din nou favoritul ei.
   - Slavă Domnului că, în locul meu, acum îl antipatizează pe George Clooney, râde Jack.
   - George Clooney?
   - Da.
   Dau din cap, bucuroasă că Jack a adus asta în discuție.
   - Simțeam că are ceva special.
   - Nu simțim toate astea? murmură Diane.
   - ... și Millie era așa de geloasă încât, într-un an, când niște prieteni mi-au dăruit de Crăciun un calendar cu George Clooney, ea a mâzgălit pe el „Nu-mi place George Clooney”, doar că a scris cum se aude – J-O-R-J K-O-O-N-I – „L” îi cam dă de furcă, explic eu. A fost foarte nostim.
   Toată lumea râde.
   - Iar acum nu prididește să spună tuturor că pe mine mă place, dar pe el nu-l place. A devenit o mantra - „De tine îmi place, Jack, dar de George Clooney nu-mi place”.
   Jack zâmbește.
  - Trebuie să recunosc că mă simt foarte flatat că sunt menționat în aceeași frază cu el.
   Esther se uită la el.
   - Știi, chiar semăn un pic.
   - Doar că Jack e mult mai arătos, spune Adam cu un zâmbet larg. Nici nu știi ce ușurați am fost toți când s-a însurat cu Grace. Asta a făcut ca femeile de la birou să nu mai aibă fantezii cu el - dar și unii dintre bărbați, adaugă râzând.
   Jack oftează bine dispus.
   - Termină, Adam.
   - Tu nu lucrezi, nu-i așa? mă întreabă Esther.
   Detectez în glasul ei disprețul abia voalat pe care femeile care muncesc îl au față de cele ce nu lucrează și mă simt obligată să mă apăr.
   - Am lucrat, dar am renunțat la slujbă chiar înainte de a mă căsători cu Jack.
   - Serios? se-ncruntă Esther. De ce?
   - Ea n-a vrut să renunțe, intervine Jack. Dar avea o slujbă foarte solicitantă și eu nu voiam să vin acasă epuizat și s-o găsesc pe Grace la fel de surmenată ca mine. Poate am fost egoist cerându-i să renunțe la slujbă, dar îmi doream să pot să ajung acasă și să stau liniștit. Ea călătorea foarte mult, și nu-mi mai plăcea să găsesc casa pustie, cum deja o făcusem mulți ani.
   - Ce slujbă ai avut? întrebă Esther, fixându-mă cu ochii ei albaștri spălăciți.
   - Eram achizitor pentru Harrods.
   Licărul din privirea ei îmi spune că este impresionată. Faptul că nu-mi cere să dezvolt îmi spune că încă nu are de gând s-o arate.
   - Călătorea în toată lumea la clasa întâi, spune Diane cu respirația tăiată.
   - Nu în toată lumea, o corectez. Doar în America de Sud. Achiziționam fructe, în principal din Chile și Argentina, adaug eu.
   Rufus se uită cu admirație la mine.
   - Trebuie să fi fost interesant.
   - A fost, dau eu din cap. Mi-a plăcut totul la nebunie.
   - Atunci, probabil îți lipsește.
   Încă o afirmație din partea lui Esther.
   - Nu, nu chiar, mint eu. Am o mulțime de lucruri de care să mă ocup aici.
   - Și în curând va trebui să ai grijă de Millie.
   - Millie este foarte independentă și, oricum, va lucra majoritatea timpului la Meadow Gate.
   - Centrul horticol?
   - Da. Adoră plantele și florile, așa că a avut mare noroc că i s-a oferit slujba perfectă.
   - Și ce-ai să faci toată ziua?
   - Cam ce fac și acum - am să gătesc, am să fac curățenie, am să grădinăresc, când îmi permite vremea.
  - Data viitoare va trebui să vii duminica la prânz ca să vezi grădina, spune Jack. Grace are talent la grădinărit.
   - Doamne! spune încetișor Esther. Atâtea talente! Mă bucur mult că mi s-a oferit un post la St. Polycarp. Eu mă plictiseam stând acasă toată ziua.
   - Când începi?
   - Luna viitoare. Înlocuiesc o învățătoare care intră în concediu de maternitate.
   Mă întorc spre Rufus.
   - Jack mi-a spus că aveți o grădină uriașă, îi șoptesc eu și, în timp ce-i mai servesc cu file Wellington, pe care l-am ținut la cald împreună cu legumele, conversația de la masă se învârte în jurul amenajării grădinilor.

          În timp ce toată lumea râde și discută, mă pomenesc uitându-mă visătoare la celelalte femei și întrebându-mă cum e să fii ca Esther sau Diane, să nu trebuiască să ai grijă de cineva ca Millie.
   Mă simt imediat vinovată, pentru c-o iubesc pe Millie mai mult decât viața și n-aș da-o pe lumea toată. Gândul la ea îmi întărește hotărârea și mă ridic.
   - E gata toată lumea pentru desert? întreb.
   Eu și cu Jack strângem farfuriile și tacâmurile murdare și el mă urmează în bucătărie, unde așez farfuriile în chiuvetă ca să le spăl mai târziu, în timp ce el pune cuțitul de tăiat carne la locul lui. Desertul pe care l-am preparat este o operă de artă - un cuib de bezea perfect, înalt de opt centimetri, umplut cu frișcă Devon.
   Iau fructele pe care le-am pregătit mai devreme și așez cu grijă pe frișcă felii de mango, ananas, papaya și kiwi, apoi adaug căpșuni, zmeură și coacăze negre.
   În timp ce iau o rodie, senzația mă transportă înapoi în alt timp și în alt loc, unde căldura soarelui pe fața mea și sporovăiala glasurilor entuziasmate erau lucruri firești pentru mine. Am închis ochii, amintindu-mi de viața de dinainte.
   Îmi dau seama că Jack aștepta cu mâna întinsă și îi dau rodia. O taie în jumătate și apoi eu scot semințele cu o lingură și le presar peste celelalte fructe.
   Desertul, fiind terminat, îl duc în sufragerie, unde exclamațiile cu care este întâmpinat confirmă că Jack a avut dreptate alegându-l în locul tortului de nuci și ciocolată, pe care aș fi preferat eu să-l prepar.
   - Îți vine să crezi că Grace n-a urmat niciodată un curs de gastronomie? îi spune Diane lui Esther, ridicând lingura. Eu sunt copleșită de așa perfecțiune. Deși n-am să mai intru niciodată în bikinii pe care mi i-am cumpărat, adaugă ea, gemând și bătându-se ușurel pe stomac prin rochia de in bleumarin. Chiar n-ar trebui să mănânc asta, ținând cont că tocmai ne-am rezervat bilete pentru la vară, dar e atât de delicios încât nu rezist!
   - Unde plecați? întreabă Rufus.
   - În Thailanda, îi spune Adam. Voiam să mergem în Vietnam, dar când am văzut fotografiile făcute de Jack și Grace în vacanța recentă în Thailanda, ne-am hotărât să lăsăm Vietnamul pe anul viitor.
   Se uită la Diane și zâmbește larg.
   - Când Diane a văzut hotelul la care au stat ei, s-a terminat.
   - Deci o să stați la același hotel?
   - Nu, era rezervat în întregime. Din păcate, nu ne permitem să mergem în vacanță în timpul anului școlar.
   - Profită de asta cât mai poți, spune Esther, întorcându-se spre mine.
   - Așa am de gând să fac.
   - Anul acesta vă întoarceți în Thailanda? întreabă Adam.
   - Numai dacă putem înainte de iunie, ceea ce este puțin probabil, ținând cont că intră pe rol cazul Tomasin, spune Jack.
   Se uită cu înțeles peste masă la mine.
   - După aceea, Millie va fi cu noi.
   Îmi țin răsuflarea, sperând că nimeni nu va sugera că, dacă așteptăm, vom putea s-o luăm și pe Millie cu noi.
   - Tomasin?
   Rufus ridică din sprâncene.
   - Am auzit ceva despre asta. Soția lui e clienta ta?
   - Da.
   - Dena Anderson, murmură el. Trebuie să fie un caz interesant.
   - Este, admite Jack.
   Se întoarce spre mine.
   - Iubito, dacă toată lumea a terminat, ce-ar fi să-i arăți lui Esther fotografiile din ultima noastră vacanță în Thailanda?
   Inima mi se strânge.
   - Sunt sigură că nu vrea să vadă instantaneele noastre din vacanță, spun eu pe un ton intenționat lejer.
   Dar acest ușor dezacord între noi e de ajuns pentru Esther.
   - Mi-ar plăcea tare mult să le văd! exclamă ea.
   Jack își împinge scaunul și se ridică. Scoate din sertar albumul cu fotografii și i-l întinde lui Esther.
   - Cât vă uitați voi la fotografii, eu și Grace vom face cafeaua. Ce-ar fi să mergeți în camera de zi, veți sta mai confortabil acolo?

          Când ne întoarcem din bucătărie cu tava cu cafea, o găsim pe Diane entuziasmată de fotografii, însă Esther nu spune mare lucru.
   Trebuie să recunosc că fotografiile sunt uluitoare și cele în care apar eu mă avantajează: frumos bronzată, la fel de suplă ca la douăzeci de ani și purtând bikini.
   În majoritatea fotografiilor stau în picioare în fața unui hotel luxos, sau întinsă pe o plajă privată, sau sunt într-un bar ori restaurant cu un cocktail colorat și o farfurie cu mâncare exotică în față. În  fiecare zâmbesc la aparat, exemplul perfect de femeie relaxată și răsfățată, foarte îndrăgostită de soțul ei.
   Când e vorba de fotografiat, Jack este perfecționist și face aceeași fotografie de nenumărate ori până când este mulțumit de rezultat, așa c-am învățat să stau cum trebuie de prima dată. Sunt și câteva fotografii cu noi doi, făcute de străini amabili.
   Diane e cea care atrage atenția în glumă că, în acele fotografii, în loc să ne uităm la aparat, eu și Jack ne uităm cu adorație unul la celălalt.
   Rufus toarnă cafeaua.
   - Vrea careva o bomboană de ciocolată? întreb eu, întinzând mâna cât pot de degajată spre cutia adusă de Esther.
   - Sunt sigur că ne-am săturat cu ce am mâncat, sugerează Jack, uitându-se la fiecare pentru confirmare.
   - Categoric, spuse Rufus.
   - Eu n-aș putea să mai mănânc ceva, geme Adam.
   - Atunci am să le pun deoparte pentru altă dată.
   Jack întinde mâna după cutie și tocmai mă resemnez cu gândul că nici nu le-am gustat, când Diane îmi sare în ajutor.
   - Să nu-ndrăznești - sunt sigură că pot să înghit o bomboană sau două.
   - Presupun că n-are rost să-ți amintesc de bikini, oftează Adam, dând din cap spre soția lui, cu o disperare simulată.
   - Bineînțeles că n-are niciun rost, admite Diane, luând o bomboană din cutia pe care i-a dat-o Jack și trecându-mi-o mie.
   Iau una, o bag în gură și-i ofer cutia lui Esther. Când ea refuză, mai iau o bomboană și îi înapoiez cutia lui Diane.
   - Cum faci? întreabă Diane, uitându-se cu uimire și admirație la mine.
   - Poftim?
   - Mănânci foarte mult și nu te îngrași.
   - Am noroc, spun eu, întinzând mâna și luând încă o bomboană. Și control.
   Abia când pendula bate de douăsprezece și jumătate, Esther dă semnul de plecare.
   În hol, Jack le întinde paltoanele și, în timp ce el le ajută pe Esther și pe Diane să se îmbrace, eu accept să mă întâlnesc cu ele în oraș vinerea viitoare, la douăsprezece treizeci, să luăm masa la „Chez Luis”. Diane mă îmbrățișează de la revedere, iar când dau mâna cu Esther îi spun că aștept cu nerăbdare s-o revăd la masa de prânz. Bărbații mă sărută de plecare și toată lumea ne mulțumește pentru seara perfectă.
   De fapt, când Jack închide ușile după ei, holul răsună de cuvântul „perfect” repetat de atâtea ori încât știu că am triumfat. Dar trebuie să am grijă ca și Jack să știe asta.
   - Mâine la unsprezece trebuie să plecăm, spun, întorcându-mă spre el. Ca să ajungem la timp acolo și s-o luăm pe Millie la masă.

                                          TRECUT

              Viața mea a devenit perfectă acum un an și jumătate, în ziua în care Jack a dansat cu Millie în parc.
   O parte din ce i-am spus lui Esther a fost adevărat - îl văzusem pe Jack în parc duminica precedentă, dar nu mă gândisem că l-ar interesa cineva ca mine. În primul rând, era extraordinar de chipeș și pe atunci eu nu arătam așa de bine ca acum. Și apoi, era Millie.
   Uneori le povesteam iubiților mei despre ea încă de la început - dacă-mi plăceau mult - le spuneam că am o soră mai mică, plecată la o școală, dar menționam că are sindromul Down numai după câteva săptămâni de relație.
   Când le ziceam, unii nu știau ce să comenteze și nu rămâneau cu mine destul de mult ca să apuce să spună ceva. Alții au fost curioși, chiar empatici, până au cunoscut-o pe Millie și au fost incapabili să-i catalogheze spontaneitatea drept minunată, așa cum a făcut-o Jack. Doi dintre cei mai buni au rămas cu mine mult timp după ce au cunoscut-o, însă chiar și lor le-a fost greu să accepte că Millie ocupa o parte uriașă din viața mea.
   Argumentul hotărâtor a fost întotdeauna același; îi spusesem de la început lui Millie că, atunci când va părăsi minunata, dar foarte costisitoarea ei școală, urma să locuiască la mine și că nu aveam nicio intenție s-o dezamăgesc.
   Asta a însemnat că, mai înainte cu șase luni, trebuise să renunț la Alex, bărbatul cu care fusesem foarte fericită doi ani și cu care crezusem că-mi voi petrece restul vieții. Dar când Millie a împlinit șaisprezece ani, iminența sosirii ei a început să-l apese foarte tare - de aceea m-am pomenit, la treizeci și doi de ani, singură din nou și îndoindu-mă serios că am să găsesc vreodată bărbatul care să ne accepte pe mine și pe Millie.
   În ziua aceea, în parc, n-am fost singura care l-a remarcat pe Jack, deși probabil am fost cea mai discretă. Unele - în general femeile mai tinere - i-au zâmbit fățiș, încercând să-i capteze atenția, în timp ce adolescentele chicoteau cu mâna la gură și șușoteau emoționate că el trebuie să fie o vedetă de film. Femeile mai în vârstă se uitau cu admirație la el, iar apoi, de cele mai multe ori, la bărbatul de lângă ele, ca și cum l-ar fi găsit necorespunzător.
   Până și bărbații se uitau la Jack în timp ce se plimba prin parc, deoarece avea o eleganță nonșalantă care nu putea fi ignorată. Singura care nu l-a remarcat a fost Millie. Absorbită de jocul de cărți pe care-l jucam, singurul ei gând era să câștige.
   În acea zi de sfârșit de august, la fel ca mulți alții, mâncam pe iarbă, nu departe de estradă. Cu coada ochiului l-am văzut pe Jack îndreptându-se spre o bancă din apropiere și, când a scos o carte din buzunar, mi-am întors atenția la Millie, hotărâtă să n-o las să mă vadă uitându-mă la el.
   În timp ce Millie împărțea cărțile pentru altă partidă, am hotărât că era probabil un străin, un italian poate, aflat la Londra în weekend cu soția și copiii care vizitau nu știu ce monument și se întâlneau cu el mai târziu.
   În acea după-amiază nici nu s-a uitat în direcția mea, nederanjat, se pare, de strigătele puternice ale lui Millie când tăia cu o carte mai mare. Am plecat curând după aceea, pentru că trebuia s-o duc pe Millie înapoi la școală până la ora șase, la timp pentru cina de la șapte.
   Deși nu credeam c-o să-l revăd vreodată, gândurile mi se întorceau, iar și iar, la bărbatul pe care-l văzusem în parc și m-am pomenit închipuindu-mi că nu era căsătorit, că mă remarcase și se îndrăgostise de mine și că avea de gând să se întoarcă în parc duminica următoare, în speranța de a mă revedea. Nu mai avusesem din adolescență astfel de fantezii cu un bărbat, și asta m-a făcut să-mi dau seama că nu mai speram să mă mărit vreodată și să am o familie.
   Deși îi eram devotată lui Millie, mi-am imaginat mereu că, până când venea ea să locuiască cu mine, eu voi avea copii, așa că ea va deveni un membru al familiei, nu singura mea familie. O iubeam foarte mult, însă gândul că aveam să îmbătrânim împreună, singure, mă umplea de groază.

        Săptămâna următoare, în ziua în care orchestra cânta în parc, nu l-am văzut pe Jack până când nu s-a dus la Millie care dansa singură în fața estradei, cu brațele în jurul unui partener numai de ea văzut. În astfel de momente, emoțiile pe care mi le stârnea Millie erau greu de gestionat.
   Deși eram extrem de mândră de ea că reușise să stăpânească pașii pe care-i făcea, eram și extrem de protectoare și, când am auzit pe cineva în spatele meu râzând, a trebuit să-mi spun că râsul persoanei respective era probabil binevoitor chiar dacă nu era. Nu avea să-i strice plăcerea lui Millie. Dar dorința de a mă ridica și a o readuce pe Millie la locul ei era atât de puternică încât m-am detestat pentru ea și, pentru prima oară, m-am pomenit dorindu-mi ca Millie să fi fost normală.
    Mi-am imaginat câteva clipe cum ar fi fost viața noastră - viața mea - și, în timp ce clipeam repede și des ca să alung lacrimile de frustrare care-mi umpluseră ochii, l-am văzut pe Jack îndreptându-se spre Millie.
   La început nu l-am recunoscut și, crezând c-o să-i ceară lui Millie să se așeze la loc, m-am ridicat în picioare, gata să intervin. Abia când l-am văzut înclinându-se în fața ei și întinzând mâna mi-am dat seama că era bărbatul la care visasem toată săptămâna.
   După două dansuri, când a adus-o pe Millie înapoi la locul ei, eu mă îndrăgostisem deja de el.
   - Îmi permiți? a întrebat el, arătând scaunul de lângă mine.
   - Da, desigur.
   I-am zâmbit recunoscătoare.
   - Îți mulțumesc că ai dansat cu Millie, ai fost foarte amabil.
   - Plăcerea a fost a mea, a spus el grav. Millie e o dansatoare foarte bună.
   - Drăguț bărbat! a spus Millie, zâmbindu-i luminos.
   - Jack.
   - Drăguț Jack.
   - Ar trebui să mă prezint așa cum trebuie.
   A întins mâna.
   - Jack Angel.
   - Grace Harrington, am spus, strângând-o. Millie e sora mea. Ești aici în vacanță?
   - Nu, aici locuiesc.
   Am așteptat să adauge „cu soția și copiii”, dar n-a adăugat, așa că am furișat o privire spre mâna lui stângă și, când am văzut că nu purta verighetă, m-am simțit atât de ușurată încât a trebuit să-mi amintesc că asta nu însemna nimic.
   - Și voi? Tu și cu Millie vizitați Londra?
   - Nu chiar. Eu locuiesc în Wimbledon, dar deseori o aduc aici pe Millie în weekend.
   - Nu locuiește cu tine?
   - Nu, în timpul săptămânii e la internat, la școala ei. Încerc s-o văd cât pot de des în weekend, însă cum călătoresc mult în interes de serviciu, nu e mereu posibil. Din fericire, are o asistentă socială minunată care îmi ține locul când nu pot să fiu cu ea. Și părinții noștri la fel, desigur.
   - Slujba ta pare interesantă. Pot să te întreb cu ce te ocupi?
   - Cumpăr fructe.
   S-a uitat întrebător la mine.
   - Pentru Harrods.
   - Și călătoriile?
   - Achiziționez fructe din Argentina și Chile.
   - Trebuie să fie interesant.
   - Este, recunosc eu. Și tu?
   - Eu sunt avocat.
   Plictisită de conversația noastră, Millie m-a tras de braț.
   - Băutură, Grace. Și înghețată. Eu cald.
   I-am zâmbit lui Jack, scuzându-mă.
   - Din păcate, trebuie să plecăm. Mulțumesc încă o dată că ai dansat cu Millie.
   - Poate îmi dai voie să vă scot pe tine și pe Millie la un ceai?
   S-a înclinat pentru a o vedea pe Millie care stătea de cealaltă parte a mea.
   - Tu ce zici, Millie? Ai vrea un ceai?
   - Suc, a spus Millie, zâmbindu-i încântată. Suc, nu ceai. Nu place ceai.
   - Suc, atunci, a zis el, ridicându-se. Mergem?
   - Nu, zău, am protestat eu. Ai fost deja prea amabil.
   - Te rog. E plăcerea mea.
   S-a întors spre Millie.
   - Îți plac prăjiturile, Millie?
   Millie a dat din cap cu entuziasm.
   - Da, iubesc prăjitura.
   - Atunci, rămâne stabilit.
   Am traversat parcul către restaurant, eu și cu Millie braț la braț, Jack mergând alături de noi. După o oră, când ne-am despărțit, am acceptat să mă întâlnesc cu el joia următoare la cină și a devenit repede o prezență permanentă în viața mea.
   N-a fost greu să mă îndrăgostesc de el; avea ceva demodat ce mi se părea reconfortant - îmi deschidea ușa, mă ajuta să-mi pun paltonul și-mi trimitea flori. Mă făcea să mă simt deosebită, prețuită și, lucrul cel mai bun dintre toate, o adora pe Millie.

             După vreo trei luni de relație, m-a întrebat dacă voiam să-l prezint părinților mei. Am fost puțin surprinsă, deoarece îi spusesem deja că nu am o relație apropiată cu ei. O mințisem pe Esther. Părinții mei nu voiseră încă un copil și, când a sosit Millie, categoric n-au dorit-o.
   În copilărie îmi  sâcâisem atât de tare părinții că vreau un frate sau o soră încât, într-o zi, m-au forțat să stau jos și mi-au spus foarte direct că, de fapt, ei nu-și doriseră deloc copii. Așa că, după vreo zece ani, atunci când mama a descoperit că era însărcinată, s-a îngrozit.
   Abia când am auzit-o întâmplător discutând cu tata despre riscurile unui avort mi-am dat seama că aștepta un copil și am fost revoltată că se gândeau să scape de frățiorul sau de surioara pe care mi-i dorisem mereu.
   Am avut o ceartă aprinsă; ei insistau că, întrucât mama avea deja patruzeci și șase de ani, o sarcină la vârsta aceea era riscantă; eu susțineam că, întrucât era deja în luna a cincea de sarcină, un avort la acea vârstă era ilegal - și un păcat de moarte, deoarece amândoi erau catolici. Avându-i de partea mea pe Dumnezeu și sentimentul de vinovăție, am câștigat lupta și, fără tragere de inimă, mama a dus sarcina la bun sfârșit.
   Când s-a născut Millie și s-a constatat că are Down - și alte probleme de sănătate - n-am înțeles de ce părinții mei au respins-o. Eu m-am îndrăgostit de ea pe loc și n-am văzut-o diferită de orice alt copil. Așa că, atunci când mama a făcut o depresie severă, am luat-o pe Millie în grija mea, hrănind-o și schimbându-i scutecele înainte de a pleca la școală și reluând întregul proces când mă întorceam la prânz.
   Când ea avea trei luni, părinții mi-au spus c-o dădeau spre adopție și se mutau în Noua Zeelandă, unde trăiau bunicii mei materni, ceea ce spuseseră mereu că aveau să facă.
   Am țipat de s-a zguduit casă, spunându-le că nu puteau s-o dea spre adopție, că aveam să stau eu acasă și să am grijă de ea în loc să mă duc la universitate, însă ei au refuzat să mă asculte și, când procedura de adopție s-a pus în mișcare, am luat o supradoză. A fost o prostie, o încercare copilărească de a-i face să-și dea seama că vorbeam serios, însă, dintr-un motiv neștiut, a funcționat. Eu aveam deja optsprezece ani, așa că am devenit principalul îngrijitor al lui Millie, ajutată de diverși asistenți sociali, ceea ce însemna că eu o creșteam efectiv, iar părinții mei asigurau sprijinul financiar.
   Am luat-o pas cu pas.
   Când lui Millie i s-a găsit un loc la o creșă din localitate, am început să lucrez cu jumătate de normă. Prima mea slujbă a fost la un lanț de supermarketuri, la departamentul de achiziționat fructe. La unsprezece ani, lui Millie i s-a oferit un loc la o școală pe care am considerat-o totuna cu o instituție psihiatrică și, îngrozită, le-am spus părinților mei că  vreau să găsesc un loc mai potrivit.
   Petrecusem cu ea foarte mult timp, învățând-o să se descurce singură, independență pe care mă îndoiesc c-ar fi obținut-o altfel, și aveam sentimentul că detaliul care o împiedica să se integreze în societate așa cum ar fi putut era deficiența de exprimare, nu inteligența.
   A fost o luptă lungă și grea ca să găsesc o școală obișnuită dispusă s-o primească pe Millie și am reușit doar pentru că directoarea școlii pe care am găsit-o în cele din urmă era o femeie fără prejudecăți, deschisă la minte, care, întâmplător, avea un frate mai mic cu sindromul Down.
   Școala privată, de fete, cu internat, pe care o conducea, era perfectă pentru Millie, dar scumpă și, cum părinții mei nu-și permiteau să plătească taxa, le-am spus c-o voi plăti eu. Mi-am trimis CV-ul la mai multe firme, însoțit de o scrisoare în care explicam de ce anume aveam nevoie de o slujbă bună, bine plătită, și, în cele din urmă, am fost acceptată de Harrods.
   Când deplasările au început să facă parte din slujba mea, lucru de care am profitat fără să stau pe gânduri, datorită libertății pe care o presupunea - părinții mei nu s-au simțit în stare s-o ia pe Millie în weekenduri, fără mine acolo.
   Însă o vizitau la școală, iar în restul timpului avea grijă de ea Janice, însoțitoarea lui Millie. Când următoarea problemă a început să se întrezărească la orizont - unde avea să meargă Millie odată ce părăsea școala - le-am promis părinților mei că aveam s-o iau la mine, astfel că ei puteau în sfârșit să emigreze în Noua Zeelandă. Și, de atunci, am numărat zilele.
   Nu-i condamnam; în felul lor, țineau la mine și la Millie și noi la ei. Dar erau genul de oameni care nu erau făcuți să aibă copii.

               Pentru că Jack ținea morțiș să-i cunoască, i-am telefonat mamei și am întrebat-o dacă puteam să mergem la ei duminica următoare.
   Era spre sfârșitul lui noiembrie și am luat-o pe Millie cu noi.
   Cu toate că n-aș putea spune că s-au repezit să ne îmbrățișeze, mi-am dat seama că mama a fost impresionată de bunele maniere ale lui Jack și că tata a fost încântat că Jack era interesat de colecția lui de cărți în primă ediție. Am plecat curând după prânz și, când am lăsat-o pe Millie la școală, după-amiaza era pe sfârșite.
   Aveam de gând să mă îndrept spre casă, pentru că în acea săptămână eram foarte ocupată înainte de a pleca în Argentina, dar când Jack a propus o plimbare prin Regent Park am acceptat pe loc, deși se întunecase. Nu așteptam cu nerăbdare să plec din nou din țară; de când îl cunoscusem pe Jack, nu mă mai încânta să călătoresc atât de des deoarece aveam impresia că nu stăm deloc împreună. Iar atunci când stăteam petreceam timp, era de cele mai multe ori cu un grup de prieteni sau cu Millie.
   - Ce impresie ți-au făcut părinții mei? l-am întrebat în timp ce ne plimbam.
   - Sunt perfecți, a spus el zâmbind.
   Vorbele lui m-au făcut să mă-ncrunt.
   - Ce vrei să spui?
   - Că sunt exact așa cum speram să fie.
   M-am uitat la el întrebându-mă dacă era ironic, deoarece părinții mei nu se dăduseră peste cap pentru noi. Dar apoi mi-am amintit că-mi spusese că părinții lui, care muriseră cu niște ani înainte, fuseseră extrem de distanți și am hotărât că de asta apreciase atât de mult primirea rece a părinților mei.
   Am mai mers puțin și, când am ajuns la estrada unde dansase cu Millie, m-a oprit în loc.
   - Grace, vrei să-mi faci onoarea să te măriți cu mine? a întrebat.
   Cererea lui în căsătorie era atât de neașteptată încât la început am crezut că glumea. Deși în taină sperasem că relația noastră avea să ducă într-o bună zi la căsătorie, îmi închipuisem că acea zi avea să vină abia peste un an sau doi.
   - Din clipa în care te-am văzut stând acolo, pe iarbă, cu Millie, am știut că tu ești femeia pe care am așteptat-o toată viața. Nu vreau să mai aștept ca să te conving să fii soția mea. Am vrut să-i cunosc pe părinții tăi ca să-i pot cere tatălui tău binecuvântarea. Mă bucur că ne-a dat-o cu dragă inimă.
   N-am putut să nu mă amuz că tata fusese de acord atât de rapid să mă mărit cu cineva pe care abia îl cunoscusem și despre care nu știau nimic.
   Însă în timp ce stăteam acolo, în brațele lui Jack, m-a speriat faptul că imensa fericire pe care mi-o adusese cererea în căsătorie era înfrânată de o neliniște sâcâitoare și, tocmai când mi-am dat seama că era din cauza lui Millie, Jack a vorbit iar:
   - Înainte să-mi răspunzi, Grace, vreau să-ți spun ceva.
   Vorbea atât de serios încât m-am gândit că avea să-mi spună despre o fostă soție, sau un copil, sau o boală îngrozitoare.
   - Vreau să știi că, oriunde vom locui, întotdeauna va fi loc și pentru Millie.
   - Nici nu știi ce mult înseamnă pentru mine să te aud spunând asta, i-am zis, cu lacrimi în ochi. Îți mulțumesc.
   - Deci vrei să te măriți cu mine?
   - Da, bineînțeles că vreau.
   A scos din buzunar un inel și, luându-mi mâna, mi l-a pus pe deget.
   - Cât de repede? a murmurat el.
   - Cât de repede vrei.
   M-am uitat la diamant.
   - Ce frumos e, Jack!
   - Mă bucur că îți place. Așadar, ce zici de martie?
   Am izbucnit în râs.
   - Martie! Cum vom organiza noi o nuntă într-un timp atât de scurt?
   - Nu va fi chiar așa de greu. Am deja în minte un loc pentru recepție, Cranleigh Park din Hecclescombe. E o casă privată, la țară, a unui prieten de-al meu. În mod normal, ține acolo recepții de nuntă doar pentru membrii familiei, dar sunt sigur că nu va fi nicio problemă.
   - Sună minunat, am spus fericită.
   - Doar să nu vrei să inviți prea mulți oameni.
   - Nu, doar părinții mei și câțiva prieteni.
   - Atunci rămâne stabilit.

           Mai târziu, când m-a condus acasă cu mașina, m-a întrebat dacă seara următoare puteam să bem ceva împreună, deoarece voia să discute cu mine câteva lucruri înainte să plec miercuri în Argentina.
   - Poți să vii la mine acum, dacă vrei, i-am propus eu.
  - Din păcate, chiar trebuie să ajung acasă. Mâine dimineață mă scol devreme.
   Fără să vreau, am fost dezamăgită. El a observat.
   - Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să rămân la noapte cu tine, dar trebuie să mă uit peste niște dosare.
   - Nu-mi vine să cred că am acceptat să mă mărit cu un bărbat cu care nici nu m-am culcat încă, am mormăit.
   - Atunci, ce zici de o ieșire de două zile, în weekend, după ce te întorci din Argentina? O scoatem pe Millie la masă și, după ce-o lăsăm înapoi la școală, mergem să vizităm Cranleigh Park și găsim un hotel undeva la țară să stăm peste noapte. Merge?
   - Da.
   Am dat din cap recunoscătoare.
   - Unde ne întâlnim mâine-seară?
   - Ce zici de barul de la Connaught?
   - Dacă vin direct de la serviciu, pot fi acolo în jur de șapte.
   - Perfect.

         Ziua următoare mi-am petrecut-o în mare parte întrebându-mă ce voia să discute Jack cu mine, înainte să plec în Argentina. Nici nu mi-a trecut prin cap că avea să-mi ceară să renunț la slujbă sau că voia să ne mutăm la Londra.
   Presupuneam că, după căsătorie, lucrurile urmau să fie în mare parte la fel, doar că aveam să locuim împreună în apartamentul lui, întrucât era mai central.
   Propunerile lui m-au uluit. Văzând cât eram de șocată, a căutat să-mi explice, subliniind ce-mi trecuse și mie prin cap cu o zi în urmă, și anume că-n cele trei luni de când ne cunoșteam petrecuserăm prea puțin timp împreună.
   - Ce rost are să ne căsătorim dacă nu ne vedem? a întrebat el. Nu putem continua ca până acum și, ca să fiu sincer, nici nu vreau. Ceva trebuie făcut și cum sper că mai devreme sau mai târziu vom avea copii...
   S-a oprit.
   - Vrei copii, nu-i așa?
   - Da, Jack, sigur că vreau, am spus zâmbind.
   - Ce ușurare!
   Mi-a luat mâna în a lui.
   - De prima dată când te-am văzut cu Millie am fost sigur c-ai fi o mamă minunată. Sper să nu trebuiască să aștept prea mult până mă vei face tată.
   Copleșită de dorința bruscă de a purta în pântec copilul lui, am rămas fără grai.
   - Dar poate că ai prefera să așteptăm câțiva ani, a continuat el, șovăitor.
   - Nu e vorba de asta, am spus, regăsindu-mi graiul. Doar că nu văd cum pot să renunț la slujbă cât e Millie încă la școală. Vezi tu, eu îi plătesc taxele, așa că încă un an și jumătate n-am să pot renunța la slujbă.
   - Nici vorbă să mai lucrezi un an și jumătate, a spus el ferm. Millie se poate muta la noi de-ndată ce ne întoarcem din luna de miere.
   M-am uitat la el vinovată.
   - Oricât de mult o iubesc pe Millie, chiar aș vrea ca mai întâi să avem puțin timp pentru noi. Și ea este atât de fericită la școală încât ar fi păcat s-o luăm cu un an înainte.
   M-am gândit o clipă.
   - Putem să vorbim la ea la școală și să-i întrebăm pe cei de-acolo ce părere au?
   - Sigur. Și poate o întrebăm și pe Millie ce părere are. Eu unul aș fi încântat dacă ar alege să se mute imediat la noi. Dar dacă toată lumea va considera că e mai bine s-o lăsăm deocamdată acolo unde este, insist să-i plătesc eu taxele. La urma urmelor, în curând o să fie sora mea.
   Mi-a luat mâna.
   - Promite-mi că mă lași să te ajut.
   M-am uitat la el neajutorată.
   - Nu știu ce să spun.
   - Atunci nu spune nimic. Tot ce trebuie să faci e să-mi promiți că ai să te gândești să-ți depui preavizul. Nu vreau să nu te văd niciodată după ce ne căsătorim. Acum, ce fel de casă ți-ar plăcea? Trebuie să știu pentru că, dacă mă lași, aș vrea să-ți cumpăr ca dar de nuntă casa visurilor tale.
   - Nu m-am gândit niciodată la asta, am recunoscut.
   - Păi gândește-te acum, fiindcă e important. Ai vrea o grădină mare, piscină, camere multe?
   - O grădină mare, clar. Nu mă omor după piscină, iar în ceea ce privește numărul camerelor, asta depinde de câți copii o să avem.
   - O mulțime, a spus el zâmbind. Mi-ar plăcea să locuim în Surrey, destul de aproape de Londra ca naveta zilnică să fie suportabilă. Tu ce zici?
   - Oriunde, atâta timp cât suntem fericiți. Dar ție ce fel de casă ți-ar plăcea?
   - Aș vrea să fie aproape de un orășel drăguț, dar suficient de departe ca să nu ne deranjeze zgomotul. La fel ca tine, mi-ar plăcea să aibă o grădină mare, de preferință înconjurată de ziduri înalte, ca să nu se vadă înăuntru. Și aș vrea un birou și un subsol unde să ținem lucruri. Cam asta.
   - O bucătărie frumoasă, am spus. Aș vrea o bucătărie frumoasă care dă pe o terasă unde am putea lua în fiecare dimineață micul dejun și în camera de zi un cămin uriaș în care să putem face focul cu bușteni adevărați. Și un dormitor galben pentru Millie.
   - Ce-ar fi să schițezi un plan al casei noastre de vis? a propus el, scoțând din servietă o foaie de hârtie. Așa voi avea ceva concret.
   După două ore, când m-a urcat într-un taxi, avea schița unei case frumoase, completată cu grădini amenajate, o terasă, trei camere de primire, un șemineu, o bucătărie, un birou, cinci dormitoare - inclusiv unul galben pentru Millie - trei băi și, în acoperiș, un mic luminator rotund.
   - Te provoc să găsești o astfel de casă până mă întorc din Argentina, am spus râzând.
   - Îmi voi da toată silința, a promis el, înainte de a-mi da un sărut.

          Săptămânile următoare au trecut într-un iureș.
   Când m-am întors din Argentina, mi-am înaintat preavizul și mi-am scos casa la vânzare. Cât fusesem plecată, cumpănisem cu grijă lucrurile și nu aveam nicio îndoială că făceam ce trebuia urmând ceea ce-mi ceruse Jack.
   Știam că voiam să mă mărit cu el și gândul că până la primăvara viitoare aveam să locuiesc într-o casă frumoasă, la țară, și poate așteptând primul nostru copil mă umplea de bucurie.
   Treisprezece ani lucrasem non-stop și existaseră dăți când mă întrebasem dacă am să scap vreodată de corvoada muncii de zi cu zi. Și deoarece știusem că, odată ce Millie venea să stea la mine, n-am să mai pot să călătoresc ca înainte sau să muncesc peste program cum se întâmpla uneori, eram neliniștită în privința slujbei pe care urma s-o găsesc.
   Dintr-odată, toate îngrijorările mele au dispărut și, când am ales invitațiile de nuntă pentru a le trimite prietenilor și familiei, m-am simțit cea mai norocoasă persoană din lume.

                                  PREZENT

               Meticulos ca întotdeauna, Jack apare în dormitor la zece treizeci dimineața și îmi spune că la unsprezece fix plecăm.
   Nu-mi fac griji că n-am să fiu gata la timp. Am făcut deja duș, așa că treizeci de minute îmi ajung să mă îmbrac și să mă machiez.
  Dușul m-a mai calmat puțin deoarece, de la opt când mă trezisem, fusesem într-o stare continuă de agitație, abia îndrăznind să cred că-n scurt timp aveam s-o văd pe Millie. Veșnic prudentă, îmi spun că se poate întâmpla orice. Totuși, am grijă să nu-i arăt lui Jack nimic din frământările mele.
   Am o mină calmă și, când Jack se dă la o parte să mă lase să trec, sunt o tânără ca oricare ce iese în oraș.
   Jack mă urmează în dormitorul de alături, unde sunt hainele mele. Mă duc la șifonierul uriaș care acoperă tot peretele, împing lateral ușa cu oglindă, trag un sertar și iau sutienul crem și chiloții în ton pe care mi le-a cumpărat Jack săptămâna trecută.
   În alt sertar găsesc niște ciorapi de culoarea pielii, pe care îi prefer colanților. Jack mă privește dintr-un scaun în timp ce-mi scot pijamaua și-mi pun lenjeria intimă și ciorapii. Apoi deschid ușa următoare și, pentru o clipă, mă uit la hainele aranjate cu grijă după culoare.
   N-am mai purtat de mult rochia albastră care-i place tare mult lui Millie, fiindcă are culoarea ochilor mei. O scot din șifonier.
   - Ia-o pe cea crem, spune Jack.
   E drept că el mă preferă în culori neutre, așa că pun la loc rochia albastră și o îmbrac pe cea crem.
   Pantofii mei sunt depozitați pe rafturi, în cutii transparente, în altă parte a șifonierului. Aleg o pereche de pantofi bej cu toc.
   Când ieșim de obicei la plimbare după masa de prânz, cei fără toc ar fi mai practici, însă lui Jack îi place să fiu tot timpul elegantă, fie că ne plimbăm în jurul lacului sau luăm masa cu prietenii. Mă încalț, iau de pe raft o geantă asortată și i-o întind lui Jack.
   Mă duc la masa de toaletă și mă așez. Machiajul nu-mi ia mult: un pic de creion de ochi, puțin fard de obraz și o idee de ruj.
   Au mai rămas cincisprezece minute, așa că mă hotărăsc să umplu timpul dându-mi cu lac pe unghii. Dintre diversele sticluțe aranjate pe masă aleg un roz drăguț, dorindu-mi să-l pot lua cu mine pentru a-i vopsi și lui Millie unghiile, lucru pe care știu că l-ar adora.
   Când lacul s-a uscat, mă ridic, îmi iau geanta de la Jack și cobor la parter.
   - Ce palton ai vrea să-ți iei? mă-ntreabă el, când ajungem în hol.
   - Cel bej, de lână, cred.
   Îl aduce din vestiar și mă ajută să mi-l pun. Îl închei la toți nasturii și îmi întorc buzunarele pe dos în timp ce el mă privește. Deschide ușa din față și, după ce o încuie în urma noastră, îl urmez la mașină.
   Această excursie a fost câștigată cu greu și am de gând să profit din plin de ea.

         Când ajungem la mașină, Jack activează telecomanda și porțile negre și uriașe din fața casei încep să se deschidă. Ocolind mașina, îmi deschide portiera.
   Urc și un bărbat care face jogging se uită spre noi. Nu-l cunosc, însă Jack îi urează o dimineață bună și - fie pentru că nu mai are suflu ca să vorbească, fie pentru că-și păstrează energia pentru restul alergării - bărbatul răspunde la salut fluturând mâna.
   Jack închide portiera din partea mea și, după niciun minut, ieșim pe poartă. Când aceasta se închide în urma noastră, mă uit o clipă înapoi la casa frumoasă pe care a cumpărat-o Jack pentru mine, pentru că-mi place s-o văd așa cum o văd alții.
   Intrăm în Londra și gândurile mi se întorc la cina pe care am găzduit-o aseară. Deși erau atâtea lucruri care ar fi putut să meargă prost, rămâne un mister cum am reușit s-o scot la capăt cu bine.
   - Sufleul tău a fost perfect, zice Jack, ceea ce îmi spune că nu sunt singurul care se gândește la seara precedentă. Ai fost isteață c-ai prevăzut că ai să-l aduci cu întârziere la masă și ai ținut cont de asta, chiar foarte isteață. Dar se pare că Esther nu te prea place. Mă întreb de ce.
   Știu că trebuie să-mi aleg cu grijă cuvintele.
   - Ea nu apreciază perfecțiunea, spun.
   E un răspuns care-l mulțumește. Începe să fredoneze o melodie și, în timp ce mă uit la peisajul pe lângă care trecem, mă pomenesc gândindu-mă la Esther.
   În alte împrejurări, aș fi plăcut-o, probabil. Însă inteligența ei neîndoielnică o face periculoasă pentru cineva ca mine. Nu că n-ar aprecia perfecțiunea, cum am crezut la început, mai degrabă se teme de ea.
   Durează aproape o oră să ajungem la școala lui Millie. Îmi petrec timpul gândindu-mă la Dena Anderson, clienta lui Jack. Nu știu multe despre ea, în afară de faptul că s-a măritat de curând cu un filantrop bogat, foarte respectat pentru munca sa la diverse organizații de caritate, și, prin urmare, nu l-aș bănui că și-a bătut soția.
   Totuși, știu bine că aparențele pot fi înșelătoare și, dacă Jack a acceptat s-o reprezinte, ea trebuie să aibă un caz foarte solid. Verbul „a pierde” nu face parte din vocabularul lui Jack, cum ține să-mi amintească el mereu.
   N-am mai văzut-o pe Millie de o lună, așa că, nerăbdătoare, ne așteaptă pe banca din fața ușii înfofolită cu căciulă și fular galben - galbenul este culoarea ei preferată - împreună cu Janice, însoțitoarea ei.
   Când cobor din mașină, se repede spre mine cu ochii strălucind de lacrimi de ușurare și, în timp ce-o îmbrățișez strâns, îmi dau seama că Jack se uită la noi. Janice vine la noi și-l aud pe Jack spunându-i că, deși știam că Millie o să fie dezamăgită, nu îndrăzniserăm să venim la ea până nu mi-a trecut de tot gripa care mă pusese la pământ.
   Janice l-a liniștit spunându-i c-am făcut bine, adăugând că-i explicase lui Millie de ce n-am putut să venim.
   - Dar i-a fost foarte greu, recunoaște ea. Vă adoră pe amândoi.
   - Și noi o adorăm, spune Jack, zâmbindu-i afectuos lui Millie.
   - Bună, Jack, spune ea cu un zâmbet larg. Mă bucur că te văd.
   - Și eu mă bucur mult că te văd, spune el, sărutând-o pe obraz. Ai înțeles de ce n-am putut să venim până acum, nu-i așa?
   Millie dă din cap.
   - Da, biata Grace bolnavă. Dar mai bine acum.
   - Mult mai bine, aprobă Jack. Fiindcă ai fost atât de răbdătoare, am ceva pentru tine, Millie.
   Bagă mâna în buzunarul de la palton.
   - Ia să vedem, ghicești?
   - Agatha Christie?
   Ochii ei căprui se luminează de plăcere, deoarece nimic nu-i place mai mult decât să asculte povești polițiste.
   - Isteață fată!
   Jack scoate din buzunar o carte audio.
  - Nu cred că ai Zece negri mititei, nu-i așa?
   Ea clatină din cap.
   - E una dintre preferatele mele, spune zâmbind Janice. O începem diseară, Millie?
   - Da, spune Millie, dând din cap. Mulțumesc, Jack.
   - Plăcerea e de partea mea, îi zice el. Și acum am să-mi scot la masă cele două doamne preferate. Unde ai vrea să mergem?
   - Hotel, spune imediat Millie.
   Știu de ce a ales ea hotelul, tot așa cum știu de ce o să refuze Jack.
   - Ce-ar fi să mergem la restaurantul de lângă lac? spune el, ca și cum ea nici n-ar fi vorbit. Sau la cel unde se servesc la desert clătitele alea delicioase.
   Lui Millie îi cade fața.
   - Pe care-l preferi? o întreabă el.
   - Lacul, mormăie ea, legănându-și părul negru peste față.

          Pe drum Millie nu prea vorbește. Voise să stau lângă ea pe bancheta din spate, însă Jack îi spusese că s-ar fi simțit că un taximetrist.
   Când ajungem la restaurant, Jack găsește un loc de parcare și, când pornim pe cărare, ne ia de mână, astfel încât să-l încadrăm.
   Personalul ne întâmpină ca pe niște prieteni vechi, pentru că o aducem des pe Millie aici.
   Suntem conduși la masa rotundă din colț, cea care-i place lui Jack, lângă fereastră. Mereu stăm așa, Jack cu fața la geam, iar eu și cu Millie de-o parte și de alta a lui. În timp ce studiem meniul, îmi întind picioarele pe sub masă și le găsesc pe ale ei, semnul meu secret pentru ea.
   În timpul mesei, Jack îi vorbește întruna lui Millie, încurajând-o să povestească, întrebând-o ce a făcut în weekendurile în care n-am putut să venim la ea.
   Millie spune că o dată a luat-o Janice la masă la ai ei, o dată au ieșit în oraș să ia ceaiul de după-amiază și o dată au fost invitate amândouă acasă la prietena ei Paige și, nu pentru prima dată, îi mulțumesc lui Dumnezeu că Millie are pe cineva ca Janice care să-mi țină locul, ori de câte ori nu pot să fiu cu ea.
   - Grace vii plimbare? întreabă Millie când prânzul a luat sfârșit. Jur lac.
   - Da, firește.
   Îmi împăturesc frumos șervetul și-l pun pe masă cu mișcări deliberat tacticoase.
   - Mergem? întreb.
   Jack își împinge scaunul în spate.
   - Vin și eu.
   Deși m-am așteptat la asta, am un sentiment zdrobitor de dezamăgire.
   - Facem tot ocol, avertizează Millie.
   - Nu tot ocolul, protestează Jack. E prea frig ca să stăm mult afară.
   - Atunci Jack rămâne aici, îi spune Millie. Eu merg cu Grace.
   - Ba nu, spune Jack. Mergem toți.
   Millie se uită cu gravitate la Jack peste masă.
   - Îmi place de tine, Jack, spune ea. Dar nu-mi place de Jorj Koony.
   - Știu, spune Jack. Nici mie nu-mi place.
   - El urât, spune Millie.
   - Da, e foarte urât, aprobă Jack.
   Ne plimbăm puțin pe lângă lac, Jack mergând între noi două. Jack îi spune lui Millie că a muncit de zor la camera ei pentru a fi gata când vine să locuiască la noi. Când ea întreabă dac-o să fie galbenă, el spune că bineînțeles că da.
   Jack a avut dreptate; e prea frig ca să stai foarte mult afară și, după vreo douăzeci de minute, ne întoarcem la mașină. Pe drumul de întoarcere la școala ei, Millie e și mai tăcută și știu că e la fel de frustrată ca mine.
   Când ne luăm la revedere, întreabă dacă o să venim din nou la ea weekendul viitor, iar când Jack spune că vom veni sigur, mă bucur că Janice e în apropiere să-l audă.

                                    TRECUT

             Când eu și cu Jack i-am spus lui Millie că ne căsătorim, primul lucru pe care l-a întrebat a fost dacă putea să fie domnișoară de onoare.
   - Bineînțeles! am spus eu, îmbrățișând-o. E în regulă, nu-i așa, Jack? am adăugat speriată, văzându-i încruntătura de pe față.
   - Credeam c-o să avem o nuntă simplă, a spus el dezaprobator.
   - Da, dar tot o să am nevoie de o domnișoară de onoare.
   - Serios?
   - Păi, da, am spus, tulburată. Așa e tradiția. N-ai nimic împotrivă, nu-i așa?
   - Nu crezi că va fi cam mult pentru Millie? a întrebat el, coborând glasul. Dacă chiar ai nevoie de domnișoară de onoare, de ce nu o rogi pe Kate sau pe Emily?
   - Pentru că eu o vreau pe Millie, am insistat, conștientă că ea ne urmărea neliniștită.
   A urmat un moment de tăcere stânjenitoare.
   - Atunci o s-o ai pe Millie, a spus el, zâmbind și întinzând brațele spre ea. Vino să-i spunem directoarei tale vestea cea bună.
   Doamna Goodrich și Janice au fost încântate să audă că ne căsătoream.
   După ce a trimis-o pe Millie să se spele pentru cină, doamna Goodrich a fost de acord că pentru Millie era cel mai bine să rămână încă un an și trei luni la școală, până împlinea optsprezece ani, așa cum fusese planul de la început, în ciuda faptului că Jack a repetat că ar fi fost foarte fericit ca Millie să se mute imediat la noi.
   M-am bucurat când doamna Goodrich a sugerat că ar fi bine să avem puțin timp doar pentru noi și m-am întrebat dacă bănuise că speram să ne mărim familia imediat.
   La scurt timp după aceea, eram în drum spre Hecclescombe, unde am descoperit că Cranleigh Park era într-adevăr la fel de frumos cum îmi povestise Jack. Era cadrul perfect pentru o nuntă și le-am fost recunoscătoare lui Giles și Moirei, prietenii lui Jack, că ne permiteau să folosim frumoasa lor casă. Ne-am gândit că invitații noștri nu vor avea nimic împotrivă să facă patruzeci de minute de la Londra pentru a petrece după-amiaza și seara într-un astfel de decor încântător, mai ales că Giles și Moira s-au oferit cu amabilitate să cazeze pe oricine nu făcea față drumului de întoarcere la Londra.
   După ce am petrecut două ore hotărându-ne asupra unui meniu pentru cincizeci de persoane, care urma să fie pregătit și servit de o firmă de catering din Londra, am plecat la hotelul la care Jack făcuse rezervări cât fusesem eu în Argentina.
   Abia așteptam ca Jack să mă ducă în sfârșit în pat, dar trebuia mai întâi să luăm cina. Masa a fost delicioasă, însă eu eram nerăbdătoare să ne întoarcem în camera noastră.

               M-am dus să fac un duș și, când am ieșit din baie nerăbdătoare să fac dragoste, am fost consternată să constat că Jack dormea dus pe pat.
   Nu m-a lăsat inima să-l trezesc deoarece știam că era istovit - la cină îmi mărturisise că fusese cât pe ce să amâne nunta din cauză că avea multă treabă, dar nu voise să mă dezamăgească.
   Când s-a trezit în cele din urmă, după două ore, s-a simțit prost că adormise și, luându-mă în brațe, am făcut dragoste.
   Cea mai mare parte a dimineții următoare am stat în pat și, după un prânz leneș, ne-am întors la Londra. Deși nu l-am văzut pe Jack întreaga săptămână care a urmat, m-am bucurat că reușiserăm să ne desprindem puțin din frenezia în care ne aruncase apropierea iminentă a nunții noastre.
   În plus, am avut ocazia să termin tabloul pe care-l începusem pentru el cu două luni înainte. Deoarece nu prea aveam timp să lucrez la el, mă resemnasem să i-l dau drept cadou de nuntă, și nu de Crăciun, cum intenționasem. Dar cum Jack seara era ocupat, iar geamantanele mele rămâneau un timp nedefinit în fundul dulapului, am reușit să-l termin la timp ca să i-l dau în ziua de Crăciun.
   Speram că, dacă-i plăcea, avea să împodobească pereții noii noastre case - puteam ușor să mi-l imaginez atârnând deasupra căminului despre care vorbiserăm.
   Era un tablou mare și, la prima vedere, părea o operă abstractă cu nuanțe diferite de roșu și pete micuțe argintii.
   Abia la o examinare atentă îți dădeai seama că masa de roșu erau licurici minusculi - și numai Jack și cu mine aveam să știm că masa de roșu fusese realizată nu cu vopsea, ci cu ruj de buze, pe care apoi îl fixasem cu lac transparent.
   Nu-i spusesem niciodată lui Jack că-mi plăcea să pictez și nici chiar atunci când el admirase un tablou care atârna în bucătăria mea nu-i mărturisisem că eu îl pictasem.
   Așa că, atunci când i-am spus de Crăciun - după ce am fost sigură că-i plăcea tabloul pe care i-l dăruisem - că nu doar că pictasem Licuricii, ci și că-l realizasem sărutând pânza de sute de ori, având pe buze nuanțe de ruj diferite, el a fost atât de generos cu complimentele încât m-am bucurat că reușisem să-l surprind.
   A fost încântat că pictez și mi-a spus că,după ce ne vom muta în casa noastră, spera să acopăr pereții cu picturile mele.
   Casa mea s-a vândut repede. Am vrut ca Jack să folosească banii pe care i-am primit din vânzare la casa pe care o găsise în Spring Eaton, dar el a refuzat, amintindu-mi că acesta era cadoul lui de nuntă pentru mine.
   Descoperise satul adormit Spring Eaton într-o duminică, pe când se întorcea de la Adam și Diane, și l-a considerat ideal pentru că era situat la vreo douăzeci de mile la sud de Londra.
   Întrucât casa necesita unele lucrări minore înainte să ne mutăm în ea, nu a dorit ca eu să o văd până ne-ntorceam din luna de miere.
   Când l-am bătut la cap să-mi spună cum era, s-a mulțumit să zâmbească și mi-a spus că era perfectă. Când l-am întrebat dacă era precum cea din schița pe care o întocmiserăm împreună, a răspuns solemn că bineînțeles că era.
   I-am spus că voiam să folosesc banii din vânzarea casei mele ca să mobilez noua noastră casă în chip de dar de nuntă pentru el și, după multă muncă de convingere, a acceptat. A fost ciudat să cumpărăm mobilă pentru o casă pe care eu nu o văzusem, însă Jack știa exact ce voia și n-am putut să mă plâng de gusturile lui.
   Mi-am părăsit slujba cu o lună înainte de căsătorie și, o săptămână mai târziu, după ce m-am plâns în glumă lui Jack că nu mai era nimic nou în a nu face nimic toată ziua, a apărut în pragul ușii cu o cutie legată cu fundă roșie.
   Am deschis-o și am descoperit un pui de Labrador, de trei luni, uitându-se la mine. Era o cățelușă.
   - E adorabilă, Jack! am exclamat, luând-o din cutie. Unde ai găsit-o? E a ta?
   - Nu, e a ta, a spus el. Ceva care să-ți dea de lucru.
   - Asta sigur, am spus râzând.
   Am pus-o pe pardosea și ea a luat-o la fugă prin hol, explorând locul.
   - Dar nu știu ce am să fac cu ea cât suntem noi în luna de miere în Thailanda. Am putea să-i rugăm pe părinții mei s-o țină, dar nu știu dacă vor fi de acord.
   - Fii fără grijă, totul e aranjat. Am găsit o menajeră să aibă grijă de casa noastră cât suntem plecați - nu vreau să stea pustie și mai e niște mobilă de adus, așa c-o să locuiască în ea până ne întoarcem noi - și o să aibă grijă și de Molly.
   - Molly?
   M-am uitat la cățelușă.
   - Da, i se potrivește foarte bine. Millie se va bucura tare, mereu și-a dorit un câine. Millie și Molly - sună perfect!
   - Exact la asta m-am gândit și eu.
   - Millie o s-o îndrăgească.
   - Și tu? Tu o vei îndrăgi?
   - Bineînțeles!
   Am luat-o în brațe.
   - Deja îmi e dragă.
   Am râs și ea a început să mă lingă pe față.
   - Mă tem că n-am să mai vreau deloc s-o las acasă când plecăm în Thailanda.
   - Dar gândește-te cât te vei bucura să o revezi la întoarcere. Deja îmi imaginez reîntâlnirea voastră, a spus el zâmbind.
  - Abia aștept să i-o arăt lui Millie! Ești minunat de bun, Jack.
   Aplecându-mă spre el, l-am sărutat cu tandrețe.
   - Molly este exact compania de care am nevoie cât ești tu la muncă toată ziua. Sper că în Spring Eaton sunt locuri frumoase pentru plimbare.
   - Sunt o mulțime, mai ales de-a lungul râului.
   - Abia aștept, i-am spus fericită. Abia aștept să văd casa și abia aștept să mă mărit cu tine!
   - Și eu, a spus el, sărutându-mă. Și eu.

        Având-o pe Molly să mă țină în alertă, ultimele săptămâni au trecut în zbor. În ziua de dinaintea nunții am luat-o pe Millie de la școală și i-am lăsat-o pe Molly lui Jack, care în acea seară o ducea la casa cea nouă să i-o dea în primire menajerei.
   Nu-mi venea deloc să mă despart de ea, însă Jack m-a asigurat că doamna Johns, femeia pe care o găsise să aibă grijă de casă, era extrem de amabilă și bucuroasă să stea cu Molly până ne întorceam noi din Thailanda.
   Cu câteva zile în urmă eu mă mutasem la un hotel din apropiere, după ce-mi trimisesem toate lucrurile la Spring Eaton, așa că acolo m-am întors cu Millie, să ne pregătim pentru a doua zi. Ne-am petrecut seara probând rochiile și încercând fardurile pe care le cumpărasem special pentru nuntă.
   Nu voisem să port o rochie tradițională de mireasă, așa că-mi cumpărasem o rochie de mătase crem, care îmi ajungea aproape până la glezne și se mula pe silueta mea în toate locurile potrivite. Și Millie își alese o rochie crem, dar cu o eșarfă roz, exact culoarea buchetului pe care avea să-l poarte.
   Dimineața următoare, când mi-am pus rochia, m-am simțit mai frumoasă ca niciodată. Buchetele de nuntă sosiseră mai devreme la hotel - trandafiri roz pentru Millie și o cascadă de trandafiri roșii pentru mine. Jack aranjase să vină o mașină care să ne ducă la oficiul de stare civilă și, la unsprezece, când s-a auzit o bătaie în ușă, am trimis-o pe Millie să deschidă.
   - Spune că vin într-un minut, am zis, dispărând în baie ca să arunc o ultimă privire în oglindă.
   Mulțumită de ce am văzut, m-am întors în dormitor și am luat buchetul.
   - Arăți uluitor!
    Luată prin surprindere, am ridicat privirea și l-am văzut în prag pe Jack. Era atât de chipeș în costumul de culoare închisă cu vestă de un roșu aprins încât mi s-a strâns stomacul.
   - De fapt, aproape la fel de frumoasă ca Millie, a adăugat el.
   Lângă el, Millie a bătut fericită din palme.
   - Ce cauți aici? am exclamat, neliniștită și încântată în același timp. S-a întâmplat ceva?
   A venit la mine și m-a luat în brațe.
   - Nu mai aveam răbdare să te văd, asta-i tot. Și, în plus, am ceva pentru tine.
   Dându-mi drumul, a băgat mâna în buzunar și a scos o cutie neagră.
   - Am fost azi-dimineață la bancă să le iau.
   Deschizând cutia, am văzut pe catifeaua neagră din interior un splendid colier cu perle și o pereche de cercei cu perle asortați.
   - Ce frumoase sunt, Jack!
   - Au fost ale mamei. Uitasem de tot de ele până aseară. M-am gândit că poate ai să vrei să le porți azi, de aceea am venit. Nu ești obligată să le porți, desigur.
   - Ba vreau tare mult să le port, i-am spus, scoțând colierul și desfăcându-i închizătoarea.
   - Lasă-mă pe mine.
   Mi l-a luat din mâini și mi l-a pus la gât.
   - Ce părere ai?
   M-am întors spre oglindă.
   - Nu-mi vine să cred ce bine se asortează cu rochia, am spus, pipăind perlele. Sunt exact aceeași nuanță de crem.
   Mi-am scos cerceii de aur pe care îi purtam și i-am înlocuit cu cei cu perle.
   - Grace frumușică, foarte, foarte frumușică, a spus râzând Millie.
   - Sunt de acord, a aprobat-o cu gravitate Jack.
   A băgat mâna în celălalt buzunar și a scos o cutie mai mică.
   - Am ceva și pentru tine, Millie.
   Când Millie a văzut lănțișorul de argint cu o perlă în formă de lacrimă a scos un icnet de încântare.
   - Mulțumesc, Jack, a spus ea cu un zâmbet radios. Eu port el acum.
   - Ești foarte bun, Jack, i-am spus în timp ce-i puneam lui Millie lănțișorul la gât. Dar nu știai că poartă ghinion să-ți vezi mireasa în ziua nunții?
   - Păi, am mers la noroc, a răspuns el zâmbind.
   - Ce face Molly? S-a acomodat?
   - Perfect. Privește.
   Și-a scos telefonul din buzunar și ne-a arătat lui Millie și mie o fotografie cu Molly care dormea ghemuită în coșul ei.
   - Deci pardoseala e din gresie, am murmurat eu. Cel puțin știu și eu ceva despre viitoarea mea casă.
   - Și asta e tot ce ai să știi, a spus el, băgând telefonul în buzunar. Mergem? Șoferul a fost destul de surprins când l-am rugat să mă ia și pe mine în drum spre tine. Așa că, dacă nu ieșim mai repede, s-ar putea să creadă c-am venit să contramandez totul.
   După ce ne-a oferit lui Millie și mie câte un braț, ne-a condus la mașină și am plecat spre oficiul de stare civilă.

            Când am ajuns, toată lumea ne aștepta, inclusiv părinții mei.
   Își împachetaseră aproape toate lucrurile în vederea mutării în Noua Zeelandă și stabiliseră să plece la două săptămâni după întoarcerea noastră din luna de miere.
   M-am cam mirat când mi-au spus că plecau atât de repede, dar când m-am gândit la asta, mi-am dat seama că așteptaseră șaisprezece ani.
   În săptămâna dinainte, eu și cu Jack ne întâlniserăm cu ei la cină, unde ne-o predaseră pe semnătură pe Millie, ceea ce-nsemna că nu mai erau întreținătorii ei legali.
  Toți am fost încântați de acest aranjament și, poate fiindcă se simțeau vinovați că Jack purta pe umeri povara financiară, părinții mei ne-au spus că la nevoie aveau să ne ajute și ei cum puteau.
   Însă Jack a spus ferm că el și cu mine vom răspunde de Millie și le-a promis că nu-i va lipsi nimic.
   Invitații noștri s-au mirat să-l vadă pe Jack ieșind din mașină împreună cu mine și cu Millie. În timp ce am urcat cele câteva trepte care duceau la oficiul de stare civilă, l-au tachinat că nu rezistase să meargă cu un Rolls-Royce.
   Tata mă însoțea pe mine și Jack o însoțea pe Millie, iar unchiul Leonard, pe care nu-l mai văzusem de câțiva ani, îi oferise mamei brațul. Eram aproape în vârful scărilor când am auzit-o pe Millie țipând și, răsucindu-mă, am văzut-o rostogolindu-se pe scări.
   - Millie! am țipat.
   Până să se oprească ea din căzătură la baza scărilor, eu eram deja la mijlocul drumului. Mi s-a părut un veac până am reușit să răzbat prin mulțimea de oameni adunați în jurul ei și am îngenuncheat lângă ea, fără să-mi pese că-mi murdăream rochia, îngrijorată doar că Millie zăcea acolo nemișcată.
   - E în regulă, Grace, respiră, m-a liniștit Adam, care stătea pe vine de cealaltă parte a ei, în timp ce eu îi căutam înnebunită pulsul. O să fie bine, ai să vezi. Diane a sunat la ambulanță, o să fie aici într-un minut.
   - Ce s-a întâmplat? am întrebat cu glas tremurând, conștientă că mama și tata se lăsaseră pe vine alături de mine.
   I-am dat lui Millie părul de pe față, neîndrăznind să o mișc.
   - Îmi pare tare rău, Grace.
   Am ridicat ochii și l-am văzut pe Jack, alb ca hârtia pe față.
   - S-a împiedicat brusc. Cred că și-a prins tocul în tivul rochiei și, până să-mi dau seama ce se întâmplă, ea se rostogolea. Am încercat s-o prind, dar n-am reușit să ajung la ea.
   - Nu-i nimic, am spus repede. Nu e vina ta.
   - Trebuia să se țină mai bine de mine, a continuat el cu disperare, trecându-și mâna prin păr. Trebuia să țin minte că nu întotdeauna îi vine ușor să urce scările.
   - Nu-mi place cum îi e îndoit piciorul, a spus încet tata. Pare rupt.
   - Oh, Doamne! am gemut eu.
   - Uite, își revine, a spus mama, luând mâna lui Millie.
   - E-n regulă, Millie, am murmurat când ea a început să se miște. E-n regulă.
   Ambulanța a sosit în câteva minute. Am dat să merg la spital cu ea, dar mama și tata mi-au spus c-or să meargă ei, amintindu-mi că eu urma să mă mărit.
   - Nu pot să mă mărit acum, am hohotit eu, în timp ce Millie era băgată în ambulanță.
   - Ba poți, a spus mama cu asprime. Millie o să fie bine.
   - Are piciorul rupt, am spus plângând. Și poate și alte leziuni despre care nu știm.
   - N-am să te condamn dacă vrei să contramandezi nunta, a spus Jack încet.
   - Nu văd cum am putea merge înainte cu toate când nici nu știu cât de grav e Millie rănită.

            Paramedicii au fost minunați.
   Înțelegând în ce situație dificilă eram, au examinat-o pe Millie în ambulanță cât de meticulos au putut și mi-au spus că, în afară de picior, nu părea să aibă și alte oase fracturate și că, dacă voiam să merg înainte cu nunta, erau siguri că părinții mei aveau să mă țină la curent cu tot ce se-ntâmpla. Au ținut să spună și că, de îndată ce ajungea la spital, Millie avea să fie dusă urgent la radiografie, așa că oricum nu puteam să stau cu ea.
   Încă indecisă, m-am uitat la Jack, care vorbea încet cu Adam, și expresia de dezolare de pe fața lui m-a făcut să mă hotărăsc. M-am urcat în ambulanță și am sărutat-o pe Millie, care era într-o stare de somnolență.
   După ce i-am promis că dimineața următoare mă duc s-o văd, le-am dat părinților mei numărul de mobil al lui Jack și i-am rugat să mă anunțe de îndată ce aveau vești.
   - Sigur vrei să continuăm? m-a întrebat Jack neliniștit, după plecarea ambulanței. Nu cred că cineva mai are chef de petrecere după ce i s-a întâmplat lui Millie. Poate ar trebui să așteptăm până știm sigur c-o să fie bine.
   M-am uitat la invitații noștri, care se învârteau prin preajmă, voind să știe dacă nunta mai avea loc sau nu.
   - Cred că vor fi de acord să continuăm cu nunta dacă noi vrem asta.
   L-am întors cu fața spre mine.
   - Tu mai vrei să ne căsătorim, Jack?
   - Bineînțeles că vreau, mai mult decât orice. Dar, în ultimă instanță, decizia e a ta.
   - Atunci, ne căsătorim. Millie asta ar vrea, am mințit, pentru că știam că Millie n-ar fi înțeles de ce am mers înainte și ne-am căsătorit fără ea.
   Gândul c-o trădam mi-a adus iar lacrimi în ochi și le-am gonit clipind repede ca să nu le vadă Jack, sperând să nu mai fiu niciodată nevoită să aleg între ea și Jack.
   Toată lumea a fost încântată că până la urmă ne căsătoream, iar când, după două ore, mama a sunat să ne spună că Millie era bine, cu excepția piciorului fracturat, am răsuflat ușurată. Am vrut să scurtez recepția și să mă duc la ea în acea seară, dar mama mi-a spus că dormea adânc și, din cauza analgezicelor pe care i le dăduse doctorul, nu avea să se trezească până dimineața următoare. A adăugat că intenționa să rămână la spital peste noapte, așa că i-am spus că dimineața aveam să trec cu Jack pe la Millie, în drum spre aeroport.
   Deși restul serii am reușit să mă distrez, m-am bucurat când ultimii invitați au plecat și eu cu Jack ne-am îndreptat, în sfârșit, spre hotelul nostru.
   Pentru că mașina lui Jack era în Londra, Moira și Giles ne-au împrumutat o mașină de-a lor ca să putem să ajungem a doua zi la aeroport, urmând să le-o înapoiem când ne întorceam din Thailanda. Având garajul plin de mașini, au susținut că n-aveau nevoie de ea și că puteam s-o aducem înapoi când aveam noi timp.
   Când am ajuns la hotelul la care aveam să petrecem noaptea nunții, m-am dus direct să fac o baie fierbinte, lăsându-l pe Jack să-și toarne un whisky cât mă aștepta, în timp ce eram în cadă, gândurile mi se întorceau mereu la Millie și n-am putut decât să mă bucur că ziua s-a sfârșit.
   Cum apa începea să se răcească, am ieșit din cadă și m-am șters în grabă, nerăbdătoare să văd fața lui Jack când avea să mă vadă în cămășuța și chiloții de mătase crem pe care le cumpărasem anume pentru noaptea nunții.
   Le-am îmbrăcat și, cu un fior de anticipare, am deschis ușa și am intrat în dormitor.

                                          PREZENT

         După vizita la Millie, în drum spre casă îi spun lui Jack că am de gând s-o sun pe Diane până vineri ca să-i zic că nu pot să iau masa de prânz cu ea și cu Esther.
   - Eu cred că, dimpotrivă, ar trebui să te duci, îmi spune el.
   Pentru că mi-a mai spus același lucru de multe ori, știu că nu înseamnă nimic.
   - La urma urmelor, ai contramandat deja de două ori, adaugă el.
   Nici chiar aceste cuvinte nu sunt de ajuns ca să mă facă să mă entuziasmez. Însă vineri dimineață, când îmi spune să-mi iau cea mai drăguță rochie, nu pot să nu mă-ntreb dacă, în sfârșit, a venit clipa pe care o așteptam.
   Mintea mea se grăbește să anticipeze și fac un efort ca să-mi amintesc de toate celelalte ocazii când am fost dezamăgită. Nici chiar când urc în mașină alături de Jack nu-mi dau voie să cred că s-ar putea întâmpla.
   Dar când intrăm în oraș, nu pot să nu cred și încep să fac planuri cu înfrigurare, îngrozită că voi lăsa clipa să-mi alunece printre degete. Abia când Jack parchează mașina pe șosea în fața restaurantului și coboară, îmi dau seama cât m-am amăgit.
   Diane și Esther sunt deja la masă. Diane îmi face cu mâna și mă îndrept spre ele, ascunzându-mi sub un zâmbet crunta dezamăgire, conștientă de mâna lui Jack pe spatele meu.
   - Mă bucur tare mult că ai reușit să vii, spune ea, îmbrățișându-mă scurt. Ce drăguț că ai venit și tu, Jack, să ne saluți! E ora ta de masă?
   - Azi-dimineață am lucrat de acasă, spune el. Și, cum la birou trebuie să ajung pe la sfârșitul după-amiezii, am sperat că-mi veți permite și mie să iau masa cu voi. Iar eu, în schimb, o să vă fac cinste.
   - În cazul acesta, ești bine venit, râde ea. Sunt sigură că se mai găsește un loc, mai ales că masa asta este pentru patru persoane.
   - Doar că acum n-o să mai putem sta de vorbă, glumește Esther.
   În timp ce Jack fură un scaun de la altă masă, îmi trece prin cap că, nici dacă ar fi dorit, Esther n-ar fi putut spune ceva mai dăunător. Nu c-ar mai conta.
   - Sunt sigur că aveți de discutat lucruri mult mai interesante decât persoana mea, spune Jack zâmbind, plasându-mă vizavi de Esther și făcându-i semn chelneriței să mai aducă un tacâm.
   - Și, oricum, Grace ar avea de spus despre tine numai lucruri frumoase, așa că n-ar fi prea amuzant, oftează Diane.
   - Oh, sunt sigură c-ar găsi câteva mici defecte, spune Esther, uitându-se provocatoare la mine. Nu-i așa, Grace?
   - Mă îndoiesc, spun. După cum vezi, Jack e perfect.
   - Ei, haide, nu poate fi chiar perfect! Trebuie să existe ceva!
   Mă încrunt, prefăcându-mă că mă gândesc la asta, apoi dau din cap cu regret.
   - Nu, îmi pare rău, chiar nu-mi vine în minte nimic - doar dacă se pune că-mi cumpără prea multe flori. Câteodată nu am suficiente vaze pentru toate.
   Lângă mine, Diane oftează.
   - Acesta nu-i un defect, Grace.
   Se întoarce spre Jack.
   - Oare i-ai putea da și lui Adam câteva ponturi despre cum să-ți răsfeți nevasta?
   - Nu uita că, în comparație cu noi, Grace și Jack sunt practic proaspăt căsătoriți, îi atrage atenția Esther. Și încă n-au copii. Galanteria zboară pe fereastră odată ce în relație se instalează obișnuința și copiii.
   Se oprește o clipă.
   - Ați trăit mult timp împreună înainte de căsătorie?
   - N-am avut timp să trăim împreună, explică Jack. Ne-am cunoscut și, după nici șase luni, ne-am căsătorit.
   Esther ridică din sprâncene.
   - Doamne, ce repede!
   - Când am fost sigur că Grace e aleasa mea, m-am gândit că nu avea niciun rost să mai pierdem timpul, spune el, luându-mă de mână.
   Esther se uită la mine cu un zâmbet în colțul gurii.
   - Iar tu n-ai găsit schelete în dulap după ce v-ați căsătorit?
   - Nici măcar unul.
   Iau meniul pe care mi-l întinde chelnerița și-l deschid cu nerăbdare, nu doar pentru că vreau să pun capăt interogatoriului lui Esther privitor la relația mea cu Jack, ci și pentru că mi-e foame. Scanez felurile de mâncare și văd că au file de vită cu garnitură de ciuperci, ceapă și cartofi prăjiți. Perfect.
   - Își ia cineva ceva care îngrașă măcar puțin? întrebă Diane cu speranță.
   Esther clatină din cap.
   - Scuze. Eu am să iau o salată.
   - Eu iau fileul de vită, îi spun eu. Cu cartofi prăjiți. Și, probabil, la desert am să iau tort cu ciocolată, adaug, știind că asta vrea să audă.
   - În cazul acesta, am să iau o salată, ca Esther, și tort de ciocolată, ca tine, spune ea fericită.
   - Vrea cineva vin? întreabă Jack, veșnic gazda perfectă.
   - Nu, mulțumesc, spune Diane și, cu regret, mă resemnez cu un prânz fără alcool, pentru că Jack nu bea niciodată în timpul zilei.
   - Eu aș vrea, spune Esther. Dar numai dacă beți și tu și Grace.
   - Beau eu, îi spun lui Esther. Preferi roșu sau alb?

         În timp ce așteptăm să fim serviți, conversația se îndreaptă spre festivalul de musical din localitate, care are loc în fiecare an, în iulie, și atrage oameni de la kilometri întregi depărtare.
   Suntem de acord că toți locuim destul de aproape ca să participăm ușor la festival și totuși suficient de departe ca să nu fim deranjați de miile de oameni care se năpustesc asupra orășelului.
   Deși Diane și Adam merg mereu la festival, eu și cu Jack n-am fost niciodată și nu trece mult până când Diane face planuri să mergem cu toții. Vorbind despre muzică, aflăm că Esther cântă la pian și Rufus la chitară, iar când recunosc că eu n-am talent la muzică, Esther mă întreabă dacă-mi place să citesc. Îi spun că-mi place, deși citesc foarte puțin.
   Vorbim despre ce fel de cărți ne plac, iar Esther menționează un bestseller nou care tocmai a apărut și ne întreabă dacă l-am citit. Se dovedește că niciunul dintre noi nu l-a citit.
   - Vrei să ți-l împrumut? întreabă ea, în timp ce chelnerița ne așază comanda pe masă.
   - Da, te rog.
   Sunt atât de impresionată că s-a oferit să-mi împrumute cartea mie, și nu lui Diane, încât uit.
   - Am să ți-o aduc după-amiază, se oferă ea. Vinerea nu predau.
   Acum îmi aduc aminte.
   - Ai putea s-o lași în cutia de scrisori. Probabil că voi fi în grădină și nu voi auzi soneria.
   - Mi-ar plăcea să-ți văd cândva grădina, se entuziasmează ea. Mai ales că Jack a spus că ești pricepută la grădinărit.
   - Nu e nevoie să vii până la noi, spune Jack, ocolind cu dibăcie aluzia uriașă pe care ea tocmai a făcut-o. Grace poate să-și cumpere cartea.
   - Chiar nu e nicio problemă.
   Esther își privește cu apreciere salata.
   - Doamne, arată minunat!
   - De fapt, ne ducem să cumpărăm un exemplar de îndată ce terminăm aici. Smith’s e chiar după colț.
   - Doar vinerea nu lucrezi? întreb eu, voind să schimb subiectul.
   - Nu, nici marțea nu lucrez. Lucrez alternativ cu altă învățătoare.
   - Mi-ar plăcea și mie să fac asta, spune visătoare Diane. E greu să lucrezi cu normă întreagă când ai copii. Dar nu mi-ar plăcea să renunț de tot să lucrez, ceea ce e singura opțiune, deoarece n-am auzit încă la firma mea despre lucratul alternativ.
   Esther se uită la mine.
   - Nu-mi vine să cred că nu ți-e dor de muncă. Vreau să spun c-ai avut o slujbă destul de interesantă înainte de a te mărita.
   Îmi fac de lucru tăind o bucată de carne, pentru că mi-e greu să mi se amintească de viața pe care o aveam înainte.
   - Deloc - am o mulțime de lucruri de făcut.
   - În afară de pictură, grădinărit și citit, ce hobby-uri mai ai?
   - Oh, puțin din aia, puțin din ailaltă..., spun, dându-mi seama cât de neconvingător vorbesc.
   - Ce nu spune Grace este că-și face singură multe haine, intervine Jack. Chiar zilele trecute și-a făcut o rochie adorabilă.
   - Zău?
   Esther se uită la mine cu interes.
   Obișnuită să gândesc rapid, nici nu clipesc.
   - E doar o rochie pe care-o port prin casă, explic. Nimic elegant. Nu-mi fac haine pe care să le port în oraș seara, sau chestii prea complicate.
   - Nu știam că te pricepi la croitorie.
   Ochii lui Diane strălucesc.
   - Mi-ar plăcea să cos.
   - Și mie, spune Esther. Poate mă-nveți și pe mine, Grace.
   - Poate înființăm un cerc de cusut și tu să ne fii profesoară, sugerează Diane.
   - Nu mă pricep chiar atât de bine, protestez eu, tocmai de aceea n-am vorbit până acum despre asta. Îmi e foarte teamă că mi se va cere să arăt ceva făcut de mine.
   - Păi, dacă tu coși cum gătești, sunt sigură că rochia pe care ai făcut-o este frumoasă.
   - Trebuie să ne-o arăți odată, spune Esther.
   - V-o arăt, promit. Dar numai să nu-mi cereți să vă fac și vouă.

         Nevoia constantă de a răspunde prompt la remarcile ei mă face să mă simt atât de încordată încât mă gândesc să sar peste desert, lucru pe care, în mod normal, nu l-aș face. Dar dacă nu iau eu, nu va lua nici Diane, și, pentru că Esther tocmai a declarat că a mâncat deja prea mult, asta înseamnă că masa se va încheia repede.
   Cântăresc argumentele pro și contra, dar în cele din urmă nu pot rezista ispitei tortului de ciocolată. Mai iau o gură de vin ca să opresc și alte întrebări din partea lui Esther, dorindu-mi ca ea să-și abată atenția asupra lui Diane pentru o vreme.
   Citindu-mi parcă gândurile, ea o întreabă pe Diane despre fiul ei.
   Obiceiurile lui alimentare sunt unul dintre subiectele de conversație preferate ale lui Diane, așa că am câteva minute de răgaz cât timp se vorbește despre cum să-i faci pe copii să mănânce legume care nu le plac.
   Jack ascultă cu atenție, de parcă subiectul chiar l-ar interesa, și gândurile mi se-ntorc la Millie, întrebându-mă îngrijorată ce va crede dacă nu mă duc în weekend la ea, fiindcă îmi este din ce în ce mai greu să-i explic absența mea.
   Cândva nici nu mi-ar fi trecut prin cap să-mi doresc ca ea să fi fost altfel decât a fost întotdeauna. Acum îmi doresc în mod constant ca ea să nu fi avut sindromul Down, să nu fie dependentă de mine, să-și fi putut trăi propria viață în loc să fie nevoită s-o împartă pe a mea.
   Diane comandă desertul pentru mine și, readusă brusc în prezent, când Esther mă întreabă la ce visam, îi spun că mă gândeam la Millie. Diane întreabă dacă am văzut-o de curând, așa că-i spun că am fost la ea duminica precedentă și că Jack ne-a scos la un prânz minunat.
   Aștept să fiu întrebată dacă în weekendul acesta ne ducem iar la ea, dar n-o face nimeni, așa că răsuflu ușurată.
   - Probabil că așteaptă cu nerăbdare să vină să locuiască la voi, spune Esther când sosesc deserturile.
   - Da, aprob eu.
   Jack zâmbește.
   - Și noi așteptăm cu nerăbdare.
   - Ce părere are despre casă?
   Întind mâna după pahar.
   - De fapt, n-a văzut-o încă.
   - Dar nu v-ați mutat în ea acum un an?
   - Ba dar, dar vreau ca totul să fie perfect înainte s-o vadă ea, explică Jack.
   - Mie mi s-a părut perfectă când am văzut-o, spune ea.
   - Camera ei nu este încă terminată, dar mă distrez tare mult punând-o la punct.
   Spre groaza mea, simt că lacrimile stau să mă podidească și las repede capul în jos, conștientă că Esther se uită la mine.
   - Ce culoare va fi? întreabă Diane.
   - Roșie, spune Jack. E culoarea ei preferată.
   Face semn cu capul spre tortul de ciocolată.
   - Mănâncă tot, iubito.
   Iau lingurița, întrebându-mă cum am să pot să mănânc tot.
   - Arată delicios, spuse Esther. Pot să iau și eu puțin?
   Ezit, prefăcându-mă că mă codesc, întrebându-mă de ce mă mai deranjez când știu că pe Jack nu-l păcălesc.
   - Ia, te rog, spun, oferindu-i furculița mea.
   - Mulțumesc.
   Ia o bucățică de tort.
   - Tu și Jack ați venit cu mașini separate?
   - Nu, am venit împreună.
   - Atunci te duc eu înapoi, dacă vrei.
   - E în regulă, am de gând s-o duc pe Grace acasă înainte de a mă duce la birou, spune Jack.
   - Nu ocolești puțin? se încruntă ea. De aici poți să ajungi direct în autostrada care duce la Londra. Pot s-o duc eu acasă, Jack, chiar nu e nicio problemă.
   - Ești foarte amabilă, dar trebuie să iau niște documente pentru întâlnirea de după-amiază cu un client.
   Face o pauză.
   - Păcat că nu le-am adus cu mine, pentru că te-aș fi lăsat cu plăcere s-o duci pe Grace acasă.
   - Altă dată, atunci.
   Esther se întoarce spre mine.
   - Poate facem schimb de numere de telefon. Aș vrea să vă invit pe toți la cină, dar trebuie să vorbesc cu Rufus să văd când e liber. Urmează să plece la Berlin și nu știu sigur când.
   - Bineînțeles.
   Îi dau numărul de telefon de acasă și ea-l trece în mobilul ei.
   - Și mobilul tău?
   - Nu am.
   Se uită la mine și apoi se mai uită o dată.
   - N-ai mobil?
   - Nu.
   - De ce?
  - Pentru că nu văd ce nevoie aș avea să am.
   - Dar toată lumea între zece și optzeci de ani are.
   - Ei bine, eu nu, spun amuzată - fără să vreau - de reacția ei.
   - Știu, de necrezut, nu-i așa? spune Diane. Am încercat s-o conving să-și cumpere, dar n-o interesează.
   - Dar cum Dumnezeu dă cineva de tine când ești plecată cu treabă? se minunează Esther.
   Dau din umeri.
   - Nu dă.
   - Ceea ce e un lucru bun, spune sec Diane. Eu nu pot să mă duc la cumpărături fără ca Adam sau unul dintre copii să mă sune ca să mă roage să le iau ceva, sau să lămuresc ceva când mă-ntorc. Nici nu mai știu de câte ori am stat la casă în Tesco punând toate cumpărăturile în sacoșe în timp ce încercam să mă gândesc la ceva la care nu mă puteam gândi acasă.
   - Dar dacă ai o problemă? întreabă Esther, încă încercând să înțeleagă.
   - Înainte oamenii se descurcau foarte bine fără telefoane mobile, spun eu.
   - Da, în Evul Mediu, spune ea și se întoarce spre Jack. Pentru Dumnezeu, Jack, cumpără-i soției tale un mobil!
...................................................