Compromisul inimii, Mary Jo Putney

...............................................................
                           7.

       - Arăți deosebit de fermecător în această seară, draga mea fată, spuse el zâmbind. E vreo ocazie specială?
   Fără să aştepte răspunsul, o trase în brațele sale pentru sărutul de întâmpinare, mângâindu-i cu un deget spatele gol deasupra răscroielii rochiei într-un fel care îi provocă fiori lăuntrici.
   Se relaxă în îmbrățişarea lui, putând să uite de ultima mutare a mătuşii sale.
   - Cu adevărat specială, prietene misterios, replică ea, dezlipindu-se de el cu reticență. Este ziua ta de naştere.
   - Dumnezeule mare, aşa este, zise el în timp ce intrau în sufragerie. Ca să fiu sincer, am uitat. Au trecut ani de zile de când nu mai dau atenție zilei în care mai îmbătrânesc cu un an. Presupun că Stretton ți-a spus, adăugă el după ce o ajută să se aşeze.
   - Desigur. Cei mai vechi servitori ai familiei ştiu întotdeauna totul. Tu eşti centrul acestei lumi şi dacă aş fi avut mai mult timp aş fi organizat un ospăț pentru ca toți locuitorii din Westholme să poată sărbători alături de tine.
   Zâmbi cu răutate.
   - Ştii cum se face. Un taur la proțap deasupra unui foc deschis, butoaie cu cidru şi bere, jocuri, cântece, dansuri.
   El se cutremură.
   - Îmi pare bine că nu ai făcut aşa ceva. Nu sunt încă pregătit să joc rolul de stăpân al conacului chiar până în cel mai mic detaliu.
   Jocelyn zâmbi şi ridică paharul în cinstea lui.
   - Este o sarcină pe care o vei îndeplini la perfecție, Lord Presteyne.
   El ridică paharul în răspuns.
   - Aşa sper, Lady Presteyne.
   Expresia din ochii lui îi provocă fiori. Poate ar fi trebuit să sugereze să coboare în pivniță după şampanie. Ar fi putut deveni un obicei la Westholme...
   Nu. Nu era treaba ei să instituie noi obiceiuri. În curând avea să părăsească Westholme, probabil fără a se mai întoarce vreodată. Dar pentru moment, aveau să sărbătorească ziua lui David aşa cum el nu se aşteptase.
   Cina se desfăşură mai pe îndelete, mai elaborată decât de obicei, schimbându-se tacâmurile de două ori şi servindu-se o varietate de vinuri.
   Povestiră despre modul în care avansau proiectele lor, schimbând idei şi oferindu-şi sugestii. Uneori îşi atingeau mâinile şi o dată ea îi dădu o bucată de tartă cu mere din furculița ei.
   Era o cină de îndrăgostiți, constată Jocelyn, simțindu-se la fel de spumoasă ca şi vinul, căci privirile şi atingerile erau mult mai importante decât supa sau salata. Da, era periculos, dar nu o lăsa inima să pună capăt acelui joc al seducției.
   Întrucât erau doar ei doi, nu ajunseră la momentul în care doamnele se retrăgeau, lăsându-i pe bărbați cu ale lor.
   Rămaseră cu paharele de şampanie în față , conversația trecând de la viitoarea conferință de pace de la Paris la cel mai bun soi de grâu.
   Studiind felul în care lumina lumânării contura trăsăturile chipului lui David, se întrebă când devenise atât de chipeş.
   Când se întâlniseră pentru prima dată, fusese îngrozitor de slab, tenul era aproape transparent deasupra pomeților.
   Încă mai putea pune câteva kilograme, dar acum era un bărbat în toate puterile, radiind o stăpânire de sine tăcută şi o virilitate aproape irezistibilă. Privirea ei zăbovi asupra buzelor sale, amintindu-şi gustul lor, apoi urcă, descoperind că o scruta cu la fel de multă atenție.
   Preț de o clipă, simți un fior care aproape îi sfâşie inima.
   Ar fi putut să rămână acolo, să renunțe la celălalt bărbat din viața sa, aşa cum el renunțase la cealaltă femeie, îi dăduse clar de înțeles că era dispus să îşi respecte jurămintele luate. Putea să-şi facă loc pe această proprietate încântătoare, să petreacă nopțile în brațele lui...
   Nu. Ar fi fost periculos de uşor să se îndrăgostească de David şi nu avea tăria sau curajul să rişte.
   Se ridică în picioare.

            - Cât de târziu s-a făcut! exclamă ea vesel. E aproape ora zece şi brusc sunt atât de obosită, încât abia mai pot ţine firul conversației.
   David se uită la ceasul de pe poliță.
   - Ai dreptate, spuse el cu regret. Iar eu trebuie să mă trezesc devreme să merg la Hereford pentru judecarea tâlharului. Vise plăcute, Jocelyn.
   Se ridică în picioare şi vru să o sărute de noapte bună, însă ea se feri, de teamă să nu plângă.
   Trebuia să părăsească Westholme cât mai curând, îşi dădu ea seama, înainte să piardă orice urmă de bun-simț.
   La etaj, somnoroasă, Marie o ajută să se dezbrace, îi perie părul şi o înveli, după care se retrase în cămăruța ei de la mansardă. În ciuda oboselii, Jocelyn se răsuci de pe-o parte pe alta, incapabilă să adoarmă. Luna plină îşi revărsa lumina argintie prin fereastră, provocându-i o agitație intolerabilă, în timp ce mintea şi trupul ei pulsau de dorință.
   Se gândi să tragă draperiile în speranța că întunericul avea să-i potolească anxietatea, dar problema venea din interiorul său, nu din cer.
   Era inconfortabil de conştientă de propriul trup, de moliciunea transparentă a cămăşii de noapte de muselină pe pielea sa, de greutatea ca de fulg a cearşafului care limita lățimea patului, de revărsarea razelor lunii care o făceau să dorească pasiunea mai intern decât siguranța. Era profund conştientă că era femeie şi că stătuse prea mult timp departe de bărbați.
   În cele din urmă, se dădu jos din pat şi se îndreptă spre fereastră. Luna care o tulbura era sus pe cer, o zeiță primitivă a feminității pe care trupul ei striga să o venereze.
   Undeva în casă, auzi bătăile unui ceas. Numără douăsprezece. Miezul nopții, ora magică.
   Îşi aduse aminte că nu-i arătase lui David portretul de familie. Nu urcase în cameră încă, altfel l-ar fi auzit dincolo de uşa prin care comunicau dormitoarele lor.
   Din impuls, refuză să lase lucrurile aşa. Îşi puse un capot albastru de mătase peste cămaşa de noapte şi părăsi camera, luând un sfeşnic cu trei brațe de pe hol pentru a-şi lumina drumul pe scări. Umbre fantastice o însoțiră prin casa tăcută, contribuind la atmosfera ireală.

         David stătea încă acolo unde îl lăsase, cu cravata descheiată şi haina aruncată neglijent pe un scaun în noaptea caldă de august. Părul îi era ciufulit, ca şi cum şi-ar fi trecut mâinile prin el, iar în față avea o sticlă de coniac pe jumătate goală.
   Expresia lui era indiferentă când ea intră în cameră, dar deveni îngrijorată când o văzu.
   - S-a întâmplat ceva, Jocelyn? întrebă el, ridicându-se.
   Ea clătină din cap, simțind greutatea părului pe umeri.
   - Nu chiar. Nu puteam să dorm şi mi-am adus aminte că am uitat să-ți arăt ceva. Este un cadou pentru tine de la Stretton sau, poate, de la Westholme.
   - Sunt intrigat.
   Zâmbi leneş, însoțind-o în camera cealaltă.
   Profund conştientă de în lățimea şi de puterea lui, îl conduse în camera de zi. Stretton nu o dezamăgise, iar tabloul familiei lui David se alia acum deasupra şemineului.
   Fără cuvinte, ridică sfeşnicul, luminându-l.
   El trase aer în piept, privirea sa devorând imaginile pictate.
   - Nici nu ştiam că acest tablou mai există încă. Am presupus că Wilfred l-a distrus.
   - Aşa a intenționat, dar Stretton l-a ascuns.
   Ea studie tabloul din nou, gândindu-se ce treabă minunată făcuse Reynolds, surprinzând spiritul acelei familii.
   - Este un tablou frumos. Familia ta era fericită pe atunci?
   - Da, în special când băieții cei mari erau plecați la şcoală. Tatăl meu se simțea mai bine cu a doua sa familie decât cu prima. Nu cred că a ştiut vreodată de ce răutăți erau în stare fiii săi mai mari.
   Privirea sa nostalgică studie din nou tabloul.
   - Sau poate nu voia să ştie. Era un om bun, căruia nu-i plăceau experiențele negative.
   - Ai moştenit puterea de la mama ta?
   - Probabil că da. A fost în stare să construiască o viaţă nouă pentru copiii ei şi nu am văzut-o niciodată să-şi plângă de milă pentru ceea ce pierduse.
   Atinse rama, degetele sale urmărind spiralele aurite.
   - Poate că se bucura să nu mai fie stăpâna conacului.
   Îl invidia pe David pentru încrederea sa, pentru faptul că accepta să i se spună că e puternic şi nu punea niciodată la îndoială acest lucru. Ea nu credea să fi fost vreodată capabilă să accepte confortabil un compliment în toată viața ei. Căpătase foarte devreme convingerea că nu valora mare lucru.
   Privirea lui se întoarse către camera de zi. Ea grupase mobila din mansardă în jurul a trei covoare orientale, creând zone confortabile de conversație pentru a diviza spațiul imens. Lumina lumânărilor strălucea pe podeaua lăcuită şi reflecta culorile bogate ale covoarelor.
   - Camera asta nu a arătat niciodată atât de bine. Ai ochiul format pentru frumusețe.
   Se uită din nou la ea, întâlnindu-i privirea. Jocelyn nu şi-ar fi putut lua ochii de la el nici pentru toate comorile Arabiei.
   - De ce stai singur atât de târziu? întrebă ea blând.
   - Mă ... mă gândeam. La tine.
   Tonul grav al vocii sale părea să o mângâie.
   - Cât de frumoasă eşti. Cât de greu îmi este să mă abțin de fiecare dată când te ating.
   Ea se apropie, aproape atingându-l cu sânii, cu capul înclinat pe spate pentru a-i susține privirea.
   - De ce te străduieşti atât să te abții? îl întrebă, uluită de propria îndrăzneală.
   El rămase complet nemişcat, fără să încerce să se retragă ori să se apropie de ea.
   - Ţi-am promis libertatea şi trebuie să îmi țin promisiunea. Deja am mers mai departe decât ar fi trebuit.
   - Am semnat actele pentru anulare şi vom avea amândoi parte de libertate. Dar cum rămâne cu noaptea aceasta? Cine va şti, cui îi va păsa ce se întâmplă între noi?
   - Mie îmi pasă, şi sper că şi ție.
   Pielea i se întinse peste obraji.
   - Dar nu sunt sigur că tu ştii ce vrei.
   Îşi puse mâna pe brațul său, simțindu-i muşchii de oțel sub mâneca hainei.
   - Ştiu că vreau să mă ții în brațe, murmură ea, cu voce răguşită şi dornică. Ştiu că lecțiile de pasiune pe care mi le-ai dat până acum sunt doar o uvertură pentru marile simfonii ale vieții.
   Mina civilizată, cuvenită unui ofițer şi gentleman, dispăru.
   - Eşti sigură?
   Gândul îi înteți respirația, făcând-o să vrea să fugă ca vântul - şi să fie prinsă de leu.
   - Pe cât de sigură pot fi în această lume imperfectă.
   El îi luă sfeşnicul din mână şi îl puse pe polița şemineului, dar orice urmă de control dispăru când gura i-o întâlni pe a ei. Dorința pe care amândoi o negaseră explodă într-o sete care nu putea fi stinsă doar cu sărutări.

         O mai îmbrățişase şi înainte abil şi cu pasiune, dar acum era mult, mult mai mult, atât iască pentru foc, cât şi promisiunea împlinirii.
   Brațele lui o cuprinseră, trăgând-o atât de aproape încât îi simți inima bătând prin sâni, nasturii hainei lui apăsându-i trupul prin cămaşa de noapte.
   Trase de cămaşa lui, desfăcând-o pentru a-i putea atinge pielea caldă. Deşi îl văzuse gol când fusese bolnav, dorea acum să-i redescopere trupul în deplină putere şi virilitate.
   Îşi deschidea şi închidea palmele convulsiv pe spatele lui, omagiindu-i parcă muşchii încordați. Când îi trecu mâna peste piept, degetele găsiră cercul plat al sfârcului.
   Întrebându-se dacă avea să simtă aceeaşi senzație ca şi ea, strânse miezul între degetul mare şi cel arătător. David gemu, întregul corp devenindu-i rigid.
   - Dumnezeu să ne ajute pe amândoi.
   Apoi, cu respirația istovită, o lipi de el.
   - De data asta, o facem aşa cum trebuie.
   O purtă pe brațe ca şi cum nu ar fi fost mai grea decât un copil.
   În timp ce urcau scările, îşi îngropă fața în umărul lui, lacrimile umplându-i ochii de înțelegerea faptului că ceea ce păruse sigur şi înțelept în obscuritatea nopții era efemeră precum lumina lunii care le lumina calea.

                                         Capitolul 30

               Când ajunseră în camera ei, îi dădu drumul pentru a putea încuia uşa.
   Ea îl privi, o siluetă sculptată de lumina lunii şi de umbre. David înghiți în sec văzând cum faldurile
moi ale cămăşii de noapte curgeau senzual peste trupul ei copt. Slujnica Dianei, o nimfă a nopții care fura sufletele bărbaților.
   Aşteptase şi se rugase ca acest moment să vină, când inima ei avea şi se deschidă către el, dar totul părea prea neaşteptat.
   - E ultima şansă să te răzgândeşti, Jocelyn, spuse el tremurător, zbătându-se între dorință şi teama de a face ceva greşit.
   - Nu am nicio îndoială.
   Privindu-l intens, îşi desfăcu panglica halatului şi se scutură pentru ca mătasea să-i alunece de pe trup, aşezându-i-se la picioare.
   - Tu ai vreo îndoială, domnul meu?
   - Absolut niciuna.
   - Atunci lasă-mă să te văd, şopti ea.
   Îşi smuci cravata de la gât. Apoi îşi trase cămaşa peste cap şi o aruncă pe podea. Admirația din privirea ei îl excită, fiind mai mult decât pregătit. Suspectând că nu era bine să lase o fecioară să vadă prea mult dintr-un bărbat nestăpânit, se apropie de ea şi o luă în brațe.
   Părul ei i se revărsă peste braț când se întoarse pentru a-l săruta. Cămaşa ei era legată cu o panglică; el o desfăcu şi lăsă hainele săi cadă peste umeri, de-a lungul trupului, folosind asta drept scuză pentru a-i mângâia fiecare centimetru de piele caldă.
   Ea se aplecă spre el, mângâindu-l. Sânii săi plini erau insuportabil de excitanți pe pieptul lui gol. Gâfâind, o aşeză pe pat, apoi îşi dădu repede jos restul hainelor şi se întinse lângă ea.
   Lumina lunii aduse cu sine nebunia. Jocelyn ar fi trebuit să se simtă timidă, dar flacăra din ochii lui o aprinse şi pe ea. Adora să îl privească, îi adora fiecare bucățică a corpului, atât de diferit de al său în lumina stranie, îi adora cicatricele care îi dovedeau curajul.
   Gemu când el îi prinse sânii în mâini. O mânuia ca un muzician priceput care primise un instrument prețios, buzele şi mâinile sale calde atingând nişte coarde ce rezonau în întreaga ei ființă.
   Agitate, mâinile ei dansau peste trupul lui, conştientizând textura pielii sale moi şi a părului care o gâdila.
   Nu exista timp, doar senzații.
   Nimic nu mai exista în afară de atingerea degetelor lui pricepute şi de febra răspunsului ei. Se prăbuşea, se prăbuşea...
   Îl muşcă de umăr, cutremurându-se în timp ce trupul îi era torturat de convulsii. Ar fi fost îngrozită dacă nu s-ar fi aflat în paradisul sigur al îmbrățişării lui, auzindu-i şoaptele satisfăcute.
   - Da. Da...
   Se agăță de el, tremurând.
   - Deci asta este lecția de pasiune pe care voiai să o învăț, spuse ea, amețită.
   - Ei, draga mea fată, este doar primul pas dintr-o explorare nesfârşită.
   Se mişcă între picioarele ei desfăcute poziționându-se la intrarea în trupul iubitei sale.
   Ea se încordă, prudentă în fața invaziei, dar el nu se grăbi, urmărindu-i buzele cu limba, atrăgând-o într-un nou sărut, ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume. Ea se relaxă şi în curând dorința începu din nou să îi curgă prin trup.
   Îşi frecă şoldurile de ale lui, invitându-l timid. Presiunea şi frecarea creară senzații noi, un gol dureros şi o dorință de împlinire.
   - Şi... şi acum, domnul meu? întrebă ea când nu mai putu să îndure, arcuindu-şi instinctiv şoldurile în sus, invitându-l fără cuvinte.
   Îi întâmpină mişcarea împingându-se puternic, alunecând adânc în interiorul ei. Fu un moment de disconfort acut, care se stinse treptat pe măsură ce începu să simtă pulsul înfierbântat care îi unea.
   Aceasta era apropierea după care tânjise, fuziunea arhetipală dintre bărbat şi femeie, ritualul antic al nopții.
   Se legănă înspre el. El începu să se mişte, mai încet la început, apoi mai repede, până când controlul său epuizat se sfărâmă.
   - O, Dumnezeule, Jocelyn...
   Cu un geamăt, îşi îngropă fața în unghiul dintre gâtul şi umărul ei, revărsându-se în ea.
   Ea îi strigă numele, răvăşită de pasiunea care depăşise tot ce îşi imaginase vreodată, şi totuşi purta un sâmbure de blândețe şi grijă care aproape o făcu să plângă de recunoştinţă.
   Răscolită de emoții peste puterea ei de înțelegere, poate ar fi plâns, dar el îi legănă trupul epuizat odată cu al lui mângâindu-i părul cu blândețe, ca şi cum ar fi fost cea mai scumpă ființă din lume.
   David adormi în curând, însă ea rămase trează, dorindu-şi să nu se mai facă dimineață.
   În aceste câteva ore, mintea ei trecu dincolo de întrebări şi de îndoieli, temându-se că nu avea să mai simtă niciodată o asemenea linişte.

                El se trezi după apusul lunii şi se întoarse pe spate, trăgând-o după el, astfel încât să o întindă de-a lungul trupului său, ca la picnicul din livadă. Dar de data aceasta erau goi, nu îi separa nimic.
   Mângâierile senzuale şi suspinele languroase duseră la o nouă împreunare lentă, profund satisfăcătoare, ea impunând ritmul contopirii.
   În sfârşit, cu capul legănat de umărul lui David, Jocelyn adormi, epuizată ca un copil.
   David se trezi foarte devreme. Camera era umbroasă în lumina slabă, iar afară păsările îşi începuseră recitalul din zori. Simți o dorință absurdă să li se alăture cu propria lui euforie.
   Jocelyn stătea adunată sub brațul său, arătând mai degrabă ca o fată de şaptesprezece ani, decât ca o femeie de douăzeci şi cinci.
   O sărută uşor pe frunte şi ea se întoarse către el cu un oftat. Arăta încântător cu părul roşcat răsfirat peste pernă, dar şi tulburător de vulnerabilă.
   Rezistă tentației de a o trezi. În ciuda magiei nopții care tocmai trecuse, bănuia că pe lumină avea să se simt puțin stânjenită. Urma să treacă ceva timp până când doamna rece, stăpână pe sine să-şi accepte pe deplin existența secretă de fecioară pasională a lunii.
   Numai bine că trebuia să meargă la Hereford pentru proces. Absența lui avea să-i dea timp lui Jocelyn să se obişnuiască cu schimbarea din relația lor, poate chiar să înceapă să plănuiască viața lor împreună.
   Coborî tiptil din pat, trăgând cu blândețe pătura peste umerii ei. Dormea încă adânc, astfel că se limită să o sărute nespus de uşor, înainte de a se întoarce în camera lui pentru a se îmbrăca.
   După ce îi lăsă un mesaj pentru când avea să se trezească, porni spre Hereford, nerăbdător să treacă orele lungi până avea să o întâlnească din nou.

        Jocelyn se trezi lent, cu un amestec delicios de langoare şi durere neaşteptată. Obrazul îi era iritat, ca şi cum ar fi fost zgâriat de ceva țepos.
   Îl atinse absent , apoi amintirile năvăliră.
   Fața lui David lângă a ei, cuvintele şoptite în ureche. Pasiune, abandonare şi împlinire, dincolo de cea mai vie imaginație a sa.
   Întoarse capul şi descoperi că era singură în pat. Se ridică şovăind. Perna de alături purta încă urma lui David şi pe ea se afla un trandafir, cu un mesaj înfăşurat în jurul tulpinii.
   Floarea fusese culeasă în cel mai potrivit moment, când petalele tocmai începuseră să se deschidă şi câteva picături de rouă stăteau ca nişte bijuterii pe suprafața purpurie.
   Roşu pentru pasiune. Ezită înainte să ridice floarea, avertizată de instinct că mesajul avea să îi schimbe lumea irevocabil.
   Dar lumea se schimbase deja. Inspirând parfumul delicat al trandafirului, desfăcu biletul.

       Jocelyn - cu infinit regret, trebuie să merg la Hereford pentru proces şi nu te voi vedea până spre seară.
   Te iubesc, David.

     Se holbă la scrisoare, simțind cum inima i se sfărâma în bucățele dureroase. Durerea fu mică la început, compusă din fracturi lente, apoi țâşni în toate direcțiile, sfărâmându-se de sentimentele de vină, teroare şi singurătate care îi brăzdau spiritul.
   Mâhnirea o copleşi. Plângând cu sughițuri, îşi îngropă fața în palme, ținând trandafirul strâns în pumnul drept.
   Căutase prietenie şi pasiune, nu agonia toridă a iubirii. Incapabilă să reziste, se jucase cu focul, iar acum se arsese.
   Cum putuse fi atât de nesăbuită să creadă că putea evita devastarea? Se distrusese pe sine şi îl rănise grav pe David.
   Nu putea să o iubească, pentru că nu o cunoştea cu adevărat. În claritatea albă, fierbinte a patului conjugal, unde nimic nu putea fi ascuns, avea să-i vadă repede defectele. În acel moment, iluzia iubirii avea să dispară, înlocuită de indiferență , sau chiar mai ău.
   Iar asta nu putea suporta. Se prăbuşise deja în abis.
   Acum trebuia să plece, înainte de anihilarea finală care avea să vină, inevitabil.
   Îşi plănuia amorțită fuga când Marie intră cu tava de dimineaţă.
   - Bună dimineața, milady. O nouă zi superbă.
   Veselia îi dispăru când îşi văzu mai bine stăpâna.
   - Milady! Ce s-a întâmplat?
   Punând tava pe masă, luă halatul de mătase albastră de pe jos şi îl înfăşură în jurul umerilor goi ai lui Jocelyn.
   Jocelyn se uită la petele stacojii întinse pe cearşaful alb, acolo unde picăturile de sânge se scurgeau din mâna ei împunsă de spini. Tulpina trandafirului se rupsese sub spasmul ei de nefericire.
   Conştientizarea durerii o ajută să-şi limpezească mintea.
   - Trebui să plecăm în dimineața aceasta, ne întoarcem la Londra, spuse ea cu glas tremurător.
   Camerista se încruntă.
   - Dar lordul Presteyne va fi la Hereford toată ziua.
   - Dânsul nu vine cu noi. Spune-i vizitiului să pregătească trăsura, apoi strânge-mi lucrurile. Vreau să plec înainte de amiază.
   Marie îşi muşcă buza, privirea ei perspicace interpretând dezordinea din cameră.
   - Milady, sunteți sigură? Dacă a avut loc o ceartă, nu ar fi mai bine să aşteptați şi să discutați cu domnul?
   - Fă cum îți spun, zise ea, pe punctul de a răbufni.
   Tonul ei amuți protestele cameristei. Cu ochii mari şi îngrijorați, Marie plecă să anunțe vizitiul despre plecarea grabnică.
   Gândindu-se la tot ce era de făcut, Jocelyn se dădu jos din pat şi îşi legă halatul în jurul taliei, apoi îşi duse cana cu ciocolată la birou. Căldura îi limpezi puțin mintea.
   Luptându-se cu un nou val de lacrimi, începu să-i scrie un bilet lui David. Avea destul timp să sufere pe drumul spre casă.

                                              Capitolul 31

            Într-o oră fură gata de plecare.
   Jocelyn se uită o ultimă dată prin cameră. Deşi stătuse acolo doar o scurtă perioadă, o întrista profund gândul că nu avea să se mai întoarcă vreodată.
   Marie o întrerupse din contemplație.
   - Lady Jocelyn, în legătură cu Hugh Morgan.
   Jocelyn se întoarse şi citi anxietatea pe chipul cameristei.
   - Da?
   - Lucrează pentru dumneavoastră, sau pentru lordul Presteyne?
   - Ah, nu m-am gândit la asta.
   Se încruntă. Deşi ea îl plătea, tânărul era servitorul personal al lui David.
   - Roagă-l să vină aici.
   Marie reveni împreună cu iubitul ei.
   - Morgan, întrucât eşti valetul lordului Presteyne, mi s-ar părea normal să rămâi la dispoziția lui. A fost foarte mulțumit de serviciile tale şi presupun că va dori să te păstreze.
   Îşi apăsă tâmplele, încercând să ghicească ce reacție va avea David în urma plecării ei.
   - Dacă lordul Presteyne decide să renunțe la serviciile tale din cauza asocierii cum mine în trecut, te poți întoarce la Londra. Acelaşi lucru e valabil şi pentru fratele tău, Rhys, dacă preferă să lucreze pentru mine decât aici, la Westholme.
   Hugh se uită la Jocelyn cu tristețe în ochi.
   - Lady Jocelyn, v-a rănit cumva domnul? Dacă a făcut-o...
   Arăta atât de protector încât Jocelyn simți un nod în gât când dădu să răspundă.
   - Dimpotrivă, eu sunt cea care l-a rănit pe el.
   Cu chipul rigid, părăsi camera, lăsându-i pe Marie şi Hugh să se uite după ea.

       - Ce s-a întâmplat, fetițo? întreb galezul. Doamna arată ca şi cum însuşi diavolul i-a păşit pe mormânt.
   - Nu ştiu, răspunse Marie tristă. Ieri totul era lapte şi miere între ei, apoi, în dimineața aceasta plângea de ți se rupea sufletul şi uite că trebuie să plecăm numaidecât.
   Hugh o îmbrățişă.
   - Rămas-bun, draga mea. Cunoscându-l pe lordul Presteyne, vă vom urma la Londra de îndată ce se întoarce acasă.
   - Nu vreau să te părăsesc, se tângui Marie, cu ochii plini de lacrimi. Lasă-mă să rămân sau vino cu noi la Londra. Poți fi din nou valetul doamnei.
   - Nu, fetițo, i-ai văzut privirea. Deocamdată, milady are nevoie de tine şi cred că lordul va avea nevoie de mine.
   O sărută cu putere, fiindu-i deja dor de ea.
   - Vom fi împreună din nou, curând, promit.
   Uitându-se în agonie o ultimă dată peste umăr, Marie luă cutia cu bijuterii a stăpânei şi părăsi camera.
   Hugh găsi o fereastră de unde putu să le urmărească pe cele două femei urcându-se în trăsura care le aştepta, ajutate de majordomul nemulăumit.
   Şi plecară.

                Era după-amiaza târziu când David se întoarse acasă, deschizând nerăbdător uşa principală fără a mai aştepta să vină un servitor.
   Intrând în hol, fu întâmpinat de Stretton cu o privire sumbră. David îşi dădu jos pălăria şi i-o aruncă majordomului.
   - Unde este Lady Presteyne? Din nou în mansardă?
   - Doamna a plecat la Londra în această dimineață, domnule, răspunse Stretton, arătând de parcă şi-ar fi dorit să fie oriunde altundeva, dar nu acolo.
   - A plecat? repetă David, neînțelegând.
   - Da, domnule.
   Probabil primise un mesaj urgent de la vreo rudă. O chestiune de viață şi de moarte.
   - Presupun că a lăsat o scrisoare pentru mine, spuse el, simțind deja un nod în stomac, prevestitor de dezastre.
   - Da, domnule.
   Majordomul îi înmână un bilet sigilat.
   David îl deschise în grabă şi citi:

          David - îmi pare rău. Nu am intenționat niciodată să te rănesc. E mai bine să  nu ne mai vedem niciodată.
   Jocelyn.

      Cuvintele îl loviră ca un trăsnet. Reciti biletul de două ori, încercând să îl înțeleagă, dar nu mai află nimic altceva. Nu era... nimic.
   Trecu pe lângă majordom şi urcă scările, sărind peste câte trei o dată. Spera să fie o glumă bizară.
   Trântind la perete uşa de la camera ei, realiză că dispăruse orice urmă că fusese ocupată recent. Dezordinea elegantă de parfumuri şi perii dispăruse de pe masa de toaletă, lăsând în urmă doar mireasma de iasomie.
    Neîncrezător, atinse salteaua goală, vrând parcă să simtă căldura lăsată de noaptea precedentă, dar nu mai găsi nicio urmă a bucuriei pe care o împărtăşiseră. Bucuria pe care el crezuse că o împărtăşiseră.
   Se uită prin cameră. Singurul semn că fusese ocupată era un ghemotoc de hârtie din şemineul gol. Îl ridică, sperând să fie o ciornă a scrisorii de adio care să dea mai multe explicații decât cea lăsată la Stretton.
   Era gata să arunce foaia văzând că nu era scrisul ei, apoi o citi când observă că era de la Lady Cromarty. La naiba. Ce însemnau amenințările contesei?
   Simți cum i se formează sloiuri de gheață în stomac, care apoi se extinseră în tot corpul în timp ce îi veneau în minte diferite posibilități. Oare Jocelyn se hotărâse că nu mai voia să anuleze căsătoria, întrucât asta avea să o facă vulnerabilă în fața încercării de extorcare a mătuşii sale?
   Renunțarea la feciorie putea fi plănuită pentru a submina cazul doamnei Cromarty.
   Sau - Dumnezeu să-l ajute - poate se hotărâse că era pregătită să se întoarcă la ducele său şi nu voia să se prezinte înaintea lui ca o porumbiță inocentă. Cine ar fi fost mai potrivit să o elibereze de fecioria nedorită decât soțul ei temporar?
   Cooperase cu ardoare. Fusese o elevă competentă şi acum se putea oferi lumii ca femeie. Şi totuşi, îi venea greu să asocieze un asemenea sânge rece cu imaginea sa despre Jocelyn, cu sinceritatea şi căldura ei.
   Crezuse că era dispus să se culce cu ea doar pentru plăcerea momentului, fără a se ataşa emoțional, iar apoi fusese îngrozită de declarația lui de dragoste?
   Poate se înşelase intuind căldură şi vulnerabilitate sub aspectul ei sofisticat. Crescuse într-o lume total diferită de a lui, în care domnii şi doamnele se comportau într-un fel neînțeles pentru oamenii de rând.
   Mototoli scrisoarea în mână. În mod normal, bărbații erau învinuiți că se foloseau de femei şi apoi le abandonau, iar acest caz părea să fie complet pe dos. Nu putea aprecia ironia.
   Îşi opri gândurile dându-şi seama că nici măcar nu ştia dacă erau logice sau nu. Singurele fapte incontestabile erau biletul care spunea că nu mai voia să îl vadă vreodată şi scrisoarea de la mătuşa ei care transforma un act de dragoste într-un pumn de cenuşă.

        Se holba absent pe fereastră când Morgan intră în cameră.
   - Domnule, aş dori să vorbim despre Lady Jocelyn, spuse el şovăielnic.
   - Nu prea avem ce să vorbim.
   Înghiți cu greu, străduindu-se să afişeze o expresie calmă față de cele petrecute.
   - A fost... drăguț din partea ei să vină şi să ajute la organizarea gospodăriei.
   - Marie mi-a spus că în această dimineață doamna plângea ca şi cum ar fi avut inima frântă, adăugă Morgan, neacceptând să fie ignorat. Când am întrebat-o pe doamna dac i-ați greşit cu ceva, mi-a spus că, dimpotrivă, ea v-a rănit pe dumneavoastră.
   Văzând expresia de pe chipul stăpânului său, Hugh roşi.
   - Nu vreau să fiu neloial față de dumneavoastră, domnule, dar dânsa va fi întotdeauna prioritară, datorită felului în care s-a purtat cu fratele meu.
   Amintindu-şi de Rhys, David se întrebă dacă o femeie care salvase un soldat deprimat şi olog din simplă bunătate, putea să fie într-adevăr o seducătoare fără suflet, încruntându-se, încercă să pună totul cap la cap.
   Jocelyn nu fusese îndurerată cu o noapte înainte, putea să jure asta.
   Doar dacă ar fi putut să mintă nu doar cu cuvintele, ci şi cu trupul, venise la el mânată de dorință şi experimentase plăceri euforice.
   Oare era supărată pe el pentru consumarea căsătoriei?
   Prea multă şampanie i-ar fi putut încețoşa judecata, făcând-o să dea vina pe el pentru cele întâmplate. Ceea ce ar fi fost al naibii de nedrept, căci o întrebase de nenumărate ori dacă era sigur şi, din experiența lui, soția sa fusese întotdeauna corectă.
   Îşi dădu seama că nu avea rost să facă speculații; era puțin probabil ca purtarea lui Jocelyn să fie cauzată de ceva evident.
   În ciuda fațadei calme, aparent încrezătoare, ştia că se temea de însuşi conceptul de iubire. Undeva în adâncul ei avea nişte răni redeschise acum de vulnerabilitatea pasiunii şi de declarația lui de dragoste.
   Gândurile sale confuze fură întrerupte de vocea hotărâtă a lui Hugh.
   - Marie spune că Lady Jocelyn e îndrăgostită de dumneavoastră. Toți cei din casă văd asta.
   Îndrăgostită de el? David înmărmuri. Ar fi fost nebun să accepte mesajul scurt, fără noimă al lui Jocelyn. Singurul mod în care avea să o lase să-l părăsească era ca ea să îl privească în ochi şi să jure că nu îl dorea.
   - Pune-mi câteva lucruri în geantă. Plec numaidecât la Londra, comandă el, îndreptându-se către uşă.
   - Vă însoțesc, domnule, spuse valetul hotărât. I-am promis lui Marie că mă voi întoarce la ea cât mai repede cu putință.
   - Atunci va trebui să le aducem pe amândouă înapoi acasă, spuse el, invidios pe relația acelor oameni cumsecade, mult mai simplă decât căsătoria lui greşit concepută.

                                    Capitolul 32

         Jocelyn se întoarse la Londra atât de repede cât putură să o ducă o trăsură bună şi caii de închiriat.
   Pe tot parcursul călătoriei studie inelul de logodnă pe care David i-l pusese pe deget şi se gândi, cu tristețe, la trecutul său. Mulți pretinseseră că o iubeau şi ea refuzase cu uşurinţă declarațiile lor, considerându-le semne de pasiune copilărească sau goană după avere.
   David, în schimb, reuşise să o transforme în cenuşă cu doar câteva cuvinte. Se insinuase în viața ei cu bunătatea, curajul şi râsul său. Gândindu-se că inima lui aparținea altei femei, îşi permise să se apropie prea mult, iar acum plătea pentru asta.
   Ajunseră la Londra târziu în după amiaza celei de-a doua zile. Jocelyn era deja epuizată de gândurile care îi zdruncinaseră mintea în pas cu sunetul copitelor cailor.
   Concluzia inevitabilă era amară: durerea prezentului izvora din trecutul insuportabil pe care refuzase să-l recunoască.
   Venise timpul să îşi înfrunte trecutul, cu orice preț. Poate era slabă dincolo de orice speranță de salvare, dar nu trebuia să fie şi laşă.
   În noaptea aceea avea să doarmă la Londra, iar a doua zi avea să se ducă în Kent, la Lady Laura, singura persoană care avea răspunsurile la întrebările ei.
   Intrând în foaierul casei sale, studie grandoarea familiară.
   Grandios, dar incredibil de gol. Ce făcea o femeie singură cu atâta spațiu?
   Ducând cutia cu bijuterii, Marie o luă în sus pe scări.
   Compasiunea ei tăcută o făcuse o bună însoțitoare în lunga călătorie din Hereford. Avea să rămână cu Jocelyn sau avea să se întoarcă la Westholme, la iubitul ei, lăsându-şi stăpâna şi mai singură decât era?
   Simțind că nu era în stare să urce cele două etaje, Jocelyn intră în salon, dându-şi jos mănuşile istovită.
   Ceru ceai şi abia ce-şi savura băutura fierbinte, aşteptând să se învioreze, când se deschise uşa.

          În cameră intră Lady Laura, izbitor de atrăgătoare în rochia de seară albastră cu o croială modernă.
   - Te-ai întors, ce surpriză plăcută, draga mea! exclamă ea plină de căldură. Unde e David?
   Jocelyn se ridică şi îşi îmbrățişă mătuşa din toată inima.
   - Ce mă bucur că eşti aici, hohoti ea, înecându-se în lacrimi. Aveam de gând să vin la Kennington mâine, să te văd. A venit şi unchiul Andrew?
   - Da, are ceva treabă la gărzile călare. Ne întâlnim mai târziu la o petrecere.
   Cu privirea îngrijorată, Lady Laura îşi conduse nepoata la sofa, aşezându-se lângă ea.
   - Ce s-a întâmplat, draga mea? Arăți răvăşită.
   Jocelyn se lăsă pe spate şi se şterse la ochi cu dosul palmei.
   - E complicat. Ai timp să vorbim înainte să pleci?
   - Ştii că am întotdeauna timp pentru tine, o asigură mătuşa sa, devenind şi mai îngrijorată. Ce doreşti să discutăm?
   De unde să înceapă? De la dezastrul pe care îl provocase în viața ei şi a lui David? Sau poate de mai devreme, de la tragedia care îi stricase viața iremediabil?
   - Povesteşte-mi despre mama mea, îi ceru, cu expresia feței rigidă.
   - Ai refuzat întotdeauna să vorbeşti despre Cleo, spuse Laura surprinsă. De ce întrebi acum?
   - Pentru că trebuie să înțeleg, replică Jocelyn aspru. Ce fel de persoană era? De ce a divorțat tata de ea? Chiar era o femeie uşoară, cum se vorbeşte?
   - Draga mea fată, cine ți-a spus aşa ceva? exclamă mătuşa sa, îngrozită.
   - Toată lumea! Îți aminteşti caricaturile pe care le-am văzut în vitrina tipografiei?
   Laura tresări.
   - Nu mi-am dat seama că erai destul de mare ca să înțelegi ce însemnau caricaturile şi comentariile acelea.
   Lady Laura nu avea mai mult de nouăsprezece, douăzeci de ani când se petrecuse acel episod, se gândi Jocelyn. Trebuie să fi fost la fel de supărată ca nepoata ei. Chiar mai mult, poate, deoarece trebuise să înfrunte bârfele răutăcioase din saloanele şi din sălile de bal londoneze în fiecare zi.
   Nu era de mirare că fusese nerăbdătoare să fugă cu Andrew.

         - Nu a fost singura ocazie.
   Buzele lui Jocelyn se schimonosiră.
   - Servitorii o numeau curvă când credeau că nu aud. La fel şi domnişoarele de familie bună de la internatul exclusivist din Bath la care m-a trimis tata, de unde am fugit. A mai fost acel lord care a încercat să mă seducă la balul de debut al propriei sale fiice, presupunând că nu eram mai bună decât ea. Aşa mamă, aşa fiică, asta mi-a spus înainte să-şi vâre limba în gura mea.
   - Dumnezeule mare, de ce nu mi-ai spus niciodată? Sau tatălui tău?
   Laura era şocată.
   - Ai părut întotdeauna atât de... puțin preocupată. Aveai doar patru ani când a plecat mama ta, şi nu părea să-ți fie dor de ea. Dacă ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu ea, eu nu am auzit.
   - Bineînțeles că nu am întrebat!
   Jocelyn începu să tremure.
   - Chiar şi un copil mic ştie că astfel de subiecte sunt interzise.
   - Cleo era încăpățânată şi a făcut nişte greşeli grave, dar nu era o femeie uşoară, rosti Laura apăsat. Ea şi tatăl tău au avut o relație furtunoasă şi s-au căsătorit după doar câteva săptămâni. Când flăcările de început ale pasiunii s-au stins, au descoperit că nu aveau mai nimic în comun.
   Clătină din cap cu tristețe.
   - Ar fi putut să ducă vieți separate, ca mulți alți oameni la modă, dar fiecare a vrut să... îşi îndeplinească visurile. Să fie un iubit perfect. Nu se puteau accepta unul pe altul aşa cum erau. Certurile erau teribile. Se certau în public, se certau acasă. Între ei era un fel de dragoste ciudată care se manifesta prin mânie şi ură. Nu îți aminteşti nimic din toate astea?
   - O, ba da, şopti Jocelyn. Țin minte.
   Închise ochii strâns, amintindu-şi cum strigase tatăl său. „Eşti femeie, ceea ce înseamnă că eşti o mincinoas lacomă şi o curvă. Blestemat fie ceasul când te-a cunoscut!” Mama sa îi răspunsese prin furie şi porțelanuri sparte, blestemându-şi bărbatul pentru cruzimea şi lipsa de loialitate de care dăduse dovadă.
   Jocelyn se ghemuise neobservat într-un colț al camerei de zi imense de la Charlton, țintuită la vederea mâniei părinților săi, prea speriată ca să fugă. Cearta şi toate celelalte îi erau imprimate în suflet.
   Se apăsă cu mâna pe abdomen, încercând să aline durerea care se afla acolo de o viață întreagă.
   - Amintirile mele sunt incomplete. Spune-mi ce s-a întâmplat, aşa cum ştii tu.
   Laura îşi muşcă buzele.
   - Când urma să îmi fac intrarea în societate, părinții tăi ajunseseră deja în punctul în care nu precupețeau niciun efort pentru a-şi face rău unul altuia. Tatăl tău şi-a luat drept amantă una dintre cele mai cunoscute curtezane din Londra, ceea ce era destul de grav. Explozia finală s-a produs când a îndrăznit să se afişeze cu ea la unul dintre balurile organizate de Cleo în chiar această casă.
   Stăteam de vorbă cu Cleo când Edward a adus-o pe amanta lui în sala de bal. Cleo s-a făcut albă la față. Avea o țintă perfectă şi cred că dacă ar fi avut un pistol, l-ar fi împuşcat în inimă. În schimb, după o ceartă cu scântei purtată în fața a jumătate din lumea bună a Londrei, ea a plecat de la bal cu baronul von Rothenburg, un diplomat prusac care o curta insistent.
   Cleo şi Rothenburg au început o aventură flamboaiantă care i-a dat tatălui tău suficiente dovezi pentru divorț. Nu a mai pus niciodată piciorul în această casă după noaptea balului. Tatăl tău a refuzat să o mai lase să intre, nici măcar ca să-şi adune lucrurile personale. A pus să se împacheteze tot şi a trimis bagajele acasă la Rothenburg, împreună cu provocarea la un duel. Edward nu a fost rănit, dar Rothenburg a fost împuşcat în plămân, lucru care a contribuit la moartea sa, cinci ani mai târziu.
   Jocelyn îşi frecă tâmplele dureroase.
   - Dumnezeule, câte vieți a distrus femeia aceasta?
   - Nu trebuie să o învinovățeşti pe mama ta pentru divorț. A fost la fel de mult şi vina tatălui tău. Poate chiar mai mult, spuse mătuşa sa cu tristețe. I-am iubit pe amândoi, dar între ei exista o legătură catastrofală care scotea ce era mai rău din fiecare.
   - Dar ea a fugit cu un alt bărbat, exclamă Jocelyn plină de dispreț. O soluție minunat de morală la problemele ei.
   - Cleo nu a fost o femeie uşoară. Nu şi-ar fi luat niciodată un amant dacă tatăl tău nu i-ar fi forțat mâna. A ajuns să îl iubească pe Rothenburg, dar el era catolic şi familia lui nu ar fi sprijinit căsătoria cu o femeie divorțată. Deşi ar fi luat-o de soție chiar şi aşa, ea nu a vrut ca baronul să se înstrăineze de familia lui, aşa că a stat cu el ca amantă până la final.
   - Cum a murit? întrebă Jocelyn, luptându-se cu o urmă de admirație pentru refuzul mamei sale de a distruge relația iubitului său cu familia.
   - A doua zi după înmormântarea lui Rothenburg, a ieşit la o plimbare călare pe armăsarul lui şi... a încercat să sară peste un canal care era prea lat. Au murit şi ea şi calul.
   Laura închise ochii, cu suferința întipărită pe chip.
   - Te rog, nu o judeca prea aspru, Jocelyn. Poate că nu a fost înțeleaptă în ceea ce priveşte iubirea, dar avea o inimă mare şi o oferea cu generozitate.
   Deci asta era povestea nobilei, frumoasei, pasionatei Cleo, contesă de Cromarty.

         Chinul cu care Jocelyn trăise toat viața, încă de când era copil, izbucni în valuri sfâşietoare.
   - Dacă a fost atât de minunată, atunci ce era în neregulă cu mine? strigă Jocelyn cu glas chinuit, abia capabilă să vorbească.
   Se întoarse către mătuşa sa cu lacrimile şiroindu-i pe obraz.
   - Ce a fost atât de oribil, sau groaznic de greşit la mine pentru ca propria mea mamă să mă abandoneze fără niciun cuvânt? Fără nicio remuşcare sau regret?
   Încercă să continue, dar nu fu în stare. Se lăsă încet în genunchi, ghemuindu-se, cuprinzându-şi picioarele cu brațele într-o încercare frenetică de a vindeca rana primordială care îi distrusese sufletul.
   - Ce am făcut rău? se tângui ea, simțindu-se sfâşiată în două. Ce am făcut rău?
   - Dumnezeule mare din ceruri! strigă Laura cu vocea tremurată.
   O clipă mai târziu, se aşeză pe podea lângă Jocelyn şi o luă în brațe, legănând-o ca pe un copil.
   - Fata mea dragă, asta ai crezut în toți aceşti ani? De ce nu m-ai întrebat niciodată? Ți-aş fi putut spune adevărul.
   - Ştiam adevărul.
   Jocelyn se schimonosi.
   - Că mama era o femeie uşoară şi că mă părăsise fără ca măcar să se uite în urmă.
   - Dar nu aşa au stat lucrurile! Cleo a încercat disperată  să câştige custodia ta. O dată a mers la Charlton să te vadă când credea că Edward era la Londra, dar era acasă şi a amenințat-o cu un bici pentru cai. I-a spus că o omoară dacă mai încearcă să se apropie de tine. A încercat să-l convingă că, întrucât nu-i puteai moşteni titlul, trebuia să rămâi cu ea. Când a refuzat, a căzut în genunchi şi l-a implorat să o lase să te vadă, dar el nu i-a permis.
   Laura începu să plângă.
   - Am fost îngrozită, dar abia când am avut şi eu copii am înțeles pe deplin câtă suferință a îndurat.
   - Tata îşi dăduse, probabil, seama că eram folositoare drept armă cu care să-şi pedepsească soția pe care o ura, conchise Jocelyn cu amărăciune. Şi poate că ea mă dorea din acelaşi motiv. Să-i facă rău lui. Eu eram pionul prins la mijloc între rege şi regină.
   - Nu confunda furia lui Edward față de Cleo cu dragostea lui reală pentru tine, o atenționă Laura. Mi-a spus mai târziu că era îngrozit că avea să te răpească şi să te ducă pe continent cu Rothenburg, şi avea dreptate să se teamă. În cazul unui divorț, femeia nu are niciun drept. Cleo fusese catalogată drept adulteră în ochii lumii şi justiția nu avea cum să o ajute. Dacă te-ar fi putut răpi, sunt convinsă că ar fi făcut-o. În următorii cinci ani, până la moartea ei, tatăl tău s-a asigurat să fie tot timpul un valet sau un alt servitor de încredere în preajma ta, să te păzească.
   - A concediat-o pe bona mea, Gilly, de teamă că îi era loială mamei mele, nu lui?
   Laura suspină.
   - Mă tem că da. I-am spus că era o cruzime atât față de tine, cât şi față de Gilly, dar se temea că avea să te ducă la mama ta. Poate ar fi făcut-o. Servitorii o adorau pe Cleo. Îi semeni în multe feluri.
   Pierderea lui Gilly, caldă şi iubitoare, fusese ca şi cum şi-ar fi pierdut mama a doua oară. Apoi o pierduse pe mătuşa Laura din cauza căsătoriei. Până la vârsta de cinci ani, Jocelyn aflase deja că a iubi pe cineva însemna să-l pierzi.
   - De unde ştii atâtea despre gândurile şi sentimentele mamei mele? întrebă Jocelyn, curioasă.
   - Îmi devenise ca o soră şi nu puteam suporta ideea să o pierd. Am corespondat până la moartea ei. Îi trimiteam desenele pe care le făceai, îi povesteam cum creşti. După ce m-am căsătorit şi am plecat de la Charlton, am pus-o pe menajeră să îmi scrie despre tine ca să-i pot povesti mamei tale. Cleo întreba daăc vorbeai vreodată despre ea, dar tu nu ai spus niciodată vreun cuvânt, murmură Laura. Nu suportam să-i sporesc nefericirea, aşa că o mințeam şi îi spuneam că o pomeneşti adesea.
   - Mă gândeam la ea tot timpul, dar îmi era frică să întreb, şopti Jocelyn.
   Laura îi mângâie părul cu tandrețe.
   - De ce-ți era frică?
   Jocelyn închise ochii strâns, încercând să înțeleagă aceast nouă perspectivă asupra lucrurilor.
   - Cred că... credeam că dacă aş fi întrebat vreodată de ea, papa avea să mă alunge de acasă şi pe mine.
   - N-ar fi făcut niciodată aşa ceva.
   Laura o îmbrățişă.
   - Te-a iubit mai mult decât pe oricine şi orice în viața sa. Întrucât nu întrebai de mama ta şi păreai fericită, a crezut că era mai bine pentru tine să nu deschid subiectul. Era mulțumită să creadă că scăpaseşi neafectată.
   - Neafectată? râse Jocelyn, cu o nuanță isterică în glas.
   Întreaga mea viață a avut de-a face cu divorțul lor.
   - Nimeni nu s-a gândit că te-a afectat atât de tare sau că ai fost victima unor asemenea batjocuri şi insulte. Dar să nu te îndoieşti niciodată că ai fost iubită, spuse Laura, aşezată pe călcâie. Cred că principalul motiv pentru care Edward nu s-a recăsătorit a fost ca să-ți poată acorda mai mult timp şi mai multă atenție.
   - Şi eu care credeam că îi plăcea să aibă o gamă variată de amante, replică Jocelyn acid.
   Şi asta îi formase concepția despre lume: bărbații erau nestatornici din fire.
   - Unchiul Andrew a fost un soț fidel? Există oare aşa ceva?
   În secunda următoare îşi dori să nu fi întrebat, dar mătuşa sa rămase calmă.
   - Da, Drew a fost fidel. Mi-a dat cuvântul şi nu m-am îndoit niciodată. Aşa cum nici el nu a avut vreo ocazie să se îndoiască de mine.
   - Sunteți chiar atât de fericiți pe cum păreți? stărui Jocelyn. Mă întreb dacă există căsătorii fericite pentru oamenii de rangul nostru.
   - Cât de cinică ai devenit, constată Laura oftând. Da, draga mea, eu şi Drew suntem fericiți. Am avut certurile noastre - orice cuplu trece prin aşa ceva. Însă dragostea care ne-a unit de la început a devenit tot mai puternică peste ani.
   - Crezi că mama chiar m-a iubit? întrebă Jocelyn nesigură.
   - Ştiu cu certitudine. Cleo mi-a trimis o scrisoare chiar înainte să moară. Mai târziu mi-am dat seama că... îşi lua rămas-bun.
   Laura înghiți în sec.
   - Spunea că cel mai mare regret din viața ei era acela că te pierduse şi că nu avea să te vadă crescând. Ți-a trimis un dar, dar am ezitat să ți-l dau. Pentru că refuzai întotdeauna să vorbeşti despre mama ta, nu am vrut să risc să te supăr. De-aş fi fost mai înțeleaptă...
   Se ridică şi întinse mâna pentru a o ajuta şi pe Jocelyn.
   - Vino! E timpul să fac ceea ce ar fi trebuit să fac cu ani în urmă.

                                       Capitolul 33

            Fără să scoată o vorbă, Jocelyn o urmă pe mătuşa sa la etaj, în apartamentul pe care soții Kirkpatrick îl împărțeau de fiecare dată când veneau la Cromarty House.
   Şi întotdeauna împărțeau acelaşi pat, nu ca alte cupluri de seama lor. O altă dovadă că mariajul putea fi şi fericit.
   Lady Laura deschise cutia cu bijuterii, scoase un cloisonne oval, plat, lung de vreo opt centimetri pe care i-l dădu lui Jocelyn. Era o cutiuță pentru portrete, una splendidă.
   Puțin neîndemânatică, Jocelyn găsi închizătoarea pe lateral şi o deschise. În interior de afla miniatura unei femei cu părul auriu, o frumusețe izbitoare, cu ochi căprui. În rama cealaltă era o bucată de pergament cu un scris delicat care spunea: „Fiicei mele Jocelyn, cu toată dragostea”.
   Strânse convulsiv cutia în mână, revederea chipului matern declanşându-i un val de amintiri.
   Jucându-se în grădină, mama ei împletindu-i flori în păr. Plimbări călare în brațele mamei sale pe un bidiviu ce alerga pe dealurile de la Charlton, mama sa nederanjată de faptul că, din greşeală, Jocelyn tocmai stricase boneta cea nouă.
   Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, Jocelyn se bucură de amintirile frumoase pe care le îngropase împreună cu durerea insuportabilă. Mama sa o iubise. Deşi plecase, se uitase în urmă, la fel de răvăşită din cauza despărțirii ca şi Jocelyn.
   Mătuşa sa îi cuprinse umerii şi o lăsă să plângă.
   - Îți înțelegi mama mai bine acum? întrebă Laura, când lacrimile se opriră.
   Jocelyn dădu din cap afirmativ.
   - Nu ştiu dacă cicatricele se vor vindeca vreodată, dar cel puțin acum ştiu unde sunt şi cum au ajuns acolo.
   - Vrei să stau cu tine în seara asta? Pot renunța fără probleme la petrecere.
   - Aş prefera să fiu singură. Am multe lucruri la care să mă gândesc.
   Suspină.
   - Poate acum o să pot face ordine în încurcătura pe care mi-am creat-o singură.
   - Probleme cu David?
   - Mi-e teamă că da. Probleme serioase.
   - Este la fel ca Andrew, draga mea, murmură Laura. Dacă vrei ca mariajul să fie real, David nu te va dezamăgi niciodată.
  - S-ar putea să fie prea târziu pentru asta.
   Nedorind să spună mai multe, Jocelyn schimbă subiectul arătând către ţinuta mătuşii sale.
   - Va trebui să te schimbi. Rochiei nu i-au făcut bine lacrimile mele vărsate cu duiumul.
   - Un preț mic pentru rezolvarea problemelor după atâția ani, o linişti Laura, chemând camerista. Eşti sigură că vei fi bine?
   - Foarte sigură.
   O sărută timid pe obraz.
   - Întotdeauna te-am considerat ca pe o mamă. Acum am două.
   Laura zâmbi.
   - Îmi doream o fiică, dar nu aş fi putut să o iubesc mai mult decât pe tine.
   Amândouă erau amenințate de izbucnirea unui nou şuvoi de lacrimi, dar camerista mătuşii intră înainte ca emoțiile să le biruiască.
   În timp ce camerista se foia pe lângă rochia şifonată a stăpânei sale, Jocelyn plecă. Acum, că îşi recuperase trecutul, trebuia să descâlcească complicațiile create în prezent.

                 Cu Isis torcându-i fericită în poală, Jocelyn stătu trează până târziu, gândindu-se la viața ei, la părinții ei.
   Rămânea supărată pe tatăl său pentru că îi refuzase orice comunicare cu mama, dar explicația lui Lady Laura o ajutase să-i înțeleagă motivele.
   Deşi se temuse întotdeauna că dragostea lui era fragilă şi putea să dispară dacă nu îi făcea pe plac, nu-i refuzase nimic. Faptul că nu avusese încredere în iubirea lui fusese greşeala ei, nu a lui.
   Îi înțelese până şi blestematul de testament, aşa manipulator cum era. Cu toate că nu-i împărtăşise rezervele pe care le avea față de căsătorie, contele ghicise, probabil, că dacă ar fi lăsat-o după capul ei, ar fi murit fată bătrână.
   Niciodată subtil, contele îi aranjase viața în aşa fel încât să nu aibă încotro, ci să îşi înfrunte obligatoriu temerile.
   Se considerase întotdeauna asemănătoare cu Lady Laura şi era adevărat că potrivirea fizică era remarcabilă. Dar semăna în multe privințe şi cu Cleo. Povestea aceea cu pistoalele, de exemplu, pentru a nu mai menționa temperamentul aprig, încăpățânarea.
   Jocelyn îşi petrecuse toată viața suprimând acea latură a firii ei, dar făcea parte integrantă din ea. Dacă avea să îşi accepte mama, trebuia să se accepte şi pe sine.
   Aşa să fie.

                  Înțelegerea şi acceptarea trecutului nu erau însă decât un prim pas.
   O conversație lungă şi dureroasă nu era de ajuns pentru a o convinge că era demnă să fie iubită. Nici chiar de către tatăl şi mătuşa sa nu se simțise pe deplin iubită.
   Existase întotdeauna o teamă vagă, aproape inconştientă că avea defecte ce nu puteau fi îndreptate şi că oricine ar fi văzut-o cu adevărat, ar fi părăsit-o.
   Însă tânjea după dragoste, ceea ce însemna că trebuia să se socotească ea însă şi demnă de iubire. Nu era o sarcină uşoară. În mintea ei, ştia că era o femeie de ispravă.
   Încercase să se ghideze după valorile spirituale ale credinței ei. Era generoasă cu timpul şi cu banii ei şi încerca să fie bună. Făcea tot ce putea ca să prețuiască oamenii aşa cum meritau, în loc să-i disprețuiască pe toți cei care nu erau de acelaşi rang cu ea. Dar avea să-i ia mult timp pentru a se convinge în adâncul inimii că merita dragoste - dacă vreodată avea să reuşească acest lucru.
   Doamne, nici măcar nu ştia ce este dragostea.
   Crezuse că fusese puțin îndrăgostită de ducele de Candover şi, chiar după toate cele petrecute cu David, aristocratul încă îi era prezent în minte. Era oare dragoste sau o iluzie plăsmuită de mintea ei rațională care îl considera un soț potrivit - unul care nu avea să fie doborât de acel fel de pasiune distructivă care osândise mariajul părinților ei?
   David Lancaster îi stârnise sentimente mai complexe. Se căsătorise cu el la întâmplare, se amuzase cu el, îl considerase un prieten de nădejde şi, într-un acces de dorință irezistibilă, îl ademenise în patul ei. Nu ştia dacă era vorba de dragoste, dar gândul de a-l pierde îi provoca un gol în stomac.
   Avea s-o urmeze oare la Londra sau distrusese deja tot ce fusese între ei? Dacă nu venea, ar fi avut ea curajul să se întoarcă la Westholme? Trebuia, pentru că petrecuse prea mult timp din viață alergând.
   Când se retrase în somnul agitat, mintea îi era amorțită din cauza îndoielilor.

         Se trezi a doua zi dimineață simțind calmul nefiresc care urma după furtună.
   Când li se alătură mătuşii şi unchiului ei la micul dejun, colonelul o studie cu atenție înainte să plece la treburile lui, dar nu puse nicio întrebare lipsită de tact despre fostul ofițer pe care-l avusese în subordine. Jocelyn îi fu recunoscătoare; nu ar fi fost capabilă să vorbească despre David.
   Lady Laura îşi invită nepoata să o însoțească la croitoreasă, dar Jocelyn refuză, nepregătită să se ocupe de mărunțişurile vieții cotidiene. În schimb, se duse în camera ei şi începu să scrie o relatare despre dezvăluirile mătuşii sale şi despre sentimentele pe care i le stârniseră.
   Poate că procesul de transformare a emoțiilor vagi în cuvinte avea să-i clarifice îndoielile.
   Târziu în cursul dimineții se opri pentru o ceaşcă de ceai.
   Dacă David ar fi decis să vină după ea la Londra, putea să ajungă chiar în acea seară. Dorea să-l vadă , dar nu avea idee ce i-ar fi putut spune. Putea oare să-l anunțe că îl iubea, fără a fi totuşi sigură? Merita mai mult decât atât.
   Umplu pagină dup pagină pe măsură ce amintirile şi datele aflate i se ordonau în creier. Ciudat cât de limpede îi devenise mintea acum, că Lady Laura îi dăduse cheia către trecut.
   Luă o pauză şi tocmai ce-şi relaxa degetele încordate când Dudley intră cu o carte de vizită pe o tavă de argint.
  - Aveți un musafir, milady.

           Ridicând biletul, văzu că era ducele de Candover. O trecură fiorii.
   Deci bărbatul care îi ocupase gândurile atâta timp, care fusese scutul ei împotriva realității materiale lui David Lancaster, era acolo.
   „Ne vedem în septembrie...”
   De fapt, se întorsese la Londra cu câteva zile mai repede decât trebuia.
   Coincidență, sau poate chiar era nerăbdător să o vadă? Se gândise la ea - poeziile pe care i le trimisese în dar o dovedeau.
   Ei bine, dorise răspunsuri şi acum avea ocazia să afle câteva.
   - Cobor imediat, îi spuse ea majordomului.
   După ce Dudley plecă, se stropi cu apă rece pe faţă pentru a ascunde urmele lacrimilor vărsate, apoi se studie fără prea mare interes în oglindă.
   Marie îşi făcuse treaba bine - Lady Jocelyn Kendal era la fel de elegantă ca întotdeauna. Ciudat cum se gândea la sine tot cu acel nume, când, din punct de vedere legal, era Lady Presteyne.
   Era un simbol al refuzului său sperios de a accepta căsătoria pe care o încheiase.
   Încercă un zâmbet. Imaginea din oglindă nu era întru totul convingătoare, însă era acceptabilă. Fatalistă, coborî pentru a-şi întâmpina vizitatorul.
   Extrem de chipeş, ducele se sprijinea relaxat de polița şemineului, dar se îndreptă când Jocelyn intră în camera de zi. Ochii cenuşii vădiră admirație la apropierea ei.
   - Bună dimineața, Candover. Ce plăcere neaşteptată.
   - Am fost chemat la Londra cu afaceri şi, trecând pe aici, am văzut că poarta era deschisă. Să vă găsesc astfel, e mai mult decât m-aş fi aşteptat.
   O privi cu căldura pe care o manifestase ultima dată când se văzuseră, la balul soților Parkingston.
   - Deşi nu este încă septembrie, pot îndrăzni să sper că sunteți pregătit - îi ridică mâna, sărutând-o prelung - pentru distracție?
   Deznădăjduită, Jocelyn constată că îi răspundea. Sperase să nu simtă nimic, însă rămăsese la fel de atrăgător. Mai mult decât atât, sub fațada rece legendară, ea simțise întotdeauna un bărbat cu adevărat de treabă, deşi l-ar fi rănit să afle că gândea astfel despre el.
   Ştiind că trebuia să învețe mai multe despre propriile sentimente, zâmbi cât de fermecător putu.
   - Subiectul e deschis pentru discuție, domnia voastră.
   - Cred că îmi puteți spune Rafe. Prefer asta decât Rafael.
   Fața lui fu traversată de un zâmbet lent, intim.
   - Faptul că am fost numit după un arhanghel este absolut nepotrivit, nu credeți?
   Apoi îi luă bărbia în palmă şi îşi lipi buzele de ale ei.
   Jocelyn experimentă sărutul cu o ambivalență curioasă.
   Era un bărbat adevărat şi răspunsul ei instinctiv îi dădu clar de înțeles că îşi câştigase pe drept reputația de amant splendid. Asta visase să descopere cu el.
   Dar nu era David. Reacția ei la gestul ducelui era fragilă, superficială în comparație cu furtuna de iubire pe care David o aprinsese în ea.
   Singura mirare era cum de îi luase atât de mult timp să recunoască o emoție care se dezvăluia acum atât de puternică, de neconfundat.
   Începuse să se îndrăgostească de David din primul moment când se uitase în ochii lui, la spital. Şi continuase să se îndrăgostească, negându-şi mereu sentimentele deoarece simplul gând o înfricoşa. În tot acest timp cât îşi spusese că David era doar un prieten bun, fratele pe care şi-l dorise întotdeauna, fusese deja îndrăgostită până peste cap de el.
   David avea să se amuze când îi va spune asta, dar avea să fie un amuzament cald, nu unul batjocoritor. Acum că înțelesese, trebuia să mearg la el şi să îi ceară să-i ierte comportamentul haotic.
   Dădu să se smulgă din brațele ducelui când uşa la camera de zi se deschise.

                                         Capitolul 34

          David Lancaster şi Hugh Morgan călătoriseră aproape toată noaptea, la lumina lunii, ajungând la Londra imediat după prânz.
   Când traseră în față la Cromarty House, David abia avu răbdare să îşi regleze conturile cu vizitiul înainte de a sări din trăsură şi de a se năpusti pe scările de la intrare. Neavând cheie, trebuia să bată la uşă şi să aştepte, o veşnicie, i se păru lui.
   Dudley îi deschise.
   - Domnule! Ce... surpriză, exclamă el.
   Hugh plecă în căutarea lui Marie.
   - Unde este soția mea? întrebă David.
   Pentru că, nu-i aşa, era încă soția lui şi îi datora o explicație cel puțin.
   - Doamna este în camera de zi. Dar... are musafiri.
   Majordomul ridică vocea când David trecu pe lângă el şi se duse în camera de zi.
   Deschizând uşa, intră - apoi înmărmuri când o văzu pe Jocelyn în brațele unui bărbat care, probabil, era afurisitul de duce. Candover se numea, potrivit celor spuse de Hugh în timpul călătoriei.
   Îl cuprinse o furie criminală, depăşind tot ceea ce trăise pe câmpul de luptă. Deci instinctul care îl condusese în privința lui Jocelyn nu fusese altceva decât o iluzie înşelătoare, compusă din visurile şi speranțele sale. Cu vara pe sfârşite şi cu fecioria nedorită dispărută, Jocelyn se întorsese la Londra la iubitul ei preferat.
   Tabloul se sfărâmă când ea ridică privirea şi îl văzu.
   Crezu că situația nu ar fi putu fi mai rea, dar se înşelase.
   - David! strigă Jocelyn, îndepărtându-se de intrus.
   Fața îi radia, ca şi cum ar fi aşteptat cu nerăbdare întoarcerea soțului său, deşi era la jumătatea drumului către patul altui bărbat.
   Sau trecuse de la feciorie la menage a trois, în doar trei zile?

          Se îndreptă spre el, cu mâinile ridicate în semn de bun venit.
   - Cum ai ajuns atât de repede? Nu credeam că ai să ajungi la Londra înainte de lăsarea serii.
   Apoi se opri brusc, văzându-i expresia feței.
   Ca întotdeauna, ea arăta sinceră şi inocentă. Stomacul lui David se contorsionă ştiind că nu o cunoscuse niciodată cu adevărat. Era într-adevăr doamna modernă, gazda perfectă chiar şi în aceste circumstanțe.
   Îşi încleştă mâinile, izbutind să-şi controleze furia.
   - Este clar că sosirea mea este deopotrivă neaşteptată şi nedorită.
   Privirea lui trecu spre bărbatul care îl privea cu ochi mijiți. Fără îndoială că nemernicul avea multă experiență cu soți furioşi.
   - Presupun că dânsul este ducele de Candover? Sau poate draga mea soție îşi extinde favorurile chiar mai mult?
   Ducele aprobă din cap.
   - Eu sunt Candover. Şi dumneavoastră, domnule?
   Deci aveau să fie civilizați. Cu amărăciune, David îşi aminti că Jocelyn nu pretinsese niciodată că l-ar fi vrut cu adevărat de soț. Îi promisese că îi va restitui libertatea, iar mariajul lor nu-i dădea dreptul să o insulte în propria casă.
   Făcuse multe pentru el şi dacă era incapabilă să-i ofere dragoste era pierderea lui, nu crima ei.
   Cu toate acestea, dorea să îl facă bucăți pe duce, preferabil cu mâinile goale. Individul părea atletic, dar nu se compara cu un soldat antrenat. David se blestemă pentru simțul dreptății care-l împiedica să se repead asupra musafirului.
   Violența i-ar fi alinat într-o oarecare măsură durerea şi mânia, dar nu avea dreptul să-l omoare pe Candover.
   Ducele se afla acolo chemat de Jocelyn.
   - Numele meu este Presteyne, sunt soțul acestei doamne, deşi nu pentru mult timp, se prezentă el cu o voce tăioasă.
   Privirea lui de gheață se întoarse către Jocelyn.
   - Îmi cer scuze că v-am întrerupt amuzamentul. Îmi voi aduna lucrurile şi nu vă voi mai deranja.
   Se întoarse şi plecă, trântind uşa în urma lui cu asemenea forță încât se zgâlțâiră ferestrele.
   Tremurând, Jocelyn se prăbuşi pe un scaun, cu mâinile apăsate pe piept. Fusese atât de fericită când, după sărutul lui Candover, se lămurise, în sfârşit, de adevăratele sentimente, că nici măcar nu se gândise cât de compromițătoare erau circumstanțele - până nu văzuse expresia furioasă de pe chipul lui David. Nici dacă avea să trăiască o sută de ani nu avea să uite acea expresie, un amestec de furie şi durere brută.
   De la acea primă întâlnire la spital, David se deschise în fața ei cu generozitate totală, oferindu-i mereu bunătate şi alinare. Aproape comisese sperjur cu privire la o chestiune intimă umilitoare, pentru a-i oferi anularea căsătoriei.
   Şi ea cum îl răsplătise?
   Când el îşi declarase dragostea şi fusese cel mai vulnerabil, ea îl respinsese şi îl părăsise fără nicio explicație. Când el lăsase mândria la o parte şi venise după ea, o găsise în brațele unui bărbat cu rang mai înalt şi cu o avere mai mare. Dumnezeule, în ce hal o disprețuia acum!
   Se uită absentă la uşa pe care ieşise el, conştientă că amorțeala pe care o simțea era o barieră extrem de subțire în drumul oceanului de durere. Nu avea să mai creadă niciun cuvânt din declarația ei de dragoste. Era ironia supremă ca în momentul în care descoperise iubirea, să fi distrus şansa de a o mai împărtăşi cu soțul său.
   Uită de prezența lui Candover.
   - Soțul dumitale nu pare să considere căsătoria una de conveniență, comentă el sec.
   Tăcută, ridică privirea, profund ruşinată că îl implicase într-o astfel de scenă.
   - Îmi pare rău, şopti ea.
   - Cel fel de joc jucați? Soțul dumitale nu pare genul de bărbat care să fie manipulat prin stârnirea geloziei. Poate că vă iubeşte, poate că îi vine să vă frângă gâtul, dar nu va juca acest joc de-a îndrăgostiții.
   Privirea lui era aspră.

           Cu efort, Jocelyn îşi adună puterile cât să poată vorbi, îi datora lui Candover sinceritate.
   - Nu jucam niciun joc... încercam să descopăr ce simte inima mea. Abia acum am aflat ce simt pentru David, când este prea târziu.
   Privirea lui se îmbună în fața nefericirii sale.
   - Încep să cred că sub suprafața aceasta dură ca marmura bate o inimă romantică. Dacă este adevărat, urmați-vă soțul şi aruncați-vă aşa fermecătoare cum sunteți la picioarele lui, implorând iertare. Ar trebui să se răzgândească, cel puțin de data asta. Bărbatul iartă femeia pe care o iubeşte. Dar nu-i mai dați ocazia să vă găsească în brațele altcuiva. Mă îndoiesc că vă va ierta şi a doua oară.
   Se uită la el, sfâşiată între durere şi pofta de râs isteric.
   - Sunteți renumit pentru sângele rece, dar chiar şi aşa, poveştile nu vă pun în cea mai bună lumină. Dacă diavolul însuşi ar intra în cameră, cred că l-ați întreba dacă nu cumva joacă whist.
   - Să nu joci niciodată whist cu diavolul, draga mea. Trişează.
   Candover ridică mâna rece a lui Jocelyn şi o sărută uşor.
   - În cazul în care soțul dumneavoastră refuză linguşelile, dați-mi de ştire dacă doriți o relație plăcută, fără complicații.
   Îi dădu drumul la mână.
   - Nu ați primi niciodată mai mult de la mine, ştiți asta. Cu mulți ani în urmă mi-am oferit inima cuiva care şi-a bătut joc de ea şi mi-a frânt-o, deci nu mi-a mai rămas nimic.
   Puse mâna pe clanță, apoi ezită, zăbovind cu privirea pe chipul ei.
   - Îmi amintiți de o femeie pe care am cunoscut-o odată, dar nu îndeajuns. Niciodată îndeajuns, spuse el cu o voce atât de joasă, încât abia distinse cuvintele.
   Apoi plecă.
   Speriată de tristețea din privirea lui, Jocelyn îşi dădu seama că nu îl cunoscuse niciodată cu adevărat. Ce răni ascundea sub suprafața de un calm perfect? Nu se gândise să se întrebe, deoarece se ascunsese în umbră şi îşi trăise fanteziile.
   Nu înțelesese nimic.

           Avea timp să se dojenească mai târziu. În momentul acela trebuia să se ocupe de nişte chestiuni mult mai importante.
   Ieşi din camera de zi şi urcă scările cu o viteză pe care nu o mai prinsese de pe la doisprezece ani.
   Cu inima bătându-i nebuneşte, dădu buzna în camera albastră şi îl găsi pe soțul său împachetând puținele lucruri rămase într-un geamantan.
   - Te rog, David, dă-mi voie să-ți explic! spuse ea cu respirația tăiată după ce urcase două etaje. Nu era ceea ce părea a fi.
   El îşi ridică sprâncenele batjocoritor.
   - Vrei să spui că nu te aflai în brațele pasionale ale lui Candover? Nu credeam să am vederea atât de slabă.
   Jocelyn tresări în fața sarcasmului său. Până atunci nu-l mai văzuse furios. Văzuse bunătate, inteligență, umor, tandrețe nespusă, dar niciodată o astfel de mânie de gheață, terifiantă.
   - Ba da, l-am lăsat să mă sărute, răspunse ea, străduindu-se să-şi controleze vocea. Am vrut să îmi înțeleg sentimentele față de el şi mi s-a părut cel mai rapid mod de a afla.
   Făcu un pas în direcția lui.
   - Am descoperit că nu doresc să anulăm căsătoria. Vreau să fiu soția ta.
   - Aşa? Te-ai decis că un soț nominal îți va oferi mai multă libertate ca să-ți croieşti un drum promiscuu prin societatea mondenă?
   Închise geamantanul cu zgomot.
   - Regret să te informez că valorile mele sunt şocant de convenționale şi nu doresc o soție cu etică modernă. Dacă vrei un soț de ochii lumii, poți să-ți cumperi unul mult mai tolerant, după ce îți recapeți libertatea.
   Ridică geamantanul şi se uită la ea cu privirea lipsită de orice expresie, dar cu trupul încordat din cauza tensiunii.
   - Nu mă voi opune anulării. Dacă încerci să retragi cererea pentru a putea păstra ficțiunea acestui mariaj, voi intenta divorț. Ducele te va găsi o amantă potrivită în aceste condiții?
   - David, te rog, nu pleca, îl imploră ea sfâşiată de mânia şi de suferința lui. L-am sărutat doar o dată. Nu-l vreau pe el, nu vreau o viață la modă, te vreau pe tine. M-aş considera binecuvântată să-mi petrec restul vieții cu tine la Westholme.
   El strânse din buze şi ea realiză disperată că spusese ceva greşit.
   - Avidă după pământul meu, Lady Jocelyn? Ai putut să-mi cumperi trupul pe moarte, dar nu-l poți cumpăra pe cel în viață. Dă-te la o parte acum.
   În loc să se ferească, se propti în uşă, blocându-i calea.
   Cu o empatie devastatoare, îşi dădu seama că profunzimea mâniei sale era pe măsura suferinței. Ea care îşi petrecuse întreaga viață chinuindu-se cu propriile sentimente de respingere, îi provocase aceleaşi răni bărbatului pe care îl iubea.
   - Şi dacă îți port copilul în pântece? întrebă ea nesigură, disperată să răzbată dincolo de mânia lui.
   Văzu o scânteie în ochii săi şi, preț de o clipă, crezu că reuşise. Apoi fața lui se închise din nou.
   - Dacă te mişti repede, poți folosi asta ca avantaj pentru a-l convinge pe Candover să te ia de soție. Cred că are nevoie de un moştenitor.
   - Termină! strigă Jocelyn în agonie, întorcându-se într-o parte pentru a-şi ascunde fața. Termină!
   David trase îndurerat aer în piept.
   - Nu complica lucrurile mai mult decât este nevoie, Jocelyn.
   Mâinile lui puternice o apucară de umeri pentru a o da la o parte din drum.
   Îi veni în minte un ultim şi fragil argument. Reprimându-şi lacrimile, se întoarse cu fața la el.
   - Ai studiat dreptul şi te mândreşti că ai o judecată dreaptă. Mă vei judeca fără să examinezi toate dovezile?
   Îşi strânse buzele cu asprime.
   - Am găsit scrisoarea de la mătuşa ta. Conținutul ei mă face să cred că ai decis că fecioria nu mai este un avantaj şi că ai plănuit să m ăseduci din acest motiv. Am ajuns aici şi te-am găsit în brațele bărbatului pe care ai pretins că îl doreşti de la început. Ce alte dovezi mai există?
   Îl privi în ochi şi o îndureră ceea ce văzu.
   - Vai, iubitul meu, asta ai crezut tu, că te-am invitat în patul meu din calcul, cu sânge rece? Am fost nesăbuită în multe feluri, dar nu am fost niciodată calculată. Inima şi trupul meu ştiau că te iubesc cu mult înainte să înțeleagă şi mintea mea. Temerile m-au împiedicat să recunosc că tu eşti bărbatul pe care l-am căutat toată viața.
   I se zbătu un muşchi pe obraz.
   - Atunci de ce-ai fugit şi mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi?
   - Din motive complicate pe care abia acum încep să le înțeleg. Mi-am permis să devin interesată doar de bărbați la care nu puteam ajunge, spuse ea poticnit. Bărbați care nu puteau să țină cu adevărat la mine. Când ai lăsat acel bilet, spunându-mi că mă iubeşti, am fost copleşit de teamă şi de confuzie, aşa că am fugit.
   - Nu înțeleg, spuse el, perplex.
   Dar cel puțin o asculta.
   - Când m-am întors la Londra, am vorbit cu mătuşa Laura ca să aflu mai multe despre ceea ce am ascuns toată viața. Aveam doar patru ani când părinții mei au divorțat în cel mai mare scandal din epocă. Nu am mai văzut-o pe mama niciodată. De atunci încoace, la un nivel mult prea adânc pentru a recunoaşte, am crezut că era ceva complet în neregulă cu mine. Mama mă abandonase şi mă temeam că şi tatăl meu avea să o facă dacă nu eram fiica perfectă, întotdeauna isteață şi drăguță şi controlată. Am învățat să joc foarte bine acest joc, dar doar asta a fost - un rol.
   Îşi întoarse privirea de la el, venindu-i tot mai greu să-şi continue istorisirea.
   - Dacă viața mea era o minciună, asta însemna că niciun bărbat nu mă putea iubi, pentru că niciunul nu mă cunoştea. Oricine pretindea că mă iubeşte era fie un mincinos, interesat de averea mea, fie un prost sincer care avea să sfârşească prin a mă disprețui dacă m-ar fi cunoscut mai bine. Nu puteam permite nici unui bărbat să se apropie suficient de mult pentru a-mi descoperi defectele fatale. Abia după ce Sally mi-a spus că doreai să te căsătoreşti cu altcineva am devenit conştientă de sentimentele pe care le nutream pentru tine.
   Zâmbi trist.
   - Candover este un bărbat atrăgător, e uşor să visezi la el. Dar când l-am sărutat, mi-am dat seama că aspectul care mă atrăgea cel mai mult era faptul că nu m iubea, ceea ce era perfect având în vedere că eu simțeam că nu merit să fiu iubită.
   În fața sincerității sale îndrăznețe şi dureroase, mânia lui David începu să se topească. Abandonată de mama sa, îngrozită la gândul că avea să-i piardă pe toți cei pe care îi iubea - nu era surprinzător că sub fațada senină se ascundea o frică mistuitoare.
   Piesele pe care le scosese la iveală începeau să formeze imaginea lui Jocelyn, copilul rănit şi femeia fascinantă. Copleşit de dragoste şi compasiune, ridică o mână pentru a opri valul de cuvinte îndurerate.
   - Nu trebuie să mai spui nimic, Jocelyn.
   Clătină din cap, cu ochii goi.
   - A venit timpul să nu mă mai ascund. Când mi-ai lăsat biletul în care spuneai că mă iubeşti, m-a cuprins spaima, deoarece dacă mă iubeai, avea să fie doar o chestiune de timp până ai fi aflat ce era în neregulă cu mine.
   Glasul îi pieri înainte să termine.
   - Puteam să supraviețuiesc fără respectul unei persoane la care nu țin, dar să-l pierd pe bărbatul pe care îl iubesc ar fi fost prea mult pentru mine. Aşa că am plecat... înainte să mă alungi tu.
   O înconjură cu brațele, dorindu-şi să poată vindeca rănile care o torturaseră toată viața.
   - Îmi cer iertare pentru lucrurile oribile pe care le-am spus, şopti el, răguşit de emoție. Nu ai făcut nimic ca să meriți o asemenea cruzime din partea mea.
   Agățată încă de el, tremurând, simți cum el îi masa gâtul şi spatele, încercând să-i relaxeze muşchii tensionați.
   - Înțelegi acum de ce încerc să fiu un gentleman englez rece. Când iese la iveal galezul sălbatic şi pătimaş, nu mai ştiu ce înseamnă logica şi bunul-simț. Nu aveam idee că sunt capabil de asemenea gelozie. Dar la urma urmei, nu am iubit niciodată aşa cum te iubesc pe tine.
   Se strâmbă ironic.
   - Faptul că acel Candover e un duce înstărit şi chipeş nu m-a ajutat deloc. Dacă trebuie să-ți clarifici sentimentele pe viitor, crezi că ai putea să experimentezi pe un pescar scund şi mai în vârstă?
   Între râs şi plâns, Jocelyn ridică în cele din urmă privirea către el.
   - Dacă îmi mai dai o şansă, nu va mai fi nevoie de alte experimente.
   Lacrimile îi invadau ochii, dar gura ei era caldă şi primitoare. O îmbrățişă cu putere, folosindu-se de mâini şi de buze în nevoia primitivă de a şi-o adjudeca.

            Pentru prima dată, îl sărută cu toat ființa ei, fără să ascundă nimic.
   Cu toate zidurile la pământ, erau uniți într-o intimitate emoțională care izvora din suflet, lăsându-i pe amândoi marcați.
   Reconcilierea se transformă în pasiune, în nevoia de a se apropia cât mai mult cu putință. Cu mâini neîndemânatice, sfâşiind materialul, traversară camera, lăsând în urma lor un şir de haine aruncate în grabă. De data aceasta nu exista nimic din tatonările noilor îndrăgostiți.
   Se descoperiră reciproc la toate nivelurile şi rezultatul era un infern de dorință.
   Jocelyn se prăbuşi pe spate în pat, trăgându-l după ea.
   Voia să-i absoarbă fiecare centimetru, să creeze o legătură care să îi țină împreună până la sfârşitul vieții şi dincolo de ea.
   Făcură dragoste cu pofta disperată a doi oameni care fuseseră aproape să piardă tot ce prețuiau mai mult, rămânând încolătăciți chiar şi după ce terminar .
   David îi dădu drumul lui Jocelyn doar cât să tragă o pătură peste ei, înainte să o legene din nou la piept.
   În timp ce trupurile se linişteau şi respirația revenea la normal, sporovăiră ca nişte îndrăgostiți, despre cum fiecare începuse să îl iubească pe celălalt, despre micile momente de răscruce şi despre descoperirile care puseseră bazele miracolului lor personal.

                  Nu aveau niciun motiv să se grăbească, dar aveau toate motivele din lume să savureze dulceața apropierii.
   - Mă bucur că servitorii tăi au atâta minte să nu intre fără să bată la uşă, murmură David mult, mult mai târziu. Nu aş vrea să stânjenesc vreo servitoare.
   Jocelyn era atât de fericită, încât orice ar fi făcut-o să râdă.
   - Dacă îmi cunosc bine personalul, au ghicit cu exactitate de ce suntem închişi aici de ore întregi, iar ei sărbătoresc cu şampanie în sala servitorilor. Din câte mi-a spus Marie, îşi făceau griji că voi rămâne fată bătrână şi au decis că tu ai fi soluția perfectă.
   Îşi odihnea capul pe pieptul lui, astfel că putea să-i şi simtă, nu doar să-i audă râsul.
   - Ai nişte servitori excelenți.
   - Pot să presupun că Jeanette nu mai este relevantă? întrebă ea, privindu-l atent.
   Cearcănele din jurul ochilor i se încrețiră răutăcios.
   - Ca să fiu sincer, uitasem că i-am scris lui Sally despre Jeanette. A fost o aventură fulgerătoare care a luat sfârşit când ea m-a informat cu regret că un bărbat cu avere mai mare îi ceruse mâna şi că nu ar fi putut îndura viața asigurată de un salariu de ofițer. După şocul inițial, am descoperit că nu-mi era deloc dor de ea. Jeanette este complet de domeniul trecutului, la fel ca şi anularea căsătoriei noastre.     Începu să o sărute din nou.
   - E prea târziu să te răzgândeşti, nevastă. Nu te mai las încă o dată să pleci.
   Jocelyn închise ochii, auzind din nou ecoul cuvintelor
   „Până când moartea ne va despărți”, de data aceasta cu o rezonanță de infinită căldură şi protecție.
   - Am descoperit de ce mă simțeam nedemnă de a fi iubită, dar va trece mult timp până să îmi dispară toate temerile. Sper că vei fi răbdător dacă mă voi lipi prea strâns de tine.
   David se răsuci astfel încât să se poziționeze deasupra ei.
   - Dac ți-e greu să crezi că te iubesc, va trebui să repet cuvintele în fiecare zi, până la sfârşitul vieții. Te iubesc, Jocelyn. Crezi că te ajută?
   Căldura îi învălui inima, extinzându-se până când fiecare fibră din trupul ei fu invadată de conştientizarea iubirii. Îi trase fața către ea, gustând dulceața sărată a buzelor sale.
   - Cu siguranță, iubitul meu. Cu siguranță.

                                    Epilog

          Întrucât nunta lui David şi Jocelyn fusese făcută în mare grabă şi în cadru foarte restrâns, organizară o recepție mare pentru a-şi anunța oficial căsătoria în fața prietenilor şi a rudelor.
   Asistă şi Richard Dalton, în cârjele sale, arătând pe bună dreptate mulțumit de sine însuşi pentru intuiția care-i sugerase că cei doi erau făcuți unul pentru celălalt.
   Elvira, contesa de Cromarty, a fost cuprinsă de o furie isterică la aflarea veştii că nepoata sa retrăsese cererea de anulare. Era destul de rău că averea lui Jocelyn îi scăpase pentru totdeauna. Încă şi mai rău a fost să descopere că fata şi soțul ei erau topiți unul după celălalt.
   După cum îi spusese şi partenerului de suferință, Willoughby, cel puțin ar fi sperat să fie la fel de nefericiți ca majoritatea cuplurilor căsătorite.
   Când scrisoarea lui David ajunse într-o zi ploioasă la sora sa aflată în Scoția, Sally îi povesti fericită lui Ian că fratele său şi soția lui se îndrăgostiseră unul de altul şi erau acum căsătoriți cu adevărat.
   Cu o strălucire poznaşă în ochi, el ridică privirea din cartea de anatomie pe care o răsfoia şi admise că mariajul era o treabă straşnică - accentul său scoțian era în plină floare - deoarece combina tentația cu oportunitatea într-un mod cât se poate de satisfăcător.
   Luând cuvintele lui drept provocare, Sally începu să îl tenteze, fapt care duse la o lecție de anatomie aplicată pe care amândoi o considerară mult mai plăcută decât ceea ce studiase Ian.
   Pe un ton insinuant, colonelul Andrew Kirkpatrick îi aminti soției sale că femeile Kendal erau irezistibile pentru militari.
   Aceasta râse aprobator şi stinse lumânarea.
   Încântați că nu trebuiau să decidă pe care dintre cei doi stăpâni să-l servească, Hugh şi Marie purceseră să facă planurile pentru propria nuntă. Rhys avea să fie cavaler de onoare.
   Jocelyn îi scrise un bilet ducelui de Candover mulțumindu-i pentru răbdarea şi sfaturile sale şi îl îndemnă să se căsătorească, mariajul fiind una dintre cele mai fericite stări. El zâmbi cu tristețe când îi citi mesajul, închină de unul singur în cinstea doamnei şi a soțului ei norocos, apoi sparse paharul în şemineu.
   Deşi nu era foarte mulțumită că trebuia să îşi împartă stăpâna, Isis continuă să doarmă pe patul lui Jocelyn. La urma urmei, ea fusese prima acolo.

                                               SFÂRȘIT