Compromisul inimii, Mary Jo Putney

...........................................................
                         4-7

        - A fost foarte amabil din partea ta să ne vizitezi, mătușă Elvira, dar nu-ți pot permite să-mi mai obosești soțul, rosti Jocelyn ferm, hotărând că teatrul durase deja prea mult.
   Se îndepărtă de David pentru a trage cordonul clopoțelului.
   Dudley apăru aproape instantaneu. Jocelyn presupuse că la o inspecție atentă, ar fi descoperit urma de la gaura cheii pe urechea lui.
   - Te rog să o conduci pe doamna contesă la parter. Îmi cer scuze că nu te însoțesc, mătuşă, dar discutam nişte chestiuni importante cu soțul meu.
   Îl luă pe David de braț, fluturând revoltător din gene.
   Indignată, contesa se întoarse şi trecu pe lângă Dudley atât de repede, încât îl lovi peste față cu penele.
   Jocelyn aşteptă ca sunetul paşilor să se stingă înainte de a se prăbuşi într-un scaun şi a izbucni în râs.
   - Ştiu acum de ce nu ai murit din cauza rănilor, domnule maior, hohoti ea. E evident că te-ai n ăcut ca să fii spânzurat. N-am mai auzit niciodată atâtea jumătăți de adevăr. „Ne ştim de ceva vreme”, într-adevăr!
   - Este avantajul studiilor de drept, draga mea. Orice avocat care-şi merită banii poate alege cuvinte atât de eficient încât să convingă un om rezonabil că negrul este alb. Dacă te gândeşti în urmă, îți vei da seama că, de fapt, n-am spus nicio minciună.
   David se aşeză pe marginea patului, zâmbind.
   - Dacă eu m-am născut pentru a fi spânzurat, tu te-ai născut pentru Drury Lane (teatru regal). Ai intrat destul de repede în spiritul jocului.
   - A fost foarte urât din partea mea, mărturisi Jocelyn fără regret. Dar să-mi vorbească astfel în propria mea casă!
   - Vă certați dintotdeauna?
   - S-a căsătorit cu unchiul meu când aveam doi ani. Mi s-a spus că prima dată când ne-am întâlnit m-a luat în brațe în încercarea de a-şi etala instinctele materne, moment în care am muşcat-o de nas. De atunci, relația noastră a început să se deterioreze.
   El rânji.
   - Lady Cromarty avea dreptate. Nu ai pic de ruşine.
   Jocelyn îi întoarse zâmbetul, netulburată.
   - Deşi dorința de a cumpăra pământ a fost motivul principal pentru care am ținut cu dinții să păstrez moştenirea, sinceritatea mă obligă să recunosc: pe locul al doilea a fost dorința de a-i dejuca planurile mătuşii Elvira.
   Îi veni o idee.
   - Dacă obținem o anulare, poate să îmi conteste moştenirea pe motiv că nu am fost cu adevărat căsătorită?
   David dădu din umeri.
   - La un moment dat oricine poate da în judecată pe oricine, pentru orice. Nu cred că va câştiga, dar va trebui să discuți problema cu avocatul tău. Unchiul tău e genul care să te târască prin tribunale? Chiar dacă pierde procesul, va fi scump şi dureros.
   - Willoughby va face, probabil, orice doreşte Elvira. Este un om agreabil, dar complet sub papuc.
   Neliniştită, reflectă la posibilitatea unui proces. Era timpul să se consulte cu John Crandall, avocatul său. Cel puțin un proces civil nu avea să fie la fel de oribil ca un divorț.
   Vizita Elvirei o făcu să se gândească la viitor.

           - Ce vei face după ce vei scăpa din această căsătorie improbabilă?
   - Nu sunt sigur. Mă voi întoarce în armată, poate.  Gândul la îndatoririle de garnizoană nu mă încântă, dar nu ştiu sigur ce altceva aş putea să fac.
   Zâmbi fără umor.
   - Desigur, s-ar putea ca armata să nu mă vrea. Vor exista reduceri de trupe acum că Bonaparte a dispărut pentru totdeauna.
   Ea se încruntă.
   - Mi se pare atât de nedrept ca aceia care au salvat Anglia să fie aruncați precum... precum nişte pantofi vechi de care nu mai ai nevoie.
   - Viața este mult mai plăcută dacă nu te aştepți să fie dreaptă.
   Se auzi o bătaie în uşă şi Dudley intră în cameră.
   - A sosit domnul doctor să vă vadă, domnule maior Lancaster.
   Mişcându-se cu nerăbdarea sa obişnuită, Kinlock intră în urma majordomului. Sprâncenele sale stufoase se ridicară la vederea scenei familiale.
   - M-am gândit că ar fi mai bine să trec mai devreme azi, dar se pare că grijile mele despre starea dumitale au fost nefondate.
   David se ridică în picioare la vederea medicului.
   - S-ar putea să nu fiu pregătit să fac marşuri de treizeci de kilometri în urm toarele săptămâni, dar mă simt bine. Întreg.
   Kinlock rânji.
   - Părerea dumitale nu contează, domnule maior. Eu sunt specialistul, deci eu îți spun dacă eşti sau nu eşti bine.
   Văzând că doctorul se pregătea să-l examineze, Jocelyn se ridică.
   - Ne vedem mai târziu, domnule maior Lancaster. Să programez avocatul să vină mâine?
   El suspină.
   - Cu cât mai repede, cu atât mai bine, presupun.

           Plecând, îşi dădu seama că petrecuse mai mult timp cu David decât intenționase. Era o companie agreabilă.
   Păcat că nu-l putea adopta ca frate, dar asta ar fi transformat-o pe Sally în soră, iar asta nu ar fi fost de dorit.
   David şi Kinlock admirară amândoi eleganța siluetei lui Jocelyn în vreme ce ieşea din cameră.
   - Este o fătucă frumoasă şi atrăgătoare, spuse doctorul cu cel mai puternic accent scoțian, înainte să înceapă să înțepe şi să împungă pacientul.
   După o examinare meticuloasă care incluse şi ascultarea inimii printr-un tub răsucit din hârtie groasă, Kinlock anunță:
   - Ai constituția unui taur, domnule maior. Incizia chirurgicală este aproape închisă, fără semn de infecție, şi ai trecut nevătămat de sevraj. Recunosc că am fost foarte îngrijorat ieri.
   - La fel şi eu, recunoscu David.
   - Nu-mi voi pierde timpul cu instrucțiuni pentru convalescență întrucât vei face cum te taie capul, indiferent de ce spun eu.
   Doctorul se încruntă sub sprâncenele stufoase.
   - Sper că ai destulă minte să mănânci bine, să te odihneşti des şi să nu te forțezi peste limite?
   - Nu vă faceți griji. Am ceva experiență cu rănile şi vindecarea. Nu voi face nimic nesăbuit.
   Îl privi pe doctor cu serozitate.
   - Vă datorez mai mult decât aş putea să vă răsplătesc vreodată. Sper că ştiți cât de mult apreciez ceea ce ați făcut.
   - Nu-mi mulțumi mie, ci surorii dumitale. Când toți ceilalți te lăsaseră de izbelişte, ea nu a făcut-o. Este o fată neînfricată. M-a făcut să tremur în cizme.
   Kinlock zâmbi cu  un aer nostalgic.
   - Nu am făcut nimic special, decât să te examinez cu atenție. Din păcate, doctorii de la spitalul York deciseseră deja că erai fără speranță.
   - Vă subestimați capacitățile.
   David îşi legă cordonul halatului, bucuros că examinarea se încheiase. Faptul că se vindeca bine nu însemna că înțepăturile nu dureau.
   - Să înțeleg că e ultima vizită?
   - Voi scoate suturile săptămâna viitoare, dar în afară de asta nu mai ai nevoie de mine, domnule maior.
   Kinlock îşi închise cu zgomot trusa medicală.
   - Trebuie să plec la spital. Am mai multe operații azi.
   David îi întinse mâna.
   - Mi-a făcut plăcere.
   Celălalt îi strânse mâna cu vigoare.
   - Plăcerea a fost de partea mea. Printre toate eşecurile din viața unui medic, este o satisfacție să ai un succes splendid din când în când.
   Rânji scurt, băiețeşte.
   - În plus, Lady Jocelyn a plătit deja nota exorbitantă pe care i-am trimis-o. Operațiile gratuite vor avea parte de medicamente tot anul viitor. O zi bună.

        După ce Kinlock plecă, David se întinse în pat, grijuliu cu spatele care încă îl durea.
   Deci Lady Jocelyn plătise până şi onorariul doctorului. Banii erau probabil nesemnificativi pentru o femeie înstărită, dar era încă un semn al corectitudinii ei în fața glumei pe care i-o făcuse destinul.
   Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului.
   Închise ochii, simțindu-se extrem de obosit. Ea întruchipa tot ceea ce visase la o femeie, era soția lui - şi el o ajuta să scape de prezența lui nedorită. Era un prost.
   Dar nu avea încotro.
   Lady Jocelyn Kendal, singura şi înstărita fiică a unui conte, nu era de nasul unui ofițer cu jumătate de normă, fără proprietăți sau perspective.

           Când Sally Lancaster intră în camera fratelui său în acea după-amiază, fu atât de încântată să îl vadă în picioare, sănătos, încât abia se abținu să-l îmbrățişeze puțin prea energic pentru un invalid. Se mulțumi să îl ia de mâini şi să-l țină strâns.
   - Vei fi bine de acum, nu-i aşa?
   El chicoti.
   - Din această dimineață sunt mult prea sănătos pentru a-l mai interesa pe doctorul Kinlock. Câteva săptămâni de mâncat bine şi voi fi ca nou. Şi toate astea datorită ție, Sally. Toți ceilalți renunțaseră la mine, inclusiv eu. Dar tu nu ai făcut-o.
   Ea zâmbi ironic.
   - Te-am ajutat pentru propriul meu beneficiu, David. Cine altcineva m-ar tolera aşa cum o faci tu?
   - Mulți bărbați ar fi încântați să aibă ocazia.
   Îi făcu semn să ia loc.
   - Acum, că ai un venit independent şi nu mai e nevoie să predai, ce intenționezi să faci? Te-ai gândit la căsătorie?
   - Cu siguranță renta va fi anulată, întrucât scumpa Lady Jocelyn nu a avut parte de moartea soțului, aşa cum se tocmise, răspunse ea, surprinsă de întrebare.
   - Am discutat despre asta mai devreme. Nu intenționează să revoce înțelegerea. Mariajul i-a îndeplinit scopul, acela de a-şi păstra averea. Însănătoşirea mea este o complicație, dar nu a fost inclus în înțelegerea noastră.
   - Căsătoria este doar o chestiune legală? se răsti Sally indignată. Femeii ăsteia îi curge gheață prin vene.
   David se încruntă văzându-i vehemența.
   - Nu o placi pe Lady Jocelyn?
   - Nu am avut timp să ne cunoaştem prea bine, spuse Sally, amintindu-şi că fratele său nu văzuse adevărata fire a acestei femei.
   Căută să spună ceva pozitiv despre cumnata ei.
   - Lady Jocelyn a fost foarte amabilă să îți pună la dispoziție casa şi servitorii săi. La fel de amabil, mi-a trimis azi-dimineață o misivă să mă anunțe că ți-ai revenit din sevraj, ceea ce a fost o mare uşurare.
   În ciuda deciziei de a fi nobilă, Sally nu se putu abține să adauge:
   - Dar sincer, gândul de a fi înrudită cu ea pentru restul vieții mele îmi face pielea de găină.
   David se încrună, dar înainte să poată răspunde, se auzi o voce calmă dinspre uşă.

           - Nu trebuie să-ți faci griji din cauza asta, domnişoară Lancaster.
   Lady Jocelyn intră în cameră aducând un ziar.
   - Eu şi fratele dumitale am discutat deja să cerem o anulare, deci pielea dumitale îşi va recăpăta aspectul diafan.
   Sally se făcu roşie ca sfecla, simțindu-se îngrozitor de jenată. Din păcate, se pricepuse dintotdeauna mult mai bine la atac decât la scuze, astfel că reacționă destul de stângaci.
   - Splendid. Dacă anularea este posibilă, presupun că nu reprezinț niciun pericol pentru David.
   - Sally! exclamă el.
   - Nu-ți face probleme, domnule maior, spuse Jocelyn afişând o toleranță înnebunitoare. Nu este pentru prima dată când sora dumitale lansează asemenea acuzații. Grijile la adresa dumitale se pare că i-au suprastimulat imaginația.
   Aşeză ziarul pe masă.
   - M-am gândit că ți-ar plăcea să te pui la curent cu ştirile. Vă rog să mă scuzați că v-am întrerupt.
   - Un moment, te rog, Lady Jocelyn, interveni David.
   Reacționând la tonul impunător al vocii sale, Jocelyn îşi întoarse privirea calmă către musafiri.
   - Spune, domnule maior Lancaster.
   Sally nu putu să nu admire aroganța înnăscută a lui Lady Jocelyn. Aproape că vedeai rânduri invizibile de membri ai familiei Kendal, de mult apuşi, aliniați în spatele ei, toți maeştri ai îngâmfării şi nespus de mulțumiți de urmaşa lor.
   David, însă, nu se lăsa uşor intimidat.
   - De ce sunteți la cuțite, voi două?
   Se lăsă o tăcere stânjenitoare, până când Lady Jocelyn vorbi.
   - Surorii dumitale i-a intrat în cap că reprezint un pericol pentru viața ta sau, posibil, pentru relația dintre voi doi. Se pare că îi face plăcere să vadă amenințări acolo unde nu există.
   Temperamentul impulsiv al lui Sally îşi spuse cuvântul.
   - Acolo unde nu există! David, nu voiam să afli, dar a trebuit să o forțez să te lase să vii aici. Odată intrată în posesia certificatului de căsătorie, ar fi fost dispusă să te lase să mori în spitalul acela îngrozitor, ca să nu-i deranjezi existența egoistă.
   David îşi întoarse privirea imperturbabilă spre soția sa.
   - E adevărat?
   Jocelyn aprobă din cap, fără tragere de inimă.
   Sally nu terminase încă.
   - Când mi-a dat renta pe primul trimestru, am întrebat-o de ce nu erau treizeci de arginți.
   Se uită urât la cumnata sa.
   - Scumpa ta soție mi-a răspuns că argintul era pentru a vinde oameni, dar având în vedere că ea era cumpărătoare, plătea în aur!
   - Chiar ai spus asta? întrebă David surprins.
   Jocelyn se înroşi la față.
   - Mă tem că da.
   Brusc semăna mai degrabă cu un copil prins făcând năzbâtii decât cu o doamnă mândră cu inimă de piatră.
   Spre uimirea lui Sally, fratele său izbucni în râs.
   - Serios, gâfâi el, încercând să-şi revină, nu am mai văzut femei atât de nesăbuite.
   Ambele priviri care îl urmăreau înghețară.
   - Ce vrei să spui cu asta? se interesă Sally pe un ton amenințător.
   - Sunteți două dintre cele mai capabile, ca să nu mai zic autoritare, femei pe care le-am întâlnit în viața mea. Firesc, scoateți la iveală ce e mai rău una de la cealaltă.
   Clătină din cap prefăcut derutat.
   - Cine a spus că femeia este sexul slab cu siguranță nu v-a întâlnit pe voi. Tot ceea ce poate face un biet bărbat este să-şi dea acordul rapid şi să spere că scapă teafăr.
   - Să nu crezi un cuvânt, îi spuse Sally acid lui Jocelyn. David este, în general, foarte rezonabil pentru un bărbat, dar ori de câte ori are ceva în minte, poți să fluturi steagul alb de la bun început, pentru că va face exact ceea ce vrea şi apoi scapă cine poate.
   - Am văzut astfel de semne.
   Jocelyn strâmbă din buze.
   - Cred că este prima dată când suntem de acord asupra unui lucru.
   Sally simți cum i se înfiripă un zâmbet drept răspuns.
   - Ce gând înfricoşă tor.
   David o luă de mână pe sora sa.
   - Sally, înțeleg că din cauza circumstanțelor nunții noastre ai presupus că Lady Jocelyn îmi este duşman, dar nu e aşa. Dac mi-ar fi dorit răul, m-ar fi putut lăsa să cad peste balustrada din fața camerei mele noaptea trecută, ceea ce ar fi transformat-o pe loc în văduvă.
   Lui Sally i se tăie respirația, închipuindu-şi căzătura fatală.
   - Ai fi murit!
   - Mintea mi-o luase razna şi se pare că am decis să mă iau după impulsul de moment. Jocelyn m-a tras la o parte şi m-a dus, în siguranță, în pat.
   Îi făcu semn soției sale să se apropie, luând-o şi pe ea de mână.
   - În cea mai grea perioadă a bolii mele, m-a îngrijit cu un devotament rar, deşi eram aproape străini. Nu s-ar fi putut purta mai bine nici dacă am fi fost căsătoriți de douăzeci de ani.
   - Chiar l-ai îngrijit pe fratele meu, Lady Jocelyn? întrebă Sally neîncrezătoare.
   - Da, deşi mă mir că îşi aduce aminte, recunoscu Jocelyn. A fost inconştient mare parte a timpului.
   Mintea lui Sally se întoarse în dimineața nunții, când refuzase absolut orice ajutor din partea lui Lady Jocelyn. În aceste condiții, nu era corect să o învinuiască pentru că nu se gândise să îl ia acasă pe David. Sally fusese extrem de nesăbuită. Cu mare efort, se forță să îşi privească în ochi cumnata.
   - Îți datorez scuzele cele mai umile. Am spus lucruri înfiorătoare.
   Aristocrata rea din imaginația lui Sally ar fi pus sare pe rană. În schimb, Lady Jocelyn răspunse cu tristețe:
   - Aşa este, dar ai fost provocată. Nu ar fi trebuit să-ți vorbesc aşa cum am făcut-o.
   Prudente, cele două femei se priviră peste capul bărbatului care le ținea încă de mâini. Jocelyn fu cea care rupse tăcerea.
   - Ai un talent extraordinar de a mă face să-mi pierd firea şi să rostesc nişte lucruri cumplite. Dacă m-ar fi auzit mătuşa mea, Laura, m-ar fi trimis la culcare fără cină timp de o lună. Putem să ne prefacem că ultima săptămână nu a existat şi să o luăm de la început?
   Zâmbind, întinse mâna.
   - Bună ziua. Mă bucur că ai venit în vizită.
   Ultima supoziție a lui Sally se adeveri: Lady Jocelyn Kendal era irezistibilă când îşi dezlănțuia zâmbetul cu toată puterea. Răspunzându-i la zâmbet, strânse mâna care i se întinsese.
   - Bună ziua, Lady Jocelyn. Sunt Sally Lancaster. Cred că eşti căsătorită cu fratele meu. Mă bucur foarte mult să te cunosc.
   Pe când cele două femei îşi strângeau mâna, Sally îi mulțumea în tăcere fratelui său pentru că le oferise ocazia să o ia de la început. Deja îşi dădea seama că avea să fie mult mai plăcut ca Lady Jocelyn să-i fie prietenă, nu inamică.

                             Capitolul 14

           Încetarea ostilităților fu sărbătorită cu ceai şi prăjituri.
   Acum că deciseseră să nu mai fie adversare, Sally vedea căldura din spatele firii reci a lui Jocelyn. Spre ruşinea ei, înțelese cât de mult se datorase impresia inițială propriilor sale prejudecăți. Nu toți cei care fac parte din nobilime sunt egoişti şi cruzi, la fel cum nu toți cei săraci sunt nobili la suflet.
   După o oră, Lady Jocelyn se scuză, invocând obligații gospodăreşti. Sally mai rămase o vreme cu fratele său, dar se ridică să plece când văzu că era obosit.
   - Doctorul Kinlock a spus cumva când va mai trece pe aici, David? întrebă ea, luându-şi poşeta.
   - Îmi va scoate firele peste câteva zile, dar în afară de asta nu va mai veni decât dacă am o cădere, ceea ce nu intenționez să se întâmple.
   Îndreptându-se spre pat, David nu-i observă expresia dezamăgită.
   - Ah. Ce păcat. Nu... nu am apucat să-i mulțumesc.
   - Poți fi sigură că i-am mulțumit eu.
   Fratele ei se întinse, chircindu-se puțin.
   - Este un om interesant şi un chirurg deosebit, în plus. Îmi va lipsi, dar nu este genul care să-şi piardă timpul cu cei sănătoşi.
   - Presupun că nu.
   Se lumină la față, venindu-i o idee.
   - Am să mă opresc pe la cabinetul lui ca să reglăm conturile. Locuieşte la doar câteva străzi de reşedința Launceston.
   - Lady Jocelyn s-a ocupat deja de ceea ce Kinlock a numit o factură exorbitantă.
   - Nu mi se pare corect. Ar trebui să plătim noi.
   Sally îşi muşcă buzele.
   - Deşi ar trebui să mă folosesc tot de banii de la Lady Jocelyn.
   - Înclin să-ți dau dreptate, dar nu mă simt în stare să mă cert cu ea deocamdată. Poți să o faci tu, dacă doreşti.
   Închise ochii.
   Nu ar fi trebuit să-l obosească vorbindu-i despre lucruri mărunte.
   - Fără certuri. În plus, obiectez față de generozitatea lui Lady Jocelyn mult mai puțin acum că am făcut pace.
   Îşi sărută fratele pe frunte.
   - Ne vedem mâine după-amiază.

            Sally părăsi Cromarty House şi o luă la stânga înspre Hyde Park.
   Soții Launceston considerau că pe timpul verii copiii trebuiau să aibă lecții doar dimineața, astfel că nu era nevoită să se întoarcă la slujbă.
   Avusese mare noroc cu angajatorii săi. Cu toate acestea, acum că avea alternativă, era doar o chestiune de timp până să le înainteze preavizul. Îi plăcuse mult să fie guvernantă, dar era gata s fac ceva diferit.
   Ce anume, nu ştia.
   În ciuda zilei frumoase de vară, plimbându-se pe aleile înverzite ale parcului, o frământa regretul pe care îl resimțise când David îi spusese că doctorul Kinlock nu avea să-l mai viziteze. De ce reacționase atât de puternic?
   Domnişoara Sarah Lancaster era un exemplu de virtuți pragmatice, fără strop de romantism în ea.
   Într-adevăr, continua să se gândească la silueta puternică şi musculoasă a doctorului, la mâinile sale mari care se mişcau cu mare delicatețe, dar era numai o admirație față de forța şi priceperea doctorului. Şi faptul că imaginea părului său încărunțit prematur în contrast cu sprâncenele negre şi stufoase îi tot apărea în minte era doar din cauză că înfățişarea sa era atât de uimitoare.
   Pufni exasperată. Pe cine încerca să păcălească?
   Paşii o duseră către Serpentine, unde găsi o bancă liberă şi îşi aținti privirea neatentă asupra apelor liniştite ale lacului.
   Nu era genul care să se ascundă de adevăruri incomode, deci trebuia să accepte faptul că Ian Kinlock îi plăcea într-un fel care nu avea nimic de-a face cu abilitățile sale remarcabile. Îi plăcea bărbatul. Îi plăcea devotamentul plin de pasiune față de munca sa, îi plăcea limbajul direct şi, trebuia să recunoască, îi plăcea felul în care se mişca, forța sa rapidă, nerăbdătoare.
   Suspină.
   În mod tipic, primul bărbat care îi atrăsese atenția de când plecase din internatul şcolii era complet nepotrivit. Ian Kinlock trăia pentru munca sa. Aşa cum spusese David, nu era interesat de cei sănătoşi.
   Şi chiar dacă ar fi fost, Sarah Lancaster, prin simplitatea ei, nu ar fi fost genul de femeie care să-i distragă atenția de la chestiunile serioase, cum ar fi să salveze Londra de Doamna cu Coasa.
   Acesta să fi fost unul dintre motivele pentru care îi purta pică lui Lady Jocelyn, ale cărei frumusețe şi farmec fuseseră remarcate chiar şi de doctor?
   Sally îşi înnodă mănuşile şi deveni conştientă că invidia contribuise la ostilitatea ei. Ce demoralizant era să recunoşti că nu erai o persoană prea cumsecade...
   Fusese plăcut să o disprețuiască pe Lady Jocelyn socotind-o une femme fatale cu inimă de piatră, dar judecând după ultimele câteva zile, soția fratelui său îi era superioară, atât în ceea ce privea caracterul, cât şi frumsețea. Acea frumusețe perfectă îl îngrijise pe David cu propriile mâini, chiar dacă era, practic, un străin. Era o lecție care o aduse cu picioarele pe pământ, amintindu-i să nu se lase înşelată de aparențe.
   Sally întinse mănuşile pe genunchi şi încercă să le netezească .
   Poate că Ian Kinlock nu o găsea atrăgătoare pe guvernanta fadă, dar cu siguranță avea nevoie de un prieten din când în când. Din ceea ce văzuse la el, avea întotdeauna grijă de alții. Era timpul ca cineva să aibă grijă de el.

            Ridicându-se de pe bancă, încercă să-şi amintească programul lui. Era una dintre zilele în care era la spital şi văzuse cât de epuizantă era munca acolo. Cum ar fi putut să îl aline?
   Într-o clipă, decise exact ce avea să facă.

             Când Ian Kinlock se întoarse în cămăruța murdară care-i servea drept cabinet la spital, era atât de obosit încât abia putu să deschidă uşa.
   După ce plecase de la maiorul Lancaster, examinase un salon întreg de pacienți, apoi se produsese tragedia din sala de operații când o femeie murise în timpul intervenției. O alta nu rezistase peste noapte, în ciuda eforturilor sale.
   În astfel de momente, se întreba de ce nu urmase o meserie la modă care să nu-l solicite în aşa măsură din punct de vedere emoțional şi fizic.
   De îndată ce intră în cabinet, se îndreptă spre birou şi spre sertarul încuiat unde ținea whisky-ul, deşi ştia că băutura era un antidot slab pentru durerea care îl încerca.
   Nu îşi dădu seama că avea musafiri până nu auzi o voce feminină.
   - Veți putea bea mai mult dacă mâncați ceva înainte.
   Clipind, se întoarse şi descoperi că domnişoara Lancaster stătea pe singurul scaun pentru vizitatori. Punând deoparte cartea pe care o citea, ridică un coş.
  -  M-am gândit că vă e foame, aşa că am adus câte ceva de mâncare.
   Nedumerit, trase scaunul de la birou şi se aşeză.
   - La sfârşitul unei zile la spital, de obicei nu-mi aduc aminte când am mâncat ultima dată.
   Îi întinse o plăcintă cu carne, nu de mult scoasă din cuptor. Crusta se fărâmiță când muşcă din ea. Plăcintă cu carne de vită şi ciuperci. Delicioasă. Muşcă din nou şi simți cum îşi recăpăta puterile. De mâncare avusese nevoie, nu de whisky. Hrană în loc de uitare.
   - Nu mănânci şi dumneata? o întrebă el, în timp ce ea scoase o carafă de bere şi îi turnă într-o cană.
   - Speram să mă invitați.
   Împreună explorară conținutul coşului încăpător al lui Sally. Pe lângă plăcinta cu carne şi bere, adusese pâine, brânză, ceapă murată şi tarte calde cu piersici. Toate erau excelente şi puteau fi mâncate cu uşurință.
   După ce termină ultima tartă, Ian îşi umplu din nou cana cu bere.
   - Acum că sunt pe jumătate om din nou, mă gândesc să te întreb ce cauți aici.
   Sally începu să strângă resturile mesei.
   - Când David mi-a spus că nu vă mai întoarceți, mi-am dat seama că nu v-am mulțumit cum se cuvine pentru că l-ați salvat.
   - Îmi plac mulțumirile care iau o formă practică.
   Zâmbi, mai relaxat ca niciodată în ultimele câteva săptămâni.
   - Ceea ce ai spus la un moment dat a fost foarte adevărat. Eu am fost doar instrumentul. Îmi dau toat silința, dar vindecarea se petrece dincolo de abilitățile mele.
  - Nu m-aş fi aşteptat la o afirmație atât de mistică de la un om de ştiință.
   - Poate sunt raționalist la suprafață, dar la interior sunt un celt sălbatic, mistic.
   Îi studie aspectul ordonat, îngrijit.
   - O doamnă englezoaică respectabilă, aşa ca dumneata, nu poate înțelege.
   Sally închise coşul şi se ridică în picioare.
   - Ai grijă pe cine faci englez, flăcăule. Mama mea a fost galeză şi la fel de celtă ca dumneata.
   Se îndreptă spre birou ținând în mână un pachet.
   - Am învelit pâinea şi brânza în hârtie, deci ar trebui să țină câteva zile. Ar fi bine pentru pacienții dumneavoastră dacă ați mânca din când în când.
   Căuta un loc gol pe biroul dezordonat unde să pună mâncarea, nevrând ca brânza să-i păteze hârtiile, când dădu cu ochii peste un plic. Ridică din sprâncene în timp ce citi „Onorabilul Ian Kinlock”.
   Ridică plicul şi îl înclină către el.
   - Îmi pare rău, nu am rezistat să nu citesc. Sigur sunteți un celt sălbatic?
   Doctorul roşi. Sally nu ar fi crezut că aşa ceva era posibil.
   - Mama mea insistă să mi se adreseze astfel, explică el. Tatăl meu este stăpânul moşiei Kintare. Mama îmi scrie regulat sugerându-mi să renunț la prostia asta cu medicina şi să mă întorc acasă, să trăiesc ca un adevărat Kinlock.
   - Ca să puteți măcelări animale neajutorate şi să pariați averea la jocuri de noroc? comentă ea, amintindu-şi ce îi spusese în seara când luaseră masa la tavernă.
   - Exact, frații mei sunt experți în aşa ceva. Ca să fiu drept, niciunul nu şi-a pierdut averea la jocurile de noroc şi sunt oameni foarte cumsecade în felul lor. Doi sunt ofițeri în armată, asemenea fratelui dumitale. Dar suntem la fel de diferiți ca o bucată de cretă şi una de brânză.
   - Îmi pot imagina.
   Era fascinată de această informație neaşteptată despre doctorul cel posac.
   - Probabil că viața de moşier v-ar aduce moartea prin plictiseală după nici două săptămâni.
   - Exact. Mama mea nu a înțeles niciodată asta.
   Suspină.
   - Este convinsă că la un moment dat voi ceda farmecelor unei femei complet nepotrivite. Draga de ea, crede că toți cei cinci fii ai săi sunt irezistibili. Nu a acceptat niciodată cu adevărat că nu mai sunt un copil, chiar dacă am mai mult păr alb decât propriul tată.
   - Pare a fi o scumpă.
   - Este. Fără speranță, dar o scumpă.
   Puse pachetul cu mâncare într-un sertar.
   - Ieşim să îți opresc o birjă? Sunt prea obosit să te conduc acasă.
   - Nu vă faceți griji. Este încă lumină şi locuiesc de ani dezile în Londra, spuse ea, nedorind să fie o povară.
    - Poate că nu am talent de gentleman, dar cu siguranţă nu voi lăsa o doamnă să meargă pe jos acasă pe întuneric. 
   Rânji.
   - În plus, locuieşti la doar trei străzi distanță de mine.
   - Aşa este, domnule doctor, rosti ea cu sfială, deşi în interior pulsul i se accelerase la gândul de a petrece mai mult timp cu el.
   Se simțea mai plină de viață chiar şi numai respirând acelaşi aer.
   - Spune-mi Ian. Aproape nimeni n-o mai face, spuse el în timp ce îi deschise uşa. Uneori mă satur să fiu domnul doctor şi domnul chirurg Kinlock, la distanță imensă față de Dumnezeu.
   - Aşa cum eu m-am săturat să fiu domnişoara Lancaster, exemplu de virtute şi guvernantă cu înalte calificări.
   Îl privi pieziş.
   - Apropo, cum arată o Sally?
   El chicoti în timp ce ieşiră în seara blândă de vară.
   - Uită-te în oglindă, fetițo, şi ai să vezi.
   Făcu semn unei birje şi o ajută să urce.
   În timp ce se aranja în scaunul murdar, se simți mulțumită de felul în tare se descurcase. Nimic din atitudinea doctorului nu aducea a ibovnic, şi probabil nu avea să aducă niciodată, dar părea dispus să fie prieteni.
   În timp ce mergeau prin amurgul londonez, îi studie discret chipul aspru, sub claia de păr alb. Poate era dispus să îi accepte prietenia - dar avea să fie suficient pentru ea?

                                      Capitolul 15

           Avocatul lui Jocelyn veni a doua zi.
   Îl aprecie pentru că se abținu, onorabil, de la a-i spune „ţi-am zis eu” cu privire la complicațiile produse de căsătoria sa impetuoasă, deşi expresia sa era mohorâtă.
   Juristul se lumină la față când David îi expuse planul său pentru anulare. Când află că maiorul studiase dreptul, expresia de pe chipul său deveni vădit aprobatoare.
   - Va trebui să discut situația cu un proctor - adică un avocat autorizat să practice dreptul în tribunale ecleziastice, spuse Crandall gânditor. Cred că legea canonică aplicabilă în această situație cere ca procesul să fie intentat de dumneavoastră, Lady Jocelyn. Trebuie să locuiți mai întâi împreună o vreme pentru... , a verifica dacă problema este permanentă. Cu toate acestea, odată procesul pornit, anularea poate fi acordată în cinci sau şase luni, întrucât nimeni nu va contesta procedura.
   Să aştepte jumătate de an până să fie liberă? Planurile sale aveau să fie încurcate, dar se gândi că ar fi putut fi şi mai rău.
   - Foarte bine, domnule Crandall.
   - Înțelegeți că deşi poziția dumneavoastră legală este asigurată, o anulare vă va lăsa vulnerabilă în fața unui proces care să susțină că nu ați fost niciodată căsătorită cu adevărat şi deci nu ați îndeplinit termenii testamentului? o întrebă el serios.
   - Sunt conştientă de posibilele probleme.
   - Deşi ar trebui să câştigați un asemenea eventual proces, taxele juridice vor fi considerabile şi ați putea avea parte de o notorietate nedorită.
   Se uită la ea pe deasupra ochelarilor.
   - Nu doriți să rămâneți măritată? Ar fi de departe cea mai simplă soluție.
   - Răspunsurile simple sunt adesea cele mai bune, domnule Crandall, în special când vine vorba de ceva aşa de important cum este căsătoria, răspunse ea repede, ajungând la capătul răbdării. 
   Oftând, avocatul plecă.
   - Crezi că a devenit avocat pentru că e posac din fire, sau a devenit aşa după ce s-a făcut avocat? întreb Jocelyn, după ce uşa se închise.
   Maiorul zâmbi uşor.
   - Puțin din amândouă, probabil. Practicarea dreptului te aduce cu picioarele pe pământ, întrucât tinzi să te ocupi tot timpul de problemele vieții.
   - Atunci sunt bucuroasă că ai ales armata. Riscul de a-ți pierde viața pare să facă mult mai bine la dispoziție decât redactarea de contracte.
   O bătaie în uşă anunță sosirea lui Richard Dalton.

            După ce îl salută, Jocelyn se scuză şi îi lăsă pe cei doi singuri.
   În timp ce Richard se aşeză pe scaun, David se ridică şi începu să se învârtă agitată prin cameră.
   - Nu mă băga în seamă - după întâlnirea cu avocatul lui Lady Jocelyn simt nevoia de activitate.
   Se împiedică şi trebui să se prindă de cel mai apropiat stâlp al patului ca să nu cadă.
   - Va trebui să-l rog pe Morgan să îmi caute un baston pe care să îl folosesc până mă reobişnuiesc cu mersul.
   - E o idee bună.
   Richard îi oferi una dintre cârjele sale.
   - Ia-o pe asta între timp. Jocelyn va fi foarte supărată dacă îți rupi ceva în timp ce eu stau şi mă uit la tine.
   Cârja contribui simțitor la echilibru. Îşi făcu un circuit regulat prin cameră, recunoscător pentru ocazia de a-şi pune în mişcare muşchii slăbiți. Concentrându-se mai puțin pe statul în picioare, David observă că prietenul său părea frământat.
   - S-a întâmplat ceva?
   Richard făcu o grimasă.
   - Am decis să-l vizitez pe chirurgul minune să întreb dacă poate face ceva pentru piciorul ăsta al meu, ceva mai mult decât medicii de la spital. Kinlock mi-a zis că ar putea să mă ajute, dar că procedura la care se gândeşte ar fi un experiment.
  - Chiar dacă e vorba de Kinlock, nu cred că m-aş oferi pe post de cobai, spuse David, încruntându-se. Ce diagnostic ți-a pus?
   - Oasele piciorului au fost îmbinate prost după luptă. Nu e de mirare, cred, având în vedere cât de epuizați erau doctorii.
   Richard îşi privi piciorul drept fără entuziasm.
   - E atât de strâmb, încât voi şchiopăta foarte tare tot restul vieții. Dacă sunt foarte, foarte norocos, voi putea să mă descurc cu ajutorul unui baston în loc de cârje, într-una din zilele bune. În plus... doare ca naiba.
   David tresări. Nu discutaseră niciodată despre problema lui Richard şi presupusese că era doar o chestiune de timp până când prietenul lui avea să îşi revină.
   - Ce sugerează Kinlock?
   - Să rupă din nou oasele acolo unde sunt îmbinate strâmb şi să le pună la loc. E o abordare radicală, dar crede că sunt şanse mari ca piciorul să se vindece destul de drept încât să pot merge, să pot călări şi să fiu cât de cât activ. Deşi nu îmi poate promite că durerea va dispărea complet, probabil voi simți o ameliorare semnificativă şi din punctul acesta de vedere.
   David înjură în barbă. Sugestia lui Kinlock era logică, dar operațiile erau întotdeauna riscante şi, chiar dacă avea să reuşească, Richard s-ar fi confruntat cu luni întregi de convalescență.
   - Îi vei urma sfatul?
   - Da. Dumnezeu mi-e martor că nu mă încântă deloc procesul, dar Kinlock este primul doctor care îmi oferă speranța de a scăpa de nenorocitele astea de cârje, răspunse Richard vehement. Încă o operație, poate două şi câteva luni în spital, un preț mic pentru şansa la o viaţă aproape normală.
   David se ruşină pentru lipsa sa de compasiune. În aceste ultime săptămâni mizerabile, Richard fusese întotdeauna acolo, gata să-i ofere ajutor, să facă o glumă sau să tacă, după cum era cazul. Acceptase firea lui blândă, stabilă, aşa cum era, fără să se gândească la preocupările prietenului său față de viitor.
   - Din experiența mea cu Kinlock, piciorul tău va fi perfect când va termina cu tine, rosti David liniştitor, hotărând ca, în următoarele luni dificile, să fie pentru Richard un prieten la fel de bun cum îi fusese el.
   - Nu trebuie să fie perfect. Mă mulțumesc şi cu vreo nouăzeci la sută.
   Schimbând subiectul, Richard continuă.
   - Dar tu? Pari puțin cam mohorât pentru cineva care tocmai a intrat într-un basm, încheiat cu un miracol şi o prea frumoasă prințesă.
   David se duse la fereastră, sprijinindu-se în cârja împrumutată.
   - Basmele se termină cu „au trăit fericiți pân la adânci bătrâneți”. Lumea reală este mult mai complicată.
   - Adică?
   - Adică mi se pare extrem de frustrant să fiu căsătorit cu o prințesă de poveste care mă consideră ca pe un frate şi care este nerăbdătoare să se dezlege de mine cât mai curând cu putință, răspunse el, simțind nevoia să se descarce în fața cuiva care ar fi putut înțelege.
   - M-am întrebat dacă nu cumva te îndrăgosteşti de ea, murmură Richard. Jocelyn e o femeie minunată. Pe cât de frumoasă, pe atât de bună şi de inteligentă.
   - Şi tu eşti îndrăgostit de ea? ripostă David cu o privire tăioasă.
   Richard clătină din cap.
   - Nu, dar recunosc calitatea când o văd. Îmi dau seama că dau dovadă de lipsă de discernământ pentru că nu sunt îndrăgostit de ea, dar asta e, urmă el, văzându-l sceptic pe David.
   Prietenul său râse.
   - Din câte am auzit despre iarna petrecută de ea în Spania, ai fost unul dintre puținii ofițeri care nu i-au căzut la picioare.
   - Probabil că e adevărat.
   Richard căzu pe gânduri.
   - Poate acesta e motivul pentru care am devenit prieteni. Părea nu chiar să disprețuiască, dar cel puțin să nu ia în serios bărbații care deveneau obsedați de ea. Îi tachina că sunt nestatornici, că aveau să se îndrăgostească de o altă femeie într-o săptămână. Eu am petrecut mai mult timp cu ea decât oricare dintre pretendenții săi. Poate a fost curtată atât de mult încât a ajuns să o plictisească.
   - Asta nu prevesteşte nimic bun pentru mine, remarcă David, începând să păstreze un ton calm. De cum am văzut-o am fost gata să-mi dau capul, mâna şi inima, la fel ca toți ceilalți pretendenți nestatornici.
   - Tu nu eşti nestatornic. Dacă sentimentele sunt puternice, nu este o simplă pasiune trecătoare.
   Richard ezită.
   - Îți aduci aminte urarea pe care am făcut-o la nuntă? Când am spus că păreți făcuți unul pentru celălalt nu am fost doar retoric. Chiar cred că vă potriviți foarte bine.
   David se holbă la el.
   - Dumnezeule mare, ce minte întortocheată ai! Nu se poate să fi prevăzut cum aveau să evolueze lucrurile.
   - Sigur că nu. Nu păreai să supraviețuieşti până la sfârşitul săptămânii.
   Richard se cutremură.
   - Pur şi simplu mi s-a părut nimerit să vă aduc împreună, ca acel instinct de pe câmpul de luptă care îți spune când să te fereşti.
   - Trebuia să mă fi ferit mai devreme de data aceasta.
   David îşi duse mâna liberă prin păr.
   - Lady Jocelyn nu s-a tocmit pentru un soț care avea să trăiască şi ar fi neonorabil să încerc să o țin împotriva voinței ei. Avocatul ei se interesează deja despre procedura de anulare a căsătoriei.
   - Cu siguranță anularea va necesita timp.
   - Cel puțin câteva luni.
   - Destul ca să o faci să se răzgândească.
   - La naiba, Richard, uită-te la diferența de avere dintre noi! Ea este bogată, eu nu, clar. Este fiică şi nepoată de conte, eu nu am alte rude în afară de Sally pe care să fiu dispus să le recunosc.
   - Vei renunța fără să lupți din cauza mândriei? întrebă Richard cu un calm exasperant. Poate că nu sunteți egali în rang, dar eşti un gentleman şi ai avut o carieră militară deosebită. Ai fi un soț perfect acceptabil.
   - Este îndrăgostită de altcineva, îi dezvălui David, gândindu-se la bariera de netrecut.
   Richard tăcu, însă doar un moment.
   - Probabil că el nu e îndrăgostit de ea, altfel nu ți-ar fi cerut ție să o iei de nevast . Sau poate este căsătorit, dar cu siguranță ea are mai multă minte.
   David clătină din cap.
   - Din câte mi-a spus, relația era promițătoare, dar abia la început.
   Strânse cârja mai tare.
   - Am înțeles că afurisitul este chipeş, bogat, nobil, are un caracter admirabil şi este calificat din toate punctele de vedere ca să fie un soț ideal pentru Jocelyn.
   - Poate, dar e foarte posibil să nu-l poată avea, răspunse Richard. În vreme ce tu eşti disponibil, interesat, prezentabil şi nelipsit de un anumit farmec pentru sexul opus. Acestea sunt avantaje considerabile. De ce nu te foloseşti de ele?
   - Presupun că aşteptam ca cineva să-mi spună că este în regulă să profit de poziția mea pentru a încerca să-i câştig inima. Dar tot mi se pare nepotrivit. Ar putea găsi pe cineva mult mai bun decât mine.
   - În sens lumesc, poate, dar cred că ai fi un soț mai bun pentru ea decât cineva a cărui preocupare principală este croiala hainei.
   Richard îşi frecă absent piciorul bolnav.
   - Dacă te îngrijorează că vei fi considerat vânător de avere, nimeni dintre cei care te cunosc nu ar crede aşa ceva, şi a cui opinie ar conta în afara lor?
   - Faci situația să pară simplă.
   - Chiar este simplă. Lady Jocelyn nu te va considera un candidat serios pentru a-i fi soț dacă tu dai impresia că îți doreşti să pui capăt căsătoriei la fel de mult ca ea. Dă-i ocazia să ia singură decizia. Este perfect capabilă să te trimit să-ți faci bagajele dacă simte nevoia. Dar alegerea trebuie să fie a ei. Nu presupune că ştii ce gândeşte sau că este imposibil să ajungă să țină la tine la fel cum tu ții la ea.
   Entuziasmul îi acceleră pulsul lui David. Richard avea perfectă dreptate.
   - Mulțumesc că mi-ai spus ceea ce voiam să aud. Cred că ştiam că ai s-o faci, altfel n-aş fi deschis subiectul.
   Richard râse.
   - Mă bucur că am fost de folos. Lady Jocelyn merită să lupți pentru ea.
   - Aşa este, confirmă David blând.
   Trebuia să o curteze atent pe Jocelyn, fără să abuzeze de situație. Ferească Dumnezeu să-l considere doar un alt pretendent nestatornic. Era necesar să aibă răbdare, să o lase să îl cunoască. Faptul că locuiau sub acelaşi acoperiş avea să-i ofere nenumărate ocazii.
   Şi în vreme ce rivalul său avea avere şi rang, David avea avantajul de a fi un candidat abil, hotărât să câştige.

                                          Capitolul 16

           Jocelyn se trezi în zori după o noapte de vise agitate.
   Singurul pe care şi-l aduse aminte fu ultimul ei vals cu ducele de Candover. Posibilitățile provocatoare ale acelei întâlniri vibrară în ea, până îşi aduse aminte stânjenitoarea situație în care se afla.
   Când Candover avea să se întoarcă în oraş în septembrie, ea încă avea să fie căsătorită legal cu David Lancaster, în loc să fie o văduvă eligibilă, ceea ce însemna că nu putea începe o relație cu ducele. Chiar dacă mariajul ei avea să fie în curs de anulare, o aventură ar fi fost considerată tot adulter. De neconceput.
   Oftând, se ridică din pat, atentă să nu o deranjeze pe Isis, şi se duse la fereastra care dădea spre grădina din spatele casei. Toate visurile ei trebuiau amânate.
   Şi dacă ducele avea să-şi găsească o altă femeie în timp ce Jocelyn aştepta să fie liberă? L-ar fi putut pierde pentru totdeauna.
   Spre deosebire de părinții ei, ea nu era schimbătoare şi era posibil să nu mai găsească niciodată un alt bărbat pe placul său.
   Fu cuprinsă de un calm ciudat. Dacă avea să-l piard , aşa să fie. Putea să se joace cu principiile sale, dar nu cu adulterul, nici chiar cu bărbatul pe care îl căutase ani de-a rândul.
   O mişcare în grădină îi atrase atenția. Era maiorul?
   Dumnezeule, chiar el era.

            Îmbrăcat în haine civile se plimba clătinându-se pe aleea care înconjura grădina, sprijinindu-se într-un baston.
   Şansele de a se răni erau infime în comparație cu plimbarea din miez de noapte prin galerie, dar tot o îngrijora. Plimbându-se singur risca să cadă pe pământul umed. Dacă nu se putea ridica, ar fi rămas acolo ore în şir până l-ar fi găsit cineva. Putea să răcească şi să moară de pneumonie.
   Îşi dădu seama că dăduse frâu liber instinctelor materne.
   Maiorul supraviețuise multor ani de războaie în țări străine şi probabil nu avea să i se întâmple nimic într-o grădină englezească pe timp de vară.
   Totuşi, nu era o idee rea să vadă ce face.
   Se îmbrăcă repede, alegând o rochie simplă de zi pe care o putu trage pe ea fără ajutorul lui Marie. După ce îşi prinse părul la spate cu o panglică, coborî scările înguste din spate.
   Dinspre bucătărie veneau arome ispititoare, astfel că trecu pe acolo. Sub privirile mirate ale bucătarului şi spălătoresei, luă două brioşe cu afine abia scoase din cuptor, le înveli într-un şervețel şi plecă făcându-le vesel cu mâna.
   Pe când îl ajunse din urmă pe maior, acesta înconjurase deja grădina şi pornise într-un nou circuit. Îi zâmbi, întâmpinând-o prietenos.
   - Te-ai trezit devreme, Lady Jocelyn.
   - Şi tu nu? îi surâse ea, scăpând de tensiunea nopții agitate.
   Păşi în ritmul lui.
   Grădina era suficient de mare pentru o plimbare bună - ea însăşi o străbătuse de multe ori visătoare. Dimineața era minunată, roua sclipea precum boabele de cristal pe flori şi frunze.
   - Îmi place acest moment al zilei. Este foarte linişte.
   El rânji.
   - Mai cred cu tărie în încercarea de a fi cât mai activ cu putință în perioada de convalescență şi este mai simplu să exersez când nu e nimeni în preajmă care să mă oprească.
   - Când m-am uitat pe fereastră şi te-am zărit am avut brusc viziuni cu tine căzut printre tufele de trandafiri, recunoscu ea. Grădinarul s-ar fi supărat să te găsească astfel, mai ales dacă i-ai fi distrus florile.
   - Şi firesc, ai venit să vezi dacă tufele de trandafiri şi eu suntem întregi.
   Vocea sa caldă exprima aprobare.
   - Foarte drăguț din partea ta.
   Stânjenită, îşi întoarse privirea către aleea ce se aşternea în fața ei.
   - Nu e nimic neobişnuit în a avea grijă de oaspeții tăi.
   - De fapt, mă gândeam mai degrabă la grădinar. E greu să găseşti unul bun, sunt sigur.
   Tonul lui era solemn, dar privirea o tachina.
   Ea râse.
   - Lewis lucrează aici de cel puțin treizeci de ani. Ar fi păcat să-l alung acum, la bătrânețe.
   - Face o treabă minunată.
   David arătă cu mâna către grădină.
   - E greu de crezut că sunt în mijlocul Londrei. Grădina e atât de frumos aranjată, încât pare mai mare decât este de fapt.
   - Pavilionul din capătul celălalt este unul dintre locurile mele favorite. Perfect pentru a lua masa ori pentru a citi în linişte într-o zi de vară.
   Îi întinse o brioş fierbinte cu afine.
   - Întrucât nu dai semne că te-ai opri pentru micul dejun, încearcă asta.
   Muşcă din brioşă şi pe față îi apăru o expresie fericită.
   - În cazul în care am uitat să-ți spun până acum, bucătarul este o comoară.
   - Am noroc cu servitorii, recunoscu ea. Dacă nu pot avea Charlton, m-am concentrat să fac Cromarty House cât mai plăcută posibil.
   David se uită la ea.
   - După spusele lui Crandall, mă voi bucura de talentul bucătarului încă o vreme. Plănuisem să încep să caut un apartament curând, dar nu are sens, întrucât trebuie să mai trăim o vreme sub acelaşi acoperiş. Îmi cer scuze pentru deranj.
  - Nu e nevoie să te scuzi.
   Înghiți îmbucătura de brioşă, aromată de afinele mari.
   - Am suficient spațiu. De fapt, îmi face plăcere să am companie.
   În special pentru că David era un tovarăş confortabil, îi privi profilul ascuțit. Era mai bun decât un frate, dacă se gândea că ar fi putut avea unul pe care să nu-l placă nici măcar pe jumătate cât îi plăcea David.
   - Nu ai avut niciodată companie? întrebă el. E cu siguranță neobişnuit ca o tânără atrăgătoare să locuiască singură la Londra.
   - Mătuşa Laura Kirkpatrick a stat cu mine până când soțul ei s-a întors de pe continent, dar a fost exasperată de comportamentul meu revoltător şi a decis să plece la proprietatea sa din Kent, spuse Jocelyn. Se va întoarce în oraş într-un final, dar nu ştiu când.
   - În curând, sper. Mi-ar face plăcere să o revăd.
   - Vei avea ocazia. Cromarty House a fost dintotdeauna căminul mătuşii mele şi al familiei ei când se află la Londra. De când a murit tatăl meu, a stat cu mine în cea mai mare parte a timpului. Au mai fost şi alții care mi-au ținut companie cât mătuşa Laura era cu unchiul Andrew, dar ea e de departe favorita mea.
   - Semeni foarte mult cu ea.
   - Sper. Având doar băieți, m-a tratat ca pe fiica ei.
   - Mama ta a murit când erai mică?
   Jocelyn deveni încordată, ca de fiecare dată când venea vorba de mama ei.
   - Abia dacă mi-o amintesc, murmură ea, evitând un răspuns direct.
  - Îmi pare rău, zise el încet. Am fost norocos să-l am pe tatăl meu alături destul timp cât să ajung să-l cunosc. Era un savant şi îi plăcea să ne învețe tot felul de lucruri pe mine şi pe Sally. Cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt de când stăteam cu el în bibliotecă în timp ce ne învăța geografie pe marele lui glob, sau când mergeam în plimbări la țară în jurul casei noastre.
   Jocelyn îşi aminti ceva - mama ei împletind o coroniță din flori de primăvară, apoi punând-o pe capul fetiței, râzând şi sărutând-o. Înghiți în sec, luptându-se cu lacrimile care veneau din senin.
   - Cred că tatăl tău a fost foarte bun la suflet. Foarte diferit de frații tăi.
   - Diferența era atât de mare, încât unii suspectau că nu erau fiii lui, recunoscu el. Prima căsătorie a tatălui meu a fost aranjată de cele două familii. Mama mea a fost alegerea lui. Soția inimii sale.
   Continuară să se plimbe în tăcere, terminându-şi brioşele. Ea urmărea progresul maiorului.

            Deşi plimbarea destul de lungă presupunea efort, se ținea bine. Poate avea dreptate că se forța să fie cât mai activ. Hainele de civil cu care se întorsese din Belgia atârnau largi pe trupul său slab şi se sprijinea cu putere în baston, dar nu mai părea fragil.
   De fapt, fiind înalt şi cu umeri lați, era un bărbat cu o statură impresionantă.
   - M-am gândit la ceea ce a întrebat Crandall ieri, spuse David.
   - Şi eu la fel. Am remarcat că nu a voia să ştie dacă motivul anulării este adevărat sau nu. S-a mulțumit să discute cea mai bună strategie de a obține o hotărâre favorabilă.
   David ridică din umeri.
   - Datoria lui e aceea de a-ți reprezenta interesele. Probabil e mai uşor dacă nu cunoaşte întregul adevăr în acest caz.
   Se simți vinovată că David trebuia să trăiască între minciună şi adevăr din cauza ei. Nici ei nu-i plăcea că trebuiau să ascundă adevărul, dar era de departe cea mai simplă soluție pentru încurcătura lor.
   - Crandall a mai spus ceva care mi-a dat de gândit, Jocelyn, rosti David pe un ton serios.
   - Aşa? murmură ea, văzând că nu continuă.
   El trase adânc aer în piept.
   - Nu sunt nu ştiu ce mare partidă, dar din punct de vedere legal suntem soț şi soție. Te-ai gândit la posibilitatea de a rămâne căsătoriți, aşa cum a sugerat el?
   Se opri şi se întoarse către ea.
   - Nu ştiu ce-ți doreşti de la un soț, dar dacă îți doreşti să fii iubită... ei bine, cred că ar fi foarte uşor să mă îndrăgostesc de tine.
   Ea se opri.
   - Nu... şopti ea.
   Deveniseră prieteni atât de buni. Avea încredere în el şi se simțea confortabil în prezența lui. Cum putea să sugereze ceva ce avea să schimbe tot, dar nu în bine?
 
              Tăcerea dintre ei pulsa de tensiune. Ea vru să se uite în altă parte, dar nu putu.
       David se aplecă spre ea, cu mâinile pe capătul bastonului şi privirea căutătoare. Era un bărbat puternic, cu simțul umorului, inteligent şi onorabil. Cum ar fi fost să fie iubită de el?
   Un chin sufocant o cuprinse la acest gând. Nu voia iubirea lui. Prietenia era mai sigură şi mult mai trainică.
   - Nu, repetă ea. Îmi eşti foarte drag, dar nu ca soț .
   El rămase nemişcat, iar ea se temu că era furios. În schimb, după o ezitare îndelungată, zâmbi fără vreo supărare aparentă.
   - M-am gândit că asta va fi reacția ta, dar ar fi fost o prostie din partea mea să nu iau măcar în considerare această posibilitate.
   Îi oferi brațul.
   - Mergem să mai subtilizăm nişte brioşe cu afine de-ale bucătarului tău?
   Buimacă de uşurare, îl luă de braț şi merseră spre bucătărie. Nu-şi dăduse seama cât de mult prețuia prietenia dintre ei până în momentul înfricoşător când crezuse că era pierdută.

       Jocelyn avusese dreptate să spună că pavilionul era un loc încântător pentru a citi într-o după-amiază călduroasă de vară, însă David nu se uita la ziarul Morning Chronicle.
   În schimb privea trandafirii şi îşi amintea cum arăta Jocelyn în acea dimineață când se plimbaseră împreună, îmbrăcată simplu, cu zulufii ce reflectau razele soarelui, arătase delicios de fericită şi relaxată.
   Ştiind că venise timpul să-i pună la încercare sentimentele, deschisese discuția despre o căsnicie adevărată, iar ea se schimbase instantaneu într-o fată vulnerabilă şi bântuită. De atunci tot încercase să-i înțeleagă reacția. Nu fusese ofensată. Surprinsă, da, chiar şocată, dar mai fusese ceva.
   Frică? Fără îndoială se înşela în privința asta.
   Dar orice i-ar fi umbrit privirea, nu fusese expresia unei femei îndrăgostite de un bărbat care trebuia să-i spună, cu regret, unui alt pretendent că nu avea şanse. Obiecțiile sale veniseră dintr-o sursă mai adâncă, mai misterioasă.
   Trebuise să se lupte cu impulsul de a o prinde în brațe şi de a-i spune că avea să fie întotdeauna în siguranță cu el.
   Un astfel de gest ar fi fost complet nepotrivit, astfel că destinsese atmosfera şi fuse răsplătit cu zâmbetul ei.
   Daă ar fi câştigat-o, ar fi fost ca şi cum ar fi convins un fluture să i se aşeze pe mână. Era nevoie de răbdare, blândețe şi, poate, chiar de o rugăciune.
   Avea să fie de ajuns? Nu putea decât să spere că da.
 
                Lady Laura Kirkpatrick se întinse voluptuos, apoi se aşeză la masa de lângă fereastra camerei sale, strângându-şi capotul de mătase în jurul ei.
   Tava pe care o comandase se afla pe masă, iar teancul de corespondență era aşezat în ordine lângă cafeaua aburindă. Plicul de deasupra purta scrisul elegant şi nerăbdător al lui Jocelyn.
   Rupse sigiliul, zâmbind la auzul stropilor de apă din camera de alături.
   Kennington se afla aproape de drumul principal dintre Dover şi Londra, iar colonelul Andrew Kirkpatrick ajunsese foarte târziu cu o noapte înainte, proaspăt coborât de pe vasul ce traversa Canalul Mânecii.
   Niciunul dintre ei nu se aşteptase să dea peste celălalt la moşie, ceea ce făcuse întâlnirea lor cu atât mai specială.
   Deşi era murdar de pe drum şi nebărbierit, Andrew se grăbise să i se alăture soției sale în pat pentru o împreunare care o făcu s roşească până în vârful degetelor rememorând-o.
   Radiind ca o şcolăriță romantică, deşi mult mai puțin inocentă, Laura parcurse prima foaie mirosind a iasomie din scrisoarea nepoatei sale. Auzind-o exclamând de plăcere, soțul său intră în cameră, ştergându-şi ultimii stropi de apă de pe fața proaspăt bărbierită.
   Silueta sa era masivă, puternică sub halatul de catifea, şi se exhiba energia unuia mai tânăr de cincizeci de ani.
   - Veşti bune, iubito?
   - Cele mai bune, Drew. Ai primit scrisoarea în care îți spuneam că Jocelyn s-a măritat cu David Lancaster?
   Soțul său scăpă din mână prosopul.
   - Dumnezeule mare, nu! Când s-a întâmplat asta? Ultima ştire a fost aceea că Lancaster e grav rănit şi că a fost trimis să îşi aştepte sfârşitul în Londra.
   În timp ce îşi băură cafeaua, alături de pâine proaspătă cu unt şi miere, ea îi explică soluția creativă a nepoatei sale la problema căsătoriei.
   - David a suferit o operație şi Jocelyn spune că se vindecă foarte bine. Sunt atât de bucuroasă! Este unul dintre preferații mei.
   - Şi ai mei.
   Colonelul oftă.
   - Au pierit atâția la Waterloo. Dar ofițerii britanici sunt rezistenți. Poate ai aflat că Michael Kenyon era pe moarte? La fel ca Lancaster, s-a însănătoşit şi el în ciuda prognosticurilor, mulțumită lui Catherine Melbourne care l-a îngrijit în Bruxelles după luptă.
   - Minunat!
   Pomenirea prietenei sale, Catherine, îi aminti Laurei de orele lungi în care lucraseră împreună în spitalele improvizate din Peninsulă. Cu voia lui Dumnezeu, nu vor mai trebui să bandajeze vreodată rănile de glonț ale tinerilor pe moarte.

            În timp ce ea şi Drew luară masa, împărtăşeau poveşti despre prieteni comuni, jelind sau bucurându-se, după cum era cazul.
   După marea bătălie, informațiile fuseseră greu de obținut, dar treptat începea să se contureze numărul total de victime.
   - Întrucât obrăznicătura aceea de nepoată a ta nu va deveni văduvă, ce intenții are față de Lancaster? întrebă Drew după ce se puseră la curent cu ştirile.
   Laura se uită din nou la scrisoare.
   - Sper să existe o cale de a pune capăt mariajului. Ce păcat. Cred că David ar fi un soț minunat pentru ea, dar m-am întrebat uneori dacă nu cumva îi este prea teamă de căsătorie ca să-şi ia vreodată un angajament.
   - Eu cred că tocmai acesta este motivul pentru care fratele tău şi-a scris testamentul aşa cum a făcut-o, spuse Andrew cu şiretenie. Să o forțeze să se căsătorească, temându-se că scandalul din familie are să o transforme într-o fată bătrână pe viață.
   Laura clipi.
   - Drew, este genial. Sunt sigură că ai dreptate. Asta explică totul. Ce diabolic din partea lui Edward!
   - Când eşti mort, ori eşti diabolic, ori nu eşti nimic, comentă soțul său cu umor negru.
   - Poate ar trebui să mă întorc să-i țin companie, zise ea cu regret.
   Ar fi preferat să stea la Kennington. Soțul său mai avea câteva săptămâni libere înainte de a se întoarce la datorie, iar o a doua lună de miere la țară suna încântător.
   - De ce ar avea nevoie un cuplu de tineri căsătoriți de o însoțitoare? rânji Andrew. Dacă nu eşti de față, relația lor ar putea evolua înspre punctul în care să decidă să rămână împreună.
   Ea se încruntă.
   - Poate. Dar mă tem că modul revoltător în care Jocelyn s-a folosit de David îi va fi provocat dezgust față de ea.
   Sprâncenele stufoase ale soțului său se arcuiră.
   - Crezi că nepoata ta se comportă revoltător? Eşti oare aceeaşi Laura Kendal care m-a implorat să o duc la Gretna Green când tatăl său a refuzat să-i fac curte?
   - Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i spui niciodată asta lui Jocelyn! Ani de zile m-am ținut drept un model de decență, şi nu m-ar lăsa niciodată să uit dacă ar afla cât de nechibzuită eram.
   Ochii îi străluciră.
   - Deşi, în cazul în care tatăl meu nu ar fi cedat, am fi mers în Scoția chiar dacă asta ar fi însemnat să te răpesc chiar eu.
   Privirile li se întâlniră şi rămaseră aşa într-un moment de adâncă intimitate.
   În mai bine de douăzeci de ani de armată, căsătoria lor supraviețuise şi înflorise. Dansaseră împreună la baluri în palate din Portugalia şi mâncaseră la cină pui costelivi în cocioabe cu podea de pământ din Spania.
  Singură, aşteptase uneori cu teamă să afle dacă soțul ei mai era în viață. O dată se apărase pe ea şi pe fiii săi de bandiți, cu un pistol pe care îl ținuse cu mâinile tremurânde.
   Totul fusese foarte captivant, dar era pregătită pentru o nou etapă a vieții. Pe timp de pace, ar fi avut timp de mic dejunuri leneşe şi plimbări lungi pe dealurile din Kent. Iar când băieții aveau să se căsătorească şi le dăruiască nepoți, se aştepta să-i răsfețe din plin şi fără ruşine.
    Andrew, fie binecuvântat, avea să-i răsfețe chiar mai mult.

           - Ar fi cu siguranță drăguț dacă Jocelyn şi David s-ar îndrăgosti. Are nevoie de un bărbat care să nu încerce să o schimbe, dar nici să nu o lase să-l calce în picioare, remarcă Laura, concentrându-se din nou pe chestiunea curentă.
   - Ascultă ce îți spun, spuse colonelul ridicându-se şi venind în spatele scaunului ei, David Lancaster este pe jumătate îndrăgostit de ea deja.
   Îşi puse brațele în jurul taliei Laurei şi începu să-i muşte delicat lobul urechii.
   - Femeile din familia Kendal sunt absolut irezistibile pentru soldați. Mai trebuie să treacă douăzeci de ani pentru ca Jocelyn să devină la fel de frumoasă ca mătuşa ei, dar e destul de drăguță să-l farmece pe tânărul Lancaster. Sper doar să nu-i frângă inima. Nu e genul care să iubească superficial.
   Mâna lui alunecă senzual pe halatul ei de mătase, oprindu-se pe sân.
   - Acum, putem să o lăsăm deoparte pe plictisitoarea ta nepoată?
   Laura râse şi se întoarse cu fața către soțul său.
   - Plictisitoare? făcu ea, tachinându-l. Dar ai îndrăgit-o mereu pe Jocelyn.
   - Mi se pare de-a dreptul deranjantă în acest moment.
   Ea îşi oferi buzele, iar el le acceptă , murmurând:
   - Aminteşte-mi unde am rămas azi-noapte.
   Laura decise că Andrew avea dreptate: Jocelyn nu avea nevoie de însoțitoare. Ea şi maiorul Lancaster puteau să-şi rezolve şi singuri problemele. Mătuşa ei avea lucruri mai importante de făcut.

                                          Capitolul 17

               După ce văzuse biroul lui Ian Kinlock de la spitalul St. Bartholomew, Sally nu fu surprinsă când ajunse la cabinetul său privat de pe Harley Street şi găsi recepția în dezordine.
   Nu se aşteptase însă la un haos complet.
   Se opri în uşă, speriată. Băncile aliniate pe lângă perete erau toate ocupate de pacienți care aşteptau. Copiii se târau pe podea, câțiva băieți stăteau pe biroul vechi, iar doi bărbați se certau zgomotos cu privire la cine avea să intre primul la domnul doctor.
   - Acesta este cabinetul domnului doctor Kinlock? întrebă ea cel mai apropiat pacient, o femeie însărcinată însoțită de un alt bebeluş, respirând cu greu din cauza mirosului de igienă precară.
   Femeia aprobă din cap, prea obosită pentru a vorbi.
   Sally măsură din privire sala de recepție.
   - Clinica arată întotdeauna aşa?
   - În zilele de caritate, da. E mai linişte în restul zilelor.
   Sally adusese un coş de picnic, în speranța de a mai lua o dată masa cu Ian, dar era clar că nu avea să se elibereze curând. Se gândea dacă să plece când vocile a doi bărbați certându-se se transformară în strigăte.
   Pumnii se încleştară şi lupta părea iminentă.

          Gândindu-se ce efect ar fi avut un scandal asupra femeilor şi copiilor înghesuiți în încăperea aglomerată, îşi încleştă fălcile şi se îndreptă către ei.
   - Nu vă supărați, li se adresă ea. Dacă insistați să vă purtați ca nişte barbari, vă rog să poftiți afară.
   Ambii bărbați se întoarseră surprinşi. Cel mai înalt, un muncitor robust, spuse pe un ton certăreț:
   - Zice că nevasta lui o să intre următoarea la domnu’ doctor, dar eu am mai mare nevoie. Vedeți?
   Îi arătă lui Sally mâna însângerată, bandajată strâns.
   - Poate să-şi aştepte rândul ca şi restul, răspunse celălalt. Nevastă-mea a ajuns înaintea lui.
   Se ridicară şi alte voci, fie contribuind cu opinii, fie pretinzând întâietatea. Orice speranță a lui Sally pentru o seară liniştită se dusese pe apa sâmbetei. Reprimându-şi un oftat, se îndreptă spre birou şi îşi puse coşul în spatele lui.
   - Jos, îi îndemnă ea pe cei doi băieți.
   Se înghiontiră chicotind. Îi fixă cu o privire care putea să înghețe un şcolar neastâmpărat de la treizeci de paşi.
   - Trebuie să repet?
   Băieții se priviră alarmați, apoi coborâră de pe birou.
   Încă în picioare, Sally îi anunță pe cei din încăpere:
   - Ca asociat al domnului doctor Kinlock, eu voi hotărî când intră pacienții. Există cineva cu o urgență reală? Adică o rană sau o boală care poate provoca moartea dacă se întârzie tratamentul?
   Muncitorul dădu să ridice mâna, apoi se răzgândi când privirea sfredelitoare a lui Sally se opri asupra lui.
   - Foarte bine.
   Se uită prin încăpere.
   - Cine a sosit primul?
   Câțiva oameni încercară să vorbească în acelaşi timp, făcând afirmații contradictorii.
   - Linişte!
   În ciuda staturii sale mici, Sally învățase să controleze un grup prin simpla forță a personalității pe vremea când predase la şcoală. De îndată se lăsă tăcerea.
   - Lucrurile vor merge mult mai repede dacă toată lumea cooperează, declar Sally cu o voce dură. Domnul doctor Kinlock vă oferă cu generozitate timpul şi experiența sa. Nu aveți dreptul să-i puneți la încercare răbdarea. S-a înțeles?
   Mai multe capete aprobară. Se înțelesese.
   - Voi face o listă cu ordinea în care ați sosit, continuă ea. Cine a venit cel mai devreme?
   După o pauză, o femeie plăpândă ridică timid mâna. Sally suspectă că ea aşteptase în timp ce alți pacienți mai agresivi se împinseseră în fața ei. Găsind o foaie de hârtie pe birou, scrise numele femeii.
   Tocmai termina lista cu pacienți când se deschise uşa de la cabinetul interior. Ieşi o femeie ținând de mână un puşti cu brațul bandajat.
   Ian era în spatele lor, cu chipul obosit.
   - Cine urmează? întrebă el morocănos.
   - Eu, domnule doctor, îngăimă femeia mai în vârstă cu voce şoptită.
   În timp ce se ridică să intre în cabinet, Ian privi în sala de aşteptare. Rămase uimit. Probabil că nu era obişnuit să vadă un grup atât de liniştit. Apoi o văzu pe Sally şi se lămuri.
   - Domnişoară Lancaster. Mă bucur că mă poți ajuta azi.
   Cuvintele sale erau oficiale, dar privirea îi sclipea de amuzament şi apreciere.

          Ar fi bătut desculță toată țara Galilor pentru o astfel de aprobare.
   - Îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme, domnule doctor. Însă totul e sub control acum.
   - Văd.
   Cu ochi strălucitori, o luă de braț pe femeia în vârstă şi o ajută să intre în cabinet.
   Gândindu-se că s-ar fi putut dovedi util, Sally începu să-i întrebe pe pacienți ce anume îi aducea la cabinet.
   În scurt timp află că jumătate dintre cei prezenți erau doar însoțitori ai celor care aveau nevoie de tratament. Alții aveau probleme minore care puteau fi rezolvate cu bun-simț şi, poate, o ureche care să-i asculte.
   De exemplu, o tânără mamă care explica plângând cât de mult muncă presupune un bebeluş şi că era îngrijorată că nu îşi îngrijea copilul aşa cum trebuie.
   Sally luă copilul în brațe şi ascultă înțelegătoare înainte de a o asigura pe fată că bebeluşul său era durduliu şi frumos, evident bine îngrijit, ceea ce însemna că mama făcea o treabă bună. Înveselită, mama decise că tusea ocazională a bebeluşului nu era o mare problemă şi plecă fără să o mai vadă doctorul.
   Consultațiile merseră surprinzător de repede.
   Pe măsură ce mulțimea se împuțina, Sally exploră biroul şi descoperi un registru de contabilitate într-un sertar de jos, alături de resturi de hârtii cu nume şi sume notate pe ele. Nu fu surprinsă să constate că registrul lui Ian era în dezordine.

            Încerca să înțeleagă cifrele când ultimul pacient părăsi cabinetul.
   Ian apăru în uşă şi se sprijini de toc, cu brațele încrucişate la piept.
   - Am terminat devreme azi. Cum naiba ai reuşit să subțiezi mulțimea?
   - Nu toți aveau cu adevărat nevoie de doctor. Unii aveau nevoie doar de cineva care să-i asculte.
   Se lăsă pe spate în scaun, întinzându-şi muşchii încordați.
   - Cum ai reuşit să supraviețuieşti fără un asistent?
   - Am avut unul, dar a plecat. Nu am avut timp să-i caut un înlocuitor.
   Păru dintr-odată plin de speranță.
   - Presupun că nu ai fi interesată de post? Nu, cred că nu.
   Se întrebă ce ar fi răspuns dacă oferta ar fi fost serioasă.
   La urma urmei, petrecuse o după-amiază foarte satisfăcătoare. Organizarea pacienților lui Ian îi oferise posibilități minunate atât de a se comporta ca un tiran, cât şi de a oferi sfaturi bune. Irezistibil.
   - Pot ajuta aici până găseşti un alt asistent, spuse ea, amintindu-şi că nu avea nevoie să lucreze deloc. De fapt, te pot ajuta să angajezi unul.
   - Eşti un înger, spuse el cu înflăcărare. Nu ar trebui să-mi pun norocul sub semnul întrebării, dar ce te-a adus azi pe aici?
   Făcu semn către coş.
   - M-am gândit să aduc o cină rece, dar am dat mâncarea. O femeie cu patru copii avea mai mare nevoie de ea decât oricare dintre noi.
   - Un adevărat înger, pe cât de capabilă, pe atât de generoasă, observ el blând.
   Ridică o mână şi îi atinse obrazul cu degetele sale puternice, dar uşoare ca pânza de păianjen. Ea îşi ținu respirația, întrebându-se cum o atingere îi putea afecta toate simțurile.
   Pentru o clipă se uitară unul la altul, aerul dintre ei pulsând de conştientizarea reciprocă.
   Poate inima ei era prea vizibilă în ochii săi, deoarece medicul îşi drese glasul şi lăsă mâna jos.
   - Dă-mi voie să plătesc pentru cină. Măcar atât pot să fac.
   - Mă aştept să fiu bine hrănită, asta e sigur, spuse ea, mândră de cât de stabilă îi fusese vocea în ciuda momentului de intimitate înfricoşătoare.
   Ridicându-se, fu sigură de un lucru: cel puțin pentru o clipă, Ian Kinlock o văzuse cu adevărat şi îi plăcu ceea ce văzu.

                                          Capitolul 18

           Jocelyn îşi urmări cu atenție tovarăşul de mic dejun.
   La trei săptămâni de la operație, lui David îi mergea bine şi abia dacă mai avea nevoie de baston. Încă o lună de mâncat copios şi exerciții şi avea să fie ca nou.
   Zâmbi când el îi furişă o bucată de şuncă lui Isis, care aştepta cu nerăbdare lângă scaunul lui. După ce înfulecă bucățica, pisica i se frecă fără ruşine de picior.
   - Ca de obicei, dragostea trece prin stomac, domnule maior, remarcă ea amuzată. L-ar iubi şi pe Bonaparte dacă ar hrăni-o bine.
   - Am auzit că împăratul nu suportă pisicile.
   David îi dădu lui Isis încă o bucată de şuncă.
   - O dovadă clară de caracter prost.
   Ea râse.
   - Mătuşa Elvira urăşte pisicile.
   Se priviră amuzați.
   Ultimele zile fuseseră atât de liniştite de parcă ar fi fost eşuați pe o insulă părăsită, ca Robinson Crusoe. Mătuşa Laura era în Kent împreună cu soțul ei, iar majoritatea membrilor lumii bune erau plecați din oraş, astfel că avuseseră puțini vizitatori, cu excepția lui Sally şi a câtorva camarazi de arme de-ai lui David.
   David era cel mai bun tovarăş şi lui Jocelyn îi plăceau zilele lungi, leneşe, cu plimbări prin grădină, mese în pavilion şi discuții animate despre cărți şi articole de ziar.
   Privindu-l pe David cum o mângâia pe Isis pe cap, se întrebă pentru prima dată dacă stilul lor de viață îi părea plictisitor. Şederea sa în Londra fusese limitată la spital şi casa ei.
   - Ţi-ar plăcea o plimbare cu faetonul azi?
   - Mi-ar plăcea.
   - O să-l conduc eu însămi şi o să fiu extrem de nemulțumită dacă te vei ancora de scaun şi vei bombăni cu privire la femeile nechibzuite care conduc trăsuri, avertiză ea prefăcut, bucuroasă că sugerase acest lucru.
   - Oricine a dat piept cu Garda Imperială a lui Napoleon este deprins cu pericole mai mici, spuse el, cu privirea amuzată.
   Jocelyn zâmbi, savurând tachinarea lui. Ar fi trebuit să adopte un frate cu ani în urmă.

          Era o zi însorită de august şi o briză răcoroasă îndepărtă mirosurile mai puțin plăcute ale oraşului în timp ce se plimbară cu trăsura prin parc, apoi către sud spre râu.
   Se aflau în Chelsea când ea opri în cele din urmă faetonul în fața unui grajd plin de forfotă. Aprecie faptul că maiorul nu ceruse să ştie încotro se îndreaptă. Era atât de relaxant.
   - Vreau să-ți arăt locul meu preferat din apropierea Londrei, explică ea în timp ce un grăjdar ieşi pentru a lua caii.
   David coborî din trăsură şi veni pe partea ei ca să o ajute.
   Îl prinse de mână, dar tocmai în momentul când se dădea jos o rafală de vânt îi înfăşură fusta în jurul gleznelor.
   Pierzându-şi echilibrul, se împiedică şi căzu în brațele lui.
   David o prinse înainte să apuce să se sperie şi o coborî până când picioarele îi atinseră pământul. Preț de o clipă fuseser lipiți unul de celălalt, nasul ei afundat în haina lui bleumarin care emana un parfum subtil de levănțică.
   Deveni conştientă de puterea şi căldura corpului lui, de bătaia inimii lui lângă obrazul ei. Mintea îi zbură la noaptea în care se sărutaseră. Amintirea buzelor lui peste ale ei, a căldurii febrile a corpului lui era atât de intensă, încât îi fu teamă că el îi va putea citi gândurile.
   - Testai să vezi în ce măsură mi-am revenit? întrebă el cu o voce uşor amuzată.
   Ea roşi şi se îndepărtă stânjenită.
   - Dacă am făcut-o, ai trecut testul, domnule maior. Acum câteva zile am fi fost amândoi la pământ dacă m-aş fi împiedicat aşa.
   - Mă bucur că te-am putut salva de data asta.
   Se aplecă să-şi recupereze bastonul, care căzuse atunci când o prinsese.
   - Desigur, ar fi fost mai impresionant dacă te salvam de nişte bandiți mârşavi, dar în lipsa lor, mă mulțumesc să te scap de o căzătură.
   Jocelyn îşi suprimă ferm ciudata reacție față de incident.
   - Trebuie să mergem pe drumul acesta, pe lângă zidul de cărămidă galbenă.
   - Este o proprietate privată? se interesă el când o apucară în direcția respectivă.
   - Vei vedea.
   După o plimbare de câteva minute ajunseră la intrarea pe proprietate. Pe o plăcuță din alamă, situată în lateral, scria HORTUS BOTANICUS SOCIETATIS PHARMACEUTICAE LOND. 1686.
   - Este Grădina Medicinală din Chelsea, explică ea sunând la poartă. Este de ținută de Societatea Onorabililor Farmacişti. Au fost aduse aici ierburi şi plante din toată lumea pentru a putea fi studiate şi a se descoperi medicamente noi.
   Portarul apăru chemat de sonerie, salutând-o pe Jocelyn cu familiaritate. Odată intrați, ea îl conduse pe David către râu, care mărginea o latură a proprietății.
   - Grădina Medicinală nu este deschisă publicului, dar un vechi prieten al tatălui meu face parte din Societatea Regală. Ne-a adus odată aici. Mi-a plăcut atât de mult, încât mi-a obținut permisiunea de a reveni ori de câte ori doresc.
   Grădina se întindea cam pe cinci acri, iar flora neobişnuită o făcea să pară neenglezească într-un mod exotic.
   Împreună explorară aleile şerpuitoare, admirând rarități precum cedrii libanezi care încadrau ecluza de pe Tamisa şi grădina de stânci care fusese creată din pietre islandeze.
   Într-un final, se aşezară pe o bancă la umbra unei statui a lui Sir Hans Sloane, unul dintre primii finanțatori.
   Relaxată din nou, Jocelyn inspiră cu plăcere miresmele bogate.
   - Nu-i aşa că e minunată Grădina Medicinală? Multe dintre plante nu se găsesc nicăieri altundeva în Anglia.
   - Nici nu am ştiut de existența acestui loc. Aşa cum Kinlock forțează limitele chirurgiei, farmaciştii forțează limitele medicinei, remarcă David. Opiul nu-mi este foarte drag în acest moment, dar drogul ăsta a fost o binecuvântare pentru nenumărați oameni. Cine ştie ce alte minuni pot apărea de aici în slujba umanității?
   Îi plăcu faptul că el înțelegea aspectul dramatic şi deopotrivă idilic al acestei grădini liniştite. Mintea lui funcționa foarte asemănător cu a ei.

        El se aplecă şi culese un lujer cu un mănunchi de floricele aurii dintr-o tufă aflată lângă bancă, apoi se întoarse şi i-l puse după ureche.
   - Ochii tăi prind nuanța aceasta de auriu când porți ceva galben.
   În timp ce parfumul picant al plantei o învăluia, Jocelyn se uita fix la însoțitorul ei, pulsul accelerându-i în mod straniu. Atingerea abia simțită a degetelor sale asupra urechii ei porni o avalanşă de furnicături care se împrăştiară în toate direcțiile.
   Din nou, nu îşi putea imagina de ce reacționa atât de puternic la un gest mărunt.
   Ce naiba se întâmpla? Era prietenul ei, fratele său onorific, nu unul dintre pretendenții obositori şi, cu siguranță, nu bărbatul cu care dorea să se căsătorească.
   Sări în picioare agitată.
   - E timpul să ne întoarcem, altfel vom prinde traficul aglomerat de după-amiază, şi caii mei îl urăsc.
   Părăsiră grădina împreună. Cu o zi înainte, l-ar fi luat relaxată de braț, dar nu şi azi, când atingerile erau pline de pericole neaşteptate.
   - Vrei să mâni tu caii? îi propuse ea când grăjdarul aduse trăsura.
  - Este atât de evidentă pofta mea? întrebă el cu tristețe. Mi-ar plăcea să țin frâiele, dacă eşti sigură că ai încredere în mine că nu le voi face rău.
  Ea chicoti cu un aer aparent destins.
   - Aş fi surprinsă dacă te-ai dovedi un vizitiu cu mână grea. Şi dacă mă înşel, pur şi simplu voi lua eu frâiele.
  Aşa cum se aşteptase, era un vizitiu excelent, controlând fără efort caii, ținând frâiele uşor, dar ferm. Se surprinse privindu-i mâinile. Erau mari şi pricepute, cu bătături de la munca cinstită, nu ca mâinile albe ale unui dandy.
   O cicatrice subțire se întindea de la încheietura mâinii stângi la degetul inelar. Se întrebă de unde provenea. O baionetă, poate, într-o încăierare cu un soldat francez?
   Mâna aceea fusese caldă şi fermă când o ținuse pe a ei în timpul ceremoniei de nuntă.
   Până când moartea ne va despărți...
   Îşi aținti privirea înainte. Inima îi bătea cu putere ca şi când ar fi alergat şi nu se linişti până când ochii nu i se fixară asupra posteriorului lucios al cailor.
   Candover îi alesese pentru ea, întrucât femeile nu aveau voie să participe la vânzările din Tattersail. Îi plăcuse faptul că ducele îi ascultase cu respect părerile legate de cabaline.
   Şi David o asculta întotdeauna cu respect.
   Se forță să se gândească din nou la Candover şi la lumina care uneori se întrezărea în ochii lui cenuşii.
   „Ne vedem în septembrie...”

             Şi totuşi, nu îşi putea aminti exact chipul lui.
   Arătos, desigur, dar trăsăturile nu i se conturau clar în minte.
   Putea să vizualizeze perfect chipul lui David. Desigur, fusese în preajma lui permanent în ultimele câteva săptămâni, deci asta nu însemna nimic. Nimic.
   Îl privi din nou pe David, bucuroasă că atenția lui era absorbită de condusul trăsurii. Avea un profil sever, dar ridurile de expresie din jurul gurii şi al ochilor frapanți îi îmblânzeau trăsăturile.
   În ciuda săptămânilor de spitalizare, avea tenul unui om care a trăit în aer liber mare parte a vieții. Un chip puternic, remarcabil de atrăgător.
   La naiba, o făcea din nou. În absența lui Candover, gândurile lui Jocelyn începeau să se concentreze asupra lui David. Avea mare nevoie să-l vadă pe duce din nou, pentru a-şi readuce aminte cât era de special.
   Dar mai era cel puțin o lună până la întoarcerea lui la Londra - iar când avea să se întoarcă, ea se va afla în poziția ingrată de a-i explica faptul că nu putea avea o relație cu el atunci, dar că era dispusă să aibă o relație mai târziu, când avea să fie liberă.
   Relația fragilă de prietenie dintre ei putea oare să supraviețuiască unei asemenea situații stânjenitoare?
  Deprimată, se întrebă dacă avea să-şi descâlcească vreodată viața din nou.
   Poate că a fost doar o coincidență faptul că, ajunsă acasă, Jocelyn a găsit un cadou de la ducele de Candover.
   Era o carte subțire, scrisă de mână, ce conținea câteva poeme de Samuel Taylor Coleridge.
   Biletul de la duce spunea:
    M-am gândit că îți vor plăcea. Poemele nu au fost publicate încă, deşi cred că prietenii lui Coleridge îl încurajează să le ofere publicului. Am fost marcat în special de imagistica din „Kubla Khan”.
   Ne vedem în septembrie,
   Candover.

    Gâtul i se uscă în timp ce frunzări volumul. Era un dar splendid ales, potrivit intereselor ei, rar şi special, şi totuşi cu totul adecvat pentru a fi dăruit de un gentleman unei doamne.
   Coincidență? Nu, darul era un semn. Avusese nevoie să i se readucă aminte cui îi încredințase inima. Poate că David era soțul ei, dar Candover era viitorul ei. Avea acum dovada în mâini.

                                            Capitolul 19

            Faptul că Sally îi vorbi lui Jocelyn despre problema ei dădea măsura prieteniei care se legase între cele două femei.
   Era după-amiaza târziu când veni în vizită şi Jocelyn tocmai ceruse ceaiul în camera de zi.
   Jocelyn o privi zâmbind pe Sally când intră în cameră.
  - Ce moment potrivit. Sper că îmi ții companie la ceai. Dar mă tem că David nu e aici. A plecat să-l viziteze pe Richard Dalton, care a suferit o nouă operație şi va fi complet imobilizat în următoarele câteva săptămâni.
   - Ştiu. Ian Kinlock mi-a spus că i-a rupt şi pus la loc piciorul rănit şi că prognosticul este îmbucurător.
   Sally privi în jos la mâinile sale şi se surprinse răsucind nervos mănuşile.
   - De fapt, ştiam că David avea să fie plecat. Cu tine voiam să vorbesc.
   Ignorând cu tact neastâmpărul oaspetelui său, Jocelyn turnă ceaiul şi îi oferi prăjituri, făcând conversație măruntă.
   După o discuție sclipitoare despre cât de cenuşie fusese vremea în ultimele zile, foarte mohorâtă pentru luna august, în cele din urmă Jocelyn întrebă:
   - Te pot ajuta cu ceva? Aş fi bucuroasă să încerc.
   Sally înghiți cu greutate, delicioasa prăjitură dobândind brusc o textură de rumeguş.
   - Nu cred că mă poți ajuta, însă nu ştiu cu cine altcineva aş putea vorbi.
   Jocelyn scoase un sunet de încurajare. Incapabilă să o privească în ochi, Sally se uită la peisajul de pe perete.
   - Cum face o femeie ca un bărbat să se îndrăgostească de ea? Sunt sigură că ai avut mult experiență în acest domeniu şi mi-ar prinde bine nişte sfaturi. Deşi s-ar putea să fie irosite pe cineva ca mine, adăugă ea cu amărăciune.
   Jocelyn lăsă din mână ceaşca delicată din porțelan de Sevres.
   - Înțeleg... Nu este o întrebare uşoară.
   Cel puțin nu râdea. Sally aprecie asta.
   - Mă îndoiesc că există o metodă anume de a inspira dragostea, spuse Jocelyn încruntându-se. De fapt, nu sunt sigur câți bărbați s-au îndrăgostit de mine. Se spune că toate moştenitoarele sunt frumoase, deci cred că averea mea a inspirat mare parte a admirației de care am avut parte.

.........................................................