Compromisul inimii, Mary Jo Putney

...................................................................
                            6-7

             Jocelyn prinse de căpăstru calul din stânga, mângâindu-l pe bot. Căldura emanată de patruped era foarte liniştitoare după haosul atacului.
   Cu greu, David şi vizitiul aruncară cadavrul unuia dintre tâlhari pe acoperişul trăsurii, apoi îl puseră pe cel rănit pe bancheta din spate.
   Nedorind să stea lângă el, Marie alese să i se alăture vizitiului, pe capră.
   Ultima parte a călătoriei către Hereford fu liniştit . David supraveghea cu atenție prizonierul, cu pistolul încărcat la îndemână, dar bărbatul nu îşi recăpătă cunoştința.
   Jocelyn se retrase încordată în colțul său, cu gândul în dezordine. Însemnase ceva acel sărut? Înclina să creadă că nu.
   Scrisorile schimbate cu mă tuşa sa Laura de-a lungul anilor o lămuriseră că exista o conexiune întunecată între violență şi pasiune.
   Extenuată de munca de infirmieră după asediul de la Badajoz, Laura îşi vărsase toată groaza provocată de ceea ce văzuse, explicând că dacă oraşul ceda uşor în fața atacului armatei, de obicei era tratat cu milostenie. Dar dacă atacatorii fuseseră forțați să ducă o luptă îndelungată şi costisitoare, după logica barbară a războiului oraşul era făcut una cu pământul atunci când îl cucereau, clădirile jefuite şi incendiate, locuitorii măcelăriți şi violați.
   Badajoz fusese o astfel de victorie însângerată a britanicilor, iar Wellington îşi lăsase oamenii să-şi răzbune prietenii uciși timp de două zile şi două nopți. Violurile şi crimele se împletiseră ca sforile unei funii de spânzurătoare.
   Experiența periculoasă prin care trecuseră era un ecou slab al luptei eterne dintre amenințarea morții şi pasiunea pentru viață.
   David îi salvase de la necaz, iar apoi o sărutase. Un impuls masculin trecător, satisfăcător şi imediat uitat.
   Reacția lui Jocelyn era cu siguranță izvorâtă din acelaşi amestec supărător, neînțeles, de frică şi de bucurie a supraviețuirii, dar, ca orice femeie, nu avea să uite prea repede.
   Îmbrățişarea însemnase o percepere fizică intensă a bărbatului care se întâmpla să fie soțul său. Era extrem de conştientă că umărul lui David îl atingea pe al ei şi că îl dorea la modul cel mai antic şi primitiv.
   Închise ochii, parcă învinsă de atac, şi se rugă să îşi revină din această nebunie înainte de a ajunge la destinație.

                                              Capitolul 24

          Când ajunseră la Hereford, David le instală pe cele două femei într-un salon privat la Green Dragon, apoi plecă să dea tâlharul pe mâna justiției.
   Jocelyn şi Marie băură un ceai înviorător, iar la întoarcere maiorul o găsi pe Jocelyn destul de calmă.
   - Ce se va întâmpla cu tâlharul? întrebă ea, oferindu-i o ceaşcă de ceai.
   - Jurații au o întâlnire aici în Hereford, deci va fi judecat repede, spuse el, refuzând ceaiul printr-un gest al mâinii. Probabil peste o săptămână.
   - Vom fi chemați ca martori ai atacului?
   - Nu va fi necesar. Eu şi vizitiul putem depune mărturie mai bine decât tine şi Marie. Întrucât nu are antecedente, voi cere clemență. Tâlhăria la drumul mare este o infracțiune capitală, desigur, dar influența titlului meu ar trebui să ajute şi astfel îl vor deporta, în loc să îl ducă la spânzurătoare.
   David se plimbă prin salon, incapabil să-şi ascundă nerăbdarea.
   - Este timpul să mergem. Aş vrea să ajungem la Westholme înainte de căderea nopții.
   - Desigur.
    Jocelyn îşi luă şalul şi săculețul de mână, dându-şi seama că el îi evita la fel de mult privirea pe cât o evita ea pe a lui. Dacă nu reuşeau să uite această intimitate stânjenitoare, aveau să petreacă un sejur neplăcut în Herefordshire.
   La patruzeci şi cinci de minute de oraşul Hereford, David începu să dea semne de tensiune.
   - Recunoşti locurile? întrebă Jocelyn.
   El aprobă din cap.
   - Aproape am ajuns. Cea mai veche parte a moşiei se află într-o buclă a râului Wye, deşi cu timpul s-au mai adăugat pământuri.
   Trăsura încetini şi viră între un stâlp de piatră şi un chioşc gol. În lumina slabă, vizitiul înaintă pe o alee lungă cu copaci deşi şi noduroşi.
   - Ce copaci sunt aceştia, David? se interesă Jocelyn. Nu îi cunosc.
   - Castani spanioli, mai bătrâni de două sute de ani, răspunse el, fără a se întoarce de la fereastră. Această alee are aproape o jumătate de milă.
   Trupul lui era încordat ca un arc.
   Cu o zi înainte, ea şi-ar fi pus mâna peste a lui pentru a-şi manifesta compasiunea față de sentimentele sale legate de reîntoarcerea la căminul de mult pierdut. Acum, nu îndrăznea să îl atingă.

       Când se opriră în fața casei, David coborî din trăsură cu o expresie întunecată.
   Jocelyn îl urmă, privind cu interes structura haotică. Casa fusese extinsă în stiluri variate, dar piatra locală, cu o tentă caldă de roşu, îmbina toate secțiunile. Deşi îi lipsea grandoarea conacului Charlton, era frumoasă, iar dealurile din jur şi pădurile erau într-adevăr încântătoare, aşa cum promisese David.
   Locurile fuseser crunt neglijate însă.
   Observând mişcare cu colțul ochiului, ea văzu câteva căprioare care scăpaseră din parc şi ciuguleau acum tufişurile în voie.
   David părea să fie cu mintea departe, iar Jocelyn putea doar să ghicească la ce se gândea.
   - Intrăm? propuse ea, abia atingându-i mâneca.
   Trezit din visare, el aprobă din cap şi urcară scările largi.
   David bătu la uşă cu ciocănelul în formă de cap de leu.
   Sunetul reverberă sinistru.
   - Ştiau că venim azi? întrebă Jocelyn, în timp ce aşteptau să le deschidă cineva.
   El privi fațada clădirii.
   - Am trimis un mesaj, dar după cum arată locul, Westholme nu prea mai e populat.
   După câteva minute de aşteptare, uşa se deschise şi apăru un bărbat de vârstă mijlocie, cu un început de chelie.
   Un zâmbet larg îi apăru pe față.
   - Domnul David! Bine ați venit acasă.
   Făcu o plecăciune adâncă.
   - Sau mai bine zis, Lord Presteyne. Toți din casă v-au aşteptat întoarcerea cu nerăbdare.
   Intrând într-un hol înalt, David se uită la bărbat, apoi exclamă.
   - Stretton, pe onoarea mea! Tu eşti majordom acum?
   Bărbatul se înclină din nou.
   - Am onoarea, domnule.
   - Îți aminteşti lupta cu fratele meu de care îți spuneam? îi explică David lui Jocelyn. Stretton a fost unul dintre valeții care m-au salvat. Este o plăcere să văd un chip familiar, îi spuse el majordomului. Nu m-am gândit că mă va recunoaşte cineva. Mă bucur să văd că ai avansat.
   Îi întinse mâna. După un moment de ezitare, majordomul i-o strânse cu putere.
   Jocelyn se gândi că pe viitor cei doi se vor păstra în limitele rolurilor de stăpân şi servitor, dar în acea zi, recunoaşterea învinsese protocolul.
   - Aceasta este soția mea, Lady Presteyne, şi camerista domniei sale, mademoiselle Renault, continuă David. Sper că ne-au fost pregătite camerele?
   - Da, domnule, dar mă tem că nu veți găsi lucrurile aşa cum ar trebui să fie. Fratele dumneavoastră, răposatul lord, nu a cheltuit bani pentru gospodărie. De asemenea, tuşi Stretton delicat, din cauza... înclinațiilor lordului Presteyne şi ale domnului Timothy, a fost dificil să convingem fete tinere, decente, să vină să lucreze aici.
   - Eşti singurul servitor care a mai rămas? întrebă David, arcuindu-şi sprâncenele.
   - Nu chiar, domnule. Avocații nu au dorit să angajeze personal nou înainte de sosirea dumneavoastră, dar soția mea, care găteşte bine, este în bucătărie şi câteva fete din sat vin în fiecare zi să ajute la curățenie.
   Majordomul oftă.
   - Mă tem că va dura ceva timp pentru a orândui casa.
  Jocelyn se uită împrejur, observând simplitatea lemnăriei şi starea şubredă a mobilei.
   Aerul general de neglijare era suficient pentru a face orice majordom serios să îşi ceară scuze.
   - Mă bucur că bucătăria funcționează. Poate să ne prepare soția ta o cină uşoară în, să zicem - David se uită întrebător la Jocelyn - o jumătate de oră?
   Ea aprobă din cap, bucuroasă că avea ocazia să se odihnească şi să se aranjeze.
   - Se face.
   Stretton sună un clopoțel de trei ori, probabil un semnal convenit cu soția sa, apoi îi conduse pe David şi Jocelyn la etaj.

           Dormitorul ei era la fel de ponosit ca şi restul casei, dar proporțiile erau grațioase, iar perdelele şi aşternuturile uzate fuseser spălate recent. Stătuse la hanuri mult mai urâte.
   Marie fu mai puțin înțelegătoare, bolborosind în barbă în franceză în timp ce despacheta pentru stăpâna sa.
   Jocelyn se opri la o fereastră pentru a studia proprietatea.
   Casa era amplasată pe o ridicătură care îi oferea o privelişte încântătoare asupra câmpurilor şi a pădurilor, acum strălucind în lumina aurie a soarelui la apus. Curbura râului Wye se zărea la jumătatea distanței.
   Deşi peisajul nu era la fel de impresionant ca şi cel din munții galezi la vest, era foarte primitor. Nu era de mirare că David dorise să se întoarcă la Hereford când delirase.
   Avea să fie un stăpân bun, asemenea tatălui său. Mai puțin ostentativ ca stil, dar cunoscând recoltele şi oamenii, făcându-şi timp să împartă o carafă de bere cu un angajat şi fără să-i fie frică să îşi murdărească mâinile dacă trebuia să facă ceva.
   Zâmbind la o asemenea imagine, exploră restul camerelor. La stânga, găsi un salon mic într-un colț al casei, cu vedere pe două părți. O alt uşă ducea la o cameră de garderobă spațioasă, care conținea câteva dulapuri goale.
   Deschise uşa din celălalt capăt şi descoperi încă un dormitor. Bagajele lui David se aflau lângă pat, deşi, din fericire, el nu se afla în cameră.
   Închise repede uşa. Desigur că li se pregătiseră apartamentele stăpânilor.
   Se gândi să verifice dacă uşa are încuietoare, apoi se certă singur . Avea să fie în siguranţă aici, aşa cum fusese şi în propria ei casă.
   Întrebarea era, dat fiind reacția ei alarmantă față de propriul soț, dacă el avea să fie în siguranță.

               David înghiți în sec când Jocelyn i se alătură în salonul de lângă sufrageria familiei.
   Proaspătă ca o floare de primăvară, se schimbase într-o rochie verde de muselină care îi scotea în evidenţă nuanțele de verde ale ochilor şi îi descopereau gâtul zvelt şi o parte ademenitoare a umerilor de culoarea laptelui.
   Judecând după zâmbetul ei, îşi revenise în urma atacului.
   Pe drumul către Hereford fusese încordată ca un arc.
   Reamintindu-şi sieşi că un gentleman nu trebuia să privească mai jos de fața unei doamne - sau cel puțin nu trebuia să fie prins astfel - îi trase un scaun. Stretton le aranjase locurile alături, nu la capetele opuse ale mesei.
   Conversația peste o masă lungă de doi metri tindea să fie limitată.
   - Dacă aş fi ştiut în ce stare este casa, nu ți-aş fi cerut să vii cu mine, spuse David, luând loc.
   Ea râse.
   - Este un palat în comparație cu casa în care am locuit împreună cu unchiul şi mătuşa mea în Fuente Guinaldo.
   - Am uitat că eşti o veterană călită a Peninsulei.
   Se întrebă dacă lucrurile ar fi stat altfel dacă s-ar fi întâlnit atunci. Poate inima ei ar fi fost mai disponibilă? Desigur, cu doi ani înainte el nu avea alte planuri decât să moară pe câmpul de luptă şi, probabil, nu ar fi îndrăznit să o curteze.

               Trecuse mult timp de la ceaiul familiei Morgan, astfel că nu întârziară să mănânce.
   Aşa cum spusese majordomul, soția lui gătea bine, iar mâncarea era consistentă şi satisfăcătoare.
   - Mâncare bună şi vinuri excelente, remarcă Jocelyn după ce farfuriile fură luate.
   - Nu mă surprinde, spuse David fără entuziasm. Cred că şi caii sunt la fel de buni. Se pare că ultimul lord a cheltuit o grămadă de bani pe propriile plăceri şi a ignorat restul în totalitate.
   Jocelyn alese o piersică proaspătă din bolul cu fructe şi începu să curețe coaja pufoasă cu un cuțit subțire şi ascuțit.
   - Casa nu a mai avut nicio stăpână de la plecarea mamei tale?
   - Câțiva ani, nu. Fratele meu mijlociu, Roger, a fost însurat, dar locuia mai mult la Londra decât aici. Nu au avut copii, iar văduva lui s-a recăsătorit de atunci. Şi Wilfred a fost căsătorit, dar soția lui a murit la naştere cu mulți ani în urmă, la fel şi copilul, iar el nu a mai găsit o altă femeie suficient de disperată pentru a-l lua de soț.
   - Sunt bani destui pentru a te ocupa de tot ce este nevoie aici?
   Tăie o felie de piersică zemoasă şi o savură cu plăcere evidentă.
   - Rowley aşa crede, dacă fac economii şi investesc şi ultimul bănuț în proprietate, spuse el, dorindu-şi să sărute buzele cu aromă de piersică. Îmi va lua ani de zile să le pun pe toate la locul lor, dar se poate face, şi asta este tot ce contează.
   Învârti absent vinul în pahar, gândindu-se la copilăria lui la Westholme. Au fost mai multe momente bune decât rele.
  - Nu cred să existe o slujbă care să-mi facă mai mare plăcere.
   - Să vorbesc cu Stretton să angajăm nişte fete în casă? Acum că frații tăi nu mai sunt, nu ar trebui să fie dificil să găsim femei care să lucreze aici.
   - Ar fi de mare ajutor, dacă nu te deranjează.
   Ea zâmbi.
   - Îmi place să angajez oameni şi să dau ordine. Chiar tu ai spus că sunt una dintre cele mai descurcărețe femei pe care le-ai cunoscut.
   - A fost mai degrabă un compliment.
   Nu înțelesese niciodată cum unii bărbați erau atraşi de femei neajutorate ca nişte pui de găină.
   Preț de o clipă, o conştientizare intensă plană deasupra lor.
   - E cea mai ciudată zi de naştere pe care am avut-o până acum, spuse ea la întâmplare, lăsând privirea în jos.
   - Dumnezeul mare, chiar azi împlineşti faimoşii douăzeci şi cinci de ani? De ce nu mi-ai spus? exclamă el. Ştiam că e în perioada aceasta, dar nu îmi aduc aminte să-mi fi spus data exact . Data de 20 august. Va trebui să țin minte pe viitor.
   Deşi, probabil, era prostesc să facă referire la un viitor în condițiile în care căsătoria lor urma să dispară asemenea ceții de dimineață. Se întrebă dacă aveau să se întâlnească ocazional în Londra, salutându-se politicos din cap, sau poate aveau să îşi scrie o dată pe an, ca şi cum nu ar fi fost la un moment dat, pentru o scurtă perioadă de timp, soț şi soție.
   - Westholme are o pivniță faimoasă de vinuri şi sunt sigur că asta include şi şampania, zise el, amintindu-şi că mariajul nu fusese încă anulat. Coborâm să vedem ce a mai lăsat Wilfred?
   - Arată-mi drumul.
   Înghiți ultima bucată de piersică.
   - Mai bine sărbătorim o aniversare cu şampanie, decât cu tâlhari şi gloanțe.

                                              Capitolul 25

                Stretton aduse două sfeşnice cu lumânări, un tirbuşon şi două pahare şi îi conduse către pivnița de vinuri.
   - Pentru partea aceasta din Westholme nu sunt necesare scuze, îi informă majordomul, descuind uşa masivă armată cu benzi de fier. Am avut ordine ferme din partea defunctului Lord Presteyne ca pivnița de vinuri să aibă prioritate în fața sarcinilor generale. Am devenit expert în hrănirea vinului de Bordeaux.
   Tonul său sarcastic dădea de înțeles că şi-ar fi putut folosi timpul mult mai bine.
   Când Stretton deschise uşa, David scoase un fluierat.
   - Nici Prințul Regent nu s-ar ruşina cu o astfel de pivniță.
   Luă unul dintre sfeşnice, lăsându-l celălalt majordomului pentru a lumina drumul pe scările întunecate.
   - Te poți întoarce la treburile tale. Eu şi Lady Presteyne vom explora pivnița singuri.
   Stretton îi dădu lui Jocelyn cele două pahare de vin, apoi plecă. Ridicând sfeşnicul pentru a vedea pe unde calcă, David o invită pe Jocelyn înăuntru, cu un gest curtenitor.
   - Bun venit în ceea ce a fost, cu siguranță, partea preferată a lui Wilfred din Westholme.
   - Dumnezeule! exclamă ea, intrând în aerul rece şi uscat. Cred că depăşeşte pivnița de vinuri de la Charlton. N-aş fi crezut că e posibil aşa ceva.
   Şi David era impresionat. Multe locuri păreau mai mari în copilărie decât la maturitate, dar nu şi pivnța de vinuri de la Westholme.
   Locul era imens, cu rânduri peste rânduri de butoaie. Deasupra fiecăruia atârna un afiş pedant pe care scria data, calitatea şi originea vinului dinăuntru.
   De-a lungul pereților erau rafturi pline cu sticle, atent înclinate pentru a păstra dopul umed, iar într-un colț se afla o masă de lucru lângă un dulap în care erau probabil dopuri de plută, sticle şi pâlnii.
   Jocelyn se îndreptă spre cel mai apropiat culoar, zgomotul paşilor săi fiind atenuat de stratul gros de rumeguş care acoperea podeaua.
  - Locul acesta e mai curat decât sala de operații de la spital.
   - Din păcate aşa este.
   El o urmă.
   - Până şi rumeguşul este proaspăt, aşa cum impun toți viticultorii serioşi. Cred că îi lua ceva timp lui Stretton să se ocupe de asta.
   - Ce a vrut să spună cu hrănirea vinului de Bordeaux?
   Îl privi peste umăr. Umărul său gol, îmbietor.
   - Îmi imaginam că îi aruncă bucăți de pâine şi brânză.
   El chicoti.
   - Vinul de Bordeaux nu este foarte bogat, astfel că se recomandă adăugarea ocazională de mici cantități de coniac bun, franțuzesc în butoi. La fel se face adesea şi cu burgundul, în vreme ce, uneori, se adaugă lapte proaspăt muls pentru a îndulci vinurile albe.
   - De unde ştii atât de multe despre vinuri? întrebă ea curioasă, urmărind cu degetele doagele de stejar ale unui butoi cu vin de Xeres.
   - Vinul a fost un fel de hobby pentru tatăl meu. De aceea e pivnița atât de mare. Obişnuia să mă aducă aici şi să-mi explice cum se pun sticlele pe raft, cum se slăbesc vinurile prea aspre şi alte trucuri asemenea.
   Lui David îi plăcuseră acele incursiuni cu tatăl său, dar se cutremură când îşi aminti un eveniment de-a dreptul sinistru.
   - Ţi-e rece? întrebă Jocelyn, observându-i reacția.
   - Mi-am amintit doar când m-a închis Wilfred aici. Nu m-au găsit până a doua zi, când majordomul a coborât pentru vinul de cină.
   - Ce lucru îngrozitor! exclamă ea şocată. Câți ani aveai?
   - Opt sau nouă. Nu a fost chiar atât de rău. Era şi una dintre pisicile de la bucătărie închisă aici. Mi-a ținut de urât.
   Îl ajutase să nu înnebuneasăc în întuneric, punându-i-se în poală şi torcând.
   De atunci îi plăceau felinele - şi se ferise să afle frații lui asta, de teamă să nu ucidă pisicile din bucătărie şi din hambar dacă ar fi aflat că astfel îl puteau supăra.
   Jocelyn miji ochii.
   - Îmi pare rău că nu am fost eu cea care l-a împuşcat pe Wilfred. Mi-ar fi făcut plăcere.
   - Mai bine să fie acest păcat pe umerii lui Timothy.
   Îşi reluă cercetarea.
   - Avem o rezervă bună de cidru de Westholme. Mă bucur să văd ca s-a păstrat tradiția.
   - Aveți o presă de cidru pe moşie?
   - Da, Herefordshire este recunoscut pentru cidru. La Westholme avem hectare întregi de livezi de meri.
   Lovi uşor un butoi.
   - Astea sunt pentru servitori. Puteau să aleagă între cidru şi bere slabă la masă şi, când eram mic, alegeau aproape întotdeauna cidru. Vrei să guşti?
   Ea întinse un pahar.
   - Te rog.

             Răsuci robinetul şi Jocelyn colectă o cantitate mică de cidru maroniu şi limpede în fiecare pahar. Gustă şi David.
   Aroma bogată de măr îi aduse aminte numaidecât de copilărie, de zilele frumoase de toamnă când se făcea prima presare a cidrului. Această ocazie fusese întotdeauna motiv de sărbătoare la moşie, cu dansuri şi ospețe în livadă.
   Se hotărî să reinstituie acest obicei dacă Wilfred îl descurajase. După o înghițitură precaută, Jocelyn termină restul paharului dintr-o suflare.
   - E bun. Nu e prea dulce şi are exact atâta alcool cât să îl facă interesant.
   Privirea ei se îndreptă spre pivnița de vinuri.
   - Nu va trebui să mai cumperi vreodată vin nici dacă trăieşti o sută de ani.
   - Cred că vinurile valorează o avere. Dacă le-aş vinde aş putea strânge nişte bani pentru moşie.
   - Atâta timp cât nu vinzi tot, spuse Jocelyn, puțin surprinsă. Tatăl meu obişnuia să spună că vinul bun este distincția mesei unui gentleman.
   - Voi păstra suficient cât să-mi păstrez reputația. Acum, unde o fi şampania? Sau crezi că era o băutură prea frivolă pentru Wilfred?
   - Poate pe un raft de pe perete?
   Ce-i drept, un raft întreg era dedicat şampaniei. El studie opțiunile, lumina amețitoare a lumânărilor alunecând peste rândurile de sticle.
   - Al naibii să fiu dacă ştiu care e cea mai bună. Va trebui să presupun c Wilfred nu ar fi ținut nimic care să nu fie de primă clasă. Doamnă, alegeți.
   - Asta, spuse ea, lovind uşor o sticlă, după ce se gândi puțin.
   El puse sfeşnicul pe o masă de lucru din apropiere, apoi deschise şampania. În ciuda grijii lui, vinul țâşni din sticlă când sări dopul. Râzând, Jocelyn îi întinse paharele.
   - Sunt sigură că un purist ar fi oripilat să ne vadă bând din pahare pentru cidru, dar nu voi spune nimănui, dacă păstrezi şi tu secretul.
   - Aşa facem.
   După ce turnă vinul spumant, ridică paharul în cinstea ei.
   - La mulți ani, fata mea dragă. Îți doresc ca anul care vine să fie aşa cum îți pofteşte inima.
   Sorbi şampania dintr-o singură înghițitură prelungă, gândindu-se că dacă n-ar fi existat termenul acestei aniversări, nu ar fi cunoscut-o.
   - Ahhh... făcu Jocelyn încântată după ce termină băutura. Cidrul a fost bun, dar prefer şampania.
   - E destulă cât să te scalzi în ea, dacă doreşti.
   - Ar fi o mare risipă!
   Întinse paharul pentru încă un rând.
   În lumina slabă, părul ei părea închis la culoare, cu excepția reflexelor roşcate ce scânteiau la lumina lumânărilor. Deşi aerul era rece, pielea ei nu părea înfrigurată, atât cât se vedea din decolteu. Cât despre el - nu îi era frig deloc.
   Dimpotrivă.

            Încălzit şi puțin nechibzuit, reumplu paharele.
   - Uneori, seara târziu la popota ofițerilor, când bărbații încep să se prostească, ne încrucişam brațele în timp ce beam din pahare în cinstea cuiva.
   Zâmbi.
   - Probabil ca să nu cădem. Ritualul presupunea să goleşti paharul dintr-o singură înghițitură.
   - Sună interesant.
   Jocelyn ridică brațul drept şi îl încolăci pe după al lui. Diferența de înălțime o făcu s râdă.
   - Eşti prea înalt, domnule.
   - Între un bărbat şi o femeie se pot face întotdeauna ajustări.
   Se aplecă puțin pentru a reduce din diferență, în mod ciudat, deşi ea îl considera prea înalt, el nu o găsea prea scundă. Era... exact cum trebuie.
   - În cinstea ta, milady, spuse el, privind-o în ochi.
   Râsul ei se stinse şi îl urmări cu ochi mari şi vulnerabili, în timp ce îşi sorbeau amândoi băuturile.
   Bulele care-l pişcau de limbă păleau în comparație cu fierbințeala din sânge în timp ce inhala parfumul de iasomie, şampanie şi femeie. Erau atât de apropiați, încât faldurile rochiei sale de muselină se frecau de coapsele lui.
   Cu pulsul accelerat, el luă cele două pahare şi le puse cu grijă pe masă, lângă sfeşnic. Apoi, cu şi mai mare grijă, îi prinse fața în palme şi o sărută tandru.
   Ea expiră cu un murmur şi se retrase doi paşi în spate, până când se lipi de perete, însă buzele ei moi erau primitoare, iar brațele i se deschiseră şi apoi se odihniră pe ale lui.
   - Ai gust de piersici şi de şampanie, şopti el, plimbându-şi degetele prin părul ei şi scoțând agrafele care îl țineau prins.
   Una după alta, agrafele căzură la pământ cu un sunet ascuțit până când părul castaniu se revărsă în valuri peste umerii ei. Îşi afundă fața în părul mătăsos, îmbătat de mirosul iasomiei.
   - Este... este greşit, şopti ea, în ciuda faptului că îşi arcui gâtul pentru ca el să-şi poată trece buzele peste pielea albă şi sensibilă.
   - Suntem soț şi soție, Jocelyn.
   Îi urmări curbura urechii cu limba.
   - Cum poate să fie ceva greşit? Te dezgust?
   - Nu. O, nu.
   Trase aer în piept.
   - Dar... e vorba despre altcineva. Ştiai asta de când ne-am cunoscut.
   Îşi mută atenția asupra celeilalte urechi şi simți cum sânii ei se lipesc de el când inspira.
   - Acest altcineva - cum aş putea să-i spun, de dragul conversației?
   Ea închise ochii.
   - Spune-i... ducele.
   David îşi reprimă un oftat. Trebuia să fie un duce.
   - Eşti cu adevărat îndrăgostită de acest duce?
   Mâinile lui alunecară de-o parte şi de alta a trupului ei, urmărind formele suave ale taliei şi şoldurilor în timp ce încerca să-i mângâie fiecare bucățică de piele.
   - Puțin, da, spuse ea, cu glas gâtuit. Este... suficient.
   I se păru interesant că voia să fie doar puțin îndrăgostită.
   Ulterior avea să se gândească din nou la acest lucru.
   Mâinile lui îi mângâiau spatele, un paravan între formele pline şi moi şi peretele aspru de piatră.
   - Mi-ai spus odată că îi plac femeile experimentate. Dacă veți fi împreună, nu va fi dezamăgit, poate chiar furios, să descopere că eşti mai puțin experimentată decât se aştepta?
   După pauza pe care o făcu până să răspundă, îşi dădu seama că se gândise şi ea la asta.
   - Credeam că bărbații apreciază inocența, spuse ea nesigur.
   - Depinde de bărbat şi de circumstanțe.
   Îi cuprinse cu palmele sânii plini, încântători, frecându-i cu degetul mare până când sfârcurile se întăriră sub materialul rochiei.
  - Eşti o femeie pasională, Jocelyn. Ar trebui să înveți ce înseamnă asta.
   Jocelyn deveni rigidă.
   - Nu voi fi pasională! Mama mea a fost şi ne-a distrus pe toți.
   Durerea din glasul ei îi străpunse inima.

               Cu tandrețe îi mângâie părul şi îşi frecă buzele de ale ei, delicat, neameninător, până când se relaxă din nou.
   - Îți jur pe Dumnezeu, şopti el, dacă permiți unui bărbat experimentat să te introducă pe tărâmul pasiunii când tu îl doreşti mai mult decât te doreşte el, el îți va pune stăpânire pe suflet, însă tu, pe al lui, nu. Asta îți doreşti?
   - Nu, niciodată, răspunse ea, pulsul accelerându-i sub buzele lui.
   David trase de fundele care îi legau rochia la spate.
   - Atunci trebuie să mă laşi să îți arăt ce înseamnă pasiunea, pentru a fi mai puternică. Mai în siguranță.
   Scoase un sunet între râs şi plâns.
   - Eşti lipsit de scrupule.
   - Desigur.
   Rochia odată desfăcută, el îi dezveli umerii, scoțând la vedere cămaşa de corp cu borduri de dantelă.
   - Sunt bărbat şi te doresc, normal că sunt lipsit de scrupule, murmură el, văzând-o alarmată la gândul iubirii. Eu te doresc pe tine, iar tu doreşti să fii educată. Sigur ne putem înțelege.
   Avu nevoie doar de încă o clipă pentru a-i dezlega corsetul.
   Bărbatul înghiți în sec când acesta se desprinse de trupul ei, lăsând sânii moi să ia forma lor naturală, provocatoare. Dându-i jos cămaşa, îi acoperi sânul cu gura, limba jucându-se cu sfârcul întărit.
   - Încerci... încerci să mă derutezi, spuse ea, încercând să o spună pe un ton acuzator, nu exaltat.
   - Aşa e, replică el simplu, căldura respirației sale umplându-i distanța dintre sâni. Vreau să nu te gândeşti la nimic altceva decât la locul acesta, la prezent şi la noi.
   Îi supse celălalt sân în timp ce îi ridică fusta cu o mână, unghiile lui zgâriindu-i genunchiul. Apoi îşi strecură mâna între coapsele ei, mângâind-o cu blândețe în părțile ei intime.
   Se simțise dezgustată şi umilită când o examinase moaşa, dar atingerea lui era diferită, atât de diferită încât îi înecă amintirile într-un val de căldură, umezeală şi dorință.
   Se zvârcoli, fără a fi sigură dacă voia să scape sau încerca să se frece de degetele lui cunoscătoare. Îşi înfipse mâinile în talia lui, în căutarea unui sprijin.
   Oare avea dreptate că trebuia să capete mai multă experiență pentru a avea şanse să-i mențină interesul lui Candover?
   Dacă atingerea ducelui avea să o supună şi mai mult decât a lui David, avea să fie de-a dreptul blestemată. Nu putea să gândească, nu putea.
   - Este o greşeală, exclamă ea, cu o notă de disperare în glas. O greşeală teribilă.
   El înmărmuri pe loc, cu privirea căutătoare.
   - Chiar simți asta cu adevărat?
   - Da, şopti ea, lacrimile şiroind în timp ce căldura şi dorința îi răscoleau venele.
   - Îmi pare rău, Jocelyn.
   Îndreptându-se, o cuprinse cu brațele, mângâindu-i spatele gol.
   - Nu vreau să-ți fac ceva ce nu-ți place.
   Trupul lui era o barieră caldă, puternică în fața lumii.

           Îşi ascunse fața în umărul lui, simțind materialul rece pe lângă fața ei înfierbântată, în timp ce inima îi bătea cu putere.
   Îi veni să-l muşte şi nu îşi putu da seama dacă de furie sau din nevoia de a-l gusta, aşa cum o gustase el. Să îl absoarbă până când aveau să devină un singur trup.
   Închise ochii strâns, străduindu-se să se controleze.
   - Nu... nu mi-a displăcut ce ai făcut, îngăimă ea, dar nu ştiu dacă e o dovadă de înțelepciune sau de nebunie să cedez în fața argumentelor tale.
   Degetele lui îi mângâiară uşor ceafa, provocându-i fiori pe şira spinării.
   - Nici eu nu ştiu sigur, spuse el pe un ton mucalit. Poate ar fi mai bine să te gândeşti la asta mai târziu, cu mintea limpede. Cu siguranță nu pot gândi clar când te țin în brațe.
   Râse înecat, gândindu-se că, după acea noapte, avea să fie imposibil să-şi mai imagineze o minte clară vreodaă.

            Adormi foarte greu în noaptea aceea, cu privirea pierdută în întuneric.
   Când conducea patrule pe teritoriu periculos, îşi perfecționase arta de a-şi limpezi mintea, astfel încât fragmentele de informații să plutească, să se rotească şi să se combine intuitiv pentru a-l îndruma pe el şi pe oamenii lui prin pericol, către siguranță.
   Acum încercase să facă acelaşi lucru cu Jocelyn. În tot acest timp, avusese impresia exasperantă că nu reuşise să-i înțeleagă esența evazivă. În noaptea aceea, ea mai dezvăluise câteva piese lipsă din întreg.
   Se temea de pasiune, de iubire, şi mama pe care spusese că abia şi-o amintea avea de-a face cu toate astea.
   Majoritatea divorțurilor erau aprobate din cauză că femeile comiteau adulter flagrant şi probabil acesta fusese şi cazul părinților lui Jocelyn, distrugând familia în văpaia durerii şi a scandalului.
   Şi totuşi, în ciuda temerilor lui Jocelyn, era avidă de căldură şi de iubire. Îi aducea aminte de un pisoi neîmblânzit care îşi dorea să se apropie, dar o lua la goană la prima mişcare. Cu toate acestea, trupul ei răspundea chiar şi atunci când mintea ei se retrăgea.
   Trebuia să încerce să o câştige prin pasiune şi prietenie, fără a folosi vreodată cuvântul periculos  „iubire”. Era un mod ciudat de a-şi curta nevasta, în special ținând seama că majoritatea femeilor râvneau la suspine dulci şi la jurăminte, dar el avea să facă tot ce era necesar pentru a se apropia suficient de mult încât să creeze legături trainice.
   Oftă şi închise ochii, obosit dup ziua lungă, plină de evenimente. Nu ar fi fost rău să îşi aducă aminte că fusese pe patul de moarte cu doar câteva săptămâni înainte.
   Întorcându-se pe cealaltă parte şi îmbrățişând o pernă, un substitut al naibii de slab pentru soția sa, se rugă să aibă dreptate cu privire la misterioasa Lady Jocelyn.

                                         Capitolul 26

          Sângele înfierbântat îi aduse o noapte fără odihnă.
   Jocelyn se foi şi se răsuci, alternând gândurile negre despre întâlnirea ei cu David cu disprețul față de sine pentru că se bucurase, ca o târfă nenorocită, de sărutările şi mângâierile sale. Fusese întotdeauna de părere că avea un temperament ferm. Petrecuse ani de zile căutând atent bărbatul care să fie un partener de viață potrivit. Şi acum că îl găsise, se lăsa tulburată de un altul.
   Trebuia să recunoască faptul David era un bărbat excelent - bun, hazliu, prietenos şi atrăgător pe deasupra. Dar asta nu îi dădea dreptul să îşi ofere trupul unui bărbat în timp ce mintea ei era la altul.
   În mod paradoxal, pe când se ridică din pat, îşi dădu seama că David avusese dreptate să îi spună că trebuia să învețe ce era pasiunea, chiar dacă argumentul său fusese, fără îndoială, în propriul interes. Dacă voia să-şi controleze corpul, trebuia mai întâi să îl înțeleagă.
   În plus, gustând deja din cupa pasiunii, înțelese mai bine că ignoranța ei nu l-ar fi fermecat pe Candover, O considera eligibilă numai datorită statutului de femeie măritată, deci trebuia măcar să învețe cum să sărute.
   Deşi jenată de propria-i neruşinare, trebui să admită că i-ar fi făcut plăcere să mai ia câteva lecții de dragoste de la David.
   Marie intră, aducând ceaiul pe o tavă. Jocelyn se gândi să nu uite să comande ciocolată, preferința ei pentru micul dejun.
   - Cum e camera ta de la mansardă? întrebă ea, amestecând lapte în ceai.
   Nu fu o întrebare potrivită.
   - Nu seamănă cu Cromarty House, mărturisi Marie cu o expresie chinuită.
   - Presupun că aşa este.
   Jocelyn sorbi din ceai.
   - Înveseleşte-te. Peste o săptămână, galezul tău va fi aici, să împartă cu tine exilul din civilizație.
   - Ha! Unde a fost când am avut nevoie de el, când eram atacată de bandiți sălbatici? spuse camerista, indignată.
   - Lordul Presteyne s-a dovedit capabil să ne protejeze pe toți, o atenționă Jocelyn.
   Marie pufni.
   - Ar fi fost mult mai romantic să fiu salvată de bărbatul meu, nu de al dumneavoastră.
   Jocelyn se înecă cu ceaiul.
   - Nu este bărbatul meu.
   - Este soțul dumneavoastră, nu-i aşa? Şi dacă îl lăsați să scape, va fi o nechibzuință fără seamăn.
   Marie o privi pe Jocelyn ca o dădacă severă.
   - Ajunge, mademoiselle! spuse Jocelyn cu o voce de gheață, trântind ceaşca în farfurioară.
   Uneori se gândea la avantajele de a avea servitori care să fie intimidați de stăpân, şi acesta era unul dintre cazuri.
   - Ce rochie purtați în dimineața aceasta, milady? întrebă Marie, deloc intimidată.
   - Cea albastru-închis de muselină.
   Jocelyn se aştepta să ajungă în locuri pline de praf în acea zi, astfel că trebuia să poarte ceva ce nu se murdărea uşor. Rochia de zi avea şi un guler înalt, mai sever, lucru care se potrivea cu dispoziția ei.
   Se îmbrăcă, apoi coborî, tremurând pe dinăuntru, nesigură cum avea să dea ochi cu David după intimitățile din noaptea precedentă.
   - Lordul Presteyne a coborât? întrebă ea prudent, văzându-l pe Stretton.
   - A ieşit foarte devreme, milady. Doriți să luați micul dejun?
   Relaxându-se, Jocelyn comandă un ou fiert şi pâine prăjită, apoi se aşeză la masă şi începu să lucreze la o listă cu întrebări pentru Stretton. Majordomul avea să fie un aliat capabil, dar avea nevoie de îndrumări cu privire la necesitățile lui David, cel puțin în primele faze de repunere pe picioare a gospodăriei.

             Îşi terminase micul dejun şi părăsea încăperea, când David intră în casă.
   Cu cizmele de călărie şi pantaloni din piele de căprioară, putea să lumineze ziua oricărei femei - mai puțin dacă femeia se simțea stânjenită şi vinovată.
   Înainte ca Jocelyn să apuce să roşească, el îi ridică bărbia şi o sărută, cald şi ferm. Preț de o clipă, înmărmuri, şocată.
   Dar nu fusese un sărut de seducție, dominație sau posesiune, ci mai degrabă o manifestare prietenoasă, necomplicată, de afecțiune care o făcu să se simtă extrem de bine.
   În clipa în care îi dădu drumul, stânjeneala ei din noaptea precedent dispăruse.
   - Bună dimineața. Văd că te-ai trezit devreme, spuse ea, cu respirația întretăiată.
   - L-am chemat pe vechil să discut cu el ce ar trebui făcut. Trebuie să găsesc un cal, ca să pot vedea totul cu ochii mei.
  Prinzând-o de braț, o conduse către uşă.
   - Să mergem să verificăm grajdurile împreună. Pricepându-te la cai, probabil eşti la fel de curioasă ca mine.
   Optimismul său era contagios. Pe când ajunseră, conversau la fel de relaxat ca întotdeauna. Totuşi, amândoi tăcură când intrară în grajd.
   Asemenea pivniței de vinuri, grajdurile erau întreținute perfect şi caii erau superbi.

          Jocelyn se uită lacomă la bidiviii eleganți de vânătoare, o pereche superbă de telegari pentru trăsură şi caii musculoşi folosiți la munci grele.
   Până şi tatăl ei ar fi fost impresionat.
   - Aproape că te face să-i ierți lui Wilfred toate păcatele, observă ea, oprindu-se la boxa unei iepe cenuşii superbe.  Cel puțin câteva dintre ele, adăugă tânăra, amintindu-şi cum Wilfred îl închisese pe David în pivnița de vinuri.
   - Fratele meu chiar se pricepea la cai.
   David se uită cu triste e la culoarul lung cu boxe.
   - Păcat că nu s-a gândit să investească banii în creşterea animalelor sau în culturi mai bune.
   Vizita lui la vechil părea să fi fost instructivă. Jocelyn mângâie botul catifelat al iepei cenuşii.
   - Tu le vei face pe amândouă, nu-i aşa? Vei avea o fermă prosperă şi cai frumoşi.
   - Cu timpul, aşa sper.
   Suspină, pierzându-şi din entuziasm.
   - Dar nu chiar acum.
   Cu averea ei, ar fi putut să le facă pe toate pe loc, fără să vândă vin şi cai, se gândi ea, scoțând sunete prosteşti în fața iepei. Împreună ar fi făcut o partidă excelentă - numai că el nu era partenerul pe care şi-l dorea şi nici ea nu era aleasa lui.
   - Dumneavoastră sunteți noul lord? întrebă o voce politicoasă. Eu sunt Parker, grăjdarul.
   Jocelyn şi David se întoarseră spre nou-venit. Parker părea emoționat, deşi se relaxă la întrebările uşoare ale lui David. Jocelyn presupuse că fostul baron fusese temperamental şi servitorii învățaseră să fie prudenți în preajma lui.
   David îl rugă pe Parker să pună şaua pe un murg cenuşiu.
   - Vrei să mă însoțeşti la călărie? o întrebă pe Jocelyn, în timp ce Parker îi pregătea calul. Pot pune să ți se pregătească iapa până te schimbi în costumul de călărie.
   Ea şovăi, tentată, dar apoi clătină din cap.
   - Probabil e mai bine să vezi Westholme singur.
   - Cred că ai dreptate.
   - Cu permisiunea ta, voi sta de vorbă cu Stretton ca să aflu ce trebuie făcut în casă.
   El zâmbi, dându-i acea senzație de căldură interioară.
   - Ţi-aş fi adânc recunoscător. Pot să conduc o companie de soldați, dar despre cum se conduce o gospodărie ştiu chiar mai puține decât despre agricultură.
   - Atunci merg să-mi văd de treburi, spuse ea, bucuroasă că îi putea fi de folos.
   Merse la pas cu ea.
   - Parker va avea nevoie de ajutor la grajduri. Crezi că l-aş putea lua pe Rhys Morgan, dacă vrea şi el?
   - E o idee bună. Şi-a făcut de lucru, însă nu este destul de muncă pentru el şi grăjdarul din Londra. Cred că se va bucura să îşi găsească un rost atât de aproape de familie.
   Murgul îl aştepta pe David afară, astfel că acesta urcă a în şa şi îşi lu rămas-bun până la ora cinei. Ea îl privi îndepărtându-se, constatând fără surprindere că era un călăreț excelent. Făcea totul bine într-o manieră modestă, fără pretenții.
   Se întrebă cum avea să se descurce în societate, unde pretențiile erau adesea un mod de viață. Dar chiar şi acolo, caracterul şi adevărata valoare aveau să-i atragă respectul din partea oamenilor care contau.
   Dacă dintr-un motiv sau altul nu s-ar fi căsătorit cu Jeanette, nu ar fi dus lipsă de femei tinere, dornice să devină Lady Presteyne.
   Şi cu acest gând deosebit de deprimant, se întoarse în casă.

              David o sărută pe Jocelyn din nou când se întâlniră la prânz.
   De data aceasta, în loc să tresară, îi răspunse la sărut cât se poate de fermecător. Făcea progrese.
   Zâmbind, o însoți în sufragerie.
   - A fost o zi productivă?
   - Casa are mare nevoie de ceară de albine şi multă muncă, dar structura e sigură, cu excepția unei mici probleme cu apa, în pod. Am găsit nişte mobilă veche superbă acolo, deci majoritatea încăperilor pot fi redecorate cu costuri minime. Mâine vor veni opt sau zece femei din sat să ajute.
   Surâse în timp ce-şi aranja şervetul.
   - Toate ard de curiozitate să viziteze conacul şi să te zărească pe tine, dacă au noroc.
   - Le va face mai mare plăcere să vadă o doamnă distinsă din Londra, cred. Ce crezi despre casă în sine?
   Ea se aplecă în față, cu ochi strălucitori.
   - E de-a dreptul superbă. Camerele sunt dispuse cum trebuie, iar ferestrele mari din aripile mai noi oferă privelişti încântătoare. Şi lumina e splendidă. Putem...
   Vocea ei ezită.
   - Poți transforma casa într-o atracție turistică.
   - Ar fi o mană cerească dacă ai putea să redecorezi cu mobila existentă, spuse el, mulțumit la aluzia neintenționată la acel „noi”. Mă tem că, pentru moment, nu vor fi bani pentru casă.
   Ea gustă o lingură de supă de măcriş.
   - Ce ai descoperit în turul moşiei?
   - Rowley şi vechilul nu au exagerat cu privire la ceea ce trebuie făcut.
   Se strâmbă.
  - De asemenea, este remarcabil cum te dor muşchii de la călărit după câteva luni de pauză.
   Ea chicoti, dar se abținu să comenteze.
   - Aş aprecia opinia ta despre moşie. Când ai putea să vii cu mine într-o plimbare călare?
   Ea se gândi.
   - Ar trebui să rămân acasă mâine dacă vin femeile la curățenie. Poimâine ar fi bine?
   El aprobă din cap, puțin dezamăgit. De-abia aştepta să îi arate Westholme. Cu siguranță dragostea lui pentru acel loc avea să se reverse şi asupra ei. Îi plăcea deja casa şi îi plăcea să fie sărutată.
   Dacă avea să se îndrăgostească de moşie, poate că, într-un final, avea să se îndrăgostească şi de el.

                                 Capitolul 27

               Găsise casa din pur noroc.
   Sally, aşezată pe podea, unde alcătuia tot felul de liste, ridică privirea, uitându-se fericită prin camera de zi goală. Când se întâlnise cu avocatul familiei Lancaster, pomenise din întâmplare despre căsătorie.
   Rowley ştia despre o casă goală la doar o stradă de cabinetul lui Ian, astfel că Sally şi logodnicul său merseseră să o vadă.
   Se îndrăgostiseră amândoi de casă şi semnaseră, pe loc, contractul de închiriere. Casa era perfectă - convenabilă pentru afacerea lui lan, dar, din fericire, bine compartimentată şi mult mai spațioasă decât camerele înghesuite de deasupra cabinetului.
   Lui Sally îi convenea să rămână în acea zonă pentru a putea continua să-i viziteze pe soții Launceston, acum în calitate de prietenă, nu ca angajată. Deşi aduseseră deja o nou guvernantă, soții Launceston fuseră generoşi şi o lăsaseră să locuiasc la ei pân la nuntă.
   Acum, Sally îşi petrecea zilele făcând planuri pentru noua casă şi ajutându-l pe lan. Erau vremuri fericite, pline de posibilități.
   Ridicându-se în picioare, traversă camera, admirând mulurile splendide şi felul în care lumina strălucea pe podeaua lustruită din lemn de stejar. Nimic nu era la fel de grandios ca la Cromarty House, ceea ce i se potrivea foarte bine lui Sally.
   Era loc suficient pentru un trai elegant şi decent şi într-o zi, cu voia lui Dumnezeu, pentru copii, îşi putea imagina să trăiască tot restul vieții în acea casă, zilnic recunoscătoare pentru cât de binecuvântată fusese.
   Într-un acces de exuberanță cum nu mai simțise din copilăria sa la Westholme, îşi întinse brațele şi se învârti pe podea de parcă ar fi avut din nou şase ani. Fu oprită de auzul unui râset venind din capătul celălalt al camerei.

             Cu obrajii arzând, îşi îndreptă privirea spre uşa de la intrare şi văzu că Ian tocmai intrase, folosind cea de-a doua cheie.
   Cu umerii lui lați conturați de razele soarelui, arăta atât de chipeş încât aproape o durea inima.
   - Speram să te găsesc aici.
   Aruncându-şi nepăsător pălăria pe podea, se îndreptă către ea, cu ochi aprinşi.
   - Văd că te distrezi de minune, fetițo.
   Se abandonă în brațele lui, răsucindu-l pe jumătate în exuberanța ei.
   - Într-adevăr. O, Ian, nu-mi vine să cred că totul e adevărat. Că tu eşti adevărat.
   Gura lui o acoperi pe a ei într-un sărut cât se poate de adevărat. După o îmbrățişare care îi dădu lui Sally furnicături pân în vârful degetelor, el se retrase şi îi privi fața mânjită.
   - Văd că ai fost în mansardă şi ai adunat tot praful pe tine.
   - Mă tem că nu voi fi niciodată la fel de strălucitoare ca Jocelyn.
   - Dacă te-ar interesa strălucirea, nu mi-ai fi de niciun folos.
   Cuprinzându-i umerii cu un braț, o conduse până în sufrageria care se deschidea din camera de zi.
  - Ai terminat cu listele?
   - Da. Casa e în stare bună. E nevoie de curățenie şi, probabil, de zugrăveală , dar am putea să ne mutăm şi mâine dacă vrem.
   - De fapt, spuse el ezitând, mă gândeam să ne căsătorim mâine.
   Sally se întoarse, privindu-l surprinsă.
   - Mâine? Nu în octombrie?
   - Am primit o scrisoare de la mama mea azi. Fratele meu, Diarmid, se căsătoreşte peste două săptămâni şi vor fi şi unul sau două botezuri în familie.
   Îi luă mâinile într-ale sale.
   - La sfârşitul verii am cel mai puțin de lucru şi m-am gândit că ar fi o vreme perfectă să te duc în Scoția, ca să-mi cunoşti familia. Mi-ar plăcea să mă laud cu tine. Și în plus, nu am mai fost acasă de ani de zile.
   Deci Scoția încă era acasă, în ciuda tuturor locurilor îndepărtate pe care le văzuse. I se părea înduioşător.
   - Desigur, dacă este să călătorim împreună, trebuie să fim căsătoriți.
   - Da.
   Fața lui fu luminată de un zâmbet lent.
   - Şi am descoperit că nu mă pricep deloc să aştept.
   Căldura din ochii lui aproape că o topi. Restul lumii vedea doar doctorul tăios şi genial, dar acest aspect tandru, devotat al firii sale era numai pentru ea.
   Cu inima plină ochi de iubire, îşi trecu degetele prin părul său alb şi bogat, pentru simpla plăcere a atingerii.
   - Atunci, cu orice preț, draga mea, să ne căsătorim mâine-dimineață.

               După două zile de munci casnice anevoioase, Jocelyn avea nevoie de distracție.
    Îmbrăcată în costumul de călărie preferat, albastru, în stil milităresc, coborî scările de la Westholme, gândite perfect pentru intrări grandioase, strălucind acum de la lac.
   David citea o scrisoare, dar când ridică privirea rămase fermecat.
   - Bună dimineața, Jocelyn. Un costum extrem de elegant. Croit după uniforma Regimentului 10 Husari, dacă nu mă înşel?
   - Desigur.
   Îşi înălță capul, pentru a primi sărutul lui de bun venit. Buzele lui erau, în acelaşi timp, liniştitoare şi provocatoare. Un efect de-a dreptul remarcabil.
   - Atâtea şnururi aurii sunt irezistibile, zise ea cu respirația tăiată, când sărutul luă sfârşit.
   El zâmbi.
  - Ar fi o lezmajestate dacă aş spune că uniforma arată mai bine pe tine decât pe Prințul Regent?
   - Nu lezmajestate, domnul meu - trădare! Dar nu te voi da în vileag, spuse ea cu mărinimie.
   David ridică scrisoarea pe care o citea.
   - Asta tocmai a sosit de la Londra. Sally şi Ian s-au căsătorit şi sunt pe drum spre Scoția.
  - Chiar aşa! Ce i-a făcut să nu mai aştepte până în toamnă?
   - După spusele surorii mele, consultă David scrisoarea, „îmi pare rău că nu ați fost prezenți la nuntă, dar este o perioadă excelentă pentru a vizita Scoția şi, desigur, nu pot rezista gândului de a-l avea pe Ian doar pentru mine timp de o lună întreagă. Poate ne vom opri la Westholme când ne întoarcem în sud.”
   - Splendid! Deci au parte de un voiaj de nuntă în toată puterea cuvântului. Sunt sigură că Sally a fost o mireasă frumoasă.
   David se uită din nou la scrisoare.
   - „Spune-i lui Jocelyn că la nuntă am purtat rochia verde de mătase cu decolteu remarcabil, distrăgându-i lui Ian atenția până într-atât încât a trebuit să i se reamintească să spună da. Am fost foarte mândră de mine.”
   Jocelyn râse.
   - Şi chiar ar trebui să fie mândră. Datorită lui Sally, Ian Kinlock va fi un bărbat mai fericit şi, probabil, chiar un doctor mai bun.
   Ridicându-şi fusta bogată, ieşi pe uşa pe care David i-o deschise, simțindu-se puțin tristă. Trebuia să fie minunat să fii atât de sigur ca Ian şi Sally.
   În seara în care îşi anunțaseră logodna, văzuse foarte clar cât de potriviți erau unul pentru celălalt. Înfloreau împreună. Jocelyn nu se simțise niciodată atât de sigură, despre nimeni şi nimic.
   Se decise repede să nu se indispună. Era o zi de vară perfectă şi avea un cal superb de călărie, o moşie frumoasă de văzut şi o companie excelentă.

          Deşi Westholme fusese crunt neglijată, pământul era bun, cu o combinație judicioasă de terenuri agricole şi păşuni pentru animale.
   Strategia îi părea corectă - prețul pieței fluctua, iar varietatea avea să mențină un venit constant. Pe lângă cereale, iepuri şi mere, aveau porci, o cireadă mică de vaci de lapte şi o cireadă mult mai mare de vaci de carne denumite după ținutul Hereford.
   - E nevoie de mai multe animale. Un taur bun ar trebui să rezolve problema, spuse ea, în timp ce studiau vitele.
   Pe fața lui nu se mişcă niciun muşchi, dar mintea ei zbură la ceea ce făcea un taur bun. Roşind puțin, îşi umbri ochii şi privi în zare.
   - Văd o turlă de biserică. Ai fost în sat deja?
   - Nu, dar cred că e un moment potrivit pentru asta.
   După zece minute de călărit, ajunseră în satul Westholme. Construit din piatră locală, era atrăgător, deşi un ochi avizat putea observa semnele lipsei de întreținere.
   - Unele acoperişuri sunt dezgustătoare. Sper că au prioritate pe lista lucrurilor ce trebuie făcute.
   El aprobă din cap.
   - Am dormit în destule cocioabe ponosite în Spania. Nu cred că ar trebui să treacă şi alții prin asta.
   Conversația lor luă sfârşit când toți cei din sat, cu mic, cu mare, ieşiră din case pentru a-l vedea pe noul lord. Având experiență cu salutarea locuitorilor şi lăudarea copiilor, Jocelyn acceptă cu uşurință atenția.
   Deşi rolul de moşier nobil era nou pentru David, şi el se descurca foarte bine.
   Aşa cum îi plăcea tatălui lui Jocelyn să spună, un adevărat gentleman nu era niciodată pus în încurcătură.
   În timp ce ea şi David îşi luau rămas-bun, o fetiță ieşi în fugă dintr-o casă, împingând un buchet de flori în mâinile lui Jocelyn.
   - Pentru dumneavoastră, milady.
   - Mulțumesc, spuse ea, mişcată de gestul fetei.
   Aceşti oameni aveau mare nevoie să creadă în noul Lord Presteyne. Deja le câştigase pe jumătate inimile. Până la Crăciun aveau să-i fie loiali până la moarte - aşa cum şi el avea să le fie loial.
   Puțin tristă, adulmecă trandafirii încărcați cu parfumul verii târzii.
   Ce aveau să creadă sătenii când ea avea să plece, fără să se mai întoarcă? Oare David avea să le spună că mariajul luase sfârşit? Cu siguranță ar fi fost mai uşor să îi lase să creadă că murise. Sau poate avea să se întoarcă într-o zi cu o alt soție, fără a da vreo explicație.
   Aşa ar fi făcut un lord.

         - Ne oprim? întrebă Jocelyn, trecând pe lângă biserica aflată la marginea satului.
   - E o idee bună.
   El descălecă şi priponi calul, apoi ridică brațele pentru a o ajuta să coboare. Strânsoarea fu puternică, masculină.
   O ținu puțin mai mult decât ar fi fost strict necesar. Suficient de mult pentru a-i aminti de pivnița răcoroasă de vinuri şi de îmbrățişările fierbinți.
   La naiba, totul îi aducea aminte de acel moment! Îşi ridică fusta de la pământ şi intră în biserică.
   Era foarte veche, cu o turlă pătrată care data din perioada normanzilor. Se plimbă de-a lungul culoarului central, bucuroasă că vicarul nu era acolo. Absența lui însemna că se putea bucura de lumina caldă şi de parfumul subtil de tămâie şi de pietate fără a fi nevoită să poarte vreo conversație.
   Cea mai izbitoare caracteristică era o fereastră mare cu vitralii, deasupra altarului. În locul unui subiect religios, desenul reprezenta un soare la răsărit, revărsându-şi razele peste copaci şi flori, şi un porumbel alb în zbor, simbolizând Sfântul Duh.
   - Vechea fereastră a fost grav deteriorată, iar tatăl meu a înlocuit-o cu aceasta, spuse David, văzând încotro era îndreptată privirea ei. A rugat-o pe mama mea să facă desenul pentru vitralii, ca un omagiu adus dragostei lor pentru natură. Inițialele ei sunt în partea de jos.
   - Ce mod frumos de a-ți arăta prețuirea, murmurăea.
   Charlton nu avea niciun monument închinat mamei sale. Până şi ecoul numelui fostei contese dispăruse de mult.

          Puțin melancolică, deschise o uşă lăturalnică şi intră în curtea umbrită de copaci a bisericii.
   - Presupun că aici sunt înmormântați părinții tăi? întrebă ea peste umăr.
   - Fratele meu nu a permis ca mama mea să fie înmormântată aici, deşi tata şi-ar fi dorit, spuse David sec.
   În ochii lui Wilfred, mama lui era adevărata şi unica soție.
  - Poate că a reuşit să țină trupul mamei tale departe de acest cimitir, dar cu siguranță nu i-a putut ține spiritul departe de al tatălui tău.
   Se gândi la strălucirea ferestrei din vitralii.
   - Am convingerea că acum sunt împreună.
   Privirea lui se înduioşă.
   - Sunt sigur că ai dreptate.
   În capătul cimitirului se afla un monument mare, înscripționat cu numele Lancaster. Jocelyn se îndreptă către el, dar se opri, zărind două morminte noi în partea dreaptă.
   Gravurile proaspete marcau locurile de veci ale lui Wilfred Lancaster, cel de-al şaselea Baron Presteyne, şi onorabilului Timothy Lancaster. Lângă Wilfred se găsea un mormânt mai vechi, acoperit cu iarbă moale. Onorabilul Roger Lancaster.
   Cu tristețe, contemplă locurile veşnice ale celor trei frați.
   Odată fuseseră copii, simboluri ale speranței. Cineva îi iubise. Oare se iubiseră unii pe alții? Oare ce defect al minții îi făcuse atât de nepăsători şi de cruzi?
   Încă mai avea buchetul în mâini, astfel că, din impuls, aşeză câte un trandafir pe fiecare mormânt. După ce îl puse pe ultimul, simți cum David se apropiase în spatele ei.
   Îşi puse o mână pe umărul ei.
   - Ai un suflet generos.
   - Mie îmi este uşor să fiu generoasă. Nu eu am fost chinuită, răspunse ea. Ei au murit, tu eşti încă în viață. A trecut vremea mâniei.
   Îi strânse mai tare umărul.
   - Eşti înțeleaptă. Voi încerca să fac aşa cum sugerezi.
   Îşi puse rapid mâna peste a lui. Era întotdeauna mai uşor să oferi înțelepciune decât să te foloseşti de ea tu însuți. Numai de-ar fi putut să-şi lase propriul trecut în urmă.
   - Unde e înmormântat tatăl tău?
   - Aici.
   Ținând mâna uşor pe spatele ei, o conduse de cealaltă parte a monumentului familiei. Se uită gânditor la piatra de mormânt.
   - Am trecut pe aici o dată, când mergeam să mă alătur regimentului meu. A fost singura vizită de la moartea tatălui meu încoace.
   Jocelyn îi înmână în tăcere restul buchetului. El scoase un boboc auriu, înainte de a pune restul florilor pe mormântul tatălui său. Apoi se întoarse şi puse bobocul la reverul hainei lui Jocelyn, palma lui atingându-i uşor sânul în timp ce fixa floarea la butonieră.
   Intimitatea fugitivă, neintenționată, fu ciudat de provocatoare. Amicii păstrau o anumită distanță între ei. Ea şi David renunțaseră la spațiul acela fără a se gândi.
   - Am adus tot ce trebuie pentru picnic, spuse el. Vrei să mâncăm în livadă?
   Zâmbind, îl luă de braț şi se întoarseră la cai. Nici nu observă cât de uşor îşi potriveau pasul.

         Livada se întindea pe câteva dealuri, iar David o duse pe creasta celui mai înalt, care oferea o privelişte peste râul Wye şi câmpiile colorate din Westholme.
   Avea de gând să-i îmbete simțurile cu frumusețe, pentru ca ea să nu mai vrea să plece.
   O ajută să descalece, bucurându-se de greutatea mâinilor ei pe umerii lui, de atingerea fustei grele pe picioarele lui. Ea nu se mai trase înapoi. În schimb, îi acceptă atingerea, poate chiar o menținu puțin, conştient provocatoare.
   Dându-se la o parte, Jocelyn culese un măr din cel mai apropiat pom.
   - Cred că livada arată spectaculos primăvara, când toți copacii înfloresc.
   - Aşa e. Îmi plăcea să mă întind aici şi să ascult zumzăitul albinelor. Mirosul era îmbătător.
   Umblă în sacul atârnat de şa şi scoase o pătură pe care o întinse pe iarbă.
   - Pomii nu au fost tăiați şi îngrijiți aşa cum trebuie, dar majoritatea sunt încă sănătoşi şi fac mere. Un an, doi, de îngrijire atentă şi recolta va fi din nou ca pe vremea tatălui meu.
   După ce-i dădu un măr calului, ea se uită către casă, a cărui acoperiş era vizibil de la distanță.
   - În liniştea de la țară, e greu să crezi că agitația din Londra chiar există.
   - Londra are farmecul său, dar îmi voi petrece cu plăcere mare parte a timpului aici.
   Scoase din saci pachete cu mâncare şi o carafă de lut cu cidru.
   - Tot ce avem la masă provine de pe moşie.
   Ea se aşeză grațios într-o spumă de falduri în timp ce el scoase brânză, şuncă şi pâine proaspătă.
   Până şi ceapa fusese cultivată şi murată la moşie, în oțet de Westholme. După plimbarea călare de dimineață, amândoi se înfruptară cu o poftă sănătoasă. Îi plăcea că Jocelyn nu ciugulea din mâncare ca o pasăre.
   - Absolut perfect, oftă ea după ce termină de mâncat. Să te plimbi pe pământul tău, să mănânci fructele rodite de câmpurile tale - nimic nu poate fi mai satisfăcător. Tatăl meu spunea mereu că puterea Angliei vine din faptul că avem suflet de țărani, nu ca aristocrații francezi care trăiau la Curte şi pierdeau contactul cu rădăcinile lor.
   - Nu limita zicala la Anglia. Spune în schimb că este puterea britanicilor, sugeră el, terminând ultima bucată de brânză.
   - Îmi cer scuze. Cu o aroganță tipic englezească, uit adesea de celelalte popoare britanice.
   - Dacă ai fi crescut aici, nu ai uita, spuse el leneş, întinzându-se pe pătură. Acestea sunt Mărcile Galeze, zonele de graniță pe care lorzii englezi le-au apărat de celții sălbatici. Timp de secole s-au purtat lupte pentru țara asta, iar amintirile merg până departe în urmă.
   - De unde din Țara Galilor se trăgea mama ta?
   - Caerphilly. Tatăl său era învățător. El şi tatăl meu împărtăşeau pasiunea pentru clasificarea florilor sălbatice şi au corespondat pe teme academice ani de zile. S-au întâlnit când tata era în apropiere de Caerphilly şi a dorit să-i arate corespondentului său ceea ce el considera o nouă specie de orhidee sălbatică.
   Zâmbi amintindu-şi povestea pe care mama sa le-o spusese de nenumărate ori.
   - Orhideea s-a dovedit a fi fost deja clasificată, iar tatăl meu s-a ales, în schimb, cu mama. Nu prea ieşea în lume şi a fost absolut fericit să se îndrăgostească de cineva sub rangul său. Probabil credea că dacă el o iubea pe mama, oricine altcineva avea să o iubească.
   - Asta cu siguranță nu se întâmplă în societatea noastră, remarcă Jocelyn sec.
   - Prima lui soție a fost nepoata unui duce şi pe fiii ei i-a învățat că rangul este totul. Mama nu a avut nicio şansă să-i câştige de partea ei.
   Jocelyn luă o gură de cidru, apoi îi întinse carafa.
   - Te simți mai degrabă galez sau englez?
   David se gândi în timp ce bău din carafă.
   - La exterior, cu siguranță, englez, un produs al locului unde am crescut şi al felului în care am fost educat. Dar la interior... chicoti el. Iezuiții spun că dacă au parte de un băiat până la vârsta de şapte ani, e al lor pe viață. Cei mai mulți dintre noi avem mame, nu iezuiți, deci din punctul acesta de vedere sunt un galez ascuns prin vrajă în trupul unui ofițer şi gentleman englez.
   Jocelyn întoarse privirea fără vreun comentariu, iar David îşi aduse aminte că ea nu avusese parte de mama ei nici măcar şapte ani. Câți ani avusese când familia ei se destrămase? Destul de mare, probabil, pentru a fi marcată pe viață.
   - Dacă eşti mai mult galez decât englez, probabil că îți plac prazul şi narcisele, spuse ea pe acel ton detaşat şi rece pe care nu-l mai auzise de mult, chiar când el se gândea dacă era cazul să o întrebe despre mama sa.
   - M-ai prins, veni replica promptă. Primăvara, Westholme e acoperit cu narcise. Eu şi Sally am ajutat-o pe mama să planteze bulbii când eram mici.
   Jocelyn zâmbi, relaxată din nou.
   - Şi acum te-ai întors acasă. Uneori, viața aduce finaluri fericite neaşteptate.
   - Îmi pare rău că nu vei avea parte de acelaşi lucru cu Charlton, spuse el, întrebându-se dacă mariajul lor se încadra în categoria finalurilor fericite.
   Ea îşi ridică genunchii la piept şi îi cuprinse cu brațele.
   - Stă în firea lucrurilor ca femeia să fie luată de acasă pentru a crea un cămin nou. Într-o bun zi îmi voi găsi o altă casă.
   Incapabil să lase o asemenea ocazie să treacă pe lângă el, se ridică într-un cot, cu privirea intensă.
   - Westholme ar putea fi casa ta.

             Jocelyn înghiți în sec şi întoarse privirea, iar el simți că afurisitul de duce era prezent între ei, însoțindu-i la picnic.
   - Prețul ar fi prea mare, şopti ea, cu glas gâtuit.
   - Crezi?
   Adăugă o nuanță de ordin vocii sale, iar ea se întoarse, fără tragere de inimă, cu fața către el. Îi întinse mâna.
   Nesigură, i-o strânse, iar el se lungi pe spate, trăgând-o deasupra lui.
   - Acesta este un preț mare? murmură el, prinzându-i capul în mâini şi trăgându-i buzele peste ale lui.
   - Ştii că nu e aşa, ticălosule, suspină ea, înainte ca buzele lor să se întâlnească languros în căldura verii.
   Avea gust de raze de soare şi de cidru.
   Sărutările din ultimele zile o făcuseră mai puțin timidă, astfel că îi exploră gura cu entuziasm inocent, delicios de excitant. În timp ce sărutul continua, el îşi folosi mâinile pentru a o aranja în aşa fel încât şoldurile lor să fie aliniate, fusta ei învăluindu-l.
   - Ahhh... murmură el. Stai foarte bine aşa.
   Îi trase fusta suficient de sus pentru a-şi putea strecura o mână între picioarele ei acoperite de dresuri, peste formele calde şi ferme. Când degetele îi mângâiară interiorul coapsei, Jocelyn îşi presă şoldurile de ale lui. El gemu, simțind erecția provocată de presiunea trupului ei şi fiind deranjat de prea multele straturi de material care le stăteau în cale.
   - Nu cred că în acest moment ai putea să convingi un tribunal că eşti incapabil să îți îndeplineşti datoriile conjugale, îl atenționă ea, înecată de râs.
   - Din fericire, am dat deja declarațiile şi nu este niciun judecător prezent aici.
   Prinzând-o de mijloc, se rostogoli peste ea, gâtul ei fiind perfect poziționat pentru ca el să poată să o sărute, delicat şi provocator.
   - Nu e prea dificil să te abții atât de mult? spuse ea, cu respirația tăiată.
   Era în acelaşi timp o întrebare şi un avertisment că nu voia să mearg prea departe. Nici el nu voia, nu încă.
   - Prefer să sufăr puțin aici decât să fiu calm şi întreg la minte oriunde altundeva.
   Îi acapară din nou buzele, mângâindu-i curbele ascunse ale sânilor până când amândoi începură să gâfâie.
   - Trebuie să-ți fie cald în costumul acesta gros, şopti el, dornic de mai mult.

        Cu o mână desfăcu şnururile aurii care legau jacheta în partea din față.
   Haina se desfăcu, materialul închis la culoare făcându-i pielea să-i pară nespus de moale şi delicată. Sub jachetă avea un corset alb, care lăsa la vedere puțin din decolteu. O linse, ca şi cum ar fi fost un tort de înghețată pentru desfătarea lui.
   Jocelyn îi mângâie ceafa cu vârful degetelor, unghiile trimițând mici şocuri de excitare în corpul lui.
   El îşi mută mâna mai jos. Fusta i se răsucise deasupra genunchilor, astfel că era mai uşor să o mângâie acolo unde coapsele se atingeau între ele. Icni când el atinse partea aceea sensibilă. După prima clipă de şoc, îşi desfăcu picioarele şi începu să se mişte în ritmul mângâierilor lui.
   Preț de o clipă, oscilă pe marginea prăpastiei, fluxul de sânge luptându-se cu rațiunea.
   Rațiunea învinse. Poate că trupul lui Jocelyn dorea, dar mintea şi inima ei nu fuseseră câştigate încă, iar seducția putea aduce un moment de plăcere cu prețul pierderii încrederii ei.
   Cu un oftat, se întoarse pe spate, întregul trup pulsându-i atât de puternic încât abia putea respira.
   - Am ajuns la limita abținerii, e timpul să ne oprim.
   -Încerci să mă înnebuneşti? întrebă ea, împletindu-şi degetele printre ale lui, cu o voce înecată de frustrare şi râs.
   - Cu siguranță mă înnebunesc pe mine, fără măcar să încerc.
   Întoarse capul, fiind acum față în față. În timp ce studia adâncimea şi emoția lipsită de apărare din ochii ei căprui, simți cum îl cuprindea un sentiment de tandrețe.
   În fiecare zi se apropiau tot mai mult, ceea ce însemna că până şi nebunia îşi merita prețul.

                                    Capitolul 28

           Dacă intenția lui David era să o scoată din minți, se descurca destul de bine, îşi spuse Jocelyn ironic.
   Următoarele zile fură liniştite, la suprafață, dar ființa lui, precum şi senzațiile euforice pe care le trăise, îi erau mereu prezente în minte. Pasiunea era ceva atât de periculos, încât pentru prima dată în viață înțelese de ce femeile alegeau să se călugărească.
   Dar ea nu era făcută pentru mănăstire şi, în plus, mănăstirea nu era un loc pentru o englezoaică modernă, cu atât mai puțin pentru una care îşi dorea copii.
   Fără îndoială că reacția ei la mângâierile lui David se datorase în mare măsură faptului că totul era nou pentru ea. Şi, bineînțeles, faptului că îl plăcea foarte mult...
   Ori de câte ori gândurile ei ajungeau în acel punct, începea să viseze cu ochii deschişi cum se abandona în brațele lui, apoi trebuia să se trezească din nou la realitatea lumească, de care nu ducea lipsă.
   Revitalizarea casei şi a personalului reprezenta o sarcină dificilă.
   Femeile sârguincioase venite la curățenie alungară ani întregi de murdărie în doar câteva zile, şi unele dintre ele fură angajate permanent.
   Hugh Morgan sosi cu două zile înainte de data la care era aşteptat. După expresia satisfăcută a lui Marie, ea fusese cea care îl ademenise să-şi scurteze vacanța. Jocelyn îl puse prompt la muncă.
   Mobila uzată din cauza anilor de neglijare fu urcată în mansardă, în timp ce alte piese bine făcute de pe vremea bunicului lui David fură aduse jos pentru a fi curățate şi reparate. Câteva trebuiau retapițate, dar una dintre femeile din sat se dovedi a fi maestră la aşa ceva. Un set de draperii nefolosite din brocart fu transformat în cuverturi splendide pentru scaune şi pentru sofa.
   Pe lângă mobilă şi draperii, Jocelyn descoperi covoare orientale superbe care fuseseră făcute sul şi date uitării din motive de neînțeles. Împachetate în rămurele vechi de levănțică pentru a ține la distanță moliile, covoarele erau intacte şi foarte frumoase. În combinație cu mobila restaurată şi draperiile cele mai bune, făcură camerele principale să arate îngrijite şi pline de viață.
   O transformare completă ar fi luat ani de zile; totuşi se făcură multe într-un timp scurt, iar ea se bucura imens să facă această muncă.
   Singura ei distracție erau plimbările călare de dimineață împreună cu David. Împreună, cei doi explorau câmpurile şi cărările din Westholme. Dar nu se mai opriră la picnic sub meri. Era şi aşa destul de distrasă.
   Cu toate acestea, îi accepta sărutările, ori de câte ori se întâlneau.

               La începutul celei de-a doua săptămâni a lui Jocelyn la Westholme, Stretton le întrerupse întâlnirea de dimineață, dregându-şi glasul în semn că intenționa să abordeze un subiect important.
   - Da, Stretton? spuse Jocelyn răbdătoare, cunoscându-i deja obiceiurile.
   - S-ar putea, Lady Presteyne, fiind proaspeți însurăței, să nu vă dați seama că mâine este ziua de naştere a domnului.
   Ea puse creionul jos, indignată.
   - Vai, afurisitul nu a pomenit nimic despre asta! Şi când te gândeşti că m-a certat pentru că nu-l informasem despre ziua mea de naştere. Deci douăzeci şi şapte august. Mi-e ruşine să recunosc, dar nici măcar nu ştiu câți ani are. Nu... nu mi s-a părut niciodată important.
   Se căsătorise cu un bărbat fără viitor.
   - Împlineşte treizeci şi doi de ani, milady.
   Ar fi zis că era mult mai matur când s-au întâlnit prima dată. Acum, treizeci şi doi de ani părea vârsta potrivită.
   - Trebuie să pregătim ceva special pentru cina de mâine.
   Împreună alcătuiră un meniu cu mâncărurile preferate ale lui David şi cât mai multe ingrediente de pe moşie.
   Jocelyn scria cuvântul şampanie - servită la masă, nu în pivniță - când Stretton îşi drese din nou glasul. Trebuia să îl învețe să vorbească direct.
   - Da?
   - Ar mai fi ceva potrivit pentru seara de mâine, spuse majordomul. Dacă nu vă deranjează, vreți să coborâți în camerele servitorilor?
   Fusese în bucătărie şi în cămară, desigur, dar nu intrase în camera lui Stretton. El se dădu la o parte, lăsând-o să intre, iar Jocelyn dădu cu ochii direct de un tablou de mărime medie, atârnat pe peretele opus.
   Întruchipa un bărbat înalt, demn, de vârstă mijlocie, o femeie mult mai tânără şi doi copii, în jur de trei şi şapte ani.
   Studiind portretul mai cu atenție, realiză că toți cei din tablou, cu excepția bărbatului, aveau ochii de acel verde deosebit.
   - Familia lui David, murmură ea. Cum a ajuns tabloul aici?
   - Portretul se afla în dormitorul bătrânului lord. După moartea sa, domnul Wilfred m-a pus să îl iau de acolo şi să-i dau foc. Nu mi s-a părut că ar fi corect, milady, aşa că l-am pus într-una dintre magaziile de la bucătărie, ştiind că tânărul lord nu avea să intre vreodată acolo. Când, într-un final, am devenit majordom, l-am mutat aici.
   - Ai făcut bine.
   Jocelyn nu-şi putea lua privirea de la tablou.
   Fusese pictat de Sir Joshua Reynolds, renumit pentru felul în care reuşea să surprindă esența subiecților săi. Tatăl lui David avea o mină erudită, un om nu foarte atent la aspectele vieții cotidiene. Mama sa era o femeie scundă, senină, cu păr brunet şi obraji trandafirii, ca ai doamnei Morgan. Poate că acel ten luminos era caracteristic galezilor. Se vedea clar că Sally era fiica ei, având un aer hotărât până la încăpățânare, chiar şi la vârsta de trei ani.
   Cât despre David, arăta absolut adorabil. Oare fiul lui avea să aibă un aer la fel de năzdrăvan?
   - Va însemna foarte mult pentru Lord Presteyne, spuse Jocelyn, reamintindu-şi că astfel de speculații nu erau treaba ei.
   Îl privi curioasă pe Stretton.
   - De ce nu ai plecat? Wilfred pare să fi fost de-a dreptul groaznic.
   - Aşa a şi fost, mărturisi majordomul. Dar acesta este căminul meu. Familia Stretton a servit întotdeauna familia Lancaster.
   Tonul său deveni ironic.
   - Nu este nevoie să-i plăcem.
   - Pare să-ți placă David.
   - Cui nu i-ar plăcea? A fost întotdeauna diferit de frații săi. Foarte protector față de sora sa şi lipsit de orice urmă de snobism. Influența mamei sale, desigur. A fost cu adevărat o doamnă, în ciuda sorginții umile. Ce poveşti v-aş putea spune...
   Clătină din cap, amintindu-şi.
   Jocelyn decise că nu ar fi fost o strategie bună să îl încurajeze pe Stretton să bârfească, oricât de fascinant ar fi fost.
   - Pune, te rog, să fie adus tabloul sus pentru a decide unde să-l atârnăm.
   După multe frământări, Jocelyn decise că portretul avea să arate cel mai bine deasupra şemineului din camera de zi. Aranjă cu Stretton să îl agațe acolo în timpul cinei aniversare. Până atunci, majordomul avea să-l țină ascuns.
   Se gândi că avea să fie cel mai frumos cadou de ziua lui David.

        Corespondența de după-amiază de a doua zi aduse veşti de la mătuşa Elvira.
   Jocelyn studie scrisoarea având o presimțire, sigură că nu avea să afle nimic îmbucurător. Fu aproape să o lase deoparte până după aniversare, dar curiozitatea o învinse. Deschise plicul şi citi:

     Draga mea nepoată, în urma unor investigații  am aflat că nu l-ai întâlnit niciodată pe maiorul David Lancaster în Spania şi că aşa-zisa „afecțiune care durează de ceva vreme” nu este decât un cinic mariaj de conveniență.
   Avocatul meu a mai descoperit că ați depus actele pentru anulare. Nimic din toate astea nu este ceea ce bietul tău tată îşi dorea pentru singura sa fiică şi am fost asigurată că orice instanță ar lua o poziție categorică faţă de încercarea ta de a ocoli condițiile testamentului său.
   Deşi nu am nicio îndoială că am putea câştiga un proces în instanță, nu am vrea să recurgem la astfel de măsuri neplăcute. De asemenea, suntem siguri că nu doreşti să îți dezonorezi familia, aşa cum a făcut-o mama ta.
   De aceea, eu şi Willoughby suntem dispuşi să împărțim averea familiei Kendal, urmând ca tu să primeşti douăzeci la sută, iar restul să revină soțului meu, care ar fi trebuit să fie moştenitorul de drept de la bun început. Vei rămâne cu o situație foarte bună, aşadar sunt sigură că vei aprecia justețea şi generozitatea ofertei noastre.
   Cu toate acestea, dacă refuzi acest compromis, mă tem că nu vom avea de ales şi îți vom intenta proces.
   Aştept răspunsul tău în decurs de două săptămâni.
         Elvira Cromarty.

     Într-un acces de furie, Jocelyn mototoli scrisoarea şi o azvârli în şemineu, dorindu-şi ca focul să fi fost aprins chiar şi în acel anotimp. Dar mânia ei se topi repede, lăsând-o cu o durere de tâmple.
   Trebuia să fi ştiut că idilele rurale nu puteau să dureze la nesfârşit.
   Odată ce mătuşa ei se hotărâse să investigheze, informațiile nu fuseseră greu de găsit. Câteva întrebări adresate tovarăşilor de armată ai lui David, care nu ar fi avut niciun motiv să nu spună adevărul, şi se adeverise că Jocelyn şi David nu se cunoscuseră în Spania.
   Poate că anularea nu era o practică general cunoscută, dar fără îndoială avocații şi angajații lor bârfeau între ei.
   Toți ceilalți o făceau.
   Probabil contesa fusese informată că nu erau dovezi puternice în cazul unui proces şi optase pentru o tentativă de intimidare. Elvira, care trebuia să asigure viitorul progeniturilor sale, ar fi avut mai mult de pierdut în urma unui scandal, dar dacă numai câteva scrisori amenințătoare i-ar fi adus o parte din moştenirea lui Jocelyn, nu ar fi fost o pierdere de vreme.
   Jocelyn se încruntă. Instinctul o îndemna să-i spună Elvirei să o dea în judecată şi să se duc naibii. Nu ar fi fost doar satisfăcător, ci şi foarte posibil ca, dacă ea refuza să coopereze, unchiul Willoughby să intervină şi să-i interzică soției sale să intenteze proces.
   Deşi era precaut când venea vorba de personalitatea puternică a Elvirei, îi displăcea şi mai mult notorietatea.
   Dar dorința sa de a lupta putea fi greşită, întrucât izvora, probabil, din antagonismul permanent dintre ea şi mătuşa ei. Poate ar fi fost mai înțelept să negocieze un aranjament decât să se supună chinurilor unui proces.
   Se cutremură amintindu-şi divorțul părinților săi. Adulții din viața ei probabil crezuseră că o apăraseră de scandal, însă ea aflase. Îi auzise pe servitori şoptind între ei.
   Văzuse curioşii stând la poarta casei Cromarty, citindu-le setea în priviri.
   Cea mai rea era o imagine stacojie imprimată în mintea sa din ziua în care mătuşa Laura o scosese la o înghețată.

     Trecură pe lângă vitrina unei tipografii în care erau expuse cele mai recente benzi desenate politice şi de scandal.
   Oamenii stăteau în fața vitrinei râzând în hohote şi citind subtitlurile. Jocelyn auzise numele Cromarty, însoțit de cuvinte pe care nu le înțelese şi văzuse desenele răutăcioase cu bărbați şi femei făcând lucruri pe care nu le înțelegea.
   Mătuşa Laura, palidă şi supărată, o dusese de acolo cât putu de repede. Uitând de înghețată, se întorseseră acasă şi nu vorbiseră niciodată despre acel episod.
   Amintirile îi făceau rău la stomac chiar şi acum.
   Deşi nu îi plăcea s recunoasc , Lady Cromarty avea dreptate: răposatul conte nu ar fi fost de acord cu faptele fiicei sale. Dacă îi dădea Elvirei douăzeci la sută din averea sa, tot ar fi rămas cu mai mulți bani decât ar fi avut nevoie vreodată.
   Dar gândul de a o lăsa pe Elvira să câştige îi făcu sângele să-i fiarbă în vene.
   Poate le-ar fi putut da bani direct unora dintre verii săi mai tineri? Îi erau dragi şi ar fi îndeplinit un scop dublu, ajutându-i să îşi câştige independența, fără să îi dea mătuşii satisfacția unei victorii depline.
   Trebuia să discute toate astea cu David; cu mintea lui calmă şi logică ar fi ajutat-o să decidă ce era mai bine să facă. Dar nu în acea seară.
   Era ziua lui de naştere, nu era momentul pentru o conversație despre ceva atât de neplăcut precum amenințările mătuşii ei.

                                 Capitolul 29

        Dorind ca David să aibă parte de o cină cât mai specială, Jocelyn făcu eforturi suplimentare cu privire la aspectul său, îmbrăcând o rochie de mătase aurie cu paspoal negru şi cu un decolteu spectaculos.
   Marie îi prinse părul sus într-o cascadă de onduleuri şi bucle care îi accentuau lungimea grațioasă a gâtului. Ca bijuterii, alese o pereche de cercei şi un colier asortat de aur țintuit cu topaze şi smaralde mici care îi scoteau în evidență culoarea ochilor.
   Eforturile sale fură justificate de admirația din privirea lui David când intră în salon.

..................................................................