În spatele ușilor închise, B. A. Paris

............................................................

                       3-5

         Corpul mi s-a făcut moale și, când m-am lăsat pe podea, el s-a așezat pe vine lângă mine.

   - Lasă-mă să ghicesc, a spus încetișor. Ai crezut că-n camera asta s-a cazat un cuplu spaniol, nu-i așa? Totuși, iată-mă doar pe mine. Dacă stai să te gândești bine, n-ai auzit-o niciodată pe femeie răspunzând, fiindcă vocea venea de la un radio. Nici n-ai văzut-o vreodată în balcon, însă tot ai crezut că există. Sigur, nu știai că fumez - nu mi-am făcut un obicei din asta - și nu știai nici că vorbesc spaniola.
   S-a oprit o clipă.
   - Ți-am spus c-ar fi o mare prostie să încerci iar să scapi înainte de a pleca din Thailanda, a continuat el în șoaptă. Acum ce crezi c-am să fac?
   - Fă ce-ți place, am hohotit eu. Nu-mi mai pasă.
   - Curajoase vorbe, dar sunt sigur că nu vorbești serios. De exemplu, sunt sigur că ai fi înnebunită dacă aș hotărî să te ucid, pentru că asta ar însemna să n-o mai vezi niciodată pe Millie.
   - N-ai să mă ucizi, am spus, cu mai multă siguranță decât simțeam.
   - Ai dreptate, nu te ucid, cel puțin nu încă. În primul și în primul rând, am nevoie de tine ca să faci pentru Millie ce nu poate face ea singură.
   S-a ridicat și s-a uitat la mine.
   - Din păcate, nu pot să te pedepsesc aici, pentru că aici nu e nimic de care să te pot priva cu adevărat. Dar fiindcă deja ai încercat să scapi de două ori, n-o să mergem la Millie nici în primul weekend, nici în al doilea weekend după ce ne întoarcem în Anglia.
  - Nu poți să faci asta! am strigat.
   - Ba sigur că pot și te-am avertizat că am s-o fac.
   A întins mâna și m-a ridicat în picioare.
   - Hai să mergem!
   A deschis ușa și m-a împins pe coridor.
   - A meritat să plătesc încă o cameră, a spus, închizând ușa după el.
   Domnul Ho - managerul - a înțeles foarte bine de ce am nevoie de o cameră separată, dată fiind starea ta psihică. Cum e să știi că te-am urmărit tot timpul?
   - Nu așa de bine cum o să fie în ziua în care te voi vedea la închisoare, am spus cu dispreț.
   - Asta n-o să se întâmple niciodată, Grace, a spus el, îmbrâncindu-mă în camera noastră. Și știi de ce? Fiindcă sunt enervant de curat.
   A fost cel mai demoralizant moment din cele două săptămâni petrecute în Thailanda.
   Nu atât că nu reușisem să scap, ci că, încă o dată, căzusem în capcana pe care Jack mi-o întinsese cu atâta grijă. Am căutat să înțeleg de ce mersese atât de departe când altfel n-aș fi încercat să scap. Poate pentru că, pur și simplu, docilitatea mea îl plictisea, sau poate era vorba de ceva mai sinistru - refuzându-și plăcerea de a mă frânge fizic, voia plăcerea de a mă distruge psihic.
   Gândul că intenționa să-mi transforme detenția într-un fel de joc psihologic mi-a înghețat sângele în vine. Chiar dacă ar mai fi apărut un prilej să evadez, întotdeauna ar fi existat teama că el a regizat toată treaba și mi-am dat seama că, dacă nu scăpăm de el imediat ce ajungeam în Anglia, înainte chiar de a părăsi aeroportul, odată instalați într-o casă, avea să fie mult, mult mai greu.
   Luptându-mă cu disperarea, m-am forțat să mă gândesc la ce puteam să fac, atât în avion, cât și când ajungeam la Heathrow. Dacă, odată ce decolam, îi spuneam unei stewardese că Jack mă ținea prizonieră, puteam să rămân calmă când el îi spunea că deliram? Și, dacă rămâneam calmă și spuneam că el intenționa să ne facă mult rău mie și surorii mele, puteam să-i conving să-l verifice cât ne aflam încă în aer? Și, dacă-l verificau, aveau să afle că e un impostor sau că Jack Angel este un avocat de succes care apără femei bătute?
   Nu știam, dar eram hotărâtă să mă fac auzită și la fel de hotărâtă ca, în cazul în care nimeni nu mă asculta, să fac un așa scandal odată ajunși la Heathrow încât să fiu dusă la spital sau la o secție de poliție.
   Nu m-am gândit mult la asta când mi s-a făcut somn, la scurt timp după decolarea avionului. Dar, dimineața următoare când am aterizat, eram atât de amețită încât a trebuit să fie adus un scaun cu rotile ca să pot coborî din avion și abia puteam să vorbesc.
   Cu toate că n-am auzit ce îi spunea Jack doctorului care venise să vadă ce era cu mine, am văzut că avea în mână un flacon de pastile.
   Conștientă că șansele de a scăpa de el îmi alunecau printre degete, am făcut un efort curajos să strig după ajutor în timp ce treceam pe la controlul pașapoartelor, dar nu mi-au ieșit din gură decât niște sunete neinteligibile.

         În mașină, Jack mi-a pus centura de siguranță și m-am prăbușit oprindu-mă în portieră, neputând să lupt cu somnolența.
   Când m-am trezit iar, Jack îmi dădea cu forța cafeaua tare pe care o cumpărase de la un aparat dintr-o stație service. Cafeaua mi-a limpezit puțin capul, dar eram tot confuză și dezorientată.
   - Unde suntem? am bâiguit, făcând un efort să stau în capul oaselor.
   A urcat înapoi în mașină și, pe drum, am încercat să-mi dau seama unde eram, dar n-am recunoscut numele niciunui sat pe lângă care am trecut.
   După vreo jumătate de oră, a cotit într-o uliță.
   - Ei bine, iat-o, scumpa mea soție, a spus el, încetinind. Sper c-o să-ți placă.
  Ne-am oprit în fața unei perechi de porți negre, uriașe. Puțin mai încolo era o poartă neagră mai mică, cu o sonerie în zidul de lângă ea. Jack a scos din buzunar o telecomandă, a apăsat pe un buton și porțile duble s-au deschis.
   - Casa pe care ți-am promis-o ca dar de nuntă. Ei, ce părere ai?
   La început m-am gândit că din cauza drogului pe care mi-l administrase aveam halucinații. Dar apoi mi-am dat seama că aveam în fața ochilor casa pe care o desenasem împreună pe o bucată de hârtie în barul de la Connaugh Hotel, casa pe care promisese să o găsească pentru mine, completă până la mica lucarnă rotundă din acoperiș.
   - Văd că ai rămas fără cuvinte, a râs el, în timp ce intra pe poartă.
   După ce a oprit aproape de ușa din față, a coborât din mașină și a venit să-mi deschidă portiera. Când nu m-am mișcat, și-a vârât mâinile pe sub brațele mele, m-a tras fără menajamente și m-a târât pe verandă. A descuiat ușa din față și m-a împins în hol, trântind ușa după el.
   - Bun venit acasă, a spus batjocoritor. Sper că vei fi foarte fericită aici.
   Holul era frumos, cu tavan înalt și o scară splendidă. Ușile din dreapta erau închise, la fel și uriașele uși duble din stânga.
   - Sunt sigur că ai vrea să-ți arăt ceva, a continuat el. Dar, mai întâi, n-ai vrea s-o vezi pe Molly?
   M-am uitat lung la el.
   - Molly?
   - Da, Molly. Da, să nu-mi spui că ai uitat de tot de ea.
  - Unde e? am întrebat grăbită, șocată că nu mă gândisem o dată la ea cât am fost în Thailanda. Unde e Molly?
   - În debara.
   A deschis o ușă din dreapta scării și a aprins o lumină.
   - Pe aici.
   În timp ce-l urmăream la subsol, am recunoscut plăcile de gresie din fotografia cu Molly în coș, pe care mi-o arătase. S-a oprit în fața unei uși.
   - E acolo. Dar înainte să intri s-o vezi, ar fi bine să iei unul din ăștia.
   A luat de pe un raft un sul de saci de gunoi, a rupt unul și mi l-a întins.
   - Mă gândesc că s-ar putea să ai nevoie de el.

                                                  PREZENT

              Chiar dacă pentru mine zilele trec încet, mereu mă uimește cât de repede vin duminicile.
   Însă astăzi nu pot să nu fiu deprimată fiindcă nu există nicio vizită la Millie pe care s-o aștept cu nerăbdare. Nu știu sigur asta, dar este puțin probabil ca Jack să mă ducă s-o văd, pentru că am fost în ultimele două duminici. Totuși, s-ar putea să mă ia prin surprindere, așa că, pentru orice eventualitate, am făcut duș și m-am șters și pe corp și părul cu prosopul mic pe care mi-l permisese.
   Prosoapele de baie și uscătoarele de păr sunt articole de lux dintr-un trecut de mult apus, ca și vizitele la coafor. Deși iarna e un chin să-mi usuc părul, nu e chiar atât de rău. Părul meu, lipsit de foehn și foarfece, este lung și lucios și, cu puțină ingeniozitate, reușesc să-l prind astfel încât să nu mă deranjeze.
   N-a fost întotdeauna așa de rău.
   Când am sosit prima dată în casă, aveam un dormitor mult mai drăguț, cu tot felul de lucruri care să-mi țină de urât, de care Jack m-a privat pe rând la fiecare încercare de a evada.
   Mai întâi s-a dus ceainicul, apoi aparatul de radio, apoi cărțile. Neavând nimic care să-mi distragă atenția, am încercat să alung plictiseala zilelor jucându-mă cu hainele din șifonier, amestecând și asortând ținute diferite, doar așa, să mă aflu în treabă. După înc-o tentativă de evadare eșuată, Jack m-a scos din camera aceea și m-a instalat în debaraua de alături, în care lăsase doar patul.
   Ba chiar a făcut efortul să pună gratii la fereastră.
   Lipsindu-mă de șifonier, trebuia să mă bazez pe el să-mi aducă haine în fiecare dimineață. Curând mi s-a luat și dreptul acesta, iar acum, dacă nu ieșim undeva, sunt nevoită să stau în pijama zi și noapte. Deși de trei ori pe săptămână îmi aduce unele curate, mă apasă monotonia de a purta întruna același lucru, mai ales că fiecare pereche este exact la fel ca ultima. Au același stil și aceeași culoare - negru - și n-ai cum să le deosebești.
   Odată, nu cu mult timp în urmă, când l-am întrebat dacă poate să-mi aducă o rochie pe care s-o port ziua pentru variație, mi-a adus o draperie pe care o avusesem în apartamentul meu și mi-a spus să-mi fac singură una.
   S-a crezut amuzant, fiindcă știa că nu am foarfece, nici ac și ață, dar când a doua zi m-a găsit purtând-o, înfășurată în jurul meu ca un sarong, o bine-venită schimbare față de pijamale, mi-a luat-o înapoi, supărat de ingeniozitatea mea. De aceea le-a spus în glumă lui Esther și celorlalți că mă pricep la cusut și-mi fac singură hainele.
   Îi plăcea să mă pună în dificultate, să vadă cum mă descurc cu ceva aruncat cu nonșalanță de el în conversație, sperând că am să mă încurc ca să mă poată pedepsi. Dar cu trecerea timpului mă descurc tot mai bine.
   Personal, sper ca Esther și ceilalți să mă mai întrebe despre înființarea unui cerc de cusut, pentru că atunci Jack va fi cel care trebuie să mă scoată din asta. Poate va începe prin a-mi rupe un braț sau a-mi strivi degetele în ușă.
   Până acum nu mi-a făcut niciun rău fizic, deși sunt ocazii când cred că i-ar plăcea.

          Uneori, după-amiaza, aud sunând la poartă, așa că sar din pat și-mi lipesc urechea de ușă. Este o emoție pe care n-am mai avut-o de mult timp, deoarece aici nu vine nimeni neinvitat.
   Aștept să aud dacă Jack o să dea drumul înăuntru celui care a sunat, sau cel puțin să întrebe ce dorește, dar când liniștea din casă rămâne netulburată știu că el se preface că nu suntem acasă - din fericire pentru el, prin porțile negre nu se poate vedea mașina parcată pe alee. Când persoana de la poartă sună iar, de data asta mai insistent, mă gândesc imediat la Esther.
   În ultima vreme mă gândesc mult la ea, mai ales datorită felului în care a repetat numărul ei de mobil în restaurant săptămâna trecută. Sunt convinsă că a înțeles că voiam să-l aud iar și știu că, dacă vreodată va fi nevoie să cer ajutor, la Esther voi apela, și nu la Diane, pe care o cunosc de mai mult timp.
   Mi-am pierdut toate prietenele, chiar și pe Kate și pe Emily, care credeam că vor sta mereu alături de mine. Dar e-mailurile mele neregulate și foarte scurte către ele - dictate de Jack - în care proslăveam viața conjugală și spuneam că sunt prea ocupată ca să mă văd cu ele, le-au făcut să nu mai dea semne de viață.
   Anul acesta n-am primit măcar o felicitare de ziua mea de la ele.

          Acum că scăpase de prietenele mele, Jack mă lăsa să răspund la alte e-mailuri adresate mie anume - de la părinții mei, sau de la Diane, de exemplu - în loc să răspundă el la ele, dar numai pentru a le da o notă mai autentică, deși nu știu cât de autentic reușesc să le fac să sune când îi simt răsuflarea în ceafă în timp ce scriu.
   În astfel de ocazii, mă aduce în biroul lui și mă bucur de aceste momente în care, cu un calculator și un telefon la îndemână, potențialul de a alerta pe cineva e mai mare decât oriunde în altă parte.
   Inima începe mereu să-mi bată mai repede când Jack îmi spune să stau jos, cu calculatorul și telefonul la doar câțiva centimetri de mine, pentru că întotdeauna sper că el va fi neatent suficient de mult timp ca eu să pot să apuc telefonul, să formez repede 999 și să chem disperată poliția. Sau să tastez repede o cerere de ajutor către persoana căreia îi scriu și s-o trimit înainte ca el să mă oprească.
   Tentația de a o face este mare, dar Jack este întotdeauna vigilent. Stă aplecat asupra mea în timp ce scriu și verifică fiecare mesaj înainte de a mă lăsa să-l trimit.
   Odată am crezut că momentul propice venise când cineva a sunat la poartă și eu scriam, dar în loc să se ducă la interfon să vadă cine era, Jack a ignorat pur și simplu soneria, cum ignoră și telefonul când sună în timp ce sunt la calculator.
   Totuși, alături de frustrarea pe care o simt când mă duce înapoi în camera mea, că s-a mai dus o șansă, am și un sentiment de mulțumire, aproape, mai ales după ce le scriu părinților mei. Este aproape ca și cum aș crede minciunile pe care le-am spus despre weekendurile în care am fost plecată cu Jack, sau vizitele în grădini frumoase sau la case de la țară, sau locuri în care n-am fost și nu voi merge niciodată, și pe care totuși pot să le descriu amănunțit.
   Dar, la fel ca după orice urcuș, coborârea e grea și, după ce euforia se topește, sunt mai deprimată decât oricând.

        Soneria de la poartă nu sună și a treia oară, așa că mă întorc în pat și mă-ntind. Sunt atât de neliniștită încât mă hotărăsc să meditez puțin ca să mă relaxez.
   Am învățat să meditez la scurt timp după ce Jack m-a mutat în camera asta, de teamă că, neavând ce să fac toată ziua, am să înnebunesc.
   Am devenit atât de pricepută încât uneori reușesc să mă rup de realitate câteva ore, am eu impresia, dar probabil este mult mai puțin. De obicei încep prin a ne imagina pe mine și pe Millie stând într-o grădină frumoasă, cu un cățeluș la picioarele noastre, însă nu Molly - ca să mă detașez, trebuie să am gânduri frumoase.
   Astăzi, totuși, nu pot să mă relaxez fiindcă singura imagine pe care o am în minte este cea a lui Esther plecând cu mașina de lângă casă. În izolarea mea am devenit superstițioasă și interpretez asta ca pe un semn că am înțeles greșit totul, că nu Esther o să fie cea care o să mă ajute.
   Când îl aud pe Jack urcând scările după vreo oră de la soneria de la poartă, încerc să ghicesc dacă vine să joace vreun joc cu mine sau doar îmi aduce un prânz întârziat. Descuie ușa; n-are nicio tavă în mână, așa că mă pregătesc pentru unul dintre jocurile lui sadice, mai ales când văd că are o carte.
   Dorința de a mă repezi să o smulg din mâna lui e mai puternică, dar rămân impasibilă și îmi dau silința să nu mă uit la ea, întrebându-mă ce tortură a mai născocit de data asta. Știe că doresc cu înfocare ceva de citit - nici nu mai știu de câte ori m-am rugat de el să-mi dea un ziar doar o dată pe săptămână, ca să fiu la zi cu ce se întâmplă în lume și ca să nu par tâmpită de tot când ieșim la cină.
   Așa că mă aștept să-mi ofere cartea, ca apoi să-și retragă mâna când vreau să o iau.
   - Am ceva pentru tine, începe el.
   - Ce? întreb eu, cât pot de lipsită de entuziasm.
   - O carte. Ai vrea-o?
   Venind de la Jack, este întrebarea pe care o urăsc cel mai mult pe lume deoarece, fie că spun da, fie că spun nu, sunt condamnată.
   - Depinde, spun, detestând că-mi prelungesc agonia încercând să-l țin acolo cât mai mult pentru că măcar am cu cine vorbi.
   - De ce?
   - De titlul ei. Dacă se cheamă Viața mea cu un psihopat, nu mă interesează.
   El zâmbește.
   - De fapt, e cea pe care ți-a recomandat-o Esther.
   - Și te-ai hotărât să mi-o cumperi?
   - Nu, a trecut pe aici și a lăsat-o.
   Face o pauză.
   - În condiții normale, aș fi aruncat-o direct la gunoi, însă a venit însoțită de o invitație fermecătoare la cină, de sâmbătă într-o săptămână, cu un mic post scriptum în care spune că abia așteaptă să audă ce părere ai despre carte. Așa că-ți sugerez să ai grijă s-o citești până atunci.
  -  Nu știu dacă o să am timp, dar îmi voi da toată silința, îi spun eu.
   - Nu face pe deșteapta, mă avertizează el. Ai învățat atât de bine să eviți pedeapsa încât am nevoie doar de cel mai mic pretext.
   Pleacă, și, nemaiputând aștepta, deschid cartea și citesc prima pagină ca să-mi fac o idee despre ce e vorba.
  Îmi dau seama imediat c-o să-mi placă și urăsc gândul că doar peste o zi sau două o să mi-o ia. Mă-ntreb dacă să mai aștept până s-o încep așa cum trebuie și să mă limitez la un capitol pe zi, dar pentru că întotdeauna există posibilitatea ca Jack să mi-o ia înapoi înainte de a o termina, mă așez pe pat, pregătită să petrec cele mai frumoase ore din ultima vreme.
   Citesc de aproape o oră când observ că unul dintre cuvintele pe care tocmai le-am citit, cuvântul bine, se detașează de celelalte și, când mă uit mai atent, văd că a fost îngroșat cu creionul.
   Când îmi vibrează în memorie și, dând înapoi câteva pagini, găsesc evidențiat cuvântul „toate”, însă așa de subtil încât nu sunt convinsă că l-aș fi observat dacă nu l-aș fi căutat. Intrigată, continui să dau paginile înapoi și în cele din urmă găsesc un „sunt” mititel, aproape de începutul cărții.
  Le citesc împreună „Sunt toate bune”.
  Inima începe să-mi bată mai repede când mă gândesc că Esther mi-a trimis un mesaj. Dacă da, trebuie să mai fie și altele. Tot mai emoționată, scanez restul cărții în căutarea altor cuvinte îngroșate și găsesc „tu”, „nevoie” și, pe penultima pagină a cărții, „ajutor”.
   Entuziasmul meu că ea și-a dat seama de situația mea și vrea să mă ajute e de scurtă durată, deoarece cum pot să-i răspund lui Esther când n-am nici măcar un creion?
   Un simplu „da” n-ar fi de ajuns, un „da, anunță poliția” ar fi fost zadarnic pentru că, după cum știu pe pielea mea, Jack are poliția la degetul lui cel mic. La fel ca personalul de la hotelul din Thailanda, polițiștii de aici mă știu drept maniaco-depresivă, dat fiind faptul că l-am acuzat pe devotatul și genialul meu soț avocat că mă ține prizonieră.
   Chiar dacă ar sosi aici fără să anunțe, Jack n-ar avea nicio problemă să le explice camera asta, sau orice altă cameră din casă. Oricum, nu m-ar lăsa să-i înapoiez lui Esther cartea fără s-o verifice mai întâi, așa cum întotdeauna îmi verifică geanta înainte să ieșim, ca să se asigure că e goală.
   Deodată îmi trece prin cap că nu mi-ar fi dat cartea dacă n-ar fi răsfoit-o mai întâi cu atenție, ceea ce însemna că aproape sigur a văzut îngroșările.
   Gândul mă îngrozește, mai ales că Esther ar putea fi în pericol. Asta înseamnă și că trebuie să fiu atentă ce-i spun data viitoare când ne întâlnim deoarece, știind că nu pot să-i trimit la fel un mesaj, Jack va fi atent la fiecare cuvânt pe care-l spun.
   Probabil se va aștepta să spun ceva de genul „Consider că mesajul pe care încearcă să-l transmită autorul e foarte pertinent”. Dar o să fie dezamăgit.
   Oi fi fost eu proastă odinioară, dar nu mai sunt. O fi greu să-i trimit lui Esther un mesaj, dar refuz să fiu descurajată.
   Sunt foarte recunoscătoare că ea a înțeles atât de repede ce n-au înțeles nici părinții mei, nici Diane sau Janice sau poliția - că Jack controlează tot ce fac.
   Mă pomenesc încruntându-mă, pentru că, dacă ea bănuiește că el mă controlează, oare n-a ghicit și că el controlează tot ce intră în contact cu mine? Dacă și-a dat seama că Jack nu e un om cu care să glumești, de ce ar risca să fie descoperită când nu are nimic concret care să-i susțină suspiciunile?
   Mă întorc la citit, sperând să găsesc ceva care să-mi spună cum pot să comunic cu Esther fără ca Jack să afle, pentru că nu pot s-o dezamăgesc când mi-a întins o mână de ajutor într-un fel atât de uimitor.
   Seara, când tot mai încerc să găsesc o cale de a-i trimite un mesaj, îl aud pe Jack urcând scările, așa că-nchid repede cartea și o pun pe pat, puțin mai departe de mine.
   - Ai terminat deja? întreabă el, arătând cu capul spre carte.
   - De fapt, mi-e greu s-o înțeleg, mint eu. Nu e genul de carte pe care aș citi-o în mod normal.
   - Unde ai ajuns?
   - Nu prea departe.
   - Păi, ai grijă s-o termini până ne vedem cu ea săptămâna viitoare.
   Pleacă, și mă încrunt iar.
   Este a doua oară când insistă s-o citesc până mergem la cină la Esther, ceea ce-mi spune că știe despre cuvintele îngroșate și speră să-mi sap singură mormântul.
   La urma urmelor, aproape că a recunoscut când mi-a spus mai devreme că prea fac pe deșteaptă, că-i e dor să mă pedepsească, așa că-mi închipui ce fericit trebuie să fi fost când a văzut mesajul lui Esther - și cum trebuie să fi râs de încercarea ei de a mă ajuta. Pe de altă parte, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult simt că mi-a scăpat ceva.
   Abia când îmi amintesc cât timp a trecut între clipa când am auzit soneria și cea în care Jack mi-a adus cartea îmi dau seama că nu Esther a îngroșat cuvintele din carte, ci Jack.

                                         TRECUT

         Molly era moartă doar de câteva zile, pentru că nu începuse să se descompună.
   În privința asta Jack fusese foarte isteț; îi lăsase puțină apă, dar nu destul ca să-i ajungă două săptămâni până am ajuns noi acasă. Șocul de a o găsi moartă a fost cumplit.
   Expresia de anticipare răutăcioasă de pe fața lui Jack când a deschis ușa debaralei mă pregătise pentru ceva - c-o lăsase legată două săptămâni, sau că nu era acolo - dar nu c-o lăsase să moară.
   La început, în timp ce mă uitam la trupușorul ei care zăcea pe podea, m-am gândit că drogurile pe care mi le dăduse îmi jucau feste, pentru că încă mă simțeam capie. Dar când am îngenuncheat lângă ea și i-am simțit corpul rece și rigid, m-am gândit la moartea cumplită pe care trebuie s-o fi îndurat.
   Atunci am jurat nu doar c-o să-l omor pe Jack, ci o să-l și fac să sufere, cum făcuse el cu Molly.
   S-a prefăcut surprins de durerea mea, amintindu-mi că în Thailanda îmi spusese că nu exista nicio menajeră, și am fost recunoscătoare că atunci nu acordasem nicio atenție vorbelor lui. Dacă aș fi înțeles la ce făcea aluzie, nu știu cum aș fi rezistat acele două săptămâni.
   - Mă bucur tare mult să văd că ai iubit-o, a spus el, când am îngenuncheat lângă Molly și am plâns. Speram s-o iubești. Vezi tu, este important că-ți dai seama că ar fi mult mai greu dacă în locul lui Molly acolo ar fi zăcut Millie. Iar dacă Millie ar fi moartă, tu ar trebui să-i iei locul. Dacă stai să te gândești, nimeni nu ți-ar simți cu adevărat lipsa. Dacă ar întreba cineva unde ești, aș spune că după moartea iubitei tale surori te-ai dus la părinții tăi, în Noua Zeelandă.
   - De ce nu pot s-o înlocuiesc oricum pe Millie? am întrebat plângând. De ce ai nevoie de ea?
   - Pentru că pe ea o voi îngrozi mult mai ușor decât pe tine. În plus, dacă o am pe Millie, voi avea aici tot ce-mi trebuie și nu va mai trebui să mă duc în Thailanda.
   - Nu înțeleg.
   Mi-am șters lacrimile de pe obraz cu dosul palmei.
   - Nu te duci în Thailanda să faci sex cu bărbați?
  - Sex cu bărbați?
   Ideea părea să-l amuze.
   - Aș putea să fac asta aici, dacă aș vrea. Nu că aș vrea. Vezi tu, pe mine nu sexul mă interesează. Motivul pentru care mă duc în Thailanda este că acolo îmi pot satisface cea mai mare pasiune - nu că m-aș murdări cu adevărat pe mâini, înțelegi tu. Nu, rolul meu e mai mult de observator și ascultător.
   M-am uitat la el, neînțelegând, și el și-a aplecat capul spre mine.
   - Frica, a șoptit. Nimic nu e ca frica. Îmi place cum arată, îmi place cum se simte, îmi place cum miroase. Și, mai ales, ador sunetul ei.
   I-am simțit limba pe obrazul meu.
   - Îmi place chiar și gustul ei.
   - Mă scârbești, am șuierat. Trebuie să fii unul dintre cei mai răi oameni care au trăit vreodată. Și am să-ți vin de hac, Jack, promit. Până la urmă am să-ți vin de hac.
   - Nu dacă mai întâi îi vin eu de hac lui Millie, ceea ce am de gând să fac.
   - Așadar, ai s-o omori, am spus și glasul mi s-a frânt.
   - S-o omor? La ce mi-ar folosi dacă ar fi moartă? N-am s-o omor pe Millie, Grace, doar am s-o sperii puțin. Și-acum, îngroapă câinele ăla sau îl arunc în tomberon.
   N-a mișcat un deget să mă ajute, ci a stat și s-a uitat cum am înfășurat corpul lui Molly în sacul de gunoi și, plângând, am urcat scările cu ea, am trecut prin bucătărie și am ieșit pe terasa pe care-i spusesem că mi-o doresc.
   M-am uitat prin grădina imensă, tremurând de frig și de șoc, întrebându-mă unde s-o îngrop.
   Urmându-mă afară, el mi-a arătat un tufiș în capătul grădinii și mi-a spus s-o îngrop în spatele lui. L-am ocolit și am văzut în pământ o cazma pregătită.
   Mi-am dat seama că, înainte de a o lăsa pe Molly să moară, îmi pregătise o cazma cu care s-o îngrop și am izbucnit iar în hohote.
   Cât fusesem noi în Thailanda plouase, așa că pământul era moale. Am suportat să-i sap mormântul doar imaginându-mi că-l săpam pe al lui. Când am terminat, am scos corpul lui Molly din sacul de gunoi și am ținut-o o clipă lipită de mine, gândindu-mă la Millie, întrebându-mă cum aveam să-i spun
că Molly a murit.
   - Nu o să revină la viață oricât ai ține-o în brațe, a spus el tărăgănat. Termină odată!
   De teamă c-o să mi-o ia și o s-o arunce în groapă fără niciun strop de ceremonie, am pus-o cu blândețe în mormânt și am așezat peste ea pământ cu lopata.
   Abia atunci mi-am dat seama pe deplin de grozăvia care tocmai se-ntâmplase și, aruncând lopata, m-am repezit după copac și am vomitat cu violență.
   - O să trebuiască să-nveți să ai un stomac mai tare, a spus el în timp ce mă ștergeam la gură cu dosul palmei.
   Auzindu-l, m-a cuprins panica. Alergând spre locul în care aruncasem lopata, am apucat-o și m-am repezit la el cu ea ridicată deasupra capului, gata să-l fac chisăliță cu ea.
   Dar nu mă puteam pune cu el; ridicând brațul, a prins lopata și mi-a smuls-o, făcându-mă să mă împiedic. Mi-am revenit și am rupt-o la fugă țipând cât mă ținea gura după ajutor.
   Când am văzut că ferestrele celei mai apropiate proprietăți abia se întrezăreau printre copaci, am alergat înspre ea, sperând c-o să-mi audă cineva țipetele și, în timp ce fugeam, m-am uitat după o cale de ieșire din grădină. Mi-am dat seama că zidurile care o împrejmuiau erau prea înalte ca să le escaladez și am tras aer în piept, gata să țip iar din răsputeri, știind că asta putea fi singura mea șansă.
   Am simțit o lovitură în spate și, când am căzut, mâna lui Jack mi-a acoperit gura, reducându-mă de tot la tăcere. M-a ridicat cu o smucitură și, cu cealaltă mână, mi-a răsucit brațul la spate, imobilizându-mă.
   - Înțeleg că nu te grăbești s-o revezi pe Millie, a suflat el, în timp ce mă împingea spre casă. Din cauza tentativelor tale de evadare din Thailanda, ți-ai pierdut deja dreptul de a o vedea în următoarele două weekenduri; acum n-ai s-o vezi al treilea weekend la rând. Și, dacă mai încerci ceva, n-ai s-o vezi o lună întreagă.
   M-am luptat cu el, răsucindu-mi capul ca să-mi eliberez gura, dar el m-a strâns mai tare.
   - Biata Millie, a oftat el fals îndurerat, în timp ce mă-mpingea pe terasă și de acolo în bucătărie, o să creadă că ai abandonat-o, că acum, când ești măritată, nu ai timp de ea.
   Mi-a dat drumul și m-a împins de lângă el.
   - Ascultă-mă bine, Grace. Dacă nu faci vreo prostie, sunt pregătit să mă port frumos cu tine - în definitiv, n-am niciun interes să fac altfel. Cu toate astea, n-am să ezit să-ți retrag privilegiile pe care am ales să ți le acord, dacă mă superi. Ai înțeles?
   Rezemată moale de perete, tremurând de oboseală și de la efectele ulterioare ale drogurilor sau de la șoc, am dat doar din cap.
   - Bun. Acum, înainte să-ți arăt restul casei, sunt sigur că ai vrea să faci un duș.
   Ochii mi s-au umplut de lacrimi jalnice de recunoștință. El a observat și a spus, încruntându-se:
   - Nu sunt un monstru. Mă rog, cel puțin nu în sensul ăla. Hai să-ți arăt unde e baia ta și, după ce te mai înviorezi, am să-ți fac un tur al casei.
   L-am urmat în hol și sus pe scări, abia observând ce era în jurul meu. A deschis o ușă și m-a condus într-un dormitor luminos și aerisit, decorat în verde-deschis și crem. Pe patul dublu am recunoscut unele dintre cuverturile și pernuțele pe care le alesesem în ziua în care fuseserăm la cumpărături împreună să cumpărăm mobilă pentru casa pe care promisese să mi-o găsească. În lumea ostilă în care mă aflam, parcă erau niște prieteni vechi și mi-a crescut puțin moralul.
   - Îți place? a întrebat el.
   - Da, am spus cu reținere.
   - Bun.
   Părea mulțumit.
   - Baia e acolo și, în șifonier, ai să-ți găsești hainele.
   S-a uitat la ceas.
   - Îți dau cincisprezece minute.
   Ușa s-a închis în urma lui. Curioasă, m-am dus la șifonierul uriaș care ocupa tot peretele din stânga. Am deschis ușile glisante și am găsit hainele pe care le trimisesem înainte, cele de care nu avusesem nevoie în Thailanda.

                 Tricourile și bluzele mele erau împăturite frumos pe rafturi și lenjeria mea intimă fusese pusă în sertare special făcute. În altă parte a șifonierului, numeroasele mele perechi de pantofi fuseseră puse în cutii de plastic transparente.
   Totul părea atât de normal încât am avut din nou senzația că sunt ruptă de realitate. Îmi era cu neputință să asociez camera frumoasă pe care mi-o pregătise Jack și promisiunea unui duș cu ce se întâmplase mai înainte și n-am putut scăpa de sentimentul că, dacă mă întindeam pe pat și dormeam un timp, aveam să constat că totul a fost un coșmar îngrozitor.
   M-am dus la fereastră și m-am uitat afară. Fereastra era pe partea laterală a casei și dădea spre o grădină de trandafiri. Tocmai când admiram frumusețea florilor și apreciam liniștea după-amiezii, o pală de vânt a adus din spatele casei un sac negru de gunoi, care s-a prins într-o tufă de trandafiri.
   Recunoscându-l ca fiind sacul în care o dusesem pe Molly în grădină, am scos un strigăt de durere și m-am dus în grabă la ușă, dându-mi seama că irosisem minute prețioase în care ar fi trebuit să-ncerc să evadez.
   Am deschis-o și eram pe cale să mă năpustesc în hol când brațul lui Jack a zvâcnit din senin, blocându-mi calea.
   - Pleci undeva? a întrebat el voios.
   M-am uitat lung la el, și inima îmi bubuia dureros în piept.
  - Doar nu te gândeai să-ncerci să pleci, nu-i așa?
M-am gândit la Millie, la cât de supărată ar fi fost dacă nu apăream în următoarele trei săptămâni și mi-am dat seama că nu puteam să risc încă o pedeapsă.
   - Prosoapele, am îngânat eu. Mă întrebam unde sunt prosoapele.
   - Dacă te-ai fi uitat în baie, le-ai fi găsit. Grăbește-te, ți-au mai rămas zece minute.
   Când a închis ușa după mine, întemnițându-mă iar, m-am dus la baie.
   Acolo erau o cabină de duș și o cadă separată, o chiuvetă și o toaletă. Pe un dulap jos se afla un teanc de prosoape flaușate și, deschizând dulapul, am văzut că era aprovizionat generos cu sticle cu șampon, balsam și gel de duș.
   Îmi doream cu disperare să-ndepărtez murdăria care parcă îmi pătrunsese în corp prin toți porii, așa că m-am dezbrăcat, am dat drumul la duș și înarmându-mă cu tot ce-mi trebuia, am intrat sub jetul de apă. Am potrivit temperatura să fie cât de fierbinte puteam suporta, mi-am șamponat părul și mi-am frecat bine corpul, întrebându-mă dacă aveam să mă mai simt vreodată curată.
   Aș fi stat mai mult sub apă, dar nu aveam încredere că Jack n-o să intre să mă tragă din duș de îndată ce expirau cele zece minute. Așa că am închis robinetul și m-am șters repede.
  În dulapul de sub chiuvetă am găsit un pachet de periuțe și niște pastă și am folosit două minute prețioase din timpul care-mi rămăsese spălându-mă pe dinți până mi-au sângerat gingiile. M-am dus în grabă în dormitor, am deschis șifonierul, am tras o rochie de pe umeraș, am luat dintr-un sertar un sutien și o pereche de chiloți și m-am îmbrăcat repede.
   Ușa dormitorului s-a deschis când îmi trăgeam fermoarul rochiei.
   - Bun, a spus Jack. Nu țineam neapărat să vin să te scot târâș din duș, dar aș fi făcut-o.
   A dat din cap spre șifonier.
   - Pune-ți ceva în picioare.
   După o ezitare, am ales o pereche de pantofi cu toc mic în loc de tenișii după care tânjeau picioarele mele, sperând că ei aveau să mă facă să mă simt mai stăpână pe mine.
   - Acum, turul casei. Sper c-o să-ți placă.
   L-am urmat la parter, întrebându-mă de ce i-ar fi păsat dacă-mi plăcea sau nu. Deși eram hotărâtă să nu mă las impresionată, rațiunea îmi spunea c-ar fi putut să fie în interesul meu să reacționez pozitiv, cum era evident că dorea el.
   - Mi-a luat doi ani să fac casa exact cum mi-am dorit-o, a spus el când am ajuns în hol, mai ales că a trebuit să fac niște schimbări de ultim moment. De exemplu, inițial bucătăria nu dădea pe terasă, dar am pus să se construiască una fiindcă mi s-a părut o idee excelentă. Din fericire, am reușit să-ți direcționez restul dorințelor tale spre ce era deja aici, a continuat el, confirmând ceea ce înțelesesem deja, și anume că-n ziua în care îmi ceruse să-i descriu ce gen de casă mi-ar plăcea, mă manipulase cu istețime să i-o descriu pe cea pe care o cumpărase deja.
   - Dacă îți amintești, ai spus că vrei o toaletă la parter, pentru musafiri, dar când am propus o întreagă garderobă, ai fost imediat de acord.
   A deschis o ușă din dreapta, dând la iveală o garderobă în care erau un șifonier, o oglindă mare și o toaletă separată.
   - Foarte inteligent, am spus, referindu-mă la cum mă manipulase.
   A înaintat pe hol, deschizând următoarea ușă.
   - Biroul meu și biblioteca.
   Am zărit în fugă o cameră cu pereții acoperiți din podea până în tavan cu rafturi cu cărți și, în dreapta, într-o nișă, un birou de mahon.
   - Nu e o cameră în care va trebui să intri prea des.
   Trecând pe partea cealaltă a holului, a deschis uriașele uși duble pe care le observasem mai devreme.
  - Camera de zi și sufrageria.
   Mi-a ținut ușile deschise, invitându-mă să intru, și am pășit în una dintre cele mai frumoase camere pe care le văzusem în viața mea. Dar aproape că nici n-am observat cele patru glasvandur și care dădeau în grădina de trandafiri de pe latura casei, sau tavanele înalte, sau arcada elegantă care ducea în sufragerie, fiindcă ochii mi-au fost imediat atrași de căminul deasupra căruia atârna tabloul pe care i-l făcusem cadou lui Jack, Licurici.
   - Arată perfect acolo, nu crezi? a spus el.
   Mi-am adus aminte câtă iubire și efort pusesem în el și de faptul că era alcătuit din sute de săruturi și mi s-a făcut rău de la stomac. Răsucindu-mă brusc pe călcâie, m-am întors în hol.
   - Sper că asta nu-nseamnă că nu-ți place camera, a spus el, urmându-mă încruntat.
   - De ce ți-ar păsa dacă-mi place sau nu? am mormăit.
   - N-am nimic personal cu tine, Grace, a spus el răbdător, înaintând pe hol. Cum ți-am explicat în Thailanda, tu ești mijlocul de a-mi atinge scopul la care am visat mereu. Așa că e normal să simt față de tine un fel de recunoștință. De aceea, aș vrea ca experiența ta aici să fie cât mai plăcută cu putință, cel puțin până vine Millie. După aceea, mă tem că va fi extrem de neplăcut pentru tine. Și pentru ea, bineînțeles. Și-acum, ieri n-ai apucat să vezi bucătăria așa cum trebuie, nu-i așa?
   A deschis ușa bucătăriei și am văzut barul pentru micul dejun pe care stabiliserăm să-l avem și patru scaune înalte și lucioase.
   - Oh, cât or să-i placă lui Millie scaunele astea! am exclamat, închipuindu-mi-o, învârtindu-se în ele.
   În tăcerea care a urmat, tot ce se-ntâmplase m-a ajuns din urmă și camera a-nceput să se învârtească cu mine. Conștientă că Jack întindea brațele să mă prindă, am încercat fără vlagă să-l resping înainte de a leșina.

         Când am deschis ochii, eram atât de odihnită, încât primul meu gând a fost că mă aflam undeva în vacanță.
   Uitându-mă în jur, încă somnoroasă, am văzut pe o masă de lângă pat toate ustensilele necesare pentru ceai și cafea și am tras concluzia că mă aflam într-un hotel, dar nu știam unde. În timp ce mă uitam la pereții de un verde-deschis, care-mi păreau și cunoscuți, și necunoscuți în același timp, mi-am amintit dintr-odată unde eram.
   Am sărit din pat, m-am repezit la ușă și am încercat s-o deschid. Când am constatat că era încuiată, am început să bat cu pumnii în ea, strigând la Jack să-mi dea drumul să ies.
   Cheia s-a răsucit în broască și ușa s-a deschis.
   - Pentru Dumnezeu, Grace! a spus el clar supărat. Trebuia doar să mă strigi.
   - Cum ai îndrăznit să mă încui? am strigat, cu glasul tremurând de furie.
   - Te-am încuiat spre binele tău. Dacă n-aș fi făcut-o, poate ai fi fost destul de proastă să încerci iar să fugi și ar fi trebuit să te lipsesc de încă o vizită la Millie.
   S-a întors și, de pe o măsuță din fața ușii mele, a luat o tavă.
   - Acum, dacă te dai puțin înapoi, am să-ți dau ceva de mâncare.
   Gândul la mâncare era ispititor; nu mai țineam minte de când nu mai mâncasem, dar trebuie să fi fost cu mult înainte de a pleca din Thailanda.
   Însă mai tentantă era ușa deschisă.
   M-am dat la o parte, dar nu înapoi cum îmi ceruse el, am așteptat până a intrat în cameră, apoi m-am repezit la el, dărâmând tava din mâinile lui. În zgomotul de veselă spartă și mugetul lui de furie, am luat-o la fugă spre scări și le-am coborât două câte două, dându-mi seama prea târziu că holul de jos era cufundat în întuneric.
   Ajungând la baza scărilor, am căutat un comutator și, negăsindu-l, am mers pe pipăite de-a lungul peretelui până am ajuns la ușa bucătăriei. Am deschis-o și am constatat că și bucătăria era cufundată în întuneric. Mi-am adus aminte de cele patru glasvanduri pe care le văzusem în camera de zi, așa că am traversat holul și am mers pe bâjbâite lipită de perete până am dat de ușile duble. Întunericul complet din cameră și liniștea desăvârșită - casa fiind sinistru de tăcută - au devenit deodată înfricoșătoare.
   La gândul că Jack putea fi oriunde, că putea să se fi furișat pe scări în urma mea și că era la câțiva pași distanță de mine, inima a început să-mi bată foarte repede de frică.
   Intrând în cameră, m-am lăsat pe podeaua din spatele uneia dintre uși, mi-am tras genunchii la piept și m-am ghemuit, așteptând ca mâinile lui să mă înhațe în orice clipă. Suspansul era cumplit și gândul că poate el a hotărât să nu mă găsească până i se părea convenabil m-a făcut să regret că am părăsit siguranța relativă a dormitorului.
   - Unde ești, Grace?
   Glasul venea de undeva din hol, și tonul lui moale, tărăgănat, mi-a sporit groaza. În liniștea din jur, l-am auzit adulmecând aerul.
   - Hmm, ador mirosul fricii! a suflat el.
   I-am auzit pașii înaintând tiptil pe hol și, când s-au apropiat, m-am lipit de perete. S-au oprit și, în timp ce-mi încordam auzul ca să-mi dau seama unde era, i-am simțit răsuflarea pe obrajii mei.
   - Bau! a șoptit el.
   Când am izbucnit în lacrimi de ușurare că chinul meu a luat sfârșit, el a început să râdă în hohote. Un zbârnâit a vestit zorile care se strecurau în cameră și, ridicând capul, l-am văzut pe Jack, cu o telecomandă în mână.
   - Jaluzele de oțel, a spus el. Fiecare fereastră de la parter e prevăzută cu jaluzele. Chiar dacă întâmplător, printr-o minune, găsești o cale de ieșire din camera ta în timp ce eu sunt la muncă, fii sigură că nu vei putea ieși din casă.
   - Dă-mi drumul, Jack, l-am implorat. Te rog, lasă-mă să plec.
   - De ce aș face asta? De fapt, cred că-ncepe să-mi facă plăcere să te am aici, mai ales dacă vei încerca în continuare să scapi. Cel puțin voi avea o distracție până când vine Millie.
   A făcut o pauză.
   - Chiar crezi că am s-o las pe Millie să se apropie de casa asta? am strigat. Sau pe tine de ea?
   - Parcă am mai avut conversația asta în Thailanda, a spus el, plictisit. Cu cât accepți mai repede că roțile s-au pus deja în mișcare și că nu poți să faci nimic să le oprești, cu atât mai bine va fi pentru tine. Nu există scăpare - ești a mea acum.
   - Nu-mi vine să cred că tu crezi că vei scăpa basma curată. Nu mă poți ține ascunsă în veci, să știi. Cum rămâne cu prietenii mei, cu prietenii noștri? Nu trebuie să luăm cina cu Moira și Giles când le înapoiem mașina?
   - Am să le spun exact ce intenționez să spun la școala lui Millie - apropo, acum n-ai s-o mai vezi patru săptămâni - că ai luat în Thailanda un microb urât și că ești bolnavă. Și, când, în cele din urmă, am să te las să o revezi pe Millie, îți voi urmări fiecare mișcare și-ți voi asculta fiecare cuvânt. Dacă încerci să informezi pe cineva despre ceea ce se petrece, veți plăti și tu, și Millie. Cât despre prietenele tale, n-ai să ai timp de ele acum că ești măritată și fericită și, când nu vei mai răspunde la e-mailurile lor, vor uita de tine de tot. Va fi ceva treptat, desigur. Te voi lăsa să păstrezi legătura cu ele o vreme, dar îți voi verifica e-mailurile înainte de a le trimite ca nu cumva să-ncerci să alertezi pe cineva de situația ta.
   A făcut o pauză.
   - Dar nu-mi închipui că ești atât de proastă.
   Până în acel moment nu mă îndoisem că puteam să scap de el, sau cel puțin să-i spun cuiva că mă ținea prizonieră, dar felul lipsit de emoție cu care vorbea avea ceva care te îngheța. Siguranța lui absolută că totul avea să iasă exact cum plănuise m-a făcut să mă îndoiesc pentru prima dată de capacitatea mea de a-l păcăli.
   Când m-a escortat înapoi în dormitorul meu, spunându-mi că nu aveam să primesc nimic de mâncare până a doua zi, nu m-am gândit decât la ce-i făcuse lui Molly și la ce avea să-mi facă mie dacă mai încercam să scap de el.
   Nu-mi permiteam să risc să n-o văd pe Millie încă o săptămână și gândul la dezamăgirea ei când nu apăream în următoarele duminici m-a făcut și mai nefericită decât eram.

            Foamea cumplită pe care-o simțeam mi-a dat ideea să mă prefac că am apendicită, astfel încât Jack să nu aibă de ales și să mă ducă la spital, unde simțeam că puteam convinge pe cineva să mă asculte.
   Când, în cele din urmă, mi-a adus a doua zi de mâncare, așa cum promisese, seara era deja pe sfârșite, așa că nu mâncasem nimic de mai mult de patruzeci și opt de ore.
   Mi-a fost greu să nu mănânc aproape tot ce-mi adusese și, în timp ce mă țineam cu mâinile de stomac și gemeam că mă durea, am fost recunoscătoare pentru crampele care-mi făceau durerea să pară mai autentică.
   Din nefericire, Jack a rămas impasibil, dar când dimineața următoare m-a găsit încovoiată, a fost de acord să-mi aducă aspirina pe care am cerut-o, deși m-a pus s-o înghit în fața lui. Seara m-a găsit zvârcolindu-mă în pat și în timpul nopții am bătut cu pumnul în ușă, până când a venit să vadă ce era cu zgomotul ăla.
   I-am spus că aveam dureri cumplite și l-am rugat să cheme o ambulanță. A refuzat, spunând că, dacă și a doua zi aveam dureri, avea să cheme un doctor. Nu era rezultatul pe care-l voisem, dar era mai bun decât nimic și am plănuit cu grijă ce să-i spun doctorului când venea, știind - după experiența mea din Thailanda - că nu-mi puteam permite să par isterică.
   Nu prevăzusem că Jack o să stea cu mine în timp ce mă consulta doctorul și, în timp ce mă prefăceam că mă doare de fiecare dată când el mă apăsa pe stomac, mă gândeam înnebunită că toată prefăcătoria mea și lipsirea de hrană aveau să fie zadarnice dacă lăsam să-mi scape momentul.
   Când l-am întrebat pe doctor dacă pot să discut cu el între patru ochi, insinuând că durerea putea fi cauzată de o problemă ginecologică, m-am simțit victorioasă când el l-a întrebat pe Jack dacă vrea să fie amabil și să iasă din cameră.
   După aceea, m-am întrebat de ce nu mi-a dat prin cap că amabilitatea lui Jack de a părăsi camera însemna că nu era îngrijorat de rezultatul discuției mele private cu doctorul. Nici zâmbetul compătimitor al doctorului când i-am spus cu sufletul la gură că sunt ținută prizonieră nu mi-a dat de bănuit.
   Abia când a început să mă-ntrebe despre tentativa de sinucidere și o presupusă depresie de care sufeream de mult am înțeles că Jack se îngrijise minuțios de toate aspectele înainte chiar ca doctorul să fi pus piciorul în dormitorul meu. Îngrozită, l-am implorat să mă creadă că Jack nu era cine spunea că este, că-și omorâse în bătaie mama când era doar un copil și dăduse vina pe tatăl lui.
   Dar, chiar în timp ce vorbeam, îmi dădeam seama că povestea mea suna incredibil și, când mi-a scris o rețetă pentru Prozac, am devenit atât de isterică încât ceea ce-i spusese Jack, că eram o maniaco-depresivă în căutare de atenție, a căpătat greutate.
   Avea chiar și documente să dovedească asta – o copie a fișelor mele medicale din vremea supradozei mele și o scrisoare de la managerul hotelului din Thailanda, în care descria amănunțit comportamentul meu din noaptea sosirii noastre.
   Distrusă de neputința mea de a-l convinge pe doctor că spuneam adevărul, enormitatea sarcinii pe care mi-o stabilisem mi s-a părut, iarăși, insuportabilă.
   Dacă nu reușisem să conving un profesionist să ia în seamă ce-i spusesem, cum aveam să izbutesc să fac pe altcineva să-nțeleagă ce se petrecea? Și, mai ales, cum puteam vorbi vreodată liber cu cineva când Jack îmi interzicea orice comunicare cu lumea din afară, dacă nu era controlată de el?

         A început să-mi monitorizeze e-mailurile pe care le primeam și, dacă nu-mi dicta răspunsul cuvânt cu cuvânt, stătea aplecat asupra mea și citea fiecare vorbă pe care-o scriam.
   Cum stăteam încuiată în camera mea zi și noapte, oamenii erau nevoiți să lase un mesaj pe robot, dacă Jack nu era prin preajmă să răspundă la telefon. Dacă cereau să vorbească personal cu mine, le spunea că sunt la duș sau la cumpărături și că am să-i sun eu. Și, dacă mă lăsa să-i sun, asculta ce spuneam.
   Dar nu îndrăzneam să obiectez, deoarece conversația cu doctorul mă costase încă o săptămână fără s-o văd pe Millie, precum și dreptul de a primi ceai și cafea în camera mea. Știam că dacă voiam s-o revăd pe Millie în viitorul apropiat trebuia să mă comport exact cum voia Jack, cel puțin o perioadă. Așa că, fără să mă plâng, m-am supus restricțiilor pe care mi le-a impus.
   Când venea să-mi aducă mâncarea - pe atunci mi-o aducea dimineața și seara - aveam grijă să mă găsească stând impasibil pe pat, servilă, docilă.
   Părinții mei, a căror mutare în Noua Zeelandă era iminentă, erau neîncrezători în privința misterioasei bacterii pe care aparent o luasem în Thailanda și care mă-mpiedica s-o vizitez pe Millie. Pentru a-i descuraja să vină în vizită, Jack le spusese că eram potențial contagioasă, dar din telefoanele lor mi-am dat seama că erau îngrijorați că interesul meu față de Millie dispăruse, acum că eram femeie măritată.
   I-am văzut doar o dată înainte să plece, când au venit să-și ia rămas-bun în grabă, și abia atunci, în timpul unui tur rapid al casei, am văzut și restul camerelor de la primul etaj.
   A trebuit să mă-nclin în fața lui Jack; nu doar că-mi strânsese toate lucrurile ca să prezinte camera mea drept una dintre  camerele de oaspeți, dar îmi și presărase hainele prin dormitorul lui, ca să pară că și eu dormeam acolo. Mă ardeau buzele să le spun părinților mei adevărul, să-i implor să mă ajute, dar cu brațul lui Jack greu pe umărul meu, n-am avut curajul să spun ceva.
   Poate totuși aș fi spus dacă n-ar fi fost camera lui Millie.
   Când părinții mei s-au entuziasmat de pereții de nuanță galben-deschis, de mobilierul frumos și de patul cu baldachin cu stive de pernuțe, n-am putut să cred că Jack s-ar fi deranjat atât dacă chiar avea intenții rele în privința ei. Asta mi-a dat speranță, speranța că, undeva, în adâncul inimii lui, a mai rămas un dram de decență.
   În săptămâna de după plecarea părinților mei, Jack m-a dus în sfârșit la Millie. Cum trecuseră cinci săptămâni de la întoarcerea noastră din Thailanda, piciorul lui Millie se vindecase și am putut s-o scoatem în oraș la masa de prânz. Dar Millie pe care am găsit-o așteptându-mă era mult diferită de fata fericită pe care o lăsasem în urmă.

        Părinții mei spuseseră că Millie fusese dificilă cât fuseserăm noi plecați și am pus asta pe seama dezamăgirii ei de a nu fi fost domnișoară de onoare la nunta noastră.
   Știam și că era supărată că nu mă dusesem s-o văd de îndată ce ne întorseserăm din luna de miere, pentru că, în timpul convorbirilor telefonice cu ea, când Jack îmi sufla în ceafă, fusese practic monosilabică.
   Deși am reușit s-o câștig repede de partea mea cu suvenirele pe care m-a lăsat Jack să i le cumpăr din aeroport și o nouă carte audio de Agatha Christie, pe Jack aproape l-a ignorat și mi-am dat seama că el era furios, mai ales că era și Janice de față.
   Am pretins că Millie era supărată că n-o adusesem și pe Molly cu noi, dar cum ea nu făcuse tărăboi când îi spusesem că lăsasem cățelul în grădină dezgropând bulbi înseamnă că nu sunase convingător. Când, într-un efort de a salva situația, Jack ca zis că ne ducea să luăm prânzul la un hotel nou, ea a răspuns că nu voia să meargă nicăieri cu el și că nu voia nici ca el să locuiască cu noi. Încercând să dezamorseze situația, Janice a dus-o pe Millie să-și ia paltonul, iar Jack s-a grăbit să-mi spună că, dacă Millie nu își schimbă atitudinea, avea să aibă el grijă să n-o mai văd niciodată.
   Căutam ceva care să scuze iar comportamentul lui Millie. I-am spus că ea zisese că nu voia ca el să locuiască cu noi, pentru că ea nu-și dăduse seama că, din moment ce eram căsătoriți, el era tot timpul cu mine și nu-i plăcea deloc că trebuia să mă-mpartă cu el.
   N-am crezut o clipă ce spuneam - Millie înțelegea foarte bine că cei căsătoriți locuiesc împreună - și știam că trebuia să aflu cauza atitudinii lui Millie înainte ca el să-și piardă răbdarea și s-o ducă la azil, cum amenințase. Dar cum el era mereu în coasta mea, urmărindu-mi fiecare gest și mișcare, nu vedeam cum pot vorbi cu ea în particular.
   Șansa mea a venit la hotelul la care ne-a dus Jack să luăm prânzul. La sfârșitul mesei, Millie mi-a cerut să merg cu ea la toaletă.
   Mi-am dat seama că aveam ocazia să vorbesc cu ea și m-am ridicat în picioare, doar că Jack i-a spus lui Millie că putea foarte bine să se ducă și singură. Însă ea a insistat, ridicând tot mai mult glasul, forțându-l pe Jack să cedeze. Așa c-a mers și el cu noi.
   Când a văzut că toaleta doamnelor era pe un coridor scurt unde nu putea să ne însoțească fără să pară suspect, m-a tras înapoi. Vorbind în șoaptă într-un fel în care m-a înfiorat, mi-a spus că nu trebuia să-i spun nimic lui Millie - sau altcuiva. A adăugat că ne va aștepta în capătul coridorului și ne-a avertizat să nu stăm mult.
   - Grace, Grace! a strigat Millie, de-ndată ce am rămas singure, Jack om rău, foarte rău om. M-a împins, m-a împins pe scări.
   I-am pus degetul la buze, atenționând-o să tacă, și m-am uitat cu teamă în jur. Am avut mare noroc că am găsit cabinele libere.
   - Nu, Millie, am șoptit, îngrozită că Jack ne urmase totuși pe coridor și asculta la ușă. Jack n-ar face asta.
   - M-a împins, Jack. La casa căsătoriilor, Jack m-a împins tare, așa!
   M-a împins cu umărul.
   - Jack rănit pe mine, rupt picior.
   - Nu, Millie, nu! am spus în șoaptă. Jack e un om bun.
   - Nu, nu bun, a insistat cu încăpățânare Millie. Jack om rău, foarte rău om.
   - Nu trebuie să spui asta, Millie! N-ai spus nimănui, nu-i așa, Millie? N-ai spus nimănui ce mi-ai spus mie acum?
   A clătinat din cap cu putere.
   - Tu spui mereu spun Grace lucruri întâi. Dar acum eu spun Janice că
   Jack om rău.
   - Nu, Millie, nu trebuie să spui nimănui!
   - De ce? Grace nu crede pe mine.
   M-am gândit înnebunită ce puteam să-i spun. Știam deja de ce era Jack în stare și, dintr-odată, vorbele lui Millie au căpătat sens, mai ales când mi-am amintit că el nu voise ca ea să fie domnișoară de onoare.
   - Ascultă, Millie.
   I-am luat mâinile, știind că Jack avea să intre la bănuieli dacă stăteam prea mult.
   - Jucăm un joc? Un joc secret pe care să-l știm doar tu și cu mine? O ții minte pe Rosie? am întrebat, referindu-mă la prietena imaginară pe care o inventase când era mai mică, pentru a da vina pe ea pentru boroboațele ei.
   A dat cu putere din cap.
   - Rosie faci lucruri rele, nu Millie.
   - Da, știu, am spus eu cu seriozitate. Era foarte obraznică.
   Millie arăta atât de vinovată încât nu m-am putut abține să zâmbesc.
   - Eu nu ca Rosie, Rosie rea, ca Jack.
   - Dar nu Jack te-a împins pe scări.
   - Ba da, a spus ea cu încăpățânare.
   - Ba nu. A fost altcineva.
   S-a uitat cu neîncredere la mine.
   - Cine?
   Am căutat cu disperare un nume.
   - George Clooney.
   Millie s-a uitat lung la mine.
   - Jorj Koony?
   - Da, nu-ți place George Clooney, nu-i așa?
   - Nu, nu place Jorj Koony, a aprobat ea.
   - El e cel care te-a împins pe scări, nu Jack.
   Fruntea i s-a încrețit.
   - Nu Jack?
   - Nu, nu Jack. Ție îți place de Jack, Millie, îți place foarte mult de Jack.
   Am scuturat-o ușor.
   - E foarte important să-ți placă de Jack. Nu el te-a împins pe scări, George Clooney te-a împins. Înțelegi? Trebuie să-ți placă de Jack, Millie, de dragul meu.
   S-a uitat atent la mine.
   - Da, Millie, sunt speriată. Așa că, te rog, spune-mi că îți place de Jack. E foarte important.
   - Eu place Jack, a spus ea ascultătoare.
   - Bine, Millie.
   - Dar nu place Jorj Koony.
   - Nu, nu-ți place de George Clooney.
   - El rău, el împins pe mine pe scări.
   - Da. Dar nu trebuie să spui nimănui asta. Nu trebuie să spui nimănui că George Clooney te-a împins pe scări. Asta-i un secret, ca Rosie. Dar trebuie să-i spui lui Jack că-ți place de el. Ai înțeles?
   - Eu înțeles.
   A dat din cap.
   - Trebuie spui Jack place el.
   - Da.
   - Eu spui lui eu nu place Jorj Koony?
   - Da, poți să-i spui și asta.
   S-a aplecat spre mine.
   - Dar Jack Jorj Koony, Jorj Koony Jack, a șoptit ea.
   - Da, Millie, Jack este George Clooney, dar numai noi știm asta, i-am șoptit eu. Înțelegi ce vreau să spun? Acesta e un secret, secretul nostru, ca Rosie.
   - Jack om rău, Grace.
   - Da, Jack om rău. Dar și acesta e secretul nostru. Să nu spui nimănui.
   - Eu nu locuiește cu el. Eu speriată.
   - Știu.
   - Și ce faci?
   - Nu știu încă, dar voi găsi o soluție.
   - Promiți?
   - Promit.
   S-a uitat cu atenție la mine.
   - Grace tristă.
   - Da, Grace tristă.
   - Nu supărată, Millie aici. Millie ajută Grace.
   - Mulțumesc, am spus, îmbrățișând-o. Ține minte, Millie, îți place de Jack.
   - Eu nu uit.
   - Și nu trebuie să spui că nu vrei să locuiești cu el.
   - Nu spui.
   - Bine, Millie.
   Jack ne aștepta nerăbdător.
   - De ce ați stat așa de mult? a întrebat el, privindu-mă lung.
   - Eu am ciclu, a spus cu importanță Millie. La ciclu nevoie timp mult.
   - Facem o plimbare înainte de a ne întoarce?
   - Da, eu place plimbare.
   - Poate găsim pe drum înghețată.
   Ținând minte ce-i spusesem, Millie i-a zâmbit larg.
   - Mulțumesc, Jack.
   - În fine, se pare că și-a recăpătat puțin buna dispoziție, a spus Jack, în timp ce Millie țopăia în fața noastră.
   - Când eram la toaletă, i-am explicat că acum suntem căsătoriți și e normal să fii mereu cu mine și a înțeles că trebuie să mă-mpartă cu tine.
   - Atâta vreme cât asta a fost tot ce ai spus.
   - Bineînțeles.
   După o oră, când am lăsat-o pe Millie la școală, Janice ne aștepta.
   - Se pare că te-ai distrat bine, Millie, a spus ea zâmbind.
   - Da, a aprobat Millie.
   S-a întors spre Jack.
   - Eu place ține, Jack, tu drăguț.
   - Mă bucur că tu crezi asta, a spus el, uitându-se la Janice.
   - Dar nu place Jorj Koony.
   - Mie îmi convine, i-a spus el. Nici mie nu-mi place.
   Și Millie s-a umflat de râs.

                                        PREZENT

               Diseară mergem la Esther și Rufus, iar mâine la Millie.
   Știu sigur că mergem fiindcă Janice și-a luat ieri libertatea de a suna ca să-l întrebe pe Jack dacă ne ducem. Are un prânz în familie și nu poate lipsi și nu are cine să aibă grijă de Millie dacă nu ne ducem, dar, cum n-am fost de trei săptămâni, nu pot să nu mă gândesc că acesta e doar un pretext. Cred că-n sinea ei e cam supărată pe noi că n-am apărut s-o luăm pe Millie și mă miră că Jack nu este mai atent în privința asta.
   Pentru a mă pedepsi, își asumă riscul ca Janice să pună la îndoială atașamentul nostru față de Millie. Dar, cum asta nu poate fi decât în avantajul meu, n-am deloc de gând să-i atrag atenția.
   Poate pentru că știu că mâine am s-o văd pe Millie, sunt mai puțin stresată decât de obicei la gândul că diseară ieșim. Pentru mine, cinele la prieteni echivalează cu mersul pe un teren minat, pentru că întotdeauna mă tem că am să fac sau am să spun ceva pe care Jack îl va folosi împotriva mea.
   Sunt mulțumită că n-am căzut în capcana întinsă de Jack când a îngroșat cuvintele din cartea lui Esther, însă va trebui să fiu atentă să nu-i spun acesteia niciun lucru pe care el l-ar putea răstălmăci.
   Azi-dimineață, când mi-a adus micul dejun, a luat cartea cu el și am râs la gândul c-o să cerceteze degeaba paginile căutând ceva nedorit, un cuvânt sau două pe care le-am însemnat cu unghia, poate. Este evident că faptul că n-a găsit nimic l-a supărat, fiindcă și-a petrecut cea mai mare parte a zilei la subsol, întotdeauna un semn rău. Și foarte plictisitor pentru mine.
   Prefer să-l aud mișcându-se prin casă, deoarece mă amuză să-i urmăresc mișcările când trece dintr-o cameră în următoarea și, după sunetele care răzbat de jos, să încerc să-mi dau seama ce face.
   Știu că în clipa asta e în bucătărie și tocmai și-a făcut un ceai, pentru că acum câteva minute l-am auzit umplând cu apă ceainicul și apoi oprindu-l cu un clic. Îl invidiez. Unul dintre multele lucruri pe care le urăsc la captivitatea mea este că nu pot să-mi fac când vreau o ceașcă de ceai, și mi-e dor de ceainicul meu și de stocul permanent de pliculețe de ceai și lapte.
   Când mă gândesc acum la asta, îmi dau seama că Jack a fost la început un temnicer destul de generos.
   După cum începe să coboare soarele, bănuiesc că e în jur de șase și pe la șapte trebuie să mă lase să intru în dormitorul de alături, cel care a fost înainte al meu, ca să mă pregătesc. Nu trece mult și îi aud pașii pe scări.
   Apoi, cheia se răsucește în broască și ușa se deschide.

        Când îl văd în prag, mă cuprinde ca întotdeauna exasperarea de cât de normal arată, pentru că sigur ar trebui să existe ceva - urechi ascuțite sau două coarne - care să avertizeze lumea de răutatea lui.
   Se dă la o parte să mă lase să trec și intru repede în camera de alături, bucuroasă că am ocazia să mă îmbrac elegant, să port și altceva în afară de pijamale negre și papucii.
   Deschid ușa șifonierului și aștept ca Jack să-mi spună cu ce să mă îmbrac.
   Când el nu spune nimic, știu că vrea să-mi dea falsa speranță că pot să mă îmbrac cu ce vreau, ca apoi, imediat ce mă îmbrac, să-mi spună să mă dezbrac. Poate pentru că am reușit să-i ghicesc viclenia cu cartea, mă hotărăsc să joc la noroc și aleg o rochie pe care nu vreau deloc s-o port pentru că e neagră.
   Îmi scot pijamaua.
   Deși este neplăcut să mă îmbrac și să mă dezbrac sub privirile lui Jack, nu pot să fac nimic în privința asta, deoarece mi-am pierdut de multă vreme dreptul la intimitate.
   - Începi să arăți cam costelivă, spune el în timp ce îmi pun lenjeria intimă.
   - Poate c-ar trebui să-mi aduci puțin mai des de mâncare, sugerez eu.
   - Poate, aprobă el.
   După ce-mi pun rochia și trag fermoarul, încep să cred că am înțeles greșit.
   - Scoate-o, spune el, în timp ce mi-o aranjez. Pune-o pe cea roșie.
   Simulez dezamăgirea și-mi scot rochia neagră, mulțumită că am reușit să-l păcălesc, pentru că rochia roșie este cea pe care aș fi ales-o. Mi-o pun și, poate datorită culorii, mă simt mai sigură pe mine. Mă duc la masa de toaletă, mă așez în fața oglinzii și, pentru prima oară după trei săptămâni, mă privesc.
   Primul lucru pe care-l observ este că ar trebui să mă pensez.
   Oricât nu mi-ar plăcea să execut astfel de ritualuri în fața lui Jack, iau din sertar penseta și încep să-mi aranjez sprâncenele. A trebuit să negociez dreptul de a mă epila, subliniind că nu puteam arăta perfect cu păr pe picioare.
   Din fericire, a acceptat să adauge un pachet de benzi de epilat la stocul minimal de articole de toaletă pe care mi le aducea în fiecare lună.
   După ce termin cu sprâncenele, mă fardez și, în cinstea rochiei, aleg un ruj mai aprins decât de obicei. Mă ridic, mă duc la șifonier și mă uit prin cutiile cu pantofi, căutându-mi pantofii roșu cu negru, cu toc înalt. Mi-i pun în picioare, iau de pe raft poșeta asortată și i-o întind lui Jack.
  El o deschide și se uită înăuntru ca să se convingă că, între timp, n-am făcut o scamatorie și am reușit să pun acolo un pix și hârtie. Înapoindu-mi-o, mă măsoară din cap până în picioare și dă din cap aprobator, lucru care, în mod ironic, știu că e mai mult decât primesc unele femei de la soții lor.
   Coborâm la parter și, în hol, el ia din dulap paltonul meu și mi-l ține să-l îmbrac. Pe alee, îmi deschide portiera mașinii și așteaptă până urc. Când o închide după mine, nu pot să nu mă gândesc că e păcat că e un nemernic sadic, căci are niște maniere minunate.
   Ajungem acasă la Esther și Rufus și, împreună cu un uriaș buchet de flori și o sticlă de șampanie, Jack îi înapoiază lui Esther cartea care, presupun, acum e în starea inițială.
   Ea mă întreabă ce părere mi-a făcut și-i spun ce i-am spus lui Jack. Că mi-a luat un timp să o parcurg fiindcă nu e genul de carte pe care aș citi-o în mod normal. Pare extrem de dezamăgită, ceea ce mă face să mă-ntreb dacă, totuși, ea e cea care a reliefat cuvintele și, ascunzându-mi panica, mă uit neliniștită la ea.
   Dar nu văd pe fața ei nimic care să sugereze că poate am ratat un prilej favorabil și-mi vine inima la loc.
   Ne ducem la Diane și Adam, care ne așteaptă. Jack mă ține cu brațul pe după mijloc.
   Nu știu dacă datorită micilor lui gesturi de curtoazie sau pentru că am reușit să mă îmbrac cu rochia pe care o voiam, dar după ce ne terminăm băuturile și ne îndreptăm spre masă, mă simt ca o femeie normală într-o seară normală, nu ca o prizonieră ieșită în oraș cu temnicerul ei. Sau doar pentru că am băut prea multă șampanie.
   În timp ce savurăm cina delicioasă pe care ne-a pregătit-o Esther, îmi dau seama că Jack se uită la mine peste masă cum mănânc prea mult și vorbesc mult mai mult decât de obicei.
   - Pari îngândurat, Jack, spune Esther.
   - Mă gândesc că aștept cu nerăbdare ca Millie să vină să locuiască la noi, spune el și recunosc în vorbele lui o chemare la ordine.
   - Nu mai e mult, spune ea.
   - Șaptezeci și cinci de zile.
   Jack oftează fericit.
   - Știai asta, Grace? Doar șaptezeci și cinci zile până se mută Millie în adorabila ei cameră roșie și devine un membru al familiei.
   Fusesem pe cale să iau o gură de vin, dar inima mi se strânge brusc și rămân cu paharul în aer, vărsând câțiva stropi.
   - Nu, nu știam, spun, întrebându-mă cum pot să stau acolo atât de mulțumită când timpul se scurge, întrebându-mă cum am putut să uit, chiar și un minut, situația disperată în care sunt.
   Șaptezeci și cinci de zile - cum de-a rămas atât de puțin timp? Mai important, cum am să găsesc o cale de a scăpa de Jack când n-am fost în stare s-o fac în cele trei sute șaptezeci și cinci de zile care au trecut de când ne-am întors din luna de miere?
   Pe atunci, chiar și după groaza prin care am trecut - și chinurile cu care m-am confruntat când am ajuns acasă - nu mă îndoisem niciodată că am să reușesc să cap de Jack înainte să vină Millie să locuiască la noi. Chiar și atunci când încercările mele au eșuat, exista întotdeauna o dată viitoare. Dar trecuseră mai mult de șase luni de când nu mai încercasem nimic.
   - Haide, Grace, spune Jack, arătând cu capul spre paharul meu cu vin și zâmbindu-mi.
   Mă uit amorțită la el și ridic paharul.
   - Să bem în cinstea venirii lui Millie la noi.
   Se uită în jurul mesei.
   - De fapt, ce-ar fi să bem toți pentru Millie?
   - Bună idee, spune Adam, ridicând paharul. Pentru Millie!
   - Pentru Millie!
   Închină toți în timp ce eu încerc să înving teama ce urcă în mine.
   Dându-mi seama că Esther se uită curioasă la mine, ridic repede paharul, sperând să nu observe că-mi tremură mâna.
   - Fiindcă tot suntem într-o dispoziție sărbătorească, spune Adam, eu zic să mai ridicați paharul o dată.
   Toți se uită cu interes la el.
   - Diane așteaptă un copil! Un frățior sau o surioară pentru Emily și Jasper!
   - Ce veste minunată! spune Esther, în timp ce felicitările fac ocolul mesei. Nu crezi, Grace?
   Spre groaza mea, izbucnesc în lacrimi.
   În liniștea care se lasă, gândul la pedeapsa pe care o să mi-o aplice Jack pentru lipsa mea de autocontrol mă face să plâng și mai tare. Încerc înnebunită să opresc lacrimile, dar mi-e cu neputință și, groaznic de stânjenită, mă ridic în picioare, conștientă că, lângă mine, Diane încearcă să mă liniștească.
   Însă Jack este cel care mă ia în brațe - ce altceva poate să facă? - și mă ține strâns, rezemându-mi capul de umărul lui, murmurând cuvinte liniștitoare, iar eu plâng și mai tare, gândindu-mă la cum ar fi putut să fie, la cum crezusem c-o să fie.
   Pentru prima dată voiam să cedez, să mor, pentru că dintr-odată nu mai puteam suporta și nici nu întrezăream o soluție.
   - Nu pot s-o mai duc așa, îi spun plângând lui Jack, fără să-mi pese că mă aud toți.
   - Știu, îmi spune el liniștitor.
   Parcă ar recunoaște că a mers prea departe și, o fracțiune de secundă, chiar îl cred că totul o să fie bine.

             - Cred că ar trebui să le zicem, nu-i așa? spune Jack, ridicând capul. Grace a avut săptămâna trecută un avort spontan, anunță el. Și, din păcate, nu a fost primul.
   Se aude un icnet general și urmează câteva secunde de liniște, apoi toți încep să vorbească în același timp, compătimindu-ne. Cu toate că știu că vorbele lor amabile de compătimire și înțelegere se referă la avortul meu inventat, reușesc să mă adun.
   - Îmi pare rău, îi îngân lui Jack, sperând să atenueze supărarea pe care știu că va trebui s-o înfrunt mai târziu.
   - Nu fi prostuță, spune Diane, bătându-mă pe umăr. Dar aș fi vrut să ne fi spus. Mă simt îngrozitor că Adam a anunțat așa că sunt însărcinată.
   - Nu mai pot să continui, am spus, vorbind tot cu Jack.
   - Ți-ar fi mult mai ușor dacă ai accepta totul, spune el.
   - Putem să n-o băgăm pe Millie în asta? întreb cu disperare.
   - Din păcate, nu, spune el solemn.
   - Millie nu trebuie să știe, nu-i așa? întreabă Esther, nedumerită.
   - Nu are rost s-o neliniștească, spune Diane, încruntându-se.
   Jack se întoarce spre ele.
   - Aveți dreptate, desigur. Ar fi o prostie să-i spunem lui Millie despre avortul lui Grace. Acum, cred că ar trebui s-o duc pe Grace acasă. Sper să mă ierți că ți-am stricat petrecerea, Esther.
   - N-am nimic, am spus repede, nevoind să părăsesc siguranța casei lui Esther și a lui Rufus, pentru că știu ce mă așteaptă odată ajunsă acasă.
   Mă desprind din îmbrățișarea lui Jack, îngrozită că am putut să găsesc alinare în ea atâta timp.
   - Zău, acum sunt bine și aș vrea să mai stau.
   - Bine, mă bucur. Te rog, Grace, așază-te la loc.
   Rușinea din ochii lui Esther îmi spune că remarca ei, cea care mă făcuse să plâng, fusese usturătoare și că se simțea vinovată că insistase asupra faptului că Diane era însărcinată.
   Conștientă că trebuie să-mi răscumpăr greșeala dacă vreau s-o văd mâine pe Millie, mă uit drăgăstoasă la Jack și le explic tuturor cei de la masă că am cedat nervos din cauză că, deocamdată, se pare că nu pot să-i dau lui Jack ce-și dorește cel mai mult pe lume, un copil.
   Când în sfârșit ne ridicăm să plecăm, știu că toți îmi admiră revenirea rapidă și fermecătoare și am senzația că Esther mă place mult mai mult decât înainte, ceea ce nu poate să fie decât un lucru bun, chiar dacă e numai din cauza uterului meu imperfect.
   În mașină, în drum spre casă, mă trezesc brusc la realitate.
   Tăcerea sumbră a lui Jack îmi spune că, oricât de mult teren am recuperat în relația cu ceilalți, el tot o să mă pună să plătesc pentru prostia mea. Gândul că n-am să o văd pe Millie e mai mult decât pot să suport și în timp ce-mi dau lacrimile, sunt șocată de cât de fragilă am ajuns.
   Ajungem acasă. Jack descuie ușa din față și intrăm în hol.
   - Știi, niciodată n-am pus sub semnul întrebării cine sunt, spune gânditor Jack, în timp ce mă ajută să-mi scot paltonul. Dar în seara asta, când te țineam în brațe, când toți ne compătimeau pentru avortul tău, am simțit o fracțiune de secundă cum e să fii normal.
   - Ai putea să fii! îi spun. Ai putea să fii, dacă ai vrea cu adevărat! Te-aș putea ajuta, Jack, sunt sigură!
   Izbucnirea mea îl face să zâmbească.
   - Necazul e că nu vreau ajutor. Îmi place cine sunt, ba chiar foarte mult. Și peste șaptezeci și cinci de zile o să-mi placă și mai mult. Păcat că n-o să mergem mâine la Millie - mai că încep să-i duc dorul.
   - Te rog, Jack, mă milogesc eu.
   - Ei bine, nici vorbă să te las să scapi după ce-n seara asta n-ai fost în stare să te abții, așa că, dacă vrei s-o vezi mâine pe Millie, știi ce trebuie să faci.
   - N-ai putut suporta că n-am căzut în capcana ta jalnică, nu-i așa? spun, dându-mi seama că era chitit să mă supere în timpul cinei amintind că Millie vine să locuiască la noi.
   - Capcană jalnică?
   - Da, așa e, jalnică. N-ai găsit ceva mai bun decât să îngroși cuvinte într-o carte?
   - Chiar devii prea deșteaptă pentru binele tău, se răstește el. Oricum aș privi-o, trebuie să fii pedepsită.
   Dau din cap cu compătimire.
   - Ba nu! M-am săturat! Vorbesc serios, Jack, m-am săturat!
   - Însă eu nu, spune el. Nu m-am săturat nici pe departe. De fapt, pentru mine nici n-a început. Vezi tu, ăsta-i necazul. Cu cât sunt mai aproape să am ce aștept de atâta vreme, cu atât mai mult râvnesc la asta. Am ajuns în punctul în care am obosit să aștept. Am obosit să aștept ca Millie să se mute la noi.
   - Ce-ar fi să ne întoarcem în Thailanda? spun disperată, îngrozită că va propune ca Millie să se mute la noi mai repede decât era plănuit. O să-ți facă bine - n-am mai fost din ianuarie.
  - Nu pot - trebuie să înceapă cazul Tomasin.
   - Dar nu vei mai putea să mergi după ce Millie vine să locuiască la noi, subliniez eu, dornică să-mi consolidez poziția și voind s-o știu cât mai mult pe Millie la școală, în siguranță.
   El îmi aruncă o privire amuzată.
   - Crede-mă, odată ce Millie vine la noi, nici n-am să vreau. Acum, mișcă-te!
   Încep să tremur atât de tare încât abia pot să merg. Mă îndrept spre scări și pun piciorul pe prima treaptă.
   - Ai luat-o greșit, spune el. Doar dacă nu vrei s-o vezi pe Millie mâine, desigur.
   Face o pauză, ca și cum mi-ar da de ales.
   - Deci, ce să fie, Grace?
   Glasul lui e pițigăiat de emoție.
   - O Millie dezamăgită - sau subsolul?

                                               TRECUT

             După ce Millie mi-a spus că Jack a împins-o pe scări, presiunea de a scăpa de el a sporit.
   Deși o pusesem să-mi promită că nu va spune nimănui, nu puteam fi sigură că n-o va lua gura pe dinainte și-i va povesti lui Janice sau chiar c-o să-l acuze pe Jack în față. Nu cred că lui îi trecuse prin cap că ea și-a dat seama că n-a căzut accidental.
   Era ușor s-o subestimezi pe Millie și să presupui că felul în care vorbea reflecta felul în care-i lucra mintea, însă ea era mult mai deșteaptă decât credea lumea. Nu știam ce avea să facă Jack dacă descoperea că ea știa foarte bine ce se-ntâmplase în ziua aceea.
   Presupuneam că avea să nege acuzațiile ei la fel de repede cum le negase pe ale mele și să insinueze că ea era geloasă că eu și cu el eram acum împreună și încerca să ne despartă făcând acuzații false împotriva lui.
   Singurul lucru care m-a ajutat să trec prin acea perioadă sumbră a fost Millie. Ea părea atât de în largul ei în prezența lui Jack, încât m-am gândit că uitase că el o împinsese pe scări sau, cel puțin, că se împăcase cu asta. Însă ori de câte ori îmi spuneam că era mai bine așa, ea începea cu noua ei mantra, „Eu place Jack, dar nu place Jorj Koony”, de parcă ar fi știut ce gândeam eu și voia să-mi dea de știre că respecta înțelegerea.
   Ca atare, presiunea de a o respecta la rândul meu a crescut și am început să-mi plănuiesc următoarea mișcare.
   După ce se-ntâmplase când încercasem să-l conving pe doctor să mă ajute, m-am hotărât că, data viitoare, cu cât erau mai mulți oameni în preajmă, cu atât avea să fie mai bine. Așa că, atunci când m-am simțit pregătită să-ncerc din nou, m-am rugat de Jack să mă ia cu el la cumpărături, sperând să am ocazia să primesc ajutor de la vreo vânzătoare sau de la vreun cumpărător.
   Când am coborât din mașină și am văzut un polițist la doar câțiva metri de mine, m-am gândit că rugăciunile mi-au fost ascultate.
   Chiar și felul în care Jack m-a ținut strâns când am încercat să scap a dat credibilitate faptului că eram prizonieră. Și, când polițistul a venit în grabă ca răspuns la strigătele mele de ajutor, am crezut sincer că tortura mea s-a sfârșit, până când vorbele lui îngrijorate - „E totul în regulă, domnule Angel?” - mi-au demonstrat contrariul.
   Din acel moment, comportamentul meu a confirmat ce se gândise Jack să spună, cu ceva timp în urmă, poliției locale, și anume că soția lui avea probleme psihice și era predispusă spre a crea tulburări în locuri publice, deseori acuzându-l c-o ținea prizonieră.

           În timp ce-mi ținea brațele ca într-o menghină, în auzul mulțimii adunate, Jack i-a sugerat polițistului să vină să vadă casa pe care eu o numeam închisoare.
   În timp ce lumea căsca gura, șușotind despre bolile psihice și aruncându-i lui Jack priviri pline de solidaritate, a sosit o mașină de poliție și, în timp ce stăteam în spate cu o polițistă care încerca să-mi oprească lacrimile cu cuvinte liniștitoare, polițistul l-a întrebat pe Jack despre munca sa în folosul femeilor maltratate.
   După aceea, odată ce totul s-a terminat și m-am întors în camera pe care crezusem că n-am s-o mai văd niciodată, faptul că el acceptase imediat să-l însoțesc la cumpărături a confirmat ce înțelesesem deja în Thailanda. Îi făcea o mare plăcere să mă lase să cred că învinsesem, ca apoi să-mi smulgă victoria. Îi plăcea să pregătească terenul pentru prăbușirea mea și rolul de soț iubitor, dar chinuit, îl încânta dezamăgirea mea copleșitoare și, când totul se termina, îi făcea plăcere să mă pedepsească. În afară de asta, abilitatea lui de a prezice ce urma să fac însemna că orice încercare a mea era sortită eșecului de la bun început.
   Au mai trecut trei săptămâni până am revăzut-o pe Millie și explicația lui Jack - că fusesem prea ocupată cu vizitele la prieteni - a rănit-o și a derutat-o, mai ales că n-am putut să-i spun că nu era adevărat deoarece Jack a fost permanent alături de noi.
   Hotărâtă să n-o dezamăgesc din nou, am început să fiu ascultătoare astfel încât, s-o pot vedea în mod regulat. Însă, în loc să-l mulțumească, supunerea mea a părut să-l supere pe Jack.
   Totuși, când mi-a spus că, datorită faptului că mă purtam frumos, avea să mă lase să pictez din nou, m-am gândit că-l înțelesesem greșit. Neîncrezătoare în bunele lui intenții, mi-am ascuns încântarea și, cu jumătate de inimă, i-am dat o listă cu ce-mi trebuia, neîndrăznind să cred c-o să-mi aducă ce ceream.
   Totuși, a doua zi, a venit cu pasteluri și uleiuri de diverse culori, precum și cu șevaletul meu și o pânză nouă.
   - Cu o singură condiție, a spus el, în timp ce eu mă bucuram de ele ca de niște prietene vechi. Eu trebuie să aleg subiectul.
   - Ce vrei să spui? m-am încruntat eu.
   - Pictezi ce vreau eu să pictezi, nimic mai mult, nimic mai puțin.
   M-am uitat circumspectă la el, întrebându-mă dacă era încă un joc de-al lui.
   - Depinde ce vrei să pictez, am spus.
   - Un portret.
   - Un portret?
   - Da. Ai mai pictat, nu-i așa?
   - Câteva.
   - Bun. Așadar, aș vrea să pictezi un portret.
   - Al tău?
   - Da sau nu, Grace?
   Toate instinctele îmi spuneau să refuz. Dar voiam cu disperare să pictez din nou și să am ceva cu care să-mi umplu zilele, în afară de citit.
   Cu toate că gândul de a-l picta pe Jack m-a revoltat, mi-am zis că n-o să aibă răbdare să-mi pozeze ore în șir. Cel puțin asta speram eu.
   - Măcar de aș putea lucra după o fotografie, am spus, ușurată că am găsit o soluție.
   - S-a făcut.
   A băgat mâna în buzunar.
   - Ai vrea să începi acum?
   - De ce nu?
   A scos o fotografie și mi-a arătat-o.
   - Ea e una dintre clientele mele. Nu crezi că e frumoasă?
   Am scos un strigăt și am făcut un pas înapoi, însă el m-a urmat neîndurător, rânjind prostește.
   - Hai, Grace, nu te sfii, uită-te bine. La urma urmelor, ai s-o vezi din belșug peste două săptămâni.
   - Niciodată! m-am răstit eu. N-am s-o pictez niciodată!
   - Ba ai s-o pictezi. Ai fost de acord, ții minte? Și știi ce se-ntâmplă dacă nu te ții de cuvânt?
   M-am uitat lung la el.
   - Așa e - Millie. Vrei s-o vezi, nu-i așa?
   - Nu cu prețul acesta, am spus gâtuită.
   - Scuză-mă - trebuia să spun „Vrei s-o revezi pe Millie, nu-i așa?” Sunt sigur că nu vrei ca Millie să putrezească în vreun azil, nu-i așa?
   - Ai face bine să nu te-atingi de ea! am strigat.
   - Atunci ai face bine să te apuci să pictezi. Dacă distrugi fotografia asta sau o deteriorezi în vreun fel, Millie va plăti. Voi verifica zilnic cum progresezi și, dacă mi se va părea că lucrezi prea încet, Millie va plăti. Și, după ce termini, ai să mai pictezi unul, și încă unul, și încă unul până hotărăsc eu că am destule.
   - Destule pentru ce? întreb hohotind, știind că sunt învinsă.
   - Într-o bună zi îți voi arăta, Grace. Promit că, într-o bună zi, am să-ți arăt.

               Am plâns ore în șir din cauza acelei prime picturi.
   Să trebuiască să te uiți ore în șir, zi după zi, la o față învinețită și însângerată, să examinezi un nas spart, o buză tăiată, un ochi înnegrit și să le reproduci pe pânză era mai mult decât putea să suporte stomacul meu și deseori vomitam violent. Știam că, pentru a-mi păstra sănătatea mintală, trebuia să găsesc o cale de a scăpa de trauma de a picta ceva atât de grotesc.
   Am constatat că, dându-le nume femeilor din picturile ulterioare și privind dincolo de răul care le fusese făcut, imaginându-mi cum arătau înainte, am reușit să fac față.
   M-a ajutat și faptul că Jack nu pierduse niciodată un proces, deoarece asta însemna că femeile din fotografii - toate foste cliente ale lui - reușiseră să scape de partenerii care le abuzau și asta m-a făcut să fiu și mai hotărâtă să scap de el.
   Dacă ele au reușit, puteam și eu.

              Trebuie să fi fost cam în a patra lună de căsnicie când Jack a hotărât că stătuserăm prea mult izolați și, pentru ca lumea să nu intre la bănuieli, trebuia să-ncepem să socializăm ca înainte.
   Printre primele cine la care ne-am dus a fost cea de la Moira și Giles, dar cum ei erau în primul rând prietenii lui Jack, m-am comportat exact cum mi-a spus el și am făcut pe soția iubitoare.
   Am făcut-o în silă, dar mi-am dat seama că, dacă nu-i câștigam încrederea, aveam să rămân la infinit în camera mea și șansele de a scăpa aveau să se reducă drastic.
   Am știut că făcusem ce trebuia când, nu mult după aceea, mi-a spus că aveam să luăm cina cu colegii lui.
   Valul de adrenalină pe care l-am simțit auzind că erau colegi, și nu prieteni, a fost de ajuns să mă convingă că acea cină avea să fie prilejul perfect pentru a scăpa de el. Era mai probabil ca ei să-mi creadă povestea, decât prietenii pe care Jack îi îmbrobodise deja. Și, cu puțin noroc, succesul lui Jack la firmă ar fi putut însemna că exista cineva care abia aștepta prilejul să-l înjunghie pe la spate.
   Știam că trebuia să fiu ingenioasă; Jack îmi vârâse deja în cap cum trebuie să mă port când erau alți oameni de față - să nu plec singură, nici măcar la toaletă, să nu urmez pe nimeni în altă cameră, chiar și numai pentru a duce farfuriile, să nu discut cu nimeni între patru ochi, să par fericită și mulțumită.
   Mi-a luat un timp să-mi fac un plan.
   În loc să cer ajutor în fața lui Jack, care era expert la a-mi nega acuzațiile, am hotărât că era mai bine să-ncerc să pasez o scrisoare cuiva pentru că, dacă povesteam totul în scris, probabilitatea de a fi considerată nebună și isterică și, ca atare, neluată în seamă era mai mică. Într-adevăr, ținând seama de amenințările lui Jack, părea calea cea mai sigură de urmat. Însă mi-a fost imposibil să pun mâna pe o bucățică de hârtie.
   N-am putut să-i cer lui Jack direct, pentru c-ar fi intrat imediat la bănuieli și nu doar că m-ar fi refuzat, ci m-ar fi și urmărit ca un șoim.
   Ideea de a decupa din cărțile pe care mi le dăduse el cuvinte relevante mi-a venit în toiul nopții. Cu forfecuța de unghii din truse de toaletă, am decupat „rog”, „ajutor”, „sunt”, „ținută”, „captivă”, „anunță”, „poliția”. Am căutat o cale de a le pune într-un fel de ordine.
   În cele din urmă, le-am pus unul peste celălalt, începând cu „rog” și terminând cu „poliția”. Le-am prins cu o agrafă din trusa de machiaj, gândindu-mă că oricine găsea o clamă de păr cu bucățele de hârtie în ea va fi destul de curios ca să se uite la ele.
   După ce m-am gândit mult, m-am hotărât să las strigătul meu de ajutor undeva pe masă după terminarea cinei, astfel încât să fie găsit după plecarea noastră. Nu știam unde urma să luăm cina, dar m-am rugat să fie la cineva acasă și nu la un restaurant, unde pericolul ca agrafa să fie luată odată cu fața de masă și cu alte resturi era mai mare.
   În orice caz, de planul meu întocmit cu grijă s-a ales praful.
   Foarte preocupată unde să las prețioasa agrafă, am uitat că ea trebuia să treacă mai întâi de Jack. Nu am fost deosebit de îngrijorată până a venit să mă ia și, după ce s-a uitat la mine o clipă în timp ce-mi puneam pantofii și-mi luam poșeta, m-a întrebat de ce eram atât de agitată. Deși am pretins că eram emoționată fiindcă urma să-i cunosc colegii, nu m-a crezut, mai ales că pe cei mai mulți dintre ei îi cunoscusem deja la nunta noastră.
   Mi-a cercetat hainele, punându-mă să-mi întorc buzunarele pe dos, și apoi a cerut să-i dau poșeta.
   Furia lui când a găsit agrafa a fost previzibilă, iar pedeapsa lui a fost exact cum promisese. M-a mutat în debara și a început să mă înfometeze.

                                        PREZENT

           Trezită la subsol, mintea mea își dorește imediat cu înfocare lumina soarelui pentru a-mi fixa ceasul intern. Sau ceva care să mă facă să simt că totuși nu mi-am pierdut mințile.
   Nu-l aud pe Jack, dar simt că e aproape și ascultă. Deodată, ușa se deschide.
   - Va trebui să te miști mai repede dacă vrei să ajungem la timp s-o luăm pe Millie la masă, spune el, în timp ce mă ridic încet în picioare.
   Știu c-ar trebui să fiu mulțumită că mergem, dar, cu fiecare vizită la ea, mi-e tot mai greu s-o văd pe Millie. De când mi-a spus că Jack a împins-o pe scări, ea așteaptă să fac ceva în privința asta.
   Mi-e groază de ziua în care va reuși să-l convingă pe Jack să ne ducă la hotel, pentru că nu vreau să-i spun că încă n-am găsit nicio soluție. Pe atunci, nici nu-mi trecea prin cap că peste un an am să fiu tot prizonieră. Știusem c-o să fie greu să scap de el, dar nu c-o să fie imposibil. Iar acum a mai rămas atât de puțin timp. Șaptezeci și cinci de zile.
   Gândul că, la fel ca un copil care așteaptă cu nerăbdare Crăciunul, Jack numără zilele până când Millie vine să locuiască la noi, îmi face rău.

            Ca de obicei, Janice și Millie ne așteaptă pe bancă.
   Stăm de vorbă un timp - Janice ne întreabă dacă ne-a plăcut nunta din weekendul precedent și vizita la prieteni din weekendul de dinainte de asta. Jack mă lasă pe mine să inventez că nunta a fost în Devon, foarte frumoasă, și că ne-a plăcut foarte mult Peak District, unde locuiesc prietenii noștri.
   Veșnic fermecător, Jack îi spune lui Janice că e o comoară că ne lasă să profităm de scurtul timp care ne-a rămas înainte ca Millie să vină să locuiască la noi. Janice răspunde că n-o deranjează deloc, că o adoră pe Millie și e fericită să ne ajute ori de câte ori e nevoie. Adaugă c-o să-i fie dor de Millie când pleacă și promite din nou c-o să vină des în vizită la noi, ceea ce Jack va avea grijă să nu se-ntâmple.
   Vorbim despre cum s-a mai simțit Millie și Janice ne spune că, mulțumită somniferelor prescrise de doctor, doarme bine noaptea, ceea ce-nseamnă că în timpul zilei este iar cum era înainte.
   - Îmi pare rău, se scuză ea, uitându-se la ceas. Din păcate, trebuie să vă părăsesc. Mama mă va ucide dacă întârzii la masă.
   - Și noi trebuie să-i dăm zor, spune Jack.
   - Putem azi să mergem la hotel, te rog? întreabă Millie nerăbdătoare.
   Jack deschide gura, dar până să ne spună că ne duce în altă parte, intervine Janice.
   - Millie mi-a povestit tot despre hotel și despre cât de mult îi place acolo și a promis să ne povestească despre asta luni, la ore, nu-i așa, Millie?
   Millie dă din cap entuziasmată.
   - Ne-a povestit deja despre restaurantul de lângă lac și despre cel în care se servesc clătite, așa că așteptăm cu nerăbdare să auzim și despre acesta. Iar doamna Goodrich se gândește ca la masa de sfârșit de an să ducă personalul la hotel, așa că a rugat-o pe Millie să scrie o prezentare despre el.
   - Trebuie mergi la hotel pentru doamna Goodrich, confirmă Millie.
   - Atunci, hotelul să fie, spune Jack, ascunzându-și supărarea și zâmbindu-i cu indulgență.
   La masă, Millie sporovoiește de zor fericită și, când terminăm, spune că trebuie să meargă la toaletă.
   - Du-te, atunci, spune Jack.
   Ea se ridică.
   - Grace vine cu mine.
   - Nu e nevoie ca Grace să meargă cu tine, îi spune ferm Jack. Poți foarte bine să te duci singură.
   - Am ciclu, anunță tare Millie. Nevoie Grace.
   - Foarte bine, spune Jack, ascunzându-și dezgustul.
   Își împinge scaunul în spate.
   - Vin și eu.
   - Jack nu voie în toaleta doamnelor, spune bătăioasă Millie.
   - Voiam să spun că vin cu voi până la toaletă.
   Ne lasă în capătul coridorului, atenționându-ne să nu stăm mult. La chiuvete sunt două doamne care sporovăiesc vesele în timp ce se spală pe mâini și Millie sare de pe un picior pe celălalt, nerăbdătoare ca ele să plece.

           Îmi storc creierii după ce să-i spun, ceva care s-o facă să creadă că am găsit o soluție, și mă minunez de felul în care a reușit să-l convingă pe Jack să ne aducă aici, introducându-le în ecuație pe Janice și pe doamna Goodrich.
   - Ai fost foarte isteață, Millie, îi spun de-ndată ce ușa se închide după cele două femei.
   - Trebuie vorbesc, șoptește ea.
   - Ce este?
   - Millie are ceva pentru Grace.
   Strecoară mâna în buzunar și scoate un șervețel.
   - Secret, spune ea, întinzându-mi-l.
   Nedumerită, desfac șervețelul, așteptându-mă să găsesc o mărgică sau o floare și mă pomenesc uitându-mă la un pumn de pastiluțe albe.
   - Ce sunt astea? întreb, încruntată.
   - Pentru somn, eu nu iau ele.
   - De ce?
   - Nu nevoie de ele, spune ea, uitându-se urât.
   - Dar te ajută să dormi mai bine, îi explic răbdătoare.
   - Eu dorm bine.
   - Da, acum dormi, datorită pastilelor, insist eu. Înainte nu dormeai, mai ții minte?
   Clatină din cap.
   - Eu prefac.
   - Te prefaci?
   - Da. Eu prefac nu pot dorm.
   Mă uit perplexă la ea.
   - De ce?
   Îmi închide pumnul peste pastile.
   - Pentru tine, Grace.
   - Ești foarte drăguță, Millie, dar eu n-am nevoie de ele.
   - Ba da, Grace are nevoie ele. Pentru Jorj Koony.
   - George Clooney?
   - Da. Jorj Koony om rău, Jorj Koony împins mine pe scări, Jorj Koony face Grace tristă. El om rău, foarte rău om.
   Acum e rândul meu să clatin din cap.
   - Mă tem că nu-nțeleg.
   - Ba da, tu înțelege. E simplu, Grace. Noi omorâm Jorj Koony.

                                   TRECUT

             Luna următoare ne-am întors în Thailanda, însă n-am îndrăznit să-ncerc iar să scap. Știam că, dacă o făceam, Jack era în stare să aranjeze să mor în timp ce eram acolo.
   Ne-am dus la același hotel și am luat aceeași cameră, fiind întâmpinați de același manager. Numai Kiko lipsea.
   Mi-am petrecut zilele ca și înainte, încuiată pe balcon sau în cameră, lăsată să ies doar pentru fotografii. Faptul că știam că, atunci când nu era cu mine, Jack își lua energia din frica altcuiva a făcut ca a doua mea experiență să fie și mai rea.
   Nu știam cum își satisfăcea el pofta inimii, dar presupuneam că făcea ceea ce în Anglia nu putea să facă. Mi-am amintit de povestea pe care mi-o spusese despre mama lui și m-am întrebat dacă a venit în Thailanda să bată femei.
   Părea de neconceput să scape basma curată, însă mi-a spus odată că, în Thailanda, dacă aveai bani, puteai să cumperi orice - chiar și frica.
   Poate de asta, după ce ne-am întors, l-am pocnit cu o sticlă de vin în cap, în bucătărie, cu o jumătate de oră înainte ca Diane și Adam să vină la cină, sperând să-l amețesc suficient de mult ca să fug. Însă nu l-am lovit destul de tare și, roșu de furie, s-a controlat suficient de mult ca să-i sune pe musafirii noștri și să contramandeze vizita, invocând că m-a lovit brusc o migrenă.
   Când a pus telefonul jos și s-a întors spre mine, m-am temut numai pentru Millie, pentru că mie nu mai avea ce să-mi ia. Nici când mi-a spus c-o să-mi arate camera lui Millie nu m-am temut pentru mine, pentru că am presupus că și din ea îndepărtase mobila frumoasă, cum făcuse cu a mea.
   Când m-a împins în hol cu brațele răsucite dureros la spate, mi-a părut îngrozitor de rău pentru Millie, pentru că era camera la care visase mereu. Însă în loc să mă ducă la primul etaj, a deschis ușa care ducea la subsol.
   M-am împotrivit ca o nebună să cobor scările, dar nu m-am putut pune cu Jack, a cărui forță era deja sporită de furie. Nici chiar atunci nu știam ce mă aștepta. Abia când m-a târât pe lângă debaraua în care o ținuse pe Molly, printr-o cămară, și s-a oprit în fața unei uși de fier ascunse inteligent în spatele unei stive de rafturi mi s-a făcut cu adevărat frică.
   Nu era un fel de cameră de tortură, cum mă temusem la început, pentru că nu existau instrumente de tortură. Lipsită de mobilă, întreaga cameră, inclusiv podeaua și tavanul, era zugrăvită într-un roșu de culoarea sângelui.
   Era cumplită, înspăimântătoare, însă asta n-a fost singurul lucru care m-a făcut să plâng de durere.
   - Uită-te bine, a mârâit el. Sper că Millie o va aprecia la fel de mult cum o apreciez eu, pentru că-n camera asta o să stea, nu în dormitorul galben și drăguț de la etaj.
   M-a scuturat tare.
   - Uită-te la ea și spune-mi cât de speriată o să fie.
   Mi-am simțit ochii rostogolindu-se în cap în timp ce-ncercam să mă uit oriunde în afară de pereți, unde atârnau portretele pe care mă silise să le pictez.
   - Crezi că lui Millie or să-i placă tablourile pe care le-ai făcut special pentru ea? Care crezi că o să fie preferatul ei? Ăsta?
   M-a prins cu mâna de ceafă și m-a împins tare cu fața într-unul dintre portrete.
   - Sau ăsta?
   M-a târât la unul de pe alt perete.
   - Ce lucrare meșteșugită, nu crezi?
   Am gemut și am închis ochii strâns.
   - Nu aveam încă de gând să-ți arăt camera asta, continuă el, dar acum poți să verifici dacă e potrivită. Chiar nu trebuia să mă lovești cu sticla aia.
   După ce mi-a dat un ultim brânci, a ieșit din cameră, lăsând ușa să se trântească în urma lui. M-am ridicat în picioare și am fugit la ușă. Când am văzut că nu avea clanță, am început să bat în ea cu pumnul, țipând la el să-mi dea drumul.
   - Țipă cât vrei. Nici nu știi cât mă excită.
   Nu eram în stare să-mi controlez teama că n-o să-mi mai dea drumul niciodată, că o să mă lase să mor acolo, și m-a apucat isteria. N-am mai putut să respir și, din cauza durerii din piept, am căzut în genunchi.
   Mi-am dat seama că aveam un atac de panică și m-am luptat să-mi recapăt suflul, dar râsul excitat al lui Jack de cealaltă parte a ușii mi-a făcut și mai rău. Cu lacrimile șiroind pe față și neputând să-mi recapăt răsuflarea, am crezut sincer că am să mor.
   Gândul c-o lăsam pe Millie la mila lui Jack era cu adevărat îngrozitor și, când în minte mi-a venit o imagine a ei purtând pălăria și fularul galben, m-am agățat de ea, ca acesta să fie ultimul lucru pe care mi-l aminteam.
   După un timp am observat că durerea din piept mă lăsase și puteam să inspir mai profund. N-am îndrăznit să mă mișc, de teamă să nu mă apuce iar, am rămas unde eram, cu capul pe genunchi, și m-am concentrat asupra respirației. Ușurarea că încă eram în viață, că încă puteam s-o salvez pe Millie mi-a dat puterea să ridic capul și să caut altă cale de ieșire din cameră.
   Dar nu era nici măcar o ferestruică. Am început să cercetez pereții,trecându-mi mâinile peste ei și dând la o parte tablourile, sperând să găsesc un comutator care să deschidă ușa.
   - Îți pierzi timpul, a spus tărăgănat Jack, făcându-mă să tresar. Nu se deschide din interior.
   Doar gândul că e de cealaltă parte a ușii m-a făcut să tremur.
   - Cum îți place camera? a continuat el. Sper că-ți place acolo tot atât cât îmi place mie să te ascult de aici. Abia aștept să aud ce părere are Millie despre ea - să sperăm că ea va fi și mai vocală decât tine.
   Brusc epuizată, m-am întins pe podea și m-am ghemuit, astupându-mi urechile cu degetele ca să nu mai fiu nevoită să-l ascult. M-am rugat să mă cuprindă somnul, dar a fost imposibil din cauza luminii puternice din cameră.
   În timp ce zăceam acolo, am încercat să nu mă gândesc că era posibil ca el să nu-mi dea drumul niciodată din iadul pe care-l crease pentru Millie și, când mi-am amintit că, încurajată de dormitorul galben și frumos, crezusem sincer că, undeva în adâncul ființei lui, exista o fărâmă de decență, am plâns din cauza prostiei mele.

                                           PREZENT

            Cu pastilele în mână, mă uit lung la Millie, întrebându-mă dacă am auzit bine.
   - Nu putem, Millie.
   - Ba da, putem. Trebuie.
   Dă din cap cu hotărâre.
   - Jorj Koony om rău.
   Speriată de cursul conversației și conștientă că Jack ne așteaptă, învelesc la loc pastilele în șervețel.
   - Cred că trebuie să le aruncăm în closet și să tragem apa, Millie.
   - Nu!
   - Nu putem să facem ceva rău, Millie.
   - Jorj Koony faci lucru rău, spune ea ursuză. Jorj Koony om rău, om foarte rău.
   - Da, știu.
   Fruntea i se încrețește.
   - Dar eu vin locuiesc cu Grace curând.
   - Da, așa e, o să vii curând să locuiești cu mine.
   - Dar eu nu locuiește cu om rău, eu speriată. Așa că noi omoară om rău, noi omoară Jorj Koony.
   - Îmi pare rău, Millie, nu putem să omorâm pe nimeni.
   - Aghata Christie omoară oameni! spune ea cu indignare. În Zece negri mititei moare mulțime de oameni, și doamna Rogers, ea moare de la doctorie dormit.
   - Poate că moare, spun cu fermitate. Dar astea sunt doar povești, Millie, știi asta.

........................................................