Secretul soțului, Liane Moriarty

.........................................................

                        2-9

           Rachel ar fi trebuit să facă mai mulți copii. Ar fi trebuit să fie o bună soție și mamă catolică și să fi făcut cel puțin șase, dar nu, nu făcuse, din orgoliu, crezând în sinea ei că ea era specială: altfel decât celelalte femei.

   Dumnezeu știe cum de-i intrase în cap că ea era specială. Nu că ar fi avut cine știe ce aspirații de a-și construi o carieră sau de a călători prin lume, așa cum au tinerele din ziua de azi.
   - Când plecați? i-a întrebat Rachel pe Lauren și Rob în timp ce Jacob a coborât pe neașteptate din poala ei și a dat fuga în sufragerie într-una din misiunile lui importante.
   O clipă mai târziu s-a auzit sonorul televizorului pornit. Istețul de el aflase cum să folosească telecomanda.
   - Abia în august, a spus Lauren. Avem multe de rezolvat. Vize și nu numai. Va trebui să găsim un apartament, o bonă pentru Jacob.
   O bonă pentru Jacob.
   - O slujbă pentru mine.
   Rob părea ușor neliniștit.
   - Oh, da, scumpule, a zis Rachel.
   Încerca să-și ia fiul în serios.
   - Chiar așa. O slujbă pentru tine. Tot în domeniul imobiliar, nu?
   - Încă nu știu sigur, a spus Rob. Va trebui să vedem. S-ar putea să stau acasă.
   - Îmi pare tare rău că nu l-am învățat să gătească, i-a spus Rachel lui Lauren, deși nu-i părea chiar atât de rău.
   Rachel nu se omorâse niciodată cu gătitul, dar nici nu se pricepea. Pentru ea era doar un lucru care trebuia făcut, ca și spălatul rufelor.
   - Nu-i nicio problemă, a spus Lauren radioasă. Probabil că la New York vom ieși foarte des să mâncăm în oraș. Doar e orașul care nu doarme niciodată, nu?
   - Deși Jacob va trebui să doarmă, desigur, a spus Rachel. Sau îi va da bona să mănânce în timp ce voi luați masa în oraș?
   Lui Lauren i-a cam pierit zâmbetul și i-a aruncat o privire lui Rob care bineînțeles că nu s-a prins.
  Volumul sonorului la televizor a crescut brusc și casa bubuia de atâta zgomot. O voce de bărbat striga: „Nu obții nimic gratis!”
   Rachel a recunoscut vocea. Era a unui antrenor de la The Biggest Loser. Îi plăcea emisiunea. I se părea liniștitor să fii captiv într-o lume de plastic intens colorată unde tot ce conta era cât mâncai și câtă gimnastică făceai, unde suferința și angoasa nu erau provocate de o tragedie mai mare decât niște flotări, unde oamenii vorbeau numai despre calorii și plângeau de bucurie când scăpau de kilogramele în plus. Apoi trăiau fericiți și supli până la adânci bătrâneți.
   - Jake, iar te joci cu telecomanda? a strigat Rob ca să acopere sonorul televizorului.
   S-a ridicat de la masă și s-a dus în camera de zi. Întotdeauna el era primul care se ridica și se ducea la Jacob. Lauren, niciodată. Încă de la început el îi schimbase scutecele. Ed nu schimbase un scutec în
viața lui. Bineînțeles că în ziua de azi toți tăticii schimbau scutece.
   Probabil că nu-i durea mâna s-o facă. Doar că pe Rachel o făcea să se simtă prost, aproape rușinată, de parcă ei ar fi făcut ceva anormal, ceva prea feminin. Ce i-ar mai sări în cap tinerele din ziua de azi
dacă ea ar recunoaște lucrul acesta.
   - Rachel, a spus Lauren.
   Rachel a văzut că Lauren o privea neliniștită, parcă urma să-i ceară o mare favoare. Da, Lauren, am să am eu grijă de Jacob cât tu și Rob veți sta la New York. Doi ani? Nicio problemă. Duceți-vă. Să vă simțiți bine.
   - Vinerea asta, a spus Lauren. E Vinerea Mare. Știu că este, ăă, comemorarea...
   Rachel a înghețat.
   - Da, a spus ea cu vocea înfrigurată. Da, este.
   N-avea niciun chef să discute despre vinerea asta tocmai cu Lauren. Corpul ei știa încă de acum câteva săptămâni că va veni această zi de vineri. Se întâmpla în fiecare an în ultimele zile de vară, când simțea în aer acea primă adiere răcoroasă. Simțea o tensiune în mușchi, un ghimpe de groază, apoi își amintea: Ah, da. Vine din nou toamna. Ce păcat. Altădată îi plăcea toamna.
   - Înțeleg că vei merge în parc, a zis Lauren de parcă discutau despre locația unui viitor cocktail. Mă întrebam dacă...
   Rachel n-a mai suportat.
   - Te superi dacă nu discutăm despre asta? Nu acum. Poate altădată?
   -  Sigur că da! a spus Lauren roșind, iar Rachel s-a simțit ușor vinovată.
   Rareori miza pe această carte. O făcea să se simtă prost.
   - Mă duc să pregătesc un ceai, a zis ea și a început să adune farfuriile de pe masă.
   - Dă-mi voie să te ajut, a spus Lauren dând să se ridice.
   - Nu te deranja, a poruncit Rachel.
   - Dacă zici tu.
   Lauren și-a dat după ureche o șuviță din părul ei blond zmeuriu.
   Era o fată drăguță. Când a adus-o pentru prima dată acasă ca să i-o prezinte lui Rachel, Rob nu-și mai încăpea în piele de mândru ce era. Îi adusese aminte ce obrăjori roșii și bucălați avea când venise acasă cu o pictură făcută de el la grădiniță.
    Ce se întâmplase în familia lor în 1984 ar fi trebuit s-o facă pe Rachel să-și iubească și mai mult fiul, dar n-a fost așa. Parcă își pierduse puterea de a iubi, asta până s-a născut Jacob. De-atunci, între ea și Rob s-a dezvoltat o relație absolut minunată; dar a fost precum ciocolata aceea oribilă cu roșcove - cum ai gustat din ea, ți- ai dat seama că nu-i decât o imitație jalnică. Așa că Rob avea tot dreptul să-l ia pe Jacob de lângă ea. Merita, pentru faptul că nu-l iubise îndeajuns. Asta era pedeapsa pe care o primea. Două sute de Ave Maria și nepotul tău pleacă la New York.
   Întotdeauna exista un preț pentru orice și întotdeauna Rachel trebuia să plătească cu vârf și îndesat. Până la capăt. Așa cum plătise pentru greșeala ei din 1984.
   Între timp, Rob îl făcea pe Jacob să râdă. Se lupta cu el, probabil, îl ținea de glezne cu capul în jos, exact cum obișnuia Ed să se joace cu el.
   - Vine, vine... MONSTRUL GÂDILICI! striga Rob.
   Hohotele de râs ale lui Jacob s-au revărsat în cameră ca o cascadă din balonașe de săpun, iar femeile s-au amuzat amândouă. Nu se puteau abține, parcă le gâdila și pe ele. Privirile li s -au întâlnit peste masă și în clipa aceea râsul lui Rachel s-a transformat într-un suspin.
   - Oh, Rachel!
   Lauren s-a ridicat pe jumătate de pe scaun și a întins spre ea o mână perfect îngrijită (mergea la manichiură, pedichiură și masaj în fiecare a treia sâmbătă din lună. Era „timpul lui Lauren”, cum îi zicea ea. Rob îl aducea pe Jacob la Rachel de câte ori venea „timpul lui Lauren”, iar ei se duceau în parcul din colțul străzii unde mâncau sendvișuri cu ou).
   - Îmi pare rău, știu cât de dor o să-ți fie de Jacob, dar...
   Rachel a tras adânc aer în piept, cutremurându-se, și s-a străduit din toate puterile să se stăpânească, parcă s-ar fi chinuit să se cațăre din nou pe o stâncă de pe care căzuse.
   - Nu te prosti, a zis ea pe un ton atât de tăios încât Lauren a tresărit și s-a așezat la loc pe scaun. O să fiu bine. Este o ocazie minunată pentru voi toți.
   A început să strângă farfuriile pentru desert, aruncând resturile de plăcintă Sara Lee într-un morman dezgustător de mâncare amestecată.
  - Apropo, a zis ea chiar înainte să iasă din bucătărie, ar trebui să-i mai tundeți copilului părul.

                                               4.

           - John-Paul? Mai ești acolo?
   Cecilia și-a apăsat telefonul atât de tare pe ureche, încât a simțit c-o doare.
   - Ai deschis-o? a întrebat el până la urmă.
   Vocea i-a sunat subțire și ascuțită, ca a unui moș plângăcios dintr-un azil de bătrâni.
   - Nu, a răspuns Cecilia. N-ai murit, așa că m-am gândit să n-o deschid.
   Se străduia să adopte un ton degajat, însă a părut insistentă, parcă l-ar fi cicălit.
   A urmat un alt moment de tăcere. A auzit pe cineva care striga cu un accent american: „Domnule! Pe aici, vă rog!”
   - Alo? a zis Cecilia.
   - Te rog, ai putea să n-o deschizi? Te superi? Am scris-o cu mult timp în urmă, când Isabel era mică, mi se pare. E cam jenant. Am crezut că am pierdut-o. Unde ai găsit-o?
   Părea cam reținut, parcă vorbea de față cu niște persoane pe care nu le cunoștea prea bine.
  - Ești cu cineva? a întrebat ea.
   - Nu. Iau masa în restaurantul hotelului.
   - Am găsit-o în pod când am căutat bucata aceea din Zidul Berlinului - mă rog, am doborât din greșeală una dintre cutiile tale de pantofi și am găsit-o.
   - Probabil că mă ocupam de impozite când am scris-o, a spus John-Paul. Ce idioțenie. Îmi aduc aminte că am căutat-o peste tot, de simțeam că înnebunesc. Nu-mi venea să cred că am putut să pierd...
   N-a mai continuat, în fine.
   Părea atât de chinuit de ceea ce părea a fi un exces de remușcare.
   - În fine, nu mai contează, a spus ea pe un ton mămos de data asta, parcă vorbea cu una dintre fetele ei. Dar ce te-a făcut totuși s-o scrii?
   - A fost un impuls de moment. Cred că eram copleșit de emoții. Se născuse primul nostru copil. M-a făcut să mă gândesc la tata și la lucrurile pe care n-a mai apucat să le spună înainte să moară. Lucruri rămase nerostite. Tot felul de banalități. Sunt niște dulcegării, despre cât de mult te iubesc. Nimic să te dea pe spate. Sincer să fiu, nici nu-mi aduc aminte prea bine.
   - Atunci de ce nu pot s-o deschid? a întrebat ea pe un ton lingușitor care a cam îngrețoșat-o. Ce mare scofală?
   Din nou tăcere.
   - Nu-i mare scofală, dar, Cecilia, te rog, îți cer să n-o deschizi.
   Părea de-a dreptul disperat. Dumnezeule mare! Ce se mai frământă! Bărbații sunt atât de penibili când vine vorba de chestii sentimentale.
   - Bine. N-am s-o deschid. Să sperăm că nu ajung s-o citesc nici peste cincizeci de ani.
   - Asta dacă nu cumva mori tu înainte.
   - Nicio șansă. Tu mănânci prea multă carne roșie. Pun pariu că mănânci costiță în clipa asta.
  - Iar eu pun pariu că le-ai dat fetelor să mănânce pește în seara asta, nu-i așa?
  Glumea, dar tot părea încordat.
   - E tati la telefon?
   Polly s-a furișat în cameră.
   - Vreau să vorbesc cu el urgent!
   - Ți-o dau pe Polly, a spus Cecilia în timp ce Polly încerca să-i smulgă telefonul din mână. Polly, stai! Așteaptă o clipă. Vorbim mâine. Te iubesc.
   - Și eu te iubesc, l-a auzit ea spunând în timp ce Polly a luat telefonul și a fugit din cameră cu el la ureche.
   - Tati, ascultă, trebuie să-ți spun ceva și să știi că e un mare secret.
   Lui Polly îi plăceau secretele. Nu înceta să vorbească despre ele sau să le împărtășească celorlalți încă de când aflase de existența lor la vârsta de doi ani.
   - Să le lași și pe surorile tale să vorbească cu el! I-a strigat Cecilia.
   Ea a luat ceașca de ceai și a pus scrisoarea alături, aliniată frumos la marginea mesei. Deci asta era. Nimic de care să se îngrijoreze. O va pune într-un loc și va uita de ea.
   El se simțise jenat. Atâta tot. Ce drăguț!
   Normal, acum, că-i promisese, nu mai putea s-o deschidă. Ar fi fost mai bine să nu-i fi spus. Își va termina de băut ceaiul, apoi se va apuca să prepare prăjitura aceea.
   A tras mai aproape cartea lui Esther despre Zidul Berlinului, a răsfoit câteva pagini și s-a oprit la fotografia unui tânăr cu o figură angelică și serioasă care îi amintea întru câtva de John-Paul, de cum arăta el când era tânăr și ea s-a îndrăgostit de el. John-Paul avusese întotdeauna mare grijă de părul lui, folosind mult gel ca să-l aranjeze, și era adorabil de serios, chiar și când era beat (pe vremea aceea se îmbătau des).
   Aerul lui grav o făcea pe Cecilia să se simtă ca o fetișcană pusă pe șotii. Fuseseră împreună de un car de vreme până să-și dezvăluie el latura mai amuzantă.
   Băiatul, a citit ea, era Peter Fechter, un zidar de optsprezece ani, care s-a numărat printre primii oameni care au murit în încercarea de a trece dincolo de Zid. A fost împușcat în pelvis și a căzut în partea răsăriteană din „fâșia morții”, unde a zăcut timp de o oră și a sângerat până a murit. Sute de martori de ambele părți ale zidului au stat și s-au uitat, dar nu s-a oferit nimeni să-i acorde ajutor medical, deși unii i-au aruncat niște bandaje.
   - Doamne Dumnezeule! a spus Cecilia revoltată și a pus cartea deoparte.
   Uite ce își găsise Esther să citească, să afle că astfel de lucruri au fost posibile.
   Cecilia l-ar fi ajutat pe băiatul ăla. S-ar fi dus direct la el. Ar fi chemat ambulanța. Ar fi strigat „Ce-i cu voi, oameni buni?”
   Totuși, cine știe ce-ar fi făcut? Probabil că nimic, dacă asta implica riscul de a fi și ea împușcată. Ea era mamă. Trebuia să trăiască. Fâșia morții nu făcea parte din viața ei. O fâșie de iarbă, da. Niciodată nu fusese pusă la încercare. Probabil că nu va fi niciodată.
   - Polly! Îl ții pe tata la telefon de-o oră! Probabil că s-a plictisit! a țipat Isabel.

             Oare de ce trebuiau să țipe așa tot timpul?
  Fetelor le era extrem de dor de tatăl lor de fiecare dată când acesta era plecat. El avea mai multă răbdare cu ele decât avea soția sa și, încă de când erau mici, el fusese mereu pregătit să se implice în viața lor într-un fel care, pentru Cecilia, sincer, era mult prea mult. El avea răbdare să se joace de-a invitația la ceai cu Polly, ținând în mână ceșcuțele de jucărie cu degetul mic ridicat. O asculta cu atenție pe Isabel care vorbea la nesfârșit despre ultima ceartă cu prietenele ei.
   Întotdeauna era o ușurare pentru toți când John-Paul venea acasă. „Scoate-le la o plimbare!” striga Cecilia, iar el le lua cu mașina și plecau într-o aventură, apoi le aducea înapoi după câteva ore, plin de nisip și cu hainele ude.
   -  Tati nu e de părere că sunt plictisitoare! a țipat Polly.
   - Dă-i telefonul surorii tale în clipa asta! a strigat mama fetelor.
   În hol a avut loc o mică încăierare și Polly a reapărut în bucătărie.
   A venit și s-a așezat la masă cu Cecilia, sprijinindu-și capul în mâini.
   A strecurat scrisoarea lui John-Paul între paginile cărții lui Esther și s-a uitat la fețișoara frumoasă, în formă de inimă, a fiicei ei de șase ani. Polly era o anomalie genetică. John-Paul era un bărbat arătos (un „mascul bine”, cum i se spunea) și Cecilia era destul de atrăgătoare în lumină difuză, dar nu se știe cum au reușit să conceapă amândoi o fată care nu semăna deloc cu niciunul. Polly semăna cu Albă-ca-Zăpada: păr negru, ochi albaștri strălucitori, buze ca rubinul - rubin veritabil; oamenii credeau că se dă cu ruj.
   Cele două surori mai mari, cu părul blond-cenușiu și nasul pistruiat, erau frumoase în ochii părinților lor, însă doar Polly făcea să se întoarcă mereu capetele celor din jur când ieșeau la cumpărături.
   „E prea frumoasă și nu-i face bine”, remarcase de curând soacra Ceciliei, iar Cecilia se simțise iritată din pricina asta, deși totodată înțelesese.
   Cu ce-ți afecta personalitatea dacă aveai singurul lucru la care râvnesc toate femeile? Observase că femeile frumoase se mișcau altfel: se unduiau ca niște palmieri în adierea atenției pe care o stârneau în jurul lor. Cecilia voia ca fiicele ei să alerge, să meargă cu pași mari, să calce apăsat. Nu dorea ca Polly să se unduie, zău așa.
   - Vrei să știi ce secret i-am spus lui tati? a întrebat-o Polly uitându-se la ea printre gene.
   Categoric că Polly se va undui. Cecilia știa deja lucrul ăsta.
   - Lasă, a spus Cecilia. Nu e nevoie să-mi spui.
   - Secretul e că am hotărât să-l invit pe domnul Whitby la petrecerea mea cu pirați, a spus fata.
   Polly împlinea șapte ani la o săptămână după Paște. Petrecerea cu pirați fusese subiectul de discuție preferat în ultima lună.
   - Polly, a spus Cecilia. Am mai discutat treaba asta.
   Domnul Whitby era profesorul de educație fizică de la St Angela’s, iar Polly era îndrăgostită de el. Cecilia nu-și dădea seama ce însemna pentru viitoarele relații ale lui Polly faptul că prima ei iubire era un bărbat ce părea a fi de aceeași vârstă cu tatăl ei. Ea trebuia să se îndrăgostească de adolescenți popstar, nu de un bărbat de patruzeci de ani, ras în cap. Era adevărat că domnul Whitby avea ceva.
   Avea un piept foarte lat, alură atletică, mergea cu motocicleta și asculta cu ochii, însă sex-appeal-ul lui trebuia apreciat de mamele de la școală (care chiar îl apreciau și nici Cecilia nu rămăsese imună), nu de elevele lui de șase ani.
   - Nu-l invităm pe domnul Whitby la petrecerea ta. N-ar fi corect. Așa, s-ar simți obligat să meargă și la petrecerile celorlalți.
   - La mine va dori să vină.
   - Nu.
   - Discutăm altădată, a spus Polly fără să se sinchisească și s-a dat jos de pe scaun.
   - Ba nu! a strigat mama sa în urma ei, dar Polly o luase deja din loc.
   Cecilia a oftat. Avea multe de făcut. S-a ridicat în picioare și a scos scrisoarea lui John-Paul din cartea lui Esther. Mai întâi, va pune undeva plicul ăsta afurisit.
   Zicea c-a scris-o chiar după ce s-a născut Isabel și că nu-și mai amintea ce zicea acolo. Era de înțeles. Isabel avea doisprezece ani și John-Paul era mai mereu atât de confuz. Întotdeauna se baza pe memoria nevesti-sii ca să-și aducă aminte de ceva.
   Numai că ea era foarte sigură că el minte.

                                        5.

         - Poate c-ar trebui să spargem ușa. Vocea lui Liam a străpuns tăcerea nopții ca un fluierat strident. Putem să spargem fereastra cu o piatră. Uite, cu piatra aia! Vezi, mami, uite, vezi, vezi, o vezi...
   - Ssst! Vorbește mai încet! a spus Tess, continuând să bată în ușă.
  Degeaba.
   Era ora unsprezece noaptea, iar ea și Liam stăteau în fața ușii mamei ei. Casa era cufundată în întuneric, cu obloanele trase. Părea pustie. De fapt, toată strada părea ciudat de liniștită. Pe -aici nu se uita nimeni la televizor, la știrile nopții? Singura lumină provenea de la felinarul din colțul străzii. Pe cer nu se vedeau nici luna, nici stelele.
   Nu se auzea decât cântecul tânguios al unui greier singuratic, ultimul supraviețuitor al verii, și sunetul estompat al traficului din depărtare. Se simțea și mirosul plăcut al gardeniilor mamei ei. Telefonul mobil al lui Tess rămăsese fără baterie. Nu putea să sune pe nimeni, nici măcar să cheme un taxi s-o ducă la un hotel. Poate că ar trebui să spargă ușa, însă mama lui Tess devenise foarte grijulie în privința siguranței casei în ultimii ani.
   Oare acum avea montat un sistem de alarmă? Tess își imagina cum ar fi să se declanșeze alarma și să spulbere liniștea din cartier: uup, uup.
   Nu pot să cred ce mi se întâmplă.
   La asta nu se gândise. Ar fi trebuit să-i telefoneze mamei ca s-o anunțe că vine, dar se agitase atâta să rezerve biletele de avion, să facă bagajul, să ajungă la aeroport, să găsească poarta care trebuie, cu Liam după ea, alergând ca să țină pasul și vorbind tot timpul. Era atât de încântat, încât nu-i tăcuse gura o clipă în timpul zborului, iar acum era atât de obosit, încât vorbea în dodii.
   El credea că plecaseră la bunica într-o misiune de salvare.
   - Bunica și-a rupt piciorul, îi spusese Tess. Așa că vom sta la ea o perioadă ca s-o ajutăm.
   - Și cum rămâne cu școala? întrebase el.
   - Poți să lipsești câteva zile de la școală, îi spusese ea, iar el se luminase la față ca un brad de Crăciun.
   Nu-i menționase nimic despre faptul că va merge la o altă școală. Firește.
   Felicity plecase și, în timp ce Tess și Liam făceau bagajul, Will se foise prin casă, palid la față și pufnind pe nas.
   Când au rămas singuri și ea azvârlea hainele într-un geamantan, el încercase să discute cu ea, dar Tess s-a întors spre el ca o cobră care se ridică să muște, șuierând amenințător printre dinți: „Lasă - mă în pace!”
   - Îmi pare rău, a spus el dându-se un pas înapoi. Îmi pare foarte rău.
   Will și Felicity spuseseră deja de o sută de ori „îmi pare rău”.
   - Crede-mă, spunea cu glas scăzut, probabil ca să nu-l audă Liam, dacă te îndoiești cumva, vreau să știi că nu m-am culcat cu ea.
   - Ai mai spus asta, Will. Nu știu de ce crezi că asta îmbunătățește cu ceva situația. O înrăutățește. Nici nu mi-a trecut vreodată prin minte că v-ați putea culca amândoi! Vai, mulțumesc foarte mult că v-ați abținut. Haide, zău așa...
   Îi tremura vocea.
   - Îmi pare rău, a repetat el, apoi și-a șters nasul cu dosul mâinii.
   Will se comportase perfect normal în fața lui Liam. Îl ajutase să caute pe sub pat șapca de baseball preferată și, când venise taxiul, îngenunchease în fața lui ca să -și ia rămas-bun în felul acela bărbătesc, jumătate îmbrățișare, jumătate luptă corp la corp, așa cum fac tații cu fiii lor. Tess înțelesese exact cum reușise Will să țină ascunsă atâta timp relația lui cu Felicity. Viața de familie, chiar și cu un singur copil mic, avea ritmul ei familiar și era perfect posibil să dansezi după el ca de obicei, chiar dacă mintea îți zbura în altă parte.
   Și acum, iat-o aici, singură-singurică în această mică suburbie de pe coasta de nord a orașului Sydney, cu un băiețel de șase ani pe jumătate adormit.
   - Ei bine, a zis ea prudentă către Liam. Cred că ar trebui să...
   Ce? Să trezească un vecin? Să riște declanșarea alarmei?
   - Stai! a spus Liam.
   Copilul a dus un deget la buze în semn de tăcere; ochii lui mari semănau în întuneric cu două ochiuri de apă, negre și strălucitoare.
   - Cred că se aude ceva înăuntru.
   Și-a lipit urechea de ușa de la intrare. Tess a făcut la fel.
   - Auzi?
   Chiar se auzea ceva. Un zgomot ciudat, înfundat și ritmic, care venea de sus.
   - Cred că sunt cârjele lui buni, a zis Tess.
   Biata maică-sa. Probabil că se culcase. Dormitorul ei era tocmai în cealaltă parte a casei. Nenorocitul de Will! Nenorocita de Felicity!
   Din cauza lor o făcea acum pe maică-sa să se dea jos din pat, după ce că era și șchioapă, biata de ea. Oare când anume începuse povestea asta dintre Will și Felicity? A existat un moment anume când s-a schimbat ceva? Cum de i-a scăpat? I-a văzut împreună în fiecare zi și nu observase nimic.
   Felicity rămăsese la cină vinerea trecută. Poate că Will fusese ceva mai tăcut decât de obicei. Tess crezuse că din cauza durerii de spate care îl sâcâia. Fusese obosit. Cu toții munciseră din greu. Dar Felicity fusese într-o formă bună. Radioasă, calmă. Tess se pomenise de vreo câteva ori că se holba la ea. Încă nu se obișnuise cu noua frumusețe a verișoarei sale care făcea ca totul la ea să fie frumos: râsul ei, vocea ei.
   Cu toate astea, Tess nu fusese prudentă. Făcuse prostia să fie prea sigură de dragostea lui Will. Atât de sigură, încât purta blugii vechi cu tricoul negru despre care el zicea că o fac să semene cu o motociclistă. Atât de sigură, încât l-a tachinat că era cam morocănos.
   El o lovise peste fund cu prosopul de bucătărie când au strâns masa după ce-au mâncat.
   În weekend nu o văzuseră pe Felicity, ceea ce era neobișnuit.
   Fusese ocupată, a spus ea. Plouase și era frig. Tess, Will și Liam se uitaseră la televizor, jucaseră cărți, făcuseră clătite împreună. Fusese un sfârșit de săptămână plăcut. Nu?
   I-a venit în minte că vineri seară Felicity avea o figură radioasă pentru că era îndrăgostită.
   Ușa s-a deschis și lumina dinăuntru a inundat pragul.
   - Ia te uită! a exclamat mama lui Tess.
   Era îmbrăcată într-un halat albastru matlasat și se sprijinea cu greu într-o pereche de cârje, clipind din ochi ca o mioapă, și trasă la față din cauza durerii și a efortului.
   Fiica s-a uitat la glezna bandajată a mamei ei și și-a imaginat-o pe biata femeie cum s-a trezit din somn, cum s-a chinuit să se dea jos din pat, șontâcăind prin cameră ca să-și caute halatul și apoi cârjele.
   - Oh, mamă! a spus ea. Îmi pare atât de rău.
   - De ce îți pare rău? Ce cauți aici?
   - Am venit... a dat ea să spună, dar i s-a pus un nod în gât.
   - Să te ajutăm, bunico! a strigat Liam. Pentru că ți-ai rupt piciorul! Am zburat cu avionul noaptea!
   - Oh, e foarte drăguț din partea ta, dragul meu băiat.
   Bătrâna s-a dat la o parte, sprijinindu-se în cârje, ca să-i lase să intre.
   - Intrați, intrați. Îmi pare rău că a durat atât de mult până să ajung la ușă, dar habar n-aveam că e atât de greu să mergi cu afurisitele astea de cârje. Îmi imaginam că o să mă deplasez fără probleme, dar parcă îți intră în subsuori, nu știu cum să spun. Liam, du-te tu și aprinde lumina în bucătărie și haideți să bem niște lapte cald și să mâncăm niște pâine cu scorțișoară.
   - Super!
   Liam s-a îndreptat spre bucătărie și, dintr-un motiv inexplicabil de băiețel de șase ani, a început să-și miște intermitent mâinile și picioarele, ca un robot.
   - Procesez! Procesez! Afirmativ - pâine prăjită cu scorțișoară!
   Tess a cărat bagajele înăuntru.
   - Scuze, a spus ea din nou când le-a așezat jos în hol și s-a uitat la mama ei. Ar fi trebuit să-ți telefonez. Te doare rău glezna?
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat mama ei.
   - Nimic.
   - Aiurea.
   - Will, a început ea și s-a oprit.
   - Scumpa mea fată.
   Maică-sa a dat să vină spre ea, dar s-a clătinat periculos, cât pe ce să scape cârjele din mână.
   - Să nu-ți mai rupi vreun os, a spus Tess sprijinind-o.
   Îi simțea mirosul pastei de dinți, al cremei de față și al săpunului, dar, mai ales, mirosul familiar de mosc și de vechi, mirosul Mamei. În hol, pe peretele din spatele mamei ei, era o fotografie înrămată cu ea și Felicity când aveau șapte ani, îmbrăcate cu rochițele din dantelă albă cu care se duceau la biserică, cu palmele împreunate evlavios în dreptul pieptului, în obișnuita postură de la prima împărtășanie. Mătușa Mary avea o fotografie identică în același loc, în holul casei ei. Acum Felicity era atee, iar Tess se considera „căzută în păcat”.
   - Hai o dată, spune-mi, a zis Lucy.
   - Will, a încercat iarăși Tess. Și, și...
   N-a putut să termine.
   - Felicity, a continuat maică-sa. Am dreptate? Am.
   A ridicat un cot și a lovit cu cârja atât de tare în podea, încât fotografia de la prima împărtășanie a zăngănit pe perete.
   - Ticăloasă mică!

            1961. Războiul Rece era mai rece ca niciodată.
   Mii de est-germani se refugiau în Vest. „Nimeni nu intenționează să construiască vreun zid”, anunța cancelarul est-german, Walter Ulbricht, numit de unii „marioneta lui Stalin”. Oamenii se uitau unii ia alții cu mirare. Cum așa...? Cine a pomenit de un ZID? Alte câteva mii și-au pregătit bagajele de plecare.
   În Sydney, Australia, o tânără pe nume Rachel Fisher stătea pe zidul înalt ce delimita plaja Manly, legănându-și picioarele lungi și bronzate, în timp ce prietenul ei, Ed Crowley, răsfoia ziarul Morning Herald, enervant de preocupat. În ziar era un articol despre evenimentele din Europa, dar nici Ed, și nici Rachel nu erau prea interesați de ce se întâmpla în Europa.
   Într-un târziu, Ed a catadicsit să vorbească. „Hei, Rach, ce-ar fi să luăm și noi unul?” a zis el și a arătat cu degetul în pagina din ziar.
   Rachel a aruncat o privire indiferentă peste umărul lui. Ziarul era deschis la o reclamă de-o pagină pentru Angus Coote. Degetul lui Ed arăta un inel de logodnă. El a apucat-o de braț chiar în clipa în care ea a vrut să coboare de pe zid și s-o ia spre plajă.

             Au plecat.
   Rachel stătea în pat, cu televizorul pornit, cu revista Womens Weekly în poală și o ceașcă de ceai Earl Grey pe noptieră, alături de o cutie cu fursecuri macaron pe care o adusese Lauren în seara asta. Rachel ar fi trebuit să le ofere la sfârșitul mesei, dar uitase. Poate că o făcuse în mod deliberat; niciodată nu-și dădea seama cât de mult n-o agreează pe nora ei. Poate chiar o ura.
   De ce nu te duci tu singurică la New York, fata mea? Ia-ți doi ani de „timpul lui Lauren”.
   Rachel a tras cartonul cu prăjituri în pat, în fața ei, și s-a uitat cu atenție la fursecurile în culori țipătoare. Nu i se păreau atât de speciale. Probabil că erau ultima modă pentru cei interesați de ultima modă. Acestea erau de la un magazin din oraș la care oamenii stăteau la rând ore în șir ca să le cumpere. Ce proști. N-aveau altceva mai bun de făcut? Deși era puțin probabil ca Lauren să fi stat la coadă cu orele. În fond, Lauren avea altceva mai bun de făcut decât restul lumii!
   Rachel își aducea vag aminte că parcă auzise și o poveste legată de procurarea acestor fursecuri, dar ea nu era deloc atentă când vorbea Lauren decât dacă subiectul avea legătură cu Jacob.
   A ales un fursec de culoare roșie și a mușcat puțin din el să vadă cum e.
   - Oh, Doamne! a gemut ea un moment mai târziu și, pentru prima oară după mult timp, nici ea nu mai știa cât, s-a gândit la sex.
   A mai mușcat o dată. Sfântă Fecioară! A izbucnit în râs. Nu-i de mirare că oamenii se înghesuiau să le cumpere. Erau excelente: aroma de căpșuni a cremei de la mijloc semăna cu atingerea unor degete pe pielea ei, compoziția de bezea era ușoară și fină, parcă mâncai un nor.
   Ia stai. Cine a zis asta?
   „Parcă aș mânca un nor, mami!” O fețișoară încântată.
   Janie. Avea în jur de patru ani. Era prima dată când mânca vată pe băț la... Luna Parc? La o sărbătoare religioasă? Rachel nu-și amintea prea bine restul. Amintirea ei se concentra doar pe fața zâmbitoare a lui Janie și pe vorbele ei: „Parcă aș mânca un nor, mami!”
   Lui Janie i-ar fi plăcut acele fursecuri.
   Pe neașteptate, Rachel a scăpat fursecul dintre degete și s -a încovoiat de parcă ar fi vrut să se eschiveze de o lovitură, dar prea târziu, o primise. Demult nu mai fusese atât de rău ca acum. Era un val de durere la fel de vie și de surprinzătoare ca atunci, în primul an, când se trezea în fiecare dimineață uitând pentru o clipă, apoi o izbea realitatea faptului că Janie nu mai era în camera de la parter unde se dădea cu atâta deodorant hnpulse de ți se făcea rău, își aplica fard portocaliu pe tenul ei perfect de puștoaică de șaptesprezece ani și dansa după Madonna.
   Această nedreptate colosală îi sfâșia inima. Fiica mea ar fi adorat afurisitele astea de fursecuri. Fiica mea ar fi avut o carieră. Fiica mea ar fi putut să plece la New York.
   Parcă avea pieptul strâns într-o menghină, simțea că se sufocă și se lupta să respire, dar de sub acest val de panică răzbătea vocea calmă și plictisită a experienței: Ai mai pățit așa. N-o să mori din asta. Pare că nu poți să respiri, dar de fapt respiri. Pare că n-o să te mai oprești din plâns, dar te vei opri.
   Încet-încet, menghina din piept și-a slăbit până la urmă strânsoarea atât cât ea să poată să respire din nou. De dispărut nu dispărea niciodată. Demult timp se obișnuise. Va muri cu această durere care-i strângea pieptul ca o gheară. De fapt, ea nici nu voia să dispară. Ar fi fost ca și cum Janie n-ar mai fi existat.
   Își amintea de acele felicitări de Crăciun din primul an. Dragii noștri Rachel, Ed și Rob, vă dorim un Crăciun fericit și un An Nou cu bucurii.
    Parcă eliminaseră spațiul unde existase Janie. Și fericit! Oare chiar se țicniseră de-a binelea? Înjura de fiecare dată când deschidea o altă felicitare și o rupea în bucățele mici.
   „Mamă, mai lasă-i încolo, că nu știu nici ei ce să scrie”, îi zicea Rob obosit. N-avea decât cincisprezece ani, dar fața lui părea a fi a unui om de cincizeci de ani, slab, palid și cu acnee. Rachel a măturat cu dosul mâinii firimiturile de pe așternut.
   „Firimituri! Doamne Dumnezeule, câte firimituri!” ar fi zis Ed. Lui i se părea imoral să mănânci în pat. Și dacă ar mai fi văzut și televizorul pus pe comodă, ar fi făcut o criză. Ed credea că oamenii care țineau televizorul în dormitor erau ca dependenții de cocaină: slabi și depravați. Dormitorul, în opinia lui Ed, era un loc în să spui rugăciunea îngenuncheat lângă pat, cu fruntea sprijinită de vârful degetelor, mișcând repede din buze (foarte repede; era de părere că nu trebuie să-l consumi prea mult timp Celui Mare), după care să faci sex (de preferință în fiecare seară), după care să dormi.
   A luat telecomanda și a îndreptat-o spre televizor, schimbând de pe un canal pe altul.
   Un documentar despre Zidul Berlinului.
   Nu. E prea trist.
   O emisiune despre investigarea crimelor.
   Nici gând.
   Un sitcom despre viața de familie.
   S-a oprit puțin acolo, dar doi soți tocmai se certau și țipau prea tare unul la altul. A schimbat pe alt canal unde era o emisiune culinară și a dat sonorul încet. De când locuia singură, se culca cu televizorul pornit; banalitatea liniștitoare a vocilor murmurate și licărul imaginilor înlăturau sentimentul de groază care o copleșea uneori.
   S-a întors pe o parte și a închis ochii. Dormea cu lumina aprinsă.
   După moartea lui Janie, ea și Ed n-au mai suportat întunericul. Nu se puteau duce la culcare ca niște oameni normali. Trebuiau să se prefacă, mințindu-se singuri că nu se duceau la culcare.
   Sub pleoapele închise îl vedea pe Jacob care mergea cătinel pe o stradă din New York, îmbrăcat în salopetuța lui de blugi, aplecându-se cu mânuțele lui grăsuțe sprijinite pe genunchi ca să se uite cu atenție la aburul ce se ridica din canale. Oare aburul acela era fierbinte?
   Oare mai devreme plânsese după Janie sau cumva plânsese după Jacob? Nu știa decât că, o dată ce i-l vor lua, viața ei va redeveni insuportabilă, doar că - și asta era cel mai rău - ea va rezista, n-o va ucide, va continua să trăiască zi de zi într-o buclă nesfârșită de minunate răsărituri și apusuri de soare pe care Janie n-a apucat să le vadă.
   M-ai strigat, Janie?
   Gândul acesta era întotdeauna ca vârful unui pumnal răsucindu- se în inima ei.
   Citise undeva că soldații răniți implorau să li se dea morfină și o strigau pe mama lor atunci când trăgeau să moară pe câmpul de luptă. Mai ales soldații italieni. „Mamma mia!” strigau ei.
   Cu o mișcare bruscă, aproape să-și scrântească spatele, Rachel s-a ridicat și a sărit din pat îmbrăcată în pijamalele lui Ed (începuse să le poarte imediat după moartea lui și de-atunci și-a păstrat acest obicei; nici nu mai păstrau mirosul lui, dar ea așa își imagina).
   S-a lăsat în genunchi în fața comodei și a scos din ea un vechi album de fotografii cu coperte moi și decolorate, din vinii verde.
   S-a așezat din nou pe pat și a început să-l răsfoiască încet. Janie, când râdea. Janie, când dansa. Janie, când mânca. Janie îmbufnată. Janie cu prietenii ei.
   Inclusiv el. Băiatul ăla. Care nu se uita în obiectivul aparatului de fotografiat, stătea cu capul întors spre Janie, ca și când ea tocmai îi spusese ceva amuzant. Ce i-o fi spus? De fiecare dată își punea întrebarea asta. Ce i-ai spus, Janie?
   Rachel a pus vârful degetului pe chipul lui zâmbitor, plin de pistrui, și a văzut cum mâna ei ușor artritică, cu pete de vârstă, se strânge și se face pumn.

          6 aprilie 1984
     Primul lucru pe care l-a făcut Janie Crowley când s-a dat jos din pat în acea friguroasă dimineață de aprilie a fost să proptească spătarul scaunului sub mânerul ușii pentru ca părinții ei să nu poată să intre.
   Apoi a îngenuncheat lângă pat și a ridicat colțul saltelei de unde a scos o cutie de culoare albastru-deschis. S-a așezat pe marginea patului și a scos din pachet o pastiluță galbenă, ținând -o pe vârful degetului și gândindu-se la tot ce simboliza ea, apoi a pus- o în mijlocul limbii cu reverența cu care se ia Sfânta împărtășanie.
   După aceea, a ascuns cutiuța la locul ei sub saltea și a sărit din nou în pat, la căldură, s-a acoperit cu pătura și a pornit radioul cu ceas, la care se auzea Madonna cântând Like a Virgin.
   Mica pilulă avea un gust chimic și dulce, savoarea păcatului.
   „Gândește-te la virginitatea ta ca la un dar. Nu-l oferi oricui”, îi spusese maică-sa într-una din acele discuții când încerca să se arate înțelegătoare, ca și când orice formă de sex înainte de căsătorie ar fi în regulă, ca și când taică-său n-ar cădea în genunchi să facă o mie de mătănii la gândul că cineva o atinge pe fetița lui cea inocentă.
   Janie n-avea de gând s-o ofere oricui. Avusese loc un proces de selecție și astăzi urma să-l informeze pe fericitul câștigător.
   Au început știrile, dar majoritatea erau plictisitoare, nu-i rețineau atenția, n-aveau nicio legătură cu ea; singura parte interesantă era că în Canada se născuse primul copil conceput în eprubetă. În Australia exista deja un copil conceput în eprubetă! Așa că noi suntem primii, Canada! Ha, ha. (Avea veri mai mari în Canada, care o făceau să se simtă inferioară cu amabilitatea lor nefirească și accentul lor nu tocmai american.) S-a ridicat în capul oaselor, a luat jurnalul de școală și a desenat un bebeluș lung și subțire înghesuit într-o eprubetă, cu mânuțele lipite de sticlă și gura căscată. Lăsați- mă să ies, lăsați-mă să ies! Ce-or să mai râdă colegele ei de școală. A închis jurnalul.
   Un copil în eprubetă era ceva respingător. Îi amintea de ziua când la biologie au învățat despre ovulele femeii. Dez-gus-tă-tor! Dar ce-a fost cel mai rău? Că la biologie aveau un profesor. Un bărbat să vorbească despre ovule! Era atât de aiurea. Janie și prietenele ei au fost oripilate. Și probabil că el voia să se uite în decolteul lor. Nu l-au surprins niciodată făcând asta, dar îi simțeau dorința dezgustătoare.
   Păcat că viața lui Janie avea să se sfârșească peste doar opt ore pentru că nu era în cea mai plăcută etapă a devenirii ei. Fusese un copilaș adorabil, o fetiță încântătoare, o adolescentă drăguță și timidă, dar din luna mai, când împlinise șaptesprezece ani, se schimbase. Era vag conștientă de faptul că se simțea oarecum dezgustătoare. Nu era vina ei. O îngrozea orice (facultatea, să conducă o mașină, să dea un telefon ca să se programeze la coafor), hormonii o înnebuneau, atâția băieți începuseră să se comporte de parcă erau obsedați de ea, probabil pentru că era drăguță, ceea ce era bine, dar o deruta fiindcă atunci când se uita în oglindă vedea doar o figură obișnuită, detestabilă, și un trup ciudat de slab și deșirat. Arăta ca o măicuță de la mănăstire. Așa îi spusese o fată de la școală și pe bună dreptate. Avea membrele prea lungi. Mai ales brațele. Era total disproporționată.
   Unde mai pui că în prezent maică-sa se comporta ciudat, asta însemnând că nu-și mai concentra atenția asupra lui Janie, deși până nu demult o făcuse mereu, cu o înverșunare care o scotea din sărite.
   (Maică-sa avea patruzeci de ani! Oare ce putea să se întâmple în viața ei și să fie atât de interesant?) Dispariția neașteptată a acelui spot de lumină concentrat asupra ei o descumpănea. O durea chiar, deși n-ar fi recunoscut lucrul acesta sau poate că nici măcar nu-și dădea seama că suferea din pricina asta.
   Dacă Janie ar fi trăit, mama ei ar fi revenit la normal, concentrându-se asupra ei cu aceeași înverșunare, Janie ar fi redevenit drăguță la împlinirea vârstei de nouăsprezece ani, amândouă ar fi fost apropiate așa cum trebuie să fie o mamă și fiica ei, iar Janie ar fi îngropat-o pe mama ei și nu invers.
   Dacă Janie ar fi trăit, ar fi cochetat cu droguri ușoare, băieți duri, aerobic acvatic, grădinărit, botox și sex tantric. De-a lungul vieții ei, ar fi suferit trei accidente ușoare de mașină, treizeci și patru de răceli serioase și două intervenții chirurg icale majore. Ar fi fost un designer sau grafician de succes moderat, o practicantă curajoasă de scufundări subacvatice, o vilegiaturistă permanent nemulțumită, o excursionistă entuziastă și o adeptă a noilor tehnologii iPod, iPhone și iPad. Ar fi divorțat de primul soț și ar fi făcut gemeni prin fertilizare în vitro cu cel de-al doilea, cuvintele „bebeluși în eprubetă” i-ar fi revenit în minte ca o glumă veche în timp ce posta pozele lor pe Facebook pentru ca verii din Canada să le dea Like. Și-ar fi schimbat numele în Jane când ar fi împlinit vârsta de douăzeci de ani și ar fi revenit la Janie când împlinea treizeci.
   Dacă Janie Crowley ar fi trăit, ar fi călătorit și ar fi ținut dietă, ar fi dansat și ar fi gătit, ar fi râs și ar fi plâns, s-ar fi uitat mult la televizor și ar fi încercat să-și trăiască viața la maximum.
   Dar nimic din toate acestea nu avea să se întâmple pentru că a existat dimineața aceea din ultima ei zi de viață și, cu toate că i -ar fi plăcut să vadă cum se dădeau în spectacol prietenele ei cu rimelul scurs pe obraz, ținându-se una de alta, plângând în hohote și jeluind la înmormântarea ei, ar fi preferat totuși să descopere toate lucrurile care așteptau să i se întâmple.

                                                  Marți
                                                     6.

         La înmormântarea surorii Ursula, Cecilia s-a gândit aproape numai la sex.
   Nu la sex pervers. La sex plăcut, marital, agreat de normele bisericești. Probabil că sora Ursula n-ar fi știut să-l aprecieze.
   - Sora Ursula și-a dedicat viața copiilor din St Angela’s.
   Părintele Joe se ținea cu ambele mâini de pupitru, uitându-se solemn la mica adunare de oameni îndoliați, (deși, acum cinstit vorbind, oare era cineva în biserica asta care să plângă după sora Ursula?) și preț de o clipă privirea lui s-a oprit asupra Ceciliei, căutându-i parcă aprobarea. Ea a clătinat din cap și a schițat un zâmbet ca să-i arate că se descurca de minune.
   Părintele Joe avea doar treizeci de ani și nu era un bărbat atrăgător. Oare ce-l determina pe un bărbat din ziua de azi și de vârsta asta să aleagă să devină preot? Să aleagă o viață de celibatar?
   Dar să revenim la sex. Scuze, soră Ursula.
   Mai întâi, și-a amintit că anul trecut, de Crăciun, a observat că aveau o problemă în viața sexuală. Părea că ea și John-Paul nu se mai duceau la culcare în același timp. Ori el stătea treaz până târziu ca să lucreze sau să navigheze pe internet, iar ea adormea până să vină el în pat, ori el anunța pe neașteptate că e obosit și se ducea la culcare la ora nouă. Săptămânile treceau una după alta, iar ea se gândea uneori „Doamne, a trecut atâta timp”, după care uita cu desăvârșire.
   Apoi a fost seara aceea din luna februarie, când ea ieșise să ia masa în oraș cu câteva mămici de la clasa a patra și băuse mai mult decât de obicei pentru că Penny Maroni conducea mașina. Cecilia fusese într-o dispoziție amoroasă când s-a băgat în pat, dar John- Paul îi îndepărtase mâna, mormăind: „Sunt prea obosit. Lasă-mă în pace, bețivo”. Ea răsese, apoi adormise fără să se simtă ofensată câtuși de puțin. Data următoare când va dori el să facă sex, ea va glumi și îi va da replica: „Oh, acum e rândul tău să mă rogi”. Dar n- a avut niciodată ocazia. De-atunci a început să numere zilele care treceau. Oare ce se petrecea?
   Se gândea că probabil trecuseră deja șase luni și, cu cât trecea mai mult timp, cu atât creștea nedumerirea ei. Și totuși, de fiecare dată când îi venea pe buze întrebarea „Hei, iubitule, ce se întâmplă?”, simțea că ceva o oprește. Sexul nu fusese niciodată un subiect de ceartă între ei, așa cum știa că era în multe cupluri. Nu-l folosea ca armă sau mijloc de negociere. Era ceva nerostit, natural și frumos.
   Nu voia să strice asta.
   Și poate că nu voia să audă răspunsul lui.
   Sau mai rău, poate că el nu-i va da niciun răspuns. Anul trecut, John-Paul începuse să practice caiac-canoe. Îi plăcea la nebunie și în fiecare duminică venea acasă încântat. Apoi, brusc și inexplicabil, a părăsit echipa.
   „Nu vreau să vorbesc despre asta”, spusese el când ea îl tot pistona cu întrebări, curioasă să afle motivul. „Las-o baltă”.
   John-Paul era foarte ciudat uneori.
  S-a grăbit să treacă peste gândul ăsta. În plus, cu siguranță că toți bărbații erau ciudați uneori.
   În fond, șase luni nu era chiar atât de mult, nu-i așa? Nu pentru doi oameni căsătoriți, de vârstă mijlocie. Penny Maroni zicea că ei o făceau o dată pe an dacă aveau noroc. Totuși, în ultimul timp, Cecilia se simțea ca o adolescentă căreia îi stă mintea numai la sex. Imagini ușor pornografice îi treceau prin minte în timp ce aștepta la casa de marcat. Stătea de vorbă în curtea școlii cu alți părinți despre viitoarea excursie în Canberra și în același timp își aducea aminte de hotelul din Canberra unde John-Paul îi legase mâinile cu banda albastră de plastic pe care i-o dăduse fizioterapeutul ca să facă exerciții pentru gleznă.
   Uitaseră banda albastră în camera de hotel.
   Glezna Ceciliei încă mai trosnea când o răsucea într-o anumită poziție.
   Oare cum se descurca părintele Joe? Ea era o femeie de patruzeci și doi de ani, mama istovită a trei fete, pe care o aștepta menopauza, și era disperată după sex, însă cu siguranță că părintelui Joe Mackenzie, un tânăr în formă, care se odihnea suficient, îi venea foarte greu.
   Oare se masturba? Preoții catolici aveau voie sau se considera că așa ceva nu este în spiritul vieții de celibatar?
   Ia stai, nu cumva masturbarea era un păcat pentru toată lumea?
   Iată un lucru pe care prietenele ei necatolice s-ar aștepta ca ea să -l știe. Ele aveau impresia că ea e o biblie ambulantă.
   Sinceră să fie, dacă ar avea timp să se gândească la chestia asta, nici măcar nu știa dacă era o adeptă atât de împătimită a lui Dumnezeu. Părea că El îi abandonase demult. În fiecare zi, peste tot în lume, copiilor li se întâmplau lucruri înfiorătoare. Așa ceva era de neiertat.
   Micul Spiderman.
   A închis ochii ca să-și alunge imaginea din minte.
   Pe Cecilia n-o interesau subtilitățile astea despre liberul arbitru, despre căile misterioase ale Domnului și alte bla-bla-uri. Dacă Dumnezeu ar fi avut un șef, ea demult i-ar fi trimis una dintre temutele ei scrisori de reclamație. Pe mine m-ați pierdut de clientă.
   S-a uitat la fața umilă, cu pielea netedă, a părintelui Joe. O dată el îi spusese că i se părea „foarte interesant când oamenii se îndoiau de credința lor”. Doar că Ceciliei nu i se păreau atât de relevante îndoielile ei. Ea credea în Saint Angela’s cu toată ființa ei: școala, parohia, comunitatea pe care o reprezenta. Ea credea că „Iubiți-vă unii pe alții” era un minunat cod moral după care să-și trăiască viața. Sfânta împărtășanie era o ceremonie frumoasă, veșnică.
   Biserica Catolică era echipa pe care ea o susținuse întotdeauna. Cât despre Dumnezeu și dacă El (sau Ea!) își făcea datoria, ei bine, asta era o altă poveste.
   Și totuși, toată lumea credea că ea era catolica absolută.
   S-a gândit la Bridget care a întrebat-o acum două seri „Cum de-ai devenit atât de catolică?” atunci când Cecilia a adus vorba în mod absolut firesc despre prima confesiune a lui Polly de anul viitor (sau Reconciliere, cum i se zice acum), de parcă soră-sa a uitat când a fost mica regină a dansului liturgic pe vremea când erau la școală.
   I-ar fi donat soră-sii un rinichi fără ezitare, dar câteodată simțea că-i vine să încalece pe ea și s-o sufoce punându-i o pernă pe față.
   Asta fusese o metodă eficientă de a o disciplina pe vremea când erau mici. Din păcate, acum era un mod prin care adulții își reprimau sentimentele adevărate.
   Firește, și Bridget i-ar dona Ceciliei un rinichi. Doar că ea ar bombăni mai mult în perioada de recuperare, i-ar aminti lucrul acesta de câte ori s-ar ivi ocazia și ar avea grijă ca toate cheltuielile ei să fie suportate de Cecilia.
   Părintele Joe își încheiase numărul. Participanții la slujbă, risipiți prin biserică, s-au pregătit pentru imnul final, ridicându-se în picioare cu un murmur de oftaturi reținute, tușituri înfundate și trosneli de genunchi îmbătrâniți. Cecilia a surprins privirea Melissei Menulty de cealaltă parte a intervalului dintre strane; Melissa a ridicat din sprâncene, parcă vrând să spună: nu suntem noi oameni de treabă că am venit la înmormântarea surorii Ursula, cu toate că ea a fost o femeie atât de afurisită și noi suntem atât de ocupați?
   Cecilia i-a răspuns ridicând mâhnită din umeri într-un gest care spunea: Păi, nu așa se întâmplă mereu?!
   După înmormântare trebuia să-i livreze Melissei o comandă de recipiente Tupperware pe care le avea în mașină și să nu uite s -o întrebe, încă o dată, dacă va avea grijă de Polly la balet în după-amiaza asta pentru că ea trebuia s-o ducă pe Esther la logoped și pe Isabel să se tundă. Apropo, Melissa ar trebui să-și reîmprospăteze culoarea părului. Arată oribil cu rădăcinile alea negre crescute. Era o răutate din partea ei să observe lucrul ăsta, dar uite că și-a adus aminte că luna trecută, când a fost cu Melissa de serviciu la cantina școlii, a auzit-o pe aceasta plângându-se că bărbatu-său voia să facă sex din două în două zile, ca un ceasornic.
   În timp ce cânta imnul „Ce măreț ești Tu”, Cecilia s-a gândit la gluma făcută de Bridget la cină și și-a dat seama de ce o deranjase.
   Din cauza sexului. Pentru că dacă nu făcea sex, ea nu era altceva decât o mamă de patruzeci de ani, demodată și insignifiantă. Și apropo, nu era demodată. Chiar ieri când s-a dus să cumpere coriandru și a traversat grăbită pe roșu, un șofer de camion a fluierat îndelung după ea în semn de admirație.
   Cu siguranță că după ea fluierase. S-a uitat în jur să vadă dacă nu erau alte femei mai tinere și mai atrăgătoare. Săptămâna trecută, avusese o experiență deconcertantă în timp ce se plimba cu fetele prin mall, când a auzit pe cineva fluierând, iar când s-a întors, a observat că Isabel privea hotărâtă înainte și se înroșise la față. Isabel crescuse văzând cu ochii, o ajunsese deja pe Cecilia la înălțime și începuse să capete forme, să se subțieze în talie și să i se împlinească șoldurile și bustul, în ultimul timp își purta părul prins într-o coadă de cal în creștetul capului și își lăsa bretonul să-i atârne mult peste ochi. Se maturiza, iar mama ei nu era singura care observa lucrul acesta.
   A început deja, se gândise Cecilia cu tristețe. Ar fi vrut să-i poată da Isabelei un scut, cum poartă trupele de ordine, ca s-o protejeze de atenția bărbaților, de sentimentul acela că ești evaluată de fiecare dată când ieși pe stradă, de comentariile umilitoare strigate din mașini, de măsuratul din priviri. Ar fi vrut să se așeze și să stea de vorbă cu Isabel, dar nu știuse ce să -i spună. Nici ea nu-și bătuse prea tare capul din pricina asta. Nu e mare brânză. Ba e mare brânză. N-au niciun drept să te facă să te simți așa. Sau doar ignoră-i, într-o zi vei avea patruzeci de ani și încet-încet îți vei da seama că nu mai simți aceste priviri, că libertatea este o ușurare, dar într-un fel o să-ți fie dor, iar când un șofer de camion te va fluiera în timp ce traversezi strada, te vei gândi: Oare pe mine mă fluieră?
   I se păruse totodată că era un fluierat sincer și prietenesc.
   Era nițel cam umilitor că petrecuse atâta timp să analizeze fluieratul ăla.
   În fine, sigur că nu era îngrijorată că John-Paul avea o amantă.
   Categoric nu. Așa ceva nu era posibil. Nicidecum. El n-ar avea timp de o amantă! Când să se ducă la ea?
   E drept că el călătorea destul de des. Atunci ar putea să aibă timp și pentru ea.
   Sicriul cu trupul neînsuflețit al surorii Ursula era scos afară din biserică pe umerii a patru tineri voinici, îmbrăcați la patru ace, cu părul zbârlit și cu priviri sobre, care auzise că erau nepoții ei.
   Închipuie-ți că sora Ursula avea același ADN cu acești tineri atât de atrăgători. Probabil că și ei se gândiseră la sex cât a durat slujba de înmormântare. Niște tineri ca ei, cu libidoul tânăr și debordant. Cel mai înalt era într-adevăr deosebit de chipeș, cu ochii ăia negri și scânteietori...
   Doamne, Dumnezeule! Acum își imagina că face sex cu unul dintre tinerii care purtau pe umeri coșciugul surorii Ursula. Un copil, după cum arăta. Probabil că nici nu terminase liceul.
   Gândurile ei nu erau doar imorale și nepotrivite, dar și ilegale. (Era o ilegalitate să gândești? Să tânjești după unul care duce pe umeri coșciugul învățătoarei tale dintr-a treia?)
   După ce se va întoarce John-Paul de la Chicago în Vinerea Mare, vor face sex în fiecare seară. Vor redescoperi viața lor sexuală. Va fi grozav. Întotdeauna s-au simțit bine împreună. Crezuse dintotdeauna că ei doi făceau sex mai bine decât ceilalți. Jubila când se gândea la asta în timpul evenimentelor școlare.
   John-Paul n-avea cum să găsească sex mai bun în altă parte. (Cecilia citise multe cărți. Se perfecționa, de parcă ar fi fost vorba de o obligație profesională.) N-avea nevoie de o amantă. Ca să nu mai spună că era unul dintre cei mai etici și corecți oameni pe care îi cunoștea. N-ar depăși linia dublă nici pentru un milion de dolari, în cazul lui, infidelitatea era exclusă. Pur și simplu, n-ar face așa ceva. Scrisoarea aceea n-avea nicio legătură cu vreo amantă. Nici măcar nu se mai gândea la scrisoare! Atât de mult o preocupa!
   Momentul de seara trecută, când i-a trecut fugitiv prin minte că el mințise la telefon, a fost doar o închipuire. Stânjeneala legată de scrisoare a fost doar stânjeneala inerentă convorbirilor telefonice internaționale. Erau nefirești. Din moment ce ei se aflau la câte un capăt de lume, la unul era dimineață și la altul era seară, n -aveau cum să vorbească amândoi pe același ton: unul e prea vesel, altul prea moale.
   Dacă va deschide scrisoarea, nu va obține o dezvăluire șocantă.
   De exemplu că el mai avea o familie secretă. John-Paul nu avea abilitățile necesare pentru a face față bigamiei. Demult s-ar fi dat de gol. Ar fi încurcat borcanele. Ar fi strigat-o pe una dintre soții cu numele celeilalte. Și-ar uita mereu lucrurile în cealaltă parte.
   Asta dacă nu cumva toată zăpăceala lui făcea parte din acest joc duplicitar.
   Poate că era homo. De-asta îi dispăruse cheful de sex. În toți anii ăștia se prefăcuse că este heterosexual. Dacă-i pe-așa, se descurcase de minune, n-avea ce zice. S-a gândit la primii ani de căsnicie, când făceau sex de trei sau patru ori pe zi. Asta chiar c-ar fi fost cu neputință dacă el doar s -ar preface.
   Lui îi plăceau foarte mult filmele muzicale. Adora Cats Și se pricepea mai bine decât ea să le aranjeze fetelor părul. De câte ori avea un spectacol de balet, Polly insista ca John-Paul că-i prindă părul în coc. Știa să discute cu Polly despre arabescuri și piruete la fel de bine cum discuta despre fotbal cu Isabel și despre Titanic cu Esther. Unde mai pui c-o adora pe maică-sa. Dar nu cumva bărbații homo erau foarte apropiați de mamele lor? Sau era doar un mit?
    Avea un tricou polo de culoarea caisei pe care și-l călca singur.
   Da, probabil că era homo.
   Imnul s-a încheiat. Sicriul surorii Ursula a fost scos din biserică și, în impresia generală de lucru bine făcut, oamenii și-au luat gențile și jachetele și s-au pregătit să se întoarcă fiecare la treburile lui.
   Cecilia a pus jos cartea de imnuri. Pentru Dumnezeu! Soțul ei nu era homosexual. I-a venit în minte imaginea lui John-Paul când se agita pe marginea terenului la meciul de fotbal al Isabelei de weekendul trecut și striga la ea ca s-o încurajeze. Și când avea barba argintie, nerasă de o zi, și două abțibilduri cu o balerină mov lipite pe obraji. Polly i le pusese ca să se amuze. A simțit că o cuprinde un val de dragoste când și-a adus aminte. John-Paul n-avea nimic efeminat. Se simțea bine în pielea lui. N-avea nevoie să demonstreze.
   Scrisoarea n-avea legătură cu pauza de sex. N-avea legătură cu nimic. Era pusă la loc sigur, încuiată în fișet, în dosarul roșu în care țineau testamentele.
   Promisese că n-o va deschide. Așa că nu putea s-o deschidă și nici n-o va face.

                                       7.

           - Știi cumva cine a murit? a întrebat Tess.
   - Cum așa?
   Mama ei stătea cu ochii închiși și cu fața la soare.
   Se aflau în curtea școlii primare St Angela’s. Mama lui Tess stătea într-un scaun cu rotile pe care îl închiriaseră de la farmacistul local, cu glezna sprijinită pe suportul special pentru picior. Crezuse că mama ei n-o să vrea să umble într-un scaun cu rotile, dar se pare că-i plăcea după cât de țanțoșă stătea, cu spatele drept, de parcă ar fi fost la un dineu.
   Se opriseră o clipă să stea în soarele plăcut al dimineții în timp ce Liam explora curtea școlii. Mai aveau câteva minute până să se întâlnească cu secretara școlii pentru a rezolva cu înscrierea lui Liam.
   Mama lui Tess aranjase totul în dimineața asta. Nu va fi nicio problemă să-l înscrie pe Liam la St Angela’s, îi spusese Lucy lui Tess cu mândrie. De fapt, putea s-o facă chiar azi dacă voiau!
   - Nu-i nicio grabă, spusese Tess. Vedem noi după Paște.
   Ea nu-i ceruse maică-sii să sune la școală. Oare n-avea și ea dreptul să nu facă nimic, doar să se simtă consternată măcar douăzeci și patru de ore? Mama ei făcea ca totul să pară mult prea real și irevocabil, ca și când această farsă de coșmar era de fapt o realitate.
   - Pot să anulez întâlnirea dacă vrei, spusese Lucy cu un aer de martiră.
   - Ai stabilit o întâlnire? a întrebat Tess. Fără să mă întrebi și pe mine?
   - Păi, m-am gândit că ar fi bine să apucăm taurul de coarne.
   - Bine, fie, a oftat Tess. Hai s-o facem și pe-asta.
   Normal, Lucy insistase să vină și ea. Probabil ca să răspundă la întrebări în locul lui Tess, așa cum făcea când Tess era mică și se fâstâcea dacă intra în vorbă cu ea cineva străin. De fapt, mama ei nu-și pierduse niciodată obiceiul de a vorbi în numele ei. Era puțin jenant, dar totodată foarte plăcut și relaxant, ca un serviciu oferit la un hotel de cinci stele. De ce să nu stai tu liniștită și să lași pe altcineva să facă treaba în locul tău?
   - Știi cumva cine a murit? a întrebat Tess din nou.
   - A murit?
   - Uite o înmormântare, a spus Tess.
   Terenul de sport al școlii se învecina cu biserica St Angela’s, iar Tess putea să vadă sicriul scos afară de patru tineri și dus spre un dric.
   Viața cuiva se sfârșise. Cineva nu va mai simți niciodată lumina soarelui mângâindu-i fața. Tess a încercat să lase acest gând să-i pună în perspectivă propria ei suferință, dar n-a reușit. Se întreba dacă nu cumva Will și Felicity făceau sex chiar în clipa aceea, în patul ei. Era în jurul orei zece. N-aveau unde să se ducă în altă parte. Gândul ăsta i se părea ca un incest. Murdar și greșit. S-a cutremurat. Simțea un gust amar în fundul gâtului de parcă ar fi stat toată noaptea să bea vin ieftin. Și parcă avea nisip în ochi.
   Vremea n-o ajuta deloc. Era mult prea frumoasă, nepăsătoare față de suferința ei. Orașul Sydney era scăldat într-o lumină aurie.
   Arțarii japonezi din fața școlii căpătaseră culori aprinse; cameliile înfloriseră într-o revărsare abundentă de stacojiu. La ferestrele sălilor de clasă atârnau jardiniere cu begonii roșii, galbene, portocalii și crem. Profilul lunguieț, din piatră, al bisericii St Angela’s, se contura clar pe cerul albastru-cobalt. Lumea e atât de frumoasă, îi spunea lui Tess orașul Sydney. Tu ce problemă ai?
   A încercat să-și stăpânească tremurul vocii.
   - Nu știi pe cine înmormântează?
   De fapt, nici nu-i păsa a cui înmormântare era. Nu voia decât să audă pe cineva vorbind, nu contează despre ce, doar să facă să-i dispară din minte acele imagini cu mâinile lui Will pe trupul alb și de curând zvelt al lui Felicity. Cu pielea de porțelan. Tess avea pielea mai închisă la culoare, o moștenire din partea tatălui ei.
   Avusese o străbunică libaneză care murise înainte să se nască Tess.
   De dimineață, Will o sunase pe telefonul mobil. N-ar fi trebuit să-i răspundă, dar când a văzut numele lui a simțit involuntar o scânteie de speranță și a și pus mâna pe telefon. O suna să-i spună că totul a fost o greșeală. Bineînțeles că da.
   Dar când l-a auzit vorbind cu vocea aceea îngrozitor de schimbată, gravă, solemnă, fără nicio urmă de umor, speranța i-a dispărut.
   - Ești bine? a întrebat el. Liam e bine?
   Vorbea ca și când tocmai ar fi avut loc o tragedie în viețile lor, dar care n-avea nicio legătură cu el.
   Ea dorea cu disperare să-i spună adevăratului Will ce făcuse acest nou Will; cum îi zdrobise inima. Adevăratul Will ar fi dispus să rezolve situația. Adevăratul Will ar pune imediat mâna pe telefon și ar face o reclamație pentru modul în care a fost tratată soția lui, cerând și despăgubiri. Adevăratul Will i-ar face o ceașcă de ceai, i-ar pregăti o baie bună și, în final, i-ar arăta partea amuzantă a ceea ce tocmai i se întâmplase.
   Doar că de data asta nu era nimic amuzant.
   Maică-sa a deschis ochii și a întors capul spre ea, uitându-se pieziș.
   - Cred că pe călugărița aia mică și afurisită.
   Tess a ridicat din sprâncene ușor surprinsă, iar mama ei a surâs mulțumită. Era foarte hotărâtă s-o înveselească pe Tess, se comporta ca un animator de club care spune într-o veselie poante din ce în ce mai deocheate în încercarea de a-și ține publicul la masă. Dimineață, când se chinuia să deschidă capacul borcanului de Vegemite, chiar a folosit expresia „futu-ți”, rostind cu grijă silabele astfel încât expresia a sunat la fel de inofensiv ca „zână mică”.
   Maică-sa apelase la cea mai șocantă înjurătură din vocabularul ei pentru că era furioasă la culme în numele ei. S-o auzi pe Lucy zicând „futu-ți” era ca și cum ai vedea un cetățean pașnic și liniștit că se transformă brusc într-un justițiar înarmat. De aceea se și grăbise să telefoneze la școală. Tess și-a dat seama. Voia să acționeze, să facă ceva, orice, în numele lui Tess.
   - Care călugăriță mică și afurisită?
   - Unde este Liam? a întrebat mama ei, răsucindu-se cu greu în scaunul cu rotile.
   - Uite-l acolo, a spus fiica.
   Liam se plimba și verifica echipamentul de pe terenul de joacă cu aerul blazat al unui expert de șase ani. S-a chircit în genunchi la capătul unui imens tobogan galben în formă de tub și a băgat capul să se uite înăuntru de parcă voia să-i verifice siguranța.
   - Nu-l mai vedeam.
   - Nu trebuie să stai tot timpul cu ochii pe el, a spus Tess cu blândețe. Am eu grijă.
   - Bineînțeles că ai grijă.
   Dimineață, la micul dejun, amândouă voiseră să aibă grijă una de alta. Tess ieșise în avantaj pentru că avea ambele glezne funcționale și de aceea reușise să pună ibricul la fiert și să facă ceaiul, timp în care maică-sa abia ajunsese să-și ia cârjele.
   Tess a văzut că Liam se îndreaptă spre colțul terenului de joacă, sub smochinul unde ea și Felicity obișnuiau să stea să mănânce de prânz împreună cu Eloise Bungonia. Eloise le făcuse cunoștință cu  pastele cannelloni. (O greșeală pentru cineva cu metabolismul lui Felicity.) Doamna Bungonia obișnuia să trimită de ajuns pentru toate trei. Asta era înainte ca obezitatea infantilă să devină o problemă. Parcă le simțea gustul și acum. Erau divine.
   A observat că Liam s-a oprit și se uita în gol ca și când o vedea pe mama lui mâncând cannelloni pentru prima dată.
   Era tulburător că se afla aici, la fosta ei școală, parcă timpul era un așternut împăturit, astfel încât momente de timp diferite se intersectau și se suprapuneau.
   O să-i reamintească lui Felicity de pastele doamnei Bungonia.
   Nu. N-o să-i reamintească.
   La un moment dat, Liam s-a rotit și a lovit cu piciorul, ca la karate, coșul de gunoi care a zăngănit.
   - Liam, l-a mustrat Tess, însă el n-a auzit-o.
   - Liam! Ssst! a strigat mai tare mama ei, ducând un deget la buze și arătând spre biserică.
   Un mic grup de persoane îndoliate ieșiseră în curte și discutau sobru și degajat, cum se cade la o înmormântare.
   Liam n-a mai lovit în coșul de gunoi. Era un copil ascultător. A luat în schimb un băț și îl ținea cu ambele mâini ca pe o mitralieră cu care trăgea silențios prin curtea școlii, în timp ce dintr-o sală de clasă din grădiniță se revărsau glasuri dulci de copii cântând „Incy Wincy Spider”. Oh, Doamne, s-a gândit Tess, unde învățase să facă chestia asta? Ar trebui să fie mai atentă cu jocurile alea pe calculator, deși n-a putut să nu admire modul autentic în care el își îngusta ochii ca un soldat. O să-i povestească și lui Will mai târziu.
   Sigur o să râdă.
   Nu, n-o să-i povestească lui Will mai târziu.
   Creierul ei parcă nu se adapta noii situații. Ca azi-noapte când ea se tot rostogolea adormită spre Will și constata că locul unde ar fi trebuit să fie el era gol, apoi se trezea din somn tresărind. Ea și Will dormeau bine împreună. Nu se foiau, nu sforăiau, nu trăgeau de pătură.
   „Acum nu pot să mai dorm bine fără tine”, se plânsese Will după câteva luni de când erau prieteni. „Parc-ai fi perna mea preferată. Trebuie să te iau cu mine oriunde mă duc.”
   - Care călugăriță afurisită a murit? a întrebat-o Tess din nou pe mama ei, fără să-și ia ochii de la cortegiul funerar. Acum nu era momentul să depene astfel de amintiri.
   - Nu toate erau afurisite, a reflectat mama ei. Majoritatea erau drăguțe. O mai ții minte pe sora Margaret Ann care a venit la petrecere de ziua ta când ai împlinit zece ani? Era frumoasă. Cred că taică-tău o cam plăcea.
   - Serios?
   - Ei, probabil că nu.
   Mama ei a ridicat din umeri ca și când faptul că nu l-au atras călugărițele frumoase era încă unul din defectele fostului ei soț.
   - În fine, cred că este înmormântarea surorii Ursula. Am citit în buletinul informativ al parohiei de săptămâna trecută că a murit. Nu cred că a predat vreodată la clasa ta, nu? Se pare că se pricepea să-i pocnească pe elevi cu mânerul pămătufului de praf. Astăzi nimeni nu mai folosește pămătufuri de praf, nu? O fi lumea prea murdară pentru așa ceva, mă gândesc.
   - Cred că mi-o amintesc pe sora Ursula, a spus Tess. Una cu fața roșie și sprâncene ca niște omizi. Ne ascundeam de ea când era de serviciu în curtea școlii.
   - Nu știu dacă mai vin măicuțele să predea la școală. Sunt o specie pe cale de dispariție.
   - La propriu, a spus Tess.
   Mama ei a pufnit în râs.
   - Vai, n-am vrut să zic...
   S-a oprit fiindcă observase pe cineva la ieșirea din biserică.
   - Draga mea, ține-te bine. Tocmai am fost reperate de o doamnă enoriașă.
   - Cum?
   Tess a simțit că o cuprinde brusc un sentiment de groază de parcă maică-sa îi spusese că tocmai au fost luate în vizor de un lunetist.
   O tipă blondă și mică de statură se desprinsese din grupul adunat în fața bisericii și se îndrepta glonț spre curtea școlii.
   - Cecilia Fitzpatrick, a spus maică-sa. Fiica cea mare a familiei Bell. Măritată cu John-Paul, băiatul cel mare al familiei Fitzpatrick. Cel mai chipeș dintre ei, după părerea mea, deși toți sunt cam la fel. Mi se pare că Cecilia avea o soră mai mică, s-ar putea să fi fost în același an cu tine. Cum o chema? Bridget Bell?
   Tess a dat să spună că n-auzise de ele, dar imaginea surorilor Bell a început să i se contureze treptat în minte ca o reflexie în apă. Nu putea să le vizualizeze figurile, doar cosițele lungi și blonde, care le fluturau când alergau prin școală, cum fac de obicei copiii aflați în plină acțiune.
   - Cecilia vinde produse Tupperware, a spus mama lui Tess. Câștigă o adevărată avere din afacerea asta.
   - Dar ea nu ne cunoaște pe noi, nu?
   Tess se uita peste umărul ei, sperând să vadă pe cineva care îi făcea semn Ceciliei să vină înapoi. Nu era nimeni. Oare venea să le prezinte produsele Tupperware?
   - Cecilia cunoaște pe toată lumea, a spus mama ei.
   - N-am putea să fugim?
   - Acum e prea târziu, i-a șoptit maică -sa din colțul gurii în timp ce afișa un zâmbet larg și cordial.
   - Lucy! a spus doamna Fitzpatrick când a ajuns în fața lor, mai repede decât se așteptase Tess.
   Parcă se teleportase. S-a aplecat s-o sărute pe mama lui Tess.
   - Ce-ai pățit?
   Să nu-i spui tu mamei mele Lucy, a zis Tess în sinea ei, cuprinsă instantaneu de o aversiune copilărească. Doamna O’Leary, te rog frumos!
   Acum, văzând-o în fața lor, Tess și-a amintit perfect chipul Ceciliei. Avea un cap mic și aranjat - cosițele fuseseră înlocuite cu o elegantă tunsoare bob pentru păr ondulat - o figură energică, deschisă, cu două gropițe ridicol de mari în obraji. Semăna cu un dihoraș. (Și cu toate astea a pus mâna pe un Fitzpatrick.)
   - Te-am văzut când am ieșit din biserică - a fost înmormântarea surorii Ursula, ai auzit că s-a stins? În fine, te-am zărit și mi-am zis uite-o pe Lucy O’Leary într-un scaun cu rotile! Ce-o fi pățit? Curioasă din fire cum mă știi, am venit încoace să te salut! Pare a fi un scaun de bună calitate, l-ai închiriat de la farmacie? Dar de fapt ce s-a întâmplat, Lucy? E glezna, nu?
   Oh, Doamne! Tess simțea că i se scurge toată energia din corp. Oamenii vorbăreți și agitați o făceau întotdeauna să se simtă așa.
   - Nu-i nimic grav, Cecilia, mulțumesc, a spus mama lui Tess. Doar o fractură de gleznă.
   - Oh, nu se poate. Dar chiar este grav, biata de tine! Cum te descurci? Cum te deplasezi? Am să vin să-ți aduc niște lasagna. Să știi că am să vin. Insist. Nu ești vegetariană, nu? De-aceea ai venit, așa-i?
   Pe neașteptate, Cecilia se întorsese și se uita la Tess care fără să vrea s-a dat un pas înapoi. La ce se referea? La ceva despre regimul vegetarian.
   - Să o ajuți pe mama ta? Apropo, eu sunt Cecilia, dacă nu-ți mai amintești de mine!
   - Cecilia, ea este fiica mea... a dat să spună mama lui Tess, doar că Cecilia i-a retezat-o scurt.
   - Desigur. Tess, nu-i așa?
   Cecilia s-a întors spre Tess și, spre surprinderea acesteia, i-a întins mâna ca la o întâlnire de afaceri. Tess avusese impresia că Cecilia era cineva din generația mamei ei, o catolică de modă veche care folosea expresii bisericești de genul „s-a stins din viață” și care stătea deoparte zâmbind amabil în timp ce bărbații se salutau strângându-și mâinile bărbătește. Mâna Ceciliei era mică și uscată, iar strânsoarea fermă.
   - Iar acesta trebuie să fie băiatul tău.
   Cecilia a zâmbit veselă în direcția lui Liam.
   - Liam, nu?
   Iisuse! Știa și cum îl cheamă pe Liam. Cum era posibil? Tess nici măcar nu știa dacă Cecilia avea copii sau nu. Până acum treizeci de secunde, ea uitase și de existenta ei.
   Liam s-a uitat spre ele, a țintit cu bățul spre Cecilia și a apăsat pe trăgaciul imaginar.
   - Liam! a strigat Tess în timp ce Cecilia a gemut, și-a dus mâinile la piept și a îndoit genunchii. S-a prefăcut atât de bine încât, pentru o clipă, Tess s-a temut că aceasta chiar se va prăbuși.
   Liam a ridicat bățul în dreptul gurii, a suflat în el și a zâmbit încântat.
   - Cât timp intenționezi să rămâi în Sydney?
   Cecilia a privit-o drept în ochi pe Tess. Era genul de persoană care te privea foarte insistent. Exact opusul lui Tess.
   - Până se pune Lucy pe picioare? Știu că ai deschis o afacere în Melbourne, așa e? Bănuiesc că nu poți lipsi prea mult! Și Liam probabil merge la școală.
   Tess nu reușea să scoată un cuvânt.
   - De fapt Tess vrea să-l înscrie pe Liam la St Angela’s... pentru o scurtă perioadă de timp, a răspuns Lucy în locul ei.
   - Oh, minunat! a spus Cecilia, încă fixând-o cu privirea pe Tess.
   Doamne Sfinte, oare femeia asta știe să clipească?
   - Și ce vârstă zici că are Liam?
   - Șase, a spus Tess.
   Apoi n-a mai rezistat și a lăsat privirea în jos.
   - Înseamnă că va fi în aceeași clasă cu Polly. Noi am avut o fetiță care a plecat mai devreme anul ăsta, așa că veți fi în clasă cu noi. Clasa 1J. La doamna Jeffers. Mary Jeffers. Și să știi că e minunată. Și foarte prietenoasă, ceea ce e bine!
   - Super, a spus Tess cu glas moale. Grozav.
   - Liam! Acum că m-ai împușcat, vino să ne cunoaștem! Am auzit că vii la St Angela’s!
   Cecilia i-a făcut semn să vină și Liam a pornit spre ele, trăgând bățul după el.
   Cecilia s-a aplecat să-l privească pe Liam în ochi.
   - Am și eu o fetiță care va fi în aceeași clasă cu tine. O cheamă Polly. Împlinește șapte ani și își serbează ziua de naștere în prima sâmbătă după Paște. Ai vrea să vii și tu?
   Pe chipul lui Liam a apărut instantaneu acea privire inexpresivă care întotdeauna o făcea pe Tess să se îngrijoreze că oamenii vor crede despre el că are vreo dizabilitate.
   - Va fi o petrecere cu pirați.
   Cecilia s-a îndreptat de spate și s-a întors spre Tess.
   - Sper că poți veni și tu. Ar fi o ocazie bună să cunoști toate mămicile. Vom avea și o mică oază privată rezervată adulților. Să bem șampanie cât timp micii pirați își fac de cap.
   Tess a simțit că se schimbă la față. Probabil că de la ea moștenise Liam privirea aia cataleptică. Nu putea să se întâlnească cu un grup de mămici pe care nici nu le cunoștea. Nici când viața ei era în perfectă ordine nu-i venea prea ușor să socializeze cu mămicile de la școală. Atâta vorbărie, râsete, cordialitate, prietenie (toate mămicile erau atât de amabile), dar dincolo de toate astea se simțea o umbră de răutate. Trecuse prin asta în Melbourne. Își făcuse câteva prietene de la periferia cercului social, dar nu mai putea să treacă din nou prin așa ceva. Nu acum. Nu mai avea putere. Era ca și când cineva îi propusese cu încântare să alerge la maraton, iar ea de-abia se dăduse jos din pat după ce fusese bolnavă de gripă.
   -    Grozav, a spus ea.
  Va inventa o scuză mai târziu.
   - Am să-i fac lui Liam un costum de pirat, a spus mama lui Tess. Un petic pentru ochi, un tricou în dungi roșii și albe, ooh și o sabie! Ți-ar plăcea o sabie, nu-i așa, Liam?
   S-a uitat în jur după Liam, dar acesta fugise și acum își folosea pușca pe post de burghiu cu care scobea în gardul din spate.
   - Desigur, ne-am bucura să vii și tu la petrecere, Lucy, a spus Cecilia.
   Era groaznic de enervantă, însă aptitudinile ei de socializare erau impecabile. Pentru Tess era ca și cum se uita la cineva care cânta frumos la vioară. Nu-ți vine să crezi cum reușesc s-o facă.
   - Oh, mulțumesc, Cecilia!
   Mama lui Tess era încântată, îi plăceau petrecerile. Mai ales mâncarea de la petreceri.
   - Să vedem cum facem rost de un tricou cu dungi alb-roșii pentru costumul de pirat. Tess, parcă are deja unul, nu?
   Dacă Cecilia era o violonistă, Lucy era o cântăreață de muzică folk, care se străduia din răsputeri să cânte la chitară aceeași melodie.
   - Nu vreau să vă rețin. Presupun că mergeți să discutați cu Rachel, nu? a întrebat Cecilia.
   - Am stabilit o întâlnire cu secretara școlii, a spus Tess.
   Habar n-avea cum o cheamă pe femeie.
   - Da, Rachel Crowley, a spus Cecilia. E foarte eficientă. Lucrează ca un ceas elvețian. De fapt împarte postul de secretară cu soacra mea, deși fie vorba între noi, cred că Rachel face toată treaba. Virginia nu face decât să stea de vorbă când e de serviciu. Nu că eu pot să vorbesc. Adică, de fapt, tocmai asta e, eu pot să vorbesc.
   A râs amuzată pe seama ei.
   - Ce mai face Rachel? a întrebat-o Lucy cu subînțeles.
   Fața de dihor a Ceciliei a devenit serioasă.
   - N-o cunosc atât de bine, dar știu că are un nepoțel nemaipomenit, Jacob. Abia a împlinit doi ani.
   - Ah, a răsuflat Lucy ușurată, ca și când asta rezolva totul. Mă bucur să aud asta. Jacob.
   - Ei bine, mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, Tess, a spus Cecilia fixând-o cu privirea fără să clipească. Musai s-o iau din loc. Trebuie să ajung la cursul de Zumba, mă duc la sala de gimnastică din apropiere, e minunat, ar trebui să încerci și tu, e absolut distractiv, apoi mă duc în Strathfield, la un magazin cu articole pentru petreceri, e ceva de mers cu mașina până acolo, dar merită pentru că au prețuri excelente, pe bune, găsești un kit pentru baloane cu heliu la mai puțin de cincizeci de dolari și îți dă peste o sută de baloane, iar eu am atâtea petreceri în următoarele luni: petrecerea cu pirați a lui Polly, petrecerea părinților de la clasa a patra - la care, bineînțeles, vei fi și tu invitată! - pe urmă am de livrat câteva comenzi Tupperware, mă ocup cu vânzarea de recipiente Tupperware, apropo, Tess, dacă ai nevoie de ceva, în fine, am de făcut toate astea până să iau fetele de la școală! Știți cum e.
   Tess a clipit din ochi. Parcă era îngropată sub o avalanșă de detalii. O multitudine de manevre logistice mărunte care alcătuiau viața altcuiva. Nu că erau plictisitoare. Deși erau cam plictisitoare.
   Dar o năucea cantitatea de cuvinte care ieșeau cu atâta ușurință din gura Ceciliei.
   Slavă Domnului că a terminat de vorbit. Tess a tresărit dându-și seama că era rândul ei să vorbească.
   -  Ocupată, a reușit ea să spună. Chiar că ești ocupată. Și-a forțat buzele într-o mișcare ce spera să semene cu un zâmbet.
   - Ne vedem la petrecerea piraților! a strigat Cecilia către Liam, care s-a întrerupt din scobit cu bățul într-un copac și s-a uitat la ea cu expresia aceea masculină, enigmatică și amuzantă, care pe Tess a răscolit-o, amintindu-i de Will.
   Cecilia a ridicat mâna cu degetele rășchirate ca o gheară.
   - Aha, corsarii mei!
   Liam a zâmbit ca și cum nu s-a mai putut abține, iar Tess a știut că îl va duce la petrecerea piraților oricât ar costa-o.
   - Vai de mine, a zis mama lui Tess după ce s-a îndepărtat Cecilia. Maică-sa este exact la fel. Foarte amabilă, dar obositoare. Întotdeauna simt nevoia să beau un ceai și să mă întind puțin după ce vorbesc cu ea.
   - Care e treaba cu Rachel Crowley? a întrebat Tess în timp ce se îndreptau spre secretariatul școlii, ea împingând căruciorul de un mâner și Liam de celălalt.
   Mama ei a făcut o grimasă.
   - Îți spune ceva numele Janie Crowley?
   - Nu e fata aia pe care au găsit-o cu șiragul de mătănii...
   - Aia, da. A fost fiica lui Rachel.

         Rachel și-a dat seama că Lucy O’Leary și fiica ei se gândeau amândouă la Janie cât timp au stat să-l înscrie pe băiețelul lui Tess la St Angela’s.
   Amândouă au fost ceva mai vorbărețe decât le stătea în fire. Tess abia dacă se uita în ochii lui Rachel, în timp ce Lucy înclina capul într-o parte și se uita galeș, cum fac multe femei de o anumită vârstă când stau de vorbă cu Rachel, de parcă veneau s-o viziteze la sanatoriu.
   Când Lucy a întrebat dacă în fotografia de pe biroul lui Rachel era nepoțelul ei, ea și Tess n-au mai contenit cu complimentele, nu că Jacob n-ar fi ieșit frumos în fotografie, desigur, dar nu era nevoie să fii un geniu ca să-ți dai seama că de fapt ele voiau să spună: Știm că fata ta a fost omorâtă cu mulți ani în urmă, dar nu-i așa că băiețelul ăsta compensează lipsa ei? Te rugăm, lasă-l să umple acest gol, ca să nu ne mai simțim și noi atât de aiurea și de neplăcut!
   - Stau cu el două zile pe săptămână, le-a spus Rachel cu ochii în ecranul calculatorului în timp ce tipărea la imprimantă niște formulare pentru Tess. Dar nu pentru mult timp. Am aflat aseară că părinții lui vor să-l ia cu ei la New York pentru doi ani de zile.

.......................................................