În spatele ușilor închise, B. A. Paris

.........................................................

                          4-5

           Totuși, chiar în timp ce-i spun că nu se poate, mintea mea gonește înainte și mă întreb dacă sunt destule pastile ca să-l adoarmă pe Jack măcar cât să pot evada. Simțul realității îmi spune că, chiar dacă sunt destule, șansele de a i le administra sunt infime.
   Dar în ciuda a ceea ce tocmai i-am spus lui Millie, știu că n-am să pot niciodată să le arunc în closet pentru că ele reprezintă prima mea rază de speranță după mult timp. Dar mai știu și că, indiferent ce hotărăsc să fac, Millie nu poate să fie implicată.
   - Am să arunc pastilele, îi spun, intrând într-o cabină.
   În timp ce trag de lanțul rezervorului de apă, îndes repede șervețelul pe mânecă, dar imediat mă apucă panica fiindcă-mi dau seama că Jack o să vadă umflătura și o să-ntrebe ce e acolo. Îl scot și mă-ntreb unde pot să-l ascund.
   Nu pot să-l pun în poșetă, fiindcă Jack o verifică întotdeauna înainte s-o pun în șifonier, iar să-l ascund în sutien sau în chiloți este exclus, pentru că el mă supraveghează întotdeauna în timp ce mă dezbrac.
   Mă aplec și strecor în pantof șervețelul mototolit, îndesându-l până în vârf. Mi-e greu să-mi pun la loc pantoful și știu c-o să fie și mai incomod la mers, dar cu pastilele ascunse acolo, nu pe corp, mă simt mai în siguranță. Nu știu cum le voi scoate din pantof în momentul când voi simți că pot să le folosesc, dar gândul că sunt acolo îmi face bine.
   - Grace proastă! spune furioasă Millie când ies. Acum nu poți omori Jorj Koony.
   - Așa e, Millie, nu putem.
   - Dar el om rău!
   - Da, dar nu putem să omorâm oameni răi. Legea ne interzice.
   - Atunci spui poliție Jorj Koony om rău!
   - Asta-i o idee bună, Millie, spun, voind să o liniștesc. Îi voi spune poliției.
   - Acum!
   - Nu, nu acum, dar curând.
   - Înainte eu vin locuiesc cu tine?
   - Da, înainte să vii să locuiești cu mine.
   - Tu spui poliție?
   Îi iau mâna.
   - Ai încredere în mine, Millie?
   Dă din cap cu reținere.
   - Atunci îți promit că voi găsi o soluție înainte să vii să locuiești cu mine.
   - Promiți?
   - Da, promit, îi spun, stăpânindu-mi lacrimile. Și acum tu trebuie să-mi promiți ceva. Trebuie să-mi promiți că vei păstra în continuare secretul nostru.
   - Eu place Jack, dar nu place Jorj Koony, recită ea, încă supărată pe mine.
   - Da, așa e, Millie. Acum, hai să ne întoarcem la Jack. Poate o să ne cumpere înghețată.
   Dar nici chiar gândul la înghețată, unul dintre lucrurile preferate ale lui Millie, nu reușește s-o bine dispună.

      Când mă gândesc ce mândră și emoționată fusese când îmi dăduse pastilele înfășurate cu grijă, ce deșteaptă fusese găsind o soluție la situația disperată în care suntem, urăsc că nu pot să-i spun cât e de uimitoare. Dar în ciuda valului de speranță pe care l-am simțit când am băgat pastilele în vârful pantofului, nu văd cum le voi putea folosi.
   Plimbarea în parcul din apropiere, unde este parcată dubița cu înghețată, este atât de incomodă din cauza degetelor mele înghesuite încât sunt sigură că n-am să pot să mă plimb încă trei ore.
   Millie e atât de deprimată încât mă tem că Jack va ghici că între noi s-a petrecut ceva la toaletă și va-ncepe să pună întrebări la care ea nu va ști să răspundă. Într-un efort de a-i distrage atenția de la gândurile ei, o întreb ce aromă de înghețată o să-și aleagă și, când ea ridică din umeri fără entuziasm, după felul în care Jack se uită la ea îmi dau seama că schimbarea ei de dispoziție i-a captat acum atenția, chiar dacă înainte n-o observase.
   Căutând o cale de a-i abate atenția și de a o înveseli pe Millie, propun să mergem la cinematograf, lucru care le va face bine și picioarelor mele.
   - Ai vrea asta? întreabă Jack, întorcându-se spre Millie.
   - Da, spune ea fără entuziasm.
   - Atunci mergem. Dar mai întâi, Millie, vreau să știu ce s-a întâmplat la toaletă.
   - Ce vrei spui?
   Luată pe nepregătite, Millie e defensivă.
   - Doar că erai veselă când ai intrat în toaletă și amărâtă când ai ieșit.
   - Am ciclu.
   - Știai asta înainte să intri. Hai, Millie, spune-mi ce s-a întâmplat de te-ai supărat.
   Glasul lui este încurajator, convingător și, simțind că Millie ezită, simt un ghimpe de frică. Nu că ea s-ar apuca dintr-odată să-i spună lui Jack despre pastile.
   Dar el se pricepe atât de bine să manipuleze oamenii încât aș fi proastă să nu-mi fie frică și, cu starea de spirit pe care o are Millie acum, este mai probabil să lase garda jos. În plus, e supărată pe mine.
   Întorc capul spre ea, sperând s-o avertizez din ochi să fie atentă, însă ea refuză să se uite la mine.
   - Nu pot, spune Millie, clătinând din cap.
   - De ce?
   - E secret.
   - Din păcate, n-ai voie să ai secrete, spune cu regret Jack. Deci ce-ar fi să- mi spui? A spus Grace ceva care te-a supărat? Mie poți să-mi spui, Millie. De fapt, trebuie să-mi spui.
   - Ea spune nu, zice Millie, ridicând din umeri
  -  Nu?
   - Da.
   - Înțeleg. Și la ce a spus Grace nu?
   - Eu spun ei omori Jorj Koony și ea spune nu, spune Millie posacă.
   - Foarte amuzant, Millie.
   - E adevărat.
   - Treaba e, Millie, că, chiar dacă e, nu cred că de asta ești prost dispusă. Știu că nu-ți place George Clooney, dar nu ești proastă, știi foarte bine că Grace nu poate să-l omoare. Așa că te mai întreb o dată. Ce a spus Grace de te-a supărat?
   Caut repede ceva care să pară adevărat.
   - Dacă vrei să știi, Jack, m-a întrebat dacă poate să vină să vadă casa și eu am spus nu, zic eu exasperată.
   El se întoarce spre mine, înțelegând exact de ce vreau s-o țin pe Millie departe de casă.
   - Așa e? întreabă el.
   - Vreau să văd camera mea, confirmă Millie, uitându-se la mine ca să-mi arate că a înțeles ce vreau să-i spun.
   - Atunci, așa o să fie, spune Jack bombastic, de parcă i-ar împlini o dorință. Ai dreptate, Millie, trebuie să-ți vezi camera. De fapt, probabil îți va plăcea atât de mult încât s-ar putea să ceri să te muți imediat la noi, în loc să te întorci la școală. Nu crezi că s-ar putea să fie așa, Grace?
   - E galbenă? întrebă Millie.
   - Bineînțeles, spune Jack zâmbind. Hai să mergem la cinematograf - trebuie să mă gândesc bine.
   La cinematograf e întuneric și mă bucur că nu-mi vede nimeni lacrimile care-mi izvorăsc din ochi când îmi dau seama cât de nesăbuită am fost. I-am spus lui Jack că Millie ceruse să-și vadă camera și, astfel, negăsind altceva, făcusem ca pericolul care o aștepta să fie și mai aproape.
   După ce ea mi-a spus la toaletă că nu vrea să locuiască împreună cu Jack, mă îndoiesc că ar cere să se mute la noi mai curând, cum sugerase Jack c-ar putea face. Dar dacă sugestia îi aparține lui Jack? După ce aseară a spus că a obosit să aștepte, îl cred în stare. Și ce motiv aș avea să mă opun? Ce pretext aș putea inventa ca Millie să rămână în siguranță la școală? Chiar dacă aș găsi unul, Jack nu m-ar susține niciodată.
   Îi arunc pe furiș o privire, sperând să-l văd absorbit de film sau dormind, dar mutra lui satisfăcută îmi spune că deja și-a dat seama că invitarea lui Millie acasă la noi ar putea fi în favoarea lui.
   Gândul că am pus în mișcare ceva potențial periculos pentru Millie mă îngrozește, deoarece știu că n-am cum să-l opresc. În timp ce situația disperată în care mă aflu amenință să mă copleșească, Millie, care stă de cealaltă parte a lui Jack, izbucnește în râs la o scenă de pe ecran și știu că trebuie s-o salvez cu orice preț de grozăvia pe care i-a pregătit-o Jack.

        După ce filmul s-a terminat, ne întoarcem la școală s-o lăsăm pe Millie.
   Janice este deja acolo și, când ne luăm la revedere, ne întreabă dacă duminica viitoare mai venim.
   - De fapt, ne-am gândit s-o luăm pe Millie acasă la noi, spune Jack, degajat. Ar cam fi timpul să vadă unde o să locuiască, nu crezi, iubito?
   - Am crezut că vrei mai întâi să fie toată casa gata, spun eu cât pot de calmă, îngrozită că Jack și-a pus planul în aplicare atât de repede.
   - Până în weekend va fi gata.
   - Tu spus camera mea nu terminată, spune acuzator Millie.
   - Glumeam, îi explică răbdător Jack. Voiam ca vizita ta la noi weekendul următor să fie o surpriză. Deci, ce zici să te luăm la unsprezece și să te ducem la noi? Ți-ar plăcea.
   Millie șovăie, neștiind ce să spună.
   - Da, eu place, spune ea încet. Place să văd casa.
   - Și camera ta, îi reamintește Jack.
   - E galbenă, spune Millie, întorcându-se spre Janice. Eu am cameră galbenă.
   - Poate ai să-mi povestești despre ea când te întorci, îi spune Janice.
   Teama că s-ar putea ca Millie să nu se-ntoarcă, că Jack va minți că s-a stricat mașina ca s-o țină cu noi sau că le va spune pur și simplu lui Janice și doamnei Goodrich că Millie a cerut să rămână la noi mă-mpiedică să gândesc corect.
   Conștientă de cât de puțin timp am să acționez, caut înnebunită o cale de a abate bulgărele de zăpadă din calea ei, căci pentru a-l opri din rostogolire e prea târziu.
   - Ce-ar fi să vii și tu? mă aud spunându-i lui Janice. Ai putea să vezi cu ochii tăi camera lui Millie.
   Jack se încruntă.
   - Sunt sigur că Janice are lucruri mai bune de făcut în weekend.
   Janice clatină din cap.
   - Ba nu, e în regulă, chiar mi-ar plăcea să văd unde o să locuiască Millie.
   - Atunci aș putea să te rog s-o aduci tu? întreb eu repede înainte ca Jack să apuce să inventeze un motiv ca Janice să nu vină.
   - Sigur! Ar fi o prostie ca tu și domnul Angel să faceți atâta drum doar ca să vă întoarceți iar. Măcar atât pot să fac și eu. Dacă îmi dați adresa voastră...
   - Ți-o notez eu, spune Jack. Ai un pix?
   - Nu la mine, din păcate.
   Janice se uită la poșeta mea.
   - Ai tu?
   Nici măcar nu mă prefac că mă uit.
   - Îmi pare rău, mă scuz eu.
   - Nicio problemă. Dau fuga să iau unul.
   Pleacă.
   Sub privirile sfredelitoare ale lui Jack, nu sunt în stare să răspund la întrebările cu care mă bombardează Millie despre vizita pe care urmează să ne-o facă. Furia lui că am invitat-o și pe Janice este tangibilă și știu că trebuie să găsesc un motiv excelent și credibil pentru care am făcut-o. Dar dacă Janice o aduce pe Millie, se presupune că va pleca înapoi cu ea și, prin urmare, posibilitatea ca Jack să manipuleze lucrurile astfel încât ea să rămână la noi e mai mică.
   Janice se întoarce cu pix și hârtie și Jack notează adresa noastră și i-o dă.
   Ea împăturește hârtia și o bagă în buzunar și, poate pentru că e obișnuită ca noi să contramandăm lucruri în ultimul minut, confirmă că invitația este pentru duminica viitoare, 2 mai. Când aud data îmi trece minte prin cap un lucru și mă agăț de el.
   - Mi-a venit o idee - ce-ar fi să rămână pe duminica cealaltă?
   Lui Millie îi cade fața și mă întorc repede spre ea.
   - Atunci vom putea sărbători și ziua ta - împlinești optsprezece ani. E pe zece, îi amintesc eu. Ți-ar plăcea, Millie? Ți-ar plăcea o petrecere în noua ta casă?
   - Cu tort? întreabă ea. Și baloane?
   - Cu tort, lumânări, baloane, totul, spun eu, îmbrățișând-o.
   - Ce idee minunată! exclamă Janice, în timp ce Millie chițăie de bucurie.
   - Așa vom avea timp să terminăm și casa de tot, adaug emoționată că am reușit să mai trag de timp. Tu ce zici, Jack?
   - Cred că e o idee excelentă, spune el. Ai fost foarte deșteaptă că te-ai gândit la asta. Mergem? Se face târziu și diseară avem ceva de făcut, nu-i așa, iubito?
   Groaza ia locul bucuriei pe care am simțit-o cu doar câteva minute înainte fiindcă l-am păcălit, întrucât el nu se poate referi decât la un singur lucru. Ca să nu vadă că vorbele lui m-au afectat, mă-ntorc și o sărut pe Millie de plecare.
   - Ne vedem duminica viitoare, îi spun, deși știu că, după ce am invitat-o pe Janice, Jack nu mă va lăsa să vin. Între timp, eu am să încep să-ți pregătesc petrecerea. Îți dorești ceva anume?
   - Tort mare, spune ea râzând. Foarte mare tort.
   - O să am grijă ca Grace să-ți facă cel mai frumos tort din lume, îi promite Jack.
   - Eu plac tu, Jack, spune ea zâmbind luminos.
   - Dar nu-ți place George Clooney, termină el și se întoarce spre Janice. De fapt, îi este atât de nesuferit încât i-a cerut lui Grace să-l omoare.
   - Nu-i amuzant, Millie, spune Janice încruntându-se.
   - Glumea cu tine, Jack, spun calmă, știind că el înțelege că lui Millie nu-i place deloc să fie dojenită.
   - Totuși, n-ar trebui să glumească cu lucrurile astea, spune cu fermitate Janice. N-aș vrea să trebuiască să-i spun doamnei Goodrich.
   - Eu pare rău, spune Millie abătută.
   - Cred că ai ascultat prea mult povești de Agatha Christie, continuă cu severitate Janice. O săptămână nu mai asculți, din păcate.
   - Nu trebuia să zic nimic, spune Jack cu regret, în timp ce ochii lui Millie se umplu de lacrimi. Nu voiam s-o bag în bucluc.
   Îmi înghit replica de supărare, mirată că am îndrăznit să-l contrazic. Nu mai fac de mult asta, mai ales în public.
   - Noi chiar trebuie s-o luăm din loc, îi spun lui Janice și o îmbrățișez pentru ultima dată pe Millie. Poți să te gândești cu ce rochie ai vrea să te îmbraci la petrecere și săptămâna viitoare, când ne vedem, îmi spui.
   - La ce oră ați vrea să ajungem la voi, pe nouă mai?
   - Pe la unu? spun, uitându-mă la Jack pentru confirmare.
   El clatină din cap.
   - Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, cred. În plus, abia aștept să-i arăt lui Millie camera ei. Ce-ar fi să veniți la douăsprezece și jumătate?
   - Minunat, spune zâmbind Janice.
   În drum spre casă îmi fac curaj pentru ce urmează.

       Un timp, Jack nu spune nimic, poate pentru că știe că anticiparea mâniei lui este uneori, dar nu întotdeauna, mai rea decât faptele.
   Îmi spun că nu pot să-mi permit să las frica să-mi tulbure gândirea și mă concentrez să găsesc o cale de a-i abate furia. Mă alină gândul că letargia pentru care mă învinuiam de câteva luni a luat sfârșit.
   - Sper că-ți dai seama că ți-ai înrăutățit situația invitând-o pe Janice la noi, spune Jack când consideră că m-a lăsat destul să transpir.
   - Am invitat-o pe Janice ca să-i poată raporta doamnei Goodrich că frumoasa noastră casă este perfectă pentru Millie, spun plictisită. Tu chiar crezi că școala unde a trăit șapte ani Millie o să-i facă la plecare cu mâna fără să verifice unde se duce?
   - Un gest foarte nobil din partea ta. Dar acum trebuie să mă întreb de ce ai ales să fii generoasă, dată fiind situația.
   - Poate pentru că am acceptat că nu pot să fac nimic să împiedic inevitabilul, spun încet. De fapt, cred că mi-am dat seama de mult de asta. O vreme am crezut sincer că am să pot găsi o cale de ieșire. Și am încercat; mi-am dat toată osteneala. Dar tu ai fost întotdeauna cu un pas înaintea mea.
   - Mă bucur că ți-ai dat seama de asta, spune el. Deși trebuie să recunosc că mi-a fost dor de încercările tale zadarnice de a scăpa de mine. Măcar erau distractive.
   Mica mea satisfacție de a-l păcăli pe Jack este foarte prețioasă. Ea îmi dă certitudinea că pot s-o fac din nou, că pot să-ntorc o situație proastă și să transform ceva negativ în ceva pozitiv. Nu știu deloc ce e pozitiv în faptul că Millie vine la prânz la noi, dar, cel puțin, e vorba numai de un prânz.
   Inevitabila ei încântare când va vedea casa va fi destul de greu de suportat în cele câteva ore pe care le va petrece cu noi. Mi-e imposibil să-mi imaginez cum aș putea să îndur asta mai ales când știu ce i-a pregătit Jack și când nu știu dacă am să găsesc soluția pe care i-am promis-o ei.
   Degetele de la picioare mă dor și îmi vine să-mi scot pantoful, dar nu îndrăznesc, de teamă că nu-l voi putea încălța la loc când ajungem acasă.
   Având în vedere iminenta vizită a lui Millie, pastilele pe care mi le-a dat capătă o nouă importanță. Aveam de gând să le las în siguranță în vârful pantofului până venea momentul când le puteam folosi, dar nu mai am timp pentru astfel de extravaganțe.
   Dacă e să le folosesc vreodată, trebuie să le aduc în camera mea, unde le voi avea la îndemână. Dar cum Jack îmi urmărește fiecare mișcare, o să fie aproape imposibil.
   Restul drumului mă gândesc ce să fac. Singura cale ca pastilele să-mi fie de folos este să reușesc să-i administrez lui Jack destule ca să rămână inconștient. Dar dacă să le aduc în camera mea pare imposibil, să i le administrez pare și mai imposibil.
   Îmi spun că nu-mi pot permite să privesc atât de departe, că tot ce pot să fac este să iau lucrurile pe rând și să mă concentrez asupra prezentului.
   Ajungem acasă și, în timp ce ne scoatem paltoanele, începe să sune telefonul. Răspunde Jack, iar eu aștept ascultătoare, ca întotdeauna. N-ar avea niciun rost să urc la etaj ca să încerc să scot pastilele din pantof pentru că Jack ar veni imediat după mine.
   - Azi e bine, mulțumesc, Esther, îl aud spunând și, după o clipă de nedumerire, îmi amintesc ce s-a întâmplat cu o seară în urmă și-mi dau seama că Esther a sunat ca să vadă cum mă simt. Da, tocmai am intrat pe ușă, continuă Jack după o scurtă pauză. Am scos-o pe Millie la masa de prânz.
   Altă pauză.
   - Am să-i spun lui Grace că ai sunat. Oh, desigur, ți-o dau imediat.
   Nu mă arăt surprinsă când Jack îmi întinde receptorul, însă realitatea este că sunt, deoarece în mod normal el spune tuturor că sunt indisponibilă. Dar presupun că întrucât i-a spus lui Esther că tocmai am intrat pe ușă, nu prea putea să spună că sunt la duș sau că dorm.
   - Bună, Esther, spun cu prudență.
   - Știu că tocmai ai venit, așa că nu te țin mult, dar voiam să văd cum te simți, după seara trecută, știi tu.
   - Sunt bine, mulțumesc. Mult mai bine.
   - Înainte de primul copil, sora mea a avut un avort spontan, așa că știu ce impact emoțional poate să aibă, continuă ea.
   - Chiar și așa, aș vrea să nu vă fi indispus pe toți cu dezamăgirea mea, spun, conștientă de faptul că Jack ascultă ce zic. Doar că mi-a fost greu să aud despre sarcina lui Diane.
   - Sigur că trebuie să-ți fi fost greu, se înduioșează Esther. Și sper că știi că dacă vei simți vreodată nevoia să stai de vorbă cu cineva, sunt aici.
   - Mulțumesc, spun. Ești foarte amabilă.
   - Și ce face Millie? întreabă ea, vizibil dornică să mai cimenteze un pic prietenia noastră.
   Veșnic atentă în fața firii ei iscoditoare, sunt pe cale să închei conversația cu „Era bine, mulțumesc că ai sunat, din păcate trebuie să închid, Jack așteaptă să-i pun cina”, când mă hotărăsc să continui discuția, așa cum aș face dacă aș duce o viață normală.
   - E foarte emoționată, spun zâmbind. Janice, îngrijitoarea ei, o aduce la prânz de azi în două săptămâni, așa că în sfârșit o să vadă casa. Asta va fi duminică, iar luni va împlini optsprezece ani, așa că-i vom pregăti o mică aniversare.
   - Ce frumos! se entuziasmează Esther. Sper să mă lăsați să-i aduc o felicitare.
   Sunt pe cale să-i spun că am prefera ca de data asta să fim doar noi patru și că va fi bine venită să o cunoască pe Millie după ce se mută la noi, dar atunci îmi trece prin minte că ea nu va ajunge niciodată să o cunoască pe Millie.
   Dacă totul merge cum vrea Jack, ea nu va putea fi văzută, căci cum ar lăsa Jack pe cineva s-o vadă, dacă intenționează s-o țină prizonieră? Iar când el nu va mai putea să-i amăgească pe cei care întreabă unde e Millie spunându-le că e bolnavă, va spune că nu a mers, că era prea dependentă de regimul special ca să se poată adapta la viața cu noi și, drept urmare, s-a mutat la un azil nou, minunat, în celălalt capăt al țării.
   Lumea va trebui s-o uite repede pe Millie - cu cât vor fi mai mulți cei care fac cunoștință cu Millie, cu atât va fi mai greu să fie ținută ascunsă. Dar trebuie să am grijă.
   - Ești foarte amabilă, spun, prefăcându-mă că ezit. Și ai dreptate, Millie chiar ar trebui să aibă o petrecere cum se cuvine la o zi atât de importantă. Știu că i-ar plăcea tare mult să-i cunoască pe copiii tăi.
   - Doamne, n-am vrut nicicum să sugerez că ar trebui să dai o petrecere pentru Millie sau că ar trebui să-i inviți și pe Sebastian și Aisling! exclamă Esther, părând stânjenită. Voiam doar să spun că aș trece și eu în fugă cu o felicitare.
   - De ce nu? Diane și Adam și-au dorit mereu s-o cunoască pe Millie.
   - Sincer, Grace, nu cred că vreunul dintre noi ar vrea să deranjeze.
   Esther pare mai derutată ca niciodată.
   - Ba deloc. E o idee foarte bună. La trei, să zicem? Asta ne va permite lui Jack și mie să luăm mai întâi prânzul cu Millie și Janice.
   - Păi, dacă ești sigură, spune cu îndoială Esther.
   - Da, pentru Millie va fi minunat, spun, dând din cap.
   - Atunci, ne vedem pe nouă.
   - Aștept cu nerăbdare. La revedere, Esther, îți mulțumesc de telefon.
   Pun receptorul în furcă, oțelindu-mă.
   - Ce dracu’ a fost asta? explodează Jack. Chiar ai invitat-o pe Esther la un fel de petrecere de ziua lui Millie?
   - Nu, Jack, Esther a hotărât că trebuie să dăm o petrecere așa cum trebuie pentru Millie și apoi s-a invitat împreună cu copiii. Știi cum e ea - aproape că mi-a ordonat să-i invit și pe Diane cu Adam.
   - De ce n-ai refuzat?
   - Pentru că nu-mi este ușor să joc acel gen de rol. M-am obișnuit prea tare să fiu perfectă, să spun ceea ce trebuie, așa cum ți-ai dorit tu să fac. Dar, dacă vrei să nu mai vină, te rog să le spui. Poate că și prietenii noștri s-au obișnuit cu gândul că n-au s-o cunoască niciodată pe Millie. Nu spuneau Moira și Giles că abia așteaptă să o vadă? Ce scuză ai să le oferi, Jack?
   - M-am gândit să le spun că părinții ei și-au dat seama că le este tare dor de frumoasa lor fiică și că Millie a plecat să locuiască la ei, în Noua Zeelandă, spune el.
   Îngrozită tocmai de această intenție a lui, sunt hotărâtă să merg înainte cu petrecerea pentru Millie.
   - Și dacă părinții mei se hotărăsc să vină de Crăciun? întreb. Ce ai să faci dacă te pomenești cu ei aici, așteptându-se să o vadă pe Millie?
   - Mă îndoiesc foarte tare că vor veni și, oricum, poate că până atunci ea va ceda și va muri. Totuși, sper să nu fie așa - după tot efortul pe care l-am depus, ar fi extrem de supărător să reziste doar câteva luni.
   Mă întorc brusc într-o parte ca să nu vadă că m-am albit la față. Inima îmi este plină de o furie criminală și doar asta mă ține în picioare. Strâng pumnii și, observând, el râde.
   - Ți-ar plăcea tare mult să mă omori, nu-i așa?
   - În cele din urmă, da. Dar mai întâi aș vrea să suferi, îi spun, neputându-mă abține.
   - Din păcate, nu prea ai ocazia, spune el, părând amuzant.
   Știu că trebuie să rămân concentrată, să nu uit că șansele ca Millie să devină pentru prietenii noștri o persoană în carne și oase și nu doar cineva cunoscut din auzite se scurg repede. Știu și că, dacă Jack bănuiește că vreau cu tot dinadinsul ca petrecerea să aibă loc, o va suna pe Esther și-i va spune că preferăm să sărbătorim în familie.
   - Contramandează petrecerea și gata, Jack, spun, gata să plâng. N-aș putea să rezist până la capăt și să mă prefac că totul e bine.
   - Atunci asta-i pedeapsa perfectă că ai invitat-o pe Janice.
   - Te rog, Jack, nu, insist eu.
   - Îmi place tare mult când te milogești, mai ales că asta are efectul contrar. Acum, sus în camera ta - eu am o petrecere de pregătit. Poate că, în definitiv, nu-i o idee așa de rea - cel puțin, după ce oamenii o vor cunoaște pe Millie, vor fi și mai impresionați de generozitatea mea.
   Cu umerii încovoiați și târându-mi picioarele, urc scările în fața lui, sperând că ofer imaginea perfectă a deprimării. În dressing, îmi scot încet hainele, în timp ce caut o cale de a-i abate atenția ca să pot scoate pastilele din pantof și să le ascund apoi asupra mea.
   - Așadar, le-ai spus vecinilor că pe lângă o soție maniaco-depresivă ai și o cumnată cu retard mintal? întreb eu, scoțându-mi pantofii și începând să mă dezbrac.
   - De ce să le fi spus? Ei n-o vor cunoaște niciodată pe Millie.
   Îmi agăț rochia la loc în șifonier și îmi iau de pe raft pijamaua.
   - Dar o vor vedea în grădină, la petrecere.
   - De la ei din casă nu se vede în grădina noastră, îmi atrage el atenția.
   Iau cutia de pantofi.
   - Ba se vede dacă se uită pe fereastra de la primul etaj.
   - Care fereastră?
   - Cea care dă în grădină, spun, arătând cu capul fereastra. Cea de acolo.
   Când el întoarce capul, mă aplec, pun cutia de pantofi pe podea și iau pantofii.
   El își lungește gâtul.
   - N-au cum să vadă, spune el, în timp ce scot cu greu șervețelul din pantof. E prea departe.
   Ascund șervețelul în betelia pantalonilor de pijama, pun pantofii în cutie și mă ridic.
   - Atunci n-ai de ce să-ți faci griji, spun, așezând cutia la loc în șifonier.
   Mă îndrept spre ușă, rugându-mă să nu-mi alunece șervețelul din ascunzătoare și pastilele să nu se răspândească pe toată podeaua.
   Jack mă urmează și eu deschid ușa camerei mele și intru, așteptându-mă să mă tragă înapoi și să mă întrebe ce am îndesat la brâu. Când el închide ușa după mine, nu îndrăznesc să cred că am reușit. Când aud cheia răsucindu-se în broască, mă simt atât de ușurată încât mi se înmoaie picioarele și mă așez pe podea, tremurând din tot corpul.
   Dar pentru că întotdeauna există posibilitatea ca Jack doar să mă lase să cred că am scăpat, mă ridic în picioare și strecor șervețelul sub saltea. Apoi mă așez pe pat și încerc să asimilez faptul că în ultimele cincisprezece minute am realizat mai multe decât în ultimele cincisprezece luni, recunoscând că asta i se datora lui Millie.
   Nu sunt șocată că ea se aștepta să-l omor pe Jack, pentru că în romanele polițiste pe care le ascultă omorul e un lucru obișnuit și ea nu are idee ce înseamnă să ucizi în realitate pe cineva. În mintea ei, unde linia dintre realitate și ficțiune se confundă, omorul este doar soluția unei probleme.

                                              TRECUT

             Prima dată mi-a fost rușine cum m-am agățat de Jack, când în cele din urmă mi-a dat drumul de la subsol. Fusese o noapte lungă, cumplită, iar gândul că și eu am contribuit la acest coșmar o făcuse și mai îngrozitoare.
   Până atunci, nu știusem cu adevărat ce intenții avea cu Millie. Știam că planul lui implica frica, dar fusesem încrezătoare c-o voi putea apăra de ce era mai rău, că ea va putea alerga la mine, că voi fi tot timpul cu ea. Cu toate că Jack îmi spusese că voia pe cineva pe care să-l poată ascunde, nu-mi trecuse niciodată prin cap că avea de gând să o țină pe Millie încuiată într-o cameră îngrozitoare de la subsol ca să-i poată alimenta frica oricând voia.
   Pe lângă faptul că știam cât era de rău, teama c-o să mă lase să mor acolo de deshidratare, cum o lăsase pe Molly, că s-ar putea să nu ies la timp ca s-o salvez pe Millie, m-a dărâmat - de asta atunci când, în cele din urmă, în dimineața următoare, a descuiat ușa, am fost aproape incoerentă de recunoștință, promițând că am să fac orice, numai să nu mă mai ducă jos.
   El m-a crezut pe cuvânt și a transformat asta într-un joc.
   A început să-mi dea sarcini pe care știa că n-am să le pot îndeplini, astfel încât să aibă un pretext pentru a mă închide la subsol. Înainte să-l lovesc cu sticla, Jack mă lăsa să aleg meniul pentru cinele la care aveam invitați, iar eu alegeam feluri de mâncare pe care le mai gătisem de multe ori.
   De atunci înainte, el îmi impunea meniul și avea grijă să aleagă feluri cât mai complicate. Dacă masa nu era perfectă - carnea cam prea tare sau peștele gătit puțin mai mult - după ce plecau invitații, mă ducea în cameră și mă încuia acolo peste noapte.
   Eram o bucătăreasă bunicică, dar sub o astfel de presiune făceam greșeli prostești, în așa măsură încât cina la care fuseseră invitați Esther și Rufus a fost prima dată după cinci luni când totul a mers ca pe roate.
   Chiar și atunci când ne duceam la cină la prieteni, dacă spuneam sau făceam ceva ce-l nemulțumea pe Jack - odată n-am putut să termin desertul - eram dusă la subsol de-ndată ce ajungeam acasă.
   Conștientă că frica mea avea un efect îmbătător asupra lui, încercam să rămân calmă, dar, dacă reușeam, el stătea de cealaltă parte a ușii și, cu glasul răgușit de excitare, îmi spunea să mi-o închipui pe Millie acolo înăuntru, până când îl imploram să înceteze.

                                             PREZENT

             Este ziua petrecerii lui Millie.
   Tocmai când încep să cred că Jack n-o să mai vină să-mi dea drumul în camera de alături ca să mă pot pregăti, îl aud urcând scările.
   - Se apropie petrecerea! spune el, deschizând larg ușa.
   E atât de entuziasmat încât mă-ntreb ce as are în mânecă. Dar nu-mi permit să-mi fac griji pentru asta. Deși sunt mulțumită de progresul pe care l-am făcut în ultimele două săptămâni, e important ca astăzi, mai ales astăzi, să-mi păstrez calmul.
   Intru în fostul meu dormitor și deschid șifonierul, sperând că, în cinstea zilei lui Millie, Jack îmi va alege o ținută drăguță. Rochia pe care mi-o alege îmi era deja cam mare, așa că, atunci când mi-o pun, scoate în evidență ce slabă sunt acum.
   Îl văd pe Jack încruntându-se, dar, cum nu-mi spune s-o schimb, bănuiesc că-l îngrijorează aspectul meu general. Când mă uit în oglindă, văd că sunt trasă la față, ceea ce-mi face ochii să pară enormi.
   Mă fardez puțin și, când sunt gata, îl urmez pe Jack la parter. El a pregătit prânzul pe care urmează să-l luăm cu Millie și Janice, iar mâncarea pentru petrecerea de după-amiază a comandat-o unei firme de catering, în loc să mă lase pe mine s-o pregătesc, cum voiam eu. Totul arăta perfect.
   Se uită la ceas și intrăm în hol. Tastează un cod pe aparatul de pe perete și porțile din față se deschid. După câteva minute auzim o mașină apropiindu-se. Jack se duce la ușa din față și o deschide exact când Janice oprește mașina.
   Janice și Millie coboară din mașină. Îmbrăcată cu o rochie roz drăguță și având în păr o panglică asortată, Millie aleargă spre mine, în timp ce Janice vine mai agale, uitându-se atentă în jur.
   - Arăți minunat, Millie! îi spun, îmbrățișând-o.
   - Iubește casă, Grace! strigă ea, cu ochii scânteietori. E frumoasă!
   - Categoric, spune Janice cu admirație, venind în spatele lui Millie.
   Dă mâna cu Jack, apoi cu mine.
   Millie se întoarce spre Jack.
   - Casă frumoasă.
   El se înclină grațios.
   - Mă bucur tare mult că-ți place. Haide să intrăm să ți-o arăt. Dar poate că mai întâi vreți să beți ceva. M-am gândit să bem pe terasă, dacă nu cumva considerați că e prea frig.
   - Va fi minunat pe terasă, spune Janice. Ar trebui să profităm cât mai mult de această vreme superbă, mai ales că n-o să țină mult.
   Trecem prin hol, intrăm în bucătărie și de acolo ieșim pe terasă, unde ne așteaptă doze cu băuturi și suc de fructe la gheață. Paharele sunt deja pe masă; s-a exclus posibilitatea ca Jack să se întoarcă înăuntru să le ia, lăsându-mă singură cu Janice și Millie.
   Ne bem băuturile și conversăm politicos. Millie nu poate să stea locului multă vreme; e mult prea emoționată și pleacă să exploreze grădina. O ajungem din urmă în timp ce îi arătăm lui Janice proprietatea.
   - Ai vrea să-ți vezi camera, Millie? întreabă Jack.
   Ea clatină din cap entuziasmată.
   - Da, te rog, Jack.
   - Sper c-o să-ți placă.
   - Eu place galben, spune ea fericită.

         Urcăm toți patru la etaj și Jack deschide ușa dormitorului mare unde doarme el și unde, de data asta, lucruri pe care nu le-am văzut, dar care lasă de înțeles că-mi aparțin mie - o cămașă de noapte din mătase, flacoane cu parfum și câteva reviste - dau impresia că și eu dorm acolo.
   Când Millie clatină din cap și-i spune că acesta nu e dormitorul ei, el îi arată una dintre camerele de oaspeți, care este decorată în albastru și alb.
   - Ce părere ai? întreabă el.
   Ea ezită.
   - Drăguță, dar nu galbenă.
   El trece mai departe, la fosta mea cameră.
   - Dar asta?
   Millie clatină din cap.
   - Nu place verde.
   Jack zâmbește.
   - Atunci, bine că nu e camera ta.
   Intră și Janice în joc.
   - Poate e cea de acolo, spune ea, arătând ușa următoare.
   Millie aleargă și o deschide, dând de o baie.
   - Ce-ar fi să încerci ușa aia? sugerează Jack, arătând ușa debaralei în care locuiesc eu.
   Ea o deschide, în timp ce Jack spune:
   - E oribilă.
   Millie se încruntă, uitându-se înăuntru.
   - Nu place.
   - E oribilă, nu-i așa? spun și eu.
   - Nu te speria, Millie, doar te necăjesc, spunând Jack, râzând. Mai e o ușă pe care n-ai încercat-o, vizavi de dormitorul mare. Ce-ar fi să arunci o privire și acolo?
   Ea o ia la fugă înapoi pe palier, deschide ușa și scoate un chițăit de încântare. Când o prindem din urmă, o găsim sărind pe pat, cu rochia roz umflată în jurul ei, și e atât de fericită încât îmi dau lacrimile. Le înghit, amintindu-mi de toate câte sunt în joc.
   - Cred că-i place, spune Jack întorcându-se spre Janice.
   - Cum să nu-i placă? E superbă!
   El reușește s-o convingă pe Millie să iasă din cameră doar cu promisiunea prânzului. Coborâm la parter și, în drum spre sufragerie, unde urmează să mâncăm, Jack le arată lui Janice și Millie restul casei.
   - Ce e aici? întreabă Millie, încercând ușa de la subsol. De ce încuiată?
   - Duce la subsol, îi spune Jack.
   - Ce subsolul?
   - Unde-mi place să țin lucruri, spune el.
   - Pot să văd?
   - Nu acum... Dar când ai să vii să locuiești la noi, am să-ți arăt cu cea mai mare plăcere.
   Mi-e greu să merg înainte, dar cum Jack ține ferm mâna pe spatele meu, nu prea am de ales. Prânzul constă din carne rece și salate și, în timp ce bem cafeaua, Millie întreabă dacă poate să exploreze iar grădina, așa că ne ducem ceștile pe terasă.
   - Cred că ești de acord cu căminul pe care noi i l-am asigurat lui Millie, spune Jack, invitându-ne să ne așezăm pe scaunele trase de el.
   - Categoric, spune Janice, dând din cap. Înțeleg de ce ați dorit ca totul să fie gata până să vadă Millie casa. Este cu adevărat minunată. Trebuie să fi fost dificil.
   - Mă rog, n-a fost tocmai ușor să trăim tot timpul cu constructorii în casă, dar a meritat, nu-i așa, iubito?
   - Da, îl aprob eu. Unde ținem petrecerea lui Millie, afară sau în casă?
   - Mă gândisem s-o ținem în sufragerie, dar, cu o așa vreme frumoasă, am putea s-o ținem aici pe terasă. Așa Millie și ceilalți copii se pot juca în grădină.
   - Nu știam că ați mai invitat pe cineva! exclamă Janice.
   - Am vrut ca pentru Millie să fie o sărbătoare adevărată și ne-am gândit că e important să-i cunoască pe prietenii noștri, explică Jack. Și cu toate că ceilalți copii sunt mai mici decât ea, sper s-o trateze ca pe o soră mai mare.
   Se uită la ceas.
   - I-am invitat la trei, așa că vrei să stai cu ochii pe Millie, cât pregătim noi totul?
   Janice dă din cap.
   - Mă duc s-o pun să se aranjeze puțin.
   - Înainte să pleci, am ceva pentru ea.
   Jack o cheamă pe Millie din fundul grădinii.
   - Millie, dacă te duci în camera de zi, ai să găsești după un scaun o cutie mare. Crezi c-ai putea să mi-o aduci?
   Ea dispare în casă și încerc să nu-mi fac griji privitor la cadou, spunându-mi că n-ar face o prostie în fața lui Janice. Totuși, răsuflu ușurată când Millie deschide cutia și scoate o rochie galbenă, din satin, lungă și cu un cordon lat.
   - E minunată, Jack! spun, urându-mi recunoștința din glas, și, când Millie îl ia cu brațele pe după gât, simt aceeași undă de regret care mă străbate ori de câte ori mă gândesc cum ar fi putut să fie.
   - Mă bucur că-ți place.
   Janice se uită mirată la mine.
   - Nu tu l-ai ajutat să o aleagă?
   - Nu, Jack s-a ocupat în exclusivitate de petrecerea lui Millie. Dar, după cum vezi, s-a descurcat perfect singur.
   - Ce-ar fi s-o duci pe Millie în camera ei ca să-și pună rochia cea nouă? propune Jack. Hai, Millie, du-te cu Janice.
   Când ele pleacă, el se întoarce spre mine.
   - Ar face bine să se bucure de asta cât mai poate - oricum, nu cred că o să-i placă prea mult adevărata ei cameră, nu-i așa? Gata, e timpul să pregătim masa.

         Întinde la maximum masa de lemn extensibilă, ca să aibă loc toată lumea - nouă adulți și cinci copii.
   În timp ce ne mișcăm între bucătărie și terasă, aducând farfurii și pahare, încerc ca lucrurile spuse de Jack despre camera lui Millie să nu-mi abată atenția de la ce am de făcut în după-amiaza asta.
   - Ce părere ai? întreabă Jack, uitându-se la masa încărcată cu mâncare.
   - E minunat, spun, admirând bannerul și baloanele înșirate de el pe terasă. Lui Millie îi va plăcea la nebunie.
   Ca la un semn, Millie apare alături de Janice, radioasă în rochia ei cea nouă și c-o panglică în păr.
   - Ce domnișoară frumoasă! exclamă Jack, făcând-o pe Millie să roșească de plăcere.
   Mă uit neliniștită la ea, sperând să nu se lase înșelată de Jack.
   - Mulțumesc, Jack.
   Se uită în jur cu uimire.
   - Asta frumos! șoptește ea.
   - Arăți minunat, Millie, spun, ducându-mă la ea.
   Ea mă cuprinde cu brațele de gât.
   - Eu nu uit că om rău, îmi șoptește ea la ureche.
   - Ai dreptate, Millie, Jack e un om foarte cumsecade, spun eu râzând, știind că Jack a văzut șoapta.
   Ea dă din cap, aprobând.
   - Jack drăguț.
   Se aude soneria.
   - Începe petrecere! spune ea încântată.
   Jack mă ia de mână într-un gest care numai afectuos nu e și mergem să deschidem ușa, lăsându-le pe Millie și Janice pe terasă.
   Îi conducem pe Esther, Rufus și cei doi copii ai lor prin bucătărie și facem prezentările de rigoare. Tocmai îi spun lui Millie că arată foarte bine când sosesc și Moira cu Giles, urmați la scurt timp de Diane, Adam și copiii lor.
   - Am auzit că sunteți aici, așa că n-am mai sunat la ușă, explică Diane, sărutându-mă.

   Jack are atâția oameni de întâmpinat și atâtea prezentări de făcut încât n-are încotro, trebuie să-și ia ochii de la mine și-mi trece prin minte că am destul timp să-i șoptesc lui Diane la ureche „Ajută-mă, Jack e maniac”.
   Dar chiar și cu tonul meu imperativ, ea tot ar crede că glumesc, sau că mă refer la cheltuiala evidentă pe care a făcut-o Jack pentru a-i oferi lui Millie o petrecere perfectă.
   Mă ia cu el în bucătărie să aducem șampanie pentru adulți și băuturi colorate pentru copii și, când mă așez la masă, mă strânge de mână pentru a mă avertiza că ascultă tot ce spun.
   Millie începe să-și deschidă cadourile. N-am idee ce i-am cumpărat noi lui Millie, deoarece n-am îndrăznit să întreb, ca nu cumva să tulbur calmul relativ pe care am reușit să-l dobândesc în ultimele două săptămâni.
   Ca de obicei, Jack s-a întrecut pe sine, cumpărându-i un medalion frumos de argint, pe care este gravat un „M”.
   - Drăguț! spune Millie zâmbind radios și arătându-l tuturor.
   - De fapt, e de la mine, pentru că Grace are cadoul ei special pentru tine, spune Jack.
   Millie se uită întrebătoare la mine și-i zâmbesc, sperând că a ales ceva frumos.
   - Ți-a făcut niște tablouri minunate pentru noua ta cameră, nu-i așa, iubito?
   Simt că mă albesc la față și mă țin strâns de marginea mesei.
   Millie bate din palme emoționată.
   - Pot să văd?
   - Nu încă, spune Jack, scuzându-se. Dar, până când te muți, le vom atârna în camera ta, promit.
   - Ce fel de tablouri sunt? întreabă Rufus.
   - Portrete, îi spune Jack. Și încă foarte realiste - Grace se pricepe de minune la detalii.
   - Te simți bine, Grace? mă întreabă Esther, uitându-se îngrijorată la mine.
   - Căldura, reușesc eu să spun. Nu sunt obișnuită cu ea.
   Jack îmi întinde un pahar cu apă.
   - Ia o gură, iubito, spune el cu solicitudine. O să te simți mai bine.
   Conștientă că Millie se uită neliniștită la mine, mă conformez.
   - Acum e mai bine, îi spun. Deschide-ți și celelalte cadouri și pe urmă poți să te joci.
   Moira și Giles i-au adus o brățară de argint, iar Diane și Adam o casetă din argint pentru bijuterii, dar abia dacă le văd, pentru că mi-e foarte greu să-mi păstrez calmul. Simt că Esther se uită curioasă la mine, dar, pentru prima dată, nu-mi pasă c-a văzut că sunt tulburată.
   - Nu-i dai lui Millie cadoul nostru, Esther? întreabă Rufus.
   - Ba cum să nu, spune Esther și-i întinde lui Millie un cadou ambalat frumos.
   Millie îl deschide și găsește o cutie mare din catifea roșie, al cărei capac este decorat frumos cu paiete și mărgele de sticlă. Este exact genul de lucru pe care-l adoră Millie și, în timp ce ea icnește de încântare, reușesc să-mi domin emoțiile și-i zâmbesc recunoscătoare lui Esther.
   - E ca să păstrezi lucruri în ea, îi spune Esther. Am cumpărat-o să fie în ton cu noua ta cameră.
   Millie îi zâmbește luminos.
   - E galbenă, spune ea cu mândrie. Camera mea e galbenă.
   Esther pare nedumerită.
   - E roșie, nu-i așa?
   Millie clatină din cap.
   - Galbenă. Ea culoarea mea preferată.
   - Culoarea ta preferată e roșu, parcă.
   - Galben.
   Esther se întoarce spre Jack.
   - N-ai spus că-i decorezi camera lui Millie în roșu pentru că e culoarea ei preferată?
   - Nu, nu cred.
   - Ba da, Jack, așa ai spus, confirmă Diane. Sau, cel puțin, asta ne-ai spus atunci când am luat prânzul în oraș și tu ai venit neinvitat.
   - În fine, îmi pare foarte rău, dacă așa am spus. Probabil că mă gândeam la altceva.
   - Dar n-ai spus-o numai atunci, insistă Esther. Când ați venit la noi la cină, ai spus că abia aștepți ca Millie să-și vadă camera ei roșie.
   Esther se uită la mine.
   - N-a spus așa, Grace?
   - Din păcate, nu mai țin minte, îngân eu.
   - Chiar contează? spune Jack și arată cu capul spre Millie care e ocupată să-și pună în cutie celelalte cadouri. Uite ce mult îi place.
   - Dar e ciudat că ai făcut aceeași greșeală de două ori, spune Esther, sincer nedumerită.
   - Nu mi-am dat seama.
   - Mă rog, aș putea s-o iau înapoi și s-o schimb cu una galbenă, spune ea cu îndoială.
   - Te rog să n-o faci, îi spun eu. Jack are dreptate, Millie o adoră.
   În următoarele zece minute o văd urmărindu-l pe Jack și mă bucur că, în eforturile lui de a mă face să-mi pierd controlul, și-a supraapreciat forțele - nu că altcineva în afară de Esther ar fi observat. La un moment dat, ea își ia ochii de la Jack și se uită încruntată la cutia roșie.
   Brusc, își îndreaptă atenția spre mine.
   - Sper că nu te superi că întreb, Grace, dar sigur te simți bine? Ești foarte palidă.
   - N-am nimic, o asigur eu.
   - Și eu am observat, spune Diane. Și ai slăbit - ai ținut cură de slăbire, nu-i așa?
   - Nu, doar că nu prea am poftă de mâncare.
   - Poate ar trebui să te duci la medicul tău.
   - Mă voi duce, promit eu.
   - Iar tu chiar trebuie să ai multă grijă de ea, Jack, spune Esther, cântărindu-l din ochi.
   - Așa o să fac.
   Cu un zâmbet, Jack își strecoară mâna în buzunarul interior de la sacou și scoate un plic.
   - Nu văd de ce numai Millie trebuie să primească un cadou azi.
   - Adam, te rog să iei notă, mârâie Diane.
   - Poftim, iubito, spune Jack și-mi întinde plicul. Deschide-l.
   Mă conformez și mă pomenesc uitându-mă la două bilete de avion.
   - Haide, Grace, nu ne ține în suspans, mă imploră Diane. Unde te duce Jack?
   - Thailanda, spun încet, oribil de conștientă că, dacă plecăm, tot ce am reușit să construiesc de când mi-a dat Millie pastilele a fost în zadar.
   - Ce fată norocoasă! spune Moira, zâmbindu-mi.
   - Cred că vrei să spui ceva, Grace, mă îndeamnă Esther.
   Ridic repede capul.
   - E un mare șoc. Adică, e un gest minunat, Jack, dar chiar avem timp să plecăm?
   - Ai spus că vrei o ultimă vacanță în Thailanda înainte de a veni Millie să locuiască la noi, îmi amintește el, dând de înțeles c-aș considera-o pe Millie un fel de povară.
   - Dar ai spus că nu putem pleca – n-ai spus tu că a apărut cazul Tomasin?
   - Da, dar mă străduiesc să se termine totul până atunci.
   - Când plecați? întreabă Giles.
   - Am rezervat bilete pentru cinci iunie.
   Adam se uită mirat la el.
   - Se va termina cazul Tomasin atât de repede?
   - Sper - săptămâna viitoare se judecă.
   - Chiar și așa. Adică, de data asta nu e foarte clar, nu-i așa? Din ce spun ziarele, soțul ei e curat ca lacrima.
   Jack ridică din sprâncene.
   - Să nu-mi spui că tu crezi ce citești în ziare.
   - Nu, dar teoria că este o înscenare și că ea își acuză soțul pe nedrept fiindcă are un amant este interesantă.
   - Este o născocire.
   - Așadar, ești sigur de victorie?
   - Absolut - n-am pierdut niciodată un caz și n-am de gând să încep acum.
   Adam se întoarce spre mine.
   - Tu ce părere ai, Grace? Trebuie să fi citit ziarele.
   - Eu? Eu cred că soțul este al naibii de vinovat, spun, întrebându-mă ce ar spune ei dacă ar ști că habar nu am despre ce discută.
   - Scuze, dar nu mi-l imaginez bătându-și nevasta, spune Diane. Nu pare genul.
   - Jack mi-a spus că tocmai ăștia sunt cei mai răi.
   Esther se uită la mine.
   - Trebuie să fie interesant să ai un soț care se ocupă de cazuri atât de cunoscute, spune ea, susținându-mi privirea.
   - De fapt, Jack vorbește rareori despre munca lui când vine acasă și, mai ales, despre detaliile cazurilor lui, din motive de confidențialitate - sunt sigură că și la tine e la fel, Diane.
   Mă întorc spre Jack, prefăcându-mă neliniștită.
   - Dar să revenim la vacanța noastră - n-ar fi mai bine să o amânăm până vine Millie să locuiască la noi?
   - De ce?
   - Păi, există riscul să nu se termine la timp cazul tău.
   - Se va termina.
   - Dar dacă nu se termină?
   - Atunci ai să te duci tu înainte și am să vin și eu după aceea.
   Îl privesc lung.
   - Nu contramandăm vacanța, Grace. Așa cum a subliniat toată lumea, ai nevoie de odihnă.
   - Chiar m-ai lăsa să plec înainte fără tine? spun, știind că el n-ar permite niciodată așa ceva.
   - Desigur.
   Ester se uită la el aprobator.
   - Ești foarte generos, Jack.
   - Deloc. Adică, de ce aș priva-o pe frumoasa mea soție de o vacanță doar pentru că eu nu pot să merg?
   - Aș fi mai mult decât fericită să-i țin companie până sosești tu, se oferă Diane.
   - Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar am să fac tot posibilul să merg, îi spune Jack, ridicându-se în picioare. Grace, am nevoie de ajutorul tău la bucătărie, iubito.
   Îl urmez, uluită de cât de rău pare să meargă totul.
   - Nu pari foarte dornică să mergi în Thailanda, spune el, întinzându-mi lumânărele ca să le înfig în tort. Totuși, tu ai fost cea care a propus asta.
   - Doar că nu pare o idee prea bună acum când urmează să se judece cazul tău.
   - Deci crezi c-ar fi mai bine s-o contramandez?
   - Categoric, spun, simțindu-mă ușurată.
   - Atunci crezi că Millie va putea să se mute mai devreme la noi, săptămâna viitoare, de exemplu? De fapt, ar putea să rămână chiar de azi, iar în timpul săptămânii, în timp ce ea se instalează în minunata ei cameră roșie, eu o să mă duc să-i strâng lucrurile. Ce zici, Grace? Să mă duc să propun asta? Sau luna viitoare plecăm în Thailanda?
   - Plecăm în Thailanda luna viitoare, spun eu.
   - Mă gândeam eu c-ai să spui asta. Acum, unde sunt chibriturile?

       Mi-e greu să nu cedez în fața disperării pe care o simt în timp ce cânt „La mulți ani” împreună cu ceilalți și aplaud când Millie suflă în lumânări.
   Mă uit în jur și-i văd pe toți râzând și glumind și nu înțeleg cum viața mea a devenit un infern pe care niciunul dintre cei prezenți nici nu și-l poate imagina.
   Chiar dacă le-aș cere deodată să fie atenți și le-aș spune că Millie e în mare pericol din cauza lui Jack, că el intenționează s-o țină încuiată într-o cameră îngrozitoare până înnebunește de frică și că în realitate el e un criminal care de un an și trei luni mă ține prizonieră, nimeni nu ar crede asta. Și ce le-ar spune Jack, la rândul lui? Că și-a dat seama că sunt bolnavă psihic numai după ce ne-am căsătorit, că lucrul acesta a devenit evident abia în luna de miere când, în fața unui hol plin de oameni, l-am acuzat că mă ține prizonieră, mai ales c-a trebuit să mă însoțească peste tot de teamă de ce voi spune în public.
   Chiar dacă Millie mi-ar sări în apărare și l-ar acuza c-a împins-o pe scări, el s-ar arăta stupefiat și ar spune că eu i-am băgat în cap ideea asta. De ce oamenii adunați aici azi ar crede versiunea mea, și nu pe a lui Jack, când ce spune el pare mult mai plauzibil?
   Mâncăm tortul și mai bem șampanie. Millie și copiii își reiau jocurile, iar noi ceilalți stăm la taclale. Mi-e greu să mă concentrez, dar când o aud pe Esther spunând că se va bucura când o va vedea pe Millie instalată în frumoasa noastră casă, profit de ocazie ca să transform asta în realitate.
   - Ce-ar fi să fixăm acum o dată? spun și mă întorc spre ceilalți. Și poate i-am putea duce pe Millie și pe copii la festivalul de muzică și să mănânce acolo la iarbă verde - par să se-nțeleagă bine. Nu e la începutul lui iulie?
   - Ce idee bună! exclamă Diane. Și interesează pe cineva o excursie la grădina zoologică? Eu le-am promis alor mei că-i duc imediat ce se termină școala.
   - Lui Millie i-ar plăcea mult, spun, dornică să-i umplu agenda.
   Jack intervine.
   - Înainte să te lași dusă de val, Grace, mai am o surpriză pentru tine. Mă rog, pentru tine și Millie, de fapt.
   Simt că încremenesc.
   - Altă surpriză?
   - Nu fi atât de îngrijorată, glumește Moira. Cunoscându-l pe Jack, sunt sigură că va fi ceva frumos.
   - De fapt, nu voiam încă să-ți spun, dar cum faci toate aranjamentele astea pentru vacanța de vară, cred c-ar trebui să știi că vă duc pe tine și pe Millie în Noua Zeelandă, să vă vedeți părinții.
   - Noua Zeelandă! exclamă Diane. Doamne, mereu am vrut să merg în Noua Zeelandă.
   - Când? mă bâlbâi eu.
   - Păi, mă gândeam să-i lăsăm lui Millie câteva zile să se instaleze și să plecăm pe la mijlocul lui iulie, spune el.
   - Dar în august Millie trebuie să înceapă să lucreze la centrul horticol, spun, întrebându-mă ce plan are.
   - Sunt sigur că nu se vor supăra dacă începe cu o săptămână sau două mai târziu, mai ales dacă le explicăm de ce.
   - Nu crezi că va fi prea mult pentru Millie să meargă în Noua Zeelandă atât de curând după ce se mută la noi? Oare n-ar fi mai bine să așteptăm până la Crăciun?
   - Eu cred că va fi entuziasmată, intervine Janice. Visează să meargă de când am avut la ore o temă despre Noua Zeelandă, chiar după ce părinții voștri s-au mutat acolo.
   - Dacă m-aș duce în Noua Zeelandă, nu sunt sigură c-aș vrea să mă mai întorc, spune Diane. Trebuie să fie foarte frumos.
   - Ăsta e unul dintre pericole, desigur, aprobă Jack. Lui Millie ar putea să-i placă atât de mult încât să ceară să rămână acolo permanent, cu părinții ei.
   Începe să-mi cadă fisa și-mi dau seama că pregătește ieșirea lui Millie din societate.
   - N-ar face niciodată asta, spun cu vehemență. În primul rând, nu m-ar părăsi niciodată.
   - Dar dacă te hotărăști să rămâi și tu? întreabă Jack.
   Tonul lui e glumeț, dar înțeleg foarte bine că pregătește terenul și pentru ieșirea mea.
   - N-aș face-o, spun. N-aș putea niciodată să te părăsesc, Jack, știi asta, nu?
   Dar aș putea să te omor, adaug în gând. De fapt, va trebui s-o fac.

                                                TRECUT

               Pastilele de sub saltea au dat un nou rost vieții mele.
   Pentru prima dată după șase luni, să scap de Jack a devenit o posibilitate reală și-i eram recunoscătoare lui Millie că a intervenit și m-a obligat să preiau controlul.
   După cât s-a străduit să-mi facă rost de pastile, eram hotărâtă să n-o dezamăgesc. Dar trebuia să plănuiesc totul cu grijă. Una dintre problemele mele, nu cea mai mică, era faptul că pastilele erau într-o cantitate necunoscută.
   Chiar dacă reușeam să i le administrez lui Jack, habar n-aveam cât avea să treacă până vor începe să-și facă efectul sau care va fi acesta. Și de câte pastile era nevoie pentru a-l scoate din joc? Erau atâtea variabile, atâția dacă și dar.
   Am început să caut o cale de a le pune în băutura lui Jack. Singura dată când beam un pahar împreună era la cină, cu alți oameni în preajmă, și dacă voiam ca planul meu să funcționeze trebuia să-l fac să ia pastilele aici, în casa asta, în timp ce eram singuri.
   M-am gândit toată noaptea la fiecare posibilitate în parte, iar dimineața următoare, când mi-a adus mâncarea, aveam deja o idee despre cum puteam să procedez. Dar trebuia să mă apuc imediat de treabă.
   Am avut grijă să mă găsească stând abătută pe pat, cu spatele la ușă.
   Când nu m-am întors să iau tava, cum făceam de obicei, a pus-o lângă mine pe pat și a ieșit fără o vorbă. Mi-a fost greu să știu că mâncarea era acolo, mai ales că nu mai mâncasem din ziua precedentă, când luasem prânzul cu Millie, dar eram hotărâtă să nu mănânc.
   A doua zi nu mi-a mai adus deloc de mâncare, dar cum tava era tot acolo, iar eu eram și mai flămândă, a fost greu să nu mă las ispitită. Însă ori de câte ori mă gândeam să cedez și să mănânc doar puțin ca să-mi amăgesc foamea, îmi imaginam camera de la subsol și o vedeam pe Millie în ea. Atunci îmi era mai ușor.
   În a treia zi, poate conștient că neglijase să-mi dea de mâncare în ziua precedentă, Jack mi-a adus micul dejun. Când a văzut că tava pe care mi-o adusese cu două zile în urmă era neatinsă, s-a uitat curios la mine.
   - Nu ți-e foame?
   Am clătinat din cap.
   - Nu.
   - În cazul acesta, am să-ți duc micul dejun înapoi în bucătărie.
   A plecat, luând cu el ambele tăvi și fără mâncare în preajmă mi-a fost mai ușor. Ca să uit de foame, am meditat. Dar pentru că până în weekend tot nu mâncasem, Jack a intrat la bănuieli.
   - Nu ești în vreun fel de grevă a foamei, nu-i așa? a spus el în timp ce lua încă o tavă cu mâncare neatinsă și o înlocuia cu alta proaspăt adusă.
   Am clătinat din cap apatică.
   - Doar că nu mi-e foame, asta-i tot.
   - De ce?
   Mi-a luat o vreme să răspund.
   - Presupun că n-am crezut niciodată cu adevărat că se va ajunge la asta, am recunoscut eu, ciugulind nervoasă cuvertura cu degetele. Am crezut mereu că, în cele din urmă, am să găsesc o cale de a o salva pe Millie de tine.
   - Lasă-mă să ghicesc - ai crezut că binele va învinge răul sau că va veni un cavaler în armură strălucitoare și vă va scăpa pe tine și pe Millie de soarta voastră.
   - Cam așa ceva, am spus, gâtuită. Dar asta n-o să se-ntâmple, nu-i așa? Millie o să se mute la noi și nu pot să fac nimic în privința asta.
   - Dacă te consolează cu ceva, niciodată n-ai putut să faci ceva în privința asta. Însă mă bucur că ai început să accepți inevitabilul. Pe termen lung, asta va face ca totul să fie mai ușor pentru tine.
   Am arătat cu capul spre paharul de vin de pe tava pe care tocmai mi-o adusese, încercând să ignor puiul și cartofii care arătau delicios.
   - Ai putea să-mi dai un pahar de whisky în loc de vin?
   - Whisky?
   - Da.
   - Nu știam că bei whisky.
   - Nici eu nu știam că ești psihopat. Adu-mi un whisky, Jack, am continuat, frecându-mă obosită la ochi. Dacă vrei să știi, beam cu tata.
   L-am simțit uitându-se la mine, dar am rămas cu capul plecat, sperând că întruchipam imaginea nefericirii. A ieșit din cameră, încuind ușa în urma lui.
   Nu aveam cum să știu dacă-mi va aduce whisky-ul pe care îl cerusem, iar mirosul puiului era atât de ispititor, încât am început să număr încet, promițându-mi că dacă nu se întorcea până ajungeam la o sută aveam să mănânc tot.
   Nu eram nici la cincizeci când i-am auzit pașii pe scări.
   La șaizeci, cheia s-a răsucit în broască și am închis ochii, știind că, dacă nu-mi aducea un whisky, probabil aveam să izbucnesc în lacrimi, pentru că atunci efortul meu de a fi renunțat la mâncare aproape o săptămână era zadarnic.
   - Poftim.
   Am deschis ochii și m-am uitat la paharul de plastic pe care mi-l întindea.
  - Ce e? am întrebat bănuitoare.
   - Whisky.
   Am dat să-l iau, dar el și-a retras mâna.
   - Mai întâi, mănâncă. N-ai să-mi fii de niciun folos dacă ești prea lipsită de vlagă ca să ai grijă de Millie.
   Deși vorbele lui m-au înghețat, ele mi-au spus și că eram pe drumul cel bun, pentru că până atunci nu cedase niciodată în fața vreuneia dintre cererile mele, nici chiar atunci când cerusem un prosop mai mare. Dar am presupus că, având în vedere țelul final, nu-și permitea să lase să mi se-ntâmple ceva, ceea ce însemna că probabilitatea să cedeze în fața cererilor mele, atâta timp cât erau rezonabile, era mai mare.
   Era o victorie importantă.

        Deși avusesem de gând să mai rezist puțin înainte de a mânca, mi-am zis că, dacă voiam ca Jack să-mi mai aducă whisky, trebuia să-i fac și eu concesii.
   Dar voiam să mi-l aducă de îndată ce venea de la muncă, voiam să-l deprind să-mi toarne whisky-ul în același timp când și-l turna pe al lui.
   - Am cerut whisky pentru că speram c-o să-mi facă poftă de mâncare, am spus, tot cu brațul întins. Așa că mi-l dai, te rog?
   Mă așteptam ca el să refuze, însă, după o scurtă ezitare, mi l-a dat. Am dus paharul la buze cu o poftă simulată.
   Mirosul mi-a întors stomacul pe dos, dar măcar am știut că eram pe cale să beau whisky și nu altceva.
   Conștientă că avea privirea ațintită asupra mea, am luat o gură. Nu mai băusem în viața mea whisky și gustul amar a fost un șoc.
   - Nu-i pe placul tău? a întrebat el batjocoritor și mi-am dat seama că n-a crezut că-mi place whisky și mi-l dăduse doar ca să afle care era adevăratul motiv pentru care-l cerusem.
   - Ai băut vreodată whisky dintr-un pahar de plastic? am întrebat, luând încă o gură. Crede-mă, nu are deloc același gust. Poate data viitoare mi-l aduci într-un pahar de sticlă.
   Am dus iar paharul la gură și am dat pe gât tot conținutul.
   - Acum mănâncă, a spus el, împingând tava spre mine.
   Cu capul învârtindu-mi-se de la whisky, am pus tava pe genunchi.
   Mâncarea arăta atât de bine încât aș fi fost în stare să golesc farfuria în cincisprezece secunde. Mi-a fost greu să nu înfulec, dar m-am forțat să mănânc încet, ca și cum nu-mi plăcea deloc ce mâncam. Am mâncat doar jumătate și, când am pus jos cuțitul și furculița, nu știu cine a fost mai dezamăgit, eu sau Jack.
   - Nu poți să mai mănânci puțin? a întrebat el încruntat.
   - Nu, îmi pare rău, am spus fără entuziasm. Poate mâine.
  A plecat, luând tava cu el și, cu toate că tot îmi era foame, gustul victoriei a fost mai dulce decât orice mâncare.

        Jack nu era prost.
   A doua zi, când iar n-am mâncat nimic, s-a hotărât să mă lovească unde știa c-o să mă doară cel mai tare.
   - Contramandez vizita noastră de mâine la Millie, a spus el când a luat tava neatinsă. N-are niciun rost să o scoatem la masă dacă tu n-ai de gând să mănânci.
   Știusem că exista riscul să nu mă ducă s-o văd pe Millie, dar era un sacrificiu pe care eram dispusă să-l fac.
   - În regulă, am spus, dând din umeri.
   După privirea mirată pe care mi-a aruncat-o, mi-am dat seama că se așteptase ca eu să insist, să spun că mă simțeam destul de bine ca să merg, și m-am bucurat că-l prinsesem pe picior greșit.
   - Millie o să fie dezamăgită, a oftat el.
   - N-ar fi prima dată.
   S-a gândit o clipă.
   - Ăsta nu e un mic șiretlic să mă faci să anulez petrecerea de ziua lui Millie, nu-i așa?
   Era o concluzie la care nu mă așteptasem să ajungă și era departe de adevăr, dar m-am întrebat dacă puteam s-o folosesc în favoarea mea.
   - De ce aș vrea să faci asta? am întrebat, trăgând de timp.
   - Tu să-mi spui.
   - Poate ar trebui să-ncerci să te pui măcar o dată în locul meu. Dacă Millie vine aici, o să se îndrăgostească de casa asta. Cum crezi c-am să mă simt eu știind ce i-ai pregătit și că eu nu pot să fac nimic ca să împiedic asta?
   - Lasă-mă să ghicesc?
   S-a prefăcut că se gândește o clipă.
   - Nu bine?
   - Da, așa e, Jack, nu bine. De fapt, atât de rău încât aș prefera să mor.
   - Așadar, asta este un fel de grevă a foamei.
   - Nu, Jack, bineînțeles că nu e. Știu că Millie o să aibă nevoie de mine, știu că trebuie să-mi păstrez forțele. Dar nu e vina mea că n-am poftă de mâncare. Sunt sigură că, în situația dată, cei mai mulți oameni n-ar putea să mănânce.
   Am ridicat glasul cu o octavă.
   - Ai idee cum e pentru mine ca zi de zi să nu pot să aleg ce vreau să mănânc și când vreau să mănânc? Ai idee cum e să mă bazez pe tine pentru absolut orice, să trebuiască să aștept două sau trei zile mâncare pentru că ai hotărât că trebuie să fiu pedepsită sau că nu poți fi deranjat să-mi aduci ceva? Nu ești chiar cel mai generos dintre temniceri, Jack!
   - Poate nu trebuia să-ncerci de atâtea ori să scapi, s-a răstit el. Dacă n-ai fi încercat, n-aș fi fost nevoit să te încui în camera asta și ai fi putut să duci o viață foarte decentă cu mine.
   - Decentă! Când îmi controlezi fiecare mișcare? Nici nu știi ce înseamnă cuvântul ăsta! Dă-i înainte, Jack, pedepsește-mă. Lipsește-mă de mâncare, să vezi dacă-mi pasă. Dacă nu mănânc iar o săptămână, măcar o să fiu prea slăbită ca duminica viitoare să particip la petrecerea de ziua lui Millie.
   - Ai face bine să te apuci iar să mănânci, m-a amenințat el, dându-și seama de adevărul vorbelor mele.
   - Altfel ce, Jack? Știi că nu mă poți forța să mănânc. Dar, cum nu e nici în interesul lui Millie, nici în al tău ca eu să mor, ce-ar fi să ne faci amândurora un serviciu și, seara, când îți torni tu un whisky, să-mi torni și mie unul ca să-mi revină puțin pofta de mâncare?
   - Aici eu hotărăsc, nu uita, mi-a amintit el.
   Totuși, când a fost vorba de mâncare, situația s-a schimbat. Dându-și seama că avea nevoie ca eu să fiu sănătoasă, a început să facă ce-i cerusem.
   Aveam grijă să nu mănânc niciodată mult, pentru că era important ca el să creadă că-mi pierdusem cu adevărat pofta de mâncare. La fel de important era să mănânc destul ca să merit puținul whisky pe care mi-l aducea când venea de la muncă.
   Când a venit petrecerea lui Millie, eram încrezătoare că puteam să-mi ating scopul înainte ca Millie să vină să locuiască la noi, peste două luni - atâta timp cât nu se întâmpla nimic care să întrerupă rutina conform căreia Jack îmi aducea whisky în fiecare seară.

                                      PREZENT

              Stau în fața casei, cu geamantanul la picioare.
   Porțile duble sunt închise, dar poarta mică - cea pe care am ieșit - este întredeschisă. Aud mașina lui Esther apropiindu-se și, întorcându-mă cu fața spre casă, fac un mic semn de rămas-bun cu mâna. Ea oprește lângă mine, coboară și deschide portbagajul.
   - Puteam să vin până la ușă, să știi, îmi reproșează ea, ajutându-mă să bag geamantanul în mașină.
   - M-am gândit să economisim timp. Îți mulțumesc că ai venit să mă iei într-un timp atât de scurt.
   - Nicio problemă, spune ea zâmbind. Dar trebuie să ne grăbim dacă vrei să prinzi avionul.
   În timp ce ea închide portbagajul, îmi flutur iar mâna spre casă, îi trimit un sărut și închid poarta după mine.
   - Aș fi dorit să vină cu mine, spun, neliniștită. Nu-mi place deloc să-l părăsesc când e atât de deprimat.
   - E primul caz pe care l-a pierdut, nu-i așa?
   - Da - cred că de asta e atât de supărat. Însă el chiar credea că soțul e vinovat, astfel n-ar fi luat cazul. Din păcate, Dena Anderson n-a fost sinceră cu Jack și i-a ascuns anumite lucruri, inclusiv faptul că avea un amant.
   - Se pare că el era adevăratul vinovat.
   - Nu cunosc toate amănuntele, dar aștept să-mi spună când va veni după mine. E ciudat - înainte călătoream singură în toată lumea, iar acum gândul c-am să stau singură câteva zile în Thailanda mă tulbură. Sunt obișnuită ca Jack să fie mereu cu mine. Nu prea știu ce se așteaptă el să fac în următoarele patru zile.
   - Să te odihnești bine, presupun.
   - Aș fi preferat să-l aștept, dar el a fost foarte insistent. Și știu foarte bine că nu trebuie să-l contrazic când își pune în cap ceva.
   Mă uit la ea.
   - Vezi tu, poate fi puțin imperfect uneori.
   - Că a insistat ca tu să pleci înainte în vacanță nu înseamnă că este imperfect, îmi amintește ea.
   - Nu, presupun că nu. După ce mi-a explicat că nu i-ar prii vacanța dacă la întoarcere ar trebui să pună toate hârtiile la punct, am înțeles mai bine. Chiar are nevoie să se relaxeze în această vacanță, mai ales că probabil e ultima pe care o vom petrece singuri. E normal să prefere să rămână și să îndosarieze totul pentru arhivă - deși eu înclin să cred că, dacă ar fi câștigat cazul, nu l-ar fi deranjat atât de mult să-și amintească de el la întoarcere, adaug cu tristețe.
   - Probabil vrea să-și lingă rănile în secret. Știi cum sunt bărbații.
   - Treaba e că sperăm să concepem un copil în Thailanda, acesta fiind încă un motiv pentru care vrea să fie complet relaxat. Ar cam fi timpul, recunosc, roșind puțin.
   Ea își ia mâna de pe volan și o strânge pe a mea.
   - Sper să vă iasă socotelile.
   - Păi, dacă ne ies, vei fi prima care va afla, promit eu. Abia aștept să am un copil cu Jack. A fost foarte dezamăgit la ultimul meu avort spontan. A încercat să fie tare de dragul meu, dar în realitate l-a afectat, mai ales că, imediat după aceea, n-am mai rămas însărcinată. I-am spus că lucrurile astea au nevoie de timp, că mai întâi corpul meu trebuie să se refacă, dar el a început să se-ntrebe dacă vina era a lui și a muncii solicitante, știi tu, stresul și toate celelalte.
   - Crezi că va veni în weekend?
   - Ca să fiu sinceră, cred c-ar prefera să rămână și să-și pună la punct hârtiile. Însă poți să-l întrebi, deși nu știu dac-ai să poți să dai de el, deoarece în următoarele zile n-are de gând să răspundă la telefon. A trebuit deja să discute cu presa în după-amiaza asta, când a ieșit de la tribunal, și știe că-l vor vâna în următoarele zile. Dar poți să-i lași un mesaj în căsuța vocală - mie așa mi-a spus să fac dacă nu reușesc să dau de el, mai ales din cauza diferenței de fus orar.
   - Și marți vine și el în Thailanda?
   - Da - mă rog, miercuri dis-de-dimineață. Ia avionul de marți seară - deși a spus că s-ar putea să întârzie o zi sau două. Dar eu cred că glumea - cel puțin așa sper.
   - Așadar, ai să fii numai patru zile singură. Doamne, ce n-aș da pentru patru zile de pace! Are nevoie să fie dus marți la aeroport? L-ar putea duce Rufus.
   - Nu, e în regulă. S-a oferit și Adam, însă Jack o să ia mașina și o s-o lase la aeroport. Vom avea nevoie de ea la întoarcere - avionul aterizează în jur de șase dimineața și nu e o oră la care să rogi pe cineva să vină să te ia.
   Sunt surprinsă de ușurința cu care discutam în drum spre aeroport. Mă așteptam la un drum mult mai stânjenitor, însă ea pare mulțumită să vorbească despre cele mai obișnuite lucruri.
   Mă întreabă dacă în weekend se poate duce cu copiii la Millie, s-o scoată, poate, la un ceai și, aducându-mi aminte ce bine s-au înțeles Millie și Aisling la petrecere, accept recunoscătoare, bucuroasă că Millie avea niște vizitatori în lipsa mea. Mă roagă s-o anunț pe Janice că duminică vor trece pe acolo, și îi promit c-o voi anunța.
   Sosim la aeroport cu cincisprezece minute mai devreme. Mă lasă la Plecări și, înainte să dispară, îmi face veselă cu mâna. Intru în clădirea terminalului, găsesc ghișeul Airways, predau geamantanul și mă-ndrept spre sala de plecare.
   Apoi mă așez într-un colț și aștept ca avionul meu să fie anunțat.

                                             TRECUT

           Până în ziua petrecerii lui Millie, n-am crezut cu adevărat c-o să-l omor pe Jack.
   Visam destul de des la asta, dar la lumina rece a zilei dădeam înapoi la gândul de a omorî o ființă umană. De asta, probabil, încercarea mea de a-l ameți cu sticla a eșuat - fusesem prea speriată că-l omoram dacă-l loveam mai tare. Mai era și faptul că, dacă-l omoram, aproape sigur aveam să ajung la închisoare și să aștept în arest procesul, ceea ce pentru Millie ar fi fost cumplit.
   Așa că tot ce voiam era să-l las în stare de inconștiență destul de mult timp ca să reușesc să scap de el.

............................................................