În spatele ușilor închise, B. A. Paris

..................................................................

                               2-5

             Jack desface mâinile într-un gest de neputință.

   - I-aș cumpăra bucuros, dar știu că nu l-ar folosi.

   - Nu-mi vine să cred una ca asta - nici nu știe ce practice sunt mobilele!
   - Jack are dreptate, nu l-aș folosi, confirm eu.
   - Te rog, spune-mi că ai calculator.
   - Da, bineînțeles că am.
   - Atunci ai putea să-mi dai adresa ta de mail?
   - Sigur. E jackangel@court.com.
   - Asta nu-i adresa lui Jack?
   - E și a mea.
   Ea înalță capul și se uită întrebătoare la mine.
  - N-ai adresa ta?
   - Pentru ce? Eu și Jack nu avem secrete unul față de celălalt. Iar dacă îmi trimite cineva un e-mail, de obicei e pentru a ne invita la cină, sau pentru ceva care-l privește și pe Jack, așa că e mai simplu dacă vede și el mesajul.
   - Mai ales că Grace uită de multe ori să-mi spună unele lucruri, spune Jack, zâmbindu-i cu indulgență.
   Esther se uită gânditoare la noi doi.
   - Voi chiar sunteți ca gemenii siamezi, nu-i așa? În fine, întrucât n-ai mobil, va trebui să recurg la pix și hârtie ca să notez numerele. Ai un pix?
   Știu că n-am.
   - Nu știu sigur, spun, cu intenția de a mă preface că voi căuta unul.
   Întind mâna după geantă, pe care am atârnat-o de speteaza scaunului, dar ea ajunge prima și mi-o întinde.
   - Dumnezeule, pare goală!
   - Nu umblu cu multe lucruri la mine, îi spun, deschizând geanta și uitându-mă înăuntru. Nu, îmi pare rău, nu am.
   - E în regulă, le notez eu.
   Jack își scoate mobilul.
   - Am deja numărul tău de acasă, Esther, de la Rufus, așa că dă-mi-l doar pe cel mobil.
   În timp ce ea îl dictează, încerc să-l memorez, dar nu reușesc să-l rețin pe tot. Închid ochii și încerc să-mi reamintesc ultimele cifre, dar e imposibil.
   - Mersi, Esther, spune Jack.
   Deschid ochii și o văd pe Esther uitându-se curioasă la mine peste masă.
   - Am să i-l scriu lui Grace, adaugă Jack.
   - Stai puțin - la mijloc e 721 sau 712?
   Esther se încruntă.
   - Niciodată nu-mi amintesc cum e corect. Sfârșitul este foarte ușor - 9146 - cu partea dinainte am o problemă. Vrei să verifici, Diane?
   Diane scoate telefonul și găsește numărul lui Esther.
   - E 712, spune ea.
   - Oh, da - 07517129146. Așa ai scris, Jack?
   - Da, e bine. Vrea toată lumea cafea?
   Dar nu vrem, fiindcă Diane trebuie să se-ntoarcă la muncă, iar Esther nu are chef. Jack cere nota de plată, iar Diane și Esther dispar la toaletă. Aș fi mers și eu, dar nu vreau să le urmez.
   Odată nota de plată achitată, eu și Jack ne luăm la revedere de la ele și ne îndreptăm spre parcare.

              - Ei, ți-a plăcut masa, soțioara mea perfectă? întreabă Jack, deschizându-mi portiera.
   Recunosc una dintre întrebările lui de un milion de dolari.
   - Nu prea.
   - Nici măcar desertul pe care-l așteptai cu nerăbdare?
   Înghit în sec.
   - Nu pe cât am crezut c-o să-mi placă.
   - Noroc că te-a ajutat Esther să-l termini.
   - L-aș fi mâncat oricum, spun eu.
   - Și mă lipseai de o plăcere atât de mare?
   Corpul îmi este străbătut de un tremur.
   - Categoric.
   El înalță din sprâncene.
   - Mi se pare mie sau spiritul tău bătăios a reînviat? Mă bucur tare mult. Ca să fiu sincer, începusem să mă plictisesc.
   Îmi aruncă o privire amuzantă.
   - Dă-i drumul, Grace - aștept cu interes.

                                           TRECUT

             În seara aceea, seara nunții mele, când am intrat în dormitor după baie, am fost surprinsă să constat că acesta era gol.
   Am presupus că ieșise să dea un telefon și m-a iritat gândul că, pentru el, ceva putea să fie mai important decât mine în ziua nunții noastre. Dar iritarea s-a transformat repede în neliniște când mi-am adus aminte că Millie era în spital.
   Astfel, în doar câteva secunde, am reușit să mă conving că i se întâmplase ceva cumplit, că mama îl sunase pe Jack ca să-i spună și că el ieșise din cameră fiindcă nu voia să le aud conversația.
   Am alergat la ușă și am deschis-o larg, sperând să-l văd pe Jack plimbându-se în sus și în jos pe coridor, încercând să găsească un mod de a-mi da o veste tragică. Dar coridorul era pustiu. Bănuind că el coborâse în hol și nevoind să pierd timpul căutându-l, am scotocit prin bagajul pe care șoferul îl lăsase la hotel, am scos telefonul și am sunat-o pe mama pe mobil.
   În timp ce așteptam să mi se facă legătura, mi-a trecut prin cap că, dacă ea vorbea cu Jack, nu aveam cum să discut cu ea. Eram pe cale să închid și să-l sun pe tata, când am auzit telefonul ei sunând și, curând după aceea, glasul ei.
   - Ce s-a întâmplat, mamă? am strigat, nelăsând-o să termine salutul. A fost vreo complicație sau ceva?
   - Nu, totul e bine.
   Mama părea surprinsă.
   - Deci Millie e bine?
   - Da, doarme buștean. Tu ești bine? Pari agitată.
   M-am așezat pe pat, înmuiată de ușurare.
   - Jack a dispărut, așa că m-am gândit că poate l-ai sunat tu să-i dai vreo veste proastă și că el a ieșit să discute cu tine în secret, am explicat.
   - Cum adică „a dispărut”?
   - Păi, nu e în cameră. Am intrat să fac o baie și, când am ieșit, el era plecat.
   - Probabil a coborât la recepție pentru ceva. Sunt sigură că într-un minut se întoarce! Cum a mers nunta?
   - Bine, chiar bine, ținând cont că m-am gândit întruna la Millie. Mi-a părut tare rău că n-a fost acolo. O să fie foarte dezamăgită că ne-am căsătorit fără ea.
   - Sunt sigură că va înțelege, m-a liniștit mama, iar eu m-am înfuriat că știa foarte puține despre Millie, pentru că aceasta sigur nu avea să înțeleagă.
   Am constatat cu groază că eram gata să izbucnesc în plâns, dar, după tot ce se întâmplase, dispariția lui Jack era ultima picătură. I-am spus mamei că dimineața următoare ne vedeam la spital, am rugat-o să o sărute pe Millie pentru mine și am închis.

           În timp ce formam numărul lui Jack, mi-am impus să mă calmez.
   Nu ne mai certaserăm niciodată și n-aș fi realizat nimic dacă mă răsteam la el ca o țață. Era evident că apăruse ceva cu unul dintre clienții lui, o problemă de ultimă clipă pe care trebuia s-o rezolve înainte să plecăm în Thailanda. Și el era probabil la fel de supărat că fusese deranjat în ziua nunții.
   Am răsuflat ușurată când i-am auzit telefonul sunând, ușurată că nu vorbea cu cineva și sperând că asta însemna că problema - oricare era ea - fusese rezolvată. Când el n-a răspuns, mi-am înăbușit un strigăt de frustrare și i-am lăsat un mesaj pe mesageria vocală.
   - Unde Dumnezeu ești, Jack? Ai putea să mă suni, te rog?
   Am închis și am început să mă plimb fără astâmpăr prin cameră, întrebându-mă unde plecase. Ochii mi-au căzut pe ceasul de pe noptieră și am văzut că era ora nouă. Am încercat să-mi imaginez de ce nu răspunsese Jack la telefon, de ce nu putuse să vorbească și m-am întrebat dacă vreunul dintre partenerii lui venise la hotel să stea de vorbă cu el.
   După ce au mai trecut zece minute, am format din nou numărul lui. De data asta, a intrat direct mesageria vocală.
   - Jack, te rog să mă suni, am spus apăsat, știind că el își închisese mobilul după ultimul meu apel. Trebuie să știu unde ești.
   Mi-am urcat geamantanul pe pat, l-am deschis și am scos pantalonii bej și cămașa pe care mă gândeam să o port a doua zi, în călătorie.
   M-am îmbrăcat repede, am băgat în buzunar cartela magnetică și am părăsit camera, luând telefonul cu mine. Prea agitată ca să aștept liftul, am luat-o pe scări și, odată ajunsă în hol, m-am dus la recepție.
   - Doamna Angel, nu-i așa?
   Tânărul de la birou mi-a zâmbit.
   - Cu ce pot să vă ajut?
   - De fapt, îl caut pe soțul meu. L-ai văzut pe undeva?
   - Da, a coborât cam acum o oră, nu mult după ce v-ați cazat.
   - Știi unde s-a dus? S-a dus cumva la bar?
   El a clătinat din cap.
   - A ieșit pe ușa din față. Am presupus că se duce să ia ceva din mașină.
   - L-ai văzut întorcându-se?
   - Acum că ați spus asta, nu, nu l-am văzut. Dar la un moment dat am fost ocupat cu alt client, așa că e posibil să nu-l fi văzut.
   S-a uitat la telefonul din mâna mea.
   - Ați încercat să-l sunați?
   - Da, dar are mobilul închis. Probabil că e în bar, înecându-și amarul că acum e bărbat însurat.
   Am zâmbit, încercând să tratez problema cu relaxare.
   - Mă duc să arunc o privire.
   M-am dus în bar, dar nici urmă de Jack. M-am uitat în diverse holuri, în sala de fitness și la piscină. În drum spre cele două restaurante, i-am mai lăsat un mesaj în căsuța vocală, cu glasul întretăiat de neliniște.
   - Nimic?
   Recepționerul s-a uitat compătimitor la mine când m-am întors singură în hol.
   Am clătinat din cap.
   - Din păcate, nu-l găsesc nicăieri.
   - V-ați uitat deja dacă mașina dumneavoastră mai e în parcare? Cel puțin ați ști dacă a părăsit sau nu hotelul.
   Am ieșit pe ușa din față și m-am dus în parcarea din spatele hotelului.
   Mașina nu era unde o lăsase Jack și nici în altă parte. Nevoind să mă întorc în hol și să dau iar ochii cu recepționerul, am intrat pe ușa din spate și am urcat scările în fugă până în dormitor, rugându-mă să-l găsesc pe Jack deja acolo, întors în timp ce eu îl căutam. Când am găsit dormitorul gol, am izbucnit în lacrimi de frustrare.
   Mi-am spus că faptul că mașina lipsea explica oarecum de ce nu răspunsese, pentru că el nu răspundea niciodată la telefon când era la volan. Dar dacă se dusese la birou pentru o treabă urgentă, de ce nu bătuse în ușa băii să-mi spună? Iar dacă nu voise să mă deranjeze, de ce nu-mi lăsase măcar un bilet?

                    Tot mai îngrijorată, am format numărul lui și i-am lăsat un mesaj înlăcrimat spunându-i că, dacă în zece minute nu aveam vești de la el, aveam să sun la poliție.
   Știam că voi face asta în ultimă instanță, că mai înainte aveam să-l sun pe Adam, dar speram că, pomenind de poliție, Jack avea să-și dea seama cât eram de îngrijorată.
   Au fost cele mai lungi zece minute din viața mea. Apoi, tocmai când eram pe cale să-l sun pe Adam, telefonul meu m-a anunțat că primisem un mesaj.
  Cu un oftat de ușurare, l-am deschis și, când am văzut că era de la Jack, ochii mi s-au umplut de lacrimi de ușurare, făcând imposibil să citesc ce îmi scrisese. Însă nu conta, fiindcă știam ce avea să spună. Că fusese chemat pe neașteptate, că-i părea rău că eram îngrijorată, dar că nu putuse să răspundă la telefon fiindcă fusese într-o ședință, că avea să se întoarcă în scurtă vreme și că mă iubea.
   Am luat un șervețel din cutia de pe birou, mi-am șters ochii, mi-am suflat nasul și m-am uitat iar la mesaj.
   „Nu fi așa isterică, nu-ți stă bine. A apărut ceva, ne vedem dimineață”.
   Uluită, m-am așezat pe pat și am citit mesajul iar și iar, convinsă că-l înțelesesem cumva greșit. Nu puteam să cred că Jack mi-ar fi scris ceva atât de crud sau c-ar fi fost atât de tăios. Niciodată nu-mi vorbise astfel, nici măcar nu ridicase glasul la mine. Mă simțeam ca pălmuită peste față. Și de ce nu se-ntorcea până dimineața următoare? Sigur meritam o explicație și, cel puțin, scuze.
   Brusc furioasă, l-am sunat, tremurând de supărare, provocându-l să răspundă. Pentru că n-a făcut-o, a trebuit să fac un efort să nu-i las în căsuța vocală un mesaj pe care aveam să-l regret.
   Simțeam tare mult nevoia să vorbesc cu cineva și, când mi-am dat seama că nu aveam pe cine să sun, m-am dezmeticit. Cu părinții mei nu aveam genul de relație care să-mi permită să plâng la telefon că Jack mă lăsase singură în ziua nunții și, dintr-un motiv necunoscut, îmi era prea rușine să-i spun vreuneia dintre prietenele mele.
   În mod normal, i-aș fi spus lui Kate sau Emily, dar, la nuntă, mi-am dat seama cât le neglijasem de când îl cunoscusem pe Jack, așa că nu mă simțeam în stare s-o sun pe una dintre ele.
   M-am gândit să-l sun pe Adam să văd dacă știa de ce fusese Jack chemat pe neașteptate, dar cum ei nu lucrau în același domeniu, mă îndoiam că știa. Și, la fel, îmi era rușine că, pentru Jack, ceva a putut să fie mai important decât mine în ziua nunții.
   Ștergându-mi lacrimile cu un șervețel, m-am străduit să înțeleg. Dacă era cu unul dintre ceilalți avocați, am judecat eu, prins într-o ședință delicată, era normal să fi închis telefonul după prima mea încercare de a-l contacta ca să nu mai fie deranjat. Probabil intenționase să mă sune de îndată ce avea ocazia, dar ședința se prelungise probabil mai mult decât se așteptase.
   Poate că într-o pauză scurtă îmi ascultase mesajul și, supărat de tonul meu, se răzbunase trimițându-mi un mesaj tăios în loc să mă sune. Și poate se gândise că, dacă vorbea cu mine, eu aveam să fiu atât de surescitată și că nu urma să se întoarcă la ședință până nu mă calmam.
   Totul suna atât de plauzibil încât am regretat că mă purtasem ca o isterică. Jack avusese dreptate să se supere pe mine. Văzusem deja ce influență putea să aibă munca lui asupra relației noastre - numai Dumnezeu știa de câte ori fusese prea obosit sau prea stresat pentru sex - și se scuzase deja pentru asta. Mă implorase să-nțeleg că munca lui era de așa natură încât nu putea să fie alături de mine fizic și mintal. Fusesem mândră de faptul că nu ne certaserăm niciodată, iar acum mă prăbușisem la primul
obstacol.
   Nu mai voiam decât să-l văd pe Jack, să-i spun că-mi pare rău, să-i simt brațele în jurul meu, să-l aud spunând că mă iartă. Recitindu-i mesajul, m-am gândit că voise să spună, probabil, că ne vedem dis-de-dimineață.
   Mult mai liniștită și dintr-odată foarte obosită, m-am dezbrăcat și m-am băgat în pat, mângâindu-mă cu gândul că, nu peste mult timp, Jack avea să mă trezească pentru a face dragoste. Înainte de a cădea într-un somn adânc, am apucat să sper că Millie încă dormea dusă.

                   Nu-mi trecuse prin cap că Jack și-a petrecut noaptea cu altă femeie. Însă acesta a fost primul gând care mi-a venit în minte dimineața, când m-am trezit pe la opt și ceva și mi-am dat seama că nu se întorsese.
   Străduindu-mă să nu intru în panică, am luat mobilul cu speranța de a găsi un mesaj de la el, măcar și pentru a-mi spune la ce oră va ajunge la hotel. Dar nu era nimic și, pentru că era posibil să fi dormit câteva ore la birou ca să nu mă deranjeze, am avut rețineri să-l sun, ca nu cumva să-l trezesc. Dar voiam cu disperare să vorbesc cu el, așa că până la urmă l-am sunat.
   Când mi-a intrat căsuța vocală, am inspirat adânc și, străduindu-mă să adopt un ton cât mai normal, i-am lăsat un mesaj rugându-l să-mi dea de știre la ce oră să-l aștept la hotel.
   I-am mai spus și că, în drum spre aeroport, trebuia să trecem pe la spital ca s-o vedem pe Millie. Apoi am făcut un duș, m-am îmbrăcat și m-am pus pe așteptat.
   În acest timp mi-am dat seama că nici nu știam la ce oră decola avionul nostru. Mi-am amintit vag că Jack spusese ceva despre un zbor de după-amiază, așa că am bănuit că trebuia să ajungem la aeroport cu cel puțin două ore înainte.
   Când, după aproape o oră, am primit în sfârșit un mesaj de la Jack, tonul lui iarăși m-a uluit. Fără scuze, fără altceva decât ordinul de a-l aștepta la unsprezece în parcarea hotelului.
   Când am intrat în lift cu cele două geamantane ale noastre și bagajul meu de mână, stomacul îmi forfotea de neliniște. Când am predat la recepție cheia de la cameră, m-am bucurat că-n locul bărbatului cu care vorbisem seara precedentă era o tânără care, am sperat eu, nu știa nimic despre soțul meu dispărut.
   Un hamal m-a ajutat să car bagajul în parcare, i-am spus că soțul meu plecase să alimenteze mașina și m-am îndreptat spre o bancă din apropiere, ignorându-i sugestia c-ar fi fost mai bine să aștept în hotel, la căldură.
   Nu voiam să-mi iau în Thailanda un palton gros și, fiindcă mă așteptasem să nu stau mai deloc în aer liber, eram îmbrăcată doar cu o jachetă care nu făcea deloc față vântului năprasnic care bătea prin parcare.
   Când, după douăzeci de minute, a apărut Jack, eram vânătă de frig și gata să plâng. A oprit mașina la doar un metru distanță, a coborât și a venit la mine.
   - Urcă, a spus el, luând geamantanele și punându-le în portbagaj.
   Prea înghețată ca să mă cert, am urcat în mașină și m-am înghesuit în portieră, voind doar să mă încălzesc. Am așteptat să vorbească, să spună ceva - orice - care să-mi explice cumva de ce aveam sentimentul că stăteam lângă o persoană pe care n-o cunoșteam. Când tăcerea s-a prelungit prea mult, mi-am făcut curaj și m-am uitat la el.
   Lipsa oricărei emoții de pe fața lui m-a șocat. Mă așteptasem să văd supărare, stres sau iritare. Dar nu era nimic.
   - Ce se petrece, Jack? am întrebat șovăitor.
   Parcă nici nu vorbisem.
   - Pentru Dumnezeu, Jack! am strigat. Ce dracu’ se petrece?
   - Te rog să nu înjuri, a spus el cu dezgust.
   M-am uitat la el uimită:
   - La ce te așteptai? Dispari fără o vorbă, lăsându-mă singură în noaptea nunții și apoi vii să mă iei cu o jumătate de oră întârziere, lăsându-mă să îngheț! Oare n-am dreptul să fiu supărată?
   - Nu, a spus el. Nu ai. N-ai niciun drept.
   - Nu fi caraghios! Există altcineva, Jack? Despre asta e vorba? Ești îndrăgostit de altcineva? Acolo ai fost azi-noapte?
   - Acum tu ești caraghioasă. Tu ești soția mea, Grace. De ce aș avea nevoie de altcineva?
   Înfrântă, am clătinat din cap amărâtă.
   - Nu înțeleg. E vreo problemă de serviciu, ceva despre care nu poți să-mi spui?
   - Am să-ți explic totul când ajungem în Thailanda.
   - De ce nu poți să-mi spui acum? Te rog, Jack, spune-mi ce se întâmplă.
   - În Thailanda.
   Mi-a venit să-i spun că nu țineam în mod deosebit să merg cu el în Thailanda în dispoziția în care era. Dar m-am consolat cu gândul că, odată ajunși acolo, aveam în sfârșit să înțeleg de ce căsnicia noastră pornise atât de prost.
   Deoarece starea lui de spirit părea să fie legată de o problemă de serviciu, m-am temut c-ar fi putut fi ceva cu care urma să mă confrunt de multe ori în viitor.

           Căutam să-mi imaginez cum aveam să mă obișnuiesc cu faptul că eram măritată cu un bărbat despre care cu câtva timp în urmă nici nu știam că există.
   Exact atunci mi-am dat seama că ne îndreptam direct spre aeroport.
  - Și Millie? am strigat. Trebuie să trecem pe la ea!
   - Îmi pare rău, e prea târziu, a spus el. Ar fi trebuit să cotim cu multe mile în urmă.
   - Dar ți-am spus în mesaj că trebuie să ne oprim la spital!
   - Mă rog, cum n-ai spus nimic despre asta când ai urcat în mașină, m-am gândit că te-ai răzgândit. În plus, chiar nu mai avem timp.
   - Dar avionul nostru e abia după-amiază!
   - Pleacă la trei, ceea ce înseamnă că la douăsprezece trebuie să ne înregistrăm.
   - Dar i-am promis! I-am spus lui Millie că mă duc la ea în dimineața asta.
   - Când? Când i-ai spus asta? Nu-mi amintesc.
   - Când era în ambulanță!
   - Era inconștientă, așa că n-o să-și amintească.
   - Asta-i irelevant! Oricum, i-am spus mamei c-o să trecem și ea trebuie să-i fi spus lui Millie.
   - Dacă ai fi vorbit mai întâi cu mine, ți-aș fi spus că nu se poate.
   - Cum puteam să vorbesc cu tine când nu erai acolo? Te rog să întorci, Jack, avem timp berechet. S-o deschide la douăsprezece ghișeul de înregistrare, dar se închide mult mai târziu. N-am să stau mult, îți promit, vreau doar s-o văd.
   - Problema asta iese din discuție, regret.
   - De ce ești așa? am strigat. Știi cum e Millie, știi că nu va-nțelege dacă nu apar.
   - Atunci sun-o și explică-i. Sun-o și spune-i că ai înțeles greșit.
   Frustrată, am izbucnit în lacrimi.
   - N-am înțeles greșit, am hohotit eu. Avem timp din belșug, știi că avem!
   Nu mă mai văzuse plângând și, cu toate că-mi era rușine, am sperat să-și dea seama cât de absurd era. Așa că, atunci când a scos brusc mașina de pe șosea pentru a intra pe o alee care ducea la o stație service, mi-am șters ochii și mi-am suflat nasul, gândindu-mă că avea de gând să întoarcă.
   - Mulțumesc, am spus când el a oprit mașina.
   A oprit motorul și s-a întors spre mine.
   - Ascultă-mă, Grace, și ascultă cu atenție. Dacă vrei să te duci la Millie, poți să te duci. Poți să cobori acum din mașină și să iei un taxi până la spital. Însă eu mă duc la aeroport și, dacă alegi să mergi la spital, n-ai să vii cu mine în Thailanda. Simplu ca bună ziua.
   Am clătinat din cap și m-au podidit iar lacrimile.
   - Nu te cred. Nu vrei să mă pui să aleg între tine și Millie, nu vrei asta dacă mă iubești.
   - Dar exact asta fac.
   - Cum să aleg?
   M-am uitat la el îndurerată.
   - Vă iubesc pe amândoi!
   A oftat iritat.
   - Mă întristează că faci atâta tărăboi pe seama asta. Ar trebui să fie simplu. Chiar ai de gând să arunci la gunoi căsnicia noastră doar fiindcă refuz să ne întoarcem ca să mergi la Millie când nu mai avem mult până la aeroport? Atât de puțin însemn eu pentru tine?
   - Nu, bineînțeles că nu, am spus, înghițindu-mi lacrimile.
   - Și nu crezi că, în trecut, am fost foarte generos, neplângându-mă niciodată că în fiecare weekend trebuie să petrecem o groază de timp cu Millie?
   - Ba da, am spus amărâtă.
   A dat din cap, mulțumit.
   - Deci, cum rămâne, Grace? Aeroportul sau spitalul? Soțul tău sau sora ta?
   S-a oprit o clipă.
   - Eu sau Millie?
   - Tu, Jack, am spus încet. Tu, bineînțeles.
   - Bun. Acum, unde ți-e pașaportul?
   - În geantă, am îngânat.
   - Mi-l dai?
   Am luat geanta, am scos pașaportul și i l-am întins.
   - Mulțumesc, a spus el, strecurându-l în buzunarul interior de la haină.
   Fără vreun alt cuvânt, a băgat mașina în viteză, a ieșit din stația service și a intrat din nou pe autostradă.

       În ciuda celor întâmplate, nu-mi venea să cred cu adevărat că nu avea să mă ducă la Millie și m-am întrebat dacă tocmai fusesem supusă unui test de vreun fel și pentru că-l alesesem pe el, și nu pe ea, acum avea de gând să mă ducă la spital.
   Când am văzut că tot spre aeroport ne îndreptăm, m-a cuprins deznădejdea, nu doar din cauza lui Millie, ci și din cauză că, în cele șase luni de când îl cunoșteam pe Jack, nici nu întrezărisem această latură a caracterului lui. Nu bănuisem niciodată că putea să fie altfel decât omul cel mai bun, cel mai rezonabil din univers.
   Toate instinctele îmi spuneau să-i cer să oprească mașina și să mă lase să cobor, dar mă speria ceea ce s-ar fi întâmplat dacă o făceam. În starea de spirit în care era, nu aveam cum să știu dacă și-ar fi dus amenințarea la capăt și ar fi plecat în Thailanda fără mine.
   Iar dacă o făcea, ce s-ar fi ales de mine, de noi, de căsnicia noastră?
   Când am ajuns la aeroport, îmi era rău din cauza stresului.
   În timp ce stăteam la coadă așteptând să ne înregistrăm, Jack a sugerat s-o sun pe mama și să-i spun că nu putuserăm să trecem pe la spital, spunându-mi că, cu cât o făceam mai repede, cu atât avea să fie mai bine pentru toți.
   Încă uluită de atitudinea lui, am făcut ce mi-a spus și, când mi-a răspuns direct căsuța vocală a mamei, n-am știut dacă să mă neliniștesc sau să suflu ușurată. M-am gândit că probabil era bine că n-am putut să vorbesc cu Millie și am lăsat un mesaj, explicând că înțelesesem greșit ora plecării și nu mai putusem să trec pe la spital. Am rugat-o pe mama s-o sărute pe Millie din partea mea și să-i spună că am s-o sun când ajungem în Thailanda.
   Când am închis, Jack a zâmbit și mi-a luat mâna și, pentru prima dată, mi-a venit să o smulg din mâinile lui.
   Când ne-am apropiat de ghișeu, Jack a fost atât de fermecător cu lucrătoarea de la aeroport, explicându-i că eram proaspăt căsătoriți și că avusesem o zi a nunții vecină cu dezastrul din cauză că domnișoara de onoare, care avea sindromul Down, căzuse pe scări și-și rupsese piciorul, încât am fost avansați la clasa întâi.
   Dar asta nu m-a făcut să mă simt mai bine - ba dimpotrivă, faptul că s-a folosit de boala lui Millie pentru a fi compătimit m-a dezgustat. Vechiul Jack n-ar fi făcut niciodată așa ceva și mă îngrozea gândul că următoarele două săptămâni aveam să le petrec cu cineva care devenise, practic, un străin.
   În sala de plecare am fost și mai derutată când Jack s-a așezat și a citit ziarul cu brațul petrecut pe după umerii mei de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe lume. Am refuzat șampania când ne-a fost oferită, sperând ca Jack să-nțeleagă că nu aveam chef să sărbătoresc. Dar el a acceptat imediat paharul, aparent neafectat de prăpastia care se căscase între noi.
   Am încercat să-mi spun că toate cele întâmplate între noi nu erau decât o ciondăneală de îndrăgostiți, o abatere de moment de la drumul spre o căsnicie lungă și fericită, dar știam că treaba era mai serioasă.
   Dorind să înțeleg unde greșiserăm, am revăzut în gând tot ce se întâmplase de când ieșisem din baie, cu mai puțin de douăzeci și patru de ore în urmă, iar când mi-am adus aminte de mesajele pe care le lăsasem panicată pe telefonul lui, am început să mă-ntreb dacă eu eram cea care procedase greșit. Dar știam că nu eram, știam că era vina lui Jack, doar că eram atât de obosită încât nu reușeam să-mi dau seama de ce.
   Dintr-odată, abia așteptam să fiu în avion, sperând că după un răsfăț de paisprezece ore aveam să ajung în Thailanda într-o stare de spirit mai bună.
   Pentru că în sala de plecare refuzasem să mănânc ceva, când am urcat în avion eram lihnită de foame, deoarece fusesem prea supărată ca să iau micul dejun. Când ne-am așezat pe locurile noastre, Jack a fost îndatoritor, având grijă să am tot ce-mi trebuia, așa că moralul mi s-a ridicat puțin.
   - Obosită? a întrebat Jack.
   - Da, am spus, dând din cap. Și foarte flămândă. Dacă adorm, mă trezești la cină?
   - Sigur.
   Am adormit înainte ca avionul să decoleze. Când, în cele din urmă, am deschis iar ochii, cabina pasagerilor era cufundată în întuneric și toată lumea părea să doarmă. Numai Jack era treaz și citea ziarul.

         M-am uitat panicată la el.
   - Parcă te-am rugat să mă trezești pentru cină.
   - M-am gândit că e mai bine să nu te deranjez. Dar nu te îngrijora, peste două ore vine micul dejun.
   - Dar nu pot să aștept două ore, n-am mai mâncat de ieri!
   - Atunci roagă o stewardesă să-ți aducă ceva.
   M-am uitat lung la el peste spațiul dintre noi. În cealaltă viață a noastră de dinainte de căsătorie ar fi sunat el după stewardesă. Unde dispăruse gentlemanul perfect? Totul fusese o fațadă, își ascunsese adevăratul caracter sub o mantie de amabilitate și bună dispoziție ca să mă impresioneze?
   Și-a dat seama că mă uitam la el și a pus ziarul jos.
   - Cine ești, Jack? am întrebat.
   - Soțul tău, a spus el. Sunt soțul tău.
   Mi-a luat mâna, a dus-o la buze și a sărutat-o.
   - La bine și la rău. La boală și la sănătate. Până moartea ne va despărți.
   Lăsându-mi mâna, a apăsat butonul și a chemat stewardesa. Aceasta a venit imediat.
   - Ai putea să-i aduci soției mele ceva de mâncare, te rog? Din păcate, a ratat cina.
   - Sigur, domnule, a spus ea zâmbind.
   - Gata, a spus Jack după plecarea ei. Mulțumită?
   A luat iar ziarul și m-am bucurat că nu vedea jalnicele lacrimi de recunoștință care mi-au împânzit ochii. Am mâncat repede și, neținând să stau de vorbă cu Jack, am dormit până când avionul s-a pregătit de aterizare în Bangkok.

         Jack insistase să se ocupe el de toate aranjamentele pentru luna de miere deoarece voia să fie o surpriză pentru mine.
   Fusese deja de câteva ori în Thailanda și cunoștea cele mai bune locuri de cazare, așa că, deși mi se
vorbise mult despre Koh Samui, n-aveam idee unde mergeam de fapt. Am fost dezamăgită când, în loc să ne îndreptăm spre plecările interne, Jack m-a condus spre stația de taxiuri.
   Curând, eram în drum spre centrul Bangkokului și n-am putut să nu mă entuziasmez la forfota orașului, deși eram cam înspăimântată de zgomot. Când taxiul a încetinit în fața unui hotel numit The Golden Temple, m-am înseninat și mai mult deoarece era unul dintre cele mai frumoase hoteluri pe care le văzusem.
   Dar, în loc să oprească, taxiul și-a continuat drumul până am ajuns în fața unui hotel bun, dar mai puțin luxos, aflat la trei sute de metri mai încolo. Holul arăta mai bine decât fațada.
   Dar când am ajuns în camera noastră și am descoperit că baia era atât de mică încât Jack ar fi reușit cu greu să facă duș, m-am așteptat ca el să se întoarcă și să plece imediat.
   - Perfect, a spus el, scoțându-și sacoul, l-a atârnat în șifonier. Este exact ce voiam.
   - Doar nu vorbești serios, Jack.
   M-am uitat prin cameră.
   - Oare nu putem găsi ceva mai bun?
   - E vremea să te trezești, Grace.
   Arăta atât de serios încât m-am întrebat de ce nu-mi trecuse prin cap că poate-și pierduse slujba și, cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai convinsă că găsisem explicația perfectă a schimbării lui bruște.
   Dacă mi-ar fi spus vineri seară, probabil că sâmbătă, în timp ce făceam baie, m-aș fi gândit că el s-a dus înapoi la birou să-ncerce să aranjeze lucrurile cu ceilalți parteneri înainte să plecăm în luna de miere. Bineînțeles că n-ar fi voit să-mi spună la nuntă, bineînțeles că, în comparație cu situația lui, vizita mea la Millie trebuie să fi părut un nimic.
   Nu era de mirare că voise să aștepte să ajungem în Thailanda ca să-mi spună ce se-ntâmplase și, întrucât era evident că schimbase rezervarea la hotel cu ceva mai ieftin, eram pregătită să aud că nu reușise să negocieze recăpătarea slujbei.
   - Ce s-a întâmplat? am întrebat.
   - Din păcate, visul s-a terminat.
   - Nu contează, am spus pe un ton optimist, spunându-mi că acesta putea fi, de fapt, cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat. Ne descurcăm noi.
   - Ce vrei să spui?
   - Păi, sunt sigură că ai să găsești ușor altă slujbă - sau, dacă vrei, ai putea chiar să-ți înființezi firma ta. Și, dacă situația e cu adevărat critică, pot oricând să mă întorc la muncă. N-o să-mi pot recăpăta vechea slujbă, dar sunt sigură că voi primi un post.
   S-a uitat amuzat la mine.
   - Nu mi-am pierdut slujba, Grace.
   L-am privit lung.
   - Atunci ce e toată treaba asta?
  A clătinat din cap cu tristețe.
   - Ar fi trebuit s-o alegi pe Millie, zău c-ar fi trebuit.
   Un fior de frică mi-a trecut pe șira spinării.
   - Ce se petrece? am întrebat, încercând să-mi păstrez glasul calm. De ce ești așa?
   - Tu îți dai seama ce ai făcut, îți dai seama că ți-ai vândut sufletul mie? Și pe al lui Millie, de fapt.
   A făcut o pauză.
   - Mai ales pe al lui Millie.
   - Încetează! am spus cu asprime. Nu te mai juca cu mine!
   - Nu e un joc.
   În fața calmului lui, m-a cuprins panica. Mi-am aruncat ochii prin cameră; căutând în mod subconștient o cale de ieșire.
   - E prea târziu, a spus el, observând asta. Mult prea târziu.
   - Nu înțeleg, am spus, înăbușindu-mi un hohot de plâns. Ce vrei?
   - Exact ce am - pe tine și pe Millie.
   - Pe Millie nu o ai și, cu siguranță, nici pe mine.
   Mi-am înșfăcat bagajul de mână și m-am uitat furioasă la el.
   - Mă întorc la Londra.
   M-a lăsat să ajung la ușă.
   - Grace?
   Nu m-am întors imediat pentru că nu știam cum aveam să reacționez când îmi spunea ce eram sigură că avea să-mi spună, că totul fusese o glumă stupidă. Nici nu voiam să vadă cât de ușurată mă simțeam, pentru că nici nu voiam să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi lăsat să trec pragul.
   - Ce este? am întrebat cu răceală.
   A băgat mâna în buzunar și a scos pașaportul meu.
   - N-ai uitat ceva?
   Ținându-l cu două degete, l-a plimbat prin fața ochilor mei.
   - Nu poți să pleci în Anglia fără el, știi și tu. De fapt, nu poți să pleci nicăieri fără el.
   Am întins mâna.
   - Dă-mi-l, te rog.
   - Nu.
   - Dă-mi pașaportul, Jack! Vorbesc serios!
   - Chiar dacă ți l-aș da, cum ai ajunge la aeroport fără bani?
   - Am bani, am spus cu semeție, bucuroasă că înainte să plecăm cumpărasem niște bani thailandezi. Am și un card de credit.
   - Ba nu, a spus el, clătinând din cap cu regret, nu ai. Nu mai ai.
   Am deschis repede fermoarul bagajului de mână, am văzut că poșeta mea lipsea, la fel și mobilul meu.
   - Unde sunt poșeta mea și telefonul? Ce ai făcut cu ele?
   M-am repezit la geanta lui de voiaj și am scotocit prin ea, căutându-le.
   - N-ai să le găsești acolo, a spus el amuzat. Pierzi timpul.
   - Tu chiar crezi că poți să mă ții prizonieră aici? Că n-am să pot scăpa, dacă vreau?
   - Aici intervine Millie, a spus el serios.
   M-am răcit.
   - Ce vrei să spui?
  - Ca să mă exprim așa - ce crezi că se va întâmpla cu ea dacă nu-i mai plătesc taxele școlare? Un azil, poate?
   - Îi voi plăti eu taxele - am destui bani din vânzarea casei.
   - Banii ăia mi i-ai dat mie, adu-ți aminte, ca să cumpăr mobilă pentru noua noastră casă, ceea ce am și făcut. Cât despre ce a rămas - ei bine, acum sunt ai mei. Tu n-ai niciun ban, Grace, nimic!
   - Atunci am să mă întorc la muncă. Și, pentru restul de bani, am să te dau în judecată, am adăugat furioasă.
   - Ba nu, n-ai să mă dai. În primul rând, n-ai să te întorci la muncă.
   - Nu mă poți opri.
   - Ba firește că pot.
   - Cum? Suntem în secolul douăzeci și unu, Jack. Dacă toate astea chiar se întâmplă, dacă nu sunt o glumă macabră, chiar crezi că am să rămân măritată cu tine?
   - Da, pentru că n-ai de ales. Ce-ar fi să stai jos ca să-ți spun de ce?
   - Nu mă interesează. Dă-mi pașaportul și bani cât să ajung în Anglia și vom considera că toată povestea asta a fost o greșeală cumplită. Tu poți să rămâi aici dacă vrei, iar când te vei întoarce în țară le vom spune tuturor că ne-am dat seama că n-a fost să fie și am hotărât să ne despărțim.
   - Ești foarte generoasă!
   S-a gândit o clipă, iar eu mi-am ținut răsuflarea.
   - Singura problemă e că eu nu fac greșeli. N-am făcut niciodată și nici nu voi face.
   - Te rog, Jack, am spus deznădăjduită. Te rog, lasă-mă să plec!
   - Uite ce-am să fac. Dacă stai jos, am să-ți explic totul, cum am promis. Și după aceea, după ce vei auzi ce am de spus, dacă tot vei mai vrea să pleci, eu te voi lăsa.
   - Promiți?
   - Îți dau cuvântul meu.
   Mi-am cântărit repede opțiunile și, când mi-am dat seama că nu aveam de ales, m-am așezat pe marginea patului, cât mai departe de el.
   - Dă-i drumul.
   El a dat din cap.
   - Însă, înainte de a începe, doar ca să-nțelegi că vorbesc foarte serios, am să-ți spun un secret.
   M-am uitat circumspectă la el.
   - Care?
   S-a aplecat spre mine, cu un zâmbet slab în colțul gurii.
   - Nu există nicio menajeră, a șoptit.

                                         PREZENT

          Când ajungeam acasă după prânzul luat cu Diane și Esther, am urcat în camera mea, ca întotdeauna.
   Am auzit cheia răsucindu-se în broască și, după câteva minute, zgomotul obloanelor trase; o măsură suplimentară de precauție ca eu să nu pot ieși pe ușa încuiată și să ajung pe scări în hol, lucru absolut improbabil.
   Urechile mele, acordate fin după cele mai slabe zgomote - altceva nu are ce să le stimuleze, întrucât n-am muzică, n-am televizor - prind zumzăitul porților negre care se deschid și, curând după aceea, scârțâitul pietrișului de pe alee sub roțile mașinii. Plecarea lui nu mă neliniștește ca de obicei, pentru că astăzi am mâncat. Odată nu s-a întors trei zile și eram gata să mănânc săpunul din baie.
   Mă uit prin camera care de șase luni îmi este casă. Nu-i mare lucru în ea, doar un pat, o fereastră zăbrelită și încă o ușă. Ea dă într-o baie mică, singurul meu portal spre o altă lume, unde singurele ornamente sunt un duș, o chiuvetă și un scaun de toaletă, un săpun micuț și un prosop.
   Deși cunosc fiecare centimetru al acestor două încăperi, ochii mei le cercetează continuu, pentru că întotdeauna există gândul că poate mi-a scăpat ceva ce mi-ar face viața mai suportabilă, un cui pe care să-l folosesc pentru a-mi grava suferința pe marginea patului sau pentru a lăsa măcar o urmă dacă aș dispărea brusc. Dar nu e nimic.
   Oricum, Jack nu și-a pus în gând să mă omoare. Planul lui e mai subtil și, ca întotdeauna când mă gândesc la ce o să vină, mă rog înnebunită ca, în drum spre casă de la muncă, să moară într-un accident de mașină. Dacă nu diseară, atunci înainte de sfârșitul lui iunie, când Millie va veni să locuiască la noi. Pentru că, după aceea, va fi prea târziu.
   N-am cărți, ziare sau un pix care să mă ajute să mă gândesc la altceva. Îmi petrec zilele suspendată în timp, o masă pasivă de umanitate. Cel puțin, asta vede Jack.
   În realitate, aștept răbdătoare să se ivească un prilej favorabil, cum sigur se va ivi - pentru că, dacă n-aș crede că se va ivi, cum aș putea să merg mai departe? Cum aș putea să continui farsa în care s-a transformat viața mea?
   Aproape am crezut că șansa mea a venit azi, lucru care, privit retrospectiv, a fost o prostie din partea mea.
   Cum am putut să cred că Jack m-ar fi lăsat să mă duc singură la o masă de prânz, prilej de care aș fi putut profita pentru a fugi de el? Doar că el nu mai mersese niciodată până-ntr-acolo încât să mă ducă tot drumul, ci se mulțumise să se joace cu iluziile mele.
   Odată, când m-am prefăcut în fața lui Diane că uitasem că trebuia să iau prânzul cu ea, mă dusese doar până la jumătatea drumului până la restaurant, râzând de expresia dezamăgită care mi-a apărut pe față când mi-am dat seama că șansa mea de a evada se evaporase.

          Mă gândesc deseori să-l omor, dar nu pot.
  În primul rând, n-am mijloacele necesare. N-am acces la medicamente, cuțite sau orice alt instrument de distrugere, pentru că are el grijă de toate. Dacă-i cer o aspirină pentru durerea de cap și catadicsește să-mi aducă, așteaptă până o înghit ca să n-o ascund undeva și, cu timpul, să-mi fac un stoc suficient pentru a-l otrăvi.
   Mâncarea mi-o aduce pe farfurii de plastic însoțite de tacâmuri de plastic și pahare de plastic.
   Când pregătesc mâncarea pentru o cină la care avem invitați este mereu prezent și se uită atent cum pun cuțitele la loc în cutii, ca nu cumva să ascund unul asupra mea și să-l folosesc într-un moment oportun ca să-l ucid. Sau îmi taie el ce am nevoie.
   Oricum, ce rost ar avea să îl omor? Dacă aș fi trimisă la închisoare, ce s-ar alege de Millie? Totuși, n-am fost mereu atât de pasivă. Când am înțeles pe deplin că eram într-o situație disperată, am dat dovadă de ingeniozitate în încercările de a scăpa de el.
   Dar, într-un final, n-a meritat; prețul pe care l-am plătit de fiecare dată a fost prea mare.

            Mă ridic de pe pat și mă uit pe fereastră la grădina de jos.
   Gratiile sunt atât de apropiate încât ar fi inutil să sparg geamul în speranța de a mă strecura printre ele, iar șansele de a găsi un obiect cu care să le pilesc sunt nule. Chiar dacă, printr-o minune, în rarele ocazii când sunt lăsată să ies din casă, aș găsi un astfel de obiect, n-aș putea să-l iau, fiindcă Jack e întotdeauna cu mine.
   Este supraveghetorul meu, paznicul meu, temnicerul meu. N-am voie să merg nicăieri fără el, nici măcar la toaletă într-un restaurant.
   Jack crede că, dacă m-ar scăpa din ochi chiar și două secunde, aș profita de prilej pentru a-i spune cuiva despre situația mea, pentru a cere ajutor, pentru a fugi. Însă n-aș mai fugi decât dacă aș fi sută la sută sigură că m-ar crede cineva, pentru că trebuie să mă gândesc la Millie.
   Ea este motivul pentru care nu strig după ajutor pe stradă sau la restaurant și, în plus, Jack este mult mai credibil decât mine. Am încercat o dată și lumea m-a crezut nebună, în timp ce Jack a fost compătimit că trebuie să-mi suporte delirul incoerent.
   În cameră n-am nici ceas de perete, nici ceas de mână, dar am ajuns expertă în estimarea orei. Iarna, când se înnorează devreme, e mai ușor, dar vara nu știu sigur ora exactă la care Jack se întoarce de la muncă - din câte știu, ar putea fi oricând între șapte și zece.
   Oricât ar părea de ciudat, semnele întoarcerii lui mă liniștesc întotdeauna. De atunci de când nu s-a întors trei zile, mi-e teamă că am să mor de foame. M-a învățat minte. Dacă am învățat ceva despre Jack, este că tot ce face și ce spune e calculat până la ultimul punct. El se mândrește că spune doar adevărul și îi place la nebunie că sunt singura care-nțelege ce se află în spatele vorbelor lui.
  Comentariul pe care l-a făcut la cina dată de noi, când a spus că venirea lui Millie pentru a locui la noi o să mai adauge o dimensiune vieții noastre, este doar un exemplu al felului lui de a vorbi cu dublu înțeles. Un altul este comentariul lui cum că faptul că a știut că eu aș face orice pentru Millie l-a făcut să-și dea seama că eu sunt femeia pe care a căutat-o toată viața.
   După estimarea mea, în seara asta vine acasă pe la opt.
   Aud ușa din față deschizându-se, și apoi închizându-se în urma lui, îi aud pașii pe hol și zgomotul cheii aruncate pe masa din hol. Mi-l închipui scoțând telefonul din buzunar și, după câteva secunde, aud zornăitul cheilor când îl pune lângă ele. Un moment de liniște, apoi zgomotul ușii de la vestiar când își atârnă acolo sacoul.
   Îl cunosc îndeajuns ca să știu că se va duce direct în bucătărie și-și va turna un whisky, dar știu asta doar pentru că încăperea în care stau se află deasupra bucătăriei și am învățat să deosebesc zgomotele pe care le face seara.
   Bineînțeles, după aproximativ un minut - timp în care s-a uitat, poate, prin corespondență - îl aud intrând în bucătărie, deschizând ușa dulapului, scoțând un pahar, închizând-o la loc, ducându-se la congelator, deschizând ușa, deschizând sertarul, scoțând tăvița cu cuburi de gheață, eliberând cu un trosnet cuburile, aruncând două în pahar, unul după altul. Îl aud deschizând robinetul, umplând la loc tăvița, punând-o înapoi în sertar, închizând sertarul, închizând ușa, luând sticla de whisky de pe margine, deșurubând capacul, turnând în pahar, înșurubând capacul, punând sticla la loc, luând paharul.
   Nu aud când ia prima înghițitură, dar îmi închipui c-o face fiindcă întotdeauna trec câteva secunde înainte să-l aud ducându-se înapoi la ușa bucătăriei, ieșind în hol și intrând în birou. S-ar putea să-mi aducă să mănânc ceva în cursul serii, însă, fiindcă am mâncat la prânz, nu-mi fac griji.
   Mesele pe care mi le aduce nu au un caracter regulat. Pot să primesc una dimineață sau una seara, sau deloc. Dacă-mi aduce micul dejun, el poate fi compus din cereale și un pahar de suc, sau un fruct și apă. Seara poate fi o masă alcătuită din trei feluri și un pahar cu vin, sau un sandviș și lapte.
    Jack știe că nimic nu e mai reconfortant decât rutina și de aceea mi-o refuză.
   Însă, fără să știe, îmi face o favoare. Fără rutină, nu există riscul să fiu internată într-un ospiciu și să nu mai pot gândi singură. Și trebuie să gândesc singură.
   Este îngrozitor să depinzi de cineva pentru necesitățile de bază ale vieții, deși mulțumită robinetului din micuța mea baie n-am să mor niciodată de sete. Însă aș putea să mor de plictiseală, pentru că n-am cu ce să-mi umplu zilele pustii care se întind în fața mea la nesfârșit.
   Cinele cu invitați de care-mi era atâta groază sunt acum o distracție bine venită. Îmi place chiar provocarea cererilor tot mai exigente ale lui Jack privitoare la întocmirea meniului pentru invitații noștri, pentru că, atunci când înregistrez un succes, cum a fost sâmbăta trecută, gustul victoriei îmi face existența suportabilă.
   Asta e viața mea.

               La vreo jumătate de oră după ce a ajuns acasă, îi aud pașii pe scări, apoi pe palier. Cheia se răsucește în broască.
   Ușa se deschide și, în prag, apare soțul meu chipeș și psihopat. Mă uit cu speranță la mâinile lui, dar nu văd nicio tavă.
   - Am primit un e-mail de la școala lui Millie, ar vrea să stea de vorbă cu noi.
   Se uită atent la mine o clipă.
   - Ce-ar putea să vrea să ne spună, mă-ntreb? adaugă el.
   Mi se face frig.
   - Habar n-am, spun, bucuroasă că nu poate vedea cât de repede-mi bate inima.
   - Păi, trebuie să mergem să aflăm, nu-i așa? Se pare că Janice i-a spus doamnei Goodrich că ne gândim să mergem iar în vizită duminica asta și ea ne-a sugerat să mergem puțin mai devreme ca să discutăm. Sper că totul e bine.
   - Sunt sigură că este, spun, mai calmă decât mă simt.
   - Ar fi bine să fie.
   Pleacă, încuind ușa după el. Deși mă bucur că doamna Goodrich a trimis
e-mailul, pentru că asta înseamnă că am s-o revăd pe Millie, sunt și neliniștită. N-am mai fost niciodată chemați la școală. Millie știe că nu trebuie să spună o vorbă, însă uneori mă-ntreb dacă chiar înțelege. Ea habar n-are câte sunt în joc, cum i-aș putea spune vreodată?
   Simt imperios nevoia de a găsi o soluție la coșmarul în care suntem prinse - coșmarul în care eu ne-am băgat pe amândouă - și îmi impun să respir adânc, să nu intru-n panică. Am aproape patru luni la dispoziție, îmi spun din nou, patru luni ca să găsesc acel prilej care să ne scape pe mine și pe Millie de el, și trebuie s-o fac singură, fiindcă nu are cine să ne ajute.
   Singurii care ar fi putut să o facă - datorită instinctului primar matern sau patern - sunt acum în cealaltă parte a lumii, încurajați de Jack să se mute acolo mai repede decât avuseseră de gând.

                 El este foarte deștept, extrem de deștept.
   A folosit împotriva mea tot ce i-am povestit. Aș vrea să nu-i fi spus despre groaza părinților când s-a născut Millie. Sau cum numărau zilele până mi-am îndeplinit promisiunea de a o lua pe Millie să stea la mine ca ei să se poată, în sfârșit, să se mute în Noua Zeelandă.
   L-am lăsat să profite de groaza lor că aveam să nu mai recunosc ce promisesem și, până la urmă, ei trebuiau să aibă grijă de Millie.
   În weekendul în care m-a rugat să-l duc la părinții mei, n-a făcut-o pentru a-i cere tatii mâna mea, ci pentru a-i spune că eu vorbisem despre plecarea lui Millie cu ei în Noua Zeelandă, deoarece voiam să mă mărit și să-mi întemeiez o familie. Când tata era să moară de șoc, Jack le-a sugerat să emigreze mai repede, scoțându-i practic din viața mea pe singurii oameni care ar fi putut să mă ajute.
   Mă așez pe pat, întrebându-mă cum o să decurgă seara și apoi noaptea.
   Gândul la întâlnirea cu doamna Goodrich îmi va alunga somnul. Privind obiectiv, întâlnirea ar fi ocazia perfectă de a da în vileag adevărul, că Jack mă ține prizonieră, că are de gând să-i facă rău lui Millie. O pot implora să mă ajute, să sune la poliție.
   Dar am mai făcut asta și știu pe pielea mea că Jack îmi va plănui moartea dacă voi îndrăzni să respir altfel decât de obicei în timpul întâlnirii. Nu doar că voi fi umilită și mai deznădăjduită decât sunt deja, dar Jack va avea grijă să se răzbune.
   Întind mâinile în față și tremuratul pe care nu-l pot controla îmi spune ceea ce Jack a știut tot timpul - că frica este cel mai bun mijloc de descurajare.

                                        TRECUT

                  - Ce vrei să spui? am întrebat în timp ce stăteam pe marginea patului din camera noastră de hotel.
   Mă întrebam de ce, când îmi oferise șansa de a mă duce la Millie la spital sau de a merge în Thailanda cu el, crezusem că totuși era un om bun, în ciuda celor întâmplate la nunta noastră.
   - Exact ce am spus - nu există nicio menajeră.
   Am oftat, prea obosită pentru aiurelile lui.
   - Ce vrei să-mi spui?
   - O poveste. O poveste despre un băiat. Ai vrea s-o auzi?
   - Dacă după aceea mă lași să plec, da, mi-ar face plăcere să o aud.
   - Bun.
   A tras singurul scaun din cameră și s-a așezat în fața mea.
   - A fost odată un băiat care trăia într-o țară îndepărtată, foarte departe de aici, cu mama și tatăl lui. Când era foarte mic, băiatul se temea de tatăl vânjos și puternic și o iubea pe mamă. Dar când a văzut că mama era slabă și inutilă și incapabilă să-l apere de tată, băiatul a început s-o disprețuiască și să se bucure de groaza din ochii ei când tatăl o târa în pivniță s-o încuie acolo cu șobolanii... Faptul că tatăl putea să inspire atâta groază unei alte ființe umane a transformat frica băiatului în admirație, și el a început să-și dorească să-l întreacă.
   Curând, țipetele mamei sale, care răzbăteau prin dușumea, au devenit muzică pentru urechile lui, iar mirosul fricii ei, cel mai grozav parfum. Efectul a fost atât de puternic încât a început să dorească pătimaș să facă la fel și, când tatăl îl lăsa stăpân pe casă, băiatul își ducea mama în pivniță, iar rugămințile ei de a nu o lăsa acolo nu făceau decât să-l excite. Iar după aceea, în timp ce se-mbăta cu sunetul fricii ei și inspira mirosul acelei frici, își dorea s-o poată ține acolo în veci...
   Într-o noapte, când băiatul avea în jur de treisprezece ani, mama a reușit să scape din pivniță în timp ce tatăl lucra afară pe terenul arendat. Însă băiatul știa că, dacă ea pleca, nu avea să mai audă sunetul fricii ei, așa că a lovit-o ca s-o împiedice să plece. Iar când ea a țipat, a lovit-o iar. Și iar. Și cu cât ea țipa mai mult, cu atât mai mult o lovea și el și nu s-a putut opri nici când ea a căzut la pământ. Și, în timp ce se uita la fața ei tumefiată și plină de sânge, s-a gândit că nu avea să mai fie niciodată frumoasă... Tatăl, alarmat de țipetele mamei, l-a tras pe băiat de pe ea. Dar era prea târziu, fiindcă ea era deja moartă.
   Tatăl s-a înfuriat și l-a lovit pe băiat, iar băiatul l-a lovit pe el. Când a venit poliția, băiatul le-a spus că tatăl îi omorâse mama și că el încercase s-o apere. Așa că tatăl a ajuns la închisoare și băiatul s-a bucurat... Când băiatul a mai crescut, a început să dorească să aibă pe cineva numai al lui, căruia să-i poată insufla frică oricând voia și cum voia, cineva pe care să-l poată ține ascuns, cineva căruia nimeni să nu-i simtă lipsa vreodată. Știa că nu avea să fie ușor să găsească o astfel de persoană, dar era convins că, dacă stăruia în căutările sale, în cele din urmă avea s-o găsească. Și, în timp ce căuta, s-a gândit la o cale de a-și satisface poftele. Și știi ce a făcut?
   Am clătinat din cap amorțită.
   - S-a făcut avocat, specializându-se în cazuri de violență domestică.
   S-a aplecat și și-a apropiat gura de urechea mea.
   - Și s-a însurat cu tine, Grace.
   Mi s-a tăiat respirația. Tot timpul cât vorbise nu voisem să cred că el era băiatul din poveste, și atunci m-a apucat un tremurat îngrozitor.
   În timp ce camera dansa în fața ochilor mei, el s-a rezemat de speteaza scaunului și și-a întins picioarele, cu o expresie de satisfacție pe față.
   - Și acum, spune, ți-a plăcut povestea?
   - Nu, am spus cu glasul tremurând. Dar am ascultat-o, așa că acum pot să plec?
   Am dat să mă ridic, dar el m-a împins la loc.
  - Din păcate, nu.
   De spaimă, am început să plâng.
   - Dar mi-ai promis.
   - Serios?
   - Te rog! Lasă-mă să plec, te rog! N-am să spun nimănui ceea ce mi-ai povestit. Îți promit.
   - Ba firește că ai să povestești.
   Am clătinat din cap.
   - Ba nu, n-am să povestesc.
   A tăcut o clipă, de parcă se gândea la ce spusesem.
   - Grace, nu te pot lăsa să pleci fiindcă am nevoie de tine.
   Văzând frica din ochii mei, s-a lăsat pe vine lângă mine și a inspirat.
   - Perfect, a șoptit el.
   Felul în care a spus-o m-a îngrozit și m-am dat înapoi.
   - Nu te speria, n-am să-ți fac rău, a spus, întinzând mâna și mângâindu-mă pe obraz. Nu de asta ești aici. Dar să ne-ntoarcem la poveste. Așadar, în timp ce căutam pe cineva numai al meu, m-am acoperit cu respectabilitate. Mai întâi, am căutat un nume perfect și am găsit - Angel. Ba chiar mi-a trecut prin cap să-mi spun Gabriel Angel, dar m-am gândit că poate era cam prea mult, așa că m-am interesat, am cercetat și am descoperit că, de multe ori, băieții buni din filme se numesc Jack și, hocus-pocus! Așa s-a născut Jack Angel. Apoi mi-am găsit slujba perfectă.
   A clătinat amuzat din cap.
   - Ironia sorții nu încetează să mă uimească - Jack Angel, apărătorul femeilor bătute! Dar aveam nevoie și de o viață perfectă - când un bărbat ajunge la patruzeci de ani fără o soție, oamenii încep să-și pună întrebări - așa că-ți poți închipui ce am simțit când v-am văzut pe tine și pe Millie în parc, soția mea perfectă și...
   - Niciodată! am strigat. Nu voi fi niciodată soția ta perfectă. Dacă crezi că am să rămân măritată cu tine după ce mi-ai povestit, să fac copii cu tine...
   A izbucnit în râs, întrerupându-mă.
   - Copii! Știi care e cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viața mea? Nu faptul că am omorât-o pe mama și l-am băgat pe tata la închisoare - lucrurile astea au fost ușoare, o plăcere chiar. Nu, cel mai greu lucru a fost să fac sex cu tine. Cum de n-ai bănuit, cum de n-ai înțeles din pretextele mele? Cum de nu ți-ai dat seama că, atunci când, în sfârșit, am făcut sex cu tine, pentru mine, a fost un efort dezgustător, nenatural. De asta am dispărut azi-noapte. Știam că te așteptai să fac dragoste cu tine - în definitiv, era noaptea nunții noastre - și gândul că trebuia să trec prin asta doar ca să păstrez aparențele a fost mai mult decât puteam suporta. Așa că, înțelegi tu, nu mă aștept să ai copii cu mine. Când oamenii vor începe să întrebe, le vom spune că avem probleme și, după aceea, din politețe, nu vor mai pune întrebări. Vreau să fii soția mea, Grace, dar numai cu numele. Nu tu ești răsplata mea, Grace, Millie este.
   L-am privit lung.
   - Millie?
   - Da, Millie. Corespunde perfect tuturor cerințelor mele. Încă șaisprezece luni și va fi a mea și voi avea în sfârșit ce am fost nevoit să-mi refuz atâta timp. În afară de tine, nimeni nu-i va simți lipsa. Nu c-aș avea de gând s-o omor - am făcut o dată greșeala asta.
   Am sărit în picioare.
   - Tu chiar crezi că te voi lăsa să te atingi de un fir de păr al lui Millie?
   - Dacă aș vrea cu adevărat, chiar crezi că m-ai putea opri?
   Am alergat spre ușă.
   - E încuiată, a spus el pe un ton plictisit.
   - Ajutor! am strigat, bătând în ușă cu pumnul. Ajutor!
   - Mai fă asta o dată și n-ai s-o mai vezi niciodată pe Millie! a spus el răstit. Vino înapoi și stai jos.
   Înnebunită de frică, am continuat să bat în ușă, strigând după ajutor.
   - Te avertizez, Grace. Ții minte că ți-am spus că pot s-o bag pe Millie într-un azil? Știi ce ușor pot să aranjez asta?
   A pocnit din degete.
   - Uite-așa de repede.
   M-am răsucit spre el.
   - Părinții mei n-ar admite niciodată asta.
   - Chiar îi vezi lăsându-și viața tihnită ca să dea fuga s-o salveze și s-o ia înapoi cu ei? Eu cred că nu. N-are cine să o salveze pe Millie, Grace, nici măcar tu.
   - Eu sunt tutorele ei legal! am strigat.
   - Și eu sunt și am acte s-o dovedesc.
   - N-am să fiu niciodată de acord să fie internată!
   - Dar dacă se dovedește că nici tu nu ești întreagă la minte? Ca soț al tău, aș fi răspunzător de amândouă și aș putea face cum doresc.
   A arătat ușa.
   - Ești invitata mea - bate mai departe în ușă și strigă după ajutor. Asta îți demonstrează nebunia.
   - Tu ești nebun! am șuierat.
   - Evident.
   S-a ridicat, s-a dus la noptieră, a smuls telefonul din priză, a scos un briceag din buzunar și a tăiat cablul.
   - Am să te las puțin singură ca să te gândești la ce am spus și, când mă-ntorc, mai vorbim. Vino și așază-te pe pat.
   - Nu!
   - Nu fi exasperantă!
   - Nu mă ții tu pe mine încuiată aici!
   A venit spre mine.
   - Nu vreau să te lovesc, din simplul motiv că s-ar putea să nu mă pot opri. Dar am s-o fac, dacă trebuie.
   A ridicat brațele, și, crezând c-o să mă lovească, am tresărit.
   - Iar dacă mori, cum rămâne cu Millie?
   I-am simțit mâinile pe umeri și am înlemnit de frică, așteptându-mă să mă stranguleze.
   În loc de asta, el m-a ghidat cu brutalitate spre pat și m-a împins pe el. În timp ce răsuflăm ușurată că nu mă sugrumase, că mai trăiam, am auzit ușa deschizându-se și am sărit de pe pat. Dar, înainte să apuc să ajung la ușă, el s-a strecurat afară. Când a închis-o după el, am bătut cu pumnii în ușă, strigându-i să mă lase să ies.
   Auzindu-i pașii îndepărtându-se pe coridor, am strigat iar și iar după ajutor. Dar n-a venit nimeni și, distrusă, m-am lăsat pe podea și am plâns.

               Mi-a luat ceva timp să mă adun.
   M-am ridicat în picioare și m-am dus la ușile glisante care dădeau în balcon, însă, oricât m-am chinuit să trag de ele, n-am putut să le deschid. Lungindu-mi gâtul, m-am uitat dincolo de balcon, dar n-am văzut decât cerul senin și acoperișurile unor clădiri.
   Camera noastră era la etajul șase în capătul unui coridor lung, ceea ce-nsemna că nu se învecina pe nicio parte cu altă cameră. Ducându-mă la celălalt perete, am bătut tare în el de câteva ori, dar, cum n-am primit niciun răspuns, am bănuit că oamenii erau plecați să viziteze punctele de atracție turistică, întrucât era mijlocul după-amiezii.
   Simțind nevoia să fac ceva, mi-am întors atenția spre trusele noastre de voiaj de pe pat și am început să scotocesc prin ele, căutând ceva care să m-ajute să ies din cameră. Dar n-am găsit nimic.
   Penseta și forfecuța mea de unghii dispăruseră.
   Nu știam cum reușise Jack să le scoată din trusa mea de toaletă fără să-l văd, dar am presupus că le luase înainte să părăsim Anglia, probabil la hotel, în timp ce eu eram în baie. Mi-au dat iar lacrimile la gândul că în urmă cu nici douăzeci și patru de ore așteptam cu nerăbdare să-mi încep viața conjugală fără să am nici cea mai mică bănuială despre ce avea să urmeze.
   Înfrângându-mi panica, una ce amenința să mă copleșească, m-am străduit să mă gândesc rațional la ce puteam să fac. Până nu auzeam pe cineva întorcându-se în camera de alături, n-avea rost să încerc să atrag atenția cuiva bătând în perete. M-am gândit să strecor un bilet pe sub ușă, cu speranța c-ar putea să treacă pe coridor cineva și c-ar fi suficient de curios ca să-l citească.
   Dar pixul îmi dispăruse din geantă, la fel ca rujurile și dermatografele. Jack îmi anticipase fiecare mișcare.
   Am început să cercetez înnebunită camera, căutând ceva - orice - care putea să-mi fie de ajutor. Dar n-am găsit nimic. Înfrântă, m-am așezat pe pat.
   Dacă n-aș fi auzit zgomotul de uși care se deschideau și închideau undeva în hotel, aș fi crezut că era pustiu. Însă oricât de reconfortante erau acele zgomote, senzația mea de dezorientare era înspăimântătoare. Îmi era greu să cred că era adevărat ce mi se întâmpla și mi-a trecut prin cap că poate eram filmată cu camera ascunsă pentru un spectacol de televiziune.
   Dintr-un motiv necunoscut, imaginându-mi că mă urmăream pe ecran și că milioane de oameni mă priveau și ei, am făcut un pas înapoi și mi-am analizat obiectiv opțiunile.
   Știam că, dacă mă gândeam la povestea îngrozitoare pe care mi-o spusese Jack, n-aș fi putut să-mi păstrez calmul relativ pe care reușisem să-l dobândesc. Așa că, în schimb, m-am întins pe pat și mi-am îndreptat gândurile spre ce aveam să fac când se întorcea Jack, ce aveam să-i spun și cum aveam să acționez.
   Am simțit că mă ia somnul și, cu toate că am încercat să-l alung, când am deschis iar ochii, era deja întuneric și mi-am dat seama că dormisem ceva timp. Zgomotul vieții de noapte de pe străzi mi-a spus că era seară, și atunci m-am ridicat din pat și m-am dus la ușă.
   Nu știu de ce - poate fiindcă eram încă somnoroasă - m-am pomenit răsucind instinctiv clanța. Când mi-am dat seama că s-a răsucit ușor și că ușa nu era încuiată, am fost atât de șocată încât mi-a luat un timp ca să reacționez.
   În timp ce stăteam acolo, mi-am dat seama dintr-odată că, de fapt, nu-l auzisem încuind ușa. Presupusesem doar c-o încuiase și nu încercasem s-o deschid. Mi-am dat seama și că nu spusese că avea să mă încuie. Ajunsesem singură la acea concluzie.
   Când mi-am adus aminte că mă panicasem și bătusem cu pumnul în ușă și în perete, m-am simțit prost și mi-a fost rușine, imaginându-mi-l pe Jack râzând în timp ce se îndepărta.
  Ochii mi s-au umplut de lacrimi de furie. Clipind des ca să le alung, mi-am amintit că pașaportul și poșeta mea erau la el, că eram tot prizonieră. Dar cel puțin puteam să ies din cameră.
   Deschizând încet ușa, îngrozită că l-aș fi putut găsi pe Jack afară gata să lovească, am scos capul și m-am uitat pe coridor. Văzând că era pustiu, m-am întors în cameră, mi-am găsit pantofii, mi-am luat geanta de mână de pe podea și am plecat. În timp ce alergam spre lift, gândul că s-ar fi putut să-l găsesc pe Jack acolo când ușile se deschideau m-a făcut s-o iau pe scări.
   Le-am coborât în fugă, două câte două, nevenindu-mi să cred că pierdusem timp prețios crezând că eram încuiată. Când am ajuns în holul de la intrare și am văzut că era plin de oameni, senzația de ușurare a fost incredibilă.
   Inspirând adânc ca să mă calmez, m-am dus repede la recepție, bucuroasă că visul urât luase sfârșit.
   - Bună seara, cu ce pot să vă ajut?
   Tânăra de la birou mi-a zâmbit.
   -  Aș vrea să sunați la Ambasada Britanică, am spus, străduindu-mă să-mi păstrez glasul calm. Trebuie să mă întorc în Anglia și mi-am pierdut pașaportul și banii.
   - Îmi pare tare rău, a spus întristată tânăra. Îmi spuneți, vă rog, numărul
camerei dumneavoastră?
— Din păcate, nu-l știu, dar e la etajul șase, iar eu mă numesc Grace Angel și m-am înregistrat azi, mai devreme, cu soțul meu.
   - Camera 601, a confirmat ea. Pot să vă întreb unde v-ați pierdut pașaportul? În aeroport?
   - Nu, l-am avut aici în hotel.
   Am râs slab.
   - De fapt, nu l-am pierdut, e la soțul meu, împreună cu poșeta, le-a luat el, iar acum nu pot să mă-ntorc în Anglia.
   M-am uitat rugătoare la ea.
   - Chiar am nevoie să mă ajutați.
   - Unde e soțul dumneavoastră, doamnă Angel?
   - Habar n-am.
   Am dat să-i spun că mă încuiase în cameră, dar m-am oprit la timp, amintindu-mi că doar crezusem c-o făcuse.
   - A plecat acum două ore, luându-mi pașaportul și banii. Ați putea să sunați la Ambasada Britanică, vă rog?
   - Vă rog să așteptați o clipă până vorbesc cu managerul meu.
   Mi-a zâmbit încurajator și s-a dus să discute cu un bărbat care stătea în picioare, puțin mai încolo. În timp ce-i explica problema mea, el s-a uitat la mine și i-am zâmbit apos, gândindu-mă pentru prima dată că arătam probabil neîngrijită. Poate ar fi trebuit să-mi fi schimbat hainele mototolite de călătorie.
   Dând din cap în timp ce asculta, el mi-a zâmbit liniștitor și, ridicând telefonul, a început să formeze numărul.
   - Poate doriți să stați jos cât lămurim noi lucrurile, mi-a propus tânăra, întorcându-se la mine.
   - Nu, mulțumesc - oricum, probabil va trebui să vorbesc eu cu ambasada.
   Mi-am dat seama că bărbatul închisese și m-am dus la el.
   - Ce-au spus? am întrebat.
   - Totul s-a lămurit, doamnă Angel. Ce-ar fi să luați loc cât așteptați?
   - Deci vine cineva de la ambasadă?
   - De ce nu luați loc?
   - Grace?
   Răsucindu-mă în loc, l-am văzut pe Jack venind grăbit spre mine.
   - E în regulă, Grace, sunt aici.
   M-a cuprins frica.
   - Pleacă de lângă mine! am strigat.
   M-am întors spre tânăra care se uita alarmată la mine.
   - Ajută-mă, te rog, omul ăsta e periculos!
   - E în regulă, Grace, a spus Jack, pe un ton liniștitor.
   I-a zâmbit cu mâhnire managerului.
   - Vă mulțumesc că m-ați anunțat că e aici. Acum, Grace, a continuat el de parcă vorbea cu un copil, ce-ar fi să urcăm în camera noastră să dormi? După ce te odihnești, te vei simți mult mai bine.
   - N-am nevoie de somn, tot ce am nevoie este să mă întorc în Anglia!
   Dându-mi seama că oamenii ne priveau curioși, am făcut un efort să cobor glasul.
   - Dă-mi pașaportul, Jack, și poșeta și mobilul.
   Am întins mâna.
   - Acum.
   El a oftat.
   - De ce trebuie să faci mereu asta?
   - Vreau pașaportul, Jack.
   A clătinat din cap.
   - Ți-am înapoiat pașaportul în aeroport, ca întotdeauna, și l-ai pus în geantă, ca întotdeauna.
   - Știi foarte bine că nu e acolo.
   Am pus geanta pe tejghea și am deschis-o.
   - Priviți, i-am spus femeii, cu glasul tremurând de emoție. Nu e acolo și nici poșeta. Le-a luat el și...

       M-am oprit și m-am uitat cum pașaportul și poșeta se revărsau din geantă, urmate de trusa de machiaj, peria de păr, un pachet de șervețele umede, un flacon de tablete pe care nu-l mai văzusem și mobilul.
   - Tu le-ai pus la loc! i-am strigat acuzator lui Jack. Te-ai întors în timp ce dormeam și le-ai pus la loc!
   M-am întors spre manager.
   - Înainte nu erau acolo, jur. Le-a luat el și apoi a plecat, făcându-mă să cred că eram încuiată în cameră.
   Managerul părea încurcat.
   - Dar puteți să deschideți ușa din interior.
   - Da, dar el m-a făcut să cred că sunt încuiată!
   Chiar în timp ce am spus asta, mi-am auzit glasul isteric.
   - Cred că știu ce s-a întâmplat.
   Jack a luat flaconul cu tablete și l-a scuturat.
   - Ai uitat să-ți iei medicamentele, nu-i așa?
   - Eu nu iau medicamente, nu sunt ale mele, tu trebuie să le fi pus acolo! am strigat.
   - Ajunge, Grace!
   Glasul lui Jack era ferm.
   - Ești caraghioasă!
   - Putem să vă ajutăm cu ceva? a întrebat managerul. Un pahar cu apă, poate?
   - Da, puteți să chemați poliția! Omul acesta e un criminal periculos!
   S-a lăsat liniștea.
   - E adevărat! am adăugat cu deznădejde, auzind oameni murmurând în spatele meu. Și-a omorât mama. Chemați poliția, vă rog!
   - Exact despre asta v-am avertizat, a oftat Jack, schimbând o privire cu managerul. Din păcate, nu e prima dată când se întâmplă.
   M-a prins de cot.
  - Hai să mergem, Grace!
   I-am dat mâna la o parte.
   - Vă rog să chemați poliția!
   Tânăra cu care vorbisem s-a uitat neliniștită la mine.
   - Vă rog! Vă spun adevărul!
   - Ascultă, Grace, a spus Jack, de data asta exagerezi. Dacă chiar vrei să chemi poliția, n-ai decât. Dar mai ții minte ce s-a întâmplat ultima dată? N-am putut să părăsim țara până ne-au cercetat afirmațiile și când și-au dat seama că umblau după cai verzi pe pereți ne-au amenințat că ne dau în judecată că le-am irosit timpul. Și asta era în America. Nu cred că poliția de aici va fi atât de înțelegătoare.
   M-am uitat lung la el.
   - Care ultima dată?
   - Chiar nu vă sfătuiesc să implicați poliția, a spus îngrijorat managerul. Decât dacă, desigur, aveți un motiv întemeiat.
   - Am un motiv foarte întemeiat! Omul ăsta este periculos!
   - Dacă doamna Angel chiar vrea să plece, am putea să chemăm un taxi s-o ducă la aeroport acum că și-a găsit pașaportul, a sugerat femeia.
   M-am uitat ușurată la ea.
   - Da, da, vă rog să-l chemați!
   Am început să-mi îndes înapoi lucrurile în geantă.
   - Vă rog să chemați imediat unul.
   - Chiar ai de gând să mergi până la capăt cu asta? a întrebat resemnat Jack.
   - Categoric!
   - Atunci nu mai am ce să fac.
   S-a întors spre manager.
   - Trebuie să-mi cer scuze pentru toată agitația asta. Poate rugați pe cineva din personal să o conducă pe soția mea sus să-și ia bagajul.
   - Desigur. Kiko, vrei, te rog, s-o duci pe doamna Angel sus în camera ei cât chem eu un taxi?
   - Vă mulțumesc, am spus recunoscătoare, când am urmat-o pe Kiko în lift și picioarele îmi tremurau atât de tare încât abia puteam să merg. Vă mulțumesc tare mult!
   - Cu plăcere, doamnă Angel, a spus ea politicoasă.
   - Știu că probabil credeți că sunt nebună, dar vă asigur că nu sunt, am continuat, simțind că îi datoram o explicație.
   - E în regulă, doamnă Angel, nu trebuie să-mi explicați.
   A zâmbit, chemând liftul.
   - Trebuie să sunați la poliție, i-am spus. După ce plec, trebuie să sunați la poliție și să le spuneți că soțul meu, domnul Angel, este un criminal periculos.
   - Sunt sigură că managerul nostru va rezolva asta.
   A sosit liftul și am urcat în el, știind că nu credea o clipă că Jack era periculos sau criminal. Dar nu conta, pentru că, de îndată ce suiam în taxi, aveam de gând să sun chiar eu la poliție.

                  Am ajuns la etajul șase și am urmat-o pe coridor spre camera noastră.
   Am scos cheia din geantă, am dat să deschid ușa și m-am tras înapoi, făcându-mi-se dintr-odată frică să intru. Dar nu aveam de ce să fiu îngrijorată; toate erau așa cum le lăsasem. M-am dus la geamantan și am scotocit prin el după niște haine curate.
   - Revin imediat, am spus, dispărând în baie. Intru doar să mă schimb.
   M-am dezbrăcat în grabă, m-am spălat repede și m-am îmbrăcat iar. În timp ce-mi făceam ghem hainele murdare, m-am simțit împrospătată fizic și mai puternică psihic. Nu voiam să întârzii și am deschis ușa.
   Dar, înainte să apuc să ies din baie, o mână s-a întins fulgerător și m-a împins înapoi, în timp ce alta mi-a acoperit gura, înăbușindu-mi țipătul de groază.
   - Ți-a plăcut micul scenariu pe care l-am regizat pentru tine? a întrebat Jack, cu fața la câțiva centimetri de a mea. Mie mi-a plăcut nespus. Mai mult decât atât, am reușit să omor doi iepuri dintr-o lovitură. În primul și în primul rând, tocmai ai dovedit în fața a zeci de oameni că ești instabilă - chiar în acest moment, managerul întocmește un raport despre comportamentul tău, așa că există și o dovadă scrisă - și, în al doilea rând, să sperăm că ai învățat că voi fi întotdeauna cu un pas înaintea ta.
   S-a oprit o clipă ca să mă lase să-i asimilez vorbele.
  - Acum, uite ce o să facem. Am să-mi iau mâna de pe gura ta și, dacă scoți un scâncet măcar, am să-ți îndes pe gură destule pastile ca să te omor și să fac ca moartea ta să pară sinuciderea unei tinere dezechilibrate. Dacă s-ar întâmpla asta, ca unic tutore supraviețuitor al lui Millie, m-aș ține de promisiunea pe care i-am făcut-o împreună și aș aduce-o să locuiască în minunata noastră casă - doar că tu n-ai fi acolo, și cine ar apăra-o? Am fost explicit?
   Am dat din cap.
   - Bun.
   Și-a luat mâna de pe gura mea și, târându-mă din baie, m-a aruncat pe pat.
   - Și acum, vreau să mă asculți cu atenție. De fiecare dată când încerci să scapi, fie bătând cu pumnul în ușă, fie vorbind cu cineva, Millie e cea care va plăti. De exemplu, fiindcă azi ai încercat să scapi, n-o să mergem la ea când ne întoarcem, cum se așteaptă ea. Dacă mâine faci iar vreo prostie, n-o să mergem nici săptămâna următoare. Și așa mai departe. Vom inventa un virus stomacal deosebit de periculos pe care l-ai luat aici, în Thailanda, ca să ne scuzăm absența câte săptămâni va fi nevoie. Așa că, dacă vrei s-o mai vezi pe Millie într-un timp rezonabil, îți sugerez să faci exact ce-ți spun eu.
   Am început să tremur incontrolabil, nu doar din cauza amenințării din glasul lui, ci și fiindcă mi-am dat seama că, întorcându-mă în cameră să-mi iau geamantanul, pierdusem șansa de a scăpa de el. Nu aveam nevoie de geamantan, aș fi putut să plec ușor fără el.
   Totuși, când Jack pomenise de el, mi s-a părut înțelept să urc să-l iau. Dacă el n-ar fi cerut pe cineva care să mă însoțească, poate i-aș fi pus la îndoială motivele de a mă face să mă-ntorc în cameră. Și, dacă mi-aș fi dat seama mai devreme că ușa nu era încuiată, dacă n-aș fi adormit, el n-ar fi putut să-mi pună la loc pașaportul, mobilul și poșeta.
   - Te întrebi dacă rezultatul ar fi fost altul dacă ai fi acționat altfel, nu-i așa? a spus el, amuzat. Dă-mi voie să te consolez - răspunsul e nu, rezultatul ar fi același. Dacă ai fi coborât în hol înainte să apuc să pun la loc pașaportul, mobilul și poșeta, le-aș fi pus în geamantanul tău odată ce părăseai camera - până acum trebuie să-ți fi dat seama că am fost cu ochii pe tine tot timpul - și, în fața tuturor, aș fi sugerat că pur și simplu le-ai rătăcit. Apoi l-aș fi pus pe manager să te conducă aici să le cauți. Treaba e că te cunosc, Grace, știu cum vei acționa, ce vei spune. Știu chiar și că, înainte de a pleca din Thailanda, vei încerca iar să scapi, ceea ce ar fi o mare prostie. Dar până la urmă te vei învăța minte, fiindcă vei fi nevoită.
   - Niciodată, am hohotit eu. N-am să cedez niciodată în fața ta.
   - Mă rog, mai vedem noi. Acum, uite ce o să facem. O să ne culcăm și mâine-dimineață o să coborâm la micul dejun. Când o să trecem pe lângă recepție, ai să ceri scuze pentru agitația pe care ai provocat-o astă-seară și ai să spui că nu vrei să te-ntorci în Anglia. După micul dejun, la care te vei uita cu iubire în ochii mei, am să-ți fac câteva fotografii frumoase în fața hotelului ca să le putem arăta tuturor prietenilor noștri ce fericită ai fost aici. Apoi, cât timp eu voi fi plecat cu treburi, tu, iubita mea, vei face plajă în balcon ca, atunci când ne vom întoarce în Anglia, să fii minunat bronzată.
   A început să-și dezlege șireturile.
   - După toată agitația asta, mă simt dintr-odată foarte obosit.
   - Nu dorm în același pat cu tine!
  - Atunci dormi pe podea. Și nu te deranja încercând să fugi, zău că nu merită.
   Am tras cuvertura de pe pat, m-am așezat pe podea și m-am înfășurat în ea, paralizată de frică. Deși instinctul îmi spunea să fug cu prima ocazie, rațiunea îmi spunea c-ar fi fost mult mai ușor să scap de el și să fac să fie băgat la închisoare pentru totdeauna dacă așteptam să ne-ntorceam în Anglia. Dacă încercam din nou aici în Thailanda și dădeam greș, nici nu voiam să mă gândesc ce ar fi putut să-mi facă.
   El credea că mă cunoștea, credea că știa cum voi acționa, prezisese că aveam să încerc iar să scap.
   Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să-l prind pe picior greșit, să-l fac să creadă că am cedat, că am renunțat. Oricât voiam să scap de el, principala mea prioritate trebuia să fie să ajung înapoi în Anglia, să ajung înapoi la Millie.

                                            PREZENT

            Duminică dimineață, în timp ce ne-ndreptăm spre școala lui Millie, sunt atât de stresată întrebându-mă de ce a cerut doamna Goodrich să stea de vorbă cu noi, încât mă bucur că Jack nu mi-a adus micul dejun înainte de plecare.
   Nici ieri nu mi-a adus nimic de mâncare, ceea ce-nseamnă că n-am mai mâncat de vineri, când am luat prânzul la restaurant. Nu știu de ce nu mi-a mai dat să mănânc, dar probabil din cauză că Esther m-a ajutat să termin desertul, lucru pe care l-a considerat înșelătorie, deși știa prea bine că n-aș fi putut să-l mănânc după ce făcuse aluzie la dormitorul lui Millie.
   În lumea bolnavă pe care mi-a creat-o Jack, sunt multe lucruri pe care n-am voie să le fac, iar a irosi mâncarea e unul dintre ele.
   Inima începe să-mi bubuie de cum suntem conduși în biroul doamnei Goodrich, mai ales când Janice se așază odată cu noi, cu fața gravă. Încă n-am văzut-o pe Millie, așa că presupun că nu știe că eu și Jack suntem deja aici.
   Dar nu trebuia să-mi fac griji; ne-a chemat doar să ne spună că, din cauză că are probleme cu somnul și pentru că ziua este irascibilă, doctorul școlii i-a prescris ceva care s-o calmeze înainte de culcare.
   - Vă referiți la somnifere? întreb.
   - Da, spune doamna Goodrich. Pentru a fi administrate - cu permisiunea dumneavoastră, desigur - cum și când are nevoie de ele.
   - N-ai o problemă cu asta, nu-i așa, iubito? întreabă Jack, întorcându-se spre mine. Dacă e în interesul lui Millie.
   - Nu, dacă doctorul crede că are nevoie de ele, spun eu încet. Doar că nu vreau să devină dependentă de medicamente ca să poată dormi.
   - Sper că nu i-a prescris ceva prea puternic, spune Jack.
   - Nu, deloc, se pot cumpăra fără rețetă.
   Doamna Goodrich deschide o mapă, scoate o foaie de hârtie și i-o întinde.
   - Mulțumesc. Am să notez doar numele, dacă nu aveți nimic împotrivă.
   - De fapt, i-am dat unul aseară fiindcă părea deosebit de tulburată, spune Janice în timp ce el introduce în mobil numele pastilelor. Sper că am făcut bine.
   - Desigur, o liniștesc eu. Ai deja permisiunea mea scrisă să iei orice măsură consideri că e potrivită.
   - Noi ne întrebăm însă, continuă doamna Goodrich, dacă există vreun motiv ca Millie să aibă deodată probleme cu somnul.
   Face o pauză, din delicatețe.
   - Când ați vizitat-o weekendul trecut, de exemplu, părea neliniștită sau nefericită?
   Jack clatină din cap.
   - Mie mi s-a părut ca de obicei.
   - Și mie - deși s-a supărat puțin că n-am mers să luăm prânzul la hotel, spun eu. Nu știm de ce, dar e locul ei preferat, cu toate că eu și cu Jack preferăm restaurantul de lângă lac. Dar și-a revenit repede.
   Doamna Goodrich schimbă o privire cu Janice.
   - Ne-am întrebat dacă n-o fi din cauză că încă n-a văzut casa.
   - Mă îndoiesc, spun eu repede. Adică, înțelege că preferăm s-o vadă după ce este complet terminată, nu când jumătate este acoperită cu huse contra prafului și sunt scări peste tot - dacă nu cumva ți-a spus ceva ție, iubitule.
   - Nu mi-a spus absolut nimic, confirmă Jack. Dar dacă asta o supără, sunt total de acord să vină s-o vadă de îndată ce dormitorul este gata. Singurul pericol este că probabil se va îndrăgosti de el și nu va mai vrea să plece, adaugă el râzând.
   - Probabil că gândul că pleacă de aici o apasă, sugerez eu, ignorând faptul că inima mi s-a strâns brusc. La urma urmelor, în ultimii șapte ani asta a fost casa ei și a fost foarte fericită aici.
   - Aveți dreptate, desigur, spune Janice. Trebuia să mă gândesc la asta.
   - Și e deosebit de atașată de tine. Poate o s-o liniștești spunându-i că vei ține mereu legătura cu ea, c-o s-o vezi și după ce pleacă de aici, continui eu. Dacă vrei, adică.
   - Sigur că vreau! Millie mi-a devenit ca o surioară.
   - Ei bine, dacă poți să-i spui că vei veni în mod regulat s-o vezi după ce se mută la noi, sunt sigură că asta îi va domoli temerile.
   Jack zâmbește, înțelegând foarte bine ce am făcut.
   - Iar dacă Millie spune ceva, orice, care să vă dea motiv de îngrijorare, vă rog să ne anunțați, spune el. Tot ce vrem noi este ca Millie să fie fericită.
   - Spun încă o dată că Millie are mare noroc cu voi, spune doamna Goodrich.
   - Noi suntem cei norocoși, o corectează Jack cu o modestie. De fapt, avându-le pe Grace și Millie în viața mea, mă socotesc cel mai norocos bărbat din lume.
   Se ridică în picioare.
   - Acum, am dori s-o scoatem pe Millie la masă. Deși probabil că va fi dezamăgită că n-o să mergem la hotel - am rezervat o masă la un restaurant nou, unde mâncarea este extraordinară.
   Nu mă deranjez să-mi fac speranțe. Dacă Jack ne duce într-un loc nou, asta înseamnă că l-a verificat deja.
   - Mergem hotel azi? întreabă cu speranță Millie, când mergem s-o luăm.
   - De fapt, aș vrea să te duc la un restaurant nou, spune Jack.
   - Îmi place hotel mai mult, se încruntă ea.
   - Altă dată. Hai să mergem!
   Când ne îndreptăm spre mașină, Millie este posacă și se vede clar că e nemulțumită că nu merge la hotel.
   Când urcăm în mașină, reușesc s-o strâng de mână și, înțelegând că-i transmit să aibă grijă, face un efort să se învioreze un pic.

         La masă, Jack o-ntreabă pe Millie de ce nu poate să doarmă noaptea și ea îi spune că aude muște bâzâind pe lângă capul ei. El o întreabă dacă pastila pe care i-a dat-o Janice aseară i-a fost de ajutor și ea îi răspunde că da, că a dormit foarte bine, „ca bebeluș”, așa că el îi spune că ne-am dat acceptul să ia somnifere ori de câte ori are nevoie.
   Ea întrebă dacă Molly s-a întors și, din cauză că mi se pune un nod în gât, ca întotdeauna când mă gândesc la Molly, Jack este cel care-i spune cu blândețe că e puțin probabil să se întoarcă, că probabil a fost găsită de o fetiță care nu știe c-a fugit de acasă și o iubește foarte mult. Îi promite că imediat ce se mută la noi o s-o ducă să-și aleagă un cățeluș al ei și, când Millie se luminează la față de fericire, dorința de a lua un cuțit de pe masă și de a i-l înfige în inimă este copleșitoare.
   Poate simțind asta, Jack își pune mâna peste a mea, această dovadă de afecțiune dintre noi făcând-o pe chelnerița care a venit să ne ia farfuriile să zâmbească.
   Când ne terminăm desertul, Millie spune că trebuie să meargă la toaletă.
   - Du-te, spune Jack.
   Millie se uită la mine.
   - Vii, Grace?
   Mă ridic.
   - Da, am și eu nevoie.
   - Mergem toți, spune Jack.
   Îl urmăm la toalete, care sunt exact cum mă gândeam c-or să fie, una cu o cabină pentru femei și una cu o cabină pentru bărbați, cele două uși fiind alăturate.
   Toaleta doamnelor este ocupată, așa că, încadrându-l pe Jack, așteptăm să se elibereze. Iese o doamnă și Jack mă strânge de cot pentru a-mi aminti că nu trebuie să-i spun că soțul meu e psihopat.
   Când Millie dispare în cabină, doamna se întoarce și ne zâmbește. Știu că tot ce vede ea sunt doi oameni fermecători, care stau atât de aproape unul de celălalt încât e clar că se iubesc foarte mult. Iar asta mă face să-mi dau seama încă o dată că situația mea e fără speranță.
   Încep să-mi pierd nădejdea că va pune cineva vreodată la îndoială perfecțiunea absolută a vieților noastre. Ori de câte ori suntem cu prietenii, mă minunez de prostia lor de a crede că eu și cu Jack nu ne certăm niciodată, că suntem de acord cu privire la toate, că eu, o femeie de treizeci și doi de ani, fără copii, aș putea fi mulțumită să stau toată ziua acasă și să fac pe gospodina.
   Aș vrea să pună cineva întrebări, să aibă suspiciuni. Gândurile mi se îndreaptă imediat spre Esther și mă-ntreb dacă nu cumva ar trebui să fiu mai atentă ce-mi doresc.
   Dacă Jack intră la bănuieli cu privire la faptul că ea pune întrebări în mod constant, s-ar putea să decidă că am încurajat-o în vreun fel și viața mea va merita și mai puțin să fie trăită.
   Dacă n-ar fi Millie, aș accepta bucuroasă moartea în locul acestei vieți noi pe care o duc. Dar dacă n-ar fi Millie, n-aș fi aici. Cum Jack mi-a spus deja, el pe Millie o vrea, nu pe mine.

                                           TRECUT

          În acea dimineață din Thailanda, de după noaptea în care am descoperit că m-am măritat cu un monstru, nu-mi doream deloc ca Jack să se trezească mai repede, fiindcă știam că, odată treaz, trebuia să-ncep să joc rolul vieții mele.
   Petrecusem cea mai mare parte a nopții pregătindu-mă psihic, acceptând că, dacă voiam să mă întorc în Anglia repede și în siguranță, trebuia să mă prefac că sunt o femeie zdrobită și înspăimântată. Era simplu să mă prefac înspăimântată, pentru că eram. Avea să fie mult mai greu să mă prefac zdrobită, pur și simplu pentru că era în firea mea să ripostez. Dar, întrucât Jack prezisese că aveam să încerc iar să scap înainte de a pleca din Thailanda, eram hotărâtă să n-o fac.
   Era important ca el să creadă că renunțasem deja.
   L-am auzit trezindu-se, dar m-am ghemuit și mai mult în cuvertură și m-am prefăcut că dorm, sperând să câștig puțin timp. L-am auzit dându-se jos din pat și venind spre locul în care stăteam rezemată de perete. L-am simțit uitându-se la mine.
  A început să mă furnice pielea și inima îmi bătea atât de repede încât am fost sigură că-mi simțea mirosul fricii. După câteva clipe s-a îndepărtat, dar abia când am auzit ușa de la baie deschizându-se și închizându-se și dușul curgând am deschis ochii.
   - Știam eu că te prefaci că dormi, a spus el, făcându-mă să țip de frică, fiindcă era chiar lângă mine. Hai, sus, trebuie să ceri multe scuze în dimineața asta, nu uita.
   În timp ce făceam duș și mă îmbrăcam sub privirile lui, vorbele din seara precedentă, cum că nu îl interesam din punct de vedere sexual, m-au liniștit.
   - Bun, a spus el, aprobând cu o mișcare din cap rochia pe care alesesem să o port. Acum, zâmbește.
   - Când ajungem la parter, am îngânat, trăgând de timp.
   - Acum!
   Glasul lui era ferm.
   - Vreau să te uiți la mine ca și cum m-ai iubi.
   Mi-am înghițit nodul din gât și m-am întors încet spre el, gândindu-mă că n-am să pot s-o fac. Dar când am văzut tandrețea de pe fața lui în timp ce se uita la mine, am avut senzația uluitoare că tot ce se-ntâmplase în ultimele douăzeci și patru de ore fusese un vis.
   N-am putut să ascund dorința pe care o simțeam și, când el mi-a zâmbit drăgăstos, i-am zâmbit și eu.
   - Așa-i mai bine, a spus el. Ai grijă să-ți păstrezi zâmbetul la micul dejun.
  Îngrozită că uitasem chiar și preț de o clipă cine era, m-am înroșit de jenă.
   El a observat și a râs.
   - Gândește-te așa, Grace - întrucât este evident că încă mă găsești atrăgător, o să-ți fie mai ușor să faci pe soția iubitoare.
   De rușine, ochii mi s-au umplut de lacrimi și m-am întors într-o parte, enervată de faptul că aspectul lui fizic era în total dezacord cu răul din el.
   Dacă pe mine a putut să mă păcălească, dacă a putut să mă facă, chiar și câteva secunde, să uit ce știam despre el, cum aveam să pot vreodată să-i conving pe oameni că era un lup în piele de oaie?

       Am coborât cu liftul în hol și, când am trecut pe lângă recepție, Jack m-a îndreptat spre manager și a rămas lângă mine, ținându-mă pe după umeri, cât timp am cerut scuze pentru comportamentul din seara precedentă.
   Am explicat că din cauza schimbării de fus orar uitasem să-mi iau medicamentele la ora prescrisă. Îmi dădeam seama că Kira mă urmărea în tăcere de după tejghea și am sperat că ceva din ea - un fel de empatie feminină, poate - avea să înțeleagă că suferința mea din seara precedentă fusese autentică. Poate că avusese presimțiri când Jack apăruse brusc în cameră și-i spusese că mai departe avea să se ocupe el.
   Când am terminat cu scuzele, am aruncat o privire spre ea, dorind să înțeleagă că jucam un rol și c-ar trebui să sune, totuși, la ambasadă. Dar, ca și înainte, ea a evitat să-mi întâlnească privirea.
   Managerul a trecut peste scuzele mele și ne-a condus el însuși pe terasă, dându-ne o masă la soare. Deși nu-mi era foame, m-am forțat să mănânc, știind că trebuia să-mi păstrez forțele.
   În timp ce mâncam, Jack a făcut conversație spunându-mi - ca să fie auzit de oamenii de la mesele învecinate - tot ce aveam să facem noi în acea zi. În realitate, n-am făcut niciunul dintre lucrurile spuse de el.
   După ce am terminat micul dejun, Jack m-a dus la hotelul de cinci stele pe care-l văzusem din taxi în ziua precedentă. După ce mi-a făcut câteva fotografii în fața intrării, unde a trebuit să mă gândesc la Millie ca să pot zâmbi cum mi-a cerut el, m-a dus înapoi la hotelul nostru.
   - Aș vrea s-o sun pe Millie, am spus, când el a închis ușa după noi. Îmi dai telefonul, te rog?
   El a clătinat din cap cu regret.
   - Din păcate, nu.
   - I-am promis mamei că sun, am insistat eu, și vreau să știu ce face Millie.
   - Iar eu vreau ca părinții tăi să creadă că te distrezi atât de bine cu mine în luna de miere încât ai uitat de tot de Millie.
   - Te rog, Jack!
   Nu puteam să sufăr tonul implorator al glasului meu, dar voiam cu disperare să știu că Millie era bine și surprinzător de disperată să aud glasul mamei. Să știu că lumea pe care am știut-o odată mai exista.
   - Nu.
   - Te urăsc! am spus printre dinți.
   - Bineînțeles, a spus el. Și-acum, eu am să ies și tu ai să aștepți aici în balcon ca să te întorci acasă frumos bronzată. Așa că ai grijă să iei tot ce-ți trebuie fiindcă, după ce plec, n-ai să mai poți să te întorci în cameră.
   Mi-a trebuit o clipă să înțeleg.
   - Doar n-ai de gând să mă încui pe balcon!
   - Ba da.
   - De ce nu pot să rămân în cameră?
   - Fiindcă nu pot să te încui.
   M-am uitat îngrozită la el.
   - Și dacă am nevoie să merg la toaletă?
   - N-ai să poți, așa că-ți sugerez să te duci acum.
   - Dar cât ai să lipsești?
   - Două, trei ore. Patru, poate. Și în eventualitatea că te gândești să strigi după ajutor din balcon, te sfătuiesc să n-o faci. Am să fiu prin preajmă, supraveghindu-te. Așa că să nu faci vreo prostie, Grace, te avertizez!
   Mi-a trecut un fior rece pe șira spinării și, totuși, după ce a plecat, mi-a fost greu să rezist tentației de a striga cât mă ținea gura după ajutor din balcon.
   Am încercat să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dac-o făceam și am ajuns la concluzia că, chiar dacă oamenii ar fi venit în fugă, ar fi venit și Jack, înarmat cu o poveste convingătoare despre starea mea psihică. Și cu toate că s-ar fi putut hotărî cineva să cerceteze afirmațiile mele că Jack era un criminal și mă ținea prizonieră, puteau să treacă săptămâni întregi până să se poată dovedi ceva.
   Puteam să repet povestea pe care mi-o spusese și până la urmă autoritățile ar fi putut găsi un caz cu un tată care și-a omorât în bătaie soția, care se potrivea cu versiunea pe care le-aș fi spus-o. Puteau să dea de tatăl lui Jack.
   Dar, chiar dacă el spunea că fiul lui a fost cel care a comis crima, era îndoielnic c-ar fi fost crezut la treizeci de ani după eveniment. În plus, era posibil să fi murit între timp. Și mai ales nu aveam de unde să știu dacă povestea era adevărată. Păruse îngrozitor de plauzibilă, dar Jack ar fi putut inventa toată tărășenia doar ca să mă sperie.
   Balconul în care urma să stau câteva ore dădea pe o terasă din spatele hotelului și, uitându-mă în jos, am văzut oameni care se învârteau în jurul piscinei, pregătindu-se să înoate sau căutând un loc de plajă.
   Dându-mi seama că Jack putea fi oriunde acolo, cu ochii pe mine, și m-ar vedea mult mai ușor decât l-aș fi putut vedea eu, m-am îndepărtat de marginea balconului.

     Pe balcon erau două scaune de lemn, cu stinghii, genul inconfortabil care lasă urme pe spatele picioarelor dacă stai prea mult pe ele. Era și o măsuță, dar niciun șezlong care mi-ar fi făcut mai confortabilă șederea acolo.
   Din fericire, mă gândisem să-mi iau prosopul, așa că am făcut din el o pernă și am pus-o pe scaun.
   Jack îmi dăduse destul timp ca să-mi iau un bikini, loțiune de bronzat și ochelari de soare, dar nu mă gândisem să iau una dintre multele cărți pe care le adusesem cu mine. Nu c-ar fi contat - știam că n-aș fi fost în stare să mă concentrez, indiferent cât de interesant ar fi fost subiectul.
   După doar câteva minute de stat pe balcon mă simțeam deja ca un leu în cușcă, lucru care a făcut ca dorința mea de a scăpa să fie și mai puternică. M-am bucurat că încăperea de alături era liberă, pentru că tentația de a striga din balcon după ajutor ar fi fost prea copleșitoare pentru a-i rezista.

        Săptămâna următoare a fost un chin.
   Uneori Jack mă lua dimineața jos la micul dejun, alteori nu, și, după felul în care se purta managerul cu el, era evident că era un client obișnuit al hotelului.
   Dacă totuși coboram la micul dejun, Jack mă ducea direct înapoi în cameră și mă încuia în balcon unde stăteam până se întorcea și-mi dădea drumul în cameră ca să mă duc la toaletă și să mănânc ce-mi adusese ca masă de prânz. După o oră și ceva, mă ducea cu forța înapoi în balcon și dispărea până seara.
   Erau totuși câteva lucruri pentru care eram recunoscătoare: într-o parte a balconului era umbră și, fiindcă am insistat, Jack mi-a dat câteva sticle cu apă. Însă trebuia să am grijă cât beau. Niciodată nu m-a lăsat singură mai mult de patru ore la rând, dar timpul trecea îngrozitor de încet.
   Când nu mai puteam să suport singurătatea, plictiseala, frica și disperarea, închideam ochii și mă gândeam la Millie.
   Deși doream cu înfocare să scap din balcon, când Jack se hotăra să mă scoată, nu fiindcă-i era milă de mine, ci pentru că voia să facă fotografii, acele ieșiri erau atât de stresante încât deseori mă bucuram când ajungeam înapoi în camera de hotel.
   Într-o seară, m-a dus la cină la un restaurant minunat, unde m-a fotografiat în diferite faze ale mesei. Într-o după-amiază, a rezervat un taxi și am vizitat în patru ore obiective turistice de vizitat în patru zile, timp în care m-a fotografiat iar, drept dovadă că mă distram de minune.
   În altă după-amiază m-a dus la unul dintre cele mai bune hoteluri din Bangkok, unde avea în mod miraculos acces la plaja privată și, în timp ce schimbam un costum de baie după altul ca să pară că fotografiile pe care le făcea erau făcute în zile diferite, mă întrebam dacă acolo își petrecea Jack zilele în timp ce eu eram blocată în balcon.
   Speram că personalul hotelului în care stăteam să se-ntrebe de ce mă vedeau rar, dar, când Jack m-a dus într-o dimineață la micul dejun și un angajat m-a întrebat cu solicitudine dacă mă simțeam mai bine, am înțeles că le spusese că stăteam în cameră din cauza unei gastroenterite virale.
   Cel mai rău lucru la aceste mici incursiuni în normalitate era speranța pe care mi-o dădeau, pentru că în public Jack redevenea bărbatul de care mă îndrăgostisem.
   Uneori - în timpul unei mese, de exemplu - în timp ce făcea pe soțul atent și iubitor, uitam cine era. Poate că dacă n-ar fi fost o companie atât de bună mi-ar fi fost mai ușor să țin minte, dar, chiar și atunci când îmi aduceam aminte, îmi era atât de greu să pun semnul egal între bărbatul care se uita cu adorație la mine din cealaltă parte a mesei și bărbatul care mă ținea captivă, încât aproape credeam că-mi imaginasem totul.
   Întoarcerea la realitate era de două ori mai dură, căci, odată cu dezamăgirea, venea și rușinea că cedasem farmecului lui și mă uitam înnebunită în jur, căutând o cale de ieșire, undeva unde să fug, pe cineva căruia să-i spun. Văzând asta, el se uita amuzat la mine și îmi spunea să-i dau bătaie.
   - Fugi, spune el. Hai, du-te și spune-i persoanei de acolo, sau poate celui de acolo, că te țin captivă, că sunt un monstru, un criminal. Dar mai întâi uită-te în jur. Uită-te la acest restaurant frumos în care te-am adus și gândește-te la mâncarea delicioasă pe care o mănânci și la vinul minunat din paharul tău. Arăți tu a prizonieră? Arăt eu a monstru, a criminal? Cred că nu. Dar dacă vrei să-ncerci, nu te opresc. Am chef să mă amuz.
   Iar eu îmi înghițeam lacrimile și-mi reaminteam că, odată întorși în Anglia, totul avea să fie mai ușor.

        La începutul celei de a doua săptămâni în Thailanda eram atât de deprimată, încât îmi era greu să rezist tentației de a încerca să scap.
   Mă deprima nu doar gândul de a petrece cele șase zile rămase blocată în balcon, ci și faptul că începusem să-mi dau seama că situația mea era fără speranță.
   Nu mai eram sigură că, odată întorși în Anglia, avea să fie atât de ușor cum credeam să scap de Jack, mai ales că era foarte probabil ca reputația lui de avocat de succes să fie în favoarea lui.
   Când m-am gândit să alertez pe cineva cu privire la cine era el în realitate, am început să simt că Ambasada Britanică din Thailanda ar fi putut fi o variantă mai sigură decât poliția locală de acasă.
   Și mai era ceva. În ultimele trei zile, după ce a descuiat balconul și m-a lăsat în cameră seara, a plecat iar, spunându-mi că se întoarce repede, avertizându-mă c-o să afle imediat dacă încerc să fug. Gândul că puteam să deschid ușa și să plec era chinuitor și mi-a trebuit multă voință să ignor impulsul de a fugi.
   Am făcut bine.

         În prima seară s-a întors după douăzeci de minute, a doua seară, după o oră. Însă în seara a treia nu s-a întors până la unsprezece și mi-am dat seama că mărea treptat timpul în care mă lăsa singură. Gândul că poate stătea în oraș destul de mult ca să-mi dea timp să ajung la Ambasada Britanică m-a făcut să mă-ntreb dacă nu cumva ar fi trebuit să încerc.
   Știam că nu puteam conta pe conducerea hotelului să mă ajute, și fără ajutor n-aș fi ajuns prea departe. Dar camera de alături fusese ocupată între timp și m-am întrebat dacă le puteam cere sprijinul vecinilor mei.
   Nu știam de ce naționalitate erau, pentru că glasurile care răzbăteau prin perete erau înăbușite, dar, după muzica pe care o ascultau, bănuiam că erau un cuplu tânăr. Deși ziua nu prea stăteau în hotel - nimeni nu venea în Thailanda ca să stea în hotel, decât dacă era prizonier, ca mine - când se aflau în camera lor, unul sau altul dintre ei ieșea câteodată în balcon să fumeze o țigară.
   Bănuiam că bărbatul, după silueta pe care o deslușeam vag prin despărțitură, și uneori îl auzeam strigându-i ceva femeii într-o limbă care părea spaniolă sau portugheză. De asemenea, păreau să-și petreacă majoritatea serilor în cameră, așa că am bănuit că erau proaspăt căsătoriți, aflați în luna de miere.
   În acele seri, ascultând muzica aceea ce răzbătea slab prin perete, ochii mi se umpleau de lacrimi deoarece, din nou, îmi amintea de ce ar fi putut să fie.
   Când, în a patra seară, Jack nu s-a întors până la miezul nopții, mi-am dat seama că am avut dreptate când am presupus că mărea treptat timpul în care mă lăsa singură, contând pe faptul că nu voi încerca să fug. N-aveam idee unde se ducea în aceste seri, dar, întrucât era întotdeauna bine dispus când se întorcea, bănuiam că se ducea la un bordel.
   În lungile ore petrecute în balcon, în care aveam drept companie doar gândurile, am ajuns la concluzia că e homosexual și că a venit în Thailanda ca să-și îngăduie ceea ce acasă nu îndrăznea de teamă că o să fie șantajat. Teoria mea se baza pe ceea ce spusese despre oroarea de a face dragoste cu mine. Știam că din teoria mea lipsea ceva, pentru că nu era sfârșitul lumii dacă se afla că era gay, dar încă nu știam ce anume.
   În a cincea noapte, când nu s-a întors până la două, am început să-mi analizez în mod serios opțiunile. Mai aveam cinci zile până ce urma să ne întoarcem în Anglia și, pe lângă faptul că așteptarea mi se părea interminabilă, mai era și teama că nu aveam să plecăm la data planificată.
   În acea dimineață, tot mai neliniștită că încă n-o sunasem pe Millie, îl întrebasem pe Jack dacă prelungim.
   Când l-am întrebat când puteam să mergem acasă, la răspunsul lui - că-i plăcea atât de mult luna noastră de miere încât se gândea s-o prelungească - ochii mi s-au umplut de lacrimi de durere. Mi-am spus că era un alt joc de-al lui, că încerca să mă scoată din fire, dar mă simțeam atât de neajutorată încât am plâns aproape toată ziua.
   Spre seară, eram hotărâtă să scap de el.
   Poate dacă n-aș fi fost sigură că cei de alături erau spanioli și nu portughezi aș fi rămas locului. Dar, pentru că în călătoriile mele în Argentina eram destul de convinsă că învățasem limba suficient ca să transmit că aveam mare nevoie de ajutor. M-am bazat și pe faptul că erau un cuplu - cu femeia aveam să vorbesc. Oricum, eram sigură că știau deja că mă aflam în bucluc pentru că, după-amiază, când bărbatul ieșea în balcon să fumeze, i-a strigat îngrijorat femeii că auzea pe cineva plângând.
   Speriată că, din locul în care stătea de veghe, Jack ar fi putut să-i vadă încercând să se uite în balcon, mi-am înăbușit hohotele și m-am ferit să fac vreun zgomot, astfel încât ei să creadă că intrasem din nou în cameră. Dar speram că faptul că el mă auzise plângând era un avantaj pentru mine.

       Înainte să-mi pun planul în practică, am așteptat trei ore de la plecarea lui Jack. Trecuse de unsprezece, dar știam că vecinii mei nu se culcaseră încă pentru că-i auzeam plimbându-se prin cameră.
   Ținând minte ce se-ntâmplase data trecută, mi-am verificat geanta, geamantanul și camera ca să mă asigur că pașaportul și poșeta mea nu erau acolo. Când nu le-am găsit, m-am dus la ușă și am deschis-o încet, rugându-mă ca Jack să nu se-ntoarcă tocmai atunci.
   Nu era pe coridor, dar gândul c-ar fi putut să apară brusc m-a făcut să bat în ușa cuplului spaniol mai tare decât intenționam. L-am auzit pe bărbat bombănind ceva, poate supărat că era deranjat atât de târziu.
   - Quien es? a strigat el din cameră.
   - Sunt vecina voastră, m-ați putea ajuta, vă rog?
   - Que pasa?
   - Puteți să deschideți ușa, vă rog?
   Zgomotul inconfundabil al liftului care se oprea mai încolo pe coridor m-a făcut să bat iar în ușă.
   - Grăbiți-vă! am strigat, cu inima la gură. Grăbiți-vă, vă rog!
   Când a tras zăvorul, zgomotul ușilor liftului care se deschideau m-a propulsat la loc în cameră.
   - Mulțumesc, mulțumesc! am bolborosit eu. Eu...
   Cuvintele mi-au murit pe buze și m-am pomenit holbându-mă cu groază la Jack.
   - De fapt, te așteptam mai devreme, a spus el, râzând de șocul de pe fața mea. Începeam să cred că te-am judecat greșit, mai că-ncepusem să cred că, totuși, ai ținut cont de avertizarea mea și n-o să încerci să fugi. Sigur, ar fi fost mai bine pentru tine dac-o făceai, dar mult mai puțin distractiv pentru mine. Trebuie să recunosc c-aș fi fost dezamăgit dacă toată munca mea s-ar fi irosit.

.................................................................