Compromisul inimii, Mary Jo Putney

.............................................................
                         5-7

          - Prostii. Fără îndoială ai atras câțiva vânători de avere, dar majoritatea admiratorilor tăi sunt îndrăgostiți lulea. Uită-te la David şi la Richard Dalton.
   - Sally, nu te simți bine? exclamă Jocelyn. Nu se poate să fi făcut insolație pe o astfel de vreme. Poate ai mâncat nişte stridii alterate? Îmi plac enorm David şi Richard şi sper că şi ei simt acelaşi lucru față de mine, dar nimeni nu este îndrăgostit.
   Sally îşi revizui comentariul.
   - Poate că Richard nu este, deşi ar putea fi fără prea multe încurajări. Însă David este cu siguranță foarte îndrăgostit de tine.
   Spre surprinderea ei, Jocelyn păru cu adevărat necăjită.
   - David şi cu mine suntem prieteni, Sally. Nu există nicio urmă de romantism între noi.
   Oare doamna nu protesta cam prea vehement?
   Nevrând să-şi supere şi mai mult cumnata, Sally dădu din umeri.
   - Nu contează. Dacă nu ştii cum se face, nu are rost să-ţi cer sfatul. Îmi pare rău că te-am deranjat.
   - Nu m-ai deranjat.
   Jocelyn rupse colțul unei prăjituri cu cremă şi i-l oferi lui Isis, care privise platoul cu ochi sfredelitori.
   - Aş fi onorată dacă mi-ai spune la ce te gândeşti. Chiar dacă nu te pot ajuta, uneori ajută să stai de vorbă cu un prieten.
   - Dacă râzi de mine, nu te voi ierta niciodată!
   - Sigur că nu am să râd, promise Jocelyn. Să înțeleg că eşti interesată de un bărbat care nu îți răspunde aşa cum ți-ai dori?
   Sally îşi frământă degetele neliniştită.
   - Se... se pare că m-am îndrăgostit iremediabil de Ian Kinlock. Locuim aproape unul de celălalt şi luăm des cina împreună. Uneori îl vizitez la spital şi de câteva ori l-am ajutat la cabinet, să primeasc pacienți, să-şi organizeze partea contabilă a muncii, lucru pe care îl ignoră complet.
   - Nu ştiam că vă vedeți atât de des. Presupun că se simte bine în compania ta, spuse Jocelyn încurajator.
   - Pare întotdeauna bucuros să mă vadă dar nu sunt sigură dacă a observat măcar că sunt femeie. Şi dacă a observat... Nu pare să-l intereseze.
   Jocelyn se încruntă, înțelegând problema. Oare Ian Kinlock avea să se desprindă vreodată suficient de mult de slujba sa pentru a observa o femeie disponibilă?
   - Un chirurg atât de devotat precum Kinlock s-ar putea să nu fie un soț foarte bun.
   Sally zâmbi cu jumătate de gură.
   - Sunt perfect conştientă de dezavantaje. O soție ar fi întotdeauna pe locul doi pentru el. Pot accepta asta. Îi admir angajamentul şi altruismul. Nu am mai întâlnit niciodată o asemenea pasiune pentru îngrijirea oamenilor.
   Jocelyn se gândi la puterea compactă şi fața aspră, atrăgătoare a doctorului.
   - Sper că nu admiri doar caracterul lui. Este într-adevăr un bărbat atrăgător.
   - Crede-mă, am remarcat, spuse Sally cu un zâmbet. Dacă nu aş fi remarcat, admirația mea ar fi fost mai detaşată. În schimb, mă gândesc la el tot timpul. Cum îl pot convinge să mă trateze altfel decât pe un frate mai mic? Pot suporta să fiu pe locul al doilea, dar vreau cel puțin să fiu pe o listă cu lucruri importante pentru el!
   Jocelyn îşi studie musafira. Ca de obicei, Sally purta o rochie largă, cu guler înalt, fără nici măcar un paspoal care să-i diminueze severitatea.
   Rochia din ziua respectivă era bleumarin, nu cea mai potrivită culoare pentru ea. Părul său bogat era la fel de şaten ca al lui David, dar era strâns la spate într-un coc din care nu scăpa nici măcar o şuviță. Deşi trăsăturile sale erau simetrice şi avea nişte ochi verzi minunați ca ai fratelui său, nimeni nu ar fi considerat-o altceva decât o guvernantă.
   - Dacă nu vrei să fi tratată ca un frate mai mic, nu trebuie să te îmbraci ca atare.
   - Poftim? ripostă Sally, jignită.
   - Nu vreau să spun că semeni cu un băiat. Suspectez că ai avea o siluetă frumoasă dacă ai purta vreodată o rochie care să aib formă. Dar pari hotărâtă să arăți cât mai respectabilă şi invizibilă cu putință.
   - Presupun că îmi vei sugera să mă împopoțonez cu panglici şi dantelă? rosti Sally acru. Aş arăta de-a dreptul ridicol. În plus, toate frivolitățile astea sunt atât... atât de superficiale. Relația dintre un bărbat şi o femeie ar trebui să se bazeze pe respect şi afecțiune reciprocă, nu pe aparențe superficiale.
   - Este foarte adevărat şi admirabil, admise Jocelyn. Dar în timp ce afecțiunea şi respectul sunt fundația esențială a unei relații trainice, rămâne cert faptul că mare parte din viață se trăieşte la suprafață. Pentru fiecare oră de discuții despre etică sau filosofie, mult mai multe ore se petrec la mese, în plimbări şi cu trivialitățile vieții cotidiene, şi nu poți nega faptul că un aspect plăcut sporeşte plăcerea companiei.
   Se gândi fugitiv la orele pe care le petrecuse cu David. Era foarte plăcut de privit.
   - Probabil ai dreptate, spuse Sally fără tragere de inimă.
   Dar aş arăta absolut ridicol îmbrăcată cu ceva asemănător cu ceea ce porți tu.
   Jocelyn se uită la rochia ei în culorile păunului, cu finisaje delicate din dantelă franțuzească şi cu broderie aplicată în jurul tivului.
   - Poate că rochia asta nu e stilul tău, dar există şi alte modele disponibile.
   Sally pufni, câtuşi de puțin convinsă.
   Lui Jocelyn îi veni o idee.
   - Te îmbraci aşa de simplu din cauza principiilor tale sau pentru că ți-e teamă că nu poți concura?
   Se aştepta oarecum ca Sally să răbufnească, dar cumnata ei luă întrebarea în serios.
   - Puțin din amândouă. Am avut slujbe unde era mai înțelept să fiu invizibilă din cauza bărbaților care mi-ar fi făcut viața dificilă dacă m-ar fi considerat atrăgătoare.
   - Nu m-am gândit la asta, spuse Jocelyn, puțin şocată de pragmatismul cumnatei sale.
   Sally o scărpină absentă pe Isis sub bărbie când capul pisicii se frecă de piciorul ei.
   - Chiar înainte să devin guvernantă, am considerat că era mai chibzuit să mă îmbrac simplu. David s-a înrolat în armată la nouăsprezece ani, lăsându-mă pe mine la cârma gospodăriei. Mama mea era o doamnă încântătoare, dar nu foarte practică. Deoarece eram mică, m-am străduit să arăt şi să mă comport mai matur când aveam de-a face cu negustori. După ce ea a murit, a trebuit să-mi caut de lucru. Prima mea slujbă a fost aceea de învățătoare şi poate că nu m-ar fi angajat dacă nu m-aş fi străduit să arăt mai îngrijită şi mai în vârstă decât eram. Obiceiul de a fi invizibilă mi-a prins bine, până acum.
   Jocelyn aprobă din cap, înțelegând mai bine de ce Sally era atât de serioasă, atât de protectoare față de fratele său. Nu era de mirare că David îi tolera uneori limba ascuțită.
    E timpul unei schimbări de stil, proclamă ea, ridicându-se. Vino sus să vedem ce putem găsi în şifonierul meu.
   Sally o privi surprinsă şi întru câtva indignată.
   - Nu am venit să cerşesc haine de la tine.
   - Sigur că nu.
   Jocelyn o conduse pe cumnata ei afară din cameră.
   - Dar mi-a plăcut întotdeauna să mă joc cu păpuşile şi nu am mai avut ocazia de ani de zile.
   Sally nu se putu abține să nu râdă.

               Intrând în camera spațioasă, Jocelyn continuă.
   - Camerista mea, Marie, e destul de pretențioasă când vine vorba să accepte hainele pe care nu le mai port eu. Aşa se face că e la fel de bine îmbrăcată ca mine şi nu o costă aproape nimic.
    Sally se strâmbă.
   - Vrei să spui că dacă mă străduiesc aş putea deveni la fel de bine îmbrăcată ca şi camerista unei doamne?
   - O, nu atât de bine. Marie are acel incomparabil simţ franțuzesc al stilului. O invidiez.
   Jocelyn se afundă în şifonierul imens, care fusese construit de-a lungul unui perete al camerei de garderobă.
   - Îți schimbi părerea despre frivolitatea mea dacă îți spun că echilibrez costurile garderobei mele contribuind către un orfelinat? Fac şi alte acte caritabile, dar acesta beneficiază în mod special de pe urma cheltuielilor mele pe haine.
   Sally păru surprinsă. Se pare că nu se gândise niciodată că Jocelyn ar fi interesată de gesturile filantropice.
   Găsind o plăcere răutăcioasă în dărâmarea ideilor preconcepute ale cumnatei sale, Jocelyn chemă camerista.
   Marie apăru numaidecât. Era mică, de statura lui Sally, dar înzestrată cu o siluetă mult mai generoasă. Îmbrăcată cu o rochie de-a lui Jocelyn pe care o modificase cu talentul ei la cusut, arăta într-adevăr foarte bine.
   - Marie, urmează să descoperim ce stil i se potriveşte cel mai bine domnişoarei Lancaster, îi explică Jocelyn. Mai întâi părul. În timp ce ne ocupăm de asta, gândeşte-te care dintre rochiile mele i-ar sta bine.
   Bolborosind proteste cu jumătate de gură, Sally fu poziționată în fața mesei din camera de garderobă. Marie îi desfăcu părul şi îl perie.
   - Ce păr frumos, spuse camerista gânditoare. Dar e nevoie de ceva mai blând, nu?
   Împreună, cele trei concepură un stil în care aproape tot părul fu răsucit lejer la spate şi se unduia delicat peste urechi. Trepidând, Sally o lăsă pe Marie să şi taie din el.
   Rezultatul fu un breton cu bucle delicate în jurul feței. Deşi nu era deloc neadecvată pentru o guvernantă, coafura o făcea pe Sally să arate mai tânără şi mult mai drăguță.
   Sub îndrumarea lui Marie, Sally învăță curând cum să se coafeze singură.

          Începând să prindă gustul operațiunii, Sally nu mai obiectă când Jocelyn şi Marie începură să caute prin şifonier.
   Jocelyn scoase o rochie simplă de muselină de culoarea piersicii coapte.
   - M-am săturat de asta. Încearc-o, Sally.
   Marie deschise gura, vrând probabil să spună că rochia nici nu fusese purtată, dar Jocelyn îi făcu din priviri semn să tacă. Nevoia cumnatei sale era mai importantă.
   Sally îmbrăcă rochia.
   - La oglindă, mademoiselle, spuse Marie după ce prinse rochia cu ace la spate şi la tiv.
   Sally se întoarse să se privească în oglinda înaltă şi rămase uimită.
   - Sunt chiar eu aceea?
   - Cu siguranță. Ți-ai ascuns frumusețea foarte eficient, spuse Jocelyn, privind satisfăcută rezultatul.
   Silueta cumnatei sale avea o notă de eleganță pe care hainele sale obişnuite o ascunseseră complet, iar tonurile calde de piersică ale materialului îi scoteau în evidență tenul frumos.
   Deşi nu avea să fie niciodată o frumusețe clasică, acum era o tânără doamnă care avea să atragă priviri admiratoare peste tot. Până şi Ian Kinlock avea să remarce, cu siguranță.
   Se întoarse din nou spre şifonierul ei, cu buzele strânse gânditor.
   - Ce altceva ți-ar mai veni bine?
   În timp ce Isis se culcă pe rochia bleumarin aruncată, alte patru rochii se adăugară la cadou. Când selecția fu completă, Sally se uită puțin neajutorată la gama somptuoasă de materiale.
   - Nu pot accepta atâtea, Jocelyn.
   - Gândeşte-te la orfani. Ei vor avea de câştigat când va trebui să înlocuiesc aceste rochii.
   Sally râse.
   - Dacă aşa stă treaba...

            Cele două mai băură un ceai în timp ce Marie modifica rochia de culoarea piersicii.
   Întrucât Sally avea să-l întâlnească pe  Ian Kinlock doar mai târziu, curăță părul de pisică de pe rochia bleumarin şi o îmbrăcă din nou.
   - E uimitor ce poate face o coafură nouă, spuse ea, studiindu-se în oglindă. Până şi în rochia mea de guvernantă arată mult mai bine decât înainte.
   - Încă ceva.
   Jocelyn deschise un sertar şi scoase un şal din caşmir cu modele roşcate şi aurii. Tuşele de albastru închis şi maro făceau să poată fi purtat cu aproape orice. Simți un fior la gândul despărțirii de şal, dar era perfect pentru Sally.
   - Ia-l şi pe acesta.
   - Vai, Jocelyn.
   Sally suspină uşor atingând materialul luxos.
   - Este cel mai frumos lucru pe care l-am avut vreodată. Îți mulțumesc încă o dată. M simt ruşinată de generozitatea ta.
   Jocelyn dădu din cap.
   - Generozitatea adevărată o găseşti la femeia care împarte hrana familiei sale cu un străin înfometat. Eu chiar nu am dus niciodată lipsă de nimic, deci nu merit recunoştință pentru că dau altora ceea ce mie nu-mi foloseşte.
   - Cea mai bogată familie pentru care am lucrat a fost şi cea mai rea când venea vorba de a-i ajuta pe cei mai puțin norocoşi.
   Sally îi aruncă o privire vicleană.
   - De ce nu accepți niciodată complimente, Jocelyn?
   Tresări la întrebarea aceasta neaşteptată. Şi mai rău fu răspunsul instant şi speriat. „Pentru că nu le merit.” Ştia asta încă de când, încă de când...
   - Cine este Jeanette? întrebă ea, schimbând subiectul.
   - Cum ai aflat de ea?
   Sally îşi înfăşură şalul în jurul umerilor, uitându-se în oglindă să vadă cum îi vine.
   - David i-a pomenit numele când delira, spuse Jocelyn, atent degajată. Mai târziu l-am întrebat cine e, gândindu-mă că poate ar trebui să o anunț de însănătoşirea lui, dar a evitat răspunsul. Este genul de femeie despre care bărbații nu vorbesc?
   - Nu, nu este aşa ceva. Ca să fiu sinceră, la câte lucruri s-au întâmplat în ultimele luni, aproape am uitat de existența ei.
   Sally îşi aranjă o buclă rebelă.
   - Potrivit scrisorilor lui David, Jeanette este o fată foarte drăguță dintr-o familie de regalişti francezi. Cred că a vrut să o cear de soție, dar a fost trimis la Bruxelles. Nu mi-a mai pomenit de ea de când s-a întors în Anglia.
   - Înțeleg. Cu siguranță s-a gândit că e mai bine să-i scrie personal.
   Jocelyn împături cu grijă rochia de culoarea piersicii, pentru ca Sally să nu o şifoneze pe drum.
   Deci David avea propriile planuri de însurătoare. Nu era de mirare că sugerase anularea drept cel mai rapid mod de a pune capăt căsătoriei lor neintenționate.
   Reamintindu-şi momentul când el o întrebase dacă se gândise să rămână căsătorită cu el, îşi dădu seama că fusese încordat când deschisese subiectul. De îndată ce ea respinsese orice posibilitate, el se relaxase din nou.
   Cu siguranță făcuse acea sugestie doar din cauza practicilor avocățeşti pe care le împărtăşea cu Crandall.
   Atenția lui era fixată asupra altcuiva.
   Cu voia lui Dumnezeu şi a tribunalului ecleziastic, până în primăvară amândoi aveau să fie liberi pentru a-şi urma inimile. Era bucuroasă că el avea sentimente pentru cineva.
   Probabil de aceea le fusese atât de uşor să fie prieteni.
   Spera doar că Jeanette era destul de bună pentru el.

             „Dar de ce”, se întrebă ea, „de ce părea un bărbat mai atrăgător pe măsură ce devenea mai puțin disponibil?”
   Ce umilitor era gândul că oamenii aveau atât de multe în comun cu vitele care îşi întindeau gâtul prin gard pentru a ajunge la iarba mai bună!
   Înainte de a pleca şi a da piept cu lumea, Sally îşi studie o ultimă dată imaginea. Obrajii îi străluceau îmbujorați de entuziasm deasupra şalului în culori vii.
   - Arăt bine?
   - Perfect. Arăți încântător, dar eşti tot tu, declară Jocelyn. Ține minte, însă, penele frumoase sunt doar o parte din ceea ce se cere. Este mai important să te simți atrăgătoare. Trebuie să crezi că e normal şi corect ca Ian Kinlock să te considere irezistibilă.
   Sally râse.
   - Deci există, totuşi, un secret pentru a-i face pe bărbați să se îndrăgostească de tine, şi tocmai mi l-ai explicat.
   - Poate că aşa e, spuse Jocelyn surprinsă.
   Sally o îmbrățişă cu putere.
   - Îți mulțumesc pentru tot. Urează-mi noroc şi să nu-i spui nimic lui David, decât dacă am succes!

                                             Capitolul 20

              Sally trebuia să îl întâlnească pe Ian la cabinetul său în acea seară, dar nu fu surprinsă când nu răspunse nimeni la sonerie. Probabil fusese chemat la un pacient.
   Cu mâinile tremurânde, intră folosind cheia pe care i-o dăduse el.
   Avusese încredere în ea să vină şi să lucreze singură la registre, dar asta nu-i oferea garanția că el avea să observe schimbarea aspectului ei. Dar dacă aşa nu avea să meargă, nu avea idee ce altceva ar mai fi putut face.
   Recepția arăta mult mai bine decât la prima ei vizită.
   Sally tocmise o pacientă de-a lui Ian să vină regulat pentru curățenie. Având mai mulți copii şi prea puțini bani, femeia era bucuroasă să munceasc în schimbul îngrijirii şi a medicamentelor necesare progeniturilor sale. Ian i-ar fi tratat pe copii gratuit, dar acum femeia îşi păstra demnitatea.
   Pe birou se afla un bilet cu scrisul grăbit al doctorului.
   Am fost chemat la o urgență. Nu ştiu cât va dura, dar înțeleg dacă nu doreşti să aştepți. Îmi cer scuze!
   Ian

        Zâmbi cu afecțiune. Cuvintele îl reprezentau perfect.
   Dispusă să aştepte, se aşeză la birou şi scoase registrul de contabilitate. Deşi îi admira bună voința de a trata cazurile caritabile gratuit, nu vedea niciun motiv pentru care pacienții săi mai înstăriți s nu-şi plătească la prețul cuvenit consultațiile.
   Era o binecuvântare amestecată faptul că Ian avea un mic venit independent din partea familiei lui. Banii îl ajutau să nu falimenteze, dar îi şi permiteau să-şi ignore afacerea.
   Bărbatul avea evident nevoie de un contabil, decise ea.
   Trucul era să-l convingă că ea era cea mai potrivită pentru acest post.
   După ce termină de scris facturile pentru consultațiile neachitate, verifică sala de consultații pentru a vedea dacă mai era nevoie să facă ceva. Era întotdeauna amuzată de contrastul dintre recepția dezordonată şi ordinea impecabilă din cabinetul său.
   O scurtă privire o asigură că totul era în ordine, cu excepția unui colț de pâine lăsat pe marginea carafei de ceramică în care îşi păstra amestecul rusesc, urât mirositor, pentru pansamente.
   Luă capacul şi se uită înăuntru. Oricât de dezgustător ar fi fost amestecul, îl ajutase pe David şi pe mulți alții. Părea cam împuținat. Probabil Ian fusese întrerupt chiar înainte să îl prepare.
   Rupse pâinea în bucăți şi le adăugă în borcan. Fără ştirea lui Ian, luase o mostră şi acasă.
   Principiul era acelaşi ca pentru drojdie, cu care femeile se chinuiau de generații, fiicele luând câte un eşantion din aluatul dospit de pâine al mamelor şi ducându-l în noul cămin când se căsătoreau.
   Oare drojdia să fie ingredientul care dădea putere amestecului lui Ian? Poate, deşi mirosul era diferit de drojdia pe care o cunoştea ea. Poate pentru că era rusească. Oricum, dacă avea să se întâmple ceva cu preparatul original, mixtura ei avea să fie disponibilă pentru pacienți.
   Adăuga apă în borcan când auzi uşa de la intrare deschizându-se.
   - Ian? strigă ea. Sunt aici.

               El intră, zâmbind larg când o văzu ce făcea.
   - Mai există vreo femeie în Anglia care să îngrijească atât de tandru un amestec de pâine mucegăită?
   Ea se întoarse pentru ca el să poată vedea rochia de culoarea piersicii în toată splendoarea. Zâmbetul lui dispăru şi se uită la ea ca şi cum ar fi ieşit de sub o piatră.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Sally, şocată de reacția lui.
   - Nimic.
   I se zbătu un muşchi din falcă.
   - Doar că mi-am dat seama cât de nepotrivit este ca o tânără doamnă să vin aici singură. Nu ştiu de ce mi-a luat atâta timp să îmi dau seama. La urma urmei, am fost crescut ca un gentleman, chiar dacă am decăzut din acel standard.
   - De când a devenit vizitarea unui doctor un comportament scandalos? ripostă Sally, încercând să-şi ascundă nervozitatea sub un ton calm.
   - Dar nu ai venit aici ca pacient. Eşti o femeie tânără, atrăgătoare. Acest lucru ți-ar putea ruina reputația. Dacă ar afla angajatorii tăi că te vezi cu un bărbat fără să ai însoțitoare? Ai putea să-ți pierzi slujba.
   - Soții Launceston sunt foarte liberali şi au vederea radicală conform căreia angajații au dreptul la viață privată. Au încredere în mine că nu voi face niciodată nimic în detrimentul copiilor, spuse ea înțepată. În plus, le voi da preavizul cât de curând. Cu renta de la Lady Jocelyn nu am nevoie de slujba de guvernantă.
   El îşi puse trusa medicală pe masă fără s o privească.
   - Un motiv în plus ca să ai grijă la reputație. Nu ar fi trebuit să-ți permit să vii aici.
   Cu mâini tremurătoare, Sally puse capacul pe carafa cu pâine.
   - Vrei să spui că nu mai doreşti să mă vezi? Credeam că suntem prieteni.
   În ciuda eforturilor, nu putu să alunge tremurul din glas.
   Ian nu-i mai spusese niciodată că este atrăgătoare, la fel cum nu i se mai păruse că era ceva nepotrivit în legătură cu prezența ei acolo. Dumnezeule mare, nu şi-ar fi schimbat niciodată stilul dacă ar fi ştiut că avea să-l alunge.
   Vocea lui se îmblânzi.
   - Suntem prieteni şi o să-mi fie foarte dor de tine.
   Huruitul accentului scoțian devenise foarte pronunțat.
   - Dar cabinetul meu de la spital şi taverna nu sunt locuri potrivite pentru tine. De câte ori te-am făcut să aştepți? Trei din patru?
   Întrebarea era retorică; ştiau amândoi răspunsul. Munca de doctor era imprevizibilă şi cel mai adesea intervenea o urgență sau un număr neaşteptat de pacienți care îl întârziau.
   - Nici nu ştiu ce e mai rău, să mă aştepți într-o tavernă, sau să ne întâlnim aici în particular, continuă el. Niciuna dintre situații nu este potrivită pentru o doamnă.
   Ochii săi albaştri erau tulburați şi Sally avea sentimentul oribil că accesul lui de noblețe avea să-l îndepărteze pentru totdeauna de ea.
   - Există o metodă străveche prin care un bărbat şi o femeie pot trăi împreună în absolută respectabilitate. Se numeşte căsnicie.
   Ea însă şi înlemni, îngrozită de ceea ce tocmai spusese.
   Ian se holbă la ea.
   - Sally, tocmai m-ai cerut în căsătorie?
   Ea aprobă din cap în tăcere, cu fața arzându-i de ruşine.
   Incapabil să o privească în ochi, medicul se duse la fereastră şi se uită în jos pe Harley Street, unde amurgul care se lăsa proiecta umbre prelungi.

             Trebuia să fi ştiut că avea să se întâmple aşa ceva, cu inima ei deschisă şi gata să ofere dragoste. Ştiuse şi refuzase să se gândească la consecințe. Însemnase atât de mult să aibă parte de tovărăşia lui Sally încât negase, chiar şi față de el însuşi, realitatea că devenise mai mult decât atât.
   - Am fost căsătorit o dată, spuse el brusc, simțind un nod în stomac.
   Trecuseră ani de zile de când nu mai vorbise despre căsnicia lui, dar timpul nu alinase durerea.
   - Vorbeşte-mi despre ea, îl rugă Sally încet, din spatele lui.
   - Elise şi cu mine eram prieteni din copilărie. Era cea mai încântătoare ființă, delicată precum o zână.
   Se făcuse destul de întuneric afară pentru a-i putea vedea chipul bântuit reflectat în fereastră. Fusese doar un băiat când se căsătorise. Trecuse o viață de om.
   - Am ştiut dintotdeauna că vreau să studiez medicina. Era o chemare la fel de puternică precum cea a preoților. Citeam cărți, aveam grijă de animalele rănite, mergeam cu doctorul satului la vizite. Dar medicina nu este o ocupație pentru un gentleman. Elise era o doamnă şi merita mai mult. Ne-am căsătorit când eu am absolvit facultatea la Cambridge şi am locuit în Edinburgh, unde luasem o slujbă guvernamentală.
   Trase adânc aer în piept, cutremurându-se.
   - La patru luni de la nuntă, Elise a căzut pe scările casei. Nu a părut rănită la început, dar în după-amiaza aceea a leşinat. Hemoragie cerebrală. A murit douăsprezece ore mai târziu.
   - Îmi pare atât de rău, murmură Sally, cu vocea plină de compasiune. Ce groaznic pentru tine şi pentru familia ei.
   O simți aproape în spatele său, ştia compasiunea pe care i-ar fi văzut-o în ochi şi nu era sigur că putea suporta. Era atât de bună, atât de sinceră, şi credea că şi el era la fel.
   - Nu ştiu dacă vreun doctor de pe pământul ăsta ar fi putut să o salveze pe Elise. Eu cu siguranțăă nu am putut face nimic.
   Îmbărbătându-se, se întoarse cu fața către Sally.
   - Dar ştiu că dac ănu m-aş fi căsătorit cu ea, dacă mi-aş fi urmat cele mai profunde instincte şi aş fi studiat medicina în loc să mă însor, Elise ar mai fi în viață. Ar fi ales o altă cale. S-ar fi căsătorit cu cineva mai bun, ar fi avut copii şi ar fi fost fericită.
   Sally dădu dezaprobator din cap.
   - Eşti prea dur cu tine, Ian. Nu poți şti care ar fi fost soarta lui Elise dacă nu vă căsătoreați. Dacă te-a iubit, poate ar fi ales să-ți fie soție patru luni decât să trăiască o viață fără tine.
   - Nu pot şti ce soartă ar fi avut, recunoscu el cu amărăciune în glas. Dar ştiu că m-am folosit prost de ea, alegând iubirea în defavoarea vocației. După moartea ei am studiat medicina şi chirurgia drept răzbunare. Am călătorit în toată lumea, am devenit chirurg militar, învățând şi practicând peste tot. Uneori cred că doctorii fac prea puțin bine, dar sunt situații când ştiu că mi-am adus o contribuție importantă. Acesta a fost scopul vieții mele: să-mi aduc contribuția. Nu căsătoria, nu banii, nu ambiția, asemenea majorității oamenilor.
   - A fost vorba şi despre singurătate?
   Vocea ei era blândă.
   Îi venea să se îngroape în părul ei moale, să caute consolare în căldura spiritului ei. În schimb, trebuia să arate cât de lipsit de noblețe era, ce păcate săvârşise în ciuda conştiinței sale prezbiteriene.
   - Bineînțeles că m-am simțit singur. Unele femei mi-au fost recunoscătoare pentru ceea ce am făcut pentru ele sau pentru cei dragi şi au dorit să-şi exprime gratitudinea într-un mod foarte personal. De cele mai multe ori le-am refuzat. După cum spuneam, am fost crescut ca un gentleman. Dar alteori... sunt doar un om, cu slăbiciuni omeneşti.
   Expresia ei arătă că înțelesese la ce se referea, însă nu se arătă îngrozită.
   - Şi cu puteri omeneşti. Nu uita asta, Ian.
   Forțat să vorbească pe şleau, îi spuse aspru:
   - Eşti recunoscătoare pentru că l-am ajutat pe fratele tău. Nu face greşeala de a confunda recunoştința cu dragostea.
   În mod surprinzător, ea zâmbi.
   - Acordă-mi măcar meritul de a avea puțină minte, Ian. Sigur că sunt recunoscătoare pentru ceea ce ai făcut. Aş fi dat bucuroasă toți banii pe care i-am avut vreodată ca să-l ajut pe David.
   Se întinse şi puse mâna pe brațul lui.
   - Dar recunoştința nu m-ar fi făcut să te iubesc, aşa cum simt acum pentru tine. Dragostea a fost inspirată de felul tău de a fi - bun, rău, chiar prostesc, aşa cum eşti acum.
   Se trase din calea atingerii ei, încercând să păstreze indiferența cuvenită unui om de ştiință față de reacțiile corpului său, dar răspunse cu o voce aspră.
   - Aş fi un soț de coşmar, Sally. Sunt absorbit de ceea ce fac şi pierd noțiunea timpului. Nu am deloc simțul banilor şi nu voi avea niciodată mai mult decât un trai modest. Devin iritabil şi mă rățoiesc la toată lumea şi mă gândesc la munca mea timp de şaisprezece ore pe zi.
   - Sunt perfect conştientă cât de importantă este munca pentru tine şi nu m-aş împotrivi niciodată acestui lucru, rosti ea ferm. Uită-te la mine, Ian. Sunt dură şi pragmatică, nu sunt o plantă fragilă care are nevoie de atenție specială. Poți munci cât de târziu doreşti, atâta timp cât, în cele din urmă, te întorci acasă la mine. Iar eu voi munci alături de tine, pentru că priceperea mea te va ajuta să ai mai mult timp pentru a face ceea ce ştii mai bine.
   Imposibil să o contrazică în aceast privință. De când începuse să-i organizeze, pe nesimțite, viața era şi mai fericit, şi un doctor mai bun. Ideea de a-şi petrece viața în compania ei era aproape irezistibil de tentantă.
   - Te iubesc aşa cum eşti şi nu am nici cea mai mică intenție să te schimb, spuse ea, ghicindu-i probabil starea conflictuală în privire. Îți fac doar o propunere modestă: vei continua să te ocupi de salvarea lumii, iar eu mă voi ocupa de salvarea ta.
   El nu putu să nu râdă, în ciuda durerii provocate de sentimentele contradictorii.
   - Sally, obrăznicătură mică, nu ai auzit nimic din ce-am spus?
   - Am auzit fiecare cuvânt.
   Ridică privirea spre el, provocându-l să fie la fel de sincer şi vulnerabil.
   - Singurul lucru pe care nu l-ai spus este acela că nu ții la mine.
   - Dar sigur că țin la tine! exclamă el, întrebându-se cum se putea îndoi de asta. Când suntem împreună sunt relaxat şi fericit, aşa cum n-am mai fost din pruncie. Tu... tu umpli golurile din mine, care dăinuiau de atât de mult timp încât am şi uitat cum e să nu le ai.
   Incapabil să mai reziste nevoii de a o atinge, îi mângâie trăsăturile delicate ale feței, maxilarul ferm şi tenul mătăsos, moliciunea provocatoare a buzelor.
   - Şi când mă uit la tine, mă gândesc ce creație minunată şi frumoasă este corpul femeiesc, într-un fel care nu are nimic de-a face cu profesia mea, murmură el. N-am îndrăznit să spun pe nume sentimentelor mele, dar, întrucât meriți adevărul, nu am încotro decât să-ți spun că te iubesc.
   - Dacă tot părem să fim de acord, de ce nu facem ceva în privința asta? şopti ea, cu un zâmbet care îi transformă chipul mic într-o frumusețe uimitoare.

               Cu o izbucnire de bucurie, Ian Kinlock se lăsă în mâna destinului, înfăşurându-şi brațele în jurul ei, într-o îmbrățişare care aproape o ridică de la pământ.
   Era ea mică, dar fiecare gram reprezenta o minunăție.
   - Ah, Sally, iubito, eşti o vrăjitoare galeză. Credeam că sunt prea bătrân şi prea ursuz să mă mai îndrăgostesc din nou. Apoi ai apărut tu la spital, căutându-l pe chirurgul nebun, atât de adorabilă încât abia mi-am putut ține mâinile la locul lor. Şi atât de curajoasă când m-ai ajutat la operația fratelui tău, deşi erai albă ca un cearşaf scoțian. Mă tot gândeam cât de norocos este David să fi câştigat o asemenea loialitate. Mă rog la Dumnezeu să nu ajungi să regreți asta.
   Adorabilă? Sally se gândi la asta o clipă; nu era un cuvânt pe care să-l fi asociat vreodată cu persoana ei, dar îi plăcea. Îi plăcea foarte mult.
   - Nu voi regreta. Poți să te gândeşti la muncă şaisprezece ore pe zi, dar mie tot îmi mai rămân opt ore, şi nu cred că vei dormi în tot acest timp.
   El izbucni în râs, cu chipul copilăresc sub părul alb.
   - Nu, presupun că nu o voi face, nu dacă te voi avea pe tine în preajmă să mă reții de la odihnă.
   Îşi înclină capul către al ei într-un sărut care începu tandru şi se transformă cu repeziciune într-o foame de trup şi de suflet.
   Multă, multă vreme stătură în fața ferestrei, dându-se în spectacol în fața trecătorilor de pe Harley Street.

            Amețită fiind, Sally se gândi că, desigur, era de aşteptat ca un doctor să sărute foarte bine, întrucât avea cunoştințe profunde de anatomie.
   Ea s-ar fi dus numaidecât în camera lui de la etaj, dar în cele din urmă Ian, abia respirând, îi dădu drumul. Arăta straniu cu părul său alb ciufulit acolo unde îşi îngropase ea degetele.
   - Îți sunt dator cu o cină, fetițo. Apoi mergem la Cromarty House să-i dăm vestea fratelui tău. Nu intenționez să-i cer permisiunea deoarece, dacă are măcar un dram de minte, are să mă refuze.
   - Se va bucura să scape de mine înainte să mă transform într-o fată bătrână şi acră.
   Îşi flutură genele lasciv, simțindu-se amețită şi dorită, deoarece bărbatul pe care îl iubea o iubea la rându-i şi o dorea.
   - Să trasez un arbore genealogic pentru a primi aprobarea din partea mamei tale? Nu sunt lipsită de relații respectabile şi voi câştiga cinci sute de lire pe an.
   - Atât de mare este renta? întrebă Ian cu interes în timp ce o conducea la uşă. Dacă mi-ai fi spus că eşti o femeie înstărită, te-aş fi cerut de soție mai devreme.
  - Eu te-am cerut de soț, nu uita. Şi nu-ți face griji, când voi termina cu cabinetul tău, vei câştiga bani frumoşi. La urma urmei, nu eşti tu cel mai bun doctor şi chirurg din Londra?
   Pe treptele din fața uşii, el se opri şi îi mângâie obrazul cu o mână puternică.
   - Poate nu cel mai bun, spuse el, cu o voce blândă şi accent scoțian. Dar, cu siguranță, cel mai norocos.
   Fără să-i pese de cine i-ar fi putut vedea, domnişoara Sarah Lancaster, fost guvernant puritană, îşi apucă logodnicul pe după cap şi îl sărută pasional.

                                           Capitolul 21

            David se simțea ca şi cum ar fi trăit într-o bulă fermecată, nederanjat de grijile fireşti ale lumii.
   El şi Jocelyn petreceau mare parte din timp împreună şi, pe măsură ce trecea vremea, o dorea tot mai mult. După vizita la Grădina Medicinală începură să facă expediții regulate prin Londra.
   Totuşi, nu ieşiră împreună la evenimente mondene. Era mai uşor să nu fie nevoie de explicații cu privire la relația dintre ei.
   Partea mai dificilă era să-şi ascundă atracția.
   Jocelyn era o prietenă încântătoare, cu excepția puținelor ocazii în care el îşi manifestase interesul pentru ea. Întotdeauna se retrăgea repede şi complet. Încerca să evite până şi cele mai mărunte atingeri, chiar şi atunci când o ajuta să coboare din trăsură. Poate îi simțise dorința şi nu era interesată deloc.
   Dar bulele fermecate se sparg într-un final.

          Era jumătatea lunii august şi vara era în toi.
   Mult prea curând păsările călătoare aveau să porneasc spre țările calde, lumea avea să se întoarcă în Londra şi Jocelyn avea să înainteze oficial actele pentru anularea căsătoriei.
   Intuitiv, îşi dădu seama că dacă nu o făcea să se răzgândească până atunci, avea să fie prea târziu. Avea să piardă ceea ce nu avusese niciodată cu adevărat, în ciuda faptului că ea părea să se simtă bine în compania lui.
   Era o zi caldă, iar cei doi luau masa de prânz în pavilion, în capătul gr dinii. Amândoi îşi aduseseră cărți şi părea că aveau să-şi petreac întreaga după-amiază în compania exclusivă a lui Isis, care era aşezată cu lăbuțele adunate în fața sa şi privirea alertă la orice pasăre suficient de nechibzuită încât să se aventureze în preajma ei.
   - Mai doreşti cafea, David?
   - Te rog.
   O privi cum toarnă cafea pentru amândoi, dorindu-şi să se aplece şi să-i sărute ceafa, vizibilă sub părul bogat răsucit fără mare atenție. Pe măsură ce îşi recupera puterile, era din ce în ce mai dificil să-şi ascundă asemenea gânduri.
   Mai bine să se gândească la vestea logodnei dintre Sally şi Ian Kinlock.
   David fusese uluit. Cum reuşise Sally să se îndrăgostească şi să captiveze un soț admirabil chiar sub nasul lui, fără ca el să-şi dea seama?
   Jocelyn însă nu fusese surprinsă. Cu un zâmbet care îi amintea de Isis, ceruse şampanie şi ciocniseră în cinstea logodnei. Nu ar fi crezut că doctorul mereu încordat putea fi atât de relaxat, dar evident iubirea îi vrăjise atât pe Sally, cât şi pe Ian. Fusese invidios şi totodată cu adevărat bucuros pentru cuplul fericit.
   - Kinlock nu numai că va fi un soț demn de Sally, dar nu pot să nu mă gândesc cât de nimerit va fi să avem un doctor în familie, remarcă David, luându-şi privirea de la Jocelyn.
   Ea râse.
   - M-am gândit la asta. L-aş putea împrumuta dacă va fi nevoie?
   Preferă să se uite în zare, amintindu-şi că Jocelyn nu intenționa să rămână parte a familiei Lancaster. Privirea lui se opri asupra lui Dudley, care se apropia însoțit de un bărbat înalt, cu mină serioasă, ce părea a avea o funcție importantă în cadrul municipalității.
   Majordomul avea o privire dezaprobatoare, ca de obicei, de altfel.
   - Îmi cer scuze, Lady Jocelyn, dar acest domn pretinde că are o chestiune urgentă cu domnul maior Lancaster, spuse Dudley, ajungând la pavilion.
   Privirea acestuia se opri asupra lui David.
   - Dumneavoastră sunteți onorabilul David Edward Lancaster, născut la Westholme, în comitatul Hereford, în anul 1783?
   David simți furnicături pe gât. O asemenea introducere în jargon judiciar nu prevestea nimic bun.
   - Eu sunt, spuse el cu răceală. Scuzați-mi îndrăzneala, dar de ce vă interesează?
   - Permiteți-mi să mă prezint. Sunt James Rowley. Poate nu vă aduceți aminte numele meu, dar familia Rowley a reprezentat interesele legale ale familiei Lancaster timp de trei generații.
   Trebuia să-şi fi dat seama că era avocat.
   - Fără îndoială, frații mei au auzit că sunt pe moarte şi v-au trimis să confirmați fericitul eveniment, rosti David scurt, străduindu-se să-şi înfrâneze furia stârnită de Rowley. Puteți să le spuneți că nu au avut noroc. Sunt perfect sănătos acum şi nu intenționez să le fac pe plac pierind curând. Pot să sper că voi fi ignorat de ei timp de încă douăzeci de ani?
   - Nu de-asta sunt aici, protestă avocatul, surprins şi jenat. Mă bucur să vă găsesc sănătos - Rowley făcu o pauză, apoi adăugă cu emfază - Lord Presteyne.
   David înmărmuri, la fel de amorțit ca atunci când fusese lovit de fragmentele letale de obuz. De partea cealaltă a mesei, Jocelyn fu uimită, îndreptându-şi privirea spre el când înțelese ce spusese avocatul.
   - Ar fi mai bine să luați loc şi să explicați, domnule Rowley, spuse David, trăgând adânc aer în piept.
   Avocatul intră în pavilion şi îşi trase un scaun, aşezându-şi servieta de piele pe jos.
   - Este o chestiune simplă. Cei trei frați ai dumneavoastră au decedat, fără a lăsa moştenitori, deci de câteva săptămâni sunteți cel de-al şaptelea baron Presteyne.
   - Toate cele trei brute şi-ai dat duhul în acelaşi timp? întrebă David, incapabil să scape de sentimentul că totul  era o glumă de prost gust. Probabil cineva a dat foc casei cu ei înăuntru.
   - Nu a fost chiar atât de melodramatic.
   Avocatul îşi drese glasul.
   - Fratele mijlociu, Roger, s-a înecat în urmă cu trei ani într-un accident cu barca. Apoi, anul acesta, la începutul lunii iulie, ceilalți doi frați, Wilfred şi Timothy, s-au îmbătat şi s-au luat la harță.
   Se uită la Jocelyn, care asculta fascinată.
   - Cauza nu este importantă. Au ales să se dueleze pe Malul de Sud pentru a regla conturile. Cu toate defectele lor de caracter, amândoi ținteau excelent. Timothy a murit pe loc. Wilfred s-a chinuit câteva zile înainte să-şi dea sufletul.
   - Pot să sper că a suferit îngrozitor? interveni David, incapabil să-şi controleze amărăciunea.
   Cu ochii mari, Jocelyn se întinse spre el peste masă. El o luă de mână, ținând-o de parcă ar fi fost colacul lui de salvare. Poate chiar era, în timp ce el se lupta cu valurile de amintiri de mult îngropate.
   - Aveți tot dreptul să fiți furios. Fratele dumneavoastră cel mai mare, în special, s-a purtat îngrozitor când v-a evacuat împreună cu mama şi sora dumneavoastră din Westholme. A fost mare păcat că tatăl dumneavoastră nu s-a îngrijit mai bine de cea de-a doua lui familie, dar era prea încrezător, comentă Rowley sobru. Însă asta a fost în trecut. Ei sunt morți, iar dumneavoastră sunteți în viață. Acum sunteți cel de-al şaptelea Lord Presteyne, cu tot ceea ce implică acest titlu.
   Cu efort, David îşi ascunse emoțiile tulburătoare.
   - Din ce-mi aduc aminte de la Wilfred, implică un număr mare de datorii. Va mai rămâne ceva după achitarea acestora? N-ar fi ezitat să pună Westholme drept gaj.
   - Proprietatea este ipotecată, dar nu fără speranță, răspunse avocatul. Creditorii, printre care mă număr şi eu, nu i-ar fi permis fratelui dumneavoastră să o ipotecheze în măsura în care ar fi vrut.
   Erau veşti bune. Westholme fusese proprietatea familiei de peste trei secole. Ar fi fost nespus de ironic să moştenească titlul fără proprietatea care a fost sufletul familiei Lancaster.
   - Presupun că nu vor rămâne bani, dar atâta timp cât proprietatea supraviețuieşte, există speranță, conchise el, începând să asimileze magnitudinea veştii.
   - Nu le-am dorit conştient moartea fraților dumneavoastră, dar sunt foarte bucuros că ați moştenit dumneavoastră averea, declară Rowley solemn. Am ținut legătura cu mama dumneavoastră după ce a plecat de la Westholme şi v-am urmărit cariera militară. Împreună cu sora dumneavoastră sunteți croiți dintr-un cu totul alt material decât frații dumneavoastră vitregi.
  - Asta este evident, bombăni Jocelyn. Frații aceştia par îngrozitori.
   - Familia mamei lor a fost afectată de nebunie, îi explică avocatul. Au fost mai mult decât dezagreabili. Cred că aveau probleme mintale.
   David puse mâna stângă pe masă cu palma în jos. O cicatrice subțire, albicioasă, se întindea de la încheietură până la degete, alături de alte câteva urme mai uşoare.
   - Vedeți liniile acestea? Timothy mi le-a făcut cu un stilet italienesc de care era foarte mândru. Amenința că va continua să taie până când aveam să spun că mama este curvă. Aveam şase ani.
   Jocelyn fu îngrozită, la fel şi avocatul.
   - A fost cineva care să-l oprească? întrebă ea.
   - M-am împotrivit cât am putut, având în vedere că el avea treisprezece ani şi era de două ori cât mine. Şansele de a câştiga în fața lui erau nule, dar strigătele au atras doi valeți care ne-au despărțit.
   - A fost pedepsit? se interesă Jocelyn, palidă la față.
   - Wilfred i-a spus să nu mai facă glume copilăreşti, spuse David sec.
   - Glume copilăreşti!
   David îşi studie cicatricele, amintindu-şi durerea cumplită şi umilința şi mai şi în fața insultelor fratelui mai mare.
   - Tatăl meu nu a aflat. Nici eu, nici mama nu am vrut să-i spunem cât de nemernici sunt fiii săi mai mari. Ar fi suferit foarte tare.
   Rowley clătină din cap uluit.
   - N-am ştiut că situația era atât de gravă.
   - Îmi cer scuze. Nu intenționam să vă provoc coşmaruri. E o poveste veche. Mama, Sally şi cu mine am fost fericiți în căsuța noastră şi ne-am bucurat să locuim departe de Westholme. Ar fi fost imposibil să mai rămânem după moartea tatei.
   Avocatul se aplecă spre el cu atenție.
   - Înțeleg că s-ar putea să nu doriți să vă întoarceți la locul unor amintiri atât de neplăcute, dar Westholme are nevoie de dumneavoastră. Proprietatea a fost neglijată, servitorii sunt demoralizați. Mă aflu azi aici nu doar să vă informez despre moştenirea dumneavoastră, ci şi ca să vă conving să preluați controlul cât mai repede cu putință. Când o veți face, împreună cu ceilalți creditori, vom da drumul banilor care mai rămân pentru îmbunătățiri imediate.
   David aproape izbucni în râs. Avocatul părea să creadă că nu dorea să aibă nimic de-a face cu Westholme.
— Nu trebuie să vă faceți griji în aceast privință. Pe frații mei i-am urât. Westholme însă - ezită o clipă - am iubit întotdeauna Westholme. Lăsați-mi vă rog adresa dumneavoastră şi vă voi face o vizită mâine pentru a discuta chestiunea pe larg. Cred că pentru azi avem deja la ce să ne gândim.
   Rowley se ridică şi zâmbi.
   - În numele servitorilor şi al angajaților proprietății Westholme, îmi permiteți să vă felicit pentru noul titlu, Lord Presteyne?
   David zâmbi uşor şi îi întinse mâna.
   - Mulțumesc.
   - Lady Presteyne.
   Avocatul înclină capul în direcția lui Jocelyn, apoi porni pe aleea din grădină.

          - Acum îmi cunoşti secretul sumbru, spuse David, încercând să fie hazliu, dar străduindu-se să asimileze amploarea celor întâmplate.
   - Faptul că de atâția ani eşti „onorabil” şi ascundeai acest lucru? Nu prea a funcționat - am ştiut că eşti onorabil de la bun început, spuse Jocelyn, punându-şi mâna peste a lui şi privindu-l atent. Ce prere ai despre toate astea, David? Tocmai ai moştenit o avere imensă care presupune responsabilități la care nu te-ai aşteptat.
   - Ai dreptate. Chiar nu m-am gândit niciodată că voi avea parte de o asemenea moştenire, având trei frați mai mari.
   Zâmbi amar.
   - Cred că Wilfred şi compania tocmai au contrazis zicala potrivit căreia numai cei buni mor tineri.
   - Ori asta, ori adevereşte faptul că în unele cazuri justiția divină îşi face treaba.
   Părea gânditoare.
   - În dimineața în care ți-ai revenit din sevraj, te-am întrebat încotro te îndreptai şi răspunsul a fost Hereford. Asta înseamnă că te bucuri să te întorci?
   - În ciuda a tot ce s-a întâmplat, sunt bucuros, mărturisi el. Nu există un loc mai încântător pe pământul acesta.
   Jocelyn zâmbi cu generozitate şi înțelegere.
   - La fel cum simt eu pentru Charlton.
   - Exact.
   David îşi retrase mâna, dându-şi seama care erau consecințele averii moştenite.
   - Va trebui să plec la Westholme în curând pentru a vedea ce trebuie făcut. Vrei să vii cu mine? Cred că ştii mult mai multe despre administrarea unei proprietăți şi aş aprecia părerea ta.
   Îşi ținu respirația, observând cum chipul lui Jocelyn trecu de la surprindere la încântare şi apoi la precauție. S-ar fi simțit inconfortabil, singură cu el pe moşia lui, în loc de propria ei casă unde toți servitorii îi erau loiali?
   - Mi-ar face plăcere, spuse ea, hotărându-se. Întrucât trebuie să părem cu adevărat căsătoriți înainte de a depune actele pentru anulare, aş face bine să mă comport ca o soție adevărată, adăugă apoi, înainte ca el să fie prea încântat.
   Nu atât de asemănător unei soții adevărate pe cât şi-ar fi dorit el, însă. Se ridică în picioare.
   - Merg s -i dau vestea lui Sally. Va dura un timp până când banii vor fi disponibili, dar la un moment dat va primi partea care i s-ar fi cuvenit la moartea tatei.
  Ezită, după care urmă:
  - Te-ar deranja dac l-aş vizita singur pe Richard? Ştiu că plănuiserăm să mergem împreună, dar aş dori să discut unele lucruri în particular.
   Păru afectată, dar îşi ascunse reacția sub un zâmbet larg.
   - Sigur că nu. Transmite-i gândurile mele bune. Mi-aş fi dorit să fi venit aici pentru a se recupera după operație. Nu ar fi fost nici un deranj.
   - A avut motivele sale, sunt sigur.
   Salutând-o printr-o înclinare a capului, plecă din pavilion.
   De fapt, Richard îi spusese că un oaspete în casă ar fi intervenit în relația care s-ar fi putut înfiripa între David şi Jocelyn. Deşi, având în vedere progresele pe care le făcea David, Richard ar fi putut la fel de bine să accepte invitația lui Jocelyn.

                                                Capitolul 22

               David hotărî să meargă pe jos până la spitalul York, atât pentru exercițiu, cât şi pentru că astfel avea timp să-şi pun în ordine sentimentele haotice.
   Din cele mai multe puncte de vedere, moştenirea neaşteptată era o mare binecuvântare. Cu siguranță nu mai era nevoie să-şi facă griji despre cum să îşi ocupe timpul; din spusele avocatului părea că Westholme necesita mult atenție.
   Avea multe de învățat despre agricultură, întrucât nu fusese pregătit să moştenească într-o bună zi proprietatea şi plecase de acolo la vârsta de doar doisprezece ani.
   Totuşi, era o provocare relativ simplă să învețe cum să conducă moşia. Mai puțin sigură era întrebarea îngrijorătoare despre cum avea această moştenire să afecteze relația lui cu Jocelyn.

          Spitalul York era la fel de mizerabil ca întotdeauna, deşi mai puțin aglomerat acum când pacienții fie decedaseră, fie plecaser acasă.
   Când intră în salonul lui Richard, prietenul său citea. Piciorul rănit fusese pus în atele şi legat şi abia după câteva săptămâni avea să poat folosi din nou cârjele.
   Dar şansele de recuperare erau excelente, ceea ce îl menținea binedispus.
   - Bună. Fără Lady Jocelyn azi?
   David dădu mâna cu prietenul său.
   - Nu, am decis să vin singur. Îți transmite toate cele bune.
   - Te rog să-i mulțumeşti pentru cărțile pe care mi le-a trimis. Cu tomurile, florile şi mâncarea pe care le trimite regulat sunt cel mai răsfățat pacient din spital.
   - Regretă că nu ai venit la Cromarty House, ca să te poată răsfăța mai bine.
   David se aşeză pe singurul scaun de lemn din încăpere.
   - Am veşti remarcabile de când te-am vizitat ieri. Pentru început, sora mea şi Ian Kinlock se vor căsători.
   - Excelent! chicoti Richard. Ai fost un pețitor impresionant de pe patul de moarte.
   - Nu m-am gândit la asta. Îi voi spune lui Sally că trebuie să-mi mulțumească pentru că am fost grav rănit.
   Făcu apoi o pauză, surprinzător de emoționat cu privire la cealaltă veste.
   - Asta nu e tot. În cele din urmă, voi părăsi totuşi armata. Am găsit altceva în afara ei. Sau, probabil, ar trebui să spun că m-a găsit altceva.
   - Este un mod indirect de a-mi spune că relația cu Jocelyn progresează aşa cum ți-ai dorit?
   - Nu am atâta noroc.
   Îşi trecu neliniştit degetele prin părul ciufulit de vânt.
  - Ți-am povestit despre cei trei frați cu care nu mă înțelegeam. Ceea ce nu am menționat este faptul că tatăl meu a fost al cincilea Lord Presteyne. În această dimineață am aflat că toți cei trei frați ai mei şi-au încheiat socotelile cu viața. Astfel că am devenit, brusc, baron.
   - Dumnezeule mare! exclamă Richard uluit. Vei mai sta de vorbă cu noi, oamenii de rând?
   David îl privi vădit mânios.
   - Richard, să nu mai spui niciodată aşa ceva, nici măcar în glumă.
   - Îmi cer scuze. Ştiu că nu ți-ai abandona niciodată prietenii vechi dintr-un asemenea motiv.
   Studie chipul lui David.
   - Arăți de parcă ai fost trăsnit.
   - Aşa mă simt.
   Făcu o grimasă.
   - Nu sunt nemulțumit din cauza moştenirii, dar am nevoie de timp să mă obişnuiesc cu ideea.
   - Îmi pot imagina. Din fericire, tatăl meu a fost un dulgher hoinar, deci nu voi avea parte de asemenea surprize în viitor. Poziția de lord mi se pare a fi o ocupație foarte restrictivă.
   David întoarse o mână cu palma în sus.
   - Într-adevăr, e restrictivă, mai ales că proprietatea nu este într-o stare financiară prea bună. Dar... rădăcinile mele sunt la Westholme. Nu mă simt nicăieri la fel de acasă ca acolo.
   - Atunci, mă bucur pentru tine.
   Richard se încruntă gânditor.
   - Presupun că acest lucru îți elimină grija de a avea o poziție inferioară lui Lady Jocelyn.
   - Titlul şi averea ei sunt încă mult mai mari decât ale mele, dar diferența este minoră față de cum era înainte.
   David bătu darabana pe brațul scaunului său.
   - Dezavantajul acestei schimbări de circumstanțe este legat de pasiunea ei pentru pământ. Mă întreb dacă nu cumva s-ar hotărî să rămână căsătorită pentru Westholme. Fiind un prost sentimental, nu sunt sigur că aş vrea să rămân pentru un asemenea motiv.
   - Şi dacă ar face-o, ar fi chiar atât de rău? Deja vă înțelegeți foarte bine. O pasiune comună pentru moşia ta ar putea fi o temelie solidă pentru o relație mai profundă.
   - Este un mod foarte impersonal de a privi căsnicia, observă David. Nu cred că ai fi atât de pragmatic dacă te-ai îndrăgosti.
   - Probabil că nu, recunoscu Richard. Dar cred că-ți faci prea multe griji. Dacă este cu adevărat îndrăgostită de acel bărbat misterios, moştenirea ta nu va schimba absolut nimic. Dacă alege să rămână cu tine, va fi dintr-un motiv bun.
   David oftă.
   - Probabil ai dreptate. Trebuie să recunosc, această moştenire mă face să înțeleg de ce Jocelyn îi evită pe vânătorii de avere. Au trecut doar câteva ore de când am aflat de moştenire şi deja mă gândesc la ce e mai rău.
   - Te vei obişnui şi cu asta, Lord Presteyne.
   Era ciudat să audă titlul rostit de prietenul lui, dar după cum spusese şi Richard, avea să se obişnuiască.
   - Mă va însoți la Hereford. În următoarele săptămâni ar trebui să aflăm cum stăm.
   - Vei ajunge şi acolo. Ai fost întotdeauna un candidat de prim rang.
   - Aş vrea să fiu la fel de încrezător ca tine.
   David se gândi la silueta grațioasă a lui Jocelyn, la tandrețea din dimineața în care se treziseră în acelaşi pat. Îşi încleştă fălcile.
   - Dacă eşuez, nu va fi din cauză că nu am încercat.

          Obosit de plimbarea lungă, opri o trăsură, dar în loc să meargă direct la sora lui, îi dădu birjarului adresa lui John Crandall, avocatul lui Jocelyn.
   Discuția cu Richard îl ajută să îşi pună gândurile în ordine. Era timpul să-şi ia măsuri de precauție.
   Din fericire, Crandall era liber când ajunse David.
   Expresia lui, de obicei mohorâtă, se lumină când auzi despre moştenire.
   - Asta înseamnă că veți rămâne căsătoriți? Ar fi foarte potrivit.
   - Decizia trebuie să fie a ei. Până acum, preferă anularea, spuse David, atent să fie neutru. Vom merge împreună să evaluăm proprietatea din Hereford. Cred că este mai bine să depunem actele pentru anulare înainte să plecăm.
   Crandall se încruntă.
   - Credeți că este necesar?
   - Da.
   David nu mai oferi alte informații. Deşi voința lui fusese întotdeauna puternică în trecut, se temea că, stând prea mult timp în compania lui Jocelyn, şi-ar fi putut pierde intențiile onorabile de a-i îngădui să-l părăsească. Era mult mai bine să înceapă demersurile pentru anulare imediat, pentru a nu putea opri procesul nici dacă ar fi încercat.
   Puterea trebuia să fie în mâinile lui Jocelyn, întrucât nu putea avea încredere în sine însuşi.
   - Am discutat îndelung cu proctorul - adică avocatul ecleziastic - care va prezenta cazul curții administrative, spuse Crandall, observând că David nu avea de gând să intre în amănunte. Tribunalele bisericeşti sunt diferite de cele de stat prin faptul că cei implicați nu depun mărturie. Dovezile constau în depozițiile martorilor.
   Tuşi sec.
  - Vor fi necesare două declarații medicale pe proprie răspundere care să certifice gravitatea rănilor dumneavoastră. Presupun că aveți doctori care să certifice acest lucru.
   David aprobă din cap, destul de sigur că acest lucru nu avea să constituie o problemă. Şi, dacă mai târziu avea să decidă să se căsătorească pentru a avea un moştenitor, ei bine, putea să susțină că avusese loc un miracol.
   - Ce se întâmplă cu dovezile legate de Lady Jocelyn?
   - Va avea loc o examinare, desigur, răspunse Crandall, stânjenit. Probabil vor aduce o moaşă, pentru a respecta sensibilitatea lui Lady Jocelyn.
   Era o idee bună, deşi examinarea avea să fie neplăcută, indiferent cine ar fi efectuat-o.
   - Credeți că tribunalul va fi înțelegător față de cazul nostru, date fiind circumstanțele neobişnuite?
   Crandall se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi împreună degetele, mult mai relaxat, acum că discuția revenise la chestiuni legale.
   - Cred că da. Ar fi considerată drept firească dorința contelui de Cromarty ca fiica sa să-i ducă linia mai departe, dacă nu şi numele. Faptul că doamna şi-a urmat inima, căsătorindu-se cu un erou galant de la Waterloo, iar apoi s-a trezit într-o poziție care nu îi permitea să aibă copii... da, cred că tribunalul va privi cu compasiune aceste chestiuni.
   Descrierea înflorită a avocatului îl făcu pe David să suspecteze că bărbatul citea în secret romane gotice, dar nu conta, atâta timp cât cunoştea problemele legale.
   După ce mai discutară alte câteva chestiuni, David plecă, sigur pe faptul că demersul de anulare avea să înceapă numaidecât. La naiba.
 
           În seara dinainte, Sally menționase că avea să fie la cabinetul lui Kinlock în cursul după-amiezii, astfel că David merse acolo.
   O găsi aplecată deasupra unui registru contabil, cu o pană de scris într-o mână, dar ridică privirea când îl auzi intrând.
   - Priveşte, sora ta a ajuns funcționară, spuse ea vesel.
   O sărută pe obraz, apoi se aşeză pe o bancă.
   - Aceast muncă pare să-ți prindă bine. Sau poate e doar strălucirea noii iubiri?
   - Amândouă. Sunt ordonată din fire, deci mă bucur foarte mult să văd cabinetul lui Ian mergând bine. Este mai bine pentru el, mai bine pentru pacienți. Cât despre Ian - ei bine, mă pişc din oră în oră să mă asigur că nu cumva visez.
   Fericirea ei îl binedispuse.
   - Nu cred că ți-a luat prea mult până să accepți când te-a cerut de soție.
   Ea roşi.
   - De fapt, eu l-am cerut. Şi a trebuit să-l şi conving!
   După o clipă de mirare, David izbucni în râs.
   - Eşti o femeie hotărâtă. Dar când ne-ați dat vestea, era evident încântat la gândul că te va lua de soție.
   Amuzamentul îi pieri. Azi am primit o vizită de la un anume domn Rowley, avocatul familiei Lancaster.
   Sally se încordă, la fel de îngrijorată cum fusese şi el.
    - Aşa?
   - Cei trei frați ai noştri au murit. Toți trei, spuse el fără menajamente. Eu sunt cel de-al şaptelea Lord Presteyne.
   Pana de scris se rupse între degetele ei.
   - Dumnezeule mare! Ce... incredibil. Ce s-a întâmplat? Presupun că ar trebui să fiu o bună creştină şi să regret, dar nu pot, spuse ea după ce David termină de explicat. Au cules ceea ce au semănat.
   Făcură schimb de priviri sumbre. În toată lumea, numai ei doi aveau să ştie vreodată adevărata poveste a abuzurilor.
   Părinții lor împiedicaseră cele mai rele excese, dar nu ştiuseră de micile umilințe zilnice pe care Sally şi David le înduraseră. Acea persecuție împărtăşită era baza apropierii lor neobişnuite. Poate că într-o zi vor putea să simtă milă față de cei trei frați Lancaster, dar pe moment niciunul dintre ei nu avea nici cea mai mică dorință să încerce.
   David fu cel care rupse tăcerea.
   - Proprietatea este în lipsă acută de fonduri acum, dar într-un final, vei primi acea zestre care ți s-ar fi cuvenit.
   - Bun. Logodna mă face incredibil de pragmatică.
   Sally chicoti.
   - Lui Ian nu-i place să recunoască, dar este fiul unui baron scoțian. Mi-a pomenit odată că mama lui se temea că avea să cadă pradă unei femei total nepotrivite, deci ar trebui să se bucure că sunt sora Lordului Presteyne.
   - Ai fost întotdeauna.
   Chipul ei se înăspri.
   - Aş fi preferat să fiu orfană decât să recunosc înrudirea cu Wilfred.
   Tocmai atunci, Kinlock se întoarse din vizita la un pacient.

         Intră în sala de recepție cu trusa medicală balansându-se într-o mână, fluierând ca un şcolar. Era cu siguranță fericit la gândul apropiatei căsătorii.
   Chirurgul îşi salută jovial vizitatorul, apoi se cocoță pe birou, ținându-şi logodnica de mână, în timp ce David îi povestea despre cele întâmplate.
   Kinlock fu intrigat, dar nu foarte impresionat. Titlurile îl interesau mult mai puțin decât oamenii.
   - Aş putea discuta în particular cu tine, Kinlock? întrebă David după ce termină de explicat.
   - Desigur.
   - Nu are nimic de-a face cu tine, Sally, spuse David, văzând sprâncenele ridicate ale surorii sale. Nu uita că sunt un fost pacient.
   Kinlock îi făcu semn să intre în cabinet.
   - Arăți destul de voinic, remarcă el după ce intrară. Crezi că e ceva în neregulă la felul în care te recuperezi?
   - E vorba de un alt aspect al stării mele.
   David ezită, întrebându-se cum era mai bine să pună problema.
   - Nu ştiu dacă Sally ți-a spus că Jocelyn va înainta o cerere de anulare a căsătoriei pe motiv de impotență.
   Kinlock fu uimit.
   - E mult prea devreme să te gândeşti la asta, flăcăule. Nu ți-ai revenit complet încă şi nu cred că rănile pe care le-ai suferit vor avea un astfel de efect pe termen lung. Dați-i naturii şansa să îşi urmeze cursul. Grijile în sine pot cauza afecțiunea despre care vorbeşti.
   David ridică o mână.
   - Ai dreptate. E prea devreme ca să fim siguri. De aceea m-am gândit că cel mai bine e să obțin depozițiile medicale acum, când nu vor presupune probleme de conştiință.
   - Înțeleg.
   Kinlock îşi încrucişă brațele la piept.
   - Şi totuşi, poate nu înțeleg. Poate ar fi mai bine să-mi explici.
   David traversă încăperea către fereastră, iritat că trebuia să discute probleme atât de personale, deşi presupunea că, odată procesul început, lucrurile aveau să se înrăutățească.
   - Miracolele pot avea repercusiuni neaşteptate, rosti el în silă. Căsătoria noastră... nu trebuia să dureze.
   - Rănile grave la coloană, cum au fost ale tale, pot fi foarte complicate, spuse Kinlock dup o tăcere lungă. Cu siguranță nu este imposibil ca funcția sexuală să fie afectată. Trimite-ți avocatul şi îi voi da o astfel de declarație.
   - Mulțumesc.
   David se îndepărtă de fereastră, simțindu-se obosit.
   - Atâta timp cât poți face asta cu sinceritate. Nu vreau să abuzez de faptul că vom fi în curând cumnați.
   Kinlock dădu din umeri.
   - Poate că legea are căi complicate şi căi uşoare. Dar nu şi medicina. Nu sunt eu în măsură să decid dacă tu şi Lady Jocelyn trebuie să rămâneți căsătoriți sau nu. Deşi, personal, cred că faci o mare greşeală.
   David zâmbi amar.
   - Ţi-ai dori să o ții pe Sally într-o căsătorie împotriva voinței ei?
   - Nu, presupun că nu, răspunse el, încruntându-se.
   David plecă, alegând să meargă pe jos din nou, în ciuda oboselii. Poate că soarele de după-amiază avea să-i mai însenineze starea.
   Era de-a dreptul ironic. Făcea tot ce îi stătea în putință să se asigure că Jocelyn va fi liberă să aleagă - dar, în sufletul lui, îşi dorea ca anularea să nu fie posibilă, iar el şi soția sa să îşi ducă mariajul mai departe.

                                               Capitolul 23

                Trei zile mai târziu porniră spre Hereford.
   Jocelyn se bucură să plece din Londra. Se gândea că David fusese înțelept să pună în mişcare procedura de anulare, dar examinarea medicală care trebuia să confirme că era virgo intacta fusese extrem de umilitoare. Era dezgustată de problema anulării.
   Pe de altă parte, totuşi, nu era la fel de urâtă ca un divorț.
   Rhys Morgan stătea în cabină lângă vizitiu şi juca rolul de paznic, o întrebuințare excelentă a experienței sale militare. Deşi trecuse o vreme până să i se vindece piciorul suficient pentru a putea pune o proteză, îşi făcuse deja un rost la grajdurile lui Jocelyn, lucrând cu caii.
   Marie fu de-a dreptul încântată la gândul de a sta alături de Hugh Morgan timp de câteva zile. Hugh trecuse de la statutul de infirmier al maiorului la acela de valet personal.
   Deşi abilitățile lui nu erau încă perfecte, entuziasmul său compensa din plin.
   Per ansamblu, alcătuiau un grup fericit.
   Singura nemulțumită era Isis, care se lamentase la plecarea lui Jocelyn, dându-şi seama, probabil, după numărul de bagaje că era vorba de o călătorie îndelungată.
   Merseră pe un drum ocolit, luând-o mai întâi spre vest, până în Țara Galilor, pentru a-i lăsa pe frații Morgan acasă la familia lor, lângă orășelul Abergavenny. Rhys nu-şi mai vpzuse părinții de ani de zile şi plănuia să stea cu ei cel puțin două săptămâni. Hugh avea să stea şi el o săptămână, urmând să meargă apoi la Westholme pentru a i se alătura stăpânului său.
   Jocelyn nu mai fusese în Țara Galilor şi era încântată de peisajul superb. La sugestia ei, se opriră pe creasta unui deal de unde se vedea oraşul, pe drum înspre destinația lor.
   - Familia mea locuieşte pe muntele de deasupra oraşului Abergavenny, îi spuse Hugh lui Marie, în timp ce Rhys se uita către casa lui cu ochi suspect de luminoşi. Vezi firul acela de fum care se ridică dintre copaci? Cred că acolo e casa.
   Marie îşi puse mâna deasupra ochilor şi se uită peste vale.
   - E un loc minunat în care să creşti, observă ea cu încântătorul accent franțuzesc. Cum se numeşte muntele?
   - Ysgyryd Fawr.
   Făcu ochii mari.
   - Cum ai spus?
   Răbdător, Hugh încercă să o învețe pronunția corectă, dur ea nu putu să rostească acele sunete nefamiliare. Când Marie şi Jocelyn izbucniră în râs, Hugh mormăi ceva binevoitor pe sub mustață, în galeză.
   Spre surprinderea lui Hugh, David îi răspunse într-o galeză fluentă. Valetul rămase uluit.
   - Vorbiți galeza, domnule?
   David râse şi îi răspunse tot în galeză. Pe fața lui Hugh se citi groaza.
   - Îmi cer scuze pentru orice aş fi putut spune, domnule.
   Zâmbi cu tristețe.
   - Trebuia să ştiu că sunteți galez când am aflat că numele mic este David.
   - Mama mea a fost galeză, iar eu am învățat ambele limbi, explică David. Nu-ți face griji, nu ai spus niciodată nimic jignitor.
   Jocelyn îi privi cu amuzament, bucurându-se de această fațetă inedită a maiorului. Nu era genul de om cu care să ajungi să te plictiseşti.
   Urcară toți în trăsură din nou pentru ultima bucată de drum şi, în curând, traseră în curtea din fața casei Morgan.

           Instantaneu se dezlănțui veselia.
   Rhys se grăbi să îşi ia cârjele şi coborî din trăsură, în timp ce Hugh îşi uită manierele şi sări jos.
   - Rhys! Hugh!
   O femeie solidă, cu obraji rotunzi, ieşi grăbită din casă şi, în ciuda în lățimii lor, încercă să-şi îmbrățişeze amândoi fiii în acelaşi timp.
   În câteva clipe, trei copii mai mici şi domnul Morgan se alăturară zarvei generale, împreună cu doi câini şi câteva găini, al căror scop principal fusese acela de a scăpa.
   Neobservați de soții Morgan, David o ajută pe Jocelyn să coboare din trăsură. Cum nu voia să deranjeze emoționanta reuniune de familie, Jocelyn admiră priveliştea splendidă a munților Brecon Beacon, la vest, şi valea râului Usk, mai jos.
   - Trebuie să fie dificil să părăseşti acest loc. Sunt puține locuri mai frumoase în Anglia.
   - E frumos, într-adevăr, dar nu prea este de muncă, spuse David pragmatic. Toate pământurile celtice sunt frumoase şi neroditoare. Uneori mi se părea că armata e formată din irlandezi, scoțieni şi galezi. Hugh şi Rhys se pot considera norocoşi că au slujbe bune acum. Îmi imaginez că, de ani de zile, fiecare dintre ei trimite o parte din salariu acasă.
   Ea îşi muşcă buzele.
   - Nu m-am gândit niciodată la asta. Uneori mă simt ruşinată că am fost atât de norocoasă.
   - Nu e nimic rău în a te bucura de avere atâta timp cât eşti generos cu cei mai puțin norocoşi. Şi din ceea ce am văzut, eşti foarte generoasă.
   Căldura din ochii săi îi trezi un amestec ciudat de plăcere şi stânjeneală. O aprecia mai mult decât merita.
   După ce bucuria revederii se atenuă, Hugh o luă de mână pe Marie şi o aduse în fața părinților săi.
   - Aş vrea să v-o prezint pe Marie Renault.
   Franțuzoaica păru agitată, dar după o privire rapidă şi vicleană, doamna Morgan o îmbrățişă.
   - Bun venit, copilă, spuse ea cu accentul galez melodios.
   Radiind, Marie o îmbrățişă la rândul ei. Apoi, doamna Morgan se întoarse către Jocelyn.
   - Ştiu că nu este ceea ce sunteți obişnuită să aveți, milady, dar am fi onorați dacă, împreună cu soțul dumneavoastră, ați dori să luați ceaiul cu noi, spuse ea.
   - Onoarea este de partea noastră, răspunse Jocelyn cu căldură.

           Pentru cei şapte membri ai familiei Morgan, Jocelyn, David, Marie şi vizitiul, abia dacă era suficient spațiu înăuntru, dar masa fu încântătoare.
   Ceainicele mari fură însoțite de pâine proaspătă, ceapă murată, brânză sfărâmicioasă şi prăjituri cu afine delicioase, care fuseseră coapte în tavă.
   Aşezat între părinții săi, Rhys râdea tot timpul, aşa cum îi stătea bine unui tânăr, soldatul mohorât din spital rămânând doar o amintire.
   Ciugulind dintr-o prăjitură cu afine, Jocelyn studia căsuța.
   Era extrem de curată, lemnăria ceruită contrastând plăcut cu pereții văruiți. În capătul celălalt al camerei, Hugh şi cei trei frați mai mici stăteau cocoțați pe un cufăr din lemn sculptat ce părea vechi de secole. Lângă acesta, o biblie uzată ocupa un loc de cinste pe raftul unei vitrine vechi din lemn de stejar.
   Ar fi putut fi fericită într-o astfel de casă, având alături bărbatul potrivit. Apoi zâmbi, nereuşind să şi-l închipuie pe Candover trăind în condiții atât de umile. Era aristocrat până în măduva oaselor.
   Când veni timpul să plece, soții Morgan îi mulțumiră lui Jocelyn cu sinceritate pentru ceea ce făcuse pentru fiii lor.
   Din nou, se simți stânjenită. Făcuse atât de puțin, după părerea ei, iar ei erau atât de recunoscători.
   - Sunteți sigur că nu doriți să vă însoțesc la Hereford, domnule? întrebă Hugh încet, în timp ce David o ajuta pe Jocelyn să urce în trăsură. Tatăl meu spune că mai sunt tâlhari în munți.
   David clătină din cap.
   - Nu e nevoie să-ți părăseşti familia. Sunt doar vreo treizeci de mile până la Westholme şi vom ajunge înainte de lăsarea întunericului.
   - Foarte bine, milord, răspunse Hugh, părând bucuros că oferta lui fusese refuzată.
   David urcă în trăsură lângă Jocelyn.
   - Va trebui să-l învăț pe băiatul acesta să nu mă mai domnească atât, spuse el când trăsura se puse în mişcare, îmi ia titlul mult mai în serios decât mine.
   - E normal.
   Jocelyn zâmbi.
   - Însemnătatea unui servitor depinde de cea a stăpânului. Nu-i aşa, Marie?
   Camerista ei, care acum stătea singură pe bancheta din fața lor, aprobă viguros din cap.
   - Mais oui, milord. Sunteți etalonul nostru.
   David păru amuzat, dar nu contrazise afirmația. Jocelyn se gândi că el nu avea să se ia niciodată prea în serios. Era încă un lucru care îi plăcea la el.

           Vremea era uscată, drumul era bun şi merseră cu viteză excelentă către Hereford.
   Schimbaseră caii pentru ultima dată şi erau undeva la granița dintre Țara Galilor şi Anglia când tăbărâră tâlharii.
   David picotea în trăsură. Deşi îşi recăpătase mişcările normale, puterea şi energia erau încă scăzute şi dormea mai mult decât de obicei.
   Îşi dădu seama că sunt atacați când auzi o voce urlând.
   - Dați-vă jos şi dați tot ce aveți!
   Intră în alertă, auzind împuşcături asurzitoare.
   Trăsura se opri brusc, mai, mai să se răstoarne. Marie fu aruncată în partea cealaltă a vehiculului. La timp, David o prinse înainte de a se ciocni de Jocelyn.
   - Jos!
   Însoți comanda de o împingere puternică, forțându-le pe femei să se culce la podea.
   Pe fereastra din stânga văzu doi călăreți cu eşarfe legate peste față şi cu pistoale în mâini. O voce necunoscută dădea ordine din față. Cel puțin trei atacatori, poate mai mulți.
   Era mai bine să se lase jefuiți? Respinse gândul pe loc.
   Cu cele două tinere atrăgătoare în trăsură, cooperarea supusă putea fi o politică dezastruoasă.
   Alternativa era să lupte, iar David învățase pe propria piele că în luptă, fiecare secundă conta. Era timpul să acționeze acum, în timp ce caii nechezau şi se agitau în hamuri, ocupând atenția tâlharilor şi a vizitiului.
   - Rămâneți culcate. Nu coborâți din trăsură.
   Ca măsură de precauție, îşi pusese cele două pistoale în buzunarul de la uşa sa înainte de a pleca din Londra. Le scoase, împreună cu praful de puşcă şi gloanțele de rezervă, apoi ieşi pe uşa din dreapta, afară din raza vizuală a atacatorilor.
   Odată ajuns afară, se aruncă imediat la pământ şi se târî sub spatele vehiculului care se balansa. Rugându-se să nu fie călcat de roată, amorsă şi ridică piedica celor două pistoale.
   Reîncărcarea avea să dureze secunde prețioase, deci trebuia să spere că primele două focuri aveau să fie suficiente pentru a pune tâlharii pe fugă. Nu avea să primească ajutor de la vizitiu, ale cărui mâini erau ocupate cu strunirea cailor panicați.
   Cu armele pregătite, înaintă până când avu vizibilitate bună asupra celor doi atacatori. I se opri sângele în vene când cel dinspre el sări de pe cal şi îi aruncă frâiele partenerului lui.
   Cu pistolul armat, acesta deschise uşa trăsurii. David ținti, dar înainte să apuce să tragă, tâlharul o târî afară pe Marie care țipa.
   - Hai aici, scumpo, mârâi el. Sunt sigur că ai ceva ce ne poate fi de folos.
   Uitându-se înăuntru, făcu ochii mari.
   - Hei, Alf, am nevoie de ajutor. Mai e o afurisită aici, chiar mai bună.
   David fu orbit de mânie, dar nu-l putea împuşca pe ticălos fără să o pună în pericol pe Marie. Cu dinții încleştați, ridică un pistol şi trase un glonț în cel de-al doilea atacator. Acesta urlă răguşit când cămaşa i se înroşi de sânge.
   Din față apăru cel de-al treilea tâlhar, îmboldindu-şi calul.
   - Ce mama naibii se întâmplă aici? strigă el.
   Cu mintea limpede, David folosi cel de-al doilea pistol pentru a-l doborî pe acesta de pe cal. Panicat, animalul fugi.
   Calul celui care o ținea pe Marie se smuci şi o luă şi el la goană.
   În debandada creată, rănitul fugi să-şi salveze viața, lăsându-l pe cel de-al treilea fără mijloc de scăpare.
   Ştiind că acesta avea să fie la fel de periculos ca un mistre încolțit, David sări în picioare, încercând să reîncarce un pistol, pentru a-l împuşca pe tâlhar înainte să-i facă rău cameristei.
   Cu ochii scăpărând de frică, bărbatul se retrase cu spatele peste drum, ținând într-o mână pistolul şi cuprinzând cu cealaltă gâtul lui Marie, pe care o folosea drept scut. Era o brută musculoasă şi probabil îi putea frânge gâtul dintr-o mişcare, dacă încerca.
   David renunță la atac, nedorind să o pună în pericol.
   Oprindu-se, deveni o țintă uşoară. Tâlharul ridică pistolul şi ochi direct către inima lui David. Rugându-se pentru un miracol, plonjă într-o parte.
   Când se izbi de pământ şi se rostogoli, auzi o împuşcătură asurzitor de aproape, dar nu fu lovit de glonț.
   În schimb, tâlharul urlă şi căzu pe spate.
   Marie profită de ocazie pentru a se elibera din mâinile lui şi se adăposti în spatele trăsurii.

           David se ridică în picioare şi o văzu pe Jocelyn stând în uşă, cu un pistol fumegând în mâinile tremurătoare.
   Trăgând din unghi diferit, îi salvase pe tovarăşii săi de călătorie, dar era extrem de palidă, la un pas de a leşina.
   Tâlharul rănit nu mai reprezenta o amenințare, iar vizitiul potolise caii, astfel că David îşi putu îmbrățişa soția care tremura.
   - Bună treabă, fata mea dragă!
   Ea se prinse de el, în vreme ce teroarea pe care abia avusese timp să o simtă o năpădea în valuri de greață.
   Cunoscuse soldați toată viața, fusese legănată pe genunchii unchiului său militar, dansase şi flirtase cu ofițeri şi le ascultase poveştile de război. Dar nu mai văzuse un soldat în acțiune până atunci.
   Era uimită de violența rapidă şi precisă a lui David.
   Pentru prima dată, îşi dădu seama cu adevărat că prietenul său cu privire zâmbitoare şi înțelegere tăcută era un războinic, capabil să se mişte cu forța şi viteza unui leopard în atac.
   Era totodată şi un conducător, prin simpla putere a curajului şi a prezenței sale. Îşi adăposti fața în umărul lui, cutremurându-se la amintirea momentului terifiant când tâlharul, cu o furie oarbă, ațintise arma asupra lui David.
   Până atunci, fusese paralizată de iuțeala evenimentelor, dar văzându-l în pericol, trebuise să acționeze. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi întârziat chiar şi o secundă?
   Imaginea mentală a lui David întins la pământ, sângerând de la o rană care de data asta ar fi fost cu adevărat fatală, îi făcu rău.
   - Nu mi-am dat seama că poți mânui arma atât de bine, murmură el. De unde ai avut pistolul?
   - Tatăl meu m-a învățat să trag şi am întotdeauna două pistoale în trăsură, spuse ea poticnit. Dar nu aş fi putut reacționa dacă nu dădeai tu exemplul.
   O îmbrățişă mai strâns.
   - Indiferent de motiv, ai fost foarte curajoasă.
   Ea închise ochii, în timp ce mângâierea lui îi liniştea nervii agitați. Nu era prima dată când se atingeau, dar simțea ceva fierbinte înăuntrul ei, poate o reacție la atac.
   Dorea să-l îmbrățişeze pentru totdeauna. Dorea să-l sărute, să se întindă lângă el...
   Alarmată, îşi dădu seama că dorința se împletea cu şocul şi cu teama resimțite. Atracția crescuse treptat şi în momentul acela era gata să izbucnească. Îl dorea pe David cu o putere care depăşea tot ceea ce simțise vreodată pentru un alt bărbat.
   Umezindu-şi buzele, se uită la el.

         Privirile lor se întâlniră şi David rămase nemişcat. Apoi îi ridică bărbia cu un deget şi îşi apăsă buzele peste ale ei.
   Gura ei se deschise sub sărutarea lui şi Jocelyn fu cuprinsă de un curent de energie, arzându-i simțurile şi învălmăşindu-i mintea.
   O mai sărutase o dată când delira şi ea se întrebase cum ar fi sărutul lui atunci când e deplin conştient. Acum ştia şi experiența era zdrobitoare.
   Închiseră ochii şi, preț de câteva clipe prețioase, ea nu mai gândi, nu se mai îndoi de nimic, pur şi simplu există.
   Avea parte de putere, de un port sigur...
   Nu. Porturile sigure erau o iluzie periculoasă.
   Deschise ochii, dorind să scape de intimitatea înfricoşătoare a atingerii lui.
   Simțind schimbarea în reacția ei, David puse capăt sărutului, cu o privire întrebătoare.
   Jocelyn nu avea idee ce se citea pe fața ei, dar el îi dădu drumul şi se îndepărtă, cu obişnuita lui expresie calmă şi detaşată.
   Jocelyn îşi aranjă părul cu mâini tremurătoare, ca şi cum astfel şi-ar fi putut recăpăta autocontrolul.
   - Tâlharii sunt morți?
   David merse la cel pe care îl împuşcase el şi îngenunche, verificându-i pulsul.
   - Acesta da.
   Părând ostenit, se duse la celălalt tâlhar şi îi dădu jos masca, descoperind o față tânără, dar aspră. Bărbatul era inconştient de la căzătură şi rana de la umăr sângera, dar respirația era puternică.
   - Acesta probabil va supraviețui până la spânzurătoare.
   Jocelyn răsuflă cu zgomot, deşi nu fusese conştientă că îşi ținuse respirația.
   - Mă bucur că nu l-am omorât, deşi probabil ar fi meritat-o.
   David ridică privirea.
   - Şi eu mă bucur. Crima pătează sufletul, indiferent cât de justificată ar fi.
   Vocea îi era sumbră.
   - Am făcut ceea ce era necesar. Dumnezeu va decide dacă am făcut ce era drept.
   Coborând privirea, David scoase o batistă şi începu să bandajeze strâns rana tâlharului.
   Jocelyn îl urmări în tăcere, incapabilă să-şi ia privirea de la el. Deşi nu arăta diferit, percepția ei asupra lui se schimbase radical. Nu vedea în el gentlemanul elegant, ci trupul musculos, puterea perfect controlată. Era complet conştientă de puterea sa pur masculină şi nu mai fusese niciodată atât de conştientă că era femeie.
   - Milady?
   Scoasă din reverie, se întoarse şi o văzu pe Marie care luase o ploscă de coniac din trăsură şi i-o oferea stăpânei sale. Jocelyn reuşi să zâmbească.
   - Bea tu prima. Tu eşti cea brutalizată de bestia aceea.
   Fără să se încurce cu manierele politicoase, Marie duse plosca la gură şi luă o duşcă sănătoasă. Se înecă puțin, dar mâinile îi fură mai stabile când turnă băutura în capac, pe care îl folosea drept pahar, şi i-l întinse lui Jocelyn, care înghiți ceva mai încet decât camerista ei.
   Închise ochii o clipă, simțind cum băutura o ardea pe interior.
   - Eşti bine? o întrebă Jocelyn, cu mintea mai limpede.
   - Mai bine decât aş fi fost dacă nu îl împuşcați, milady.
   O trecu un fior involuntar.
   Jocelyn îi zâmbi.
   - Dacă doreşti să bei toat plosca şi să te îmbeți cumplit, promit să trec cu vederea.
   Marie chicoti.
   - Nu e nevoie, dar voi mai lua o gură.
   - Jocelyn, poți să ții caii pentru ca eu şi vizitiul să-l urcăm pe individ în trăsură? strigă David. Trebuie dus la închisoarea din Hereford.

...........................................................