Secretul soțului, Liane Moriarty

                                         1-9

             Vai, sărmana Pandora! Zeus o mărită cu Epimeteu, un bărbat nu foarte inteligent pe care ea nici măcar nu-l cunoștea, și-i dă un misterios borcan acoperit. 

  Nimeni nu-i spune Pandorei ce-i cu borcanul. Nimeni nu-i spune să nu-l deschidă. Firește că ea deschide borcanul. Ce era să facă? De unde era să știe că din el se vor răspândi în lume toate relele și că în borcan va rămâne doar speranța? De ce nu scria nimic pe el, un avertisment, acolo?

   Și-apoi toți suntem, vai, asemeni Pandorei. Unde îți este voința?

   Ți s-a spus să nu deschizi cutia, dar tu, repede să-ți bagi nasul, ca orice femeie roasă de curiozitate, și-acum uite ce-ai făcut și câte-ai pătimit. Dar, în primul rând, era un borcan, nu o cutie, și în al doilea rând, de câte ori să mai repete, nimeni nu i-a spus să nu-l deschidă!

                                   Luni

                                      1.

            Totul s-a întâmplat din cauza Zidului Berlinului.

   Dacă n-ar fi fost Zidul Berlinului, Cecilia n-ar mai fi găsit scrisoarea și acum n-ar mai fi stat la masa din bucătărie, dorindu-și să n-o deschidă.
   Plicul era de culoare gri, acoperit cu un strat subțire de praf.
   Cuvintele de pe partea din față erau scrise cu un pix cu pastă albastră și vârf subțire, iar scrisul atât de familiar parcă era al ei. L-a întors pe cealaltă parte. Era lipit cu o bucată de scotch. Oare când a fost scris? Părea vechi, scris cu mulți ani în urmă, dar nu-și dădea seama câți.
   Nu, n-avea de gând să-l deschidă. Era absolut clar că nu trebuia să-l deschidă. Era cea mai hotărâtă persoană pe care o cunoștea și se decisese deja să nu deschidă scrisoarea, așa că n-avea rost să se mai gândească.
   Deși, acum pe bune, dacă ar deschide-o, ce mare scofală? Orice femeie s-ar grăbi s-o facă. S-a gândit pe rând la toate prietenele ei și la ce i-ar răspunde ele dacă ar fi să le întrebe chiar în clipa asta la telefon ce să facă.
   Miriam Openheimer: Da. Deschide-o.
   Erica EdgeclifȚ: Mai întrebi? Deschide-o, ce mai stai?
   Laura Marks: Da, ar trebui s-o deschizi și apoi s-o citești cu voce tare ca să aud și eu.
   Sarah Sacks: N-ar avea niciun rost s-o întrebe pe Sarah, pentru că Sarah nu reușea niciodată să se hotărască. De câte ori o întreba Cecilia dacă dorește ceai sau cafea, ea stătea să se gândească un minut întreg, încruntată și nehotărâtă dacă să vrea una sau alta și, până la urmă, zicea: „Cafea! Nu, stai, mai bine ceai!” O decizie ca asta i-ar provoca o comoție cerebrală.
   Mahalia Ramachandrati: Categoric nu! Ar fi o lipsă de respect față de soțul tău. Nu trebuie s-o deschizi.
   Poate că Mahalia, cu ochii ei mari, căprui și privirea aia de om cinstit, este uneori cam prea categorică.
   Cecilia a lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie și s-a dus să pună ibricul pe foc.
   La naiba cu Zidul Berlinului, cu Războiul Rece și cu cine o fi fost ăla care, în 1940 sau când o fi fost, a găsit cum să rezolve problema cu nemernicii de nemți; individul care a pocnit din degete și a zis
   „Fir-aș al naibii, am găsit soluția! Vom construi un afurisit de zid mare și lat, ca să-i ținem acolo pe bulangii!”
   Bine, probabil că nu s-a exprimat chiar așa, ca un sergent-major britanic.
   Esther ar ști cine a venit cu ideea de a construi Zidul Berlinului.
   Probabil că Esther ar ști să-i spună și când s-a născut acela. Pentru că a fost un bărbat, desigur. Doar un bărbat putea să vină cu o idee atât de crudă: atât de tâmpită și totuși atât de eficientă, deși brutală.
   Făcea cumva discriminare de gen?
   Cecilia a umplut ibricul, a închis robinetul și a șters stropii de apă de pe chiuvetă, lustruind-o bine cu un prosop de hârtie.
   Săptămâna trecută, chiar înainte să înceapă ședința comitetului pentru festivități, o mamă de la școală, care avea trei băieți aproape de aceeași vârstă cu cele trei fiice ale Ceciliei, spusese despre o remarcă de-a ei că a fost „nițeluș cam sexistă”. Cecilia nu-și mai aducea aminte ce anume spusese, dar fusese o glumă. Și în fond ce, femeile nu aveau voie să fie sexiste în următoarele două sute de ani până egalau scorul?
   Da, poate că era sexistă.
   Apa din ibric a fiert. Femeia a rotit ușor pliculețul de ceai Earl Grey, uitându-se cum rotocoalele negre se dispersau în apă ca o cerneală.
   Existau lucruri și mai grave decât a fi sexist. De exemplu, ai putea fi genul de persoană care gesticulează strângându-și vârfurile degetelor atunci când spune „nițeluș”.
   A oftat uitându-se la ceașca de ceai. Acum ar fi bun un pahar de vin, dar renunțase la alcool pe perioada Postului Mare. Mai rămăseseră doar șase zile. Avea o sticlă scumpă de vin roșu pusă deoparte pentru ziua de Paște, când treizeci și cinci de adulți și douăzeci și trei de copii urmau să vină la masa de prânz, așa că nu putea s-o deschidă.
   La ea sărbătoreau Paștele, Ziua mamei, Ziua tatălui și Crăciunul. John-Paul avea cinci frați mai mici, toți căsătoriți și cu copii. Deci venea lume multă. Însă planificarea era cheia. O planificare minuțioasă.
   Și-a luat cana de ceai și s-a dus cu ea la masă. De ce renunțase la vin în Postul Mare?
   Polly a fost mai rezonabilă. Ea renunțase la gemul de căpșuni.
   Cecilia nu observase la Polly decât o pasiune trecătoare pentru gemul de căpșuni, deși acum, bineînțeles, o surprindea stând și holbându-se cu jind în frigider. Puterea negației.
   - Esther! a strigat ea.
   Esther era în camera de alături și se uita împreună cu surorile ei la emisiunea The Biggest Loser, mâncând toate dintr-o pungă uriașă de chipsuri cu sare și oțet aromatic rămasă de-acum câteva luni, de la grătarul de Ziua națională a Australiei.
   Cecilia nu înțelegea de ce le plăcea celor trei fiice ale ei, fete suple de altfel, să se uite la niște supraponderali care nădușeau făcând gimnastică, plângeau și se înfometau. Nu păreau să deprindă niște obiceiuri alimentare sănătoase. Ar trebui să se ducă la ele și să le confiște punga de chipsuri, doar că la cină toate mâncaseră somon cu broccoli fără să comenteze, iar ea nu mai avea putere să se certe.
   De la televizor s-a auzit o voce puternică:
   - Nu obții nimic gratis!
   Nu strica să audă și fiicele ei. Nimeni nu știa mai bine decât Cecilia! Și totuși, nu-i plăcea expresia de ușoară repulsie care apărea în treacăt pe chipurile lor tinere și senine.
   Avea întotdeauna mare grijă să nu facă remarci negative despre aspectul fizic al unei persoane în fața fetelor, ceea ce nu se putea spune despre prietenele ei.
   Chiar zilele trecute, Miriam Openheimer spusese cu voce tare încât auziseră și fiicele ei, aflate la o vârstă când erau foarte ușor impresionabile:
   - Dumnezeule, ia uitați-vă ce burtă am făcut!
   Apoi și-a apucat carnea cu vârful degetelor ca și când ar fi fost ceva dezgustător. Bravo, Miriam, de parcă și-așa fetele noastre nu sunt bombardate zilnic cu un milion de mesaje care le sugestionează să-și disprețuiască corpul.
   Adevărul este că Miriam a cam făcut colăcel în jurul taliei.
   - Esther! a strigat ea din nou.
   - Ce e? a întrebat Esther cu o voce calmă și prefăcută, care Ceciliei i s-a părut că o imita inconștient pe a ei.
   - A cui a fost ideea de a construi Zidul Berlinului?
   - Mi se pare că a lui Nikita Hrușciov! a răspuns imediat Esther, pronunțând cu mare plăcere numele cu rezonanță exotică și cu un accent rusesc în propria ei interpretare. A fost un fel de prim- ministru al Rusiei, doar că era premier. Dar s-ar putea să fi fost...
   Surorile ei au reacționat imediat cu obișnuita lor politețe impecabilă.
   - Gura, Esther!
   - Esther! Nu aud ce zice la televizor!
   - Mulțumesc, scumpo!
   Cecilia a sorbit din ceai și și-a imaginat că se întoarce în timp ca să-l pună la punct pe acest Hrușciov.
   Nu, domnule Hrușciov, nu se poate să construiești un zid. Cu asta nu veți dovedi că regimul comunist funcționează bine. Nu va funcționa bine deloc. Uite, sunt de acord că nici capitalismul nu întruchipează perfecțiunea! Stai să -ți arăt ultimul extras de cont al cârdului meu de credit. Dar chiar trebuie să-ți pui creierașul la contribuție să găsești altceva.
   Și atunci, cincizeci de ani mai târziu, Cecilia n-ar mai fi găsit această scrisoare care o făcea să se simtă atât de... cum să zică?
   Dezorganizată. Da, ăsta era cuvântul.

                Îi plăcea să fie organizată.
   Era mândră de capacitatea ei de a se organiza. Viața ei de zi cu zi era alcătuită dintr-o mie de piese mai mici - „Să cumpăr coriandru”, „S-o tund pe Isabel”, „Să găsesc pe cineva care să stea cu Polly la balet marți cât timp o duc pe Esther la logoped” - asemenea unui puzzle uriaș din cele la care Isabel stătea ore în șir ca să le facă.
   Și totuși, Cecilia, care n-avea destulă răbdare pentru puzzle-uri, știa exact de unde provenea fiecare piesă din viața ei și unde trebuia să fie pusă.
   Sigur, poate că viața Ceciliei nu era atât de interesantă sau impresionantă. Era mama unor fete care mergeau la școală și consultant cu normă parțială la firma Tupperware, nu actriță sau statistician sau o poetă care locuiește în Vermont. (Descoperise de curând că Liz Brogan, o fostă colegă de liceu, era acum o poetă recunoscută și locuia în Vermont. Liz, care mânca brânză și sendvișuri cu pateu Vegemite și pierdea mereu autobuzul. Cecilia a avut nevoie de toată tăria ei de caracter ca să nu se necăjească din cauza asta. Nu că voia și ea să scrie poezii. Dar totuși. S-ar fi zis că, dacă cineva avea să ducă o viață obișnuită, atunci aceea ar fi fost Liz Brogan.) Firește, Cecilia nu aspirase la nimic altceva decât la o viață obișnuită .
   Iată-mă-s - o mămică provincială obișnuită, se pomenea zicându-și uneori, de parcă cineva o acuza că năzuise să devină altceva, ceva mai mult de-atât.
   Alte mame povesteau că se simt copleșite, că le venea greu să se concentreze chiar și pe un singur lucru și ziceau mereu:
   - Cum reușești să le faci pe toate, Cecilia?
   Ea nu știa ce să le răspundă. De fapt, nici nu prea înțelegea ce li se părea așa de greu.
   Dar acum, nu se știe de ce, avea impresia că totul e într-un fel compromis. Nu avea sens.
  Poate că n-avea legătură cu scrisoarea. Poate că era ceva hormonal. Era „probabil la premenopauză”, vorba doctorului Mearthur. („Ba nu sunt!” replicase automat Cecilia, de parcă auzise o glumă insultătoare.)
   Poate că era o fază de ușoară anxietate cu care știa că se confruntă unele femei. Alte femei. Persoanele anxioase i s-au părut întotdeauna simpatice. Anxioase ca Sarah Sacks, draga de ea. Îi venea să le mângâie pe creștetul capului lor plin de griji.
   Poate că dacă deschidea scrisoarea și vedea că nu-i nimic, își va recăpăta liniștea. Avea treburi de făcut. De împăturit două coșuri de rufe. De dat trei telefoane urgente. De copt niște prăjituri fără gluten pentru membrii cu intoleranță la gluten ai comisiei pentru proiectarea paginii web a școlii (adică Janine Davidson), care urma să se întrunească în ziua următoare.
   În afară de scrisoare mai erau și alte lucruri care îi creau o stare de anxietate.
   Sexul, de exemplu. Chestia asta nu-i ieșea deloc din minte. S-a încruntat și și-a plimbat mâinile de-a lungul taliei. Pe „mușchii oblici”, cum îi numea instructoarea ei de Pilates. Oh, chestia cu sexul nu era o problemă! De fapt, nici n-o interesa. Refuza să se lase preocupată de așa ceva. N-avea nicio importanță.
   Era adevărat că din dimineața aceea de anul trecut a devenit conștientă de un ascuns sentiment de fragilitate, realizând faptul că o viață cu preocupări legate de coriandru și rufe de spălat poate fi furată într-o clipă, că s-ar putea ca existența ta banală să dispară și tu să devii brusc o femeie căzută în genunchi, cu fața ridicată spre cer, o femeie spre care alte femei dau fuga s-o ajute în timp ce altele întorc deja capul în altă parte, spunând în sinea lor: N-am să las să mi se întâmple una ca asta.
   Cecilia a revăzut scena în mintea ei pentru a mia oară: micul Spiderman în zbor. Ea a fost una dintre femeile care au dat fuga.
   Firește că a fost, a deschis repede portiera mașinii, deși știa că orice ar fi făcut nu mai ajuta la nimic. Nu era de la școala ei, din cartierul ei, din parohia ei. Niciuna dintre fetele acesteia nu s-a jucat vreodată cu băiețelul acela. Nici ea n-a stat la cafea cu femeia îngenuncheată.
   Tocmai oprise la semafor, în cealaltă parte a intersecției, când s-a întâmplat.
   Un băiețel de vreo cinci ani, îmbrăcat într-un costum albastru cu roșu, de Spiderman, aștepta pe trotuar, ținând-o de mână pe mama lui. Era Săptămâna Cărții, de aceea băiețelul era costumat așa. Cecilia tocmai se uita la el și se gândea: Mmmm, Spiderman nu este un personaj dintr-o carte, când, fără un motiv evident, băiețelul a lăsat-o de mână pe mama lui și a coborât de pe bordură în stradă. Ea a început să țipe. Mai târziu și-a adus aminte că instinctiv a lovit cu pumnul în claxon.
   Dacă ar fi trecut pe acolo cu doar câteva momente mai târziu, ar fi ratat incidentul. Zece minute mai târziu și moartea băiețelului n- ar fi fost pentru ea decât o deviere a traficului. Acum era doar o amintire din cauza căreia, probabil, nepoții ei vor spune într-o bună zi: „Bunico, nu mă mai strânge așa de tare de mână”.
   Evident că nu era nicio legătură între micul Spiderman și această scrisoare.
   Doar că băiețelul îi venea în minte în momentele cele mai ciudate.
   Cecilia a împins scrisoarea mai încolo cu vârful degetului și a luat în mână cartea împrumutată de Esther de la bibliotecă: Ridicarea și căderea Zidului din Berlin.
   Așa deci, Zidul Berlinului. Minunat.

             Prima dată când și-a dat seama că Zidul Berlinului avea să devină o parte importantă din viața ei a fost dimineață, la micul dejun.
   Erau doar Cecilia și Esther care stăteau la masa din bucătărie.
   John-Paul era plecat în străinătate, la Chicago, până vineri, iar Isabel și Polly încă nu se treziseră.
   De regulă, Cecilia nu se așeza la masă dimineața. Mânca stând în picioare sprijinită de hiatul din bucătărie în timp ce pregătea prânzul, verifica pe iPad comenzile ele recipiente Tupperware, scotea vasele din mașina de spălat, trimitea mesaje în legătură cu prezentările de produse acasă la clientele ei, făcea diverse, dar de data asta a fost o ocazie rară de a sta singură cu scumpa și mai ciudata ei fiică mijlocie, așa că s-a așezat la masă cu o porție de mușii Bircher în timp ce Esther mânca de zor dintr-un castron cu fulgi de orez, și a așteptat.
   Așa învățase să procedeze cu fiicele ei. Să nu zică nimic. Să nu pună întrebări. Să le lase timp destul și până la urmă vor spune singure ce aveau de spus.
   Era ca la pescuit. Aveai nevoie de liniște și răbdare. (Sau, cel puțin, așa auzise ea. Cecilia mai degrabă și-ar bate un cui în frunte decât să se ducă la pescuit.)
   Nu-i stătea în fire să tacă. Cecilia era o vorbăreață. „Zău așa, tu nu taci dracului niciodată?” a întrebat-o o dată un fost iubit. Vorbea foarte mult când era supărată. Probabil că fostul ei iubit o supărase cu ceva. Deși ea vorbea la fel demult și când era fericită.
   Dar în dimineața aceea nu a scos o vorbă. Doar mânca și aștepta și bineînțeles că fiica ei a început să vorbească.
   - Mamă, a spus cu vocea ei răgușită, ușor peltică. Știai că unii oameni au evadat trecând peste Zidul
Berlinului într-un balon cu aer cald pe care și l-au construit singuri?
   - Nu știam, a răspuns Cecilia, deși poate că știa.
   Adio, Titanic; salutare, Zidul Berlinului! s-a gândit ea.
   Ar fi preferat ca Esther să-i fi povestit ceva despre ce simțea ea, dacă o frământa ceva în legătură cu școala, cu prietenele ei, să-i pună întrebări despre sex, dar nu, ea voia să vorbească despre Zidul Berlinului.
   Încă de la vârsta de trei ani, Esther manifestase tot felul de pasiuni sau, mai exact, obsesii. La început, pentru dinozauri. Sigur, mulți copii sunt interesați de dinozauri, însă interesul manifestat de Esther era, ei bine, obsesiv, sincer vorbind, și cam neobișnuit. Pe copilă n-o mai preocupa nimic altceva. Desena dinozauri, se juca tot timpul cu dinozauri, se costuma în dinozaur. „Eu nu sunt Esther, sunt T-Rex”, zicea. Povestea citită înainte de culcare era obligatoriu despre dinozauri. Orice conversație trebuia să aibă legătură cu dinozaurii.
   Norocul a fost că și pe John-Paul îl interesa acest subiect, pentru că Cecilia se plictisea după cinci minute. (Sunt o specie dispărută! Nu mai aveau nimic de spus!) John-Paul o ducea pe fată în vizită la muzeu. Îi aducea acasă cărți. Petrecea cu ea ore întregi discutând despre erbivore și carnivore.
   De atunci, „pasiunile” lui Esther s-au tot schimbat, ajungând de la montagne-russe la broasca râioasă. Cea mai recentă fusese Titanicul.
   Acum avea zece ani și era destul de mare să caute singură la bibliotecă sau pe internet, iar Cecilia era uimită de informațiile pe care le aduna. Care puștoaică de zece ani mai citea seara, înainte de culcare, niște cărți istorice atât de mari și de groase încât abia reușea să le țină în mână?
   „Încurajați-o!” îi spuneau profesorii de la școală, însă ea se îngrijora uneori.
   I se părea că Esther era puțin autistă sau cel puțin se afla undeva la limita autismului. Mama Ceciliei izbucnise în râs când îi spusese despre această temere a ei. „Dar Esther este exact cum erai tu!” i-a spus aceasta. (Nu era adevărat. Nici nu se compara cu păstrarea în ordine perfectă a colecției de păpuși Bărbie.)
   - Eu am o bucată din Zidul Berlinului, îi zisese Cecilia fiicei sale în dimineața aceea, când brusc și-a adus aminte, și fusese o adevărată încântare să vadă ochii lui Esther scăpărând de interes. Am fost în Germania, după ce a fost dărâmat Zidul.
   - Pot s-o văd și eu? a întrebat Esther.
   - Poți s-o păstrezi tu, scumpo.
   Bijuteriile și hainele erau pentru Isabel și Polly. Pentru Esther, o bucată din Zidul Berlinului era de ajuns.
 
          Cecilia, care avea douăzeci de ani la vremea aceea, plecase într- un voiaj de șase săptămâni prin Europa, împreună cu prietena ei Sarah Sacks, în 1990, la doar câteva luni după ce se anunțase că Zidul urma să fie dărâmat. (Combinația dintre bine cunoscuta nehotărâre a lui Sarah și bine cunoscuta hotărâre a Ceciliei făcea din ele o pereche perfectă pentru a călători împreună. Fără niciun fel de problemă.)
    Când au ajuns la Berlin, au văzut o mulțime de turiști aflați de-a lungul Zidului și care încercau să ia bucăți din el ca suvenir, folosindu-se de chei, pietre, orice aveau la îndemână. Zidul semăna cu cadavrul uriaș al unui dragon care altădată terorizase orașul, iar turiștii erau corbii care ciuguleau din rămășiț ele lui.
   Fără nicio unealtă la îndemână era aproape imposibil să ciobești o bucată din el, așa că Cecilia și Sarah s -au hotărât să cumpere niște bucăți de la întreprinzătorii locali care întinseseră pe jos niște pleduri și vindeau o gamă variată de modele. Capitalismul triumfase cu adevărat.
   Puteai să cumperi orice, de la bucăți cenușii, de mărimea unor pietre, până la fragmente imense de mărimea unei lespezi inscripționate cu graffiti.
   Nu-și amintea cât plătise pentru piatra aceea mică și cenușie care părea să fi provenit dintr-o grădină. „Probabil că de-acolo provine”, a spus Sarah când s-au urcat în trenul cu care au plecat de la Berlin în seara aceea și amândouă au râs de propria lor naivitate, dar măcar simțiseră că făceau parte din istorie.
   Cecilia își pusese piatra într-o pungă de hârtie pe care scrisese BUCATA MEA DIN ZIDUL BERLINULUI și, când a ajuns în Australia, a aruncat-o într-o cutie cu celelalte suvenire pe care le colecționa: suporturi pentru pahare, bilete de tren, meniuri, monede străine, chei de la camere de hotel.
   Cecilia își dorea acum să fi acordat mai multă atenție Zidului, să fi făcut mai multe poze cu el, să fi strâns mai multe anecdote pe care să i le împărtășească lui Esther. De fapt, ce-și amintea cel mai bine din călătoria aceea la Berlin era momentul în care s-a sărutat cu un neamț tânăr și arătos, cu părul șaten, într -un club de noapte. El scotea cuburile de gheață din băutura lui și i le plimba ei pe claviculă, ceea ce la vremea aceea i se păruse o chestie incredibil de erotică, dar acum părea mai degrabă un gest neigienic și dezagreabil.
   Măcar de-ar fi fost genul de fată curioasă, interesată de politică, să intre în vorbă cu localnicii și să-i întrebe cum era să trăiești în umbra Zidului. Așa, tot ce avea să-i povestească fiicei ei era despre săruturi și cuburi de gheață.
   Bineînțeles, lui Isabel și lui Polly le-ar plăcea la nebunie s-o audă povestind despre săruturi și cuburi de gheață. Sau doar lui Polly, probabil că Isabel ajunsese la vârsta când imaginea mamei ei sărutându-se cu cineva ar oripila-o.
   Cecilia a trecut Să caut bucata din Zidul Berlinului pentru E în lista cu lucruri de făcut în ziua aceea (avea douăzeci și cinci de lucruri de făcut - le listase cu ajutorul unei aplicații iPhone) și pe la ora 2 p.m.
   A urcat la mansardă s-o caute.
   Probabil că „mansardă” era un cuvânt prea generos pentru zona de depozitare de sub acoperiș. Acolo ajungeai trăgând în jos o scară dintr-o trapă deschisă în tavan.
   După ce a urcat acolo, a trebuit să umble cu genunchii îndoiți ca să nu dea cu capul de tavan. John-Paul refuza categoric să urce în pod. Suferea de claustrofobie și la serviciu urca șase etaje pe scări în loc să ia liftul. Bietul de el avea frecvent coșmaruri că rămânea blocat într-o cameră unde pereții se strângeau.
   „Zidurile!” striga el în somn, apoi se trezea transpirat și cu privirea rătăcită. „Crezi că ai fost încuiat în dulap când erai mic?” îl întrebase o dată Cecilia (deși n-ar fi crezut-o în stare de așa ceva pe mama lui), dar el îi spusese că sigur nu. „John-Paul n-a avut niciodată coșmaruri în copilărie”, îi răspunsese mama lui când Cecilia a întrebat-o. „Dormea ca un îngeraș. Poate că tu îi dai o mâncare prea grea seara.” Acum se obișnuise cu coșmarurile lui.
   Podul casei era mic și înghesuit, dar curat și bine organizat, firește. Se pare că în ultimii ani, „organizată” devenise principala ei calitate. Parcă era o mică vedetă, reclamând celebritatea din acest unic motiv. Culmea este că la un moment dat a devenit un lucru din cauza căruia familia și prietenele comentau și glumeau pe seama ei, apoi se pare că s-a perpetuat, astfel încât viața ei era acum extraordinar de bine organizată, ca și când a fi mamă era un sport, iar ea o sportivă de performanță. Parcă își spunea în sinea ei: Cât de departe pot să ajung? Până unde pot să-mi rostuiesc viața fără să pierd controlul?
   Și tocmai de aceea alți oameni, cum ar fi sora ei Bridget, aveau camerele pline cu tot felul de porcării prăfuite, pe când în podul Ceciliei existau stive de cutii de depozitare din plastic alb, etichetate cu grijă. Singura zonă care făcea excepție de la stilul „Cecilian” era mormanul de cutii de pantofi din colț. Acestea erau ale lui John- Paul. El prefera să păstreze documentele despre situația financiară anuală în cutii separate. Așa obișnuia el de ani de zile, dinainte s-o cunoască pe soția sa. Era mândru de cutiile lui, așa că ea s-a abținut să-i spună că un fișet ar însemna o folosire mult mai eficientă a spațiului.

        Mulțumită cutiilor de depozitare etichetate, a găsit aproape imediat bucata din Zidul Berlinului. A scos capacul cutiei pe care scria Cecilia: Călătorii/Suvenire, 1985–1990 și iat-o acolo, în punga de hârtie maro decolorată. Bucățica ei de istorie. A scos fragmentul de piatră (sau ciment?) și l-a ținut în palmă. Era chiar mai mic decât își amintea ea.
   Nu părea cine știe ce, dar spera să fie îndeajuns de impresionant ca să-i smulgă lui Esther unul dintre rarele ei zâmbete în colțul gurii. Cu greu obțineai un zâmbet din partea lui Esther.
   Apoi Cecilia a mai zăbovit (da, făcea multă treabă în fiecare zi, dar nu era un robot, își permitea din când în când să piardă puțin timp) să se uite prin cutie și să râdă de fotografia cu ea și băiatul german care făcuse chestia cu cubul de gheață. El, ca și fragmentul acela din Zidul Berlinului, nu i s-a mai părut atât de impresionant cum își amintea ea.
   Apoi a sunat telefonul din casă, smulgând-o din trecut și aducând-o din nou în prezent, iar ea s a ridicat atât de repede în picioare, încât a dat tare cu capul de tavan. Zidurile astea!
   A înjurat și s-a tras înapoi, lovind cu cotul stiva de cutii de pantofi a lui John-Paul.
   Cel puțin trei dintre ele s-au răsturnat și hârtiile dinăuntru s -au revărsat pe jos ca o alunecare de teren. Vezi, tocmai de-aia cutiile de pantofi nu erau o soluție atât de bună.
   Cecilia a înjurat iar și s-a frecat la cap, căci se lovise zdravăn. S-a uitat la cutii și a văzut că erau toate cu situația financiară din anii ’80. A început să îndese teancul de chitanțe într-una dintre cutii și chiar atunci privirea i-a fost atrasă de un plic alb pe care era scris numele ei.
   L-a ridicat de jos și a văzut că era scrisul lui lohn-Paul. Zicea așa:

            Pentru soția mea, Cecilia Fitzpatrick
   Se va deschide numai după moartea mea.

        Ea a izbucnit în râs, apoi s-a oprit brusc, de parcă s-ar fi aflat la o petrecere la care se amuzase pe seama spuselor cuiva, apoi își dădu seama că nu fusese o glumă, ci un lucru cât se poate de serios.
   A citit din nou - Pentru soția mea, Cecilia Fitzlatrick - și, în mod ciudat, timp de o clipă doar, a simțit că i se aprind obrajii, ca și când i-ar fi fost rușine. Pentru el sau pentru ea? Nu-și dădea seama. 
   Avea senzația că dăduse peste ceva rușinos, parcă l-ar fi prins masturbându-se la duș. (Miriam Openheimer îl surprinsese o dată pe Doug masturbându-se la duș. Era înfiorător că știau toate, dar cum a trecut la al doilea pahar de șampanie, Miriam a început să dea din casă, și o dată ce-au aflat lucrul ăsta, n-aveau cum să-l mai șteargă din memorie.)
   Ce scria înăuntru?
   A vrut să-l deschidă imediat, fără să-și lase timp să se gândească, așa cum făcea uneori (nu foarte des) când băga în gură ultimul biscuit sau pătrățel de ciocolată înainte să aibă timp conștiința să-i înfrâneze pofta.
   Telefonul a sunat din nou. Nu avea ceasul la ea și deodată a avut impresia că pierduse noțiunea timpului.
   A aruncat restul documentelor înapoi într-o cutie, a luat bucata din Zidul Berlinului și scrisoarea, apoi a coborât scările.
   Imediat ce a coborât din podul casei, a fost prinsă în vârtejul treburilor ei zilnice. Avea de livrat o comandă uriașă de recipiente Tupperware, de luat fetele de la școală, de cumpărat pește pentru diseară la cină (mâncau mult pește când John-Paul era plecat în delegație, fiindcă lui nu-i plăcea peștele), de dat telefoane. Preotul paroh, părintele Joe, sunase să-i aducă aminte că a doua zi era înmormântarea surorii Ursula. Se pare că existau unele îngrijorări în legătură cu numărul participanților. Ea va veni, desigur. A lăsat pe frigider scrisoarea misterioasă a lui John-Paul și i-a dat lui Esther bucata din Zidul Berlinului chiar înainte să se așeze seara la masă.
   - Mulțumesc, a spus Esther luând în mână bucata de piatră cu un respect înduioșător. Din care parte a Zidului provine?
   - Cred că este de lângă punctul de control Charlie, a spus Cecilia cu convingere.
   De fapt, habar n-avea.
   - Dar pot să-ți spun cu siguranță că băiatul ăla cu cubul de gheață purta un tricou roșu și jeanși albi și m-a mângâiat pe părul prins în coadă de cal și mi-a zis: „Foarte frumos”.
   - Valorează ceva? a întrebat Polly.
   - Mă îndoiesc.
   - Cum poți să dovedești că este o bucată din Zid? a întrebat Isabel. Arată ca o piatră.
   - Cu ajutorul testului ADM, a spus Polly.
   Copila asta se uita prea mult la televizor.
   - ADN, nu ADM. Și se face la oameni, a spus Esther.
   - Știu asta!
   Polly venise pe lume furioasă că surorile ei i-o luaseră înainte.
   - Atunci de ce...
   - Și cine credeți că va fi votat în seara asta pentru excluderea din concurs la The Biggest Loserl a întrebat Cecilia, zicând în sinea ei: Păi sigur că da, pentru cei care îmi monitorizează viața, schimb subiectul de discuție și trec de la o fascinantă perioadă de istorie modernă din care fetele mele ar avea ceva de învățat, la o porcărie de show TV din care n-au ce învăța, numai ca să nu ne certăm și să nu mă apuce durerea de cap.
    Dacă John-Paul ar fi fost acasă, probabil că n-ar fi schimbat subiectul. Ea era o mamă mult mai bună când avea spectatori.
   Fetele vorbiseră despre The Biggest Loser tot restul mesei, în timp ce ea se prefăcea interesată și se gândea la scrisoarea de pe frigider.
   După ce va strânge masa și fetele se vor duce să se uite la televizor, va lua scrisoarea și o va studia.
   Acum a pus ceașca de ceai pe masă și a ridicat plicul în lumină, amuzându-se singură. Înăuntru părea să fie o scrisoare scrisă de mână pe o pagină de hârtie liniată. N-a reușit să descifreze niciun cuvânt.
   Oare John-Paul văzuse la televizor că soldații trimiși în Afganistan scriau scrisori care să fie trimise familiilor lor în caz că mureau, un fel de mesaje de dincolo de moarte, și se gândise să facă și el la fel?
   Doar că ea nu și-l putea imagina făcând un astfel de lucru. Era ceva prea sentimental.
   Și totuși minunat. Dacă el va muri, voia ca ele să știe cât de mult le iubea. ...numai după moartea mea. De ce se gândea la moarte? Era cumva bolnav? Dar scrisoarea părea că fusese scrisă cu mult timp înainte, iar el încă trăia. Pe lângă asta, își făcuse și un control medical în urmă cu câteva săptămâni, iar doctorul Kluger îi spusese că era „zdravăn ca un armăsar”. Câteva zile după aceea a tot nechezat prin casă, zvâcnind din cap ca un cal și purtând-o în cârcă pe Polly care învârtea deasupra capului un prosop de bucătărie pe post de bici.
   Femeia a zâmbit când și-a adus aminte și neliniștea i s-a risipit.
   Așadar, în urmă cu câțiva ani, John-Paul făcuse un gest sentimental care nu-i stătea în fire și scrisese această scrisoare. Nu era ceva pentru care să se ambaleze și firește că n-ar trebui s-o deschidă doar pentru a-și satisface curiozitatea.
   S-a uitat la ceas. Era aproape ora 20:00. În curând avea să-i telefoneze. De obicei, pe la ora asta o suna în fiecare seară când era plecat.
   Nici măcar n-o să-i pomenească de scrisoare. L-ar pune într-o postură neplăcută și chiar nu era un subiect de discutat la telefon.
   Un singur lucru: cum ar fi putut ea să găsească scrisoarea dacă el ar fi murit? Poate că n-ar fi găsit-o niciodată! De ce el nu i-o dăduse avocatului lor, soțul lui
   Miriam, Doug Openheimer. Îi venea atât de greu să nu și-l imagineze la duș de câte ori se gândea la el. Firește, chestia asta n- avea nicio relevanță în privința priceperii lui ca avocat, poate spunea mai mult despre cum se descurcă Miriam în dormitor. (Cecilia și Miriam se aflau într-o relație oarecum competitivă.) Desigur, date fiind circumstanțele actuale, acum nu era momentul să se grozăvească cu viața ei sexuală. Încetează! Nu te mai gândi la sex.
   În orice caz, a fost o prostie din partea lui John-Paul e a nu i-a dat scrisoarea lui Doug. Dacă el ar fi murit, probabil că ea ar fi aruncat toate cutiile lui de pantofi într-una din acele zile când făcea ordine și curățenie într-o frenezie, fără ca măcar să se uite prin ele. Dacă el ar fi vrut ca ea să găsească scrisoarea, era aiurea s-o bage într-o cutie la întâmplare. De ce să n-o pună în dosarul în care țineau testamentele, asigurarea de viață și alte chestii de genul ăsta?
   John-Paul era unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunoștea, mai puțin atunci când venea vorba de organizarea vieții.
   - Chiar nu înțeleg cum au ajuns bărbații să conducă lumea, îi spusese ea în acea dimineață surorii ei Bridget, după ce -i povestise că John-Paul își pierduse cheile mașinii în Chicago.
   Cecilia își ieșise din minți când a văzut sms-ul primit de la el. N-avea ce să facă! Nu că el s-ar fi așteptat ca ea să fi făcut ceva, dar totuși!
   Lui John-Paul i se întâmplau mereu lucruri de genul ăsta. Ultima dată când fusese plecat din țară își uitase laptopul într-un taxi.
   Omul ăsta pierdea mereu câte ceva. Portofele, telefoane, chei, verigheta. Lucrurile lui parcă se ascundeau de el.
   - Se pricep să construiască, îi zisese soră-sa. Poduri și drumuri. Adică, tu ai putea să construiești măcar o căsuță? O căsuță din chirpici?
    - Aș putea să construiesc o colibă, a spus Cecilia.
   - Probabil că ai putea, a mormăit Bridget ca și când ar fi fost vorba de o nereușită. În orice caz, nu bărbații conduc lumea. Avem o femeie prim-ministru. Iar tu conduci lumea ta. Conduci casa Fitzpatrick. Conduci St Angela’s. Conduci lumea Tupperware.
   Cecilia era președinta comitetului de părinți de la școala primară St Angela’s. Tot ea era pe locul unsprezece în topul consultanților Tupperware din Australia. Surorii ei i se păreau de-a dreptul comice aceste două posturi ale ei.
   - Eu nu conduc casa Fitzpatrick, a spus Cecilia.
   - Firește că nu, a hohotit de râs Bridget.
   Era adevărat că, dacă Cecilia murea, casa Fitzpatrick ar fi... mă rog, ar fi îngrozitor să te gândești ce s-ar întâmpla. Lui John-Paul nu i-ar ajunge doar o scrisorică de la ea. El ar avea nevoie de un manual, cu planul casei inclus, pe care să fie marcat locul unde se află spălătoria și dulapul cu lenjerii.
   În momentul acela a sunat telefonul și ea s-a grăbit să răspundă.
   - Stai să ghicesc. Fetele noastre se uită la televizor la dolofanii ăia, așa-i? a zis John-Paul.
   Ei îi plăcuse dintotdeauna cum suna vocea lui la telefon: profundă, caldă și liniștitoare. Oh, da, soțul ei era incorigibil, pierdea lucruri și întârzia, dar avea grijă de soția și de fiicele lui în felul acela demodat, responsabil, adică eu-sunt-bărbatul-și-asta-e-de-datoria-mea. Bridget avea dreptate, Cecilia conducea lumea ei, dar ea știuse dintotdeauna că, dacă apărea vreo situație de criză - un nebun înarmat, o inundație, un incendiu - John-Paul ar fi cel care le-ar salva viața. S-ar arunca în fața glonțului, ar construi pluta, i-ar conduce în siguranță prin infernul dezlănțuit și după ce -ar face asta ar lăsa-o pe soția sa să preia controlul, iar el și-ar pipăi buzunarele și ar spune: „A văzut careva portofelul meu?”
   După ce a văzut cum a murit micul Spiderman, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l sune pe John-Paul, deși degetele îi tremurau în timp ce forma numărul lui de telefon.
   - Am găsit scrisoarea, a spus acum Cecilia.
   Și-a plimbat degetele peste scrisul lui de pe fața plicului. De cum i-a auzit vocea, a știut că avea să-l întrebe despre ea chiar atunci.
   Erau căsătoriți de cincisprezece ani. Nu avuseseră niciodată secrete unul față de celălalt.
   - Ce scrisoare?
   - O scrisoare de la tine, a spus Cecilia.
   Încerca să pară relaxată, glumeață, astfel încât toată situația să rămână în perspectiva corectă, astfel încât indiferent despre ce era vorba în scrisoare, nu însemna nimic, nu schimba cu nimic situația.
   - Adresată mie și pe care ar trebui să o deschid în cazul morții tale.
   Era imposibil să folosești expresia „în cazul morții laie” când discuți cu propriul tău soț fără ca vocea să -ți sune ciudat.
   A urmat un moment de tăcere. O clipă ea a crezut că se întrerupsese legătura, doar că se auzea un ușor zgomot de fond, ca un zăngănit și zumzet de voci. Părea că suna dintr-un restaurant.
   A simțit un gol în stomac.
   - John-Paul?

                                                      2.

           - Dacă asta e o glumă, să știți că nu-i amuzantă deloc, a spus Tess.
   Will i-a pus mâna pe braț. Felicity i-a pus și ea mâna pe celălalt braț. Așa cum încercau amândoi s-o sprijine, arătau împreună ca un suport pentru cărți.
   - Ne pare foarte, foarte, foarte rău, a spus Felicity.
   - Foarte rău, a repetat și Will de parcă ar fi cântat într-un duet.
   Stăteau la imensa masă rotundă de lemn pe care o foloseau uneori pentru întâlnirile cu clienții, dar mai ales când mâncau pizza.
   Will se făcuse alb ca varul. Tess îi vedea clar fiecare fir de păr negru din barba nerasă, țepoasă, care semăna cu o miriște miniaturală ce-i creștea peste pielea șocant de albă. Felicity avea pe gât trei pete  roșii distincte.
   Pentru o clipă, Tess a rămas cu privirea ațintită la cele trei pete ca și când acestea ar fi deținut răspunsul. Arătau ca niște urme de degete pe gâtul suplu al lui Felicity. Într-un târziu, Tess a ridicat privirea și a văzut că ochii lui Felicity - vestiții ei ochi frumoși, verzi și migdalați: „Fata asta grasă are niște ochi superbi!” - erau înroșiți și înlăcrimați.
   - Deci v-ați dat seama, a spus Tess. V-ați dat seama că voi doi...
   S-a oprit. A înghițit în sec.
   - Noi vrem ca tu să știi că nu s -a întâmplat nimic a intervenit Felicity.
   - Nu am... știi tu, a spus Will.
   - Nu v-ați culcat împreună.
   Tess a observat că amândoi erau mândri de chestia. Ista, că se așteptau ca ea să-i admire pentru faptul că s-au abținut.
   - Categoric nu, a spus Will.
   - Dar ați vrea, a spus Tess. Aproape că-i venea să râdă de absurditatea situației. Asta vreți să-mi spuneți, nu? Că vreți să faceți dragoste.
   Probabil că s-au sărutat. Asta era mai grav decât dacă s-ar fi culcat amândoi. Oricine știa că un sărut pe furiș era cel mai erotic lucru din lume.
   Petele de pe gâtul lui Felicity au început să se extindă încet spre linia maxilarului. Arăta de parcă avea o boală infecțioasă rară.
   - Ne pare foarte rău, a spus Will din nou. Ne-am străduit să... să nu se întâmple.
   - Chiar așa, a spus Felicity. Luni de zile, să știi, doar am...
   - Luni de zile? Chestia asta se întâmplă de luni de zile!
   - De fapt, nu s-a întâmplat nimic, a declarat Will pe un ton solemn, de parcă era la biserică.
   - Păi, ceva s-a întâmplat totuși, a spus Tess. S-a întâmplat ceva destul de semnificativ.
   Cine ar fi știut că era în stare să vorbească cu atâta duritate? Fiecare vorbă de-a ei părea un bloc de beton.
   - Îmi pare rău, a zis Will. Sigur... am vrut doar să spun... știi tu.
   Felicity și-a apăsat fruntea cu vârful degetelor și a început să plângă.
   - Oh, Tess!
  Tess a întins mâna instinctiv ca s-o liniștească. Erau mai apropiate decât niște surori. Așa le spuneau mereu celorlalți.
   Mamele lor erau gemene, iar Felicity și Tess erau singure la părinți, născute la o diferență de șase luni una de cealaltă. Făceau totul împreună.
   O dată, Tess îi dăduse un pumn unui băiat – un pumn în toată regula, un croșeu în bărbie - pentru că o făcuse elefănțică pe Felicity, deși aceasta exact așa arătase tot timpul cât fusese elevă.
   Felicity crescuse între timp, devenind „o grasă cu chip frumos”. Bea cola ca pe apă, niciodată nu ținea vreo dietă, nu făcea gimnastică și nu părea că se sinchisește de greutatea ei. Apoi, cu vreo șase luni în urmă, Felicity adoptase programul de slăbit Weight Watchers, renunțase la Cola, se apucase de gimnastică, slăbise patruzeci de kilograme și devenise frumoasă. Extrem de frumoasă. Era exact genul de persoană care se căuta pentru show-ul de televiziune Biggest Loser. O femeie uimitoare, prizonieră în trupul unei supraponderale.
   Tess se bucurase grozav demult pentru ea.
   - Poate că va găsi și ea un bărbat minunat, îi spusese Tess lui Will. Acum are mai multă încredere în ea.
   Și se pare că Felicity cunoscuse pe cineva într-adevăr minunat. Pe Will. Cel mai grozav bărbat pe care îl cunoștea Tess. Chiar că era nevoie de multă încredere în tine ca să furi soțul verișoarei tale.
   - Îmi pare atât de rău că-mi vine să mor, a spus Felicity plângând.
   Tess și-a retras mâna. Felicity - țâfnoasa, sarcastica, amuzanta, isteața, grasa de Felicity - vorbea ca o majoretă americană.
   Will a lăsat capul pe spate și se uita în tavan încleștându-și maxilarul. Se abținea și el să nu plângă. Ultima dată când Tess îl văzuse plângând a fost când s-a născut blam. Tess nu avea lacrimi în ochi. Inima îi bubuia în piept de parcă o îngrozea ceva, de parcă viața ei era în primejdie. Atunci a sunat telefonul.
   - Lasă-l, a spus Will. Programul s-a terminat.
   Tess s-a ridicat în picioare, s-a dus la biroul ei și a ridicat receptorul.
   - TWF Advertising, a spus ea.
   - Tess, iubito, știu că e târziu, dar avem o mică problemă.
   Era Dirk Freeman, directorul de marketing de la Petra Pharmaceuticals, cel mai important și mai profitabil client. Era datoria lui Tess să-l facă pe Dirk să se simtă important, să-l asigure că, deși avea cincizeci și șase de ani și niciodată n-avea să avanseze pe un post de conducere, el era marele șef de trib și Tess era servitoarea lui, preaplecata lui slugă, fata în casă cum s-ar zice, iar el putea să-i spună ce să facă, să flirteze cu ea, să fie morocănos sau sever, și ea îl înjura în sinea ei, dar când era la o adică, ea trebuia să facă ce zicea el. De curând îi trecuse prin minte că serviciile pe care i le făcea lui Dirk Freeman se învecinau cu sexul.
   - Culoarea dragonului de pe ambalajul siropului de tuse este total aiurea, a spus Dirk. E prea violet. Mult prea violet. A plecat la tipar?
   Da, plecase la tipar. Cincizeci de mii de cutii de carton ieșiseră de la tipar în ziua aceea. Cincizeci de mii de dragoni perfect violeți, care zâmbeau arătându-și dințișorii.
   În dragonii aceia investiseră atâta muncă. E-mailuri, discuții. Și în timp ce Tess vorbea despre dragoni, Will și Felicity se îndrăgosteau unul de altul.
   - Nu, a spus Tess, cu ochii ațintiți asupra soțului și verișoarei ei care rămăseseră amândoi la masa pentru ședințe, cu capetele plecate, examinându-și vârful degetelor, ca niște adolescenți pedepsiți la detenție. Azi e ziua ta norocoasă, Dirk.
   - Oh, am crezut că... păi, bine atunci.
   Abia își ascundea dezamăgirea. Ar fi vrut ca Tess să se precipite, să fie îngrijorată. Ar fi vrut să audă cum îi tremură glasul de panică.
   Vocea i-a devenit gravă, aspră și autoritară, de parcă urma să comande o armată pe câmpul de luptă.
   - Trebuie să stai pe loc cu siropul de tuse, bine? Cu tot lotul. Ai înțeles?
   - Am înțeles. Stau pe loc cu siropul de tuse.
   - Te sun mai târziu.
   A închis. Nu era nimic în neregulă cu culoarea. Va reveni el cu un telefon a doua zi ca să-i spună că era bine. Voise doar să se dea mare pentru câteva momente. Probabil că vreun expert mai tânăr decât el îl făcuse să se simtă inferior la vreo ședință.
   - Cutiile pentru siropul de tuse au plecat la tipar azi, a spus Felicity întorcându-se în scaunul ei și uitându-se îngrijorată la Tess.
   - E în regulă, a spus Tess.
   - Dar dacă vrea să schimbe ceva... a zis Will.
   - Am spus că e în regulă.
   Încă nu era furioasă. Nu chiar. Dar simțea că se apropie o furie mai rea decât a trăit vreodată, ca un cazan clocotitor care putea să explodeze, aruncând o minge de foc și distrugând totul în preajmă.
   Nu s-a așezat la loc pe scaun. S-a dus să se uite pe tabla albă pe care scriau toate activitățile în curs de desfășurare.
   Ambalajul pentru siropul de tuse!
   Reclama pe Feathermart!!
   Site-ul Bedstuff!
   Era umilitor să-și vadă propriul scris neglijent, nepăsător și sigur, cu acele frivole semne de exclamație. Figura zâmbitoare de lângă site-ul Bedstuff era pentru că munciseră din greu să obțină contractul acela, luptându-se cu companii mai mari, și pe urmă, da! îl câștigaseră. Desenase acea figură zâmbitoare ieri, când încă nu aflase secretul lui Will și al lui Felicity.
   Oare schimbaseră priviri pline de compasiune pe la spatele ei când desenase figura zâmbitoare? N-o să mai fie așa de zâmbitoare când îi vom destăinui micul nostru secret, nu-i așa?
   Telefonul a sunat din nou.
   De data asta, Tess a lăsat să răspundă robotul.
   TWF Advertising. Numele lor împletite pentru a forma iogoul micii lor afaceri mult visate. Pornită de la o discuție relaxată despre „ce-ar fi dacă” pe care ei au transformat-o în realitate.
   În urmă cu doi ani, plecaseră pentru sărbătoarea Crăciunului la Sydney. Ca de obicei, petrecuseră ziua de Ajun acasă la părinții lui Felicity. La Mary și Phil, mătușa și unchiul lui Tess. Felicity era tot grasă. Frumușică, rozalie și transpirată toată într-o rochie mărimea XXL. Au mâncat tradiționalii cârnați la grătar, tradiționala salată de paste cu smântână, tradiționalul tort Pavlova. Cele două fete se tot plângeau de slujba lor, de șefi incompetenți, de colegi proști, de birouri în care te trăgea curentul și tot așa.
   - Măi, da’ amărâți mai sunteți, a spus unchiul Phil care n-avea de ce să se plângă pentru că acum era pensionar.
   - De ce nu vă deschideți voi o afacere? a întrebat mama lui Tess.
   Era adevărat că lucrau în domenii de activitate similare. Tess era manager de comunicare și marketing la o editură juridică de modă veche. Will era director de creație la o prestigioasă agenție de publicitate plină de îngâmfați. (Așa s-au și întâlnit, Tess fusese o clientă de-a lui Will.) Felicity lucra ca designer grafician la un patron care o teroriza.
   Cum au început să discute despre asta, le-au venit imediat și ideile. Clic, clic, clic! Până să termine de mâncat desertul, totul era stabilit. Will va fi directorul de creație! Evident! Felicity va fi directorul artistic! Bineînțeles! Tess va fi directorul administrativ!
   De data asta n-a mai fost „evident”. Ea nu mai lucrase până atunci pe un astfel de post. Lucrase întotdeauna de partea clientului și se considera o persoană introvertită.
   De fapt, cu câteva săptămâni în urmă, în timp ce aștepta să intre la doctor, făcuse un test din Reader Digest intitulat „Suferiți de anxietate socială?” și răspunsurile date de ea (toate varianta C) au confirmat că da, suferă de anxietate socială și ar trebui să apeleze la ajutor specializat sau „să se înscrie într-un grup de sprijin”. Probabil că toți cei care făceau testul respectiv obțineau același rezultat. Dacă n-ai avea nicio bănuială că suferi de anxietate socială, nu te-ai mai deranja să faci testul, ți-ai ocupa timpul discutând cu recepționera.
   Bineînțeles că nu a apelat la ajutor specializat și n-a suflat nimănui o vorbă. Nici lui Will. Nici măcar lui Felicity. Dacă ar vorbi despre lucrul ăsta, l-ar face să devină realitate. Amândoi ar urmări-o să vadă cum se comportă în diferite situații sociale și ar privi-o cu bunătate și înțelegere când vor vedea dovada umilitoare a timidității ei. Important era s-o mascheze.
   O dată, în copilărie, mama ei îi spusese că timiditatea este aproape o formă de egoism. „Vezi tu, draga mea, când ții capul plecat în felul ăsta, oamenii cred că nu-ți place de ei!” Tess a pus lucrul ăsta la inimă. A crescut și a învățat cum să discute cu oamenii chiar dacă inima îi bătea să-i sară din piept.  
   Se forța să-și privească interlocultorul în ochi chiar dacă nervii ei țipau uită-te în altă parte, uită-te în altă parte! „Am răcit puțin”, spunea ea ca să explice de ce își dregea mereu vocea. A învățat să se împace cu situația așa cum alții au învățat să se împace cu intoleranța la lactoză sau cu sensibilitatea pielii.
    În orice caz, Tess nu se îngrijorase prea tare în ziua aceea din Ajunul Crăciunului de acum doi ani. Era doar o discuție, iar ei băuseră la greu din punch-ul pregătit de mătușa Mary. Nu vor deschide împreună o afacere de-adevăratelea, iar ea nu va trebui să fie director administrativ.
   Dar pe urmă, de Anul Nou, când s-au întors la Melbourne, Will și Felicity au reluat discuția. Casa lui Will și a lui Tess avea un parter imens pe care foștii proprietari îl folosiseră ca „spațiu pentru adolescenți”. Avea intrare separată. Ce aveau de pierdut? Costurile de pornire ar fi neglijabile. Will și Tess plăteau deja în plus pentru achitarea ipotecii. Felicity stătea cu cineva într-un apartament. Dacă nu mergea, puteau să închidă afacerea și să-și caute altceva de lucru.

            Tess s-a lăsat molipsită de entuziasmul lor.
   A fost suficient de încântată ca să-și dea demisia de unde lucra, dar cu prima ocazie când a așteptat în fața ușii unui potențial client, a trebuit să-și prindă mâinile între genunchi ca să le oprească din tremurat. De multe ori simțea că i se clatină și capul. Chiar și acum, după un an și jumătate, încă simțea niște emoții istovitoare de fiecare dată când se întâlnea cu un nou client.
   Cu toate astea, se descurca surprinzător de bine în rolul ei.
   - Sunteți altfel decât ceilalți agenți, i-a spus un client la sfârșitul primei lor întâlniri în timp ce dădea mâna cu ea pentru a confirma încheierea afacerii. Dumneavoastră mai mult ascultați decât vorbiți.
   Emoțiile infernale erau compensate de minunata euforie pe care o simțea de fiecare dată când pleca de la o întâlnire de afaceri. Parcă plutea. Reușise și de data asta. Se luptase cu balaurul și câștigase.
   Dar mai presus de toate, nimeni nu bănuia secretul ei.
   Aducea clienți. Afacerea înflorea. O lansare de produs făcută de ei pentru o companie de cosmetice fusese chiar nominalizată pentru un premiu în marketing.
  Rolul lui Tess presupunea că ea era mai mereu plecată de la birou, lăsându-i singuri pe Will și verișoara ei ore în șir. Dacă ar fi întrebat-o cineva dacă lucrul ăsta o îngrijorează, ea ar fi râs.
   „Felicity este ca o soră pentru Will”, ar fi zis ea.
   A plecat de lângă tabla albă. Simțea că i s-au înmuiat picioarele.
   S-a dus și s-a așezat din nou pe scaun, de data asta pe un scaun de la celălalt capăt al mesei, vizavi de ei. Încerca să-și dea seama în ce situație se află.
   Era ora șase într-o seară de luni. Tocmai își vedea de viața ei.
   Avea pe cap o mulțime de griji când Will a urcat la etaj și i-a spus că el și Felicity voiau să discute ceva cu ea. Tess tocmai terminase de vorbit la telefon cu mama ei care o sunase să-i spună că și-a fracturat glezna în timp ce juca tenis. În următoarele opt săptămâni va trebui să meargă în cârje, așa că-i părea tare rău, dar nu s-ar putea ca anul ăsta să petreacă Paștele în Sydney și nu în Melbourne?
   De cincisprezece ani se mutaseră cele două verișoare în alt stat, dar acum era pentru prima oară când lui Tess îi părea rău că nu locuia mai aproape de mama ei.
   - O să luăm un avion marți, imediat după școală, spusese Tess. Te descurci până atunci?
   - Oh, mă descurc eu. Mă ajută Mary. Și vecinii.
   Dar mătușa Mary nu avea carnet de șofer și unchiul Phil nu putea s-o ducă cu mașina în fiecare zi. În plus, Mary și Phil începuseră și ei să se cam ramolească. Iar vecinii mamei lui Tess erau niște doamne foarte în vârstă sau niște familii de tineri atât de ocupați, că abia dacă dădeau bună-ziua de grăbiți ce erau când plecau dimineața de-acasă. Nu păreau genul de oameni care să-ți aducă o caserolă cu mâncare.
   Tess se tot frământa dacă să rezerve un bilet de avion spre Sydney chiar a doua zi și poate să găsească un ajutor iii casă pentru mama ei. Sigur, Lucy n-ar fi deloc încântată să-i vină un străin în casă, dar cum o să-și facă singură duș? Cum o să gătească?
   Situația era complicată. Aveau atât de mult de lucru, iar ei nu-i plăcea să-l lase singur pe Liam. Acesta nu prea era în apele lui. Avea un coleg de clasă, Marcus, care îl tot necăjea. Nu că-l bătea. Dacă ar fi fost așa, situația ar fi fost clară și s -ar fi aplicat regulamentul școlii care era strict și concis: „Toleranță zero față de bătăuși”.
   Cu Marcus lucrurile erau mai complicate. El era un mic psihopat plin de farmec.
   Tess era sigură că în ziua aceea se întâmplase iarăși ceva neplăcut cu Marcus la școală. Îi dădea lui Liam să mănânce în timp ce soțul și Felicity stăteau la parter și lucrau. În majoritatea serilor, ea, Will și Liam, de multe ori și Felicity, reușeau să ia masa împreună, ca o familie, dar în vinerea aceea trebuiau să lanseze pagina web a companiei Bedstuff, așa că toți lucrau peste program.
   Liam fusese mai tăcut decât de obicei în timpul mesei. Era un băiețel visător și gânditor, nu fusese niciodată un vorbăreț, dar acum avea un aer matur și trist în mișcările mecanice cu care înfigea furculița în bucățelele de cârnați și le înmuia în sosul de tomate.
   - Te-ai jucat cu Marcus azi? l-a întrebat Tess.
   - Nu, a răspuns Liam. Azi e luni.
   - Și ce dacă e luni?
   Dar Liam s-a închis în el și a refuzat să mai scoată un cuvânt, iar Tess a simțit că se umple de furie. Trebuia să vorbească din nou cu învățătoarea lui. Era absolut convinsă că fiul ei se afla într-o relație abuzivă și nimeni nu observa nimic. Curtea școlii semăna cu un câmp de luptă.
   La lucrurile astea se gândea Tess când bărbatul ei o rugase să coboare la parter: la glezna mamei și la Marcus.

          Will și Felicity stăteau la masa de ședințe și o așteptau.
   Înainte să se așeze, Tess a adunat toate cănile de cafea care rămăseseră împrăștiate prin birou. Felicity obișnuia să-și facă altă cană de cafea deși n-o termina pe cea dinainte. Tess a aliniat cănile pe masa de ședințe și s-a așezat pe scaun zicând:
   - Un nou record, Felicity. Cinci căni pe jumătate pline.
   Felicity n-a zis nimic. S-a uitat la Tess într-un mod ciudat, parcă s-ar fi simțit într-adevăr prost din cauza cănilor de cafea, apoi Will a făcut acel anunț teribil.
   - Tess, nu știu cum să-ți spun, a zis el, dar eu și Felicity ne-am îndrăgostit unul de altul.
   - Foarte amuzant.
   Tess a grupat cănile de cafea și a zâmbit.
   - Comic.
   Dar se pare că nu era o glumă.
   Acum își pusese mâinile pe masa din lemn de brad de culoarea mierii și se uita la ei. Mâinile ei albe, cu vene vizibile și degete noduroase. Un fost iubit de-al ei, nu-și amintea care, îi spusese o dată că era îndrăgostit de mâinile ei. Will se cam chinuise să-i pună verigheta pe deget la nunta lor. Invitații începuseră să se amuze. El s-a prefăcut că răsuflă ușurat după ce i-a pus-o, dar i-a mângâiat mâna pe furiș.
   Când a ridicat ochii, a văzut că cei doi schimbau pe furiș priviri îngrijorate.
   - Deci e dragoste adevărată, da? a întrebat. Sunteți suflete pereche, așa-i?
   Lui Will îi zvâcnea un mușchi al maxilarului. Felicity se juca cu o șuviță de păr.
   Da. La asta se gândeau amândoi. Da, este dragoste adevărată. Da, suntem suflete pereche.
   - Când anume a început povestea asta? a întrebat ea. Când s-au înfiripat aceste „sentimente” între voi?
   - Nu contează, s-a grăbit Will să zică.
   - Pentru mine contează! a spus Tess ridicând vocea.
   - Cred, dar nu sunt sigură, că în urmă cu vreo șase luni, a murmurat Felicity cu privirea lăsată.
   - Adică atunci când ai început să slăbești? a întrebat Tess.
   Femeia a ridicat din umeri.
   - Culmea e că tu nici nu te uitai la ea când era grasă, i-a spus Tess lui Will.
   A simțit cum i se umple gura de gustul amar al răutății pe care tocmai o rostise. De când își îngăduia să spună ceva atât de crud? În niciun caz din adolescență.
   Niciodată n-o făcuse pe Felicity grasă. Niciodată n-o criticase că era supraponderală.
   - Tess, te rog... a spus Will pe un ton nu atât acuzator, cât mai ales disperat și rugător.
   - Nu-i nimic, a spus Felicity. O merit. O merităm.
   Și-a ridicat bărbia și a privit-o pe Tess deschis, cu o bravă umilință.
   Deci Tess putea să urle și să țipe cât poftea. Ei doar vor sta acolo și vor suporta cât va fi nevoie. N-aveau de gând să riposteze. Will și Felicity erau în esență niște oameni buni. Ea știa lucrul ăsta. Erau niște oameni buni și tocmai de aceea aveau să se poarte atât de frumos, să fie atât de înțelegători și să accepte furia lui Tess, astfel încât în final Tess va fi persoana cea rea, nu ei. De fapt, ei nu se culcaseră împreună, nu o trădaseră. Cei doi se îndrăgostiseră! Nu era o banală aventură abjectă. Așa a fost să fie. Ceva predestinat.
   Nimeni nu putea să-i condamne.
   - De ce nu mi-ai spus tu? a întrebat Tess încercând să-l privească în ochi pe soțul său, de parcă forța privirii ei putea să -l întoarcă din drumul pe care pornise.
   Ochii lui de un castaniu ciudat, bătând în culoarea bronzului, cu gene negre și dese, atât de diferiți de ochii nevestei sale de un albastru-deschis extrem de banal, ochii pe care fiul lor îi moștenise și pe care Tess considera de-acum că îi aparțineau într-un fel și ei, o minunată posesiune pentru tare accepta complimentele cu recunoștință - „Băiatul tău are niște ochi minunați”. „I-a moștenit de la tatăl lui. N-au legătură cu mine.”
   Dar totul avea legătură cu ea. Erau ai ei. De obicei ochii aurii ai lui Will aveau o privire amuzată, el era mereu gata să râdă de câte ceva, i se părea că viața cotidiană era destul de hazlie, acesta fiind unul dintre lucrurile pe care ea le adora la el, dar acum o priveau rugători, așa cum o privea Liam când voia să-i cumpere ceva de la supermarket.
   Te rog, mami, vreau dulcele acela cu mulți conservând în el și marca grozavă de pe ambalaj, știu că ți-am promis să nu-ți cer nimic, dar îl vreau.
   Te rog, Tess, o vreau pe apetisanta de verișoară-ta, știu că am promis să te cinstesc și să-ți fiu alături la bine și la rău, dar te rooog!
   Nu. Nu ai voie. Am spus nu.
   - Nu am reușit să găsim momentul potrivit sau locul potrivit, a spus Will. Și am vrut să-ți spunem amândoi. N-am putut - apoi ne- am gândit că nu puteam continua fără ca tu să știi - așa că...
   Fălcile i se mișcau când înainte, când înapoi, ca la curcan.
   - Noi ne-am gândit că nu vom găsi niciodată un moment potrivit pentru o astfel de discuție.
   Noi. Ei erau „noi”. Discutaseră despre asta. Fără ea. Bineînțeles că discutaseră fără ea. Ei „se îndrăgostiseră” fără ea.
   - M-am gândit că ar trebui să fiu și eu de față, a spus Felicity.
   - Chiar așa? a întrebat Tess. Nu suporta să se uite la Felicity. Și acum ce urmează?
   Când a pus întrebarea a simțit că o cuprinde un nou val de amețeală, nevenindu-i să creadă. Bineînțeles că nu avea să se întâmple nimic. Bineînțeles că Felicity va pleca grăbită la cursul de gimnastică, Will va urca la etaj și va sta de vorbă cu Liam în timp ce-i va face baie, poate chiar vor aborda problema cu Marcus, în timp ce mama va găti ceva rapid pentru cină. Avea ingredientele pregătite, era atât de bizar când se gândea la tăvița cu fâșii din carne de pui învelită în plastic, care aștepta cuminte în frigider.
   Bineînțeles că ea și Will vor bea din nou un pahar de vin din sticla rămasă pe jumătate plină și vor vorbi despre cum să găsească un bărbat pentru noua Felicity cea frumoasă. Deja dezbătuseră o mulțime de variante. Directorul italian de la banca lor. Tipul acela înalt și tăcut care deținea localul de delicatese. Niciodată Will nu spusese lovindu-se cu palma peste frunte: „Știu! Cum de nu m-am gândit? Eu! Eu aș fi perfect pentru ea!”
   Era o glumă. Nu-i ieșea din cap gândul că totul era doar o glumă.
   - Știm că nimic nu poate îmbunătăți sau ușura situația, a zis Will. Dar vom face cum vrei tu, cum crezi că este bine pentru tine și Liam.
   - Pentru Liam, a repetat Tess împietrită.
   Chiar nu-i trecuse prin minte că cineva trebuia să-i spună lui Liam, că Liam va fi implicat în povestea asta sau că va fi afectat.
   Liam, care în clipa asta era sus, în camera lui, stând întins pe burtă și uitându-se la televizor, cu mințișoara lui de copil de șase ani frământată de griji uriașe din cauza lui Marcus.
   Nu, s-a gândit ea. Nu, nu, nu. Categoric, nu!
   Parcă o și vedea pe maică-sa când a apărut la ușa camerei ei. „Eu și tati vrem să discutăm ceva cu tine.”
   Lui Liam nu i se va întâmpla ce i s-a întâmplat ei. Nici peste cadavrul ei. Băiețelul ei frumos, cu figura lui serioasă, nu se va simți pierdut și confuz așa cum s-a simțit ea în vara aceea îngrozitoare, cu mulți ani în urmă. El nu va trebui să-și facă băgăjelul vinerea, din două în două săptămâni. El nu va trebui să verifice în calendarul de pe frigider să vadă unde va dormi în weekendul următor. El nu va trebui să învețe să-și calculeze răspunsurile de fiecare dată când unul dintre părinți îi va pune o întrebare inofensivă despre celălalt.

         Mintea îi lucra febril.
   Acum nu mai conta decât Liam. Sentimentele ei nu mai aveau relevanță. Cum ar putea să salveze situația? Cum ar putea să împiedice toate astea?
   - Niciodată nu am vrut să se întâmple asta, a spus Will privind- o cu ochi mari și nevinovați. Și vrem să procedăm corect. Așa cum e cel mai bine pentru noi toți. Chiar ne întrebam...
   Tess a văzut că Felicity clătina ușor din cap spre Will.
   - Chiar vă întrebați ce? a întrebat Tess.
   Încă o dovadă că se vorbiseră dinainte. Își și imagina tensiunea plăcută a discuțiilor lor. Ochii înlăcrimați care dovedeau ce oameni buni erau ei, cât sufereau la gândul că o răneau pe această femeie, dar parcă aveau de ales în fața pasiunii lor, a iubirii lor?
   -  E prea devreme să discutăm despre ce vom face.
   Vocea lui Felicity a devenit brusc mai hotărâtă.
   Tess a strâns din pumni până i-au intrat unghiile în carne. Ce îndrăzneală! Ce îndrăzneală din partea ei să vorbească pe un ton atât de obișnuit, de parcă era vorba de o situație obișnuită, de o problemă obișnuită.
   - Chiar vă întrebați ce?
   Tess îl fixa pe Will cu privirea.
   Las-o-ncolo pe Felicity, și-a zis în sinea ei. N-ai timp să fii furioasă. Gândește, Tess, gândește.
   Din alb la față, Will se făcuse roșu.
   - Ne întrebam dacă s-ar putea să locuim cu toții împreună. Aici. De dragul lui Liam. Nu este o despărțire obișnuită. Suntem cu toții... o familie. De-asta ne-am gândit, adică, poate sună aiurea, dar ne-am gândit că ar fi posibil. Eventual.
   Ea a izbucnit în hohote de râs. Un râs aspru, aproape gutural.
   Ăștia chiar și-au pierdut mințile?
   - Adică să plec eu din dormitorul meu și să se mute acolo Felicity? Ca să putem să-i spunem lui Liam: „Nu-i nimic, scumpule, tati doarme de-acum cu Felicity, iar mami stă în camera de oaspeți”.
   Felicity a părut îngrozită.
   - Bineînțeles că nu.
   - Dacă pui problema așa... a dat Will să zică.
   - Dar cum s-o pun altfel?
   Will a răsuflat resemnat. S-a aplecat ușor în față.
   - Uite ce e, a zis el. Nu trebuie să stabilim nimic în clipa asta.
   Uneori, când discutau probleme de serviciu, Will folosea un ton foarte bărbătos, rezonabil, dar autoritar atunci când voia ca lucrurile să fie făcute într-un anume fel. Tess și Felicity se burzuluiau rău de tot din cauza asta. Iar acum el folosea acest ton, de parcă era momentul să preia controlul situației.
   Cum îndrăznea?
   Tess a ridicat pumnii și a izbit în masă atât de tare, încât aceasta s-a zguduit. Nu mai făcuse așa ceva până atunci. I se părea caraghios, absurd și oarecum înspăimântător. A observat cu plăcere că Will și Felicity au tresărit.
   - Vă spun eu ce urmează să se întâmple, a zis ea, pentru că deodată totul i-a fost perfect clar.
   Era simplu.
   Will și Felicity trebuiau să aibă o relație de amor în toată regula.
   Cu cât mai curând, cu atât mai bine. Această iubire care ardea pe ascuns trebuia să-și urmeze cursul. Deocamdată totul era minunat și sexy. Ei erau niște îndrăgostiți nefericiți, Romeo și Julieta uitându-se cu dor unul la altul peste dragonul violet de pe cutia pentru siropul de tuse. Trebuia să devină ceva obositor, dificil, uzat și, în final, să sperăm, cu voia lui Dumnezeu, banal și plictisitor. Will își iubea copilul și, o dată ce-i va dispărea această dorință care-i încețoșa mintea, va vedea că făcuse o greșeală înfiorătoare, dar nu ireparabilă.
   Asta se poate rezolva.
   Singura soluție pe mai departe era ca Tess să plece. Chiar acum.
   - Eu și Liam vom pleca să stăm în Sydney, a zis ea. La mama. A telefonat mai devreme să spună că și-a fracturat piciorul. Are nevoie de cineva care s-o ajute.
   - Oh, nu! Cum așa? Se simte bine? a întrebat Felicity.
   Tess nu i-a răspuns. Nu mai era cazul ca Felicity să facă pe nepoata grijulie. De-acum ea era cealaltă femeie. Tess era soția. Și avea de gând să lupte. De dragul lui Liam. Va lupta și va câștiga.
   - Vom sta la ea până i se vindecă piciorul.
   - Dar, Tess, nu poți să-l duci pe Liam să locuiască în Sydney.
   Lui Will îi dispăruse tonul de șef. Era acum doar un băiat din Melbourne. Nu se pusese niciodată problema ca ei să locuiască în altă parte.
   S-a uitat la soție cu o expresie rănită, parcă ar fi fost Liam când era dojenit pe nedrept. Apoi s-a luminat la față.
   - Cum rămâne cu școala? a întrebat el. Nu poate să lipsească de la școală.
   - Poate să meargă la St Angela’s pentru un trimestru. Trebuie să scape de Marcus. O să-i prindă bine. O schimbare totală de decor. Poate să meargă pe jos la școală așa cum am mers și eu.
   - N-ai să poți să-l înscrii, a spus Will exasperat. Nu e catolic!
   - Cine zice că nu e catolic? a întrebat Tess. E botezat într-o biserică catolică.
   Felicity a deschis gura să zică ceva, apoi a închis-o la loc.
   - Ba am să-l înscriu, a spus ea. Mama cunoaște destui oameni de la biserică.
   Habar n-avea însă cât de greu ar fi să-l înscrie.

           În timp ce vorbea, lui Tess i-au venit în minte imagini cu St Angela’s, o mică școală catolică locală la care învățaseră ea și Felicity.
   Cum jucau șotron la umbra turlelor bisericii. Cum băteau clopotele bisericii. Mirosul dulceag al bananelor mucegăite uitate în ghiozdane. Era la doar cinci minute de mers pe jos de la casa mamei acesteia. Școala se afla la capătul unei străzi înfundate, mărginită de copaci ale căror coroane formau, vara, o boltă ca de catedrală. Acum era toamnă și destul de cald ca să înoți în Sydney. Probabil că frunzele arțarilor de chihlimbar erau verzi și aurii. Liam s-ar plimba pe poteci acoperite cu un strat gros de petale de trandafiri roz.
   O parte din foștii profesori ai lui Tess încă predau la St Angela’s.
   Copiii care fuseseră colegi de școală cu Tess și Felicity crescuseră acum, deveniseră părinți și își trimiteau odraslele tot acolo. Mama ei mai pomenea de ei uneori, iar lui Tess nu-i venea să creadă că mai existau. Cum ar fi minunații frați Fitzpatrick. Șase băieți blonzi, cu maxilarul pătrățos, care semănau așa de bine unul cu altul de -ai fi zis că fuseseră cumpărați en-gros. Arătau atât de bine, că Tess se înroșea de fiecare dată când trecea pe lângă unul dintre ei. Unul din băieții care slujeau la altar era întotdeauna un Fitzpatrick. Toți au plecat de la St Angela’s în clasa a patra și s-au mutat la școala catolică pentru băieți din port. Proveneau dintr-o familie înstărită și arătau superb. Se pare că cel mai mare dintre ei avea acum trei fete și toate mergeau la St Angela’s.
   Oare chiar va reuși? Să-l ducă pe Liam în Sydney și să -l înscrie la fosta ei școală primară?
   Părea imposibil, de parcă ar fi vrut să-l trimită înapoi în timp, în vremea copilăriei ei. O clipă a simțit că o cuprinde din nou amețeala. Nu-i venea să creadă ce se întâmplă.
   Bineînțeles că nu putea să-l scoată pe Liam de la școală. Vineri el avea de prezentat un proiect despre vietățile marine. Duminică avea concursul Micii Atleți. Ea avea o grămadă de rufe de spălat și de pus la uscat și trebuia să se întâlnească cu un nou client a doua zi dimineață la prima oră.
   Dar a văzut că Will și Felicity schimbau iarăși priviri între ei și a simțit cum i se strânge inima. S-a uitat la ceas. Era ora 18:30. De la etaj se auzea fondul muzical de la emisiunea aceea nesuferită The Biggest Loser. Probabil că Liam oprise DVD-ul și comutase pe televizor. În curând avea să schimbe canalul ca să caute ceva cu împușcături.
   Nu obții nimic gratis! Striga cineva la televizor.
   Lui Tess nu-i plăceau deloc frazele motivaționale lipsite de conținut pe care le spuneau în emisiunea aceea.
   - Vom pleca cu avionul în seara asta, a zis ea.
   - În seara asta? s-a mirat Will. Nu poți să-l iei pe Liam în seara asta.
   - Ba pot. Este un avion care pleacă la ora nouă. Avem timp să-l prindem.
   - Tess, a spus Felicity. Exagerezi. Chiar nu e nevoie să...
   - N-o să vă mai stăm în cale, a spus Tess. Așa că tu și Will puteți dormi împreună. În sfârșit. Dormi în patul meu! Am schimbat așternuturile azi-dimineață.
   I-au venit în minte și alte lucruri. Lucruri mult mai rele pe care putea să le spună.
   Lui Felicity: „îi place să stai deasupra. Norocul tău că ai slăbit!”
   Lui Will: „Dacă te uiți mai atent, i se văd vergeturile.”
   Dar nu, ei erau cei care ar fi trebuit să se simtă mizerabili ca un motel ieftin. S-a ridicat în picioare și și-a netezit fusta cu mâinile.
   - Deci, asta e. Va trebui să vă descurcați cu agenția fără mine. Spuneți-le clienților că a apărut o urgență în familie.
   S-a dus să adune cănile pe jumătate pline cu cafea ale lui Felicity, apucându-le de mâner cu degetele. Apoi s-a răzgândit, a lăsat cănile la locul lor și, în timp ce Will și Felicity stăteau și se uitau la ea, a ales cu grijă două dintre cele mai pline, le-a ridicat în palme și, cu precizia unui baschetbalist, a aruncat cafeaua rece în fețele lor stupide, serioase și compătimitoare.

                                                 3.

                   Rachel crezuse că îi vor spune că vor avea încă un copil.
   Tocmai de aceea i-a fost cu atât mai greu. De cum intraseră în casă, ea își dăduse seama că aveau să-i dea o veste mare. Aveau acea expresie preocupată și mulțumită a oamenilor care știu că urmează să te facă să stai să-i asculți.
   Rob vorbise mai mult decât de obicei. Lauren vorbise mai puțin decât de obicei. Doar Jacob se purtase ca de obicei, alergând prin casă de colo-colo, deschizând ușile dulapurilor și sertarele unde știa că Rachel ținea ascunse mici comori de jucării și lucruri ca re credea ea că l-ar putea interesa.
   Bineînțeles că Rachel nu-i întrebase pe Lauren și Rob dacă aveau să-i spună ceva. Ea nu era genul acesta de bunică. Când venea Lauren în vizită, se străduia să fie soacra perfectă: grijulie, dar nu sâcâitoare, interesată, dar nu iscoditoare. Nu critica niciodată și nici nu dădea sfaturi în legătură cu Jacob, nici măcar lui Rob când era singur, fiindcă știa cât rău i-ar face lui Lauren să audă „Mama zice...” Nu era ușor.
   În minte i se perindau în tăcere tot felul de sfaturi asemenea știrilor care se derulau la televizor în partea de jos a imaginii pe canalul CNN.
   De exemplu, copilul trebuia tuns! Chiar erau orbi și nu vedeau că Jacob își sufla bretonul care-i cădea în ochi? În plus, tricoul acela oribil cu locomotiva Thomas pe piept era făcut dintr-un material mult prea aspru pentru pielea lui. De câte ori venea îmbrăcat cu el în ziua când rămânea la ea, întotdeauna i-l dădea jos imediat și îl îmbrăca într-un tricou moale, apoi se grăbea să-l schimbe iarăși când părinții lui soseau cu mașina pe aleea din fața casei.
   Dar la ce-i folosise? Toată grija ei de soacră? Ar fi putut la fel de bine să fi fost o soacră afurisită. Pentru că ei urmau să plece și să-l ia și pe Jacob cu ei, de parcă ar fi fost numai dreptul lor, ceea ce probabil așa și era, teoretic vorbind.
   Nu era vorba despre faptul că vor avea încă un copil. Lauren primise o ofertă de serviciu. Un post excelent în New York. Era un contract pe doi ani. I-au spus în timpul mesei, când au ajuns la desert (plăcintă cu mere Sara Lee și înghețată). Judecând după entuziasmul lor debordant, ai fi zis că Lauren primise un post în paradis, ce mai!
   Jacob stătea în poală la Rachel când i-au spus, cu trupușorul lui scund și îndesat lipit de-al ei, cu acea moleșeală divină pe care o au copiii mici atunci când sunt obosiți. Rachel stătea cu buzele lipite de adâncitura din mijlocul cefei lui și-i simțea mirosul părului.
   Când îl ținuse pentru prima dată în brațe pe Jacob și își apăsase buzele pe scalpul lui delicat și fragil, i se păruse că parcă revenea la viață, asemenea unei plante veștejite care primește apă. Mirosul lui de nou-născut îi umpluse plămânii cu oxigen. Simțise chiar că i se îndreptase spinarea, de parcă în sfârșit cineva îi luase de pe umeri o povară pe care fusese nevoită s-o poarte ani de zile. Când ieșise cu el în parcarea spitalului, i se păruse că lumea prindea din nou culoare.
   - Sperăm să vii să ne vizitezi, a spus Lauren.
   Lauren era „o femeie de carieră”. Lucra la Commonwealth Bank unde ocupa un post de mare șefă și de sfășura o activitate grea și stresantă. Câștiga mai mult decât Rob. Nu era un secret. Rob părea chiar mândru, menționând lucrul acesta mai des decât era cazul.
   Dacă Ed l-ar fi auzit pe fiu-său lăudându-se cu salariul nevesti-sii, ar fi intrat în pământ de rușine, norocul lui că... intrase deja în pământ.
   Rachel lucrase și ea la Commonwealth Bank înainte să se căsătorească, deși nimeni nu pomenise vreodată despre această coincidență în discuțiile despre munca lui Lauren. Rachel nu știa dacă fiul ei uitase acest lucru din viața mamei sale, nu-l știuse niciodată sau nu i se păruse atât de interesant. Desigur, Rachel înțelegea foarte bine că neînsemnata ei slujbă la bancă, la care renunțase imediat după căsătorie, nu suporta comparație cu „cariera” lui Lauren. Rachel nici nu-și putea imagina ce făcea Lauren în fiecare zi. Tot ce știa era că avea legătură cu „managementul proiectelor”.
   S-ar zice că o persoană atât de pricepută în gestionarea proiectelor ar trebui să fie în stare să gestioneze și bagajul lui Jacob când acesta venea să doarmă la ea, dar se pare că nu. Lauren uita mereu câte ceva important.
   De-acum gata cu serile petrecute cu Jacob. Gata cu ora de băiță. Gata cu poveștile. Gata cu dansul după muzica formației Wiggles în sufragerie. Ai fi zis că urma să moară. A trebuit să-și reamintească faptul că el încă trăiește, stă chiar în poala ei.
   - Da, mamă, trebuie să vii să ne vizitezi în New York City, a zis Rob.
   Parcă deja căpătase accent american. Dinții i-au sclipit în lumină când i-a zâmbit mamei lui. Dantura aia i-a costat pe Ed și Rachel o mică avere. Dinții lui Rob, puternici și drepți ca niște clape de pian, se vor simți ca acasă în America.
   - Îți faci pașaport, mamă, primul din viața ta! Ai putea să te plimbi puțin prin America dacă vrei. Să pleci într-un circuit cu autocarul. Sau, și mai bine, să pleci într-o croazieră în Alaska!
   Uneori se întreba dacă Rob ar fi crescut altfel, în cazul în care viața lor n-ar fi fost atât de clar divizată ca de un zid uriaș - înainte de 6 aprilie 1984, după 6 aprilie 1984. Fără acea necontenită jovialitate și fără aerul acela de agent imobiliar. Atenție, chiar era agent imobiliar, așa că n-ar fi trebuit să mire pe nimeni că se comporta ca atare.
   - Eu îmi doresc să plec într-o croazieră în Alaska, a spus Lauren.
   Și-a pus palma peste mâna lui Rob. Întotdeauna mi-am imaginat că vom pleca într-o croazieră când vom fi bătrâni, cu părul cărunt.
   Apoi a tușit, probabil pentru că își dăduse seama că Rachel era bătrână, cu părul cărunt.
   - Sunt convinsă că ar fi interesant, a spus Rachel sorbind din ceai. Poate un picuț cam rece.
   Chiar nu erau zdraveni la minte? Rachel nu voia să plece într-o croazieră în Alaska. Voia să stea la soare, pe pragul din spatele casei, să facă balonașe din săpun pentru Jacob și să-l vadă cum râde. Voia să-l vadă crescând săptămână de săptămână.
   Și mai dorea ca ei să mai facă un copil. Cât mai repede. Lauren avea deja treizeci și nouă de ani!
   Chiar săptămâna trecută Rachel îi spusese Mariei că Lauren mai avea destul timp până să mai facă un copil. În ziua de azi copiii se fac atât de târziu, spusese ea. Dar asta a fost când spera, în sinea ei, că îi vor da o astfel de veste cât de curând. De fapt, ea planificase acest al doilea copil (exact ca o soacră băgăcioasă).
   Se hotărâse să iasă la pensie atunci când se va naște copilul. Își iubea slujba de la St Angela’s, dar peste doi ani va împlini șaptezeci de ani (șaptezeci!) și simțea că a început să obosească. Pentru ea ar fi de ajuns să aibă grijă de doi copii două zile pe săptămână. Crezuse că așa va arăta viitorul ei. Aproape că simțea în brațe greutatea unui nou-născut.
   Oare de ce afurisita asta de fată nu mai voia un copil? Nu voiau și ei să-i dăruiască lui Jacob un frățior sau o surioară? Ce era așa grozav la New York, cu vacarmul acela de claxoane și aburii ce se ridicau răzleț din găurile de canal de pe străzi? Zău așa, fata asta se întorsese la serviciu după trei luni de la nașterea lui Jacob. Nu părea că venirea pe lume a unui copil ar fi un inconvenient prea mare pentru ea.
   Dacă în dimineața aceea, Rachel ar fi fost întrebată cum este viața ei, ar fi răspuns că era plină și mulțumitoare. Avea grijă de Jacob lunea și vinerea, iar în rest acesta stătea la grădiniță cât timp Lauren era la biroul ei din oraș, ocupându-se de managementul proiectelor.
   Când Jacob era la grădiniță, Rachel lucra ca secretară la școala St Angela’s. Avea munca ei, grădina de care se ocupa, o avea pe prietena ei Marla, un teanc de cărți de la bibliotecă și două zile minunate pe săptămână pe care le petrecea cu nepotul ei.
   De multe ori Jacob rămânea peste noapte la ea, pentru ca Rob și Lauren să poată să iasă și ei în oraș. Le plăcea să iasă în oraș, numai ei doi, la restaurante elegante, la teatru și la operă, vă rog frumos! Ed s-ar fi prăpădit de râs dacă ar fi știut.
   Dacă cineva ar fi întrebat-o „Ești fericită?”, ea ar fi spus: „Sunt cât se poate de fericită.”
   Habar n-avea că viața ei era atât de fragil construită, ca un castel din cărți de joc, că Rob și Lauren ar putea veni aici într-o seară de luni și s-ar servi bine mersi cu singura carte care conta. Scoțând cartea reprezentată de Jacob, viața ei s-ar prăbuși, s-ar face una cu pământul.
   Rachel și-a apăsat buzele pe creștetul lui Jacob și ochii i s-au umplut de lacrimi.
   Nu e drept. Nu e drept. Nu e drept.
   - Doi ani trec foarte repede, a spus Lauren cu ochii ațintiți la Rachel.
   - Uite-așa! A zis Rob pocnind din degete.
   Pentru voi, s-a gândit Rachel.
   - Poate că nici n-o să stăm chiar doi ani, a spus Lauren.
   - Sau poate că o să rămâneți acolo definitiv! a zis Rachel cu un zâmbet larg și luminos, ca să arate că era o femeie de lume și știa cum merg lucrurile.
   S-a gândit la gemenele Lucy și Mary Russell, ale căror fiice s -au mutat în Melbourne. „Parcă văd că vor rămâne definitiv acolo”, îi spusese Lucy tristă într-o duminică, după ce au ieșit de la biserică.
   Asta s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar lui Rachel îi rămăsese în minte, fiindcă Lucy avusese dreptate. Ultima dată Rachel auzise că cele două verișoare - fata mai mică și timidă a lui Lucy și fiica dolofană cu ochi frumoși a lui Mary - erau tot în Melbourne și se stabiliseră acolo.
   Dar Melbourne era la o aruncătură de băț. Puteai să ajungi la Melbourne în aceeași zi dacă zburai cu avionul. Lucy și Mary se duceau tot timpul. Dar la New York nu ajungeai într-o singură zi.
   Pe urmă mai erau alții ca Virginia Fitzpatrick, care împărțea (e un fel de-a spune) cu Rachel postul de secretară a școlii. Virginia avea șase băieți și paisprezece nepoți, și aproape toți locuiau la distanță de douăzeci de minute pe coasta de nord a orașului Sydney. Dacă unul dintre copiii Virginiei Fitzpatrick s-ar hotărî să se mute la New York, probabil că ea nici n-ar observa, îi mai rămâneau atâția nepoți.

............................................