Secretul soțului, Liane Moriarty

..............................................................

                           4-9

            Ea și Ed l-au cunoscut pe Connor la înmormântarea lui Janie.
   Acesta a dat mâna cu Ed și și-a lipit obrazul rece de obrazul lui Rachel. Connor a fost parte din coșmar, ireal și inoportun asemeni coșciugului. Câteva luni mai târziu, Rachel a descoperit acea fotografie cu ei doi împreună la petrecerea cuiva. El râdea de ceva ce-i spusese Janie.
   Apoi, mulți ani mai târziu, a obținut postul de la St Angela’s. Ea nici măcar nu l-a recunoscut decât abia atunci când i-a văzut numele pe cererea de angajare.
   - Nu știu dacă vă mai amintiți de mine, doamnă Crowley, i-a spus el la scurt timp după ce și-a început activitatea, când erau doar ei doi în birou.
   - Îmi amintesc, a spus ea cu răceală.
   - Încă mă mai gândesc la Janie, a spus el. Tot timpul.
   Ea n-a știut ce să-i răspundă. De ce te mai gândești la ea? Pentru că ai omorât-o?
   Avea în privire un soi de vinovăție, era convinsă. Nu era doar în imaginația ei. Ea lucra la școală ca secretară de cincisprezece ani.
   Connor avea privirea unui școlar trimis în biroul directoarei. Dar oare era un sentiment de vinovăție din cauza comiterii unei crime? Sau era altceva?
   - Sper că nu vă deranjează că lucrez aici, spusese el.
   - E absolut în regulă, spusese ea tăios și atunci a fost ultima dată când au vorbit despre asta.
   Ea se gândise la un moment dat să-și dea demisia. Faptul că lucra la fosta școală primară a lui Janie îi dăduse întotdeauna un sentiment dulce-amar. Fete cu picioare subțiri ca de căprioară treceau grăbite pe lângă ea în curtea școlii și ei i se părea că o vedea pe Janie; în după-amiezile călduroase de vară se uita la mamele care veneau să-și ia copiii de la școală și își amintea cum și ea, cu ani în urmă, îi lua pe Janie și Rob după școală și mergeau să mănânce înghețată; aveau fețișoarele îmbujorate.
   Janie era la liceu când a murit, așa că amintirile lui Rachel legate de St Angela’s nu erau alterate de moartea ei. Asta până a apărut Connor Whitby, huruind cu motocicleta lui îngrozitoare prin amintirile ei senine, în culori sepia.
   Până la urmă s-a încăpățânat să rămână. Îi plăcea munca ei. De ce să plece ea? Și mai ales, simțea că într-un fel era datoare față de Janie să nu dea bir cu fugiții, să dea piept în fiecare zi cu acest om și cu ce făcuse el.
   Dacă el ar fi omorât-o pe Janie, s-ar mai fi angajat în același loc în care lucra mama ei? Ar mai fi zis el „încă mă mai gândesc la ea”?
   Rachel a deschis ochii și a simțit acel nod de furie care îi stătea permanent în gât, ca atunci când nu reușea să înghită ceva. Era faptul că nu știa. Nu știa, fir-ar al dracului să fie!
   A mai lăsat să curgă apă rece. Apa din cadă era mult prea fierbinte.
   „Nu se știe ce s-a întâmplat”, spusese o femeie micuță, rafinată, la o întâlnire a grupului de sprijin pentru victimele omuciderii, unde Rachel și Ed se duseseră de câteva ori și unde stăteau pe niște scaune pliante, într-o sală rece pe undeva prin Chatswood, cu un pahar de plastic cu cafea instant în mâinile tremurânde. Fiul femeii fusese omorât în timp ce se întorcea acasă de la cursul de cricket. Nimeni nu auzise nimic. Nimeni nu văzuse nimic. „Nu se știe nimic, fir-ar al dracului să fie”, spunea ea.
   Câțiva din cercul de participanți au clipit ușor surprinși. Femeia avea o voce plăcută, cristalină; era ca și când ai fi auzit-o pe regină înjurând.
   - Scumpă doamnă, îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar și dacă ați ști, oricum nu v-ar ajuta cu nimic, a intervenit un bărbat scund și îndesat, cu fața roșie, a cărui fiică fusese omorâtă de un individ care fusese condamnat la închisoare pe viață.
   Rachel și Ed au prins amândoi o puternică aversiune față de bărbatul cu fața roșie și din cauza lui nu s-au mai dus la grupul de sprijin.
   Oamenii credeau că o tragedie te face mai înțelept, că automat te ridică la un nivel spiritual mai înalt, dar lui Rachel i se părea că de fapt se întâmpla exact invers. Tragedia te face meschin și dușmănos. Nu-ți oferă clarviziune și o înțelegere mai profundă a lucrurilor. N-a înțeles nimic despre viața asta, decât că viața este arbitrară și crudă, că unii criminali scapă nepedepsiți, în timp ce alții comit o greșeală neînsemnată și plătesc un preț imens.
   A ținut un prosopel de față sub jetul de apă rece, apoi l-a îndoit și l-a pus pe frunte ca unui pacient care avea febră.
   Șapte minute. Greșeala ei putea fi măsurată în minute.
   Marla era singura care știa. Ed n-a știut niciodată.
   Janie se plângea mereu că era obosită.
   „Fă mai multă gimnastică”, îi tot spunea Rachel. „Culcă-te mai devreme. Mănâncă mai mult!” Era atât de slabă și înaltă. Apoi începuse să se plângă de o difuză durere de șale. „Mamă, eu chiar cred că am făcut febră glandulară.” Rachel făcuse o programare la doctorița Buckley doar ca să-i spună lui Janie că n-avea nimic și că trebuia să facă tot ce-i spusese mama ei.
   De obicei, Janie lua autobuzul și venea acasă pe jos de la stația Wycombe Road. Planul era ca Rachel să o ia cu mașina de la liceu și s-o ducă direct la cabinetul doctoriței Buckley în Gordon. Îi amintise lui Janie de dimineață.
   Doar că Rachel întârziase șapte minute și când a ajuns la colțul străzii, Janie nu o aștepta acolo. A uitat, se gândea Rachel în timp ce bătea darabana cu degetele pe volanul mașinii. Sau s-a săturat să aștepte. Copila era nerăbdătoare și se purta de parcă Rachel era un mijloc de transport în comun care avea obligația să circule conform programului. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile.
   Rachel n-a avut ce să facă decât să aștepte în mașină încă zece minute (nici ei nu-i plăcea să aștepte), apoi s-a dus acasă și a telefonat la cabinetul doctoriței Buckley să anuleze programarea.
   Nu era îngrijorată. Era scoasă din sărite. Rachel știa că Janie n- avea nimic. Ca de obicei, Rachel făcea programare la doctor, iar Janie nici nu se sinchisea să vină. Abia mult mai târziu, când Rob a întrebat cu gura plină în timp ce mânca un sendviș „Da’ unde-i Janie?”, Rachel a ridicat privirea spre ceasul din bucătărie și a simțit pentru prima dată un fior rece de teamă.
   Nimeni n-a văzut-o pe Janie așteptând în colțul străzii sau dacă a văzut-o cineva, n-a venit să spună. Rachel n-a știut niciodată ce diferență au făcut acele șapte minute.
   Ce a aflat până la urmă din ancheta poliției a fost că Janie s-a dus acasă la Connor Whitby pe la ora trei și jumătate și s-au uitat împreună la un film video (Nine to five cu Dolly Parton), apoi Janie a spus că avea treabă în Chatswood și Connor a condus-o până la stația de metrou. N-a mai văzut-o nimeni în viață. Nimeni nu-și amintea s-o fi văzut în metrou sau în altă parte în Chatswood.
   Trupul ei a fost găsit a doua zi dimineață de doi băieți de nouă ani care se plimbau cu bicicletele prin parcul Wattle Valley. Aceștia s-au oprit la locul de joacă și au găsit-o întinsă la baza toboganului.
   Avea sacoul de școală pus peste ea ca o pătură ca să-i țină cald și în mâini un șirag de mătănii. Fusese strangulată. Cauza morții a fost „asfixia traumatică”. Niciun semn de luptă. Nimic sub unghii. Nicio amprentă. Niciun fir de păr. Nicio urmă de ADN. Rachel a întrebat despre asta după ce a citit despre rezolvarea unor cazuri cu ajutorul testului ADN la sfârșitul anilor ’90. Niciun suspect.
   „Dar unde se ducea ea?” tot întreba Ed ca și când Rachel avea să- și amintească până la urmă dacă el continua s-o întrebe. „De ce se plimba prin parcul acela?”
   Uneori, după ce o întreba iar și iar, sfârșea prin a plânge în hohote de furie și frustrare. Rachel nu mai suporta. Nu mai voia să audă de durerea lui. Nu mai voia să știe de ea, s-o simtă, s-o împărtășească. Îi ajungea durerea ei. Cum s-o mai suporte și pe-a lui?
   Acum se întreba de ce n-au reușit să se apropie unul de altul ca să-și împărtășească durerea. Știa că se iubeau, dar când a murit Janie, niciunul n-a suportat să-l vadă pe celălalt plângând. Se sprijineau unul pe altul ca doi străini în cazul producerii unui dezastru natural, rigizi, consolându-se reciproc cu bătăi stângace pe umăr. Iar bietul Rob a fost prins la mijloc, un adolescent care încerca stângaci să facă totul bine, numai zâmbete false și jovialitate prefăcută. Nici nu era de mirare că a devenit agent imobiliar.
   Apa era deja prea rece.
   Rachel a început să tremure incontrolabil, parcă avea hipotermie.
   S-a prins cu mâinile de marginea căzii și a vrut să se ridice.
   N-a reușit. Avea să rămână aici toată noaptea. Brațele ei subțiri ca niște bețe, cu pielea albă ca de mort, nu mai aveau niciun pic de vlagă. Cum de trupul acesta neputincios, fragil, cu vene vizibile, fusese altădată atât de ferm și de puternic, cu pielea frumos bronzată?
   „Frumos bronz pentru luna aprilie”, îi spusese Toby Murphy în ziua aceea. „Ai făcut plajă, nu-i așa, Rachel?”
   De-asta întârziase șapte minute. A stat să flirteze cu Toby Murphy. Toby era însurat cu prietena ei, Jackie. Era instalator și avea nevoie de o secretară. Rachel venise la biroul lui pentru interviu și a stat acolo mai bine de-o oră ca să flirteze cu el. Toby era un fustangiu incorigibil, ea purta rochia cea nouă pe care Marla o convinsese să și-o cumpere, iar Toby se tot uita la picioarele ei dezgolite. Rachel nu l-ar fi înșelat niciodată pe Ed, iar Toby își adora soția, deci jurămintele lor de căsătorie nu erau în pericolul de a fi încălcate, însă cu toate astea, el se uita la picioarele ei și ei îi plăcea lucrul ăsta.
   Ed n-ar fi fost deloc încântat dacă ea ar fi obținut postul de la biroul lui Toby. Habar n-avea de interviu. Rachel simțea că el vedea în Toby un rival, în sensul că Toby era un meseriaș și Ed era reprezentant comercial la o companie farmaceutică, ocupație mai puțin masculină. Ed și Toby jucau tenis împreună, iar Ed pierdea mai tot timpul. Zicea că nu contează, dar Rachel își dădea seama că în sinea lui era ros de invidie.
   Deci cu atât mai urât din partea ei să se bucure de faptul că Toby se uita la picioarele ei.
   Păcatele ei din ziua aceea fuseseră atât de banale. Vanitate. Autoindulgență. O mică trădare față de Ed. O mică trădare față de Jackie Murphy. Dar poate că acele păcate mărunte și banale au fost cele mai rele. Cel care o omorâse pe Janie fusese un om bolnav la cap, un nebun, pe când Rachel era normală, conștientă, și știa foarte bine ce face când și-a tras rochia ceva mai sus de genunchi.
   Gelul de duș pe care îl turnase în cadă plutea la suprafața apei ca niște stropi de ulei, gras și vâscos. Rachel a încercat din nou să se ridice din cadă și n-a reușit.
   Poate era mai ușor dacă mai întâi lăsa să se scurgă apa.
   A scos dopul cu degetele de la picioare și obișnuitul zgomot al apei scurgându-se s-a auzit ca mugetul unui dragon. Lui Rob îi fusese întotdeauna teamă de scurgerea aceea. „Raah!” striga Janie făcându-și degetele ca niște gheare. Când s-a scurs toată apa, Rachel s-a întors invers, ca să se sprijine în mâini și în genunchi. Simțea că parcă i se zdrobeau rotulele.
   S-a ridicat pe jumătate ținându-se de marginea căzii, a trecut cu un picior peste, apoi cu celălalt. Gata, a ieșit, l-a venit inima la loc. Slavă Domnului. Nu și-a frânt niciun os.
   Probabil că a fost ultima dată când mai făcea baie și nu duș.
   S-a șters cu prosopul și a tras pe ea halatul agățat în cuierul din spatele ușii. Halatul era confecționat dintr-un material moale și frumos. Un alt cadou bine ales de Lauren. Rachel avea casa plină de cadouri bine alese de Lauren. De exemplu, paharul cu lumânarea aceea groasă, cu miros de vanilie, de pe dulapul din baie.
   „Un lumânăroi puturos”, i-ar fi spus Ed.
   Îi era dor de glumele lui Ed. Îi era dor să se certe cu el. Îi era dor să facă sex. Chiar și după ce a murit Janie au continuat să facă sex.
   Amândoi au fost surprinși de lucrul acesta, și dezgustați că trupurile lor încă reacționau la fel ca înainte, dar au continuat să-l facă.
   Îi era dor de toți: de mama ei, de tatăl ei, de soțul ei, de fiica ei.
   Absența fiecăruia se simțea ca o mică rană care o sâcâia. Moartea niciunuia dintre ei nu a fost dreaptă. Pe naiba cauze naturale, ucigașul lui Janie era vinovat pentru toate.
   Să nu îndrăznești, a fost gândul ciudat care i-a venit lui Rachel în minte când l-a văzut pe Ed prăbușindu-se în genunchi în vestibul într-o dimineață de februarie. Adică: Să nu îndrăznești să mă lași singură cu durerea asta. Și-a dat seama imediat că el a murit. I-au spus că a suferit un puternic atac cerebral, însă Ed și părinții ei muriseră de inimă rea. Doar inima lui Rachel a refuzat cu încăpățânare să facă ce trebuia și a continuat să bată. O făcea să -i fie rușine, tot așa cum dorința ei de sex o făcuse să se rușineze. A continuat să respire, să mănânce, să facă sex, să trăiască, în timp ce Janie putrezea în pământ.
   A șters cu palma oglinda acoperită de aburi și a privit reflexia estompată din spatele stropilor de apă. S-a gândit la cum a sărutat-o Jacob prinzând-o strâns de obraji cu mânuțele lui mici și grăsuțe, uitându-se în ochii ei cu ochii lui albaștri, mari și curați, și de fiecare dată se simțea recunoscătoare și uluită că un chip zbârcit ea al ei putea să stârnească atâta adorație.
   Doar ca să facă ceva, a împins încet paharul cu lumânarea groasă până când acesta a ajuns la marginea dulăpiorului, s-a răsturnat și a căzut pe pardoseală unde s-a făcut țăndări răspândind miros de vanilie.

                                        14.

             Cecilia făcea sex cu soțul ei. Era bine. Foarte bine. Extraordinar de bine! Făceau sex din nou. Uraaa!
   - Oh, Doamne! a spus John-Paul care era peste ea, cu ochii închiși.
   - Oh, Doamne! a spus și Cecilia satisfăcută.
   Era ca și când n-ar mai fi existat nicio problemă. Se băgaseră seara în pat și se întorseseră cu fața unul spre celălalt la fel de natural ca atunci când erau pentru prima dată împreună ca tineri îndrăgostiți, pe vremea când nici nu visau că vor ajunge vreodată să doarmă unul lângă altul fără ca mai înainte să fi făcut sex.
   - Doamne. Dumnezeule.
   Bărbatul și-a dat extaziat capul pe spate.
   Cecilia a scos un geamăt ca să-i arate că și ea era foarte satisfăcută.
   Sex. Foarte. Bun. Sex. Foarte. Bun. Repeta cuvintele în ritmul în care se mișcau trupurile lor. Ce-a fost asta? Și-a încordat auzul. A strigat-o una dintre fete? Nu. Nu-i nimic. Fir-ar a naibii de treabă. Uite că și-a pierdut concentrarea. Dacă se întâmplă asta fie și numai pentru o clipă, ai terminat. Acum trebuia s-o ia de la capăt. După părerea lui Miriam, sexul tantric era soluția. Acum se gândea la Miriam. Cu asta chiar că s-a terminat.
  - Oh, Doamne, oh Doamne!
   John-Paul nu părea să aibă probleme cu concentrarea.
   Fetele, care ar fi trebuit să doarmă demult, dar care abia atunci se pregăteau de culcare (mama Ceciliei nu respecta niciodată programul de somn), au fost în al nouălea cer când au văzut că tatăl lor se întorsese acasă mai devreme decât îl așteptau. Săriseră pe el, vorbind una peste alta, ca să-i povestească despre The Biggest Loser, despre Zidul Berlinului, despre tâmpenia pe care o spusese Harriet la balet acum două zile, despre cât pește le obligă mama lor să mănânce și câte și mai câte.
   Cecilia se uitase cu atenție la soțul său când acesta îi spusese lui Isabel să se întoarcă cu spatele pentru a-i admira noua tunsoare și nu observase nimic ciudat în felul cum o privea. Avea ochii încercănați de obosit ce era după zborul lung (stătuse în Auckland aproape toată ziua după ce reușise să găsească un zbor mai devreme, via Noua Zeelandă), dar părea fericit, mulțumit de el că le făcuse o surpriză. Nu arăta ca unul care plângea pe ascuns la duș.
   Și acum făceau sex! Super-sex! Totul era bine. N-avea de ce să-și facă griji. El nici măcar nu adusese vorba de scrisoare. N-avea cum să fie ceva important dacă el nici măcar nu pomenise de ea.
   - Foarte... tare.
   John-Paul s-a cutremurat de plăcere și s-a lăsat să cadă peste ea.
   - Ai zis cumva foarte tare? a întrebat Cecilia.
   - Da, a spus John-Paul. Asta arată satisfacție. Apropo, și tu...?
   - Sunt bine, a spus Cecilia. A fost foarte tare, omule.
   Cu siguranță că așa va fi data viitoare.
   Bărbatul a râs, s-a rostogolit de pe ea și a tras-o lângă el, înconjurând-o cu brațele și sărutând-o pe gât.
   - A trecut ceva timp, a observat Cecilia pe un ton neutru.
   - Știu, a spus John-Paul. De-asta am venit mai repede acasă. Brusc mi-a venit o poftă nebună.
   - La înmormântarea surorii Ursula m-am gândit numai la sex, a spus Cecilia.
   - Asta e, a spus el somnoros.
   - Acum câteva zile a fluierat după mine un șofer de camion. Încă sunt interesantă, să știi și tu.
   - N-am nevoie să-mi spună un amărât de șofer de camion că nevastă-mea e încă interesantă. Pun pariu că purtai pantalonii scurți pentru gimnastică.
   - Da. Cecilia a făcut o pauză. Și pe Isabel a fluierat-o cineva când era la cumpărături acum câteva zile.
   - Golan mucos, a spus John-Paul pe un ton destul de detașat. Arată mult mai tânără cu tunsoarea aia.
   - Știu. Nu-i spune.
   - Nu-s prost.
   Părea că e pe punctul să adoarmă.
   Totul era bine. Cecilia simțea că și respirația ei începea să devină egală. A închis ochii.
   - Zidul Berlinul, eh? a spus John-Paul.
   - Mda.
   - Mă săturasem de Titanic.
   - Și eu.
   Cecilia simțea cum încet-încet o biruie somnul. Totul a revenit la normal. Totul e așa cum trebuie. Am atâtea de făcut mâine.
   - Ce-ai făcut cu scrisoarea?
   Ochii ei s-au deschis brusc. Privea drept înainte prin întuneric.
   - Am pus-o la locul ei în mansardă. Într-o cutie de pantofi.
   Era o minciună. O minciună sfruntată care i-a scăpat de pe buze la fel de ușor ca o minciună nevinovată despre faptul că i-a plăcut un cadou sau o partidă de sex. Scrisoarea era în fișetul din birou.
   - Ai deschis-o?
   Vocea lui avea un ton ciudat. Era perfect treaz, dar se prefăcea că era somnoros și detașat. Ea simțea tensiunea ce emana din tot corpul lui ca un curent electric.
  - Nu, a zis ea prefăcându-se la fel de somnoroasă. Ai zis să n-o deschid... așa că n-am deschis-o.
   Brațele lui în jurul ei au părut să se relaxeze.
   - Mulțumesc. Mi-era jenă.
   - Nu te prosti.
   Respirația lui s-a domolit. Cecilia și-a lăsat și ea respirația să intre în același ritm.
  Mințise pentru că nu voia să piardă ocazia de a citi scrisoarea, dacă și când dorea s-o citească. Între ei exista acum o minciună în toată regula. Fir-ar să fie. Nu voia decât să uite de scrisoarea aia nenorocită.
   Era atât de obosită. Se va gândi la asta mâine.

          Era imposibil să-și dea seama cât timp dormise când s-a trezit iar, singură în pat.
   Cecilia s-a uitat cu ochii mijiți la ceasul digital. Fără ochelari nu vedea cât era ora.
   - John-Paul, a zis ea ridicându-se în coate.
   Nu se auzea niciun sunet din baia alăturată. În mod normal, el dormea dus după un zbor atât de lung cu avionul.
   S-a auzit un zgomot de deasupra.
   Ea s-a ridicat în capul oaselor, perfect trează, cu inima bătându-i în piept cu putere când și-a dat seama ce se întâmplă. El era în pod. Nu urca niciodată în pod. Ea văzuse cum i se strângeau broboanele de sudoare deasupra buzelor când a suferit un atac de claustrofobie.
   Înseamnă că voia cu disperare să pună mâna pe scrisoarea aceea dacă fusese în stare să urce acolo.
   Nu zisese el mai demult: „Ar trebui să fie o chestiune de viață și de moarte ca să mă vezi pe mine urcând acolo”?
   Oare scrisoarea era o chestiune de viață și de moarte?
   Cecilia n-a mai ezitat. A sărit din pat, a luat-o prin holul întunecat și a intrat în birou. A aprins veioza de pe masa de lucru, a deschis ușurel sertarul de sus al fișetului și a scos dosarul roșu pe care scria Testamente.
   S-a așezat în scaunul de piele, rotindu-se în el cu fața spre birou, și a deschis dosarul în ochiul de lumină galbenă reflectat de veioză.

       Pentru soția mea, Cecilia Fitzpatrick.
   Se va deschide numai la moartea mea.
   A deschis sertarul de sus și a scos de acolo cuțitul de desfăcut corespondența.
   De deasupra s-au auzit pași agitați și o bufnitură, ca și când ar fi căzut ceva. Părea disperat. Ea și-a dat seama că, pentru a se întoarce acum în Australia, el se dusese probabil direct la aeroport după ce au vorbit la telefon aseară.
   Pentru numele lui Dumnezeu, John-Paul, ce se întâmplă?
   Cu o singură mișcare rapidă și brutală, a deschis plicul. A scos scrisoarea scrisă de mână. Preț de o clipă, ochii ei nu au putut să focalizeze imaginea. Cuvintele parcă dansau în fața ei.

      fetița noastră Isabel
   îmi pare atât de rău să te las așa
   mi-ai dăruit mai multă fericire decât meritam

       S-a forțat s-o citească așa cum trebuie. De la stânga la dreapta.
   Propoziție cu propoziție.

                                           15.

             Tess s-a trezit brusc din somn și n-a mai adormit.
   S-a uitat la ceasul de pe noptieră și a căscat. Era abia ora 23:30. A aprins veioza și s-a întins pe spate cu capul pe pernă și ochii ațintiți în tavan.
   Se afla în vechea ei cameră, numai că aici nu mai rămăsese aproape nimic care să-i amintească de copilărie. Imediat ce Tess plecase din casa părintească, mama ei o transformase într-o elegantă cameră de oaspeți cu un confortabil pat matrimonial, cu noptiere și veioze de-o parte și de alta. Era fix pe dos de cum procedase mătușa Mary, care păstrase cu sfințenie dormitorul lui Felicity exact așa cum îl lăsase ea. Camera lui Felicity arăta ca un sit arheologic perfect conservat, cu posterele TV Week încă lipite pe pereți.
   Singura parte din dormitorul lui Tess care rămăsese neatinsă era tavanul. A urmărit cu privirea marginile ondulate ale cornișelor albe. Altădată obișnuia să stea întinsă în pat, cu privirea ațintită în tavan, frământându-se în legătură cu ce spusese la petrecerea din seara precedentă sau cu ce nu spusese sau cu ce-ar fi trebuit să spună. Pe vremea aceea petrecerile o îngrozeau. Și acum o îngrozeau. Pentru că nu știa cum să se comporte, să fie dezinvoltă, nu știa unde să se așeze. Dacă n-ar fi fost Felicity care întotdeauna era amatoare să meargă, ea nu s-ar fi dus niciodată. Stătea într-un colț cu verișoara sa care îi șoptea remarci critice și tăioase la adresa invitaților, făcând-o să râdă.
   Felicity fusese salvatoarea ei.
  Nu era adevărat?
   Astă-seară, când stătuse cu mama ei să bea un pahar de coniac și să mănânce o mulțime de bomboane de ciocolată („Așa m-am consolat eu când a plecat taică-tău”, i-a explicat Lucy. „E ca un leac.”), au discutat despre telefonul lui Felicity și Tess a zis:
   - Aseară ai ghicit că era vorba de Will și Felicity. Cum de-ai știut?
   - Felicity nu te-a lăsat niciodată să ai ceva doar al tău, i-a spus mama.
   - Cum așa?
   Tess era uluită, nu-i venea să creadă.
   - Nu-i adevărat.
   - Când tu ai vrut să studiezi pianul, a vrut și Felicity. Ai jucat netball, a jucat și ea. Când tu ai devenit prea bună la netball și ai depășit-o pe Felicity, brusc nu te-a mai interesat. Tu ai o carieră în publicitate. Ce surpriză! Și Felicity are o carieră în publicitate.
   - Oh, mamă, a spus Tess. Nu știu ce să zic. Vorbești de parcă toate au fost calculate. Pur și simplu, nouă ne plăcea să facem aceleași lucruri. În orice caz, să știi că Felicity este grafician! Eu am fost director de publicitate. Nu e același lucru.
   Ba era același lucru pentru mama ei care și-a strâns buzele ca și când știa ea mai bine, apoi a scurs din pahar și restul de coniac.
   - Știi ce, eu nu spun că a făcut-o intenționat. Dar te sufoca! Când te-am născut pe tine, îmi aduc aminte că i-am mulțumit lui Dumnezeu că n-am avut gemeni, că o să poți să-ți trăiești viața cum vrei tu, fără să te compari și să te iei la întrecere cu nimeni. Dar pe urmă, nu știu cum se face că tu și Felicity ați ajuns exact ca mine cu Mary, ca niște gemene. Mai rău ca niște gemene! Mă întrebam ce fel de om ai fi devenit dacă n-ar fi fost ea să-ți sufle mereu în ceafă, ce fel de prietene ți-ai fi făcut.
   - Prietene? Nu mi-aș fi făcut alte prietene! Eram prea timidă! Eram atât de timidă, încât mă simțeam handicapată. Nici acum nu sunt prea sociabilă.
   A fost cât pe ce să-i spună mamei ce diagnostic își pusese singură.
   - Din cauza lui Felicity ai rămas timidă, îi spusese mama. Ei îi convenea. Tu nu erai chiar atât de timidă.
   Acum Tess s-a foit, mișcându-și capul pe pernă. Era prea tare; îi lipsea perna ei de-acasă, din Melbourne. Oare era adevărat ce spusese maică-sa? Își petrecuse aproape toată viața într-o relație disfuncțională cu verișoara ei?
   S-a gândit la vara aceea oribilă și neobișnuit de fierbinte, când părinții ei au divorțat. Parcă își amintea de o boală îndelungată. Ea nu bănuise nimic. Sigur, părinții ei se înțelegeau din ce în ce mai puțin. Erau foarte diferiți. Dar erau mama și tatăl ei. Toți cei pe care îi cunoștea aveau o mamă și un tată care locuiau sub același acoperiș. Cercul ei de prieteni și rude era foarte restrâns, provincial și catolic. Cunoștea cuvântul „divorț”, dar îi suna precum „cutremur”. Nu era ceva care să i se întâmple ei vreodată.
   Însă la cinci minute după ce părinții ei au făcut acel mic anunț ciudat și emfatic, tatăl ei și-a pus hainele într-un geamantan pe care obișnuiau să-l ia în concedii și s-a mutat într-un apartament cu miros de mucegai, ticsit cu mobilă grosolană și bătrânicioasă, iar mama ei a purtat aceeași rochie veche și lălâie timp de opt zile la rând și se plimba prin casă râzând, plângând și bombănind: „Pa și puși, băiete!”
   Tess avea zece ani. Felicity a fost cea care a ajutat-o pe Tess să treacă de vara aceea, o ducea la piscina din oraș și stătea la soare, întinsă lângă ea pe ciment (iar lui Felicity, care avea pielea albă și frumoasă, nu-i plăcea deloc să facă plajă) cât voia Tess, i-a cumpărat din banii ei discul Greatest Hits doar ca s-o facă pe Tess să se simtă mai bine, îi aducea castroane de înghețată cu topping de ciocolată de fiecare dată când ea se așeza pe canapea și plângea.
   Pe Felicity a sunat-o Tess la telefon când și-a pierdut virginitatea, când și-a pierdut primul serviciu, când a fost părăsită pentru prima oară de un băiat, când Will i-a spus „Te iubesc”, când ea și Will s-au certat pentru prima dată, când el a cerut-o în căsătorie, când i s-a rupt apa, când Liam a făcut primii pași.
   Au împărțit amândouă tot ce-au avut de-a lungul vieții lor. Jucării. Biciclete. Prima casă de păpuși. (O aveau acasă la bunica lor.) Prima mașină. Primele apartamente. Prima vacantă în străinătate. Pe soțul lui Tess.
   Ea o lăsase pe Felicity să-l aibă și pe Will. Bineînțeles că da. Ea o lăsase pe Felicity să fie ca o mamă pentru Liam și tot ea o lăsase pe Felicity să fie ca o soție pentru Will. Își împărțise toată viața cu ea.
   Pentru că Felicity era bineînțeles prea grasă ca să-și găsească un soț și să aibă viața ei. Dar oare asta gândise Tess în subconștient? Sau crezuse că Felicity era prea grasă ca să aibă nevoie de o viață a ei? Apoi Felicity s-a lăcomit. L-a vrut pe Will numai pentru ea. Dacă în locul lui Felicity ar fi fost o altă femeie, Tess nu i-ar fi zis niciodată „consumă-ți aventura asta dezgustătoare și pe urmă dă- mi bărbatul înapoi”. Nici gând. Dar fiind vorba de Felicity, era... în regulă? Scuzabil? Asta voia să spună? Dacă tot ar împărți o periuță de dinți cu Felicity, ar putea s-o lase să-i folosească și soțul, nu? Dar tocmai de aceea trădarea era încă și mai rea. De un milion de ori mai rea.
   S-a rostogolit pe burtă și și-a înfundat fața în pernă. N-avea nicio importanță ce simțea ea față de Felicity. Trebuia să se gândească la Liam. („Dar cu mine cum rămâne?” se întreba ea mereu la vârsta de zece ani, când părinții ei s-au despărțit. „Eu n-am niciun cuvânt de spus?” Crezuse că era centrul universului pentru ei, apoi descoperise că n-avea niciun drept. Nicio putere.)
   Pentru copii nu există divorț liniștit. Așa citise în urmă cu doar câteva săptămâni, înainte să se întâmple toate astea. Chiar dacă despărțirea era absolut amiabilă, chiar dacă ambii părinți făceau eforturi imense, copiii tot sufereau.
   Mai rău ca niște gemene, îi spusese mama. Poate că avea dreptate.
   Tess a dat pătura la o parte și s-a dat jos din pat. Simțea nevoia să plece undeva, să iasă din casă, să fugă de gândurile ei. Will. Felicity.
   Liam. Will. Felicity. Liam.
   Va lua mașina mamei și va ieși la o plimbare. S-a uitat la pantalonii de pijama în dungi și la tricoul cu care era îmbrăcată. Să se schimbe? N-avea nimic de schimb. Nu-și adusese destule haine. Nu conta. Oricum nu va coborî din mașină. S-a încălțat cu niște balerini și s-a strecurat afară pe hol, încercând să-și adapteze ochii la întuneric. În casă era liniște. A aprins o veioză în sufragerie și i-a lăsat maică-sii un bilețel în caz că se trezea.
   Și-a luat portofelul și cheile mașinii din cuierul de după ușă, apoi s-a furișat afară inspirând adânc aerul plăcut și blând al nopții. A plecat cu mașina mamei pe autostrada Pacificului, cu geamurile deschise și radioul oprit. Coasta de nord a orașului Sydney era liniștită și pustie. Un bărbat cu o servietă în mână, care probabil venise cu trenul spre casă după ce lucrase până târziu, mergea grăbit pe trotuar.
   Probabil că o femeie n-ar merge singură noaptea de la gară până acasă. Tess și-a adus aminte că Will îi spusese o dată că nu suportă să meargă noaptea în spatele unei femei, că poate aceasta îi auzea
pașii și credea că e un criminal cu toporul în mână. „Îmi vine mereu să strig «Stați liniștită! Nu sunt un criminal!»” îi spusese el. „Eu aș fugi mâncând pământul dacă cineva mi-ar striga una ca asta”, îi spusese Tess. „Vezi, oricum am da-o noi, tot nu e bine” zisese el.
   De câte ori se întâmpla vreo nenorocire pe coasta de nord, ziarele foloseau expresia „înverzită coastă de nord a orașului Sydney” ca să pară fapta și mai odioasă.
   Tess s-a oprit la semafor, a aruncat o privire pe panoul de bord și a văzut că se aprinsese beculețul roșu al indicatorului de benzină.
   - Fir-ar să fie, a spus ea.
   La următorul colț de stradă era o stație de benzină frumos luminată. Va opri aici. A intrat pe platformă și a coborât din mașină. Nu era nimeni, doar un bărbat pe motocicletă în cealaltă parte a pompelor de benzină, care tocmai făcuse plinul și acum își aranja casca.
   A desfăcut bușonul rezervorului de benzină și a ridicat furtunul de alimentare.
  - Bună, a spus o voce de bărbat.
   Ea a tresărit și s-a întors să vadă cine e. Bărbatul venise cu motocicleta scoasă din viteză și se afla acum de cealaltă parte a mașinii ei. El și-a scos casca de pe cap. Tess nu vedea prea bine fiindcă luminile din stația de benzină îi băteau în ochi. Nu reușea să-i distingă trăsăturile, doar o față rotundă și înfiorător de albă.
   Ea s-a uitat repede să vadă dacă era cineva în interiorul stației de benzină, dar la casă nu era nimeni. Unde dracului era casierul? Tess și-a pus brațul peste pieptul fără sutien ca să se apere. I-a venit în minte un episod din Oprah pe care îl văzuse împreună cu Felicity, în care un polițist le învăța pe femei ce să facă dacă erau acostate. Trebuia să fii extrem de agresivă și să strigi ceva de genul: „Nu! Pleacă! Nu vreau scandal! Pleacă! Pleacă!” Câtva timp după aceea, ea și Felicity s-au distrat de mama focului țipând așa la Will de câte ori acesta intra în cameră.
   Tess și-a dres vocea și a încleștat pumnii ca la cursul de Body Combat. I-ar fi mult mai ușor să fie agresivă dacă ar purta sutien.
   - Tess, a spus bărbatul. Sunt eu. Connor. Connor Whitby.

                                                 16.

         Rachel s-a trezit dintr-un vis care s-a risipit înainte ca ea să-și dea seama despre ce a fost. Nu-și amintea decât sentimentul de panică.
   Ceva care avea legătură cu apa. Janie când era mică. Sau Jacob?
   S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat la ceas. Era ora 01:30. În casă plutea un miros grețos de vanilie.
   Își simțea gura uscată de la alcoolul pe care îl băuse la petrecerea Tupperware. Părea că de atunci trecuseră ani, nu ore. S-a dat jos din pat. N-avea niciun rost să se culce la loc. Va sta trează până când în casă va pătrunde lumina cenușie a zorilor.
   Câteva momente mai târziu își montase scândura de călcat și butona telecomanda televizorului. Nu era nimic interesant de văzut. S-a dus la comoda televizorului, unde ținea toate casetele video.
   Vechiul videocasetofon era încă montat, așa că putea să vadă vechea ei colecție de filme. „Mamă, toate filmele astea ale tale se găsesc acum pe DVD”, îi spunea Rob îngrijorat, de parcă era ceva ilegal să folosești videocasetofonul. Și-a trecut degetul peste șirul de casete video, dar n-avea chef de Grace Kelly, Audrey Hepburn sau Cary Grant.
   A scos niște casete la întâmplare și a dat peste una pe al cărei cotor apăreau mai multe scrisuri de mână: al ei, al lui Ed, al lui Janie și al lui Rob. Tăiaseră și scriseseră deasupra titlurile emisiunilor pe măsură ce înregistrau una în locul alteia. Pentru copiii din ziua de azi, această bandă ar fi o relicvă. Acum ei „descarcă” emisiuni, parcă așa se zice. A pus banda deoparte și s-a amuzat uitându-se la titlurile emisiunilor pe care obișnuiau să le urmărească în anii ’80: The Sullivans, A Country Practice, Sons and Daughters. Se pare că Janie fusese ultima care o folosise. Sons and Daughters, notase ea cu scrisul ei ascuțit și neglijent.
   Culmea! Mulțumită acestei emisiuni câștigase concursul de aseară. Și-o amintea pe Janie întinsă pe podea în sufragerie, absorbită de serialul ăsta stupid, fredonându-i tema muzicală plângăcioasă. Cum era? Rachel aproape că auzea melodia răsunându-i în minte.
  Sub un impuls de moment, a băgat caseta în aparat și a apăsat butonul de pornire.
   S-a așezat pe vine și s-a uitat la finalul unui spot publicitar la margarină, cu imagini comice și învechite și sonorul specific reclamelor TV de altădată. Apoi a început Sons and Daughters. Rachel fredona melodia în gând, constatând cu surprindere că își aducea aminte toate cuvintele. Uite-o pe Pat Șobolanca, mai tânără și mai atrăgătoare decât și-o amintea Rachel. Pe ecran a apărut figura chinuită a personajului masculin principal, încruntându-se supărat. Încă mai apărea la televizor într-un film despre forțele de poliție. Viețile tuturor merseseră mai departe. Chiar și viața celor din Sons and Daughters. Biata Janie era singura care rămăsese pentru totdeauna în 1984.
   S-a ridicat ca să apese butonul Eject când deodată a auzit vocea lui Janie.
   - Merge?
   Lui Rachel i-a stat inima în loc. A rămas cu mâna în aer.
   Pe ecran a apărut chipul lui Janie care se uita la cameră cu o expresie veselă și ștrengărească. Era machiată cu creion dermatograf verde și foarte mult rimei. Avea și un mic coș pe o parte a nasului. Rachel credea că știa chipul fiicei ei pe de rost, dar uitase unele lucruri și nu știa că le uitase - cum ar fi dinții și nasul lui Janie. Nu că arătau extraordinar, dar erau dinții și nasul lui funie și acum îi vedea din nou. Caninul stâng era ușor mai înăuntru. Nasul era o idee mai lung. Cu toate astea, sau tocmai de aceea, ea era frumoasă, chiar mai frumoasă decât și-o amintea Rachel.
   Ei nu avuseseră niciodată o cameră video. Ed era de părere că nu merita să dea banii pe așa ceva. Singura înregistrare cu Janie era de la nunta unei prietene, când Janie fusese domnișoară de onoare.
   - Janie.
   Rachel a pus mâna pe ecranul televizorului.
   - Stai prea aproape de cameră, a spus o voce de băiat.
   Rachel a luat repede mâna.
   Janie s-a dat mai în spate. Purta niște blugi albaștri cu talia înaltă, cu o curea metalică argintie și o bluziță violet cu mâneci lungi.
   Rachel și-a adus aminte cum călca bluzița aceea violet. Mânecile erau greu de călcat deoarece aveau niște încrețituri complicate.
   Janie era într-adevăr frumoasă, semăna cu o pasăre delicată, poate o egretă, dar Doamne Dumnezeule, chiar atât de slabă fusese copila asta? Avea mâinile și picioarele ca niște fuse. Oare suferise de vreo boală? A avut anorexie? Cum de nu observase?
   Janie s-a așezat pe marginea unui pat. Se afla într-o cameră pe care Rachel n-o mai văzuse niciodată. Patul era acoperit cu o pătură cu dungi albastre și roșii. Pereții din spate aveau lambriuri de culoare maro-închis. Janie a lăsat bărbia în jos și s-a uitat spre cameră cu o figură prefăcut serioasă, ridicând în dreptul gurii un creion pe post de microfon.
   Bătrâna a izbucnit în râs, strângându-și mâinile ca într-o rugăciune. Uitase și lucrul acesta. Cum de uitase? Janie obișnuia să facă pe reportera în cele mai neobișnuite momente. Venea la bucătărie, lua un morcov în mână și zicea: „Spuneți-mi, doamnă Rachel Crowley, cum v-a mers azi? Nimic neobișnuit? Extraordinar?” Apoi ținea morcovul în fața lui Rachel, iar Rachel se apleca spre de morcov și zicea: „Nimic neobișnuit.”
   Bineînțeles că zicea nimic neobișnuit. Zilele ei erau mereu atât de obișnuite.
   - Bună seara, sunt Janie Crowley în transmisiune directă de la Turramurra unde stau de vorbă cu un tânăr pustnic pe nume Connor Whitby.
   Rachel a simțit că i se taie respirația. A întors capul și cuvântul
   „Ed” i-a rămas în gât nerostit. Vino. Trebuie să vezi ceva.
   Trecuseră ani de când nu mai făcea asta.
   Janie a vorbit din nou în creion.
   - Dacă ați putea veni puțin mai aproape, domnule Whitby, ca să vă vadă și telespectatorii.
   - Janie.
   - Connor, i-a replicat Janie imitându-i tonul.
   Un băiat cu pieptul lat și părul negru, îmbrăcat într-un tricou de rugby cu dungi galbene-albastre și pantaloni scurți, s-a mutat pe marginea patului până a ajuns lângă de Janie. S-a uitat în obiectiv, apoi a privit din nou în altă parte, stânjenit, de parcă ar fi văzut-o pe mama lui Janie peste treizeci de ani, uitându-se la ei din viitor.
   Connor avea trup de bărbat și chip de copil. Rachel a observat și câteva coșuri mărunte pe fruntea lui. Avea privirea aceea rezervată, speriată, nesățioasă, pe care o au majoritatea adolescenților. Parcă simțeau nevoia să dea cu pumnul în perete și totodată să fie îmbrățișați drăgăstos. Connor, cel de-acum treizeci de ani, nu se simțea în pielea lui la fel de confortabil ca astăzi. Nu știa ce să facă cu mâinile și picioarele. Își întinsese picioarele înainte și lovea cu palma în pumnul strâns.
   Rachel își auzea propria răsuflare întretăiată. Îi venea să se repeadă în televizor și s-o scoată pe Janie de-acolo. Oare ce căuta ea acolo? Probabil că era în camera lui Connor. Nu avea voie să intre singură în camera unui băiat. Ed ar face o criză dacă ar ști.
   Janie Crowley, domnișoară, vino imediat acasă!
   - De ce vrei neapărat să apar și eu? a întrebat Connor, întorcând din nou privirea spre camera de filmat. Nu se poate să stau în afara cadrului?
   - Nu se poate să dai un interviu fără să apari în cadru, a spus Janie. S-ar putea să am nevoie de înregistrarea asta când voi aplica pentru un post ca reporter la 60 de Minute.
   A zâmbit spre Connor, iar el i-a zâmbit la rândul lui: un zâmbet involuntar, se vedea că era topit după ea.
   Topit era cuvântul potrivit. Băiatul era topit după fiica ei.
   „Noi eram doar prieteni buni”, a declarat el la poliție. „Nu era iubita mea.” „Dar eu îi cunosc pe toți prietenii ei”, le-a spus Rachel polițiștilor. „Le cunosc și pe mamele lor.” A observat expresia rezervată și politicoasă de pe chipurile lor. Câțiva ani mai târziu, când în sfârșit s-a hotărât să scape de patul lui Janie, găsise un pachet cu pilule contraceptive sub saltea. N-o cunoscuse deloc pe fiica ei.
   - Așadar, Connor, povestește-mi despre tine.
   Janie i-a întins creionul.
   - Ce vrei să știi?
   - Păi, de exemplu, ai o iubită?
   - Nu știu, a spus Connor.
   S-a uitat la Janie cu o privire intensă și brusc a părut mult mai matur. Apoi s-a aplecat și a vorbit spre creion.
   - Am o iubită?
   - Depinde.
   Janie și-a răsucit pe deget părul prins în coadă de cal.
   - Tu ce ai de oferit? Care sunt punctele tale forte? Care sunt punctele tale slabe? Haide, trebuie să știi să te vinzi puțin, nu crezi?
   Acum era deja penibilă, obraznică și chiar antipatică. Oh, Janie, scumpo, încetează! Vorbește frumos. Nu poți să vorbești în felul ăsta cu el. Numai în filme adolescenții flirtau cu o senzualitate fermecătoare. În realitate, era oribil să-i vezi cum se jignesc unii pe alții.
   - Băi, Janie, dacă încă nu poți să-mi dai un răspuns clar, știi tu... îmi bag piciorul!
   Connor s-a ridicat de pe pat. Janie a izbucnit într-un mic râs disprețuitor și chipul i s-a încrețit ca al unui copil, însă băiatul a auzit doar râsul. El s-a dus direct spre camera de filmat. A întins mâna ca să acopere obiectivul.
   Rachel a întins mâna ca să-l oprească. Nu, nu-l închide. Nu mi-o lua pe Janie.
   Imaginea de pe ecran a înghețat și Rachel a tresărit ca pălmuită. Nemernicul. Criminalul.
   Era plină de adrenalină, de o ură care o scotea din minți. Păi asta era probă. O nouă probă după atâția ani!
   „Sunați-mă oricând, doamnă Crowley, dacă mai găsiți ceva. Poate să fie și miezul nopții, nu mă deranjați”, îi repetase sergentul Bellach de atâtea ori, încât devenise plictisitor.
   Nu-l sunase până acum. De data asta avea ceva pentru el. Îl vor prinde. Ea va sta în sfârșit într-o sală de tribunal și va asculta cum judecătorul îl va declara vinovat pe Connor Whitby.
   În timp ce forma numărul de telefon al sergentului Bellach, sălta de nerăbdare pe vârful picioarelor, iar imaginea cu chipul încrețit al fiicei sale îi stăruia în minte.

                                      17.

       - Connor, a spus Tess. Tocmai băgăm niște benzină.
   - Glumești, a spus Connor.
   Tess a stat un moment să-și revină.
   - M-ai speriat, a spus ea cu o urmă de iritare în glas deoarece se simțea jenată. Credeam că ești vreun criminal.
   A ridicat furtunul. Bărbatul stătea în continuare pe loc, fără să se miște, cu casca sub braț, și se uita la ea ca și când aștepta ceva. Hai, gata, am stat de vorbă destul, nu crezi? Încalecă pe motor și du-te. Tess prefera ca oamenii din trecutul ei să rămână în trecut. Foști iubiți, foști prieteni din școală, foști colegi - zău, ce rost aveau?
   Viața mergea mai departe. Lui Tess îi plăcea foarte mult să depene amintiri despre și nu împreună cu oamenii pe care i-a cunoscut cândva. A tras de furtunul pompei de benzină, zâmbind spre Connor cu reținere și încercând să-și aducă aminte cum se terminase relația lor. Când ea și Felicity s-au mutat în Melbourne? A fost unul dintre mulți alți iubiți pe care i-a avut. De regulă ea se despărțea de ei, înainte ca ei să apuce să se despartă de ea. Normal, după ce Felicity își bătea joc de ei. Întotdeauna se găsea un alt băiat care să le ia locul. Ea a pus asta pe seama faptului că era potrivit de atractivă și nu intimida prea mult. Spunea da oricui o invita în oraș. Nici nu i-ar fi trecut prin minte să spună nu.
   Și-a amintit că el fusese mai îndrăgostit decât ea - era prea matur și prea serios, se gândise ea. Tess era în primul an de studenție, avea doar nouăsprezece ani și, într-un fel, o uimise interesul profund pe care i-l arăta acest bărbat tăcut și mai în vârstă decât ea.
   Se poate să se fi purtat foarte urât cu el. În adolescență n-avusese deloc încredere în ea, o îngrijora mereu ce credeau alții despre ea și că puteau să o rănească, dar nu se gândea niciodată că poate și ea îi făcea pe alții să sufere.
   - Să știi că m-am gândit la tine, a spus Connor. După ce te-am văzut azi-dimineață la școală. Chiar mă întrebam dacă n-ai vrea să ne întâlnim să mai stăm și noi de vorbă. Poate să ieșim la o cafea?
   - Oh, a spus Tess.
   La o cafea cu Connor Whitby. I se părea ridicol de inoportun, ca atunci când Liam îi propunea să joace puzzle taman când ea avea probleme cu calculatorul sau de reparat o țeavă. Existența ei tocmai făcuse implozie! N-avea de gând să iasă la o cafea cu un fost iubit din tinerețe, simpatic, dar absolut neinteresant.
   Oare nu știa că ea era măritată? Și-a răsucit mâna pe furtunul pompei de benzină ca să i se vadă mai bine verigheta. Încă se simțea extrem de măritată.
   Se pare că revenirea ei acasă semăna cu deschiderea unui cont pe Facebook, ocazie cu care foștii iubiți, care acum aveau patruzeci de ani, apăreau precum gândacii de sub lemnărie, invitându-te la „un pahar”, întinzându-și antenele în speranța unei aventuri. Oare Connor era însurat? S-a uitat la mâinile lui să vadă dacă avea verighetă.
   - Nu e un rendez-vous, dacă la asta te gândești, a spus Connor.
   - Nu mă gândeam la asta.
   - Știu că ești căsătorită, nu-ți face griji. Nu știu dacă tu îți amintești de băiatul surorii mele, Benjamin. Tocmai a terminat facultatea și vrea să se angajeze la o firmă de publicitate. Lucrezi în domeniul ăsta, nu? Mă gândeam să profit de experiența ta profesională.
   Și-a mușcat interiorul obrazului.
   - Dar poate că nu m-am exprimat bine când am spus „să profit”.
   - Benjamin a terminat facultatea?
   Tess era uluită.
   - Cum așa? Parcă mai ieri era la grădiniță!
   În minte i-au revenit amintiri. Mai devreme nu știa cum îl cheamă pe nepotul lui Connor, nici măcar nu-și aducea aminte că avea unul. Iar acum și-a amintit brusc până și culoarea verde-pal în care erau zugrăviți pereții camerei lui Benjamin.
   - Era la grădiniță acum șaisprezece ani, a spus Connor. Acum s-a făcut de un metru optzeci, e foarte păros și are un cod de bare tatuat pe gât. Vorbesc serios. Chiar un cod de bare.
   - Îl duceam la grădina zoologică, s-a minunat Tess.
   - Se prea poate.
   - Sora ta dormea dusă.
   Tess și-a adus aminte de o femeie brunetă, cuibărită pe canapea.
   - Era bolnavă. Parcă era o mamă singură.
   Nu că Tess ar fi știut ce înseamnă asta pe vremea aceea. Ar fi trebuit să se ofere s-o ajute la cumpărături.
   - Ce mai face sora ta?
   - A, păi, a murit acum câțiva ani, a spus el părând că se scuză. A suferit un infarct. Avea doar cincizeci de ani. Era în formă și foarte sănătoasă, așa că a fost... un șoc pentru noi. Acum eu sunt tutorele lui Benjamin.
   - Doamne, Connor, îmi pare rău, a spus Tess înduioșată brusc.
   Lumea este un loc îngrozitor de trist. El fusese foarte apropiat de sora lui, parcă așa își amintea. Cum o chema? Lisa. Lisa o chema.
   - Ar fi minunat să ieșim împreună la o cafea, s-a grăbit ea să spună. Poți să-mi furi ideile. Ai pentru cine.
   Uite că nu era singura care suferea. Unora le murea cineva drag. Altora li se întâmpla ca soțul să se îndrăgostească de altcineva. În fond, o ieșire la o cafea cu cineva care n-avea absolut nicio legătură cu viața ei actuală ar fi o ocazie perfectă ca să mai uite de problemele ei. Connor Whitby nu era un tip care să te sperie.
   - Mă bucur, a spus Connor zâmbind.
   Tess nu-și amintea ca el să fi avut un zâmbet atât de atrăgător. El s-a pregătit să-și pună casca.
   - Am să te sun sau am să-ți trimit un e-mail.
   - OK. Vrei să-ți dau...
   Pompa de benzină a scos un clic, semn că rezervorul se umpluse, iar Tess a ridicat pistonul și l-a pus la loc.
   - Acum ești o mămică de la St Angela’s, a spus Connor. Te găsesc eu.
   - Ah, perfect.
   O mămică de la St Angela’s. Ea s-a simțit ciudat de expusă. S -a întors cu fața spre el, cu cheile mașinii și portofelul în mână.
   - Apropo, îmi plac pijamalele tale.
   Connor a măsurat-o cu privirea din cap până în picioare și a zâmbit.
   - Mersi, a spus Tess. Și mie îmi place motocicleta ta. Nu-mi amintesc s-o fi avut înainte.
   Nu cumva avea o amărâtă de berlină?
   - E criza vârstei de patruzeci de ani.
   - Cred că și soțul meu are una la fel, a spus Tess.
   - Sper că nu te costă prea mult, a spus Connor.
   Tess a ridicat din umeri. Ha-ha. S-a uitat din nou la motocicletă și a spus:
   - Când aveam șaptesprezece ani, maică-mea mi-a zis că-mi dă cinci sute de dolari dacă semnez un contract prin care să-i promit că niciodată n-am să mă urc pe motocicleta vreunui băiat.
   - Și l-ai semnat?
   - L-am semnat.
   - Și nu l-ai încălcat niciodată?
   - Nu.
   - Am patruzeci și patru de ani, a spus Connor. Nu mai sunt chiar un băiat.
   S-au uitat unul în ochii celuilalt. Cumva conversația asta devenea... un flirt? Ea și-a adus aminte când se trezea lângă el, într- o cameră cu pereții albi și o fereastră care dădea spre o arteră intens circulată. Parcă avea și un pat cu saltea umplută cu apă. Ea și Felicity au făcut mare haz pe tema asta. El purta la gât un medalion cu sfântul Christopher care se bălăngănea peste fața ei când făceau dragoste. Dintr-odată s-a simțit cuprinsă de scârbă. Groaznic. A fost o greșeală.
   Connor a părut să sesizeze această schimbare de dispoziție.
   - Bine, Tess. Am să te caut la telefon să stabilim când ieșim la cafea.
   Și-a pus casca pe cap, a turat motorul și, după ce a ridicat o mână acoperită cu mănușă neagră, a luat-o din loc, uruind.
   Tess s-a uitat după el și și-a amintit brusc că în patul acela ridicol, cu saltea umplută cu apă, avusese ea primul orgasm. De fapt, dacă stătea să se gândească, mai avuseseră loc și alte lucruri în premieră în patul acela. Salteaua făcea sloș, sloș. Sexul, mai ales pentru Tess care era o bună catolică, fusese ceva atât de vulgar, de murdar și de nou pe vremea aceea.
   Când a intrat în stația de benzină intens luminată, a ridicat privirea și s-a văzut într-o oglindă de supraveghere. A observat că era foarte îmbujorată.

                                         18.

             - Ai citit-o, a spus John-Paul.
   Cecilia s-a uitat la el de parcă nu-l mai văzuse până atunci. Un bărbat de patruzeci de ani care altădată arătase foarte bine și încă arăta, cel puțin în opinia ei. John-Paul era unul dintre acei bărbați cu figură onestă, care îți inspira încredere. Ai cumpăra o mașină la mâna a doua de la acesta. Maxilarul acela renumit, de Fitzpatrick.
   Toți băieții familiei Fitzpatrick aveau maxilare puternice. Avea un păr minunat, des și grizonant. Încă se mândrea cu părul lui. Îi plăcea să și-l aranjeze când îl usca după baie. Frații lui îl tachinau din pricina asta. Acum stătea în ușa biroului, îmbrăcat cu pantalonii scurți cu dungi alb-albastre și un tricou roșu. Era palid și transpirat la față de parcă suferea de o toxiinfecție alimentară.
   Ea nu-l auzise coborând din pod sau apropiindu-se pe hol. Nu știa de când era acolo în timp ce ea stătea pe scaun și își privea absentă mâinile pe care abia acum a observat că le ținea în poală împreunate angelic, ca o fetiță la biserică.
   - Am citit-o, a spus ea.
   A tras foaia de hârtie spre ea și a citit-o din nou, fără grabă, ca și când de data asta, avându-l pe John-Paul în față, acolo ar fi scris cu totul altceva.
   Scrisoarea era scrisă cu pix albastru pe o foaie de hârtie liniată. Se simțea rugoasă la pipăit, ca o hârtie Braille. Probabil că el apăsase tare cu pixul, încercând parcă să imprime adânc pe hârtie fiecare cuvânt. Nu folosise alineate și nici spații.
   
      Draga mea Cecilia,
   Dacă citești această scrisoare, înseamnă că am murit, ceea ce, în scris, sună melodramatic, dar presupun că toți murim la un moment dat. Tu ești acum în spital, împreună cu fetița noastră Isabel. S-a născut azi-dimineață devreme. Este de atât de frumoasă, de micuță și de fragilă. N-am simțit niciodată ceea ce am simțit în clipa când am ținut-o în brațe pentru prima oară. Sunt deja îngrozit că i se va întâmpla ceva. Și de aceea sunt nevoit să scriu această scrisoare.
   În cazul în care mi se întâmplă mie ceva, cel puțin am făcut asta. Cel puțin am încercat să îndrept lucrurile. Am băut câteva beri. S-ar putea să nu mai fiu coerent. Probabil că voi rupe scrisoarea asta.
   Cecilia, trebuie să-ți spun că atunci când aveam șaptesprezece ani am omorât-o pe Janie Crowley. Dacă părinții ei încă mai trăiesc, te rog pe tine să le spui că îmi pare rău și că a fost un accident. N-a fost ceva premeditat.
   Mi-am ieșit din fire. Aveam șaptesprezece ani și eram îngrozitor de naiv.
   Nu-mi vine să cred că eram eu. Am impresia că e un coșmar. Parcă aș fi fost drogat sau beat, dar nu eram. Eram perfect treaz. Dar mi-am ieșit din minți. Am avut o rătăcire, cum zic idioții ăia la rugby. Poate pare că încerc să mă justific, dar nu caut scuze. Am făcut acest lucru inimaginabil și nu pot să-l explic.
   Știu ce gândești, Cecilia, pentru că tu vezi totul în alb și negru. Te întrebi: de ce nu a recunoscut? Dar știi de ce nu puteam să merg la închisoare, Cecilia. Știi că nu puteam să fiu închis. Știu că sunt un laș.
   De aceea am încercat să mă sinucid când aveam optsprezece ani, dar n-am avut tăria să merg până la capăt. Te rog, spune-le lui Ed și lui Rachel Crowley că n-a trecut o zi. Fără ca eu să mă gândesc la fiica lor. Spune-le că s-a întâmplat atât de repede, Janie râdea cu câteva clipe mai devreme. A fost fericită până la sfârșit. Poate că sună oribil ceea ce spun. Chiar sună oribil. Nu le spune asta. A fost un accident, Cecilia. Janie mi-a spus că era îndrăgostită de un alt puști și apoi a râs de mine. Asta e tot ce a făcut ea.
   Eu mi-am pierdut mințile. Te rog să le spui soților Crowley că regret, regret din toată inima. Te rog să-i spui lui Ed Crowley că și eu sunt acum tată și înțeleg perfect fapta mea. Sentimentul de vinovăție a ros în mine ca un cancer, iar acum e mai rău ca niciodată, îmi pare rău că te las pe tine, Cecilia, să faci lucrul acesta, dar știu că ești suficient de puternică să îl faci.
   Vă iubesc enorm pe tine și pe fetița noastră, iar tu mi-ai dăruit mai multă fericire decât am meritat vreodată. Nu meritam nimic și am avut totul, îmi pare foarte rău.
       Cu toată dragostea mea,
       John-Paul

    Cecilia credea că mai simțise furie până atunci, în nenumărate rânduri, dar abia acum își dădea seama că habar n-avea cum e adevărata furie. Furia curată, ca un foc alb, mistuitor. Era un sentiment extraordinar, frenetic, înnebunitor. Simțea că putea să zboare. Putea să zboare prin cameră ca un demon și să zgârie cu ghearele până la sânge fața lui John-Paul.
   - Este adevărat? a întrebat ea.
   Era dezamăgită de tonul vocii ei. Era prea slab. Nu părea a fi tonul cuiva turbat de furie.
   - Este adevărat? a întrebat ea din nou, mai tare.
   Știa că era adevărat, dar dorința de a nu fi adevărat era atât de copleșitoare, încât simțea nevoia să întrebe. Voia să implore să nu fie adevărat.
   - Îmi pare rău, a spus el.
   Avea ochii injectați și îi rotea în cap ca un cal îngrozit.
   - Dar tu niciodată n-ai putea, a spus Cecilia. N-ai face-o. N-ai fi în stare.
   - Nu pot să-mi explic.
   - Tu nici măcar n-o cunoșteai pe Janie Crowley.
   S-a corectat.
   - Eu nici măcar nu știam că o cunoști. N-ai pomenit niciodată nimic despre ea.
   Bărbatul a început să tremure vizibil când a auzit-o rostind numele lui Janie. S-a prins cu mâinile de cadrul ușii. Felul cum tremura era mai șocant decât cuvintele pe care le scrisese.
   - Dacă ai fi murit, a spus ea. Dacă ai fi murit și eu aș fi găsit scrisoarea asta...
   S-a oprit. Simțea că se sufocă de atâta furie.
   - Cum ai putut să-mi lași mie așa ceva? Să mă lași pe mine să fac asta în locul tău? Te așteptai să apar la ușa lui Rachel Crowley și să-i spun... chestia asta?
   S-a ridicat în picioare, și-a acoperit fața cu mâinile și a început să se plimbe în cercuri. A observat fără să-i pese că era goală. Tricoul ei rămăsese la marginea patului după ce făcuseră sex, iar ea nu se obosise să-l caute.
   - În seara asta am dus-o pe Rachel cu mașina acasă! Am condus- o acasă! Am vorbit cu ea despre Janie! Chiar mă gândeam ce grozavă sunt că-i povestesc o amintire de-a mea despre Janie și în tot acest timp scrisoarea asta stătea aici.
   Și-a luat mâinile de pe față și s-a uitat la el.
   - John-Paul, dacă o găsea una dintre fetele noastre?
   Chiar acum o străfulgerase acest gând. Era atât de grav, de îngrozitor, încât trebuia s-o mai spună o dată.
   - Dacă o găsea una dintre fetele noastre?
   - Știu, a șoptit el.
   A intrat în cameră și s-a lipit cu spatele de perete, apoi s-a uitat la ea de parcă se afla în fața unui pluton de execuție.
   - Îmi pare rău.
   Ea a văzut că lui i-au cedat picioarele și s-a lăsat încet în jos până s-a așezat pe covor.
  - De ce să scrii așa ceva?
   Ea a ridicat scrisoarea de un colț și i-a dat drumul la loc.
   - Cum ai putut să scrii așa ceva?
   - Băusem foarte mult, apoi a doua zi am încercat s-o găsesc ca s- o rup.
   A ridicat spre ea ochii înlăcrimați.
   - Dar o rătăcisem. Am căutat-o de-am înnebunit. Probabil că atunci lucram la declarația de venituri și s-a rătăcit printre hârtii. Am crezut că o căutasem...
   - Încetează! a țipat ea.
   Nu mai suporta să-l audă vorbind ca un om neajutorat care se miră cum îi dispăreau lucrurile și apoi
apăreau, ca și când această scrisoare era ceva absolut obișnuit, o asigurare auto neplătită.
   John-Paul a dus un deget la buze.
   - Să nu trezești fetele, a spus el tremurând.
   Nervozitatea lui a făcut-o pe Cecilia să-i fie silă de el. Fii bărbat, voia ea să strige. Fă ca lucrul ăsta să dispară. Ia-l de-aici! Era ca o creatură dezgustătoare, pocită, odioasă, pe care el trebuia s-o distrugă. Era ca o cutie înfiorător de grea pe care John-Paul trebuia să o ia din brațele ei. Iar el nu făcea nimic.
   De pe hol s-a auzit o voce firavă:
   - Tati!
   Era Polly care se trezea cel mai des dintre toți. Întotdeauna îl striga pe tatăl ei. Nu pe Cecilia. Doar tatăl ei putea să alunge monștrii. Doar tata. Tatăl ei care omorâse o fată de șaptesprezece ani. Tatăl ei care era și el un monstru. Tatăl ei care păstrase atâția ani acest secret oribil, cumplit. Era ca și cum ea nu înțelesese nimic pe deplin până în acest moment.
   Șocul a sfârșit-o. Ea s-a prăbușit pe scaunul din piele neagră.
   - Tati!
   - Vin, Polly!
   John-Paul s-a ridicat încet în picioare, sprijinindu-se de perete. S- a uitat disperat la Cecilia, apoi a ieșit pe hol și s-a îndreptat spre camera lui Polly.
   Cecilia se concentra să respire. Inspirăm pe nări. Vedea chipul lui Janie când avea doisprezece ani. „E doar o defilare stupidă.” Expiră pe gură. O vedea pe Janie în fotografia alb-negru granulată care apăruse pe prima pagină a ziarelor, cu părul ei blond prins într-o coadă de cal ce-i cădea pe un umăr. Toate victimele criminalilor arătau exact ca niște victime ale unor criminali: frumoase, inocente și blestemate, parcă era ceva predestinat. Din nou inspirăm pe nări.
   O vedea pe Rachel Crowley lovindu-și ușor fruntea de geamul mașinii. Expirăm pe gură. Ce e de făcut, Cecilia? Ce e de făcut? Cum putea ea să rezolve lucrurile? Cum să le îndrepte? Ea știa să rezolve lucrurile. Repara lucrurile. Le punea în ordine. Nu trebuia decât să pui mâna pe telefon, să cauți pe internet, să completezi formularul potrivit, să vorbești cu cine trebuie, să faci o rambursare, să înlocuiești, să găsești un model mai bun.
   Doar că nimic din toate astea n-o va aduce pe Janie înapoi.
   Gândul îi revenea mereu la acel fapt îngrozitor, inamovibil, real, ca un zid imens peste care nu se poate trece.
   A început să rupă scrisoarea în bucățele mici.
   Să recunoască. John-Paul trebuia să recunoască. Asta era clar. Trebuia să spună adevărul. Să mărturisească tot. Să se curețe. Să se supună legii. Trebuia să meargă la închisoare. Trebuia să fie condamnat. Să fie pus după gratii. Dar nu putea să stea închis. Și-ar pierde mințile. Așa că ar avea nevoie de medicamente, de terapie.
   Ar găsi ea cu cine să vorbească. S-ar documenta. N-ar fi el primul deținut care suferă de claustrofobie. Oare celulele alea nu erau suficient de spațioase? Parcă aveau și teren de sport, nu?
   Claustrofobia nu te omoară. Doar îți dă senzația că nu m ai poți să respiri. Pe când două mâini puse în jurul gâtului pot să te omoare.
   El o strangulase pe Janie Crowley. Practic el își pusese mâinile în jurul gâtului ei firav de adolescentă și strânsese. Asta nu însemna că el era un om rău? Ba da. Răspunsul nu putea fi decât da. Soțul ei era un om rău.
   Continua să rupă scrisoarea, mărunțind-o în bucăți din ce în ce mai mici, până când i s-au risipit printre degete.
   Bărbatul său era un om rău. Prin urmare, trebuia să meargă la închisoare. Cecilia va fi soția unui pușcăriaș. Se întreba dacă există un club social pentru astfel de soții. Dacă nu există, va înființa ea unul. A început să râdă isteric, ca o nebună. Bineînțeles că așa va face! Ea era Cecilia! Ar fi președinta Asociației Soțiilor de Deținuți și ar organiza strângeri de fonduri pentru achiziționarea de aparate de aer condiționat care să fie montate în celulele bieților soți deținuți.
   Oare închisorile aveau aer condiționat? Sau doar școlile primare rămăseseră fără? Se imagina stând de vorbă cu celelalte soții în timp ce așteptau să treacă prin detectorul de metale. „Soțul tău pentru ce a fost închis? Oh, a jefuit o bancă? Serios? Al meu e pentru crimă. Da, a strangulat o fată. După aceea mergi la gimnastică, da?”
   - A adormit la loc, a spus John-Paul.
   Se întorsese în birou și stătea în picioare în fața ei, masându-și pomeții cu mișcări circulare, cum făcea de obicei când era foarte obosit.
   Nu arăta ca un om rău. Arăta ca soțul ei. Nebărbierit. Cu părul ciufulit. Cu cearcăne la ochi. Soțul ei. Tatăl copiilor ei. Dacă ar fi să mai omoare pe cineva, ce l-ar putea împiedica s-o facă? Ea tocmai îl lăsase să se ducă în camera lui Polly. Tocmai lăsase un criminal să intre în camera fiicei ei.
   Dar era John-Paull Tatăl lor. Era Tati.
   Cum puteau ei să le spună fetelor ce făcuse John-Paul?
   Tati se duce la închisoare.
   Pentru o clipă mintea i-a stat pe loc.
   Nu vor putea niciodată să le spună fetelor.
   - Îmi pare rău, a spus el.
   Întinsese brațele neajutorat ca și când ar fi vrut să o îmbrățișeze, dar erau separați de ceva imens, greu de trecut.
   - Iubito, îmi pare atât de rău.
   Cecilia și-a înfășurat brațele în jurul corpului ei gol. Tremura violent. Îi clănțăneau dinții. Am o cădere nervoasă, s-a gândit ea ușurată. Am să-mi pierd mințile, pentru că așa ceva e imposibil de reparat.
   Pur și simplu, nu se poate repara.

                                          19.

         - Poftim! Uite!
   Rachel a apăsat pe butonul de pauză și chipul furios al lui Connor Whitby a înghețat pe ecran. Era chipul unui monstru. Ochii lui arătau ca două găuri negre, malefici. Buzele erau întinse într-un rânjet turbat. Rachel văzuse înregistrarea de patru ori și de fiecare dată devenea din ce în ce mai convinsă. Era extraordinar de concludentă, se gândea ea. Dacă le-o arăta juraților, aceștia l-ar condamna pe loc.
   S-a întors spre fostul sergent Rodney Bellach care stătea pe canapea, aplecat în față, cu coatele pe genunchi, și l-a surprins acoperindu-și gura cu mâna ca să-și înăbușe un căscat.
   Normal, era miezul nopții. Sergentul Bellach - „Acum puteți să- mi spuneți simplu Rodney”, insista el - dormea dus când ea l-a sunat la telefon. Răspunsese soția lui și Rachel o auzise cum încerca să-l trezească. „Rodney. Rodney. Pe tine te caută!” Când în sfârșit a venit la telefon, avea vocea groasă și neclară de adormit ce era. „Vin imediat, doamnă Crowley”, spusese el până la urmă, după ce ea îi explicase despre ce era vorba și până să închidă el telefonul, Rachel o auzise pe soția lui întrebând: „Unde, Rodney? Vii imediat unde? De ce nu poate aștepta până dimineață?”
   Soția lui părea o bătrână pisăloagă.
   Probabil că putea să aștepte până dimineață, reflecta acum Rachel văzând că Rodney se lupta din răsputeri să-și reprime un căscat și mai mare și își freca ochii încețoșați cu dosul degetelor. Măcar atunci ar fi fost mai treaz. Chiar nu arăta bine deloc. Se pare că de curând fusese diagnosticat cu diabet de tip 2. Își modificase drastic dieta. Îi spusese toate astea în timp ce se așezau ca să se uite la înregistrarea video. „Am renunțat la tot ce conține zahăr”, îi spusese el cu amărăciune. „Gata cu înghețata la desert.”
   - Doamnă Crowley, a zis el într-un sfârșit. Eu înțeleg foarte bine de ce considerați dumneavoastră că aceasta dovedește că el a avut un motiv, dar sincer să fiu, eu nu cred că este suficient pentru a-i convinge pe băieți să redeschidă cazul.
   - El era îndrăgostit de ea! a spus Rachel. Era îndrăgostit de ea și ea îl respingea.
   - Fiica dumneavoastră era o fată foarte drăguță, a spus sergentul Bellach. Probabil că mulți băieți erau îndrăgostiți de ea.
   Rachel a rămas uluită. Cum de nu-și dăduse seama până acum că Rodney era atât de prost, atât de obtuz? Cumva diabetul îi afectase nivelul de inteligență? I se micșorase creierul din cauză că nu mai consuma înghețată?
   - Dar Connor nu era un băiat oarecare. El a fost ultimul care a văzut-o înainte să moară, a spus ea rar și răspicat pentru ca el să înțeleagă.
   - A avut un alibi.
   - Alibiul lui a fost maică-sa! a spus Rachel. Normal că ea a mințit!
   - Și concubinul mamei lui a susținut același lucru, a spus Rodney. Dar în primul rând a fost un vecin care l-a văzut pe Connor ducând gunoiul la ora cinci după-amiază. Vecinul a fost un martor foarte credibil. Avocat și tatăl a trei copii. Îmi amintesc fiecare detaliu din cazul lui Janie, doamnă Crowley. Vă asigur, dacă aș fi considerat că aveam ceva...
   - Privirea de om care minte? l-a întrerupt Rachel. Ai spus despre Connor că avea o privire de om care minte. Ei bine, ai avut dreptate! Ai avut perfectă dreptate!
   - Dar vedeți dumneavoastră, asta nu dovedește decât că ei au avut o mică ceartă.
   - O mică ceartă! a exclamat Rachel. Uită-te la fata băiatului! El a omorât-o! Știu că el a omorât-o! Mi-o spune inima și...
   A vrut să spună „trupul”, dar a renunțat ca să nu pară că e nebună. Totuși, era adevărat. Trupul ei îi spunea ce făcuse Connor. Ardea tot, ca atunci când avea febră. Era fierbinte până în vârful degetelor.
   - Bine, să văd ce pot să fac, doamnă Crowley, a spus Rodney. Nu promit că vom reuși, dar pot să vă promit că acest filmuleț va ajunge la cine trebuie.
   - Mulțumesc. E tot ce pot să-ți cer.
   Era o minciună. Putea să ceară și mai mult. Voia o mașină a poliției care să plece cu sirena pornită acasă la Connor Whitby chiar în clipa asta. Voia ca el să fie încătușat în timp ce un zdrahon de polițist cu figură sobră îi citește drepturile. Ah, da, și nu dorea ca polițistul să aibă grijă să -i protejeze capul când îl băgau în mașina poliției, pe bancheta din spate. Voia să vadă capul lui Connor izbit iar, și iar, și iar, până ajungea o masă însângerată.
   - Ce mai face nepoțelul dumneavoastră? Crește-crește?
   Rodney a luat de pe polița șemineului o fotografie de-a lui Jacob să se uite la ea în timp ce Rachel scotea caseta din videocasetofon.
   - Pleacă la New York, a spus Rachel dându-i caseta.
   - Vorbiți serios?
   Rodney a luat caseta și a pus la loc, cu grijă, fotografia lui Jacob.
   - Și nepoata mea cea mare pleacă la New York. Acum are optsprezece ani. Micuța Emily. A primit o bursă la o universitate de elită de la „Marele Măr”, parcă așa îi zic ei, nu? Mă întreb de ce-i zic așa?
   - Chiar nu știu, Rodney. Habar n-am, a spus Rachel cu un zâmbet plictisit și l-a condus la ușă.

       7 aprilie 1984
   În dimineața ultimei zile din viața ei, Janie Crowley stătea lângă Connor Whitby în autobuz.
   Se simțea ciudat de tensionată și încerca să se calmeze respirând încet și adânc, din diafragmă. Însă asta nu părea să o ajute.
   Liniștește-te, își spunea ea.
   - Vreau să-ți spun ceva, a zis ea.
   El n-a zis nimic. Niciodată nu zicea nimic, se gândea Janie. L-a privit cum își studiază mâinile pe care le ținea pe genunchi și a început să i le studieze și ea. Avea niște mâini foarte mari, a observat ea cu un frison de teamă ori de anticipare, ori ambele.
   Mâinile ei erau reci ca gheața. Mereu le avea reci. Și le-a strecurat sub pulover ca să și le încălzească.
   - M-am hotărât, a spus ea.
   Brusc el a întors capul și s-a uitat la ea. Autobuzul s-a înclinat la o curbă și trupurile lor s-au apropiat și mai mult, iar ochii li s-au întâlnit la doar câțiva centimetri distanță.
   - Spune, a zis el.

                           Miercuri
                              20.

        Alarma ceasului a trezit-o pe Cecilia la ora 06:30, smulgând-o din somn fără milă.
   Dormea pe-o parte, cu fața la John-Paul, iar ochii li s-au deschis simultan. Stăteau atât de aproape, încât nasurile lor mai aveau puțin și se atingeau.
   S-a uitat la vinișoarele roșii și subțiri din albul ochilor albaștri ai lui John-Paul, la porii de pe nas, la barba căruntă și nerasă de pe maxilarul lui puternic și ferm, de om onest.
   Cine era acest bărbat?
   Aseară s-au întors la culcare și au stat în pat pe întuneric, cu ochii în tavan, în timp ce el vorbea. Cât a mai vorbit! Nu fusese nevoie de insistențe pentru a obține informații. Ea n-a pus nicio întrebare. El a vrut să vorbească, să-i spună tot. Vorbea cu un glas scăzut și aprins, fără modulații, aproape monoton, doar că nu era nicidecum monoton ceea ce-i povestea. Pe măsură ce vorbea, glasul îi devenea tot mai răgușit. A fost un coșmar să stea pe întuneric și să-l asculte vorbind la nesfârșit în șoapte înfundate. A trebuit să-și muște buza ca să nu țipe la el Taci, taci o dată!
   Fusese îndrăgostit de Janie Crowley. Îndrăgostit nebunește. Obsedat chiar. Așa cum crezi că ești îndrăgostit atunci când ești adolescent.
   A cunoscut-o într-o zi la un Medonald’s din Hornsby, când completau niște formulare de angajare cu jumătate de normă. Janie l-a recunoscut de la școala primară unde merseseră amândoi, înainte ca el să se mute la o școală specială pentru băieți. Fuseseră în același an la St Angela’s, dar în clase diferite. De fapt, el nu și-o amintea deloc, deși îi suna cunoscut numele Crowley. Niciunul dintre ei nu a reușit să se angajeze la Medonald’s.
   Janie s-a angajat la curățătorie și John-Paul a găsit de lucru la un magazin de cartier, dar au avut o discuție extrem de interesantă despre Dumnezeu știe ce, iar ea i-a dat numărul ei de telefon și el a sunat-o a doua zi.
   El a crezut că ea era prietena lui. A crezut că își va pierde virginitatea cu ea. Totul trebuia să rămână secret pentru că tatăl lui Janie era un catolic înrăit și zicea că ea nu avea voie să aibă un iubit înainte să împlinească optsprezece ani. Relația lor, așa cum a fost ea, trebuia să rămână absolut secretă. Și asta o făcea cu atât mai palpitantă. Parcă erau niște agenți secreți. Dacă el o suna acasă și răspundea altcineva la telefon, regula era ca el să închidă. Nu se țineau niciodată de mână în public. Nu știau nici prietenii lor. Așa insistase Janie. O singură dată s-au dus împreună la un film și s-au ținut de mână pe întuneric. S-au sărutat într-un tren, într-un vagon gol. Stăteau în rotonda din parcul Wattle Valley, fumau și vorbeau despre planurile lor de a merge în Europa înainte să intre la facultate. Și asta a fost tot. Doar că el se gândea la ea zi și noapte. Îi scria poezii pe care îi era prea rușine să i le dea.
   Mie nu mi-a scris niciodată poezii, i-a trecut Ceciliei prin minte.
   În seara aceea, Janie i-a cerut să se întâlnească cu el în parcul Wattle Valley unde se întâlniseră de mai multe ori până atunci.
   Acolo era întotdeauna pustiu și era și rotonda unde puteau să stea și să se sărute. Ea i-a zis că voia să-i spună ceva. El a crezut că avea să-i spună că se va duce la centrul de planing familial și va lua pilula, discutaseră despre asta, când colo ea i-a spus că îi pare rău, dar este îndrăgostită de altcineva. John-Paul a rămas uluit. Șocat. El nu știa că avea un rival! I-a spus: „Dar eu credeam că ești prietena mea!”
   Iar ea a început să râdă. Părea atât de fericită, spunea John-Paul, atât de fericită că nu era prietena mea, iar el s-a simțit distrus, umilit și cuprins de o furie incredibilă. Mândria lui era mai presus de orice.
   Se simțea ca un prost și pentru asta îi venea s-o omoare.
   John-Paul a ținut morțiș ca Cecilia să știe lucrul acesta. Zicea că nu voia să se justifice, să caute circumstanțe atenuante sau să pretindă că a fost un accident - pentru că preț de câteva secunde el chiar a simțit dorința de a ucide.
   Nu-și amintea când s-a hotărât s-o apuce cu mâinile de gât. Dar își amintea momentul când brusc a devenit conștient că în mâinile lui era un gât firav de fată și și-a dat seama că nu era gâtul unui frate de-al lui. Rănea o fată. Își amintea că s-a gândit Ce naiba fac? Și și-a descleștat mâinile atât de repede, încât s-a simțit ușurat, fiindcă el era sigur că se oprise la timp, că n-o omorâse. Doar că ea era moale în brațele lui, cu ochii larg deschiși ațintiți undeva peste umărul lui, iar el și-a zis nu, așa ceva nu se poate. El credea că mânia lui nu durase decât o secundă, poate două secunde, în niciun caz atât cât s-o omoare.
   Nu-i venea să creadă. Nici acum. După atâția ani. Era încă șocat și îngrozit de ceea ce făcuse.
   Ea încă era caldă, dar el știa fără umbră de îndoială că murise.
   Deși mai târziu s-a întrebat dacă nu cumva se înșelase. De ce nici măcar nu încercase să o resusciteze? Probabil că și-a pus întrebarea asta de un milion de ori. Dar la momentul respectiv fusese atât de sigur. Murise. Părea că murise.
   A așezat-o cu grijă la marginea toboganului și își amintea că s-a gândit că noaptea se făcea frig, așa că a acoperit-o cu blazerul de școală, și că avea în buzunar șiragul de mătănii al mamei lui pentru că avusese un examen în ziua aceea și întotdeauna îl lua cu el ca să -i poarte noroc. L-a pus frumos în mâinile lui Janie. Era un mod de a spune că-i pare rău, lui Janie și lui Dumnezeu. Apoi a fugit. A fugit mult, până n-a mai putut.
   A crezut că sigur va fi prins. Se aștepta mereu să simtă căzându-i pe umăr mâna grea a unui polițist.
   Dar nimeni niciodată nu l-a întrebat nimic. El și Janie nu frecventau aceeași școală sau aceeași gașcă. Nici părinții și nici prietenii lor nu știau despre ei. Se pare că nimeni nu-i văzuse vreodată împreună. Era ca și când nu se întâmplase nimic.
   Zicea că dacă poliția l-ar fi luat la întrebări, ar fi recunoscut imediat. Spunea că dacă altcineva ar fi fost acuzat de această crimă, s-ar fi predat. N-ar fi lăsat pe altcineva să plătească în locul lui. Nu era un om chiar atât de rău.
   Doar că nimeni nu a întrebat nimic, iar el nu a răspuns niciodată.
  În anii ’90, au început să apară la știri tot felul de reportaje despre rezolvarea unor crime cu ajutorul testului ADN, iar el se întreba dacă lăsase vreun indiciu cât de mic în urma lui: un singur fir de păr, de exemplu. Dar chiar dacă lăsase, ei doi fuseseră împreună un timp atât de scurt și reușiseră să se ascundă atât de bine. Lui nu-i va cere nimeni să dea o mostră de ADN pentru că nimeni nu știa că el o cunoscuse pe Janie. Aproape că s-a convins și pe el că n-o cunoștea, că nu s-a întâmplat nimic niciodată.
   Apoi anii au trecut, așternându-se straturi-straturi peste amintirea a ceea ce făcuse. Uneori, șoptea el, treceau luni la rând și se simțea relativ normal, dar alteori nu se putea gândi la nimic altceva decât la ce făcuse și era convins că va înnebuni.
   - E ca și când în capul meu aș avea închis un monstru, scrâșnea el. Uneori scapă și se dezlănțuie cu furie, apoi îl prind și îl închid iar. Înțelegi ce vreau să spun?
   Nu, se gândea Cecilia. Nu, chiar nu înțeleg.
   - Apoi te-am cunoscut pe tine, spunea John-Paul. Și am simțit la tine ceva special. O bunătate imensă. M-am îndrăgostit de bunătatea ta. Parcă mă aflam în fața unui lac minunat și mă uitam la el. Simțeam că parcă mă purifici.
   Cecilia a fost consternată. Nu sunt bună, se gândea ea. O dată am fumat marijuana! Ne îmbătăm împreună! Credeam că te-ai îndrăgostit de figura mea, de prezența mea energică, de faptul că am simțul umorului, nu de bunătatea mea, pentru numele lui Dumnezeu!
   El continuase să vorbească, dorind cu disperare ca ea să știe fiecare detaliu.
   Când s-a născut Isabel și el a devenit părinte, dintr-odată a văzut într-o lumină nouă și îngrozitoare tot ce le făcuse el lui Rachel și Ed Crowley.
   - Când locuiam pe Bell Avenue și plecam la serviciu cu mașina, îl vedeam pe tatăl lui Janie care își plimba câinele, spunea el. Și chipul lui... arăta... nu știu cum să-ți spun. Arăta de parcă avea o suferință fizică atât de puternică, încât s-ar fi tăvălit pe jos de durere, doar că n-o făcea, își plimba câinele. Și mă gândeam că eu i-am făcut asta. Eu sunt vinovat de durerea lui. Am încercat să plec de acasă la altă oră sau s-o iau pe alt drum, dar tot îl vedeam.
   Locuiseră în casa de pe Bell Avenue când Isabel era mică.
   Amintirile Ceciliei din Bell Avenue miroseau a șampon de copii, a cremă pentru funduleț, a piure de pere și banane. Ea și John-Paul erau înnebuniți după bebelușul lor nou-născut. Uneori el întârzia la serviciu ca să mai zăbovească lungit în pat lângă Isabel îmbrăcată în costumașul ei Bonds, s-o frece pe burtica durdulie și fermă. Doar că altul era motivul. De fapt el voia să evite să se întâlnească cu tatăl fetei pe care o omorâse.
   - Îl vedeam pe Ed Crowley și mă gândeam: „Asta e, trebuie să mărturisesc”. Apoi mă gândeam la tine și la copil. Cum să vă fac una ca asta? Cum puteam să-ți spun ție? Cum puteam să te las pe tine să crești singură un copil? M-am gândit să ne mutăm din Sydney. Dar știam că nu vrei să-ți lași părinții și oricum era aiurea. Era ca și cum aș fi fugit. Trebuia să rămân aici unde oricând puteam să dau nas în nas cu părinții lui Janie și să nu uit ce -am făcut. Trebuia să sufăr. Atunci mi-a venit o idee. Trebuia să găsesc noi metode de a mă pedepsi, să sufăr fără să fac pe altcineva să sufere. Trebuia să fac penitență.
   Dacă exista ceva ce-i aducea foarte multă plăcere - plăcere care era numai pentru el - atunci renunța. De aceea a renunțat la caiac- canoe. Îi plăcea foarte mult, așa că a trebuit să renunțe pentru că Janie nu a ajuns niciodată să practice caiac-canoe. Și-a vândut scumpa lui mașină Alfa Romeo pentru că Janie nu a apucat niciodată să șofeze.
   S-a dedicat comunității într-o asemenea măsură, încât ai fi zis că un judecător i-a ordonat să presteze cât mai multe ore de muncă în folosul ei.

..........................................................