.............................................................
6.
- Nu am mai avut nicio veste de la domnul doctor Harrigan de zeci de ani. Ce ciudat că m-a recomandat!
- Dar ați fost colegi mai demult, nu-i așa?
Ewing ridică din umeri.
- Acum 40 de ani. A lucrat pentru mine.
- Atunci sunteți doctorul Ewing pe care îl caut. Mă interesează exact acea perioadă, de acum 40 de ani.
„Am interogat eu martori mai rezistenți ca ăsta. Agrafa aceea e fier vechi. El însă e mămăligă.”
- Am fost angajată să investighez moartea unui anume locotenent James Albert Lyons.
„Niciun freamăt, niciun clipit de ochi.”
- Nu am auzit niciodată de el. Nu știu despre cine vorbiți.
Manny mări presiunea.
- Poate că nu cunoașteți numele, dar cu siguranță vă aduceți aminte de circumstanțe. A fost unul dintre cel puțin 4 pacienți - e posibil să fi fost mai mulți - care au murit de mâna dumneavoastră. Arma letală pe care ați folosit-o în cazul lui a fost stronțiu 90. A murit de intoxicație cu iradiații.
„Bingo! Ura din ochii ăștia ar putea arde azbestul.”
Manny continuă chiar mai hotărâtă:
- Totuși, dacă nu vă amintiți de el, poate vă e familiar numele Isabella de la Schallier. Pe ea ați omorât-o cu mescalină, cred. Dar iată întrebarea care mă nedumerește: Cum de v-ați decis să îi salvați copilul?
Ewing o privi drept în ochi, fără șovăire.
- Nu ne ocupam cu omorât oameni, domnișoară Manfreda. În special copii.
- Atunci morțile acestea au fost accidentale? Rezultate nefericite ale unor experimente vitale?
- Da.
- Nu știați ce se va întâmpla dacă îi dădeați cuiva să consume stronțiu 90?
- Doctorul Harrigan se ocupa cu stronțiul 90. I l-a administrat lui Lyons în cerealele de la micul dejun.
- Și mescalina?
- Harrigan n-a vrut să se atingă de asta. A refuzat. Un alt doctor a administrat-o.
- La ordinul cui?
„Uită-te la el. E distrus.”
- Nu pot să vă spun acest lucru.
- La ordinul dumneavoastră, corect?
- Nu.
- Bun, la ordinele dumneavoastră pentru că și dumneavoastră ați primit ordine?
Ewing păru să se ofilească în fața ochilor ei.
„Ca vrăjitoarea cea rea.”
- Nu am avut de ales, rosti el. Era un program guvernamental. Sunt un patriot.
Își puse capul pe masă și închise ochii.
„Așteaptă ghilotina.”
- Eu, una, nu prea sunt un fan al guvernului, zise Manny calmă, deși inima îi bătea nebunește. Și am văzut și eu nedreptate cu carul, dar ceea ce ați făcut dumneavoastră la Turner în numele guvernului depășește orice limită a abjectului.
Ewing își înălță capul. Avea ochii goi de orice expresie.
- Nu a fost numai la Turner, a fost în toată țara. Amintiți-vă că era în timpul Războiului Rece. Ne era teamă că rușii își vor folosi bombele. Trebuia să cunoaștem nivelul de radiații căruia îi putea supraviețui o ființă omenească. Era autoapărare.
„Baliverne.”
- Și mescalina?
- Coreea de Nord folosise droguri în 1952, japonezii, pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, mescalină și tot felul de alte droguri halucinogene. Iarăși, a trebuit să cunoaștem cantitatea pe care o putea suporta o persoană înainte să își dezvăluie secretele, înainte să-și trădeze țara.
- Bineînțeles că nu ați fi folosit radiațiile sau drogurile ca arme.
„O clipă de ezitare.”
- Niciodată. Suntem în America!
- Deci ați experimentat pe oameni ale căror minți erau deja pierdute. Mă tem că nu prea înțeleg logica.
- Isabella nu era nebună.
- Nu, nu era decât însărcinată. Presupun că asta face ca totul să fie în regulă. Ați încercat mescalina pe femei care nu erau gravide? Pentru comparație?
Manny se ridică în picioare, tremurând de furie.
- A fost extrem de plăcut să vă întâlnesc, domnule doctor. O întâlnire cu adevărat instructivă. Vă mulțumesc.
- Unde plecați?
- La New York. Nu sunt decât o simplă avocată de drept civil, dar am anumite relații și contacte. Cred că enorm de mulți oameni vor vrea să afle ce s-a întâmplat la Turner - sau în toată țara, dacă ați spus adevărul. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, mi-aș angaja un bun avocat. Cineva de la Departamentul de Justiție ar fi probabil cel mai indicat. Interesele șefilor lui ar coincide cu ale dumneavoastră.
Manny îl privi pentru o ultimă dată, simțind că îi vine să vomite.
- Spuneți-mi, au fost numai aceștia 4?
Un moment de șovăire, apoi Ewing clătină din cap.
- Și celelalte cadavre?
- Îngropate în câmp cu ceilalți.
„Nu se poate ca o zi atât de specială să se termine fără un cadou deosebit.”
- Atunci presupun că vor trebui să oprească șantierul de construcții până îi scoatem afară.
Jake ghicise corect.
Dacă Pete avusese ceva la el, ceva ce putea explica existența copilului, ce ascunzătoare mai bună - unde nimeni în afară de Jake nu ar putea să-l găsească - decât în mașina lui Jake?
„Oare de ce nu mi l-a dat direct mie în seara aceea? Pentru că nu a vrut să fie acolo când îl descopăr. Îi era prea rușine.”
Deschise scrisoarea.
Vocea Isabellei de la Schallier răsună de la decenii distanță.
Iubitul meu drag,
Aceasta este cea mai dureroasă scrisoare pe care o voi scrie în viața mea. Când o vei termina de citit, te rog numai două lucruri: să faci ceea ce te rog în ea să faci, deși sunt convinsă că va fi cumplit pentru tine, și să păstrezi această scrisoare toată viața ca o amintire a vieții mele.
Domnul doctor Ewing mi-a spus azi-dimineață că mi se va administra mescalină. Mi-a spus că e pentru binele meu, că mă va ajuta împotriva depresiei, dar știu că minte.
Nu sunt deprimată - tu mi-ai adus bucurie. Și nu sunt bolnavă, decât de dragoste. Voi fi deci încă una dintre victimele de la Turner, ca Lyons și Mitchell, Ryan și Welsh și 3 alții ale căror numel nu le cunosc. Cei care au dispărut în camera de izolare înaintea mea.
În cel mai rău caz, voi înnebuni. În cel mai bun, voi muri.
Bineînțeles că am refuzat. Am încercat să-l conving, l-am implorat în genunchi. Mi-a spus că, dacă nu accept, îmi va ucide copilul - pe Joseph al nostru. A spus că, în schimbul cooperării mele, mă va lăsa să găsesc un cuplu care să îl adopte pe Joseph după ce ce va naște - că mă va ajuta în caz că nu știu pe nimeni.
„Tratamentul” meu va fi lung și dur. Este posibil chiar să îi supraviețuuiesc, deși mă îndoiesc foarte tare. Tragedia este că nu vei fi alături de mine să mă îndrumi pe parcursul lui.
Cealaltă condiție pe care mi-a impus-o doctorul Ewing a fost să nu ne mai vedem niciodată. Știu că vei încerca să mă salvezi, și nu te pot împiedica să încerci, nu pot decât să te rog să mă asculți.
Fii pe pace. Eu sunt liniștită. Tu ești darul meu de la Dumnezeu, lumina mea, sufletul meu, viața mea, și a te pierde pe tine e tot o moarte, mai dureroasă.
Trebuie să-mi promiți, sufletul meu. De dragul lui Joseph și al meu, trebuie să accepți ceea ce e inevitabil. Dumnezeu e mai puternic decât doctorul Ewing. Cred că este dorința Lui să mă ia la sânul Lui și să vă lase pe tine și pe Joseph pe acest pământ fragil să continuați să vă trăiți viața fericiți.
Ești iertat - de către mine și de către Dumnezeu.
Aceasta este deci o scrisoare de adio. Inima îmi ține trupul în viață. Când murmurul inimii încetează tot restul trupului tace. Te sărut de o mie de ori și știu că și tu faci același lucru.
Isabella.
Pete atașase un bilet.
Jake,
Pentru numele lui Dumnezeu, nu arăta scrisoarea asta la nimeni. Este o comoară sacră, și ți-o încredințez ție.
P.
„Într-adevăr o comoară, se gândi Jake. Pete ghicise cu siguranță cui aparțineau oasele când fusese prima dată chemat să vadă craniul. Atunci se hotărâse să ia cu el fișele dentare când ne-am dus la șantier, să verifice dacă se potriveau cu mandibula.
Când am descoperit și celelalte oase, deținea deja toate dovezile de care avea nevoie, așa că mi-a lăsat biletul în mașină și a ascuns fișa dentară și fotografia în mostrele Gardiner pentru siguranță.
Bietul ticălos! Ce șoc trebuie să fi fost pentru el. Nu-i de mirare că s-a simțit atât de rău în ziua aceea. Vechile păcare se întorseseră să-l bântuie.”
28.
Manny îl sună pe Jake pe mobil și îi spuse tot ce descoperise.
- Mă duc la Roger Barnett, zise ea. E cel mai bun avocat pe care-l cunosc. A luptat împotriva guvernului de mai multe ori - a și câștigat câteva procese. Vom face echipă. Vreau să-i atacăm pe nemernicii ăia, pe cei care mai trăiesc. E deja o chestie personală.
- De unde suni?
- De acasă.
- Te-ai întors în oraș?
- Da.
- La dracu!
- De ce? Sunt întinsă în pat, îmbrăcată într-o cămașă diafană de noapte La Perla, așteptându-l pe iubitul meu să-și miște fundul aici și să-mi umple dormitorul cu aroma amețitoare a apei de formaldehidă.
- Va trebui să chemi un alt medic legist, atunci, spuse Jake. Eu mă duc la Albanyy. M-am gândit că, dacă ești încă pe drum, ai putea să mergi tu să cercetezi pentru mine.
- Ce să cercetez?
- Să-i găsești pe părinții adoptivi ai copilului Isabellei.
Manny se ridică, electrizată.
- Vrei să spui că bebelușul e în viață?
- Nu mai e bebeluș de mult. Și habar n-am dacă e în viață. Oricum, merită încercat. Poate că Pete l-a găsit, a ținut legătura cu el, l-a întreținut.
- Asta chiar că e căutarea unui ac în carul cu fân. Nu poți măcar să aștepți până mâine?
- Vreau să ajung acolo dis-de-dimineață. O să stau la un motel peste noapte. Poate-mi găsesc și o tipă tare să-mi țină companie.
- Încearcă numai, că aflu eu. Am nasul unui câine de vânătoare.
- Dar, slavă Domnului, nu și înfățișarea unui câine de vânătoare.
- Eu tot cred că e o pierdere de timp.
- Câți copii au fost adoptați în zona asta la sfârșitul anului 1963 sau începutul lui 1964? Nu ar trebui să fie chiar așa de dificil.
- Dacă părinții adoptivi au locuit în zona asta, și dacă mai trăiesc încă acolo, și dacă mai sunt în viață. Ai dreptate: nu are de ce să fie dificil deloc.
- Dacă nu pot să-l găsesc, nu-i nicio nenorocire. Nu voi fi pierdut decât o zi.
- Mai rău, zise Manny. Vei fi pierdut o noapte.
Era un car cu fân imens.
Jake ședea în sala de arhivă a Stării Civile blestemându-și ideea; sarcina părea copleșitoare. Funcționarul districtual fusese un prieten și un admirator al doctorului Harrigan - îl cunoștea încă de când lucra la Turner. Harrigan îi vorbise foarte frumos despre Jake. Astfel încât, atunci când Jake îl sunase și îi spusese că trebuie să se uite în arhive pentru o investigație criminalistică, omul îi dăduse voie imediat.
Erau peste 12 000 de adopții înregistrate pe anul 1963.
„Cum să-mi dau seama care e familia respectivă, chiar și dacă-i găsesc? Oare Isabella a folosit numele de familie al lui Pete?”
Căută „nou-născut Harrigan”. Nimic. Nou-născuții erau în general trecuți numai după numele mic. „Nou-născut Joseph.” Răsfoi paginile. 12 nou-născuți Joseph, deși probabil sărise câțiva. Luă numele părinților adoptivi; dacă va fi necesar, îi va contacta pe toți. Își scoase carnetul și începu să le treacă numele și adresa.
Abbot, Cohen, Giordano, Levine, McAuliffe, Murray, Pavlin, Rodgers, Snell, Tracy... Își înălță capul și aruncă stiloul pe masă. Adevărul îl lovi cu forța unui avion supersonic. Trecu în viteză peste celelalte pagini, sărind peste U și V.
Acesta era. Nou-născutul Joseph.
„Winnick.”
Manny dormise cu cel mai bun fost iubit al ei, Mycroft.
Kenneth adusese neprețuitul pudel de la Rose și încântarea lor reciprocă la reîntâlnire se exprimă printr-o orgie de sărutări, îmbrățișări și exlamații de bucurie.
Acum, odihnită, Manny era hotărâtă să-și petreacă ziua concentrându-se asupra propriilor cazuri. Avea programată în acea dimineață conferința în cazul Martin, care nu putea fi amânată. Kenneth o sunase mai devreme să-i reamintească să nu întârzie la tribunal; el urma să îi aducă dosarul.
Telefonul sună exact când se îndrepta spre ușă.
- Domnișoară Manfreda?
- La telefon.
- Mă numesc Lawrence Travis de la Departamentul de Medicină Legală. Domnul doctor Rosen a sunat din Albany. Vă roagă să vă întâlniți cu el la Bellevue.
- Când?
- În jur de ora 6.
Manny urma să termine cu audierea în cazul Martin pe la 1, deci avea restul după-amiezii ca să se ocupe de restul cazurilor.
- Nicio problemă. La biroul lui?
- Ma morgă. A zis că a găsit ceva relevant în legătură cu oasele. Nu am idee ce a vrut săspună, dar a zis că dumneavoastră o să înțelegeți.
- Da, sigur.
Manny închise, convinsă că Jake nu o sunase el însuși pentru că voia ca acest Travis să pregătească totul pentru ceea ce voia să îi arate, orice o fi fost, și că probabil nu avea prea mult timp. Totul se va lămuri când se vor întâlni.
La morgă. Ce încântător!
Dora și Joseph Winnick locuiau într-o casă mică, pe două nivele, dar îngrijită și proaspăt văruită, la o fermă modestă din Hillsdale, New York, la mai puțin de 65 de kilometri de Albany.
Jake o găsi foarte ușor, pentru că primise indicații extrem de precise. Îi sunase, le spusese cum îl cheamă și fusese tratat cu toate onorurile acordate reginei Angliei.
Șeful lui Wally? Auziseră atât de multe lucruri despre el; Wally nu fusese niciodată atât de fericit și de mulțumit. Domnul doctor Rosen era binevenit. Având în vedere că aveau atât de puțin timp să se pregătească, va fi oare în regulă dacă nu îi vor servi decât o simplă salată la prânz?
Era mai mult decât în regulă, îi asigură el, și, când ajunse, găsi un platou cu pui, mezeluri și diferite sortimente de brânză, împreună cu crudități, ridichi, ciuperci, castraveți, o pâine extraordinară și o plăcintă de casă cu măr, caldă încă de la cuptor.
„Minunați oameni”, se gândi Jake, mișcat de generozitatea și de căldura lor.
Nu-i de mirare că Wally era atât de bun, atât de generos. O mare parte a mesei Jake răspunse la întrebări despre sine însuși; de-abia când se forță să mănânce o a doua porție de plăcintă reuși să întrebe despre Wally.
- Fratele lui Joseph, William - a murit, din păcate - lucra la spitalul din Turner ca grădinar, zise Dora.
Era o femeie mărunțică și iute ca o pasăre, de aproape 80 de ani, cu chipul, pielea și atitudinea oamenilor care și-au trăiat viața mai mult în aer liber.
- Eu și Joseph nu am putut avea copii. Într-o zi ne-a suant domnul doctor Ewing - ce om minunat! - și ne-a întrebat dacă am fi interesați să adoptăm un nou-născut.
Joseph, înalt, subțire, și tot atât de bătut de vreme, luă mâna soției sale într-a lui.
- Se pare că William îi povestise despre durerea noastră doctorului Ewing. Acesta ne-a avertizat că băiețelul avea un defect fizic, un picior strâmb congenital, dar că avea mintea și inima sănătoase. Nu voiam să mergem la spital să-l vedem?
Ochii Dorei scânteiară amintindu-și.
- Avea o mutrișoară atât de drăgălașă! Nu putea să aibă mai mult de o lună, dar a dat din mânuțele lui micuțe ca și cum ar fi vrut să ne salute, l-am luat în brațe și... pur și simplu a părut să se potrivească.
- Nu ne-a păsat de piciorul strâmb, zise Joseph, continuând povestea fără pauză, de parcă o repetaseră de multe ori. Știam că băiatul va avea probleme din cauza asta, dar există oare vreun om pe lumea asta care să nu aibă probleme?
Dora se uită la Jake, aproape sfidătoare.
- Asta ne-a făcut să-l iubm chiar mai mult. Copiii l-au necăjit la școală îngrozitor - asta l-a făcut atât de singuratic, cred - nu a avut mulți prieteni când a fost mic și nicio iubită în liceu, dar a fost întotdeauna atât de bun la suflet, și nu se plângea niciodată de nimic, încât nu ne-am îngrijorat cu adevărat niciodată.
Acum era rândul lui Joseph.
- Mintea lui a fost cea care l-a salvat. Wally citea de la 5 ani și nu cred că s-a oprit din citit de atunci. Dar nu știa ce să facă după ce a absolvit Facultatea de Medicină Columbia. Cred că a vrut să se îndepărteze și mai tare de oameni, așa că s-a dus în Santa Fe și a lucrat acolo cu niște copii mai puțin norocoși ca el.
„Mai handicapați ca el.”
- După aceea a avut suficientă îndrăzneală să se întoarcă înapoi în New York, spuse Dora. Gândiți-vă cât de curajos a fost. Nu numai să se întoarcă, ci să și devină medic.
- I-ați găsit vreodată părinții naturali?
- Dumnezeule, da! exclamă Dora, părând surprinsă de întrebare. Tatăl natural, adică. Mama i-a murit la naștere.
Jake simți că i se taie răsuflarea.
- Cum îl chema?
- Oh, Peter Harrigan. Nu v-a spus domnul doctor Harrigan că Wally a fost adoptat?
- Ba da, dar nu mi-a spus că el era tatăl.
- Ce ciudat! exclamă Joseph. Pete ținea foarte tare la băiat. Poate îi era frică să nu-i spuneți lui Wally.
- Deci l-ați cunoscut pe doctorul Harrigan personal?
- Bineînțeles! A fost profesorul lui Wally când Wally a venit în New York. El a fost cel care ne-a contactat, dar ne-a rugat să-i promitem să nu-i spunem lui Wally cine era. Și dumneavoastră trebuie să ne promiteți același lucru. Pete s-a recăsătorit și are o fiică. Nu a vrut ca noua lui familie să știe de existența celeilalte sau ca Wally să știe că era elevul tatălui său. El este cel care ne-a spus despre mama biologică a lui Wally. Ne-a spus că a iubit-o, dar că nu erau căsătoriți - și, cum am spus, a murit la naștere. S-a înțeles foarte bine cu Wally. Nu se vedeau prea des, dar, când venea pe aici, Pete stătea mult timp la discuții cu Wally despre medicină și viață în general. Și, bineînțeles, i-a obținut slujba la dumneavoastră. Zicea că sunteți prietenul lui cel mai bun.
„Am fost. Și am avut aceleași discuții. Și Pete a gândit cu siguranță în același fel ca și mine despre soții Winnick. Și minciuna lui a fost beningnă.”
Jake simți un nod în gât. Emoția pe care și-o controlase încă de la sosire amenința să se reverse ca un torent și trebui să le ceară gazdelor sale să-l îndrume spre baie, unde se spălă pe față și rămase nemișcat în picioare cu mâinile încleștate de chiuvetă până reuși să-și stăpânească sentimentele.
„Ewing s-a ținut de promisiunea; există umanitate chiar și în monștri. Și Pete - Pete a fost un om bun. Cel puțin a încercat să-și răscumpere păcatele în singurul fel în care a putut - prin Wally. Și-a plătit răscumpărarea. Pot să-l iubesc din nou, chiar dacă nu pot să-l iert pentru experimentele de la Turner.”
Se întoarse în sufragerie. Dora strânsese masa; Joseph ieșise pe terasă la o țigară, dar reintră când îl văzu pe Jake.
- Mă tem că am niște vești îngrozitoare, le zise el cu blândețe. Pete a murit.
- Oh, nu!
Dora își acoperi gura cu șorțul.
- Când?
- Acum două săptămâni. Avea cancer.
- A suferit? întrebă Joseph.
- Numai la sfârșit. L-am văzut chiar înainte de a muri. Am vorbit despre Wally.
- Dumnezeu să-l odihnească în pace, șopti Dora. Mulțumesc că ne-ați spus.
Jake dădu mâna cu Joseph și o sărută pe Dora.
- Și eu vă mulțumesc dumneavoastră pentru că ați fost niște părinți atât de buni, zise el la plecare.
Trecuse de două.
Jake o sună pe Manny. Kenneth răspunse și îi spuse că audierea în cazul Martin dura mai mult decât se prevăzuse și că nu știa sigur la ce oră se va întoarce Manny.
- Dar se întoarce neapărat. Nici nu poți să-ți imaginezi câte hârtii s-au adunat.
- De fapt, pot, replică Jake, gândindu-se cu groază la propriul birou și la ce îl aștepta când Pederson îi va spune că poate să se întoarcă.
„Ar trebui să îi spun și lui Elizabeth de copil? Pete nu i-a spus niciodată. De ce să fac eu pe mesagerul?”
Intră în mașină, fără să pornească însă motorul.
„Pentru că e sora vitregă a lui Wally. Că-i place sau nu, are o obligație față de el, chiar și numai pentru că Pete l-a iubit.”
Sună la biroul ei. Nu venise azi la birou, îi spuse o femeie cu glasul unui sergent de instrucție. De fapt, nu venise toată săptămâna. De când soțul ei fusese rănit într-un accident de mașină.
„Bine. Va fi mai ușor să vorbesc cu ea acasă.”
Casa familiei Markis, având în față o alee circulară decupată în iarba imaculatăă, semăna la fel de mult cu o clădire din Anglia feudală, cât și cu una din New Jersey-ul secolului XXI.
Jake nu mai fusese niciodată aici. Elisabeth trăia în condiții mult mai modeste pe vremea când ieșiseră împreună.
- Nu, zise Jake, care nu își anunțase sosirea intenționat, temându-se că nu va fi primit. Dar e o urgență. Sunt Jacob Rosen, un prieten al răposatului ei tată și medic legist pentru municipalitatea orașului New York.
Informația din urmă păru să funcționeze, pentru că majordomul făcu o mică plecăciune și urcă scările. În curând apăru Elizabeth, îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă.
„Manny ar ști numele designerului.”
- Jake, începu ea, pe un ton înghețat. Ce surpriză!
- Îmi pare rău că am venit nepoftit. Sincer. Dar am descoperit niște lucruri despre tatăl tău pe care ar trebui să le știi.
- Despre moartea lui? Ți-am spus că nu vreau să...
- Despre viața lui. Despre tinerețea lui.
- Nu pot să stau prea mult timp de vorbă cu tine, șopti ea cu un suspin. Markis e rănit, știi.
- Mi-au spus de la biroul tău. Un accident de automobil?
- Da. Un camion a explodat pe autostrada Jersey. A fost prins în explozie. O coastă ruptă, tăieturi și vânătăi - de-abia poate umbla - și zgomotul l-a făcut să-și piardă temporar auzul. Încă nu aude.
- Îmi pare rău. Vrei să îl consult și eu?
Elizabeth îl privi cu dispreț.
- Avem propriul doctor. Hai să mergem în bibliotecă. E mai confortabil acolo.
Jake o urmă printr-o ușă masivă de stejar într-o încăpere care i se păru mai mare decât sălile de lectură ale majorității bibliotecilor publice din New York. Se așezară față în față în două fotolii identice de piele.
- Ți-a spus ceva tatăl tău când l-ai vizitat înainte să moară? întrebă Jake. Ceva ce nu ți-a spus niciodată înainte?
- Nu, spuse ea șovăind. De ce?
- Deoarece, când l-am văzut eu, am crezut că vrea să mi confeseze.
- Despre ce?
- Nu știu. De aceea te-am întrebat pe tine.
- Mie nu mi-a spus decât că moare de cancer.
„Pun pariu că ți-a mai zis ceva.”
- Ai știut că Pete a mai fost îndrăgostit o dată înainte de a o întâlni pe mama ta?
Elizabeth îl fixă cu o privire metalică, bănuitoare.
- Da. Ne-a spus mama. O chema Isabella. Era asistentă la un spital unde a lucrat tata, undeva la nord de New York.
- Turner.
- Exact. A murit de pneumonie, a zis tata.
- Știai că Pete și Isabella au avut un copil?
Elizabeth își înălță capul brusc, ca dintr-un arc.
- Un copil?
- Da, un băiat. Felicitări. Ești soră vitregă.
Expresia ei deveni înspăimântată.
„Mă întreb de ce.”
- Băiatul mai trăiește?
- Bărbatul mai trăiește, și încă foarte bine.
- Ești sigur?
- Absolut. Lucrează pentru mine. Ai vrea să-l întâlnești?
- Lu... lucrează pentru tine?
- Da. E doctor. Îl cheamă Wally Winnick - Winnick e numele părinților adoptivi. Pete mi l-a recomandat, și l-am angajat. E loial și harnic. De neprețuit.
Elizabeth își mușcă buza atât de tare încât i se albi, dar reuși să-i întâlnească privirea.
- Aș vrea foarte mult să-l întâlnesc. Poate după ce se termină cazul Monmouth, și după alegeri.
- Foarte bine. Ai de gând să candidezi pentru postul de guvernator?
- Nu știu. Suntem deocamdată în faza de sondaje. E o chestiune de fonduri.
- Mult noroc, Elizabeth. Cu cea mai mare sinceritate.
- Mulțumesc. Asta a fost tot ce ai vrut să-mi spui?
- Pentru moment. Orice altceva poate aștepta.
Elizabeth se ridică în picioare.
- Atunci...
Ușa din spatele lor se deschise. Elizabeth se întoarse imediat, cu fața roșie de furie.
- Nu acum! strigă ea.
„Prea târziu.”
Și Jake se răsucise. În ușă era Daniel Markis, și Jake reuși să-l vadă foarte bine. Avea chipul fără nicio vânătaie și stătea perfect drept în picioare.
„De-abia poate umbla? N-am văzut în viața mea un om atât de viguros. Markis nu trebuie să stea la pat, deși poate că e sur; Elizabeth a trebuit să strige.”
Se întoarse spre ea. Elizabeth se trase înapoi, părând speriată.
„OK. Jos mănușile.”
O apucă cu forță de braț.
- Dă-mi drumul! urlă ea. Ce faci?
- Te fac să mă asculți. Când îți vezi fratele vitreg, Elizabeth, nu fi prea supărată. Are un picior strâmb congenital. Dacă administrezi mescalină unei femei gravide, diformitățile la fetus sunt inevitabile. Pete nu ți-a spus tot adevărul. Nu a fost căsătorit cu Isabella de la Schallier. Și ea nu a murit de pneumonie. A murit otrăvită cu mescalină. Iar tatăl tău a fost implicat în programul a cărei victimă a fost Izabella.
Elizabeth urlă din nou și țipătul ei revrebă prin cameră. Jake auzi o ușă de mașină deschizându-se și apoi închizându-se, sunetul roților scrâșnind pe pietriș.
„Dacă setezi o mină antipersonal din spate, explozia particulelor unidirecționale nu te va lovi, dar zgomotul exploziei îți va distruge nervul auditiv. Asta i s-a întâmplat lui Markis!”
Trecu în goană pe lângă Elizabeth, îl împinse la o parte pe majordomul care apăruse în ușă și se repezi la mașina lui.
„Markis era femeia aceea. Și Elizabeth cu siguranță știa. Dumnezeule!”
Sună la Manny la birou din mașină.
- Biroul domnișoarei Manfreda.
- Unde-i Manny?
- A plecat acum o oră. S-a dus la cumpărături - zicea că toate hainele pe care le are sunt zdrențe - și apoi se duce să te întâlnească la morgă, cum i-ai cerut tu. Încă un rendez-vous romantic printre cadavre, după câte am înțeles. Era așa de încântată - tocmai a apărut noua linie de la Prada - că și-a lăsat mobilul la birou.
- Eu? Ce tot vorbești acolo Trebuia să o iau de la birou.
- A zis că cineva de la biroul tău a sunat și i-a spus să vă întâlniți la Bellevue, în morgă, azi după-amiază mai târziu. A zis că ai găsit ceva și vrei să-i arăți acolo.
Jake fu copleșit de un fior de frică.
29.
Un bărbat în halat de spital veni în întâmpinarea ei în holul de la Bellevue.
- Domnișoara Manfreda?
- Da.
- Sunt Lawrence Travis. Domnul doctor Rosen m-a rugat să vă conduc la morgă. Este într-o ședință urgentă pe care nu a putut-o evita, dar va veni să vă vadă îndată ce termină.
„Probabil e cu Pederson, care îi hotărăște soarta.”
- Pot găsi morga și singură. Nu e nevoie să veniți cu mine.
- Nu e niciun deranj. E o morgă veche, un loc sinistru. Vă asigur că veți fi recunoscătoare pentru un însoțitor.
- Mulțumesc, spuse ea zâmbind. Sunteți foarte amabil.
Luară liftul până la subsol, unde bărbatul o conduse printr-un coridor trist, intens luminat, până la o ușă. Manny tremura.
- E rece aici.
- Va fi mai cald înăuntru, o liniști Travis, deschizând ușa.
Manny văzu un perete acoperit de cutii metalice argintii, 4 rânduri pe înălțime și aproximativ 15 pe lățime.
Pe o targă în fața lor se găsea un cadavru.
- Aici păstrăm cadavrele până când antreprenorii de pompe funebre vin să le ridice sau până sunt transportate la`cimitirul pentru săraci, explică Travis în momentul în care intrară. Cadavrele care trebuie să rămână aici pentru o vreme sunt ținute în frigidere. În sertarele din spate. Un corp în fiecare sertar. Doar aproximativ jumătate dintre sertare sunt folosite de obicei, în afară de cazurile când au loc dezastre, și atunci cadavrele se adună mormane.
„Ăsta se distrează. Chiar că sinistru e cuvântul corect.”
- Toate cadavrele neidentificate și nereclamate din Manhattan ajung aici înainte să meargă la Hart Island pentru a fi îngropate. Majoritatea nu pot fi recunoscute - sunt prea descompuse. Multe sunt ale unor oameni bătrâni care au supraviețuit tuturor prietenilor și rudelor lor. Poliția are un Birou de Persoane Dispărute aici în spate, lângă fosta sală de autopsie. Dar aproape niciodată nu e nimeni acolo.
- Vechea sală de autopsie? Acolo vrea doctorul Rosen să ne întâlnim?
- Presupun că da. Nu mi-a zis decât morga veche.
- Din moment ce există una veche, trebuie să existe și una nouă. De ce nu vrea să ne întâlnim acolo?
Travis ridică din umeri.
- Va trebui să-l întrebați pe dânsul. Pe vremuri, aceasta a fost morga Departamentului de Medicină Legală al municipalității. Dar acum ei sunt peste drum, în propria lor clădire, unde lucrează doctorul Rosen.
Manny simți o bănuială infiltrându-i-se în minte.
- Lucrați de multă vreme cu doctorul Rosen?
- Nu, doamnă. Numai de vreo două-trei săptămâni. L-am auzit ținând o prelegere despre stropirea cu sânge și am hotărât că e persoana pentru care voiam să lucrez.
Manny ciuli urechile.
- O prelegere despre ce?
- Stropirea cu sânge.
„Stropirea cu sânge. Jake a râs de zeci de ori de oamenii din afara meseriei care făceau această greșeală. „Stropirea este acțiunea, momentul când țâșnește sângele, nu e descrierea răspândirii sângelui, care constituie dovada. Dispersia stropilor este expresia pentru dovadă.” Omul ăsta nu a fost niciodată la prelegerea lui Jake. Omul ăsta nu e de la Departamentul de Medicină Legală.”
Manny se întoarse să-l privească în față, biciuită de spaimă ca de un vifor înghețat.
„Oh, Doamne! Uite ce pantofi are. Cizme. Ăsta e omul care m-a atacat în fașa biroului!”
- V-am avertizat să nu vă continuați investigația, domnișoară Manfreda.
„Vocea bărbatului de la Turner!”
- Cine ești? murmură ea.
- Daniel Markis.
Vocea răsuna nefiresc de tare.
- Soțul lui Elizabeth! își dădu Manny seama.
Jake îi spusese că Markis era cu totul subjugat lui Elizabeth, atât de mult în umbra ei, încât era practic invizibil. Cu siguranță ea era cea care îl trimisese la Turner; el fusese „femeia de serviciu” din fața biroului ei.
- Jake spunea că ești antrenor de fotbal.
- Ce?
- Antrenor de liceu, repetă ea ridicând vocea.
- Între altele, răspunse el cu un rânjet. În primul rând însă, lucrez pentru soția mea.
Un cuțit îi luci în mână. Manny îl recunoscu cu un fior cutremurător de groază.
- Te-am lăsat să trăiești la ordinul lui Elizabeth, continuă el. A trebuit să-l omorâm pe Pete - el știa - dar s-a gândit că tu și Jake ar trebui să rămâneți în viață. Cu condiția să abandonați investigația. O greșeală din sentimentalism. O greșeală pe care suntem pregătiți să nu o repetăm, mârâi el printre dinți, apropiindu-se de ea.
- Ajutor!
Țipătul ei reverberă în încăpere.
- Ajutor!
Jake, Rose, Kenneth, Mycroft - chipurile lor de iviră vii și clare în mintea lui Manny și îi dădură putere. Scoase un țipăt și împinse targa pe roți înspre Markis.
- Târfă ordinară! urlă el.
Manny se ascunse în spatele primului șir de cutii metalice, împiedicându-se pe pantofii cu tocuri înalte. Își descălță pantofii, aproape fără să observe că erau aceeași pe care îi purtase la procesul Carramia, și îi ținu în mână în timp ce se îndreptă tăcută către unitățile frigorifice încastrate în peretele celălalt. Era înfiorător de frig și mult mai întuneric, dar putea întrezări mânerele sertarelor.
Deschise unul și se cățără înăuntru. Un cadavru se holba la ea prin ochi putrezi și Manny își înfipse unghiile în palme ca să nu urle de groază.
Îl auzi pe Markis apropiindu-se.
- Unde ești, târfă?
Manny se mută în alt sertar, al cărui locatar era acoperit de un cearșaf. Markis deschise sertarul din care tocmai se mutase ea, apoi încă unul și încă unul.
- Nu te poți ascunde prea mult timp, murmură el.
Manny se mută în alt sertar. Zgomotul era mascat de bâzâitul constant al frigiderului. Hainele i se udaseră de la fluidele de putrefacție din cadavre, iar mirosul cărnii în descompunere era insuportabil.
Îl auzi pe Markis apropiindu-se și se repezi pe o tăblie liberă de cealaltă parte a unității frigorifice. Când sertarul se deschise, nu mai putu să-l vadă în întunericul din încăpere.
Apoi îi simți mâinile în jurul gâtului - mâini reci ca gheața, mâinile unui cadavru - o sugruma.
- Așa e mai bine, șopti el. Fără rană de cuțit, fără urme. Te pun într-un sac mortuar și nu va fi nicio diferență față de celelalte cadavre. Vei fi îngropată în cimitirul săracilor cu restul.
Degetele lui Markis își intensificară strânsoarea. Amețită, neputând să respire, Manny scăpă unul dintre pantofi din mână, dar îl apucă pe celălalt cu o putere disperată și îl izbi cu forță de capul lui. Tocul de metal se lovi de osul craniului.
Markis scoase un geamăt și Manny îi simți mâinile relaxându-se; picături calde de sânge căzură din capul lui pe fața ei.
Bărbatul se trase înapoi în cercul de lumină și se prăbuși încet, cu pantoful ei scump agățat de vârful capului. Manny respiră convulsiv, o dată, și încă o dată, și închise ochii.
Un sunet. Un șuvoi de aer cald. Respirația lui? Nu, aer de pe coridor. Un doctor veni șchiopătând până lângă ea, urmat îndeaproape de 2 gardieni de la Bellevue.
- Ești bine? o întrebă el, cu ochii măriți de îngrijorare. Jake mi-a spus să te urmăresc, dar m-am dus la morga nouă, nu la asta.
Manny reuși să schițeze un zâmbet. Își dăduse seama că era Wally.
Kenneth se repezi înăuntru și leșină instantaneu. Apoi, în sfârșit, apăru în cadrul ușii Jake, cu o bucurie mai proaspătă decât aerul pe care-l respirau. Făcu un pas către ea, cu brațele desfăcute.
Manny îl îndepărtă cu o încruntare prefăcută.
- Știu că o să întârzii la propria ta înmormântare. Dar nu puteai să încerci să ajungi la timp la a mea?
30.
- Spinoza a avut dreptate: „Ambiția e un soi de nebunie”, zise Jake. În cazul lui Elizabeth, nebunia a fost extremă - a dus-o la patricid.
Mândru de erudiția sa, Jake îi aruncă o privire lui Manny să vadă dacă era impresionată.
- Nu a zis tot el același lucru despre dorință? întrebă ea, ținându-și privirea ațintită asupra drumului.
„La naiba. 1-0 pentru ea.”
- Dumnezeu mi-e martor că dorința mea e nebună.
Manny îi strânse genunchiul rapid.
- A mea pare perfect normală.
Mergeau iar la Turner, cu Manny la volan și Mycroft în brațele lui Jake.
„Pentru un rendez-vous cu șeriful Fisk”, zisese el când o rugase să îl însoțească, „atâta doar că el nu știe că venim.”
Manny fusese de acord din toată inima.
- E mai mult decât simplă ambiție, continuă Jake. Cred că e cea mai rece femeie pe care am întâlnit-o vreodată - în afară de tine - și bănuiesc că asta vine din copilăria ei. Probabil a primit toată grija maternă de care a avut nevoie, dar nu și pe cea paternă.
„Rece, da? Îi arăt eu lui mai târziu.”
- Nu prea se potrivește. Harrigan a fost un om iubitor, plin de compasiune, un soț bun pentru Dolores, un prieten minunat pentru tine, un tată excelent pentru Wally.
Jake își petrecuse toată noaptea de dinainte gândindu-se la asta.
- Un tată excelent pentru Wally. Exact. Cred că și-a revărsat toată dragostea asupra fiului său, chiar înainte încă de a-l găsi la familia Winnick, ca o compensație pentru rușinea lui. Un alt copil, chiar și de sex diferit, a fost prea mult pentru el. Poate că i-a fost frică să o iubească prea mult când era mică, frică să nu o piardă cum îi pierduse pe Isabella și pe Wally, așa că a păstrat mereu distanța, și ea s-a întors împotrvia lui. De aceea a fost mai ușor pentru ea să-l ucidă. La urma urmei, oricum era pe moarte.
Ajunseră la marginea orașului Turner. Frunzele toamnei își păstraseră culorile, dar azi Manny era mult prea absorbită de cuvintele lui Jake pentru a le mai observa.
- S-ar putea să ai dreptate, pare valabil din punct de vedere psihologic.
- Și mai este ceva. Hai să presupunem că Hans Galt are dreptate și că experimentele, cel puțin cele bacteriologice, continuă și în ziua de azi. Elizabeth și-a petrecut mare parte din carieră în Departamentul de Justiție. E posibil să fi știut despre experimente sau să le fi acoperit ținând secrete dovezile. Descoperirea oaselor radioactive de către Pete - descoperirea tatălui ei - ar fi putut-o afecta nemijlocit.
- E absolut oribil, se cutremură Manny. Dar, în același timp, e posibil. Doctorul Ewing mi-a spus că respectau ordine guvernamentale. Poate că și ea făcea același lucru.
Manny îi aruncă o privire. Expresia lui era identică aceleia pe care o avusese în sala de autopsie în fața cadavrului doamnei Alessis; acum își dădea seama că putea face disecție și pe informații, și pe trupuri.
„Un creier bun într-un corp excelent.”
- Și atunci de ce ți-a cerut să iei tu lucrurile din biroul lui Pete? Oricine ar fi putut s-o fac, și uite ce-a ieșit de aici.
Și Jake se întrebase același lucru.
- Ca să-mi distragă atenția. Eu eram singura persoană care ar fi putut să nu creadă povestea cu cancerul, așa că a-mi cere ajutorul era o dovadă a nevinovăției ei. Adu-ți aminte că ea nu știa că Pete avea oasele acasă la el.
Îi zâmbi observând cât de relaxată era, și simți o dorință de războinic să o apere de alte pericole.
- Dar știa despre existența oaselor, îl contrazise Manny.
- Da. Pete i-a spus cu siguranță despre ele când l-a vizitat chiar înainte de amuri. Urma să-mi mărturisească mie, cu siguranță i-a mărturisit și ei, copilului lui. A fost o încercare în al 12 lea ceas de a se apropia de ea.
- Așa că ea l-a otrăvit.
- Știa despre experimente, despre Isabella, poate chiar și despre Wally. Dacă ar fi ieșit la iveală implicarea ei în toată povestea asta, mușamalizarea, cariera ei politică era terminată.
Se uită iar la Manny. Era încruntată, dar părul ei - astăzi de culoare neagră - strălucea în lumina soarelui de dimineață, și Jake se gândi că nu fusese niciodată mai frumoasă.
Îi spusese că se hotărâse să-și vopsească părul negru ca să se asorteze cu blugii Seven negri și cu geaca de piele Gaultier purtată peste un tricou negru.
- Poate că nu vom ști niciodată dacă ea a fost cea care a pus otrava în sticla de whisky, sau Markis, continuă el. Eu presupun că ea a făcut-o, după ce Markis s-a întors în New Jersey. Cu siguranță Markis a fost „fiul” care s-a dus la Shady Briar, și sigur s-a folosit de el ca să te sperie pe tine. Printre altele, tu nu știai cum arată el și pe ea ai fi putut să o recunoști, oricât de deghizată ar fi fost, de la televizor.
- Acum voi vedea fața lui în coșmaruri. Și pe-a lui Ewing. Dar, dacă găsim și celelalte oase, nu cred că mie și lui Roger ne va fi greu să-l închidem pe Ewing pe viață - poate că vom reuși chiar și dacă nu le găsim. Și sunt sigură că o pot convinge pe Patrice să redeschidem cazul Lyons. Nu mai e nimeni care să o amenințe și ea merită fiecare cent pe care îl poate obține.
- Și tu la fel, zise Jake. Ai neapărată nevoie de niște haine noi.
Manny nu mușcă momeala.
- Ce crezi că se va întâmpla cu Markis când va ieși din spital - sau cu Elizabeth?
- Tu ești avocata. Tu să-mi spui mie.
- Va fi greu ca naiba să dovedești că e vinovată de crimă. Cariera ei politică e terminată, desigur, dar dreptate întru totul... ei, vom trăi și vom vedea.
- Nu vrei să mergi la tribunal împotriva ei? La urma urmei, ești bine cunoscută acum în New Jersey datorită cazului Carramia; orice judecător va fi încântat să te asculte din nou.
- Am pierdut cazul acela, vierme ce ești!
- Știu, zise Jake cu un rânjet satisfăcut. Dar de data asta eu voi fi martorul tău vedetă.
Manny parcă la marginea șantierului mallului.
Mai mulți polițiști în uniforme veirficau terenul, în timp ce câțiva oameni, inclusiv doamna Crespy, stăteau la o parte, privind.
- Vor folosi un radar care să penetreze solul pentru a găsi celelalte victime, spuse Jake. Cred că nici nu e nevoie să-ți spun că mallul a fost amâncat pe o perioadă nedeterminată.
O ajută pe Manny să iasă din mașină.
- Îl vezi pe tipul acela gras cu insignă și cu fum ieșindu-i din urechi? E șeriful Fisk. Fisk Șperț. cum îi spun eu.
Făcu semn cu mâna.
- Domnule șerif!
Fisk se apropie, ca un Rottweiler care nu mâncase nimic de dimineață.
- Rosen, zise el șuierând. Da știu că ai tupeu apărând aici!
- Și această domnișoară cu o egală cantitate de tupeu este domnișoara Manfreda, asociata mea devotată. Este avocată pledantă, deci fii atent ce zici. În ciuda trupului ei zvelt, deși voluptuos, și chipului de vedetă de cinema, devine efectiv fioroasă când e provocată.
Manny îi întinse mâna.
„În sfârșit, Jake m-a descris corect.”
- Eu și domnișoara Manfreda suntem supărați, continuă Jake. Data trecută când am fost în Turner ai fost de o mojicie extraordinară. Ai știut că eram aici înainte să te sun eu - probabil paznicul de noapte ne-a văzut la spital și te-a anunțat. Ai refuzat să ne primești sau măcar să asculți ce aveam de spus. Ne-ai ordonat să ieșim din oraș.
Jake se apropie până la câțiva centimetri de Fisk și îl privi țintă în ochi.
- Poți să stai în Turner, orașul ăsta te merită cu prisosință. Dar își vei da demisia din postul de șerif în secunda asta, vei întrerupe orice legătură cu Reynolds Constructions, vei dona Spitalului Comunitar Baxter orice sumă de bani ai primit de la ei și vei scrie o scrisoare publică de scuze către cetățenii pe care trebuia să-i servești.
O luă pe Manny de braț.
- Haideți, domnișoară Manfreda. Știu că aveți o aversiune față de viermi și nu vreau să fiți expusă mai mult decât e necesar.
Se întoarse iar spre Fisk.
- Am un dosar complet despre toate afacerile pe care le-ai făcut cu Reynolds. Dacă scoți cel mai mic sunet, îl trimit la Baxter County Gazette, un ziar care mi-a fost mult de folos până acum.
„Dacă Fisk ar fi un balon, tot aerul ar fâsâi afară din el acum. Dar e tot atât de plin de el ca înainte.”
Fisk își îndreptase privirea în depărtare, murmurând ceva neauzit, și se duse lângă ceilalți, la marginea terenului.
- Ai fost magnific, îl lăudă Manny pe Jake. Asta a fost eviscerarea cea mai reușită pe care am văzut-o de când am fost împreună în sala aceea de autopsie.
Marge Crespy îi observă și le trimise un sărut. De la marginea cealaltă a câmpului se auzi un strigăt și un polițist se apropie în goană.
- Am găsit ceva!
Jake și Manny se grăbiră să se apropie. Era un os.
- O tibie, șopti Jake, gâtuit de emoție. Nu am găsit încă una între celelalte oase și asta e din altă parte a câmpului.
Se uită plin deuimire la obiectul acoperit cu pământ din mâinile polițistului.
- Mai sunt și alte cadavre, Manny, și, pe Dumnezeu, le vom descoperi pe toate!
Manny își aminti entuziasmul lui când îl văzuse prima dată sărind din elicopter ca să se uite la corpul lui Terrell. Avea și acum aceeași intensitate, electrică, dinamică și - nu-l putea descrie în niciun alt fel pe acest iubit tăietor de cadavre - plină de viață.
- Dacă prin „noi” înțelegi eu și tu, atunci ai perfectă dreptate, așa vom face, zise ea. Chiar și dacă ne-ar lua toată viața.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu