Secretul soțului, Liane Moriarty

....................................................................

                             6-9

             - Hai mai bine să rămânem aici, spusese Tess. S-ar putea să-mi aduc aminte să mă simt prost din cauza asta.

   - Că bine zici, răspunsese Connor.

   Pastele au fost delicioase. Tess a mâncat cu poftă.Simțea acel apetit feroce pe care îl avea când era Liam mic și ea se trezea noaptea ca să-l alăpteze.
   Doar că în noaptea asta nu-i dăduse liniștită să sugă fiului ei, ci avusese parte de două partide de sex nebun, deplin satisfăcătoare, cu un bărbat care nu era soțul ei. Ar fi trebuit să-i piară pofta de mâncare, nu să-i revină.
   - Vasăzică ea s-a combinat cu soțul tău, a spus Connor.
   - Nu, a zis Tess. Doar s-au îndrăgostit unul de altul. E o poveste foarte pură și romantică.
   - E oribil.
   - Știu. Abia luni am aflat și iată-mă-s aici...
   A arătat cu furculița prin cameră, la ea și la goliciunea ei (n-avea pe ea decât un tricou de-al lui Connor pe care acesta îl scosese dintr-un sertar și i-l dăduse fără să zică nimic înainte să se ducă să încălzească pastele; mirosea foarte plăcut, a curat).
   - Stând și mâncând paste, a continuat Connor în locul ei.
   - Stând și mâncând niște paste excelente, a încuviințat Tess.
   - Dar Felicity nu era cam...
   Connor căuta un cuvânt mai potrivit.
   - Nu știu cum să spun ca să nu sune... Nu era o tipă cam robustă?
   - Era de-o obezitate morbidă. Doar că anul ăsta a slăbit patruzeci de kilograme și a devenit extrem de frumoasă.
   - Ah...
   A făcut o pauză.
   - Și tu ce crezi că se va întâmpla?
   - Habar n-am, a spus Tess. Săptămâna trecută credeam că am o căsnicie liniștită. Cât poate fi o căsnicie de liniștită. Pe urmă au făcut ei acest anunț. Am fost șocată. Încă sunt șocată. Pe de altă parte, uită-te la mine, după numai trei zile. De fapt două zile, sunt cu un fost iubit și... mâncăm paste.
   - Se mai întâmplă și astfel de lucruri, a spus Connor. Nu te îngrijora din pricina asta.
   Tess a terminat de mâncat și a șters fundul castronului cu degetul.
   - Tu de ce ești singur? Știi să gătești, știi să faci și alte lucruri foarte bine, a spus ea arătând cu un gest vag spre pat.
   - M-am ofilit de dorul tău în toți anii ăștia, a zis el cu o figură serioasă.
   - Ba nu.
   S-a încruntat.
   - Sper că nu vorbești serios, nu?
   Connor a luat castronul pe care ea îl golise și l-a pus peste castronul lui. Le-a așezat pe amândouă pe noptieră, apoi s-a sprijinit pe pernă.
   - De fapt, chiar ți-am dus dorul câtva timp, a recunoscut el.
   Tess a simțit că începe să-i dispară buna dispoziție.
   - Îmi pare rău, n-am știut că...
   - Tess, a întrerupt-o Connor. Liniștește-te. Asta a fost cu mult timp în urmă și noi doi nici măcar n-am ieșit prea mult timp împreună. Era diferența de vârstă dintre noi. Eu eram un contabil plictisit, iar tu erai o tânără dornică de aventuri. Dar e adevărat că uneori m-am întrebat cum ar fi fost dacă am fi rămas împreună.
   Ea nu se întrebase niciodată. Nici măcar o singură dată. Aproape că îl uitase pe Connor.
   - Deci nu te-ai însurat niciodată? a întrebat Tess.
   - Am trăit cu o femeie câțiva ani. Era avocată. Amândoi aveam în vedere un parteneriat și o căsătorie, presupun. Dar apoi a murit sora mea și totul s-a schimbat. Eu trebuia să am grijă de Ben. Mi-am pierdut interesul pentru contabilitate și tot pe-atunci Angela și-a pierdut interesul pentru mine. Pe urmă m-am hotărât să-mi iau licența în educație fizică.
   - Dar tot nu pricep. La școala lui Liam din Melbourne este un tătic singur și femeile roiesc în jurul lui. Ți-e și rușine să te uiți.
   - Ei, dar n-am spus niciodată că nu roiesc și-n jurul meu, a zis Connor.
   - Deci tu ți-ai făcut de cap în toți anii ăștia? s-a mirat Tess.
   - Cam da, răspunse el.
   A vrut să zică ceva, dar s-a oprit.
  - Ce?
   - Nu. Nimic.
   - Hai, spune.
   - Voiam să spun o chestie.
   - O chestie picantă? l-a descusut Tess. Nu-ți face griji, am devenit foarte deschisă la minte de când soțul meu mi-a propus să locuiesc în aceeași casă cu el și iubita lui.
   Bărbatul i-a zâmbit cu compasiune.
   - Nu chiar atât de picantă. Voiam să spun că de un an de zile merg la psiholog. Încerc să... cum se spune... „să depășesc” o problemă.
   - Oh, a spus Tess devenind atentă.
   - Ai făcut o figură atât de atentă. Nu sunt nebun. Am avut niște probleme pe care trebuia să... le rezolv.
   - Probleme serioase? a întrebat ea fără să fie sigură că voia să știe.
   Toată povestea asta trebuia să fie o pauză de la problemele serioase, o mică și nebunească escapadă. Un moment de defulare. (Era conștientă că deja încerca s-o definească, s-o ambaleze frumos astfel încât să fie acceptabilă. Poate că urma să fie cuprinsă de dezgust față de ea însăși.)
   - Pe vremea când eram împreună, a început Connor, ți-am spus vreodată că am fost ultima persoană care a văzut-o pe Janie Crowley în viață? Janie, fiica lui Rachel Crowley?
   - Știu cine este, a zis Tess. Sunt foarte sigură că nu mi-ai spus niciodată lucrul ăsta.
   - De fapt, știu că nu ți-aș fi spus, a zis Connor. Pentru că n-am discutat niciodată despre treaba asta. Nu știe nimeni. Doar poliția. Și mama lui Janie. Uneori am impresia că Rachel Crowley crede că eu am fost făptașul. Se uită la mine cu insistență.
  Femeia a simțit un fior rece. El a omorât-o pe Janie Crowley și acum avea s-o omoare și pe Tess, apoi va afla toată lumea că ea folosise ca pretext încurcătura sentimentală a soțului ei ca să se culce cu un fost iubit.
   - Și ai fost? a întrebat ea.
   Connor a tresărit ca lovit cu palma peste față.
   - Tess! Nu! Bineînțeles că nu!
   - Scuze.
   Ea s-a lăsat relaxată pe perna ei. Bineînțeles că nu el fusese făptașul.
   - Doamne, nu-mi vine să cred că poți să-ți imaginezi...
   - Scuze, scuze. Și Janie ți-a fost prietenă? Iubită?
   - Voiam să fie iubita mea, a spus Connor. Eram foarte îndrăgostit de ea. Venea pe la mine după școală și ne făceam de cap în patul meu, apoi eu deveneam serios, mă supăram și ziceam: „Bun, asta înseamnă că ești iubita mea, da?” Voiam neapărat un angajament. Semnat și sigilat. Prima mea iubită. Dar ea tot făcea figuri și zicea: „Nu știu, încă nu m-am hotărât”. Simțeam că-mi pierd mințile din cauza asta, dar atunci, în dimineața zilei când a murit, mi-a spus că se hotărâse. Eu am fost alesul, cum s-ar zice. Eram în al nouălea cer. Parcă aș fi câștigat la loterie.
   - Connor, îmi pare rău, a spus Tess.
   - A venit pe la mine în după-amiaza aceea, am mâncat în camera mea pește cu cartofi prăjiți, apoi am condus -o la gară și a doua zi dimineață am auzit la radio că o fată fusese găsită strangulată în parcul Wattle Valley.
   - Doamne Dumnezeule, a exclamat Tess doar ca să zică ceva.
   Se simțea depășită de situație, la fel cum se simțise ieri, când stătea cu mama ei în biroul lui Rachel Crowley și completa formularul de înscriere pentru Liam, spunându-și în sinea ei Fiica ei a fost omorâtă. Nu găsea nimic în viața ei care să se compare cât de cât cu experiența lui Connor, așa că nu se simțea în stare să comunice cu el în mod firesc.
   - Nu pot să cred că nu mi-ai spus nimic din povestea asta când eram împreună, a zis ea într-un sfârșit.
   Deși, pe bune, de ce să-i fi spus? Erau împreună de numai șase luni. Nici cuplurile căsătorite nu-și povestesc totul. Ea nu-i spusese niciodată lui Will că se autodiagnosticase cu anxietate socială. Numai cât se gândea să-i spună și simțea că intră în pământ de rușine.
   - Am trăit cu Angela ani de zile până să-i spun, a continuat Connor. S-a simțit ofensată. Părea că discutam mai mult despre cât de ofensată se simțea ea decât despre ce s-a întâmplat. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care ne-am despărțit până la urmă, că nu m-am destăinuit.
   - Cred că femeilor le place să știe tot, a spus Tess.
   - O parte din povestea asta nu i-am spus-o niciodată Angelei, a zis el. N-am spus nimănui până la... terapeuta asta. Psihologul meu.
  S-a oprit.
   - Nu trebuie să-mi spui mie, a zis Tess împăciuitoare.
   - Bine, atunci hai să vorbim despre altceva.
   Tess l-a lovit ușor.
  - Maică-mea a mințit pentru mine, a spus Connor.
   - Cum adică?
   - Tu n-ai avut niciodată ocazia s-o cunoști pe mama, nu? A murit înainte să ne cunoaștem noi.
   Lui Tess i-a răsărit în minte încă o amintire din perioada când era cu Connor. Ea îl întrebase despre părinții lui, iar el îi zisese: „Tata ne-a părăsit când eram mic. Mama a murit când aveam douăzeci și unu de ani. Maică-mea a fost o bețivă. E tot ce pot să-ți spun despre ea.” Când Tess i-a povestit lui Felicity discuția cu el, aceasta a comentat: „Probleme cu mama. Fugi cât poți.”
   - Mama și iubitul ei le-au spus polițiștilor că eu am fost acasă cu ei după ora cinci în seara aceea. Dar n-am fost. Am fost singur acasă. Ei au fost în oraș la băut. Eu nu le-am cerut să mintă pentru mine. Dar mama a făcut-o. Automat. Și i-a plăcut. Să-i mintă pe polițiști. Când au plecat polițiștii, ea mi-a făcut cu ochiul în timp ce le ținea ușa să iasă. Auzi tu, mi-a făcut cu ochiul! De parcă eram amândoi în cârdășie. Asta m-a făcut să mă simt de parcă eu eram făptașul. Dar ce puteam să fac? Nu puteam să le spun că mama mințise pentru mine, ar fi părut că ea credea că eu aveam ceva de ascuns.
   - Doar nu vrei să spui că ea chiar a crezut că tu ai omorât-o, a spus Tess.
   - După ce au plecat polițiștii, ea a ridicat degetul așa și a zis: „Connor, dragule, eu nu vreau să știu”, parcă era într-un film, iar eu am zis: „Mamă, nu eu am omorât-o”, și ea n-a zis decât: „Toarnă-mi un pahar de vin, dragă”. Pe urmă, de câte ori se îmbăta, îmi zicea: „îmi ești dator, jigodie mică și nerecunoscătoare”. Asta mi-a produs un permanent sentiment de vinovăție. Mă simțeam aproape ca și când chiar eu aș fi omorât-o. Connor s-a cutremurat, în fine. Am crescut. Mama a murit. Eu n-am mai vorbit niciodată despre Janie. Nu mi-am îngăduit nici măcar să mă gândesc la ea. Pe urmă a murit sora mea, eu am rămas cu Ben și imediat după ce am devenit profesor, am primit un post la St Angela’s. Nici nu știam că mama lui Janie lucra acolo, am aflat abia în a doua zi de muncă.
   - Probabil că e foarte jenant.
   - Nu ne întâlnim prea des. De la bun început eu am încercat să vorbesc cu ea despre Janie, dar mi-a spus clar că nu vrea să stea la discuții. Asta e. Am început să-ți povestesc toate astea pentru că m-ai întrebat de ce sunt singur. Terapeuta mea, care nu mă costă puțin, crede că în subconștient îmi sabotez toate relațiile deoarece nu cred că merit să fiu fericit, deoarece mă simt vinovat pentru un lucru pe care nu i l-am făcut lui Janie.
   Connor s-a uitat la Tess și a zâmbit jenat.
   - Așa că, vezi, sunt avariat rău de tot. Contabilul banal pe care îl știai a devenit profesor de sport.
   Tess i-a luat mâna într-a ei și și-a împletit degetele cu ale lui. S-a uitat la mâinile lor împreunate, frapată de faptul că se ținea de mână cu un alt bărbat, chiar dacă cu câteva clipe mai devreme făcuse lucruri pe care cei mai mulți le-ar fi considerat mult mai intime.
   - Îmi pare rău, a spus ea.
   - De ce îți pare rău?
   - Îmi pare rău pentru povestea cu Janie. Pentru că sora ta a murit. Tess a făcut o pauză. Și-mi pare foarte rău că m-am despărțit de tine în felul ăla.
   Connor i-a făcut semnul crucii deasupra capului.
   - Te iert de toate păcatele, copila mea. Sau cum s-o fi zicând. Nu m-am spovedit demult timp.
   - Nici eu, a zis Tess. Cred că trebuia să-mi dai o penitență înainte să-mi acorzi iertarea păcatelor.
   - Ooh, mă gândesc eu la o penitență, nicio grijă.
   Tess a râs pe înfundate. Și-a desprins mâna dintr-a lui.
   - Trebuie să plec.
   - Te-am speriat cu „problemele” mele, a spus Connor.
   - Nu, nu m-ai speriat. Doar că nu vreau ca maică-mea să se îngrijoreze. Precis că nu s-a culcat și nu se așteaptă să mă întorc atât de târziu.
   Brusc și-a adus aminte de ce trebuiau să se întâlnească.
   - Hei, nu mi-ai spus nimic despre nepotul tău. Parcă voiai să-mi ceri sfatul în legătură cu ce loc de muncă să-și caute.
   Bărbatul a zâmbit.
   - Ben și-a găsit deja de lucru. A fost doar un pretext ca să mă întâlnesc cu tine.
   - Serios?
   Tess a simțit o undă de fericire. Oare exista ceva mai frumos decât să fii dorit? Nu asta era tot ce voia oricine?
   - Da.
   S-au uitat unul la altul.
   - Connor... a început ea.
   - Stai liniștită, a spus el. Nu-mi fac speranțe. Înțeleg foarte bine ce înseamnă asta.
   - Și ce înseamnă? a întrebat Tess curioasă.
   El a tăcut o clipă.
   - Nu știu sigur. Am să discut mai întâi cu terapeuta mea și am să-ți spun pe urmă.
   Tess a pufnit în râs.
   - Chiar că trebuie să plec, a spus ea.
   Dar a mai trecut o jumătate de oră până când, în sfârșit, s-a îmbrăcat la loc.

                                                     32.

         Cecilia a intrat în baie unde John-Paul tocmai se spăla pe dinți. Și-a luat periuța, a pus pastă pe ea și a început să-și frece dinții, evitând să-l privească în oglindă.
   La un moment dat s-a oprit din periat.
  - Mama ta știe, a spus ea.
   John-Paul s-a aplecat deasupra chiuvetei și a scuipat.
   - Ce vrei să spui?
   S-a ridicat și s-a șters la gură cu prosopul pe care apoi l-a aruncat la loc, pe suportul lui, cu un gest atât de neglijent de-ai fi zis că intenționat nu-l așezase bine.
   - Știe, a repetat Cecilia.
   El s-a întors spre ea.
   - I-ai spus?
   - Nu, eu...
   - De ce-ai făcut asta?
   John-Paul s-a albit la față. Nu părea furios cât mai ales extrem de șocat.
  - John-Paul, nu i-am spus eu. Am zis în treacăt că Rachel va veni la petrecerea lui Polly și ea m-a întrebat ce părere ai tu despre asta. Mi-am dat seama.
   Umerii lui s-au relaxat.
   - Cred că ți s-a părut.
   Părea foarte convins. De câte ori se certau din cauza unui lucru, era întotdeauna foarte convins că el avea dreptate și nu ea. Nici măcar nu-i trecuse vreodată prin cap că s-ar putea ca el să greșească. Lucrul ăsta o scotea din minți. Cecilia a simțit o dorință aproape irezistibilă să-l plesnească peste față, dar s -a abținut.
   Asta era problema. Toate defectele lui păreau acum mult mai mari. Una era să vezi că un soț și un tată blând și pașnic avea și el defectele lui: o anumită intransigență care se manifesta în cele mai nepotrivite momente, acele indispoziții ocazionale (la fel de inoportune), încăpățânarea exasperantă cu care își susținea punctul de vedere atunci când se certau, faptul că era dezordonat și își rătăcea mereu lucrurile. Toate păreau destul de inofensive, banale chiar. Dar când aceste defecte aparțineau unui criminal, cântăreau parcă și mai mult.
   Toate calitățile lui pozitive erau acum irelevante și probabil înșelătoare: o identitate falsă. Cum să mai poată ea să-l privească cu aceiași ochi? Cum să-l mai iubească? Ea nu-l mai cunoștea. Fusese îndrăgostită de o iluzie optică. Ochii aceia albaștri care până atunci o priviseră surâzători, cu tandrețe și pasiune, erau aceiași ochi pe care îi văzuse Janie în acele câteva clipe de groază dinainte să moară. Acele minunate mâini puternice care sprijiniseră cu gingășie capul fetițelor Ceciliei erau mâinile care o strânseseră pe Janie de gât.
   - Mama ta știe, i-a spus ea. A recunoscut șiragul de mătănii în fotografiile din ziare. Practic mi-a spus că o mamă ar face orice pentru copiii ei și că ar trebui să fac și eu la fel pentru ai mei, să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. A fost înfiorător. Maică-ta este înfiorătoare.
   Părea că depășise o anumită limită spunând lucrul acesta. John-Paul nu accepta ca mama lui să fie criticată. De obicei Cecilia se străduia să se conformeze, chiar și atunci când o deranja.
   El s-a așezat pierit pe marginea căzii, doborând cu genunchii prosopul de pe suport.
   - Chiar crezi că știe?
   - Da, a spus Cecilia. Așadar, prețiosul mamei băiețel poate scăpa nepedepsit, chiar dacă a comis o crimă.
   John-Paul a clipit năucit, iar Cecilia a fost cât pe ce să ceară scuze, dar apoi și-a amintit că nu era vorba despre o mică neînțelegere în legătură cu mașina de spălat vase. Regulile se schimbaseră. Putea să fie arțăgoasă cât poftea ea.
   A luat din nou periuța și a început să -și frece dinții cu mișcări dure, mecanice. Numai ce-i spusese dentistul săptămâna trecută să nu-și mai perie dinții atât de tare ca să nu le distrugă smalțul.
   „Să ții periuța ca pe un arcuș, cu vârful degetelor”, îi spusese el arătându-i cum să procedeze.
   Să-și ia o periuță electrică, se întrebase ea, iar el îi spusese că nu recomandă, decât celor bătrâni, cu artroză, dar Cecilia zisese că ei îi plăcea senzația aceea de curățenie și oh, contase cu adevărat, se implicase total în conversația de săptămâna trecută, o conversație despre îngrijirea dinților ei.
   S-a clătit, a scuipat, a pus periuța la locul ei, apoi a ridicat prosopul pe care John-Paul îl dăduse pe jos și l-a pus pe suport.
   I-a aruncat o privire. El a tresărit.
   - Acum te uiți la mine ca și cum, a spus el. Ca și cum...
   N-a mai continuat, ci a oftat din rărunchi.
   - Și ce-ai vrea? a întrebat Cecilia uluită.
   - Îmi pare foarte rău, a spus John-Paul. Îmi pare foarte rău că treci prin asta din cauza mea. Că te-am implicat și pe tine. Am fost atât de idiot că am scris scrisoarea aia. Dar, Cecilia, eu sunt același. Crede-mă. Te rog să nu-ți imaginezi că sunt cine știe ce monstru. Cecilia, aveam șaptesprezece ani. Am făcut o singură greșeală, o greșeală absolut groaznică.
   - Pentru care n-ai plătit niciodată.
   - Știu că n-am plătit.
   A privit-o în ochi fără să clintească.
   - Știu lucrul ăsta.
   Au rămas tăcuți câteva clipe.
   - Aoleu!
   Cecilia s-a lovit cu palma peste frunte.
   - În mă-sa de treabă!
   - Ce este?
   John-Paul a tresărit surprins. Ea nu înjura niciodată.
   În toți anii ăștia, limbajul urât fusese pus deoparte într-un recipient Tupperware în creierașul ei, iar acum ea îl deschisese și toate cuvintele crude și tari din el erau minunat de proaspete, gata să fie servite.
   - Pălăriile de Paște, a spus ea. Polly și Esther au nevoie de rahaturile alea de pălării de Paște pentru mâine-dimineață.

       6 aprilie 1984
   Janie era cât pe ce să se răzgândească atunci când l-a zărit pe fereastra trenului pe John-Paul care o aștepta pe peronul gării.
   Stătea și citea o carte, cu picioarele întinse în față, și când a văzut că vine trenul, s-a ridicat în picioare, și-a îndesat cartea în buzunarul de la spate și, cu o mișcare iute, aproape furișă, și-a netezit părul cu palma. Arăta superb.
   Ea s-a ridicat de la locul ei, ținându-se de bara de sprijin, și și-a aruncat rucsacul pe umăr.
   Era simpatic felul în care el își netezise părul; un gest de nesiguranță, neobișnuit la un băiat ca John -Paul. Ai fi zis că era emoționat pentru că urma să se întâlnească cu Janie, că își făcea griji, dornic s-o impresioneze.
   - Urmează stația Asquith. Trenul circulă în direcția Berowra.
   Trenul s-a oprit cu zăngănit ușor.
   Deci, asta era. Ea avea să-i spună că nu se mai putea întâlni cu el.
   Ar fi putut să nu vină, să-l lase s-o aștepte zadarnic, dar ea nu era genul ăsta de fată. Ar fi putut să-i telefoneze, dar nici așa nu i se păruse corect. Și oricum, ei nu se sunaseră niciodată. Mamele lor obișnuiau să tragă cu urechea când ei vorbeau la telefon. (Măcar de-ar fi putut să-i trimită un e-mail sau un sms, totul s-ar fi rezolvat, dar pe atunci încă nu existau telefoane mobile și internet.)
   Se gândea că va fi neplăcut, că poate John-Paul se va simți rănit în orgoliu și că ar putea să spună o răutate de genul „oricum nu-mi plăcea prea mult de tine”, dar până să-l vadă netezindu-și părul, nu- i trecuse prin minte că ea s-ar putea să-l facă să sufere. Simțea că-i venea rău când se gândea la asta.
   A coborât din tren, iar John-Paul a ridicat o mână și a zâmbit.
  Janie i-a răspuns făcând semn cu mâna și, în timp ce se îndrepta spre el, a avut o mică și dureroasă revelație: nu era vorba că îi plăcea Connor mai mult decât John-Paul, ci că John-Paul îi plăcea mult prea mult. Era stresant să fii cu cineva care arăta atât de bine, era inteligent, amuzant și amabil. Ea era fascinată de el. Connor era fascinat de ea. Și era mai plăcut să fii cea care fascinează. Fetele trebuiau să fie cele care stârnesc fascinație și nu invers.
   Interesul pe care i-l arăta John-Paul părea o înșelătorie. O farsă. Fiindcă sigur el știa că ea nu era de nasul lui. Se aștepta să apară un cârd de fete care să râdă, să-și bată joc de ea și s-o arate cu degetul: „Tu chiar credeai că îl interesează una ca tine?” De aceea nu le spusese prietenelor ei despre existența lui. Ele știau de Connor, desigur, dar nu de John-Paul Fitzpatrick. N-ar fi crezut că unul ca John-Paul ar fi interesat de ea și nici ea nu credea asta.
   Se gândea la zâmbetul larg, de îndrăgostit lulea, al lui Connor în autobuz, când i-a spus că el era acum iubitul ei oficial. Era prietenul ei. Dacă și-ar pierde virginitatea cu Connor, totul s-ar întâmpla într- un mod plăcut, amuzant și delicat. În fața lui John-Paul nici nu concepea să-și scoată hainele. Numai când se gândea la lucrul ăsta și simțea că-i stă inima în loc. În plus, el merita o fată cu un corp pe măsura lui.
   S-ar putea să râdă de ea dacă i-ar vedea corpul alb și ciudat de slab. S-ar putea să observe că ea avea brațele disproporționat de lungi în comparație cu corpul. S-ar putea să zâmbească batjocoritor când îi va vedea pieptul scobit.
   - Bună, i-a spus ea.
   - Bună, a răspuns el și ei i s-a tăiat respirația deoarece în clipa când privirile li s-au întâlnit, ea a avut din nou acel sentiment, acea senzație că între ei exista ceva imens, ceva ce nu știa cum să definească, ceva ce la vârsta de douăzeci de ani s-ar fi putut numi „pasiune”, iar la treizeci de ani s-ar fi numit mai cinic „atracție fizică”.
   O părticică din ea, o părticică din femeia care ar fi putut deveni, s-a gândit Haide, Janie, nu fi lașă. Îți place de el mai mult decât de Connor. Alege-l pe el. S-ar putea să fie ceva grozav. S-ar putea să fie colosal. S-ar putea să fie dragoste.
   Dar inima îi bătea în piept ca un ciocan, era groaznic, înfricoșător și dureros, simțea că abia mai putea să respire. Avea o senzație dureroasă de apăsare în mijlocul pieptului, parcă cineva încerca s-o aplatizeze. Nu voia decât să se simtă din nou normal.
   - Trebuie să vorbesc ceva cu tine, a spus ea pe un ton rece și dur, pecetluindu-și soarta ca pe un plic.

                                           Joi
                                           33.

        - Cecilia! Ai primit mesajele mele? Am tot încercat să te sun!
   - Cecilia, ai avut dreptate în legătură cu biletele de tombolă.
  - Cecilia! Ieri n-ai venit la Pilates!
   - Cecilia! Cumnata mea vrea să stabilească cu tine o prezentare.
   - Cecilia, crezi c-ai putea s-o iei la tine pe Harriette măcar pentru o oră săptămâna viitoare, după balet?
   - Cecilia!
   - Cecilia!
   - Cecilia!
   Era parada pălăriilor de Paște și mamele de la St Angela’s veniseră în număr mare, dichisite cu ocazia Paștelui și a primei zile de toamnă veritabilă din noul sezon. Fulare moi și vesele înfășurate la gât, blugi strâmți mulați pe coapse suple și mai puțin suple, cizme cu toc cui țăcănind pe terenul de joacă. Fusese o vară umedă, iar prospețimea brizei și perspectiva unui weekend de patru zile plin cu ciocolată le dădea tuturor o stare de bună dispoziție.
   Mamele, așezate pe niște scaune pliante albastre dispuse pe două rânduri într-un cerc imens, în curtea interioară, fremătau nerăbdătoare și exuberante.
   Copiii mai mari care nu participau la parada pălăriilor de Paște fuseseră aduși să privească și acum stăteau aplecați peste balustrada balcoanelor, bălăngănind nonșalanți din mâini, cu o expresie de maturitate și toleranță care voia să spună că, desigur, ei erau mult prea mari pentru așa ceva, nu mai erau niște piticoți.
   Cecilia s-a uitat după Isabel la balconul în care se aflau cei din clasa a șasea și a văzut-o stând între prietenele ei cele mai bune, Marie și Laura. Se țineau de braț toate trei, ceea ce arăta că tumultuoasa lor relație „triunghiulară” se afla în prezent într-un moment de acalmie în care niciuna nu era atacată de celelalte două coalizate împotriva ei și că dragostea pe care și-o purtau una alteia era curată și intensă. Bine că nu mergeau la școală în următoarele patru zile fiindcă momentele tensionate erau inevitabil urmate de lacrimi, trădare și povestiri lungi, obositoare, uite ce mi-a zis ea și ce i-am zis eu, ce mesaj mi-a trimis ea și ce mesaj i-am trimis eu, ce a postat ea și ce-am postat eu.
   Una dintre mame a pus să circule discret, din mână în mână, un coș cu bomboane din ciocolată belgiană, și în jur se auzeau gemete de plăcere și încântare.
   Sunt soția unui criminal, se gândea Cecilia în timp ce i se topea în gură ciocolata belgiană. Sunt părtașă la o crimă, se gândea ea în timp ce stabilea întâlniri cu copiii la joacă, drumuri cu mașina și petreceri Tupperware, în timp ce programa, organiza și punea ceva în acțiune. Sunt Cecilia Fitzpatrick și soțul meu este un criminal, dar uitați-vă la mine: vorbesc, discut, râd și îmi îmbrățișez copiii. Nici nu știți.
   Iată cum se putea face. Iată cum se trăia ascunzând un secret. Tocmai ai făcut-o. Te-ai prefăcut că totul este bine. Ai ignorat durerea aceea ascunsă, ca o crampă în stomac. Te-ai anesteziat cumva, astfel încât nimic nu ți se mai pare atât de rău și totodată nimic nu ți se mai pare atât de bine.
   Ieri a vomitat lângă trotuar și a plâns în cămară, dar în dimineața asta s-a trezit la ora șase și a făcut două lasagna pe care le-a pus la congelator pentru duminica de Paște, a călcat un coș de rufe, a trimis trei e-mailuri ca să se intereseze de niște cursuri de tenis pentru Polly, a răspuns la paisprezece e-mailuri despre diferite probleme legate de școală, a plasat comanda de produse Tupperware de la petrecerea de acum două seri și a pus la uscat o tranșă de rufe spălate, toate astea până să se trezească fetele și John-Paul.
   Își reluase activitățile, învârtindu- se din nou ca un titirez în ringul vieții ei.
   - Ține-mă să nu cad. În ce este costumată femeia aia? a întrebat cineva când în curte și-a făcut apariția directoarea școlii.
   Trudy purta pe cap niște urechi mari de iepure și o coadă stufoasă la spate. Arăta ca o mamă iepuroaică din Playboy.
   Trudy a țopăit până în fața microfonului așezat în mijlocul curții, cu mâinile îndoite la piept ca niște lăbuțe. Mamele au izbucnit într- un râs plin de simpatie. Copiii de la balcoane au izbucnit în urale.
   - Doamnelor și bomboanelor, dragi fete și băieți!
   Una din urechile de iepure de pe cap i-a căzut lui Trudy pe față, dar ea și-a dat-o la o parte.
   - Bun venit la parada pălăriilor de Paște de la școala St Angela’s!
   - O iubesc la nebunie, a zis Mahalia care stătea în dreapta Ceciliei, dar nu-ți vine să crezi că femeia asta conduce o școală.
   - Nu Trudy conduce școala, a spus Laura Marks, care stătea lângă ea, în cealaltă parte. Rachel Crowley conduce școala. Împreună cu minunata doamnă din stânga ta.
   Laura s-a aplecat în fața Mahaliei și i-a făcut cu mâna Ceciliei.
   - Ei, lasă, știi și tu că nu este așa, a spus Cecilia cu un zâmbet ștrengăresc.
   Parcă era o parodie absolut dementă a propriei persoane. Sigur nu întrecea măsura? Tot ce făcea i se părea exagerat, ca o maimuțăreală, dar nimeni nu părea să observe.
   Muzica a început să bubuie din sistemul de sonorizare ultramodern, cumpărat anul trecut cu fondurile obținute în urma unui ultraminunat spectacol cu tombolă organizat de Cecilia.
   În jurul ei s-a stârnit un val de conversație.
   - Cine a ales cântecele? Mi se pare o selecție bună.
   - Așa e. Îmi vine să dansez.
   - Da, dar măcar ascultă cineva versurile? Știi ce zice în cântecul ăsta?
   - Mai bine să nu aflu.
   - Copiii mei le știu, oricum.
   Cei de la clasa K-P au ieșit primii la defilare, în frunte cu educatoarea lor, Miss Parker, o brunetă frumoasă, cu bust generos, care reușise să-și pună foarte bine în valoare darurile cu care o înzestrase natura, îmbrăcându-se într-o rochie de zână cu două numere mai mici decât purta ea, și dansa după muzică într-un mod nu foarte potrivit pentru o educatoare. În urma ei veneau piticii de grădiniță care zâmbeau cu mândrie și sfială, purtându -și cu grijă creațiile de pe cap, bine-cunoscutele pălării de Paște.
   Mamele se felicitau reciproc pentru pălăriile copiilor lor.
   - Ooh, Sandra, câtă imaginație!
   - Am găsit-o pe internet. Mi-a luat zece minute.
   - Fugi de-aici!
   - Vorbesc serios, jur!
   - Oare Miss Parker realizează că se află la o paradă a pălăriilor de Paște, nu la un club de noapte?
   - Dar zânele din povești poartă rochii cu un decolteu atât de adânc?
   - Și apropo, o tiara poate fi considerată pălărie de Paște?
   - Cred că încearcă să atragă atenția domnului Whitby, biata fată. Și el nici măcar nu se uită.
   Cecilia adora astfel de evenimente. O paradă a pălăriilor de Paște însuma tot ce iubea din viața ei. Farmecul și simplitatea.
   Sentimentul de comuniune. Numai că astăzi parada i se părea inutilă, copiii niște obrăznicături, mamele niște afurisite. Și-a dus mâna la gură ca să-și ascundă un căscat și a simțit că degetele îi miros a ulei de susan. Era de-acum mirosul vieții ei. Din nou i-a venit să caște. Ea și John-Paul stătuseră aseară până târziu într-o liniște apăsătoare ca să le confecționeze fetelor pălăriile.
   Clasa lui Polly și-a făcut apariția, în frunte cu adorabila doamnă Jeffers, care probabil făcuse niște eforturi imense ca să se costumeze într-un gigantic ou de Paște învelit în staniol roz.
   Polly era chiar în spatele educatoarei, mergea țanțoșă ca un supermodel, cu pălăria lăsată șmecherește pe-o parte. John-Paul îi făcuse un cuib de pasăre din nuielușe adunate din grădină pe care îl umpluse cu ouă de Paște. Un puișor de jucărie, galben și pufos, se vedea dintr-un ou, de parcă atunci ieșise din găoace.
   Erica Edgecliff, care stătea pe rândul din față, s -a întors spre Cecilia și i-a spus:
   - Dumnezeule, Cecilia, ești absolut fenomenală. Pălăria lui Polly arată nemaipomenit.
   - John-Paul a făcut-o.
   Cecilia i-a făcut cu mâna lui Polly.
   - Serios? Omul ăsta este o comoară, a spus Erica.
   - Chiar este o comoară, să știi, a încuviințat Cecilia pe un ton care i s-a părut nefiresc de jovial.
   Și-a dat seama că Mahalia s-a întors și s-a uitat la ea. Erica a continuat:
   - Mă știi cum sunt. Am uitat complet de paradă și când mi-am adus aminte azi-dimineață la micul dejun, i-am îndesat lui Emily un carton de ouă pe cap și i-am spus: „Fata mea, altceva n-avem”.
   Erica se mândrea cu modul ei absolut dezordonat în care aborda rolul de mamă.
   - Uite-o! Em! Uhu-huu!
   Erica s-a ridicat pe jumătate, făcând frenetic cu mâna, apoi s-a lăsat la loc pe scaun.
   - Ai văzut ce privire criminală mi-a aruncat? Știe că este cea mai urâtă pălărie din toată parada. Să-mi dea careva încă o bomboană din aceea de ciocolată până nu mă împușc.
   - Te simți bine, Cecilia?
   Mahalia s-a aplecat spre ea și Cecilia a simțit mirosul familiar de mosc al parfumului ei.
   Cecilia i-a aruncat Mahaliei o privire, apoi s-a uitat repede în altă parte.
   Oh, nu, să nu îndrăznești să fii drăguță cu mine, Mahalia, cu tenul tău neted și albul ochilor alb ca o perlă. Cecilia observase de dimineață că avea niște pete mici și roșii pe albul ochilor. Nu asta se întâmpla când cineva încerca să te strângă de gât? Îți plesneau capilarele. De unde știa ea chestia asta? S-a cutremurat.
   - Tremuri! a spus Mahalia. Vântul ăsta este chiar rece.
   - Sunt bine, a spus Cecilia.
   Simțea ca o sete aprigă dorința de a încredința cuiva, oricui, secretul ei. Și-a dres vocea.
   - Cred că mă paște o răceală.
   - Ține, pune ăsta pe tine.
   Mahalia și-a desfăcut fularul de la gât și i l-a pus pe umeri. Era un fular frumos și parfumul minunat de plăcut al Mahaliei a învăluit-o.
   - Nu, nu, a protestat fără rost Cecilia.
   Știa exact ce i-ar zice Mahalia dacă i-ar spune. Este foarte simplu, Cecilia. Îi spui soțului tău că are douăzeci și patru de ore la dispoziție ca să mărturisească, altfel te duci tu la poliție. Da, îți iubești soțul, da, copiii tăi vor avea de suferit, dar nu despre asta este vorba. Este foarte simplu.
   Mahaliei îi plăcea foarte mult cuvântul „simplu”.
   - Hrean și usturoi, a spus Mahalia. Simplu.
   - Ce? Ah, da. Pentru răceală. Absolut. Cred că am acasă.
   Cecilia a zărit-o pe Tess O’Leary care stătea pe cealaltă latură a careului, lângă scaunul cu rotile al mamei ei, parcat la capătul rândului. Și-a adus aminte că trebuia să-i mulțumească lui Tess pentru tot ce făcuse ieri și să se scuze că nici măcar nu se oferise să cheme un taxi. Probabil că biata fată bătuse tot drumul pe jos ca să se întoarcă la mama ei. Mai și promisese că va face o lasagna pentru Lucy! Poate că nu era atât de expertă în rezolvarea problemelor cum se credea. Comitea o mulțime de greșeli mărunte care până la urmă făceau ca totul să se prăbușească.
   Nu marțea trecută, când o ducea cu mașina pe Polly la balet, își dorea ea să simtă un val uriaș de emoție care s-o dea pe spate?
   Cecilia de acum două zile fusese o proastă. Își dorise un val de emoție curată, frumoasă, ca atunci când vezi o scenă de film pe o muzică înălțătoare care face să-ți crească inima de plăcere. Nu-și dorise ceva care s-o facă să sufere.
   - Hop, hop, ia să vedeți cum cade! a spus Erica.
   Un băiat dintr-o altă clasă avea pe cap o colivie pentru păsări.
   Băiețelul, Luke Lehaney (fiul lui Mary Lehaney; Mary întrecea de multe ori măsura; o dată făcuse greșeala să candideze contra Ceciliei pentru funcția de președintă a comitetului de părinți), mergea de parcă era Turnul din Pisa, cu tot corpul înclinat pe o parte, străduindu-se din răsputeri să țină dreaptă colivia de pe cap.
   La un moment dat, cum era de așteptat, aceasta i-a alunecat de pe cap și a căzut pe jos, iar Bonnie Emmerson s-a împiedicat de ea și a scăpat și ea pălăria. Bonnie a început să se smiorcăie, în timp ce Luke se uita derutat și îngrozit la colivia deformată.
   Vreau și eu la mama, se gândea Cecilia uitându-se la mamele lui Luke și Bonnie care au dat fuga să -și recupereze copiii. Vreau ca mama să mă mângâie, să-mi spună că totul va fi bine și că nu trebuie să plâng.
   De obicei, mama ei venea la parada pălăriilor de Paște și le făcea fetelor fotografii încețoșate în care ieșeau fără cap, cu aparatul ei de unică folosință, dar anul acesta se dusese la parada lui Sam, la o preșcolară modernă. Acolo urma să se servească șampanie pentru adulți.
   - E cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o, nu crezi? îi zicea ea Ceciliei. Șampanie la o paradă a pălăriilor de Paște! Uite unde se duc banii din taxele pe care le plătește Bridget.
   Mama Ceciliei era înnebunită după șampanie. Probabil că se distra de minune întreținându-se cu bunici dintr-o categorie socială mai bună decât cele de la St Angela’s. Întotdeauna avea grijă să spună că pe ea n-o interesau banii pentru că, de fapt, o interesau foarte mult.
   Ce-ar zice mama ei dacă i-ar spune de John-Paul? Cecilia observase că maică-sa, pe măsură ce îmbătrânea, de câte ori auzea ceva neplăcut sau doar prea complicat, avea un moment îngrijorător când fața îi devenea indiferentă și letargică, de parcă tocmai suferise un atac cerebral și creierul ei înceta momentan să funcționeze din cauza șocului.
   - John-Paul a comis o crimă, ar începe Cecilia.
   - Oh, draga mea, sunt sigură că nu-i adevărat, ar spune mama ei, întrerupând-o.
   Ce-ar spune tatăl Ceciliei? El era hipertensiv. Ar putea să-l omoare. Își imagina fiorul de groază care i-ar străbate chipul blând și brăzdat de riduri, apoi și-ar reveni și ar încerca teribil de încruntat să introducă informația în sertărașul adecvat din creierul lui.
   - Ce părere are John-Paul? ar întreba el în mod automat, fiindcă pe măsură ce îmbătrâneau, părinții ei păreau să se bazeze tot mai mult pe părerea lui John-Paul.
   Părinții ei nu se puteau descurca fără John-Paul și n-ar ști cum să reacționeze dacă ar afla ce făcuse el sau cum să facă față rușinii la care ar fi expuși în comunitate.
   Trebuia să cântărească bine avantajele. Viața nu era în alb și negru. Oricum n-avea cum s-o aducă pe Janie înapoi dacă ar recunoaște. N-ar realiza nimic cu asta. Fetele Ceciliei ar avea de suferit. Părinții Ceciliei ar avea de suferit. John-Paul ar avea de suferit pentru o greșeală (s-a grăbit să treacă peste acel cuvânt blând și inofensiv „greșeală”, știind că nu era corect, că trebuia să folosească un cuvânt mai dur pentru ceea ce făcuse el) pe care o comisese când avea șaptesprezece ani.
   - Uite-o pe Esther!
   Mahalia i-a dat un ghiont Ceciliei, care a tresărit din gânduri.
   Uitase unde se afla. Cecilia a ridicat privirea chiar când Esther trecea prin dreptul ei și a salutat-o simplu, cu o înclinare a capului, cu pălăria lăsată pe ceafă și cu mânecile puloverului trase ca să-i acopere mâinile ca niște mănuși. Purta o pălărie de paie mai veche de-a Ceciliei, decorată în întregime cu flori artificiale și mici ouă de ciocolată. Nu era una dintre cele mai reușite creații ale Ceciliei, dar nu conta, pentru că Esther considera că astfel de parade îi consumau din timpul ei prețios.
   - De fapt, ce ne învață parada pălăriilor de Paște? o întrebase pe Cecilia azi-dimineață în mașină.
   - Nimic despre Zidul Berlinului, îi replicase Isabel.
   Cecilia se prefăcuse că nu observă că Isabel folosise rimelul ei în această dimineață. Se descurcase bine. Doar un mic punct negru- albăstrui sub sprânceana perfect conturată.
   S-a uitat spre balconul unde stăteau elevii de clasa a șasea și a văzut-o pe Isabel dansând cu prietenele ei în ritmul muzicii.
   Dacă vreun tânăr ar omorî-o pe Isabel și ar scăpa nepedepsit, dacă acel tânăr ar regreta enorm fapta săvârșită și ar deveni un cetățean bun și onest în cadrul comunității, un tată bun și un ginere cumsecade, Cecilia tot ar vrea să-l vadă în pușcărie. Executat. L-ar ucide cu propriile ei mâini.
   Lumea stătea să se prăbușească.
   A auzit vocea Mahaliei venind de undeva de foarte departe:
   - Cecilia?

                                                    34.

           Tess și-a schimbat poziția pe scaun și a simțit o durere plăcută în zona genitală. Cât de superficială ești? Ce s-a întâmplat cu inima ta așa- zis zdrobită? Ți-a luat TREI ZILE ca să treci peste despărțirea de soțul tău? Iată că stătea la parada pălăriilor de Paște de la St Angela’s și se gândea la sex cu unul dintre cei trei membri ai juriului care acum se afla în cealaltă parte a terenului din curtea școlii, purtând pe cap o imensă bonețică de culoare roz, legată sub bărbie, și dansa ca rățoiul împreună cu un grup de băieți dintr-a șasea.
   - Nu-i așa că-i minunat? a întrebat mama lui Tess care stătea alături. E absolut minunat. Aș vrea...
   S-a oprit și Tess s-a întors spre ea să vadă ce face.
   - Ai vrea ce?
   Lucy a făcut o figură vinovată.
   - Voiam doar ca situația să fie mai fericită... ca tu și Will să vă mutați în Sydney, Liam să meargă la St Angela’s și eu să pot veni întotdeauna să-l văd la parada pălăriilor, îmi pare rău.
   - Nu trebuie să-ți pară rău, a spus Tess. Și eu mi-aș dori.
   Chiar își dorea asta?
   S-a întors să se uite din nou la Connor. Băieții dintr-a șasea râdeau acum cu atâta poftă de ceva ce tocmai le spusese profesorul lor, încât Tess bănuia că era vorba despre niște bancuri haioase.
   - Cum a fost aseară? a întrebat Lucy. Am uitat să te întreb. De fapt nici n-am auzit când te-ai întors.
   - A fost bine, a răspuns Tess. Mi-a plăcut că am mai stat și noi de vorbă după atâta timp.
   Brusc i-a venit în minte imaginea lui Connor când a întors-o invers și i-a spus la ureche: „Parcă îmi aduc aminte că ne plăcea în poziția asta”.
   Chiar și înainte, când era un contabil tânăr și neinteresant, cu o frizură de prost gust, înainte să aibă trupul ăla demențial și motocicletă, tot era bun la pat. Tess era prea tânără să aprecieze lucrul ăsta. Crezuse că sexul era întotdeauna la fel. S-a foit din nou pe scaun. Probabil că va face o criză de cistită. Să se învețe minte.
   Ultima dată când a făcut sex de trei ori la rând, și nu așa întâmplător, ultima dată când a făcut cistită, a fost când ea și Will au început să iasă împreună.
   Ar trebui să fie dureros pentru ea să se gândească la Will și la începutul relației lor, dar nu era, cel puțin nu acum. Se simțea amețită de o satisfacție sexuală delicioasă, păcătoasă și... ce altceva?
   Răzbunare, da. A mea e răzbunarea, grăit-a Tess. Will și Felicity credeau că ea venise în Sydney ca să-și lângă rănile, dar de fapt ea avusese parte de sex minunat cu un fost iubit. Sex cu un ex. Prin comparație, sexul de acasă era ca și mort. Sâc, Will!
   - Tess, draga mea? a spus maică-sa.
   - Mmmmm?
   Maică-sa a coborât vocea să n-o audă cineva.
   - S-a întâmplat ceva aseară între tine și Connor?
   - Bineînțeles că nu, a spus Tess.
   „N-aș mai putea”, îi spusese ea lui Connor atunci, a treia oară, iar el îi spusese: „Pun pariu că poți”, iar ea murmurase: „Nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot”, repetând iar și iar până când s-a dovedit că mai putea.
   - Tess O’Leary! a spus maică-sa chiar când unui băiețel din clasa întâi i-a căzut de pe cap pălăria care întruchipa o colivie de păsări.
   Tess i-a întâlnit privirea și a izbucnit în râs.
   - Oh, scumpa mea. Lucy a apucat-o de braț. Bravo ție. Tipul e un mascul pe cinste.

                                             35.

          - Connor Whitby este foarte bine dispus astăzi, a observat Samantha Green. Mă întreb dacă nu cumva și-a găsit în sfârșit o femeie?
   Samantha Green, care îl avea pe băiatul cel mare în clasa a șasea, era contabilă și lucra la școală cu program redus. Era remunerată în funcție de numărul de ore lucrate și Rachel bănuia că St Angela’s o plătea pe Samantha și pentru timpul pe care îl petrecea în afara serviciului, stând alături de Rachel și uitându-se la parada de Paște.
   Asta era problema când apelau la colaboratori din rândul mamelor.
   Rachel nu putea să-i spună, pur și simplu: „Ne taxezi și pentru asta, Samantha?” Din moment ce venea numai pentru trei ore, chiar nu era cazul să-și întrerupă activitatea ca să stea să se uite la paradă. Că doar fiică-sa nu participa. Sigur, nici Rachel n-avea copii care participau la paradă, dar tot se oprise din lucru ca să privească.
   Rachel a oftat. Se simțea iritată, țâfnoasă.
   Rachel s-a uitat la Connor care stătea la masa juriului și care purta pe cap o bonețică roz. Era ceva pervers să vezi un adult îmbrăcat în bebeluș. Îi făcea să râdă pe niște băieți mai mari. S -a gândit la figura lui malefică din filmulețul video. La privirea lui criminală când se uita la Janie. Da, chiar fusese criminală. Poliția ar trebui să aducă un psiholog să vadă înregistrarea aceea. Sau un expert în limbaj facial. Găseai experți în orice în ziua de azi.
   - Știu că puștii țin mult la el, a spus Samantha căreia îi plăcea să epuizeze subiectul discuției înainte de a trece la altul. Și întotdeauna se poartă foarte frumos cu noi, părinții, dar eu mereu am simțit ceva în neregulă la acest Connor Whitby. Înțelegi ce vreau să spun? Ooh! Uite-o pe fetița Ceciliei Fitzpatrick! Este atât de frumoasă, nu-i așa? Mă întreb cu cine seamănă. În fine, prietena mea Janet Tyler a ieșit cu Connor de câteva ori după ce a divorțat și zicea că era un deprimat care se prefăcea că nu e deprimat. El a părăsit-o pe Janet până la urmă.
   - Hmmm, a făcut Rachel.
   - Mama și-o amintește pe mama lui, a spus Samantha. Era alcoolică. Își neglija copiii. Tatăl lui a fugit când Connor era mic. Drace, cine e ăla cu colivia pe cap? Bietul copil! Ia să vezi că acuși o scapă.
   Rachel și-o amintea vag pe Trish Whitby, care venea uneori la biserică. Copiii arătau mizerabil. Trish îi boscorodea cu voce prea ridicată în timpul slujbei și oamenii se uitau la ea.
   - Când ai o astfel de copilărie, nu se poate să nu-ți influențeze personalitatea, nu? La Connor mă refer.
   - Da, a spus Rachel pe un ton atât de ferm, încât Samantha a rămas cu gura căscată.
   - Dar astăzi este binedispus, a zis Samantha revenindu-și din uimire. L-am văzut în parcare mai devreme și l-am întrebat ce mai face și el a zis: „De la excelent în sus!” După cum vorbea, îmi pare a fi un bărbat îndrăgostit. Sau, cel puțin, un bărbat care a avut noroc azi-noapte. Trebuie să-i spun lui Janet. Sau poate că n-ar trebui să-i spun lui Janet, biata de ea. Cred că ea l-a plăcut foarte mult, chiar dacă el era ciudat. Hopa! A căzut colivia. Știam că o să cadă.
   De la excelent în sus.
   A doua zi urma să fie comemorarea morții lui Janie, iar Connor Whitby se simțea de la excelent în sus.

                                          36.

       Cecilia s-a hotărât să plece mai devreme de la paradă. Simțea nevoia să se miște. Dacă stătea liniștită și se gândea, era periculos, își zicea ea.
   Polly și Esther văzuseră că fusese acolo și nu mai urma decât decizia juriului, iar fetele Ceciliei nu vor câștiga deoarece ea vorbise cu membrii juriului săptămâna trecută ca să se asigure că nu se va întâmpla asta. Oamenii deveneau nemulțumiți dacă fetele Fitzpatrick câștigau prea multe premii; suspectau că sunt favorizate, ceea ce-i făcea și mai puțin dispuși să-și dedice din timpul lor școlii.
   Nu va mai candida la funcția de președinte al comitetului de părinți anul viitor. Gândul acesta i-a venit în minte ca o certitudine absolută în timp ce ea s-a aplecat să-și ridice geanta de pe scaunul de alături. Era o ușurare să știe cu siguranță un lucru despre viitorul ei. Indiferent ce se va întâmpla în continuare, chiar dacă nu se întâmpla nimic, ea nu va mai candida. Era, pur și simplu, imposibil.
   Ea nu mai era Cecilia Fitzpatrick. Încetase să mai existe în clipa când citise scrisoarea aceea.
   - Eu plec, i-a spus Mahaliei.
   - Bine, du-te acasă și odihnește-te, a spus Mahalia. Am crezut la un moment dat că o să leșini. Păstrează fularul, îți vine minunat.
   Când să iasă din curtea interioară, Cecilia a văzut-o pe Rachel Crowley care urmărea parada împreună cu Samantha Green de la balconul secretariatului școlii. Nu se uitau în direcția ei. Dacă se grăbea puțin, scăpa fără să fie observată.
   - Cecilia! a strigat Samantha.
   - Bună! a strigat Cecilia mitraliind-o în gând cu o rafală de înjurături.
   S-a îndreptat spre ele ținând cheile mașinii la vedere astfel încât să se înțeleagă că se grăbea, și s -a oprit la o distanță suficient de mare cât să nu fie considerată nepoliticoasă.
   - Exact persoana pe care doream s-o văd! a strigat Samantha, aplecându-se peste balcon. Parcă ziceai că voi primi produsele Tupperware comandate înainte de Paște. N-ar fi o problemă, dar duminică vrem să ieșim la un picnic, în caz că mai ține vremea asta frumoasă! Și mă gândeam că...
   - Desigur, a întrerupt-o Cecilia.
   S-a apropiat mai mult de ele. Oare în mod normal aici ar sta?
   Uitase complet de livrările pe care intenționase să le facă ieri.
   - Scuză-mă, te rog. Săptămâna asta a fost... complicată. Am să vin după-amiază după ce le iau pe fete de la școală.
   - Minunat, a spus Samantha. Am fost atât de entuziasmată când mi-ai arătat setul acela pentru picnic, încât abia aștept să pun mâna pe el! Rachel, tu ai fost vreodată la o prezentare de-a Ceciliei? Femeia asta e în stare să le vândă eschimoșilor înghețată!
   - Chiar acum două seri am fost la o prezentare de-a ei, a spus Rachel.
   I-a zâmbit Ceciliei.
   - Habar n-aveam cât de mult au lipsit produsele Tupperware din viața mea!
   - Rachel, dacă vrei, pot să trec să-ți aduc și ție ce-ai comandat, a spus Cecilia.
   - Da? Nu mă așteptam să le primesc atât de curând. Nu trebuie să le comanzi mai întâi?
   - Păstrez un stoc suplimentar din toate, a spus Cecilia. În caz că e nevoie.
   De ce făcea chestia asta?
   - Curier expres pentru VIP-uri, eh? a comentat Samantha care, fără îndoială, avea să rețină această informație pentru referințe ulterioare.
   - Nu-i niciun deranj, a spus Cecilia.
   A vrut s-o privească pe Rachel în ochi și a constatat că-i era imposibil chiar și de la distanța aceea. Era o femeie atât de cumsecade. Oare i-ar fi mai ușor dacă n-ar fi atât de cumsecade? S-a prefăcut că era preocupată de fularul Mahaliei care îi aluneca de pe umeri.
   - Dacă îți convine, ar fi grozav, a spus Rachel. Vreau să-i duc nurorii mele un tort pentru masa de Paște, așa că una dintre cutiile alea dichisite ar fi foarte practică.
   Cecilia era foarte sigură că Rachel nu comandase nimic adecvat pentru transportarea unui tort. Va căuta ea una și i-o va da gratis.
   Stai liniștit, John-Paul, i-am dat mamei victimei tale niște recipiente Tupperware gratis, așa, totul s-a aranjat.
   - Trec pe la voi amândouă în după-amiaza asta! a strigat ea făcându-le atât de tare cu mâna în care ținea cheile, încât acestea i- au zburat din mână.
   - Hop-așa! a strigat Samantha.

                                                     37.
            Liam a câștigat premiul al doilea la parada pălăriilor de Paște.
   - Uite ce se întâmplă dacă te culci cu unul dintre jurați, a șoptit Lucy.
   - Mamă, ssst! i-a reproșat Tess, uitându-se peste umăr să vadă dacă a auzit-o careva.
   Și oricum nu voia să se gândească la Liam în raport cu Connor. Nu voia să amestece lucrurile. Liam și Connor erau în două cutii separate, pe rafturi separate, foarte departe unul de altul.
   Se uita la micuțul ei care traversa terenul de joacă, mergând lipa-lipa să-și primească trofeul de aur, o cupă plină cu mici ouă de ciocolată. S-a întors să se uite la Tess și la Lucy cu un zâmbet sfios, dar plin de încântare.
   Tess abia aștepta să -i povestească și lui Will când îl vor vedea astăzi după-amiază. Dar stai. Nu-l vor vedea.
   Ei bine, atunci îi vor povesti la telefon. Tess va vorbi pe un ton jovial și indiferent, așa cum obișnuiau să vorbească femeile cu foștii lor soți în fața copiilor. Așa cum o auzise pe mama ei. „Liam are să-ți dea o veste bună!” i-ar spune ea lui Will, apoi i l-ar da pe Liam la telefon zicând: „Povestește-i tatălui tău ce s-a întâmplat astăzi!” N- ar mai fi „tati”. Ar fi „tatăl tău”. Tess știa lecția. Oh, Doamne, chiar știa lecția.
   N-avea niciun rost să încerce să-și salveze căsnicia de dragul lui Liam. Ce ridicolă fusese. Se înșelase. Crezând că nu era decât o chestiune de strategie. De-aici înainte Tess se va comporta cu demnitate. Se va purta ca și când era vorba de o separare obișnuită, banală, amicală, care se profila de ani de zile. Poate chiar așa fusese.
   Pentru că altfel nu înțelegea cum putuse să se comporte așa cum s-a comportat aseară. Și cum putuse Will să se îndrăgostească de Felicity? Înseamnă că au existat unele probleme în căsnicia lor; probleme care pentru ea fuseseră absolut invizibile, probleme pe care încă nu știa cum să le numească, dar, în orice caz, probleme.
   De ce s-au certat ea și Will ultima dată? Ar ajuta-o acum dacă s-ar concentra pe aspectele negative ale căsniciei ei. S-a forțat să-și aducă aminte. Ultima dată s-au certat din cauza lui Liam. Problema cu
Marcus.
   „Poate că ar trebui să îl mutăm la altă școală”, spusese Will când Liam fusese foarte supărat după un incident petrecut în curtea școlii. „Nu ți se pare că dramatizezi?” îl repezise ea. Avuseseră o discuție aprinsă după cină, în timp ce puneau vasele în mașina de spălat. Tess a trântit câteva sertare. Will a repoziționat în mod ostentativ tigaia pe care ea tocmai o pusese în mașina de spălat vase. Până la urmă, ea i-a zis ceva prostesc, de genul: „Adică vrei să spui că mie nu-mi pasă de Liam cât îți pasă ție?”, iar Will i-a țipat: „Nu fi proastă!”
   Dar se împăcaseră după numai câteva ore. Își ceruseră iertare amândoi și le-a trecut supărarea. Will nu era genul care să stea îmbufnat. Chiar se pricepea foarte bine să negocieze un compromis.
   Și rareori își pierdea simțul umorului sau talentul de a face haz de necaz. „Ai văzut ce bine am reașezat tigaia? A fost o mutare de maestru, ce zici? Te-am pus la punct cu asta.”
   Tess a simțit pentru o clipă că fericirea ei neobișnuită și inadecvată stătea să se prăbușească. Parcă își ținea echilibrul deasupra unei crevase înguste și sub ea se căsca o prăpastie de suferință. Un singur gând greșit și se prăvălea în gol.
   Nu te gândi la Will. Gândește-te la Connor. Gândește-te la sex. Gândește-te la ceva pervers, trupesc, primar. Gândește-te la orgasmul de-aseară care ți-a străbătut tot corpul, golindu-ți mintea de gânduri.
   L-a văzut pe Liam întorcându-se la clasa lui. Stătea lângă singurul copil pe care îl cunoștea Tess: Polly Fitzpatrick, fiica cea mică a Ceciliei, care era șocant de frumoasă și părea o adevărată amazoană pe lângă pipernicitul de Liam. Polly a bătut palma cu Liam, iar Liam mai avea puțin și exploda de atâta fericire.
   Fir-ar să fie. Will avusese dreptate. Liam ar fi trebuit demult să se mute la altă școală. Lui Tess i-au dat lacrimile și s-a simțit brusc rușinată.
   De ce simțea această rușine, s-a întrebat ea în timp ce scotea un șervețel din geantă ca să-și sufle nasul.
   Pentru că soțul ei se îndrăgostis e de altcineva? Pentru că nu era suficient de atrăgătoare, suficient de sexy sau suficient de naiba știe cum, pentru a-l satisface pe tatăl copilului ei?
   Sau îi era rușine pentru ce s-a întâmplat seara trecută? Pentru că găsise un mod egoist de a-și face durerea să dispară. Pentru că în clipa asta tânjea să-l vadă din nou pe Connor sau mai bine zis să se culce din nou cu el, iar săruturile lui, trupul lui, mâinile lui să-i șteargă din minte imaginea în care Will și Felicity stăteau lângă ea, de-o parte și de alta, și îi spuneau teribilul lor secret. Și-a amintit cum o lipise Connor cu spatele pe podeaua din hol. I-o trăgea ei, dar de fapt le-o trăgea lor.
   Un hohot plăcut de râs feminin a izbucnit în rândul mamelor drăguțe și guralive care stăteau lângă Tess. Mame care făceau sex conjugal cu soții lor în patul conjugal. Mame care nu gândeau în termeni de genul „să mi-o trag” în timp ce se uitau la parada copiilor lor. Lui Tess îi era rușine pentru că se comporta ca o mamă care se gândea numai la ea.
   Sau poate că îi era rușine tocmai pentru că în adâncul sufletului ei nu se simțea deloc rușinată.
  - Vă mulțumesc foarte mult pentru că ați fost alături de noi, dragi părinți și bunici! Aici se încheie parada pălăriilor de Paște! a spus la microfon directoarea școlii.
   A lăsat capul pe-o parte și și-a mișcat degetele în jurul unui morcov imaginar ca iepurele Bugs Bunny.
   - Asta a fost tot, oameni buni!
   - Ce vrei să faci în după-amiaza asta? a întrebat Lucy în timp ce toată lumea aplauda și râdea.
   - Trebuie să fac niște cumpărături.
   Tess s-a ridicat în picioare, s-a întins să se dezmorțească și s-a uitat la maică-sa care stătea în scaunul cu rotile. Simțea privirea lui Connor ațintită asupra ei din cealaltă parte a curții.
   Ea se simțise întotdeauna oarecum nedreptățită de faptul că părinții ei au divorțat. Când era copil, stătea ore în șir să-și imagineze cât de frumoasă ar fi fost viața ei dacă părinții ar fi rămas împreună. Ar fi avut o relație mai apropiată cu tatăl ei. Vacanțele ar fi fost mult mai vesele! Ea n-ar mai fi fost atât de timidă (cum a ajuns la concluzia asta, nu știa nici ea). În general, totul ar fi fost mult mai bine. Dar adevărul este că părinții ei au divorțat în condiții absolut amiabile și până la urmă au devenit destul de prieteni.
   Sigur, a fost greu și neplăcut să-și viziteze tatăl o dată la două săptămâni. Dar chiar așa, ce mare brânză? Familiile se mai destrămau. Copiii supraviețuiau. Tess supraviețuise. Așa-zisa „rană” exista doar în mintea ei.
   I-a făcut cu mâna lui Connor.
   O nouă lenjerie de corp, asta-i trebuia. O lenjerie extrem de scumpă pe care soțul ei n-o va vedea niciodată.

                                                 38.

        După ce a plecat de la parada pălăriilor de Paște, Cecilia s-a dus cu mașina direct la gimnastică. S-a urcat pe banda de alergare, a setat-o pe poziția în pantă, la viteza maximă, și a început să alerge de parcă viața ei de asta depindea.
   A alergat până când a simțit că inima îi bătea ca un ciocan, pieptul i s-a umflat și ochii i s-au încețoșat din cauza transpirației care i se prelingea în gură. A alergat până când în mintea ei n-a mai rămas niciun gând. Era o minunată ușurare să nu te gândești la nimic și simțea că ar fi fost în stare să alerge încă o oră dacă unul dintre instructorii de gimnastică nu s-ar fi oprit brusc și fără rost în fața benzii de alergare ca să-i spună:
   - Vă simțiți bine? Mi se pare că nu arătați prea bine.
   „Sunt bine”, a vrut să spună Cecilia furioasă pe el pentru că o readusese brutal în lumea reală. Doar că nu mai putea să vorbească, de fapt să respire, și în clipa aceea a simțit cum i s-au înmuiat picioarele.
   Instructorul a apucat-o de mijloc și a apăsat repede pe buton ca să oprească banda.
   - Trebuie s-o luați mai ușurel, doamnă Fitzpatrick, a spus el ajutând-o să coboare de pe banda de alergare.
   Îl chema Dane. El ținea un curs de fitness foarte popular printre cei de la St Angela’s. Cecilia se ducea deseori vineri dimineața, înainte să iasă la cumpărături. Dane avea pielea tânără și proaspătă.
   Părea să aibă vârsta la care John-Paul o omorâse pe Janie Crowley.
   - Cred că aveți tensiunea arterială foarte ridicată, a spus el, privind-o cu ochi strălucitori și serioși. Dacă doriți, v -aș putea ajuta să faceți un program de antrenament care să...
   - Nu, mulțumesc, a răspuns Cecilia gâfâind. Mulțumesc, oricum. Cred că acum am să plec.
   S-a îndepărtat cu mers împleticit, cu respirația încă precipitată și transpirația scurgându-i-se în sutien, în ciuda rugăminților stăruitoare ale lui Dane de a rămâne să facă vreo câteva întinderi, să se liniștească sau măcar să beți puțină apă, doamnă Fitzpatrick, trebuie să vă rehidratați!
   În drum spre casă s-a hotărât că nu mai putea să trăiască nicio clipă așa, era imposibil. John-Paul trebuia să-și recunoască fapta. O transformase și pe ea într-o criminală. Era absurd. În timp ce făcea duș, s-a hotărât că și dacă el își recunoștea fapta, asta n-o mai aducea pe Janie înapoi, iar fetele Ceciliei își vor pierde tatăl și ce rost avea? Dar căsnicia lor eșuase. Ea nu mai putea să trăiască cu el. Asta era situația.
   În timp ce se îmbrăca, a luat decizia finală. John-Paul se va preda la poliție după vacanța de Paște, îi va oferi lui Rachel Crowley toate răspunsurile pe care merita să le afle și fetele n-aveau decât să se împace cu ideea că tatăl lor va fi încarcerat.
   În timp ce-și usca părul, și-a dat brusc seama de un lucru absolut evident: că fetele ei cele frumoase erau tot ce conta, singura ei prioritate, că ea încă îl iubea pe John-Paul și promisese să-i fie alături la bine și la rău, că viața va merge mai departe ca și până acum. Făcuse o greșeală tragică la vârsta de șaptesprezece ani. N-avea niciun rost să facă, să spună sau să schimbe ceva.
   Când a oprit uscătorul de păr, a auzit telefonul sunând. Era John- Paul.
   - Voiam să văd cum te simți, a spus el cu blândețe în glas.
   Vorbea de parcă ea ar fi fost bolnavă. Sau nu, de parcă ar fi suferit de o tulburare psihică specific feminină, care o determina să aibă un comportament instabil și prostesc.
   - Minunat, a spus ea. Mă simt absolut minunat. Mersi de întrebare.

                                        39.

           - Paște fericit! i-a urat Trudy lui Rachel după ce au terminat treaba prin birou în după-amiaza aceea. Poftim, am un mic dar pentru tine.
   - Oh! a exclamat Rachel emoționată și totodată iritată fiindcă ei nu-i trecuse prin minte să-i cumpere ceva lui Trudy.
   Ea și fosta directoare nu făcuseră niciodată schimb de cadouri. De-abia dacă făcuseră schimb de amabilități.
   Trudy i-a dat un minunat coșuleț plin cu felurite ouă de ciocolată care arătau delicios. Era genul de cadou pe care i l-ar cumpăra nora ei: scump, elegant și perfect potrivit.
   - Îți mulțumesc foarte mult, Trudy, eu n-am...
   A făcut un gest vag cu mâna dând de înțeles că ea nu pregătise  niciun cadou.
   - Nu, nu.
   Trudy a dat și ea din mâini în semn că nu era nevoie. Stătuse toată ziua îmbrăcată în costumul de iepure și arăta absolut ridicol, se gândea Rachel.
   - Voiam să știi cât de mult apreciez munca pe care o faci, Rachel. Tu faci toată treaba și pe mine mă lași să... Să fiu eu.
   Și-a ridicat urechea de iepure care îi căzuse peste față și a privit-o pe Rachel direct în ochi.
   - Am avut niște secretare cărora modul meu de lucru li se părea cam bizar. Cred și eu, s-a gândit Rachel.
   - Tu faci totul pentru copii, a spus Rachel. De-asta suntem aici.
   - Îți doresc o vacanță de Paște minunată, a spus Trudy. Să te bucuri alături de nepoțelul tău care este o dulceață de copil.
   - Așa am să fac, a spus Rachel. Tu... pleci pe undeva?
   Trudy n-avea soț și nici copii, iar Rachel nu știa ca ea să aibă și alte preocupări în afară de școală. Nu primea niciodată telefoane de natură personală. Era greu să-ți imaginezi cum își va petrece ea vacanța de Paște.
   - Doar mă distrez și eu cum pot, a spus Trudy. Citesc foarte mult. Ador cărțile polițiste! Sunt mândră când ghicesc cine e criminalul... oh!
   S-a înroșit la față de rușine.
   - Mie îmi plac romanele istorice, a spus Rachel repede, evitându-i privirea și prefăcându-se ocupată să-și ia geanta, haina și coșulețul de Paște.
   - Ah!
   Trudy nu reușea să -și revină. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
   Biata de ea n-avea decât cincizeci de ani, nu cu mult peste vârsta pe care ar fi avut-o Janie. Cu părul acela grizonunt și frizura trăsnită, semăna cu un copilaș în vârstă.
   - Nu-i nimic, Trudy, a spus Rachel cu blândețe. Nu m-am supărat. Nu face nimic.

                                       40.

         - Bună, a răspuns Tess la telefon.
   Era Connor. Corpul ei a reacționat instantaneu la vocea lui, precum câinele lui Pavlov.
   - Ce faci? a întrebat el.
   - Cumpăr niște păscuțe calde, a spus Tess.
   Îl luase pe Liam de la școală și plecaseră la cumpărături. Spre deosebire de ieri, Liam a fost tăcut și indispus după școală și n -avea chef să discute despre premiul câștigat la parada pălăriilor. Tess avea de cumpărat o listă întreagă de lucruri pentru mama ei care brusc își dăduse seama că magazinele vor fi închise a doua zi, toată ziua, și intrase în panică din cauză că n-avea în cămară tot ce-i trebuie.
   - Îmi plac păscuțele calde, a spus Connor.
  - Și mie.
   - Serios? Avem atâtea în comun.
   Tess a început să râdă. A observat că Liam s-a uitat la ea curios și s-a întors puțin cu spatele la el ca să nu vadă că se înroșise la față.
  - În fine, nu te-am sunat pentru un motiv anume, a spus Connor. Voiam doar să-ți spun că aseară a fost... foarte bine.
   A tușit.
   - De fapt, asta e puțin spus.
   Oh, Doamne! s-a gândit Tess. Și-a apăsat palma pe obrazul care îi ardea.
   - Știu că acum ești într-o situație foarte complicată, a continuat Connor. Nu îmi fac speranțe, crede-mă. Nu vreau să-ți complic și mai mult viața. Dar voiam să știi că m-aș bucura să ne vedem din nou. Oricând.
  - Mamă?
   Liam a tras-o de poalele hainei.
   - E tata?
   Tess a scuturat din cap că nu.
   - Da’ cine e? a întrebat Liam. O privea cu ochi mari și îngrijorați.
   Tess a luat telefonul de la ureche și a dus un deget la buze.
   - Este un client.
   Liam și-a pierdut imediat interesul. Era obișnuit s-o vadă discutând cu clienții.
   Tess s-a îndepărtat câțiva pași de mulțimea de cumpărători care așteptau să fie serviți la raionul de brutărie.
   - E în regulă, a spus Connor. Cum ziceam, nu îmi fac niciun fel de...
   - Ești liber diseară ? l-a întrerupt Tess.
   - Doamne, da.
   - Vin pe la tine după ce se culcă Liam.
   Și-a lipit buzele de telefon ca un agent secret.
   - Îți aduc păscuțe calde.

         Rachel tocmai se îndrepta spre mașină când l-a zărit pe ucigașul fiicei ei.
   Vorbea la telefonul mobil și își legăna casca de motociclist pe care o ținea lejer cu vârful degetelor. Când s-a apropiat mai mult, el și-a dat încântat capul pe spate ca și când tocmai primise o veste neașteptat de bună. Ochelarii de soare i-au sclipit în lumina după- amiezii. Și-a închis telefonul și l-a băgat în buzunarul interior al hainei, zâmbind mulțumit.
   Rachel s-a gândit din nou la înregistrarea video și și-a amintit expresia de pe chipul lui când s-a întors spre Janie. A văzut-o atât de clar. Chipul unui monstru: dușmănos, răuvoitor, dur.
   Iar acum uită-te la el. Connor Whitby era viu și fericit bine-mersi, și de ce n-ar fi, doar scăpase nepedepsit. Dacă poliția nu făcea nimic, și se pare că nu va face, el nu va plăti niciodată pentru fapta lui.
   Când s-a apropiat și mai mult, Connor a văzut-o pe Rachel și zâmbetul i-a dispărut instantaneu, cum ai stinge lumina.
   E vinovat, s-a gândit Rachel. Vinovat. Vinovat. Vinovat.

         - A sosit asta pentru tine prin curierul de noapte, a spus Lucy când Tess a ajuns acasă și a început să scoată cumpărăturile din sacoșe. Se pare că este de la tatăl tău. Nu-mi vine să cred că a putut să trimită ceva prin curier.
   Curioasă, Tess s-a așezat la masa din bucătărie împreună cu mama ei și a desfăcut micul pachet învelit în ambalaj de protecție cu bule de aer. Înăuntru era o cutie pătrată plată.
   - Doar nu ți-o fi trimis vreo bijuterie, a spus maică-sa, uitându-se curioasă să vadă ce era.
   - E o busolă, a spus Tess.
   Era o busolă veche și frumoasă, din lemn.
   - Zici că e de pe vremea căpitanului Cook.
   - Ce chestie, a pufnit maică-sa.
   Tess a scos busola și atunci a observat un bilețel galben scris de mână, lipit pe fundul cutiei.
    Dragă Tess, a citit ea. Probabil că este un dar prostesc pentru o fată.
   Niciodată n-am știut ce să-ți cumpăr. Am încercat să găsesc ceva care să te ajute când te simți pierdută, îmi amintesc cum a fost când mă simțeam eu pierdut. A fost cumplit. Dar te-am avut întotdeauna pe tine. Sper să-ți găsești drumul.
    Cu dragoste,
         Tata
   Tess a simțit ceva ridicându-i-se în piept.
   - Cred că e foarte drăguță, a spus Lucy luând busola și întorcând-o pe toate părțile.
   Tess și l-a imaginat pe tatăl ei căutând prin magazine cadoul potrivit pentru fiica lui adultă; expresia oarecum îngrozită de pe chipul lui cu pielea ridată și tăbăcită de fiecare dată când era întrebat: „Cu ce vă pot ajuta?” Probabil că majoritatea vânzătoarelor au văzut în el un bătrân morocănos, țâfnos și nemanierat care le ocolea privirea.
   „De ce tu și tata v-ați despărțit?” obișnuia Tess să o întrebe pe mama ei, iar Lucy îi spunea nepăsătoare, cu o mică sclipire în ochi: „Oh, draga mea, pur și simplu eram foarte diferiți”. Cu sensul: tatăl tău era foarte diferit. (Când Tess îl întreba același lucru pe tatăl ei, acesta ridica din umeri, tușea și spunea: „Ar trebui s-o întrebi pe mama ta, iubito.”)
   Lui Tess îi trecuse prin minte că probabil și tatăl ei suferea de anxietate socială.
   Înainte de divorț, maică-sa ajunsese la exasperare din cauză că pe el nu-l interesa deloc să socializeze. „Dar noi niciodată nu ieșim niciunde!” zicea ea exasperată când tatăl lui Tess refuza din nou să meargă la vreun eveniment.
   „Tess e puțin cam timidă”, obișnuia mama ei să le spună celorlalți în șoaptă perceptibilă, acoperindu-și gura cu mâna. „Mă tem că seamănă cu taică-său.” Tess percepuse disprețul din tonul jovial al mamei ei și ajunsese să creadă că orice formă de timiditate era ceva greșit, inacceptabil din punct de vedere moral. Trebuie să vrei să mergi la petreceri. Trebuie să vrei să fii înconjurat de oameni.
   Nu e de mirare că se simțea atât de rușinată de faptul că era timidă, de parcă timiditatea ar fi fost o suferință fizică jenantă care trebuia ascunsă cu orice preț.
   S-a uitat la maică-sa.
   - De ce nu te duceai singură?
   - Cum? a întrebat Lucy care studia busola. Unde să mă duc?
   - Nimic, a spus Tess.
   Apoi a întins mâna spre ea. Dă-mi înapoi busola.
   - Îmi place la nebunie.

           Cecilia a parcat mașina în fața casei lui Rachel Crowley și s-a întrebat iarăși de ce își făcea singură rău. Ar fi putut să-i lase lui Rachel comanda la școală, după Paște. Celorlalți invitați de la petrecerea Mariei le promisese că va face livrarea după vacanță.
   Părea că voia s-o întâlnească pe Rachel și în același timp s-o evite cu orice preț.
   Poate că dorea s-o vadă pentru că Rachel era singura persoană din lume care avea dreptul și autoritatea de a-și spune cuvântul în dilema trăită de Cecilia. „Dilemă” era un cuvânt prea blând. Prea egoist. Se presupunea că intrau în calcul și sentimentele Ceciliei.
   A luat punga de plastic cu produsele Tupperware de pe scaunul din dreapta și a deschis portiera. Poate că adevăratul motiv pentru care se afla acolo era că știa că Rachel avea de ce s -o urască, iar ea nu suporta gândul că o urăște cineva. Sunt un copil, se gândea în timp ce deschidea portiera. Un copil de patruzeci de ani, în prag de premenopauză.
   Ușa s-a deschis mai repede decât se aștepta. Cecilia încă își pregătea expresia feței.
   - Oh, a spus Rachel și s-a schimbat la față. Cecilia.
   - Îmi pare rău, a spus Cecilia. Foarte, foarte, foarte rău. Așteptai pe cineva?
   - Nu chiar, a spus Rachel, venindu-și în fire. Ce mai faci? Au sosit cutiile mele! Ce mă bucur! Îți mulțumesc foarte mult. Vrei să intri? Unde sunt fetele tale?
   - Le-am dus la mama. I-a părut rău că n-a fost astăzi la parada pălăriilor. Așa că le -a invitat la ceaiul de după-amiază. În fine. N-are importanță. Nu mai intru, voiam doar să...
   - Ești sigură? Tocmai am pus să fac un ceai.
   Cecilia a simțit că nu mai are putere să se opună. Va face tot ce voia Rachel. Abia se ținea pe picioarele care îi tremurau groaznic.
   Dacă Rachel ar fi strigat „Recunoaște!” ea ar fi recunoscut. Aproape că-și dorea asta.
   A trecut pragul casei cu inima bătându-i să-i iasă din piept, parcă s-ar fi aflat într-un pericol real. Casa semăna cu cea a Ceciliei, ca multe alte case de pe coasta de nord.
   - Vino în bucătărie, a spus Rachel. Acolo am dat drumul la căldură. După-amiaza se face foarte frig.
   - Și noi am avut un linoleum la fel! a spus Cecilia când a intrat după ea în bucătărie.
   - Sunt sigură că era foarte la modă pe vremea aceea, a spus Rachel în timp ce punea pliculețele de ceai în cești. Eu nu sunt genul să mă preocup de renovări, după cum vezi. Nu mă interesează să schimb faianța, covoarele, culoarea zugrăvelii și accesoriile. Poftim. Lapte? Zahăr? Servește-te.
   - Aici este Janie, nu-i așa? a întrebat Cecilia. Cu Rob?
  Se oprise în fața frigiderului. A fost o ușurare să rostească numele lui Janie. Era o prezență atât de stăruitoare în mintea acesteia. Părea că dacă nu-i va rosti numele, acesta îi va scăpa din gură în mijlocul propoziției.
   Fotografia era fixată pe frigider cu un magnet cu Pete Instalatorul, 24/24 ore. Era o fotografie mică, decolorată și prost centrată, în care apăreau Janie și fratele ei mai mic, ținând în mână niște cutii de Coca-Cola și stând în fața unui grătar la iarbă verde.
   Amândoi erau întorși spre obiectivul aparatului cu gura întredeschisă și privirea inexpresivă ca și când cel care îi fotografiase îi luase prin surprindere. Nu era o fotografie prea reușită, dar tocmai acea atitudine foarte dezinvoltă făcea să pară cu atât mai greu de crezut că Janie era moartă.
   - Da, e Janie, a spus Rachel. Fotografia era pe frigider când a murit și n-am mai dat-o jos de atunci. O prostie din partea mea. Am altele cu ea mult mai reușite. Ia loc. Am niște fursecuri care se cheamă macaron. Nu sunt pricomigdale, să știi, dacă asta crezi. Probabil că tu le știi mai bine. Eu nu sunt atât de pretențioasă.
   Cecilia a observat că ea se mândrea cu faptul că nu era pretențioasă.
   - Servește-te! Sunt foarte bune.
   - Mulțumesc, a spus Cecilia.
   S-a așezat pe scaun și a luat un fursec. N-avea niciun gust, era o porcărie. S-a grăbit să guste din ceai și și-a ars limba.
   - Îți mulțumesc că mi-ai adus cutiile, a spus Rachel. Abia aștept să le folosesc. Problema este că mâine am comemorarea morții fiicei mele. Se împlinesc douăzeci și opt de ani de la moartea ei.
   Pe moment, Cecilia nu a înțeles cele spuse de Rachel. Nu reușea să vadă care era legătura dintre cutiile Tupperware și comemorare.
   - Îmi pare rău, a spus Cecilia.
   A observat cu interes aproape științific că mâna îi tremura vizibil și a așezat cu grijă ceașca pe farfurioară.
   - Nu, mie îmi pare rău, a spus Rachel. Nu știu de ce îți spun ție asta. Doar că astăzi m-am gândit foarte mult la ea. Chiar mai mult decât de obicei. Uneori mă întreb cât de des m-aș fi gândit la ea dacă ar fi trăit. La bietul Rob nu mă gândesc atât de des. Pentru el nu-mi fac griji. Ai zice că după pierderea unui copil, normal ar fi să- mi fac griji să nu i se întâmple ceva celuilalt copil. Dar eu nu-mi fac griji. Nu-i așa că este oribil? În schimb mă tem să nu i se întâmple ceva rău nepotului meu. Lui Jacob.
   - Mi se pare firesc, a spus Cecilia și brusc s-a simțit copleșită de propria impertinență.
   Aceea de a sta în această bucătărie și de a emite platitudini la pachet cu recipiente Tupperware.
  - Îmi iubesc fiul, a murmurat Rachel, ducând cana la gură.
   I-a aruncat Ceciliei o privire jenată pe deasupra cănii.
   - N-aș vrea să crezi că nu-mi pasă de el.
   - Bineînțeles că nu cred așa ceva!
   Cecilia a observat cu groază că Rachel avea o bucățică albastră de prăjitură chiar pe mijlocul buzei de jos. Era teribil de jenant și o făcea pe Rachel să arate brusc îmbătrânită, aproape ca o pacientă care suferea de demență.
   - Doar că simt că îi aparține acum lui Lauren. Era și-o vorbă din bătrâni: „Un fiu rămâne fiu până își ia nevastă, o fiică rămâne fiică toată viața”.
   - Am... auzit și eu vorba asta. Nu știu dacă este adevărat.
   Cecilia suferea cumplit. Nu putea să-i spună lui Rachel de firimitura de pe buză. Nu acum când vorbea despre Janie.
   Rachel a dus din nou ceașca la gură și Cecilia a așteptat încordată. Sigur o să se ducă. Rachel a lăsat ceașca jos. Firimitura se mutase mai încolo și acum era și mai vizibilă. Trebuia să spună ceva.
   - Nu știu ce mi-a venit să trăncănesc atâta, a spus Rachel. Probabil te gândești că mi-am pierdut uzul rațiunii! Știi, nu prea mă simt în apele mele. Acum două seri, când m-am întors de la petrecerea Tupperware, am găsit ceva.
   Și-a lins buzele și firimitura albastră a dispărut. Cecilia a respirat ușurată.
   - Ai găsit ceva? A repetat ea.
   A luat o înghițitură zdravănă de ceai. Cu cât bea mai repede, cu atât putea să plece mai repede. Era foarte fierbinte. Probabil că apa a fost clocotită când Rachel a turnat-o în cești. Și mama Ceciliei pregătea ceaiul la fel de fierbinte.
   - Ceva care dovedește cine a omorât-o pe Janie, a spus Rachel. E o probă. O nouă probă. Am dat-o poliției... Oh! Oh, Cecilia, draga mea, te simți bine? Repede! Vino și ține mâna sub jetul de apă.

                                          41.

           Tess se ținea strâns de mijlocul lui Connor în timp ce motocicleta se avânta pe străzi, înclinându-se la viraje.
   Stâlpii de iluminat stradal și vitrinele magazinelor îi apăreau în câmpul vizual periferic ca niște dungi neclare de lumini colorate. Vântul îi șuiera în urechi.
   De fiecare dată când demarau de la semafor, simțea că stomacul i se încorda brusc de emoție, la fel cum i se întâmpla când se afla într-un avion care decola de pe pistă.
   - Nu-ți fie teamă, am patruzeci de ani și sunt un motociclist experimentat, fără fițe, îi spusese Connor în timp ce-i aranja casca de protecție. Nu depășesc viteza legală. Mai ales când am cu mine o încărcătură așa de prețioasă.
   Apoi lăsase capul în jos și își ciocnise casca de a ei. Tess se simțise impresionată, protejată și totodată penibil. Cu siguranță că era prea bătrână pentru ciocnit căștile și astfel de glumițe. Unde mai pui că era și măritată.

   Dar poate că nu era așa.

...................................................................