Secretul soțului, Liane Moriarty

...................................................

                      5-9

           Cecilia crezuse că așa era el, conștiincios față de comunitate. Crezuse că era ceva ce aveau în comun ei doi, când, de fapt, John-Paul pe care ea avusese că-l cunoaște nici măcar nu exista.

   Era o invenție. Întreaga lui viață era o piesă de teatru: un șir de fapte bune dedicate Domnului pentru ca să-l mântuiască.
   El zicea că munca în folosul comunității era o chestiune delicată, fiindcă ce se făcea el dacă începea să-i placă? De exemplu, îi plăcea să se ofere voluntar la stingerea incendiilor de pădure - camaraderia, glumele, adrenalina - dar oare plăcerea pe care o simțea el cântărea mai mult decât eforturile lui în slujba comunității? Mereu făcea astfel de calcule, întrebându-se ce-ar mai aștepta Dumnezeu de la el, cât ar mai avea de plătit. Desigur, știa că nimic din toate astea nu era de ajuns și că probabil va ajunge în iad când va muri.
   Vorbește serios, s-a gândit Cecilia. Chiar crede că va ajunge în iad, de parcă iadul este un loc fizic, nu o idee abstractă. Vorbea despre Dumnezeu într-un mod frapant de familiar. Ei nu erau genul ăla de catolici. Ei erau catolici și atât. Sigur, se duceau la biserică, dar Doamne ferește, nu erau habotnici. Nu pomeneau de Dumnezeu în discuțiile lor de zi cu zi.
   Doar că, desigur, asta nu era o discuție de zi cu zi.
   El a continuat să vorbească. Nu mai termina. Cecilia se gândea la o legendă urbană despre un vierme exotic care trăiește în corp și singurul mod de a scăpa de el era să te înfometezi, apoi să pui o farfurie cu mâncare caldă în dreptul gurii și să aștepți ca viermele să simtă mirosul de mâncare, să se descolăcească încet și s-o ia pe gâtlej în sus. Vocea lui John-Paul era ca viermele acela: ceva lung și dezgustător ce nu se mai sfârșea ieșindu-i din gură.
   Îi spunea că pe măsură ce fetele au crescut, sentimentele lui de vinovăție și de regret au devenit aproape insuportabile. Coșmarurile, migrenele, episoadele de depresie pe care se străduia din greu să le ascundă, toate erau din cauza a ceea ce făcuse.
   - Acum câteva luni Isabel a început să-mi amintească de Janie, a spus John-Paul. Felul în care își purta părul. Mă tot uitam la ea. Era groaznic. Îmi imaginam mereu că cineva îi face un rău lui Isabel, la fel cum eu... cum eu i-am făcut lui Janie. O copilă nevinovată. Trebuia să trec și eu prin aceeași suferință prin care au trecut părinții ei. Trebuia să-mi imaginez că moare. Plângeam. La duș. În mașină. Plângeam în hohote.
   - Esther te-a văzut plângând înainte să pleci la Chicago, i-a spus Cecilia. La duș.
   - Da?
   John-Paul a clipit surprins.
   A urmat un minunat moment de liniște în care el a stat să reflecteze.
   Foarte bine, s-a gândit Cecilia, gata. A terminat de vorbit. Slavă Domnului! Simțea o epuizare fizică și psihică cum nu mai trăise decât atunci când născuse.
   - Am renunțat la sex, a spus John-Paul.
   Pentru numele lui Dumnezeu!
   Voia ca ea să știe că în noiembrie anul trecut, el încerca să găsească noi metode de a se pedepsi și așa a decis să renunțe la sex timp de șase luni. Îi era rușine că nu se gândise la asta mai demult. Era una dintre cele mai mari plăceri din viața lui. Asta aproape că-l ucisese. Își făcuse griji că ea ar putea să creadă că avea pe altcineva, deoarece el nu putea să-i spună adevăratul motiv.
   - Oh, John-Paul, a oftat Cecilia în întuneric.
   Această perpetuă căutare a mântuirii în care el pornise de atâta amar de vreme, părea atât de prostească, de copilărească, absolut inutilă și, ca de obicei, nesistematică.
   - Am invitat-o pe Rachel Crowley la petrecerea cu pirați a lui Polly, a spus Cecilia amintindu-și, minunându-se ce persoană inocentă fusese, proasta de ea, cu doar câteva ore în urmă. În seara asta am dus-o acasă cu mașina. Am vorbit despre Janie. Mă credeam grozavă...
   Vocea i s-a gâtuit.
   L-a auzit pe John-Paul cum oftează adânc, cutremurându-se.
   - Îmi pare rău, a spus el. Știu că repet asta întruna. Știu că n-are niciun rost.
   - Nu-i nimic, a spus ea și era cât pe ce să râdă, pentru că era o minciună.
   Ăsta era ultimul lucru de care își aducea aminte, după care probabil că amândoi au căzut într-un somn adânc, ca după o beție.
   - Ești bine? a întrebat-o acum John-Paul. Te simți bine?
   Ea i-a simțit mirosul neplăcut al respirației de dimineață. Și ea își simțea gura uscată. O durea capul. Se simțea mahmură, abătută și rușinată, de parcă amândoi petrecuseră o noapte dezgustătoare de dezmăț.
   Și-a apăsat fruntea cu două degete și a închis ochii, nemaiputând să-l privească. O durea ceafa. Probabil dormise într-o poziție incomodă.
   - Crezi că mai poți...
   El s-a oprit și a tușit convulsiv ca să-și curețe gâtul. În cele din urmă a vorbit în șoaptă.
   - Mai poți să rămâi cu mine?
   Ea l-a privit în ochi și a văzut în ei o groază primară, pură.
   Oare o singură faptă te definea pentru totdeauna? O singură faptă rea comisă în adolescență putea să contracareze douăzeci de ani de căsnicie, o căsnicie reușită, douăzeci de ani în care ai fost un tată bun și un soț bun? Dacă ucizi, ești un criminal. Așa stăteau lucrurile pentru ceilalți. Pentru niște străini. Pentru oamenii despre care citești în ziare. Cecilia era convinsă de lucrul ăsta, dar oare în cazul lui John-Paul se aplicau alte reguli? Și dacă da, de ce?
   Un lipăit de pași mici și iuți s-a auzit de pe hol și deodată un trupușor cald s-a catapultat peste ei în pat.
   - ’Neața, mami, a spus Polly strecurându-se vioaie între ei.
   Și-a îndesat capul în perna Ceciliei. Șuvițe din părul ei negru-albăstrui o gâdilau pe Cecilia la nas.
   - Bună, tati.
   Cecilia s-a uitat la fiica ei cea mică de parcă o vedea pentru prima dată: tenul perfect, genele lungi, ochii albaștri și strălucitori. Totul la ea era delicat și pur.
   Ochii injectați ai Ceciliei i-au întâlnit pe cei ai lui John-Paul și atunci au înțeles perfect. Iată de ce. 
   - Bună, Polly, au răspuns amândoi într-un glas.

                                           21.

         Liam a spus ceva ce Tess nu a reușit să audă, i-a dat drumul de mână și s-a oprit exact în fața intrării în școala St Angela’s.
   Șuvoiul de părinți și copii și-a deviat cursul ca să depășească obstacolul apărut brusc în calea lor și acum trecea ocolindu-i. Tess s-a aplecat lângă el și cineva a lovit-o din greșeală cu cotul în ceafă.
   - Ce este? a întrebat ea frecându-se la cap.
   Se simțea crispată și surescitată. Aici, ca și în Melbourne, era la fel de neplăcut să vină să-l aducă pe Liam la școală. Era ca un fel de iad pentru una ca ea. Oameni, peste tot numai oameni.
   - Vreau acasă, a spus Liam cu capul plecat în pământ. Vreau la tati.
   - Ce-ai zis? a întrebat Tess, deși auzise.
   A încercat să-l ia de mână.
   - Mai întâi, hai să ne dăm amândoi la o parte.
   Se așteptase la asta. Până acum totul mersese suspect de bine, curios de bine. Liam se arătase neobișnuit de optimist în legătură cu această bruscă și neașteptată schimbare de școală. „Ce adaptabil e”, se minunase mama lui Tess, dar Tess știuse că asta se datora mai mult problemelor pe care el le avea la fosta lui școală decât bucuriei de a merge la una nouă.
   Liam o trăgea de braț, iar ea a trebuit să se aplece din nou.
   - Tu, cu tati și Felicity n-ar trebui să vă mai certați, a spus el, făcând mâna pâlnie la urechea lui Tess.
   Respirația lui era caldă și mirosea a pastă de dinți.
   - Cere-ți scuze. Spui că n-ai vrut. Așa putem să ne întoarcem acasă.
   Tess a simțit că-i stă inima în loc.
   Proasto. Ce proastă ești. Chiar crezuse că putea să-l păcălească pe Liam? Întotdeauna o surprinsese cât de bine înțelegea ce se întâmplă în jurul lui.
   - Bunica poate să vină să stea cu noi în Melbourne, a spus Liam. Putem să avem și acolo grijă de ea până i se vindecă piciorul.
   Culmea! Asta nu-i trecuse prin cap lui Tess. De parcă viața ei în Melbourne și viața mamei ei în Sydney se desfășurau pe două planete diferite.
   - Au scaune cu rotile și la aeroport, a spus Liam cu un aer solemn și chiar atunci rucsacul unei fetițe i-a șters fața, prinzându-i colțul ochiului.
   Chipul i s-a schimonosit și din frumoșii lui ochi aurii au început să curgă lacrimi.
   - Scumpule, a spus Tess neajutorată, aproape să izbucnească și ea în lacrimi. Nu-i nevoie să mergi la școala asta. A fost o idee prostească...
   - Hei, bună dimineața, Liam. Tocmai mă întrebam dacă ești aici!
   Era țăcănita de directoare. S-a lăsat pe vine lângă Liam cu ușurința unui copil. Probabil că face yoga, s-a gândit Tess. Un băiețel de aceeași vârstă cu fiul ei a trecut pe lângă ea și a mângâiat-o drăgăstos pe părul creț și grizonant de parcă ar fi fost câinele școlii, nu directoarea.
   - Bună, Miss Applebee!
   - Bună dimineața, Harrison! a spus Trudy ridicând o mână și șalul i-a alunecat de pe umeri. 
   - Scuzați-ne. Am produs aici un mic ambuteiaj... a dat să spună Tess, dar Trudy doar a zâmbit vag în direcția ei, și-a aranjat șalul cu o mână și și-a îndreptat din nou atenția spre Liam.
   - Știi ce am făcut eu împreună cu învățătoarea ta, doamna Jeffers, ieri după-amiază?
   Băiatul a ridicat din umeri și și-a șters neglijent lacrimile de pe obraz.
   - Am transformat sala ta de clasă într-o planetă, a spus ea cu ochii strălucind. Vânătoarea de ouă de Paști are loc în spațiul cosmic.
   Liam și-a tras nasul și a părut extrem de neîncrezător.
   - Cum? a zis el. Cum ați făcut asta?
   - Vino să vezi.
   Trudy s-a ridicat în picioare și l-a luat pe Liam de mână.
   - Spune-i pa-pa lui mami. Poți să-i spui după-amiază câte ouă ai descoperit în cosmos.
   Tess l-a sărutat pe creștetul capului.
   - Bine, atunci. Să ai o zi minunată și nu uita că am să...
   - E o navă spațială, desigur. Ghicești cine va zbura cu ea? a spus Trudy luându-l cu ea, iar Tess a văzut că Liam s-a uitat la directoare cu o față luminată brusc de o rază de speranță, după care a fost înghițit de o mare de uniforme în carouri alb-albastre.
   Tess s-a întors să plece. Avea un ciudat sentiment de ușurare pe care îl simțea de fiecare dată când îl lăsa pe copil în grija altcuiva, ca și cum gravitația ar fi dispărut. Ce să facă ea acum? Ce-i va spune copilului când se va întoarce astăzi de la școală? Nu putea să mintă și să-i spună că nu s-a întâmplat nimic, dar nici nu putea să-i spună adevărul, nu? Tati și Felicity se iubesc. Tati ar trebui să mă iubească cel mai mult pe mine. Așa că sunt foarte supărată pe ei. Mă simt foarte tristă.
   Probabil că adevărul era întotdeauna cea mai bună soluție.
   Ea se grăbise să acționeze. Își zisese în sinea ei că făcea totul pentru Liam. În realitate, l-a smuls pe copil din casa lui, de la școala lui și din existența lui pentru că așa a vrut ea să facă. A vrut să fie cât mai departe de Will și Felicity, iar acum fericirea lui Liam depindea de o femeie ciudată, cu părul creț, pe nume Trudy Applebee.
   Poate că ar fi bine ca Liam să învețe acasă până se va rezolva situația. La majoritatea materiilor l-ar putea ajuta ea. La engleză, geografie. Ar fi amuzant! Dar la matematică... Aici nu se pricepea.
   Când erau la școală, Felicity o ajuta pe Tess la matematică, iar acum cădea tot în sarcina ei să-l ajute și pe Liam. Chiar de curând verișoara ei spusese că abia așteaptă să redescopere ecuația de gradul patru când Liam va fi la liceu, iar Tess și Will s-au uitat unul la altul, au ridicat din umeri și au râs. Felicity și Will se comportaseră atât de firescl Tot timpul. Au păstrat numai pentru ei micul lor secret.
   Tocmai ieșise din curtea școlii și se întorcea acasă la mama ei, când a auzit o voce din spate.
   - Bună dimineața, Tess.
   Era Cecilia Fitzpatrick care a apărut brusc lângă ea, mergând în aceeași direcție, cu cheile mașinii zornăind într-o mână. I s-a părut că mergea ciudat, parcă șchiopăta.
   Tess a inspirat adânc pregătindu-se să răspundă.
   - ’Neața!
   - Ce faci, l-ai adus pe Liam la noua lui școală? a întrebat Cecilia.
   Purta niște ochelari de soare care au scutit-o pe Tess de privirea ei insistentă. Și vorbea ca și când ar fi fost răcită.
   - S-a descurcat bine? Întotdeauna e puțin mai greu la început.
   - Ei, nu chiar atât de bine, dar Trudy...
   Tess s-a oprit nedumerită când a observat cum era încălțată Cecilia. Într-un picior purta un balerin negru, iar în celălalt o sanda aurie cu toc. Nu era de mirare că mergea ciudat. S-a făcut că nu observă și a continuat să vorbească.
   - Dar Trudy s-a purtat cu el minunat.
   - Oh, da. Rar găsești pe cineva ca Trudy, să fii sigură, în fine, uite și mașina mea, a spus Cecilia arătând spre un vehicul alb care avea inscripționat pe uși numele firmei Tupperware. Am uitat că Polly are astăzi sport. Eu niciodată nu... în fine, am uitat, așa că trebuie să mă întorc să-i aduc adidașii de-acasă. Polly e îndrăgostită de profesorul de sport, așa că o să se supere pe mine dacă întârzii. 
   - Connor, a spus Tess. Connor Whitby. El e profesorul ei de sport.
   Tess s-a gândit la el cum stătea cu casca sub braț când s-au întâlnit azi-noapte în stația de benzină. 
   -Da, așa este. Toate fetițele sunt îndrăgostite de el. Și jumătate dintre mame.
  - Serios?
   - Bună dimineața, Tess. Bună, Cecilia.
   Era Rachel Crowley, secretara școlii, care venea din sens opus, purtând în picioare niște adidași albi, iar în sus o fustă și o cămașă de mătase elegantă. Tess s-a întrebat dacă exista cineva care, de câte ori o vedea pe Rachel, să nu se gândească la Janie Crowley și la ce i s-a întâmplat în parcul acela. Nu-ți venea să crezi că Rachel fusese cândva o femeie obișnuită și că trecuse printr-o tragedie care a șocat pe toată lumea.
   Rachel s-a oprit în fața lor. Altă conversație. Nu se mai termina o dată. Părea obosită și palidă, iar părul ei alb nu mai era la fel de frumos coafat ca ieri, când s-a întâlnit Tess cu ea.
   - Mulțumesc din nou pentru că m-ai dus acasă, i s-a adresat ea Ceciliei.
   Apoi a zâmbit către Tess.
   - Aseară am fost la o petrecere Tupperware de-a Ceciliei și am băut cam mult. De-asta am venit azi
pe jos, a spus ea arătând spre pantofii de sport din picioare. Rușinos, nu-i așa?
   A urmat un moment jenant în care nimeni nu zicea nimic. Tess fusese convinsă că Cecilia va vorbi prima, dar aceasta părea că se uită atentă undeva în depărtare și în mod neobișnuit, aproape bizar, a tăcut.
   - S-ar zice că a fost o seară pe cinste, a spus Tess până la urmă.
   Vocea i-a răsunat prea tare și prea entuziastă. De ce nu putea să vorbească și ea ca o persoană normală?
   - Să știi că da.
   Rachel s-a uitat ușor mirată la Cecilia care tot nu zicea nimic, așa că și-a întors din nou atenția spre Tess.
   - Ai reușit să-l duci pe Liam în clasa lui?
   - Miss Applebee l-a luat sub aripa ei ocrotitoare, a spus Tess.
   - Asta-i bine, a spus Rachel. O să se descurce el. Trudy acordă o atenție deosebită nou-veniților. Ei, dar cred că e timpul să-mi încep și eu ziua de muncă. Mă duc să scap de ciubotele astea. Pa-pa, fetelor.
   - Îți doresc o zi...
   Vocea Ceciliei a ieșit răgușită și ea a tușit ca să și-o dreagă.
   - Îți doresc o zi minunată, Rachel.
   - Și ție la fel.
   Rachel a plecat spre școală.
   - Oh, Doamne! A făcut Cecilia ducându-și mâna la gură. Cred că-mi vine să...
   S-a uitat agitată în jurul ei, căutând parcă ceva.
   - Fir- ar!
   Brusc s-a chircit lângă rigolă și a început să vomite.
   Aoleu, s-a gândit Tess în timp se sunetele oribile nu mai încetau.
   Nu voia să o vadă pe Cecilia Fitzpatrick vomitând într-o rigolă. Era din cauza mahmurelii după cheful de aseară? O toxiinfecție alimentară? Oare ar trebui să se chircească lângă ea și să-i țină părul la spate așa cum se ajută prietenele în toaletele din cluburi după ce au băut prea multă tequila? Așa cum făceau cândva ea și Felicity? Sau ar trebui să o frece ușurel pe spate, cu mișcări circulare, așa cum îi făcea lui Liam când îi era rău? Sau măcar să spună câteva vorbe liniștitoare, pline de compasiune, dacă tot era de față, ca să arate că-i pasă? Nu doar să stea aici și să se uite oripilată în altă parte. Dar nici n-o cunoștea bine pe femeia asta.
   Când era însărcinată cu Liam, Tess suferise îngrozitor din cauza grețurilor matinale care la ea durau toată ziua. I se întâmplase de nenumărate ori să vomite în locuri publice și atunci nu-și dorea decât să fie lăsată în pace. Oare s-o șteargă frumușel din loc? Dar nu putea s-o abandoneze așa pe biata femeie.
   S-a uitat disperată în jurul ei să vadă dacă mai era vreo mamă prin apropiere, una din acelea care știu ce să facă într-o astfel de situație. Cu siguranță că Cecilia avea zeci de prietene la școală, dar dintr-odată strada era pustie și liniștită.
   La un moment dat i-a venit o idee genială: șervețele de hârtie.
   Gândul că putea să-i ofere Ceciliei ceva folositor și adecvat a umplut-o de un sentiment ridicol de asemănător cu bucuria. A cotrobăit prin geantă și a găsit un pachețel cu șervețele de hârtie nedesfăcut și o sticlă cu apă.
   „Parcă ai fi un cercetaș”, îi spusese Will la începutul relației lor, văzând-o că scoate din geantă o mică lanternă după ce el scăpase cheile mașinii pe o stradă întunecată, când se întorceau acasă de la film.
  „Dacă am rămâne pe o insulă pustie, am putea sta liniștiți mulțumită genții lui Tess”, spusese Felicity pentru că, bineînțeles, Felicity fusese și ea acolo, în seara aceea, își amintea bine. Dar când nu era și Felicity cu ei?
   - Vai de mine, a spus Cecilia.
   Apoi s-a îndreptat de spate, s-a așezat epuizată pe bordură și s-a șters cu mâna la gură.
   - Ce penibil.
   - Poftim.
   Tess i-a întins șervețelele.
   - Te simți bine? Să fi fost de la... mâncare?
   Tess a observat că Ceciliei îi tremurau rău mâinile și că se albise la față.
  - Nu știu.
   Cecilia și-a suflat nasul și a ridicat ochii spre Tess.
   Avea niște cearcăne vineții și urme de rimei pe pleoape. Arăta oribil.
   - Îmi cer scuze. Trebuie să pleci. Probabil că ai o mulțime de treburi de făcut.
   - Dar chiar nu am nimic de făcut, a spus Tess. Absolut nimic. A desfăcut dopul sticlei. Vrei puțină apă?
   - Mulțumesc.
   Cecilia a luat sticla și a băut. A dat să se ridice în picioare și s-a clătinat amețită. Tess abia a apucat s-o prindă de braț ca să nu cadă.
   -  Scuze, scuze, a spus Cecilia aproape suspinând.
   - N-ai de ce.
   Tess a sprijinit-o.
   - Chiar n-ai de ce. Cred că ar fi bine să te duc eu acasă.
   - Oh, nu, nu, ești foarte amabilă, dar acum mă simt bine.
   - Ba nu te simți bine, a spus Tess. Am să te duc eu acasă. Tu te bagi în pat și eu am să mă întorc la școală ca să-i aduc fiicei tale adidașii.
   - Nu pot să cred că iar am uitat afurisiții ăia de adidași ai lui Polly, a spus Cecilia.
   Era atât de supărată pe ea însăși de parcă ar fi pus în pericol viața lui Polly.
  - Haide, vino, a spus Tess.
   A luat cheile din mâna Ceciliei care nu s-a opus și, îndreptând telecomanda spre mașina pe care scria Tupperware, a apăsat butonul de deblocare. Se simțea cuprinsă de un neobișnuit sentiment de eficiență și hotărâre.
   - Îți mulțumesc pentru asta.
   Cecilia s-a sprijinit din greu pe brațul lui Tess care a ajutat-o să urce în mașină pe scaunul din dreapta.
   - Nu-i nicio problemă, a spus Tess pe un ton energic și pragmatic, total diferit de tonul ei obișnuit, apoi a închis portiera și a trecut pe partea cealaltă ca să urce la volan.
   Câtă amabilitate și ce spirit civic din partea ta! a răsunat vocea lui Felicity în mintea ei. Nu mai lipsește decât să te înscrii în comitetul de părinți!
   Mai du-te dracului, Felicity, a spus Tess în sinea ei și a răsucit cheia în contactul mașinii cu o mișcare scurtă și abilă din încheietura mâinii.

                                        22.

       Ce-o fi avut Cecilia azi-dimineață? Nu era deloc în apele ei, reflecta Rachel în timp ce intra în școală, simțindu-se ciudat în încălțămintea cu talpă plată care îi făcea mersul elastic și totodată rușinată că purta adidași în loc de obișnuiții ei pantofi cu toc.
   Simțea că transpirase la subsuori și la rădăcina părului, însă mersul pe jos până la serviciu chiar o revigorase. Dimineață, înainte să plece de-acasă, se gândise o clipă să cheme un taxi fiindcă se simțea epuizată după noaptea trecută. Stătuse trează ore în șir după ce plecase Rodney Bellach, rulând în minte la nesfârșit filmulețul cu Janie și Connor. De fiecare dată când își amintea de el, chipul lui Connor devenea din ce în ce mai malefic în memoria ei. Rodney doar s-a arătat precaut pentru că nu voia ca ea să-și facă speranțe prea mari.
   Acum era bătrân și-și mai pierduse din agerime. Dar dacă un polițist (sau polițistă!) tânăr și dezghețat va vedea înregistrarea, va înțelege imediat care sunt implicațiile și va lua măsuri ferme. Ce să facă dacă se va întâlni cu Connor Whitby astăzi la școală?
   Să-l înfrunte? Să-l acuze? Numai cât se gândea și o cuprindea amețeala. Cu siguranță că emoțiile ei vor crește până la cer: durere, furie, ură.
   A tras adânc aer în piept. Nu, nu, n-o să-l înfrunte. Ea voia ca totul să fie făcut așa cum trebuie și nu voia să-l prevină sau să spună ceva care ar putea s-o coste pierderea verdictului de vinovăție. Cum ar fi ca el să scape grație unei subtilități juridice pentru că ea n-a putut să-și țină gura. A cuprins-o subit un sentiment nu chiar de fericire, de altceva. De speranță? De satisfacție? Da, era satisfacție, pentru că făcea ceva pentru Janie. Asta era.
   Trecuse atâta timp de când nu mai putea să facă ceva, orice, pentru fiica ei: să intre în camera ei într-o noapte friguroasă ca să mai pună o pătură peste umerii aceia osoși (lui Janie îi era mereu frig), să-i facă un sendviș cu brânză și murături cum îi plăcea ei (cu mult unt - Rachel încerca pe furiș s-o îngrașe), să aibă grijă să-i spele de mână hainele delicate, să-i dea o bancnotă de zece dolari fără un motiv anume. De ani de zile simțea nevoia de a face din nou ceva pentru Janie, să fie iar mama ei, să aibă iar grijă de ea măcar puțin și iată că, în sfârșit, acum avea această ocazie. Pun eu mâna pe el, scumpa mea. Nu mai durează mult.
   Telefonul mobil a început să-i sune în geantă și ea a scotocit după el, grăbită să răspundă înainte să intre enervanta căsuță vocală.
   Probabil că era Rodney! Cine altcineva să sune la ora asta matinală? Are deja noutăți? Dar precis era prea devreme, n-avea cum să fie el.
   - Alo?
   Văzuse numele chiar înainte să răspundă. Rob, nu Rodney. Acel „Ro” îi dăduse o clipă de speranță.
   - Mamă? Totul e bine?
   A încercat să nu-l nedreptățească pe Rob, supărându-se că era el și nu Rodney.
   - E foarte bine, dragule. Eram în drum spre serviciu. Ce e?
   Rob s-a lansat într-o lungă poveste, iar Rachel și-a continuat drumul spre secretariatul școlii. A trecut pe lângă o sală cu elevi de clasa întâi și a auzit prin ușă râsetele zglobii ale copiilor. A aruncat o privire înăuntru și a văzut-o pe șefa ei, Trudy Applebee, trecând glonț printre rândurile de bănci, cu un braț întins în aer ca un supererou, în timp ce învățătoarea și-a acoperit ochii cu mâna și a început să chicotească neajutorată.
   Razele acelea de lumină albă care jucau prin clasă proveneau cumva de la un proiector de lumini stroboscopice? Cu siguranță că băiețelul lui Tess O’Leary nu se va plictisi în prima lui zi de școală. În schimb Trudy, care trebuia să lucreze la raportul pentru Ministerul Educației... Rachel a oftat. O va mai lăsa până la ora zece și atunci se va duce după ea s-o convingă să se întoarcă la birou.
   - Ne-am înțeles, da? a spus Rob. Vii și tu duminică la părinții lui Lauren?
   - Ce este? a întrebat Rachel.
  A intrat în birou și a pus geanta pe masă.
   - Mă gândeam că poate aduci un tort Pavlova. Dacă vrei.
   - Să aduc un tort unde? Când? a întrebat ea neînțelegând la ce se referea Rob.
   L-a auzit pe acesta cum oftează adânc.
   - În duminica de Paște. La masă. La părinții lui Lauren. Știu că am spus că vom veni la tine la masă, dar e imposibil să împăcăm pe toată lumea. Am fost atât de ocupați cu pregătirile pentru New York. De-aia ne-am gândit că dacă vii tu la ei, putem să ne vedem toți o dată.
   Familia lui Lauren. Întotdeauna mama lui Lauren tocmai mersese cu o seară mai înainte la un spectacol de balet, de operă sau de teatru și, indiferent de ce era, fusese, pur și simplu, extraordinar sau excelent. Tatăl lui Lauren, avocat pensionar, schimba respectuos câteva amabilități cu Rachel, apoi brusc o abandona cu o figură nedumerită, dar politicoasă, de parcă nu-și dădea seama cine era ea.
   Întotdeauna aveau și pe cineva străin la masă, vreo figură fermecătoare și neobișnuită, care monopoliza discuția povestind la nesfârșit despre călătoria fascinantă pe care tocmai a făcut-o în India sau Iran, și tuturor în afară de Rachel li se părea extrem de captivant. Rachel nu înțelegea de unde tot continuau să răsară astfel de musafiri exotici, fiindcă ea niciodată nu văzuse de două ori pe vreunul dintre ei. Parcă erau angajați ca oratori special invitați cu ocazia respectivă.
   - Bine, a spus Rachel resemnată.
   Îl va lua pe Jacob și se va juca cu el în grădină. Suporta orice dacă îl avea pe Jacob.
   - Nu-i nimic. Am să aduc un tort Pavlova.
   Rob era înnebunit după tortul făcut de ea. Dragul de el. Probabil că n-a observat niciodată că tortul strâmb făcut de Rachel era oarecum tolerat printre celelalte platouri cu mâncăruri mult mai rafinate de pe masă.
   - Apropo, Lauren voia să știe dacă vrei să-ți mai aducă fursecuri, sau cum se cheamă, din acelea de care ți-am adus data trecută.
   - E foarte drăguț din partea ei, dar mie mi s-au părut puțin cam dulci, a spus Rachel.
   - Și a mai zis să te întreb dacă te-ai distrat la petrecerea Tupperware de aseară.
   Probabil că Lauren observase invitația Mariei pe frigider când l-a luat luni pe Jacob. Abureli. Iată cât mă interesează viața bătrânei mele soacre!
   - A fost foarte bine, a zis Rachel.
   Să-i spună de filmulețul video? Oare l-ar necăji? L-ar încânta?
   Avea dreptul să știe. Uneori se simțea stânjenită știind cât de puțin îi păsase de suferința lui Rob, că nu-și dorea decât ca el s-o lase în pace, să se ducă la culcare, să se uite la televizor, s-o lase să plângă în liniște.
   - Cam plictisitor, nu, mamă?
   - Ba a fost frumos. De fapt, când am ajuns acasă...
   - Hei! Ieri, înainte să mă duc la serviciu, i-am făcut lui Jacob poză pentru pașaport. Să vezi cum a ieșit. Dulce foc.
   Janie nu avusese în viața ei un pașaport. În schimb Jacob, la vârsta de numai doi ani, avea un pașaport cu care putea să plece din țară oricând.
   - Abia aștept s-o văd, a spus Rachel.
   Nu-i va spune lui Rob despre înregistrarea video. Era mult prea ocupat cu viața lui importantă și itinerantă ca să-și mai bată capul cu deschiderea unei anchete în cazul uciderii surorii lui.
   A urmat un moment de tăcere. Rob nu era prost.
   - Nu am uitat de ziua de vineri, a spus el. Știu că în perioda asta a anului îți este întotdeauna foarte greu. De fapt, că tot a venit vorba de ziua de vineri...
   Părea că așteaptă ca ea să spună ceva. Oare acesta era motivul pentru care îi telefonase?
   - Da, a spus ea nerăbdătoare. Ce e cu ziua de vineri?
   - Lauren a vrut să discute cu tine data trecută. Este ideea ei. Adică nu. Nu este a ei. Este ideea mea. Doar că ea a zis ceva care m-a făcut să mă gândesc că am putea... în fine, știu că întotdeauna te duci în parc. În parcul acela. Știu că de obicei te duci singură. Dar eu mă gândeam că poate ar fi bine să vin și eu. Cu Lauren și Jacob, dacă se poate.
  - Dar n-am nevoie...
   - Știu că tu nu ai nevoie să venim cu tine, a întrerupt-o Rob.
   Vorbea neobișnuit de răspicat.
   - Doar că de data asta eu aș vrea să merg acolo. Pentru Janie. Să-i arăt că...
   Rachel a auzit că i s-a schimbat vocea. El și-a dres glasul și a continuat pe un ton mai grav.
   - Și după aceea, există o cafenea drăguță aproape de gară. Lauren zicea că e deschisă și în Vinerea Mare. După aceea am putea să luăm micul dejun acolo. A tușit și s-a grăbit să adauge: sau măcar să bem o cafea.
   Rachel și-o imagina pe Lauren în parc, solemnă și elegantă. Ar veni îmbrăcată într-un trenci de culoarea untului, strâns cu cordon în talie, cu părul ei mătăsos prins într-o coadă de cal lăsată mai pe ceafă ca să nu i se bălăngăne, rujată cu o culoare neutră, nu foarte aprinsă, ar spune și ar face numai ce trebuie, când trebuie, transformând „comemorarea morții surorii soțului ei” într-un alt eveniment social bifat cu grijă în agenda ei.
   - Cred că aș prefera să... a dat ea să spună, dar și-a adus aminte cum lui Rob i se blocase vocea mai devreme.
   Totul era orchestrat de Lauren, cu siguranță, dar poate că era un lucru pe care Rob simțea nevoia să-l facă. Poate că el avea nevoie să facă acel lucru mai mult decât avea nevoie Rachel să fie singură.
   - Bine, a spus ea. Nicio problemă din partea mea. De obicei eu merg acolo foarte devreme, pe la ora șase, dar și Jacob se trezește cum se luminează de ziuă, nu?
   - Da! Se trezește! Deci, vom fi acolo. Mulțumesc, înseamnă că...
   - Să știi că am o zi foarte încărcată, așa că nu te supăra, dar...
   Vorbeau deja de prea mult timp. Probabil că Rodney încercase s-o sune și telefonul ei suna ocupat.
   - La revedere, mamă, a spus Rob cu tristețe în glas.

                                          23.

          Casa Ceciliei era frumoasă, primitoare și luminoasă datorită ferestrelor imense prin care se vedeau curtea din spate, perfect îngrijită și piscina.
   Pe pereți atârnau fotografii de familie drăguțe și amuzante, și desene înrămate de-ale copiilor. Totul strălucea de atâta ordine și curățenie, dar nu în maniera aceea excesiv d e formală, sobră. Canapelele arătau moi și confortabile, iar rafturile erau pline cu cărți și bibelouri interesante. Peste tot erau numai lucruri de-ale fetelor Ceciliei: echipamente de sport, un violoncel, o pereche de papuci de balet, dar toate erau puse exact la locul lor.
   Semăna cu o casă scoasă la vânzare pe care agentul imobiliar ar lăuda-o ca fiind „căminul ideal”.
   - Îmi place grozav demult casa ta, i-a spus Tess Ceciliei în timp ce aceasta o conducea în bucătărie.
   - Mulțumesc, este... oh!
   Cecilia s-a oprit brusc la ușa bucătăriei.
   - Scuză-mă pentru dezordine!
   - Cred că glumești, a spus Tess, care venea în urma ei.
   Pe tejgheaua din bucătărie se vedeau câteva castroane pentru micul dejun, un pahar cu suc de mere băut pe jumătate și lăsat pe cuptorul cu microunde, iar pe masă o cutie cu fulgi de cereale Sultana Bran și un mic teanc de cărți.
   Tess a rămas stupefiată când a văzut-o pe Cecilia cum a început să alerge de colo-colo prin bucătărie ca o tornadă. În câteva secunde a băgat castroanele în mașina de spălat vase, a pus cerealele într-o cămară imensă și acum lustruia chiuveta cu un prosop de hârtie.
   - În dimineața asta am întârziat neobișnuit demult, a explicat Cecilia în timp ce freca chiuveta de parcă viața ei depindea de ea. În mod normal eu nu pot să plec de-acasă dacă nu e totul perfect. Știu că sunt ridicolă. Sora mea spune că am o boală. Cum îi zice? Tulburare obsesiv-compulsivă. Exact. TOC.
   Tess s-a gândit că sora ei s-ar putea să aibă dreptate.
   - Ar trebui să te odihnești, a spus ea.
   - Ia un loc. Vrei un ceai? O cafea? a întrebat Cecilia agitată. Am brioșe, fursecuri...
   S-a oprit, și-a apăsat mâna pe frunte și o clipă a închis ochii.
   - Oh, Doamne! Asta e, ah, ce ziceam?
   - Cred că ar trebui să mă lași pe mine să-ți fac un ceai.
   - Mi-ar prinde bine...
   Cecilia și-a tras un scaun ca să se așeze, apoi s-a oprit înmărmurită când a observat cum era încălțată.
   - M-am încălțat cu un pantof de-un fel și unul de altfel, a spus ea stupefiată.
   - Nu cred că a observat nimeni, a zis Tess.
   Cecilia s-a așezat pe scaun și a pus coatele pe masă, apoi i-a aruncat lui Tess un zâmbet jalnic, aproape spășit.
   - La St Angela’s am reputația că sunt exact opusul a ceea ce vezi.
   - Fii liniștită, a spus Tess.
   A umplut cu apă un ibric lustruit-lună și a observat că a lăsat câțiva stropi pe chiuveta perfect curată a Ceciliei.
   - Am să păstrez secretul.
   Îngrijorată să nu se interpreteze că ea considera nelalocul lui comportamentul Ceciliei, Tess a schimbat repede subiectul.
   - Cumva una dintre fetele tale scrie o lucrare despre Zidul Berlinului? a întrebat ea arătând spre teancul de cărți de pe masă.
   - Fiica mea Esther citește despre el pentru că o interesează, a răspuns Cecilia. Devine obsesiv de interesată de tot felul de subiecte. Vrând-nevrând, ne specializăm și noi, ceilalți. Uneori e cam obositor. În fine.
   A inspirat adânc și brusc s-a întors spre Tess de parcă amândouă s-ar fi aflat la un dineu și Cecilia ar fi decis că era timpul să intre în vorbă cu ea și nu cu invitatul din cealaltă parte a ei.
   - Tess, tu ai fost la Berlin?
   Tonalitatea vocii ei era nefirească. Oare avea să i se facă iarăși rău? Cumva Cecilia lua medicamente? Era bolnavă mintal?
   - Nu.
   Tess a deschis ușa cămării ca să caute plicurile de ceai și a făcut ochii mari când a văzut mulțimea de recipiente Tupperware frumos etichetate, de toate formele și dimensiunile. Arăta ca în reclamele din reviste.
  - Am fost în Europa de câteva ori, dar verișoara mea Felicity...
   S-a oprit. Era cât pe ce să spună că pe verișoara Felicity n-o interesa Germania, prin urmare nu fusese nici ea acolo, însă pentru prima dată a frapat-o cât de aiurea era ce voise ea să zică. De parcă propriile ei impresii despre Germania n-aveau nicio importanță.
   (Chiar așa, care erau impresiile ei despre Germania?)
   A văzut o tavă cu pliculețe de ceai frumos rânduite.
   - Măiculiță! Ai de toate felurile! Ce ceai preferi?
   - Oh, Earl Grey, simplu, fără zahăr. Zău așa, lasă -mă pe mine, te rog!
   Cecilia a dat să se ridice în picioare.
   - Stai acolo, a spus Tess pe un ton aproape poruncitor, de parcă o cunoștea pe Cecilia de când lumea.
   Dacă Cecilia se comporta altfel decât de obicei, așa avea să facă și Tess. S-a așezat la loc pe scaun.
   „Oare lui Polly i-or fi trebuind adidașii imediat?” i-a venit în minte lui Tess. „Să mă întorc repede la școală ca să-i duc?”
   Cecilia a tresărit.
   - Iar am uitat că Polly are sport! Am uitat complet!
   Tess a zâmbit când a văzut-o pe Cecilia atât de îngrozită. Parcă era pentru prima dată în viața ei când uita să facă unele lucruri.
   - Abia la ora zece vor ieși pe terenul de sport, a spus Cecilia încet.
   - În cazul ăsta am să rămân să beau un ceai cu tine, a spus Tess.
   A înhățat o cutie scumpă și nedesfăcută cu fursecuri cu ciocolată din cămara cu minuni a Ceciliei, ușor intrigată de propria ei cutezanță. Măcar să știe o treabă, zău așa.
   - Vrei și un fursec?

                                               24.

           Cecilia se uita la Tess cum duce ceașca de ceai la gură (folosise alte cești, nu cele pe care le folosea Cecilia pentru musafiri) și îi zâmbește fără să aibă habar ce monolog înfiorător se desfășura în mintea ei.
   Tess, vrei să știi ce am aflat azi-noapte? Soțul meu a omorât-o pe Janie Crowley. Da! Uau, pe bune! Da, exact, pe fiica lui Rachel Crowley, doamna aceea drăguță cu părul alb și privire tristă, cea care a trecut pe lângă noi azi-dimineață, care m-a privit direct în ochi și mi-a zâmbit. Așa că, Tess, sinceră să fiu, am cam dat de belea, vorba maică-mii. O mare belea.
   Ce-ar zice Tess dacă Cecilia ar spune aceste cuvinte cu voce tare?
   Cecilia crezuse că Tess era o femeie misterioasă, sigură pe sine, care nu simțea nevoia să umple pauzele de conversație, dar acum își dădea seama că s-ar putea să fie timidă. De câte ori întâlnea privirea Ceciliei, parcă o înfrunta, și avea grijă să stătea cu spatele drept, ca un copil care se comportă frumos când se află în vizită.
   Fusese foarte amabilă că o ajutase pe Cecilia și o condusese acasă după incidentul umilitor de la rigolă. Oare de-aici înainte Cecilia avea să vomite de fiecare dată când se va întâlni cu Rachel Crowley? Fiindcă atunci chiar că ar fi o problemă.
   Tess a înclinat ușor capul ca să se uite la cărțile despre Zidul Berlinului.
   - Întotdeauna mi-a plăcut să citesc despre tentativele de evadare.
   - Și mie, a spus Cecilia. Despre cele reușite.
   A deschis o carte la secțiunea de fotografii din mijloc.
   - Vezi această familie?
   A arătat cu degetul spre o fotografie alb-negru în care se vedeau un bărbat tânăr, o femeie și patru copii mici, îmbrăcați sărăcăcios.
   - Omul acesta a deturnat un tren. L-au poreclit Harry Ghiulea. A trecut cu trenul în viteză peste bariere. Conductorul îi spunea „Tovarășe, ai înnebunit?” Toți au trebuit să se bage pe sub scaune ca să nu fie împușcați. Poți să-ți imaginezi? Nu că ești în locul lui, ci al ei. Al mamei. Mă tot gândesc la treaba asta. Patru copii întinși pe jos. Gloanțele le zburau pe deasupra capetelor. Ea le spunea o poveste născocită pe loc doar ca să le distragă atenția. Zicea că niciodată până atunci nu inventase o poveste pentru ei. Nici eu nu le-am spus vreodată copiilor mei o poveste inventată de mine. Nu am imaginație. Pun pariu că tu le spui copiilor tăi povești inventate de tine, așa-i?
   - Uneori, a răspuns Tess rozându-și unghia degetului mare.
   Vorbesc prea mult, s-a gândit Cecilia, apoi și-a dat seama că spusese „copiii tăi”, deși Tess avea un singur copil, și se întreba dacă ar trebui să se corecteze, dar dacă Tess își dorea cu disperare încă un copil și nu putea să-l aibă din cine știe ce motiv?
   Tess a întors cartea spre ea și s-a uitat la fotografie.
   - Cred că asta arată de ce suntem în stare pentru a câștiga libertatea. Noi o aveam de-a gata.
   - Eu cred că, dacă aș fi fost soția lui, aș fi spus nu, a zis Cecilia.
   Vorbea pe un ton agitat de parcă chiar s-ar fi confruntat cu o astfel de alegere. Făcea un efort conștient să-și calmeze vocea.
   - Eu nu cred că aș fi fost suficient de curajoasă. Aș fi zis: „Nu merită. Ce contează că suntem închiși în spatele zidului, măcar suntem în viață. Măcar copiii noștri trăiesc. Moartea e un preț mult prea mare pentru libertate”.
   Care era prețul libertății lui John-Paul? Rachel Crowley? Ea era prețul? Pacea ei sufletească? Pacea sufletească pe care ar căpăta-o dacă în sfârșit ar afla ce se întâmplase cu fiica ei și de ce, și dacă vinovatul era pedepsit? Cecilia era și-acum furioasă pe o educatoare care o dată o făcuse pe Isabel să plângă. Bine că Isabel nici măcar nu-și mai aducea aminte. Dar Rachel, ea oare cum s-o fi simțind?
   Cecilia a simțit că i se întoarce iar stomacul pe dos. A pus ceașca de ceai pe masă.
   - Te-ai albit de tot la față, a spus Tess.
   - Cred că am făcut o viroză, a spus Cecilia. Soțul meu mi-a dat un virus. Un virus extrem de urât. Ha!
   Spre groaza ei, și-a dat seama că a râs cu voce tare.
   - Sau altceva. Am făcut ceva, asta-i sigur.

                                        25.

           În timp ce se îndrepta spre școală cu mașina Ceciliei ca să-i ducă lui Polly pantofii de sport, Tess și-a dat seama că dacă Polly avea sport astăzi, înseamnă că și Liam avea sport, pentru că erau amândoi în aceeași clasă, nu?
   Și bineînțeles că el nu era echipat pentru sport. Nimeni nu-i spusese lui Tess că astăzi aveau ora de sport. Sau poate că i se spusese, dar ea nu reținuse. Se întreba dacă să treacă pe la mama ei ca să ia adidașii lui Liam. Nu se hotăra ce să facă. Nimeni nu-ți spune niciodată că a fi mamă înseamnă să iei mereu un milion de decizii mărunte. Tess se considerase mereu o persoană foarte hotărâtă până să-l aibă pe Liam.
   Ei bine, era trecut de ora zece. Mai bine să nu riște să ajungă prea târziu cu adidașii lui Polly. Părea să conteze foarte mult pentru Cecilia, iar Tess nu voia s-o dezamăgească. Biata femeie chiar se simțea foarte rău.
   Cecilia îi spusese să-i ducă lui Polly adidașii în clasă sau să-i dea profesorului de sport.
   - Probabil că îl vei găsi pe Connor Whitby pe terenul de sport, zisese ea. Așa ar fi cel mai simplu.
  - Îl cunosc pe Connor, s-a pomenit Tess spunând. Am fost prieteni cândva. Cu ani în urmă. O poveste de demult, desigur.
   Îi venea să intre în pământ de ciudă când și-a amintit de partea cu „povestea de demult”. De ce spusese chestia asta? O remarcă fără rost și total tâmpită.
   Cecilia se arătase foarte impresionată.
   - Acum e cel mai râvnit burlac din St Angela’s. Nu-i spun lui Polly că ai fost prietena lui pentru că sigur te omoară dacă află.
   Apoi o apucase iar hlizeala aceea ciudată, pe un ton ascuțit, și spusese că îi pare foarte rău, dar trebuie să se ducă imediat să se întindă în pat.

        Când l-a găsit Tess, Connor tocmai așeza cu grijă niște mingi de baschet în centrul fiecărei fâșii dintr-o imensă parașută multicoloră, întinsă pe terenul de sport.
   Purta un tricou alb cu pantaloni de trening de culoare neagră și arăta mai puțin impresionant decât aseară, la stația de benzină. În lumina soarelui i se vedeau mai bine ridurile adânci din jurul ochilor.
  - Bună, din nou, a spus el zâmbind când ea i-a întins adidașii. Pentru Liam, presupun.
  M-ai sărutat prima oară când stăteam pe o bancă, s-a gândit Tess.
   - Nu, sunt pentru Polly Fitzpatrick. Cecilia nu se simte bine și m-am oferit să-i aduc eu în locul ei. Liam nu are la el echipamentul de sport. Sper că n-ai să-l pedepsești, nu?
   Iar făcea chestia asta. Adoptase tonul acela ușor seducător. Oare de ce flirta cu el? Pentru că tocmai își amintise de primul lor sărut? Pentru că Felicity nu-l plăcuse niciodată? Deoarece căsnicia ei era pe
cale să se destrame, iar ea simțea o nevoie acută să-și demonstreze că era încă atrăgătoare? Pentru că era supărată? Pentru că era tristă? Pentru că de ce nu, ce mama dracului?
   - Am să mă port frumos cu el.
   Connor a așezat pantofiorii lui Polly la marginea parașutei.
   - Lui Liam îi place sportul?
   - Îi place să alerge, a spus Tess. Aleargă așa, fără un motiv anume.
   S-a gândit la Will. Era un microbist înrăit și când Liam era mic, îi spunea cu atâta încântare cum îl va lua cu el la meciurile de fotbal, numai că până acum copilul nu arătase niciun pic de interes pentru pasiunea lui Will. Tess își dădea seama că în sinea lui era probabil amarnic de dezamăgit, deși el făcuse haz pe tema asta. O dată se uitau amândoi la televizor, la un meci de fotbal, și Tess l-a auzit pe
Liam zicând: „Tati, hai să ieșim pe -afară să alergăm’.”
   Will, căruia nu-i plăcea deloc să alerge, a oftat cu o resemnare comică, iar o clipă mai târziu televizorul era închis și ei amândoi alergau în cerc prin curtea din spatele casei.
   Nu o va lăsa pe Felicity să distrugă această relație. Nu va permite ca Liam să ajungă într-o bună zi să se simtă incomod în conversațiile cu un tată care nici măcar nu-l cunoaște.
   - Îi pare bine că merge la o nouă școală? a întrebat Connor.
   - Credeam că da, a spus Tess jucându-se cu cheile mașinii Ceciliei. Dar dimineață a fost supărat. Îi este dor de tatăl lui. Eu și tatăl lui suntem... mă rog, am făcut greșeala să cred că Liam n-a observat unele lucruri.
   - Te surprind cu istețimea lor, a zis Connor.
   A scos încă două mingi de baschet dintr-un sac și stătea cu ele la piept.
   - Apoi te surprind cu naivitatea lor. Nu știu dacă asta te face să te simți mai bine, dar să știi că este o școală excelentă. N-am lucrat în nicio altă școală unde să li se acorde copiilor atâta atenție. Și aici e meritul directoarei. E ea cam nebună, dar copiii sunt pe primul loc.
   - Probabil că e ceva cu totul diferit de meseria de contabil, a spus Tess privind cum parașuta în culori primare vii se unduia lin în adierea vântului.
   - Ha! Ne-am cunoscut pe vremea când eram contabil, a spus Connor și i-a zâmbit cu prietenie și afecțiune, ca și cum o plăcea cum nu se poate mai mult după atâta timp. Cum de-am uitat?
   Plaja din Clontarf, și-a amintit deodată Tess. Acolo m-ai sărutat prima oară. A fost bine pentru un prim sărut.
   - A trecut mult timp de-atunci, a spus ea.
   Inima începuse să-i bată mai tare.
   - Îmi amintesc foarte puține lucruri.
   Îmi amintesc foarte puține lucruri. Nici măcar n-avea sens.
   - Zău? a zis Connor.
   S-a așezat pe vine și a pus o minge pe fâșia roșie a parașutei. Când s-a ridicat din nou în picioare, i-a aruncat o privire.
   - Eu îmi amintesc foarte multe.
   Ce voia să spună? Că își amintea multe despre relația lor sau doar că își amintea multe din anii ’90?
   -  Cred că ar trebui să plec, a spus ea.
   L-a privit în ochi, apoi s-a uitat repede în altă parte de parcă ar fi făcut ceva inacceptabil.
   - Te las să-ți faci treaba.
   - Bine, a spus Connor jucând în mâini mingea de baschet. Mai rămâne valabil să ieșim la o cafea? 
   - Sigur că da, a spus Tess zâmbind în direcția lui. Distracție plăcută... la dat cu parașuta sau la ce vrei tu să faci acolo.
   - Mersi. Și promit să am grijă de Liam.
   Ea plecase deja, dar între timp și-a adus aminte cât de mult îi plăcea lui Felicity să urmărească meciurile de fotbal împreună cu Will. Uite un lucru pe care ei doi îl aveau în comun. Un interes comun. Tess stătea și citea o carte, iar ei țipau amândoi uitându-se la televizor. S-a întors spre Connor.
   - Hai mai bine la un pahar, a spus ea și de data asta nu și-a mai ferit privirea de a lui.
   Parcă era un contact fizic.
   - Vreau să zic în loc de cafea.
   Connor a mutat cu piciorul una dintre mingile așezate pe parașută.
   - Ce-ai zice să ieșim diseară?

                                                26.

         Cecilia stătea pe jos în cămară și plângea, strângându-și genunchii la piept cu brațele. A întins mâna după rola de șervete de bucătărie de pe raftul de jos, a rupt unul și și-a suflat furioasă nasul.
   Nici măcar nu-și mai aducea aminte de ce intrase în cămară.
   Poate că intrase numai ca să-și calmeze mintea contemplând recipientele Tupperware. Formele geometrice clare, plăcute, care se îmbinau perfect. Capacele albastre care se închideau etanș pentru a păstra totul proaspăt și savuros. Nu era nimic putred în cămara Ceciliei.
   A simțit un ușor miros de ulei de susan. Mereu avea grijă să șteargă sticla cu ulei de susan și totuși persista un ușor iz. Poate că ar trebui s-o arunce, dar lui John-Paul îi plăcea la nebunie puiul cu susan preparat de ea.
   Cui îi pasă ce-i plăcea lui John-Paul? Balanța nu va mai fi niciodată dreaptă în căsnicia lor. De-aici încolo ea va deține supremația și va avea ultimul cuvânt pentru tot restul vieții.
   La ușă a sunat cineva și Cecilia a icnit speriată. Poliția, s-a gândit ea.
   Dar n-avea cum să vină poliția acum, după atâția ani, doar pentru că Cecilia știa. Te urăsc pentru asta, John-Paul Fitzpatrick, a spus în sinea ei în timp ce se ridica în picioare. Simțea că o doare ceafa. A luat sticla cu ulei de susan și a aruncat-o la gunoi în timp ce se îndrepta spre ușa de la intrare.
   Nu era poliția. Era mama lui John-Paul. Cecilia a clipit dezorientată.
   - Erai la baie? a întrebat Virginia. Tocmai mă pregăteam să mă așez pe o treaptă. Începuseră să mă lase picioarele.
   Specialitatea Virginiei era să găsească motive ca să te facă să te simți prost măcar un pic. Avea cinci fii și cinci nurori, iar Cecilia era singura noră pe care Virginia nu reușise nici măcar o dată s-o facă să verse lacrimi de furie și supărare. Și asta se datora încrederii neștirbite pe care nora sa o avea în propria ei capacitate de soție, mamă și gospodină. Hai să te văd, Virginia, își zicea ea în sinea ei în timp ce soacra își plimba privirea peste tot, de la cămășile lui John- Paul călcate impecabil la plintele fără fir de praf din casa Ceciliei.
   Virginia „trecea” pe la Cecilia în fiecare miercuri, după cursul de tai chi, ca să bea împreună un ceai și să mănânce ceva proaspăt preparat. „Cum suporți?” o căinau cumnatele pe Cecilia, dar adevărul era că pe ea n-o deranja atât de mult. Era ca și când săptămânal lua parte la o luptă cu scop nedefinit din care Cecilia simțea că în general ieșea învingătoare.
   Dar nu și azi. Azi nu mai găsise puterea necesară.
   - Ce-i cu mirosul ăsta? a întrebat Virginia în timp ce-i întindea obrazul să fie sărutată. E cumva ulei de susan?
   - Da, a spus Cecilia mirosindu-și mâinile. Vino și ia loc. Am să pun ibricul pe foc.
   - Nu-mi place deloc mirosul de susan, a spus Virginia. E foarte asiatic, nu crezi?
   S-a instalat la masă și a început să se uite prin bucătărie să vadă dacă era ceva murdar sau nelalocul lui.
   - Ce-a mai făcut John-Paul aseară? Mi-a telefonat de dimineață. Ce bine că s-a grăbit să se întoarcă mai devreme decât era planificat. Probabil că fetele sunt fericite. Doar sunt fetele lui tati, toate trei, nu-i așa? Dar nu mi-a venit să cred când am auzit că trebuia să se ducă la serviciu în dimineața asta după ce abia s-a întors aseară! Probabil că diferența de fus orar l-a dat peste cap. Bietul de el.
   John-Paul și-ar fi dorit să rămână astăzi acasă. „Nu vreau să te las singură după toate astea”, spusese el. „Nu mă mai duc la serviciu. Putem să discutăm. Putem să discutăm în continuare.”
   Cecilia nu-și putea imagina ceva mai rău decât să stea să mai discute. Ea insistase ca el să plece la serviciu, practic îl dăduse afară pe ușă. Simțea nevoia să stea departe de el. Trebuia să se gândească.
   El o căutase la telefon toată dimineața, lăsându-i mesaje disperate. Oare își făcea griji că ea ar putea să se ducă la poliție și să spună ce știa?
   - John-Paul este foarte conștiincios când vine vorba de muncă, i-a spus ea soacrei ei în timp ce prepara ceaiul.
   Dac-ai știi ce-a făcut prețiosul de fiu-tău. Numai dacă aiști.
   A simțit privirea ageră a Virginiei ațintită asupra ei. Nu puteai s - o păcălești pe Virginia. Asta era greșeala pe care o făceau cumnatele Ceciliei. Își subestimau dușmanul.
   - Nu arăți prea bine, a spus Virginia. Ești sfârșită. Probabil frântă de oboseală, nu-i așa? Te înhami la prea multe. Am auzit că aseară ai avut o prezentare. Am stat de vorbă cu Marla la tai chi și mi-a spus că a fost un mare succes. Se pare că toată lumea s-a cam amețit de la băutură. Mi-a zis că tu ai dus-o acasă pe Rachel Crowley.
   - Rachel este foarte drăguță, a spus Cecilia.
   I-a așezat Virginiei dinainte ceașca de ceai și câteva fursecuri asortate. (Slăbiciunea Virginiei. Îi conferea Ceciliei un avantaj.) Oare putea să vorbească despre ea fără să i se facă iarăși greață?
   - Am invitat-o la petrecerea cu pirați a lui Polly de sâmbăta viitoare.
   E tot ce-mi lipsea.
   - Da? s-a mirat Virginia.
   A urmat o pauză.
   - John-Paul știe treaba asta?
   - Da, a spus Cecilia. Știe.
   Ce ciudat că Virginia punea o astfel de întrebare. Știa foarte bine că John-Paul nu se implica în pregătirea petrecerilor pentru zilele de naștere. A pus laptele la loc în frigider și s-a întors să o privească pe Virginia.
   - De ce întrebi?
   Soacra s-a servit cu o prăjitură cu cremă de lămâie și cocos.
  - Nu l-a deranjat?
   - De ce să-l deranjeze?
   Cecilia a tras cu grijă un scaun și s-a așezat la masă. Avea senzația că cineva o străpunge cu degetul mare chiar în mijlocul frunții de parcă ar fi avut capul din plastilină. S-a uitat fix în ochii Virginiei. Avea ochii lui John-Paul. Cândva fusese o femeie extrem de frumoasă și niciodată n-a iertat-o pe una dintre nurorile ei pentru că nefericita n-a recunoscut-o într-o fotografie care atârna pe perete în sufrageria familiei.
   La început Virginia și-a mutat privirea în altă parte.
   - Mă gândeam că poate preferă ca fiica lui să nu aibă prea mulți necunoscuți invitați la petrecere.
   Vocea îi suna fals. A mușcat din prăjitură și a început să mestece nefiresc, parcă se prefăcea că mestecă.
   Știe, a fost gândul care a străfulgerat-o pe Cecilia. John-Paul a spus că nu mai știa nimeni altcineva. Era ferm convins că nu știa nimeni.
   Au tăcut amândouă câteva clipe. Cecilia auzea zumzetul produs de compresorul frigiderului. Simțea că inima îi bate nebunește.
   Virginia n-avea de unde să știe, nu? A înghițit în sec. Simțea o nevoie bruscă, involuntară, de aer.
   - Am vorbit cu Rachel despre fiica ei, a spus Cecilia părând că se sufocă. Despre Janie. În drum spre casă.
   S-a oprit și a tras aer în piept ca să se liniștească. Virginia pusese prăjitura jos și cotrobăia după ceva prin geantă.
   - Tu îți amintești de... când s-a întâmplat?
   - Îmi amintesc foarte bine, a spus Virginia. A scos un șervețel de hârtie din geantă și și-a suflat nasul. Ziarele au scris într-o frenezie. Au publicat pagini întregi cu fotografii. Au arătat chiar și o fotografie cu...
   A mototolit șervețelul în mână și și-a dres vocea.
   - Șiragul de mătănii. Crucifixul era făcut din sidef.
   Șiragul de mătănii. John-Paul a spus că mama lui îi împrumutase șiragul ei de mătănii pentru că el avea un examen în ziua aceea. Probabil că ea l-a recunoscut și n-a zis nimic, n-a pus niciodată întrebări, așa că nu a fost nevoită să audă răspunsul, dar a știut. Fără îndoială că a știut.
   Cecilia a simțit cum o cuprinde un fior rece și umed de la picioare în sus, ca atunci când te încearcă o răceală.
   - Dar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă, a spus Virginia.
   - Da. Deși pentru Rachel trebuie să fie foarte dureros. Să nu știe. Să nu știe ce s-a întâmplat.
   S-au uitat una la alta. De data asta Virginia nu și-a mai ferit privirea. Cecilia îi vedea particulele mici de pudră portocalie adunate în șanțul ridurilor din jurul gurii.
   Afară se auzeau slab sunetele din împrejurimi, obișnuite în cursul săptămânii: trăncănitul papagalilor cacadu, ciripitul vrăbiilor, bâzâitul îndepărtat al unei suflante de frunze, zgomotul produs de portiera trântită a unei mașini.
   - Și dacă ar ști, tot nu s-ar schimba nimic, nu? N-ar aduce-o pe Janie înapoi, spuse Virginia, bătând-o ușurel pe braț pe Cecilia. Ai destule pe cap ca să-ți mai faci griji și din pricina asta. Familia ta este pe primul loc. Soțul tău și fetele tale. Ei sunt pe primul loc.
   - Da, desigur, a început Cecilia și s-a oprit brusc.
   Mesajul era cât se poate de clar. Păcatul se răspândise peste tot în jur și îi contamina casa. Mirosea ca uleiul de susan.
   Virginia a zâmbit dulce și a apucat din nou cu vârful degetelor prăjitura cu cremă de lămâie și cocos.
   - Dar nu-i nevoie să-ți spun eu asta, nu? Ești mamă. Ai face orice pentru copiii tăi, așa cum și eu aș face orice pentru ai mei.

                                           27.

            Ziua de școală se apropia de sfârșit și Rachel era ocupată să scrie buletinul informativ al școlii, degetele ei mișcându-se rapid peste tastatura calculatorului. De astăzi avem sushi la patiserie. Sănătos și gustos! Avem nevoie de mai mulți voluntari care să îmbrace cărțile de la bibliotecă. Nu uitați că mâine are loc Parada pălăriilor de Paște! Connor Whitby a fost pus sub acuzare pentru uciderea fiicei lui Rachel Crowley. Uraa! Îi transmitem lui Rachel cele mai calde urări. Postul de profesor de sport a fost scos la concurs.
   A apăsat cu degetul mic pe tasta Delete. Delete. Delete.
   Telefonul mobil a început să bâzâie și să vibreze pe birou, lângă monitorul calculatorului, iar ea l-a luat ca să răspundă.
   - Doamna Crowley, sunt Rodney Bellach.
   - Rodney, a spus Rachel. Ai vești bune pentru mine?
   - Nu chiar. De fapt voiam doar să vă informez că am dat caseta unui bun amic de la Cazuri de Omucideri Nerezolvate, a spus Rodney.
   Vorbea foarte prețios, parcă avusese grijă să-și scrie dinainte tot ce avea de spus.
   - Așa că se află pe mâini bune.
   - Asta-i bine, a spus Rachel. E un început! Vor redeschide cazul!
   - De fapt, doamnă Crowley, cazul lui Janie nici nu a fost închis, a spus Rodney. E încă deschis. Ce vreau să zic este că băieții vor viziona caseta. Cu siguranță se vor uita la ea.
   - Și îl vor chema pe Connor din nou la audieri? a întrebat Rachel.
   A apăsat mai tare telefonul pe ureche.
   - S-ar putea, a spus Rodney. Dar vă rog să nu vă faceți speranțe prea mari, doamnă Crowley. Vă rog frumos.
   S-a simțit dezamăgită ca în fața unui eșec personal, parcă i se spunea că tocmai picase un test. Nu a fost suficient de bună. Nu reușise s-o ajute pe fiica ei. O dezamăgise din nou.
   - Dar știți, asta este doar părerea mea. Băieții ăștia noi sunt mai tineri și mai deștepți decât mine. Săptămâna aceasta vă va contacta telefonic cineva de la Cazuri de Omucideri Nerezolvate să vă spună care este opinia lor.
   Când a pus telefonul jos și s-a întors la calculator, Rachel a simțit că i se umplu ochii de lacrimi. Și-a dat seama că toată ziua avusese un plăcut sentiment de anticipare, ca și când descoperirea casetei va declanșa o serie de evenimente care vor duce la ceva minunat, aproape că își imaginase că filmulețul acela avea să o aducă pe Janie înapoi. O parte mai naivă din mintea ei nu acceptase niciodată gândul că fiica ei fusese omorâtă. Sigur, într-o zi, o persoană respectabilă, cu autoritate, se va ocupa de problemă și o va rezolva.
   Poate că Dumnezeu era acea figură respectabilă, dreaptă, pe care ea o așteptase mereu să intervină. Oare atât de mult se amăgise? Chiar și în subconștient?
   Lui Dumnezeu nu-i păsa. Lui Dumnezeu nu-i păsa câtuși de puțin. Dumnezeu îi dăruise lui Connor Whitby liberul arbitru și Connor folosise acel liber arbitru pentru a o strangula pe Janie.
   Rachel și-a tras scaunul de la birou și s-a uitat pe fereastră, în curtea școlii. Avea o imagine de ansamblu de-aici, de sus, și putea să vadă tot ce se întâmpla jos. Se apropia ora de ieșire de la cursuri.
   Părinții așteptau risipiți prin curte: mici grupuri de mame prinse în conversație, ici-colo câte un tată mai retras care își verifica e-mailul de pe telefonul mobil. A văzut că unul dintre tați s-a dat repede la o parte ca să treacă cineva într-un scaun cu rotile. Era Lucy O’Leary.
   Tess, fiică-sa, împingea scaunul cu rotile. În timp ce Rachel le urmărea cu privirea, Tess s-a aplecat să audă ceva ce-i spunea mama ei, apoi și-a dat capul pe spate și a început să râdă. Părea că între cele două există un soi de complicitate tacită.
   Puteai să te împrietenești cu fiica ta adultă așa cum nu poți s-o faci cu fiul tău adult. Iată ce-i răpise Connor lui Rachel: toate legăturile viitoare pe care ea le-ar fi putut avea cu Janie.
   Nu sunt prima mamă care își pierde un copil, își tot repeta Rachel în primul an după moartea ei. Nu sunt prima. Nu voi fi nici ultima.
   Nu mai conta. Desigur.
   S-a auzit soneria care anunța sfârșitul orelor și câteva secunde mai târziu copiii au început să iasă din clase. Se auzea acel vacarm familiar de glasuri cristaline de copii: râsete, strigăte, țipete. Rachel l-a văzut pe micul O’Leary alergând spre bunica lui aflată în scaunul cu rotile. Era cât pe ce să cadă deoarece se chinuia să ducă în ambele mâini o construcție uriașă de carton acoperit cu folie de aluminiu.
   Tess s-a aplecat lângă scaunul cu rotile și toți trei se uitau cu atenție la bazaconia aceea - o navă spațială cumva? Fără îndoială că era opera lui Trudy Applebee. Dă-o-ncolo de programă școlară.
   Dacă Trudy hotăra că azi clasa întâi va face nave spațiale, atunci așa se întâmpla. Lauren și Rob vor rămâne până la urmă la New York. Jacob va vorbi cu accent american. Va mânca la micul dejun clătite.
   Rachel nu-l va vedea niciodată ieșind în fugă din școală și ținând în mâini un obiect acoperit cu folie de aluminiu. Poliția nu va face nimic cu caseta video. O vor pune la dosar. Probabil că nici nu aveau un videocasetofon ca s-o poată viziona.
   Rachel s-a întors în fața calculatorului și și-a lăsat mâinile fără vlagă peste tastatură. De douăzeci de ani aștepta ceva ce n-avea să se întâmple niciodată.

                                           28.

         Fusese o greșeală să-i propună să iasă la un pahar. Ce-o fi fost în capul ei?
   Barul era plin de tineri frumoși și beți. Tess se uita la ei întruna. Toți păreau a fi elevi de liceu, care ar fi trebuit să fie acasă să învețe, nu să umble seara prin oraș, să țipe și să urle cât îi ținea gura. Connor găsise o masă pentru amândoi, ceea ce fusese un noroc, dar se afla chiar lângă un șir de aparate de poker care scoteau flash-uri și bip-uri, iar după expresia de concentrare panicată de pe chipul lui se vedea clar că făcea eforturi s-o audă ce spune.
   Tess sorbea dintr-un pahar de vin nu prea grozav și simțea deja că începe s-o doară capul. I se umflaseră și picioarele de atâta mers pe jos după ce plecase de la Cecilia. Mergea o singură dată la cursul de body combat împreună cu Felicity, marți seara, dar se pare că nu mai reușea să găsească timp pentru exerciții fizice între programul de lucru, școală și toate activitățile lui Liam. Brusc și-a adus aminte că plătise o sută nouăzeci de dolari pentru un curs de arte marțiale pe care Liam trebuia să-l înceapă la Melbourne azi. În mă-sa de treabă!
   Chiar așa, ce căuta ea aici? Uitase ce proaste erau barurile din Sydney comparativ cu cele din Melbourne. De-aia nu se vedea nicio persoană cu vârsta peste treizeci de ani într-un loc ca ăsta. Dacă erai adult și locuiai pe coasta de nord, nu-ți rămânea decât să stai să bei la tine acasă și să te bagi în pat înainte de ora zece.
   Îi era dor de Melbourne. Îi era dor de Will. Îi era dor de Felicity. Îi era dor de viața ei.
   Connor s-a aplecat spre ea.
   - Liam are o coordonare foarte bună între mână și ochi, a strigat el.
   Pentru Dumnezeu, acum aveau o discuție ca între profesor și părinte?
   Când Tess îl luase după-amiază pe Liam de la școală, acesta părea în culmea fericirii și nu mai pomenise nimic despre Will sau Felicity. În schimb nu mai contenea să-i povestească despre faptul că el fusese cel mai bun vânător de ouă de Paște, că-i dăduse câteva ouă găsite de el și lui Polly Fitzgerald care urma să dea o petrecere cu pirați la care era invitată toată clasa, că la sport jucaseră un joc foarte amuzant cu o parașută, că a doua zi era o paradă a pălăriilor de Paște și că învățătoarea lor urma să se costumeze într-un ou de Paște! Tess nu-și dădea seama dacă farmecul noului sau cantitatea
de ciocolată îl făcea atât de fericit, dar cel puțin deocamdată lui Liam nu-i mai era dor de vechea lui viață.
   - Ți-a fost dor de Marcus? îl întrebase ea.
   - Nu prea, îi răspunsese Liam. Marcus era foarte rău.
   El refuzase să fie ajutat să-și facă o pălărie de Paște și își confecționase singur una frumoasă și trăsnită, dintr-o veche pălărie de paie de-a lui Lucy, pe care o împodobise cu flori de plastic și un iepure de jucărie. Apoi, la cină, mâncase tot din farfurie, cântase în baie și adormise liniștit pe la șapte și jumătate. Indiferent ce se întâmplase, el nu mai dorea să se întoarcă la școala din Melbourne.
   - O moștenește de la taică-său, a oftat Tess. Buna coordonare dintre mână și ochi.
   A luat o înghițitură zdravănă din vinul prost. Will n-ar aduce-o niciodată într-un astfel deloc. El cunoștea toate barurile bune din Melbourne: micuțe, elegante, cu lumină difuză, unde stăteau la o masă așezați față în față și vorbe au. Conversația nu lâncezea niciodată. Încă se mai făceau unul pe altul să râdă. Ieșeau în oraș o dată la două luni. Doar ei doi. Se duceau la un spectacol sau luau masa la un restaurant. Nu asta trebuia să faci? Să investești regulat în căsnicia ta „ieșiri în oraș”, unde să vă simțiți bine? (Tess nu suporta expresia asta.)
   Felicity rămânea să aibă grijă de Liam cât timp ei ieșeau în oraș.
   Întotdeauna stăteau să bea un pahar și cu ea când se întorceau acasă, și-i povesteau cum au petrecut seara. Uneori, dacă era prea târziu, ea rămânea să doarmă la ei și a doua zi dimineață luau micul dejun împreună.
   Da, Felicity făcuse parte integrantă din ieșirile lor în oraș.
   Oare când rămânea peste noapte în camera de oaspeți își dorea să fie în locul lui Tess? Cumva Tess, prin comportamentul ei, fusese fără să vrea cumplit de crudă cu Felicity?
   - Ce-ai zis? a întrebat Connor aplecându-se spre ea și uitându-se cu ochii mijiți.
   - Îl moștenește pe...
   - Buiaa!
   Dinspre unul din aparatele de poker s-a auzit o explozie de voci.
   - Ce tare! Ești supertare!
   O tânără frumușică (pe care Felicity ar fi considerat-o „curvuliță”) l-a lovit cu palma pe spate pe prietenul ei, în timp ce din aparat a început să cadă un torent de monede.
   - Buiaa, buiaa, buiaa!
   Un tânăr cu bustul solid, care se bătea cu pumnii în piept ca o gorilă, s-a mișcat brusc într-o parte și a dat peste Tess.
   - Ai grijă, prietene, a spus Connor.
   - Frate, scuze! Tocmai am câștigat...
   Băiatul s-a întors spre ei și s-a luminat la față instantaneu.
   - Domnu’ Whitby! Băieți, acesta este profesorul meu de sport din școala primară! A fost cel mai tare profesor de sport.
   Tânărul i-a întins mâna, iar Connor s-a ridicat în picioare și i-a strâns-o, uitându-se la Tess cu o privire jalnică.
   - Ce naiba mai faceți, domnule Whitby?
   Băiatul și-a îndesat mâinile în buzunarele blugilor și scutura încântat din cap uitându-se la Connor care era vizibil copleșit de un soi de emoție paternă.
   - Fac bine, Daniel, a spus Connor. Tu ce mai faci?
   Se pare că în momentul acela băiatului i-a venit o idee nemaipomenită.
   - Știți ce? Vreau să vă fac cinste, domnu’ Whitby. Mi-ar face mare plăcere, în pana mea. Pe bune. Scuzați limbajul. Cred că sunt cam afumat. Ce beți, domnu’ Whitby?
   - Daniel, mi-ar fi făcut mare plăcere, dar noi tocmai plecam.
   Connor a întins mâna spre Tess, iar ea și-a luat automat geanta, s-a ridicat de la masă și l-a luat de mână firesc, de parcă ar fi fost împreună de ani de zile.
   - Dânsa e doamna Whitby?
  Băiatul a măsurat-o pe Tess din cap până în picioare cu o privire extrem de încântată. S-a întors spre Connor, i-a făcut glumeț cu ochiul și a ridicat degetul mare de la mână în semn de OK. Apoi s-a întors spre Tess.
   - Doamnă Whitby, soțul dumneavoastră este o legendă. O legendă formidabilă. M-a învățat săritura în lungime, hochey, crichet și, și orice sport există în universul ăsta, și știți, arăt atletic, știu, și chiar sunt, dar s-ar putea să vă surprindă să aflați că nu am o coordonare prea bună, dar domnu’ Whitby, dânsul...
   - Prietene, trebuie să plecăm. Connor l-a bătut pe băiat pe umăr. Îmi pare bine că ne-am întâlnit.
   - Oh, și mie, frate. Și mie.
   Connor a condus-o pe Tess și au ieșit afară, în aerul serii minunat de liniștit.
   - Scuze, a spus el. Simțeam că înnebunesc înăuntru. Cred că nici nu mai aud bine. A mai apărut și acel fost elev care era deja beat și voia să-mi facă cinste... Ce chestie! Dar se pare că am rămas cu tine de mână.
   - Așa se pare.
   Tess O’Leary, ce naiba faci? Însă ea a continuat să-l țină de mână.
   Dacă Will a putut să se îndrăgostească de Felicity, dacă Felicity a putut să se îndrăgostească de Will, ar putea și ea să stea câteva clipe ținându-se de mână cu un fost iubit. De ce nu?
   - Îmi amintesc că întotdeauna mi-au plăcut enorm mâinile tale, a spus Connor.
   Apoi și-a dres vocea.
   - Presupun că e aproape nepotrivit ceea ce fac.
   - Știu și eu? a spus Tess.
   El și-a trecut degetul mare peste mâna ei - ușor, aproape imperceptibil.
   Ea uitase această senzație: felul în care îți explodau simțurile și ți se întețea pulsul, parcă te trezeai de-a binelea după un somn îndelungat. Uitase fiorul, dorința, senzația că te topești. Doar că așa ceva nu mai era posibil după zece ani de căsnicie. Toată lumea știa asta. Făcea parte din înțelegere. Iar ea acceptase înțelegerea. Nu fusese niciodată o problemă pentru ea. Nici măcar nu știuse că-i fusese dor de așa ceva. Și dacă vreodată îi trecuse prin cap, i se păruse ceva copilăresc, prostesc - niște „fluturași” - sau cum s-o fi zicând, cui îi pasă, ea avea de crescut un copil și de condus o afacere. Dar, Doamne Dumnezeule, uitase cât de puternică era această senzație. Cum făcea să nu mai conteze nimic altceva. Asta simțise Will alături de Felicity în timp ce Tess era ocupată cu banala viață conjugală.
   Connor a continuat să-și plimbe degetul ușor mai apăsat pe mâna ei și Tess a simțit un fior de dorință.
   Poate că singurul motiv pentru care nu-l înșelase pe Will a fost că ea nu avusese niciodată ocazia. De fapt, ea niciodată nu-și înșelase iubiții. Nu exista nimic condamnabil în istoria relațiilor ei sexuale.
Nu avusese niciodată o aventură de-o seară cu vreun băiat nepotrivit, nu se sărutase niciodată cu prietenul altcuiva nici când era beată, nu se trezise niciodată dimineața cu vreun regret, întotdeauna procedase corect. De ce? Pentru ce? Cui îi păsa?
   Tess a rămas cu privirea ațintită la degetul lui Connor și se uita hipnotizată și uimită cum îi mângâia ușor mâna.

       Iunie 1987, Berlin: președintele SUA, Ronald Reagan, a ținut un discurs în Berlinul de Vest și a spus:
   „Domnule Secretar General Gorbaciov, dacă doriți pace, dacă doriți prosperitate pentru Uniunea Sovietică și Europa de Est, dacă doriți liberalizare, veniți aici la această poartă! Domnule Gorbaciov, deschideți această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”
   Iunie 1987, Sydney: Andrew și Lucy O’Leary stăteau față în față la masa din bucătărie și vorbeau încet în timp ce fiica lor de zece ani dormea la etaj.
   - Nu-i vorba că nu pot să te iert, spunea Andrew. Este vorba despre faptul că mie nu-mi pasă. Nici măcar nu-mi pasă.
   - Am făcut-o doar ca să te uiți la mine, spunea Lucy.
   Dar ochii lui Andrew priveau deja dincolo de ea, spre ușă.

                                            29.

        -  De ce nu avem miel? a întrebat Polly. Întotdeauna aveam friptură de miel când venea tati acasă.
   Împungea nemulțumită cu furculița bucata de pește prea prăjit din farfurie.
   - De ce ai gătit pește la cină? a întrebat-o Isabel pe Cecilia. Tata urăște peștele.
   - Nu urăsc peștele, a spus John-Paul
   - Ba da, a spus Esther.
   - Bine, nu este mâncarea meu preferată, a spus JohnPaul. Dar este totuși foarte bun.
   - Hm, ba nu e foarte bun.
   Polly a pus furculița jos și a oftat.
   - Polly Fitzpatrick, unde-ți sunt bunele maniere? a întrebat John-Paul. Mama ta s-a obosit să gătească...
   - Lasă, a spus Cecilia, ridicând mâna.
   O clipă s-a făcut liniște la masă, toți așteptând ca ea să zică ceva. A pus furculița jos și a luat o înghițitură zdravănă de vin.
   - Credeam că ai renunțat la vin în Postul Mare, a spus Isabel.
   - M-am răzgândit, a spus Cecilia.
   - Nu se poate să te răzgândești!
   Polly era de-a dreptul indignată.
   - Toată lumea a avut o zi bună astăzi? a întrebat John-Paul.
   - În casa asta miroase a ulei de susan, a spus Esther adulmecând aerul.
   - Da, eu am crezut că vom avea la masă pui cu susan, a spus Isabel.
   - Peștele este bun pentru creier, a spus John-Paul. Ne face mai deștepți.
   - Atunci de ce eschimoșii nu sunt cei mai deștepți oameni din lume? a întrebat Esther.
   - Poate că sunt, a spus John-Paul.
   - Peștele ăsta are un gust oribil, a spus Polly.
   - A câștigat vreun eschimos premiul Nobel? a întrebat Esther.
   - Mamă, chiar că are un gust cam ciudat, a spus Isabel.
   Cecilia s-a ridicat în picioare și a început să adune farfuriile încă pline. Fetele au rămas cu gura căscată.
   - N-aveți decât să mâncați cu toții pâine prăjită.
   - Dar e foarte bun! a protestat John-Paul ținând cu vârful degetelor de marginea farfuriei. Mie chiar îmi plăcea.
   Cecilia i-a smuls farfuria din față.
   - Ba nu, nu-ți plăcea.
   Evita să se uite în ochii lui. Nu îl privise în ochi de când se întorsese acasă. Dacă ea se comporta normal, dacă lăsa lucrurile să continue la fel, nu însemna că trecea totul cu privirea? Că accepta? Că o trăda pe fiica lui Rachel Crowley?
   Dar nu exact asta hotărâse deja să facă? Adică să nu facă nimic? Așa că ce importanță avea dacă îl trata pe John-Paul cu răceală? Chiar credea că avea vreo importanță?
   Stai liniștită, Rachel, sunt foarte rea cu ucigașul fiicei tale. Nu i- am dat friptură de miel! Nu, nu!
   Paharul din fața ei se golise din nou. Doamne! Da’ repede s-a mai terminat. A luat sticla de vin de pe frigider și l-a umplut iar până sus.

          Tess și Connor stăteau întinși pe spate, respirând sacadat.
   - E bine, a spus Connor într-un sfârșit.
   - Chiar că bine, a răspuns Tess.
   - Se pare că suntem în hol, a zis Connor.
   - Așa se pare.
   - Aș vrea să ajungem măcar în sufragerie, a spus bărbatul.
   - Pare a fi un hol foarte drăguț, a spus Tess. Nu că l-aș vedea prea bine.
   Erau în apartamentul lui Connor și stăteau pe întuneric, întinși pe jos în holul de la intrare. Ea simțea sub spate un covoraș subțire și probabil scândurile parchetului. În apartament mirosea plăcut a usturoi și a detergent de rufe.
   Ea îl urmase la el acasă în mașina mamei ei. O sărutase la ușa securizată de la intrarea în bloc, apoi o sărutase din nou în casa scărilor și un timp îndelungat la ușa apartamentului, apoi cum a descuiat ușa, s-au repezit ca nebunii să-și scoată hainele unul de pe altul, izbindu-se de pereți, lucru pe care nu-l faci niciodată într-o relație de lungă durată fiindcă pare prea teatral și oricum nu merită să te deranjezi, mai ales dacă este ceva interesant la televizor.
   - Ar trebui să aduc un prezervativ, îi zisese Connor la ureche când ajunseseră la punctul culminant în timpul acțiunii.
   Dar Tess spusese:
   - Eu iau pilule. Tu nu pari să ai vreo boală, așa că, te rog, oh, Doamne, te rog, nu te opri.
   - Bine, spusese el și exact asta făcuse.
   Acum Tess își aranja hainele și se aștepta să se simtă rușinată. Era femeie măritată. Nu-l iubea pe acest bărbat. Singurul motiv pentru care se afla aici era că soțul ei se îndrăgostise de altcineva. În urmă cu doar câteva zile, un astfel de scenariu i s-ar fi părut hilar, de neconceput. Ar trebui să fie dezgustată de ea însăși. Ar trebui să se simtă murdară, dezmățată și păcătoasă, dar ea se simțea acum... veselă. Cu adevărat veselă. Aproape ridicol de veselă.
   S-a gândit la Will și Felicity, la figurile lor triste și serioase înainte ca ea să le arunce cafeaua rece în față. Și -a adus aminte că Felicity purta o bluză nouă, din mătase albă. Pata aia de cafea n-o să mai iasă la spălat în veci.
   Ochii ei începuseră să se obișnuiască cu întunericul, dar silueta lui Connor rămânea proiectată doar ca o umbră întinsă lângă ea. Îi simțea căldura trupului pe toată partea dreaptă. Era mai înalt, mai puternic și într-o formă fizică mult mai bună decât Will.
   S-a gândit la trupul scund, îndesat și păros al soțului său - atât de familiar și de drag, trupul unui membru al familiei, dar pentru ea întotdeauna sexy. Crezuse că Will era punctul final pe lista relațiilor ei sexuale.
   Crezuse că ea nu se va mai culca cu altcineva tot restul vieții. Și-a amintit de prima dimineață după ce ea și Will s-au logodit, când gândul ăsta i-a venit în minte pentru prima oară. Acel binefăcător sentiment de ușurare. Gata cu alte trupuri noi și necunoscute. Gata cu conversațiile jenante despre contracepție. Doar Will. El era tot ce avea ea nevoie, tot ce își dorea.
   Și iată că acum stătea întinsă pe jos, în holul casei unui fost iubit.
   „Viața e plină de surprize”, spunea bunica ei referindu-se de obicei la întâmplări deloc surprinzătoare, cum ar fi o răceală, prețul bananelor și așa mai departe.
   - De ce ne-am despărțit? l-a întrebat ea pe Connor.
  - Pentru că tu și Felicity ați hotărât să vă mutați la Melbourne, a spus Connor. Și pe mine nu m-ai întrebat dacă vreau să vin și eu. Așa că mi-am zis: asta e, se pare că m-a părăsit.
   Tess a tresărit.
   - Am fost groaznică? Se pare că m-am purtat groaznic.
   - Mi-ai frânt inima, a spus el patetic.
   - Serios?
   - Probabil. Ori tu, ori cealaltă fată cu care mă întâlneam cam tot pe-atunci și pe care o chema Teresa. Mereu vă încurc.
   Tess i-a dat un ghiont în coaste.
   - Mi-ai lăsat o amintire plăcută, a continuat el pe un ton mai serios. M-am bucurat când te-am revăzut zilele astea.
   - Și eu. Și eu m-am bucurat să te văd.
   - Mincinoaso. Păreai îngrozită.
   - Am fost surprinsă. Mai ai patul ăla cu saltea umplută cu apă? a întrebat ea ca să schimbe subiectul.
   - Din păcate, salteaua cu apă n-a mai apucat noul mileniu. Cred că îi provoca Teresei rău de mare.
   - Nu mai vorbi despre Teresa, a spus Tess.
   - Foarte bine. Vrei să ne mutăm într-un loc mai confortabil?
   - Mie mi-e bine și-aici.
   Au mai rămas așa câteva momente într-o tăcere convivială, apoi Tess a întrebat:
   - Hm, ce faci?
   - Vreau să văd dacă mai găsesc drumul pe-aici.
   - Mi se pare cam, nu știu, nepoliticos? Sexist? Oh. Oh, lasă.
   - Îți place, Teresa? Stai, cum ziceai că te cheamă?
   - Nu mai vorbi, te rog.

                                              30.

       Cecilia stătea lângă Esther pe canapea și se uitau pe YouTube la niște filmulețe despre noaptea rece și senină din noiembrie 1989, când a căzut Zidul Berlinului. Începea să fie și ea obsedată de Zidul acela.
   După ce plecase mama lui John-Paul, ea rămăsese la masa din bucătărie să citească dintr-o carte de-a lui Esther până s-a făcut ora să le ia pe fete de la școală. Avea atâtea lucruri de făcut - livrări de produse Tupperware, pregătiri pentru duminica de Paște, petrecerea piraților - dar faptul că citea despre Zidul Berlinului era o bună modalitate de a se preface că nu se gândea la ceea ce se gândea ea de fapt.
   Esther tocmai bea niște lapte cald. Cecilia bea al treilea - sau al patrulea? - pahar de sauvignon blanc. John-Paul o asculta pe Polly la citit. Isabel stătea la calculator în salon și descărca muzică pe iPod. Casa lor era o oază de viață casnică, scăldată în lumina intimă a veiozelor. Cecilia a adulmecat aerul. Mirosul de ulei de susan se răspândise parcă în toată casa.
   - Uite, mamă, a spus Esther lovind-o cu cotul ca s-o atenționeze.
   - Mă uit, a spus Cecilia.
   Ea își amintea că reportajul filmat pe care îl văzuse în 1989 arăta imagini mult mai zgomotoase. Își aducea aminte că erau o mulțime de oameni care dansau cocoțați pe Zid, agitând pumnul în aer.
   Parcă la un moment dat cânta David Hasselhoff. Dar în clipurile găsite de Esther era o atmosferă ciudat de liniștită, sinistră. Oamenii care ieșeau din Berlinul de Est păreau muți de uimire, exaltați, dar calmi, mișcându-se fără să se îmbrâncească. Bărbați și femei cu tunsori din anii ’80 beau șampanie direct din sticlă, dând capul pe spate și zâmbind la camerele de filmat. Strigau, se îmbrățișau și plângeau, mașinile claxonau, dar cu toții se comportau foarte bine, foarte frumos. Până și cei care loveau cu târnăcoapele în zid păreau să acționeze cu un soi de jubilare controlată, nu cu furie dezlănțuită.
   Cecilia se uita la o femeie cam de vârsta ei care dansa în horă alături de un bărbat cu barbă și jachetă din piele.
   - Mamă, de ce plângi? a întrebat Esther.
   - Pentru că îi văd atât de fericiți, a spus Cecilia.
   Pentru că au îndurat acest lucru inacceptabil. Pentru că femeia aceea a crezut probabil, ca atâția alții, că Zidul va fi dărâmat până la urmă, dar nu cât timp va trăi ea, că nu va apuca ziua aceea și totuși a apucat-o, iar acum dansa de bucurie.
   - Ce ciudat că tu întotdeauna plângi la lucruri fericite, a spus Esther.
   - Știu, a spus Cecilia.
   Finalurile fericite o făceau întotdeauna să plângă. Simțea o eliberare.
   - Vrei un ceai?
   John-Paul s-a ridicat de la masa din sufragerie în timp ce Polly a pus cartea deoparte. S-a uitat neliniștit la Cecilia. Toată seara ea fusese conștientă de privirile lui timide, rugătoare. Simțea că o scotea din minți.
   - Nu, a răspuns Cecilia tăios fără să-l privească.
   A simțit că fetele se uită la ea stupefiate.
   - Nu vreau ceai.

                                              31.

          - Mi-o amintesc pe Felicity, a spus Connor. Era simpatică. Isteață. Cam afurisită.
   Între timp se mutaseră în patul lui. Era un pat matrimonial cu saltea obișnuită și cu așternuturi din bumbac egiptean. (Ea uitase lucrul ăsta: cât de mult îi plăceau așternuturile de calitate, ca la hotel.)
   Connor încălzise pe aragaz niște paste pe care le gătise în seara precedentă și mâncau stând în pat.
   - Am putea să ne așezăm la masă ca oamenii civilizați, propusese Connor. Aș putea să fac o salată. Să pun șervete pentru fiecare.

....................................................