.....................................................................
4-6
- Craniu, corectă Jake. Nu e ceva nemaiauzit. Poate că doctorul a făcut-o ca să poată fi identificat. Și mai probabil, a făcut-o din vanitate. Unii doctori nu pot rezista să nu se joace de-a Dumnezeu. Într-unul din corpurile pe care le-am autopsiat, un chirurg își sculptase inițialele într-ul lob al ficatului. Se dădea mare în fața asistentei din sala de operații.
- Asta e agresiune. Voi, doctorii, sunteți bizari.
- Inițialele de pe plăcuța asta s-ar putea să ne fie de folos, continuă Jake, ignorându-i atacul.
- Crezi că putem să ne folosim de ea ca să identificăm celelalte corpuri?
- Asta sper. Dacă putem da de urma chirurgului, sau cel puțin a dosarelor sale, poate vom afla cine altcineba mai era în mormântul acela.
- Dar totuși de ce să-i pună lui Lyons o placă în cap? întrebă Manny. Poate a avut un accident?
- Sigur. Dar îmi vine mai degrabă a crede că a fost un tratement pentru epilesie.
- O gaură în cap?
- A existat o vreme teoria că îndepărtarea unei bucăți din craniu poate preveni crizele prin reducerea presiunii intracraniene. Acum nimeni nu mai crede așa ceva. Operația era complet barbară, ca lobotomia frontală.
Mângâie încet metalul, adâncit în gânduri.
„Aceeași atingere blândă. Aproape că pot să o simt.”
- Cu siguranță i-a fost făcută după ce a ieșit din armată, continuă Jake. Altfel nu l-ar fi înrolat. E ciudat. Credeam că tratamentul nu se mai făcea din anii 1940. Dar Lyons a luptat în Coreea.
Începu să se plimbe prin încăpere.
„Asta face când se gândește. Așa făcea și Sherlock Holmes.”
Vocea lui Jake era aceeași pe care o folosise în timp ce îi făcea autopsia doamnei Alessis.
- Lyons nu a murit imediat după ce i-au pus plăcuța. Osul tăiat s-a vindecat timp de câteva luni.
- Și asta e ceva relevant?
- Nu am nici cea mai mică idee.
Se așeză și luă în mâini un alt os.
- Acesta are încă eticheta. Sunt vertebrele 1 și 2 cervicale ale scheletului 3. Uite, vezi, marginile osului sunt neregulate - vindecarea nu s-a produs.
Își introduse încă o dată mâna în sac și ridică la lumină noul obiect descoperit.
- Scheletul 1, ulna. Osul antebrațului, zise el.
- De ce să fi păstrat Harrigan asta?
- Habar n-am. Va trebui să aflăm singuri.
- Mai e ceva acolo?
- Alte oase.
Puse rămășițele într-o cutie curată și își frecă ochii.
- Am un seif în pivniță. Le voi pune acolo peste noapte.
„Bietul om, e epuizat.”
Manny simți o dezamăgire bruscă.
„Eu speram că - ce?”
- Vom lua totul de la capăt mâine-dimineață, zise Jake. Ar fi cazul să-mi iau o zi liberă pe motiv de boală. Ai timp să vii să mă ajuți?
„Timp? Nu.”
- Încearcă numai să mă ții la o parte.
- Bine. O să-i spun lui Sam să vină aici. Voi 2 puteți verifica celelalte lucruri din casă de la Pete, în timp ce eu mă duc cu mostrele astea de păr și de os la un laborator privat. Trebuie să fac și radiografii. Pete nu mi le-a dat niciodată pe ale lui. Și trebuie să mă duc la un dentist în legătură cu mandibula.
„Ceea ce înseamnă că el va fi plecat în timp ce eu lucrez cu Sam. Asta e munca de detectiv.”
- Cum și de ce au putut fi ținute secrete morțile a 4 pacienți dintr-un spital de boli mintale mai mult de 40 de ani? întrebă Manny. Cineva tot ar fi trebuit să se trădeze în cele din urmă, nu?
- Nu și dacă voia să trăiască, afirmă Jake, amintindu-și ultima conversație cu prietenul său. Ăsta e de fapt lucrul cel mai important. Pete știa că urma să moară. Ce mai conta pentru el că știa ceva ce nu trebuia să știe? De aceea a fost ucis. Și tot de aceea, pentru că l-am cunoscut pe el, suntem și noi toți în pericol.
15.
Doctorul Geoffrey Renko ea unul dintre cei mai faimoși dentiști din America.
Jake îl consultase de mai multe ori în probleme de medicină legală și de cât de puține ori posibil când era vorba de proprii dinți.
Dentistul îl primi cu căldură.
- Hai, stai jos. Înțeleg că nu ești aici pentru un control.
- Luna viitoare, zise Jake, frapat de faptul că un om atât de masiv avea niște mâini atât de delicate.
Se aflau în biroul lui Renko. Jake îi dădu mandibula.
- Mă întrebam dacă n-ai vrea să arunci o privire la asta.
Renko o răsuci în mâini.
- Ai dosarul stomatologic?
Jake clătină din cap.
- Restul craniului?
- Ceea ce vezi este tot ce s-a găsit.
- Îmi plac provocările, rosti Renko, zâmbind.
- Asta-i bine, pentru că sper să poți să-mi spui ceva care să ne ajute să identificăm victima. Tot ceea ce știu este că e o femeie în jur de 20 de ani, care probabil a murit prin anii 1960, în timp ce era pacientă a Spitalului de Psihiatrie din Turner.
Renko își ridică sprâncenele.
- O-ho. Un spital de boli mintale. Ăștia sunt de obicei niște măcelari când vine vorba de servicii de stomatologie.
Ridică mandibula.
- Oasele și dinții se formează când ești tânăr, deci putem examina izotopii de carbon pentru a afla dacă și-a pierdut copilăria mâncând zahăr din trestie sau din sfeclă. Asta ne va da o idee unde a crescut. Bineînțeles, pentru asta am avea nevoie de un reactor nuclear....
- Sper să nu ajungem până acolo, zise Jake. Dar s-ar putea.
Renko trase corpul de iluminat cu lupă atașat de un braț la capătul biroului și privi mandibula cu concentrarea unui negustor de diamante.
- Ei bine, da... E ceva aici.
Îi întinse osul lui Jake să îl examineze și el.
- Vezi aceste 4 plombe la marginile dinților? Sunt plombe interdentare cu foiță de aur clasa a treia. Foarte folosite în anii 1950, înainte ca dentiștii să treacă la silicat și acrilic. Dacă lucrarea a fost executată în anii 1960, era demodată. Și, oricum, e mâna unui amator. Și-a făcut treaba, dar foarte prost.
- Deci e posibil să fi fost făcută de vreun medic bătrân și neglijent de la țară care folosea materiale ieșite din uz.
- Sau de un tânăr neglijent. În anii 1960, un student la stomatologie trebuia încă să fie în stare să facă tipul ăsta de plombă ca să treacă examenul de stat în New York.
- Poate că femeia era dintr-o familie săracă și a trebuit să meargă la o clinică.
- Nu erau decât 3 facultăți de stomatologie în statul New York pe vremea aceea: Albany, NYU și Columbia. Uneori instituțiile de stat, ca de exemplu închisorile sau spitalele de boli mintale, rezervau o zi pentru studenți care să vină să lucreze acolo.
- Crezi că o facultate de stomatologie ar mai păstra fișe atât de vechi?
- Sigur, dacă au arhive. S-ar putea să existe o copie și la azil. În orice caz, e un ac în cazul cu fân.
- Deocamdată, zise Jake, trebuie să mă descurc cu ce am.
- Sam, e Manny. Urgență la birou. O să întârzii puțin.
- Nu pot vorbi acum.
- S-a întâmplat ceva?
- E ora de yoga.
- De ce faci yoga acasă la Jake?
- Sunt vibrații pozitive aici.
„Oh.”
- Ai început măcar?
- Mmm.
- Vin cât de repede pot.
Jake fu oprit la intrarea în biroul său de un avocat într-un costum cu dungulițe, care se prezentă cu numele de Anthony Travaglini și spuse că venea din partea biroului de avocați ai municipalității.
- Am venit să vă aduc aceste documente, zise el, înmânându-i lui Jake niște acte prinse cu agrafe.
Jake privi titlul: ELIZABETH MARKS, ADMINISTRATOR AL AVERII LUI PETER JOSEPH HARRIGAN, VERSUS DR. JACOB ROSEN ȘI MUNICIPALITATEA ORAȘULUI NEW YORK.
- Vă solicită să îi înapoiați bunurile doctorului Harrigan, explică Travaglini. Nu dorește decât obiectele pe care le-ați luat din casă, nimic mai mult.
„Oare ce face? Mai întâi nu vrea să mă lase să-i spun adevărul în legătură cu tatăl ei, și acum nu mă lasă să păstrez lucrurile din casa lui - lucruri pe care chiar ea a vrut să le am și pe care m-a implorat să le iau. Ce se întâmplă? Știa oare că Pete avea oasele?”
Jake simți fiorul spaimei trecându-i prin șira spinării ca o flamă de-a lungul fitilului.
- Și dacă zic nu? întrebă el.
- Municipalitatea nu vă va susține. Este întru totul dreptul ei. Le-a donat campusului universitar din Queens al Facultății de Medicină Catskill pentru o bibliotecă ce va fi numită după doctorul Harrigan. Și este puternică - amintiți-vă că nu este doar fiica lui Harrigan, este și procurorul general al statului.
- Ce porcărie!
Cuvintele îi scăpară înainte să apuce să le cenzureze.
- Poate că așa e. Oricare ar fi motivul pentru care le dorește, sunt ale ei. De fapt, oamenii șerifului sunt deja aacasă la dumneavoastră. Fratele dumneavoastră este acolo, dar nu vrea să-i lase să intre până nu vă dați permisiunea. Sunați-l, vă rog. Nu aveți de ales.
Jake se duse la birou și formă numărul său de acasă.
- Lasă-i pe oamenii șerifului să intre, îi zise el fratelui său. Dă-le toate cutiile din pod.
„Sam va înțelege. Nu i-am spus nimic despre cutia din seiful din pivniță.”
16.
Jake o sună pe Manny pe mobil exact când aceasta ieșise din birou și îi spuse despre întâlnirea cu Travaglini.
- Nu mai e nevoie să te întâlnești cu Sam, zise el. S-a dus la un curs de sex tantric.
Manny se simți ușurată. O chinuia faptul că nu acorda suficientă atenție propriei slujbe.
Așa avea șansa să se întâlnească cu domnul Williams pentru a vorbi despre procesul lui împotriva Departamentului de Pompieri, să întocmească documentele finale în cazul de deportare Cabrera și să-și aducă la zi contabilitatea. Recompensa va fi o cină târzie cu Jake.
Biroul ei era într-una dintre acele clădiri de lângă Wall Street unde se găsesc mici firme comerciale de toate felurile. Chiar alături de ea, un dentist își practica dureroasa meserie (Manny îi detesta pe dentiști); după colț era un contabil public, ai cărui clienți părea să fie mai ales organizatori de sindicat; la celălalt capăt al holului se afla un agent care se ocupa de un grup rock-and-roll de fete care preferau costumații extrem de sumare chiar și atunci când nu se aflau pe scenă.
Pe geamul jivrat al ușii ei era scris cu litere elegante aurii:
PHILOMENA MANFREDA
Avocat
Biroul ei consta dintr-o încăpere mică pentru Kenneth, o încăpere mai mare pentru ea însăși și o fereastră de la care avea priveliștea altor ferestre; când se uita afară, îi venea greu să spună dacă era zi sau noapte.
Acum însă își dădu seama că era noapte.
După întâlnirea cu Williams, lucrase nici ea nu știa câte ore, abia observând când Kenneth îi urase noapte bună și că, deși luminile erau încă aprinse în clădirea de vizavi, nu rămăsese nimeni care să le folosească. Se uită la ceas.
„Dumnezeule!”
Formă numărul mobilului lui Jake.
- Sunt încă la birou.
- Și eu, suspină acesta. M-ai prins chiar cu o clipă înainte să te sun eu pe tine. Te superi dacă anulăm întâlnirea din seara asta? Mă voi revanșa față de tine mâine-seară.
„Să nu-l văd? Ei... bine.”
Era prea obosită pentru tachinări sau pentru avalanșa de emoții pe care o simțea întotdeauna când era cu el. Mai bine să mănânce rapid o salată, să meargă acasă la timp să poată să-l plimbe pe Mycroft și să prindă ediția de la ora 23.00 a emisiunii Project Runway, ca să vadă cum visau tinerii plini de speranțe moda de mâine.
Se ridică în picioare și se întinse - oboseala îi frământa fiecare mușchi din spate - și pentru prima dată își dădu seama de liniște.
„Cred că sunt ultima persoană din clădire.”
Săptămâna trecură acest gând nu ar fi deranjat-o, dar acum, după Spitalul Turner, simți o trepidație în stomac și își apucă în grabă poșeta și haina.
„E cineva pe coridor!”
Putea să-i vadă silueta prin geamul jivrat al ușii. Stătea nemișcat - nu, acum se apleca.
„Să se uite prin geam?”
Își imagină respirația aceea în ceafă, o simți din nou visceral, de parcă era încă în CAMERA SOLITUDINII. Oare o urmărise? Știa oare că se întâlnise cu Jake și cu Sam după avertismentul lui?
„Oare o să mă omoare acum?”
„Acultă!”
Se auzea un zgomot de dinafara ușii ei.
„Ce e? Un motor. Un fierăstrău electric!”
Manny își înăbuși un hohot de plâns și rămase paralizată în picioare, cu inima bubuindu-i atât de tare în piept încât putea să o audă peste duruitul motorului. Umbra se mișca din nou, îndrepărtându-se de ușa ei până n-o mai putu vedea.
„Idiato! Nu era niciun fierăstrău; nu a venit nimeni să te taie bucăți. Nu e niciun bărbat afară. E o femeie, femeia de serviciu. Și folosește mașina de lustruit podele, așa cum face în fiecare seară la ora asta. Biroul meu e pe colț, aici trebuie să înceapă. S-a aplecat ca să pornească mașina.”
Ochii i se umplură de lacrimi de recunoștință.
- Oh, zise ea cu voce tare. Oh!
Își luă haina pe ea, își înfășură ferm curelele poșetei în jurul brațului și - cu un fior rezidual de trepidație - deschise ușa.
Da, acolo era, femeia de serviciu, lustruind podeaua în fața biroului lui Gideon Pollack, doctorul stomatolog.
- Bună seara, zise Manny, mândră de fermitatea vocii ei.
Manny se întoarse. Purta o eșarfă care îi acoperea părul și fața, o rochie cu flori foarte largă și - ciudat - cozme cowboy Tod. Scumpe.
„Ce fel de femeie de serviciu....?”
- Bună seara, răspunse femeia.
Lăsă mașina de lustruit unde era și se apropie de Manny, ținând ceva în mână, întins către ea ca un cadou.
„Un cuțit!”
Lumina era puternică pe coridor, se reflectă în lama de oțel ca niște scântei dintr-un foc.
Manny se răsuci în viteză și începu să alerge, dar alunecă pe podeaua lustruită. Femeia era deasupra ei, în picioare, ținând cuțitul ridicat, cu mâna trasă înapoi în spatele capului.
Manny începu să urle, să urle, să urle încontinuu, sunetul reverberând pe coridor, până când femeia înfipse cuțitul și Manny nu mai putu să urle.
Se trezi într-o lumină puternică și cu o durere mistuitoare în coapsa dreaptă.
Se afla într-un pat - nu era nicio urmă de îndoială în această privință - dar nu în patul ei de acasă. Mai degrabă, avea mirosul și senzația unui pat de... spital?
Deschise ochii. Într-adevăr, era un spital.
- Unde sunt? întrebă totuși, pentru că voise toată viața să pună această întrebare.
- La Saint Vincent, îi răspunse o voce de la piciorul patului.
Își înălță capul. Doctorul Jacob Rosen în costumație completă de spital îi zâmbea.
„La naiba! E un vis.”
O copleșiră amintirile. Biroul ei, silueta, femeia în cizme de cowboy și cuțitul.
„Oh, Doamne, cuțitul!”
Încercă să se ridice, dar un val de amețeală o răsturnă la loc pe pat. Avea un gust ciudat în gură, de parcă mestecase stofă.
- Stai nemișcată, zise Jake.
Se apropie de ea și o luă de mână.
„Ah. Deci nu e un vis, totuși.”
- O femeie de serviciu te-a găsit și a sunat la salvare.
- O femeie de serviciu? Ea a fost cea care - albă sau negresă?
- Negresă. Erai întinsă pe jos în fața biroului tău. Ai fost înjunghiată. Ai o tăietură pe coapsă, lungă de 10-12 cm.
- De unde ai știut că sunt aici?
- Ai o agendă în poșetă. Personalul de la camera de urgență a sunat la numerele de urgență pe care le-ai listat acolo și au dat de Kenneth Boyd. El m-a sunat pe mine.
Jake își clătină capul cu uimire.
- A fost o conversație de pomină.
- El unde e?
- Acasă. A zis că nu suportă spitalele sau priveliștea sângelui. Nu vrea să te vadă decât dacă ești bine sau moartă.
Manny își închise ochii.
- Și cum sunt?
- Bine... sau aproape bine. Vei avea dureri mari când trece efectul anestezicilor, dar nu e decât o rană în carne. Poți pleca mai târziu dimineață și vei merge bine peste câteva zile.
Își trase un scaun.
- Te simți suficient de puternică să-mi spui ce s-a întâmplat?
Povestea ei era dezlânată, parțial din cauza medicamentelor, dar mai ales pentru că mintea ei își amintea de imagini disparate, și nu o succesiune coerentă.
- Atacatorul tău, zise Jake. Ești sigur că era o femeie?
- Nu chiar. Tot ce a zis a fost „bună seara”, și se poate să-și fi prefăcut vocea. Avea o rochie pe ea, bineînțeles, dar purta cizme bărbătești de cowboy Tod. De neconfundat.
- OK. Un bărbat sau o femeie. Kenneth....
- Nu a fost el.
Jake izbucni în râs.
- Nici nu sugerez că a fost el. Dar, dacă a fost o femeie, atunci nu a fost aceeași persoană care te-a speriat la Turner.
Confortul pe care i-l dădea prezența lui se dispersă, și Manny se simți încă o dată coplieșită de ororarea a ceea ce i se întâmplase. Afirmația lui fu ca o lovitură în forță.
- Doi atacatori?
- Să zicem, de exemplu, șeriful Fisk și Marge Crespy.
- Crezi...?
- Colegul meu, Wally Winnick, continuă el cu chipul înnegurat, este în districtul Baxter încercând să găsească legături. Vom ști mai multe când se întoace să ne spună ce a aflat. Tot ceea ce sunt sigur este că el, sau ea, sau ei, nu au vrut să te omoare.
- Poate că bărbatul de la Turner nu, dar femeia de serviciu sigur că da.
- Dacă voia să te omoare, ai fi moartă acum. Cuțitul ar fi putut tot aât de bine să-ți intre în inimă. Încearcă să te sperie, Manny, și, prin tine, și pe mine.
Își lovi cu forță pumnul de marginea patului.
- Oh, Doamne, aș vrea să fi venit după mine!
„E vina mea că a fost rănită. Nu trebuia să o iau la Turner. Am vrut să o am lângă mine. Dar n-am avut nevoie de ea.”
- Mă bucur că nu a făcut-o, șopti Manny.
Jake se așeză cu capul plecat, iar Manny îl mângâie pe braț.
- Asta înseamnă că nu a trebuit să aștept până diseară ca să te văd.
Jake încercă să-i zâmbească, dar nu reuși. Intră o asistentă.
- Sunt 2 polițiști la ușă, domnișoară Manfreda. Vor să discute cu dumneavoastră despre atac. Vă simțiți în stare?
- Cred că da.
Anestezicul își pierdea deja efectul, își dădu ea seama. Durerea era intensă, dar mintea îi era mai limpede.
- Cum a aflat poliția despre asta? îl întrebă ea pe Jake.
- De la camera de urgență. Medicul de gardă are obligația să raporteze toate rănirile suspecte.
- Nu s-a întâmplat nimic suspect cu mine. A fost pur și simplu o agresiune. Ce să le spun?
- Spune-le pur și simplu că ai strigat și atacatorul s-a speriat.
17.
Manny știa, în timp ce Jake o ajuta să iasă din taxi, că ar fi putut să-l cheme pe Kenneth sau pe mama ei să stea cu ea în apartamentul ei, dar Jake o invitase să stea acasă la el și ea acceptase.
„Cine n-ar face-o?”
Personalul camerei de urgență îi tăiase hainele, astfel că, pudici amândoi, Jake o înfășură în două halate de spital și semnă actele de externare.
Manny simțea ce nu simțise decât rareori înainte: vulnerabilitate. Era plăcut să existe cineva care avea grijă de ea.
Jake o așeză într-unul din fotoliile mari de piele, din camera de zi, îi sprijini picioarele pe un taburet care nu se potrivea cu fotoliul și îi făcu un ceai.
- Îți aduc alte haine să te îmbraci, îi zise el.
Era încă în halatele de la spital.
- Ai ieșit cu Kenneth?
Jake o privi stupefiat.
- Ha?
- Nu contează. Tot n-ai înțelege. Adu-mi orice ai.
Jake urcă la etaj.
Manny își sorbi ceaiul și se minună de faptul că era în viață. Atacatorul ei ar fi putut să o omoare și atunci ar fi fost exact ca doamna Alessis, cu corpul golit de spirit. Faptul că cineva putea fi responsabil de moartea ei era înspăimântător. Controlul asupra propriei vieți era puterea ei și acum aflase cât de puțin însemna de fapt.
Își petrecuse întreaga viață de adult având de-a face cu suferințele și pierderile omenești; asistase chiar și la o autopsie. Dar de-abia acum, când ajunsese atât de aproape de propria moarte, fu copleșită de adevărata revoltă.
„Sunt o ființă omenească. Cum îndrăznesc?”
Voia să se răzbune.
Jake se întoarse.
- Încearcă astea.
Îi aruncă în poală o pereche de pijamale de-ale lui.
- Am fost convinsă că ai un trening de-al unei iubite pe aici.
- Nicio iubită. Niciun trening.
„Aha.”
- Trebuie să mă întorc la birou peste câteva ore, zise el. Vom comanda mâncare când mă întorc. L-am sunat pe Sam să văd dacă poate veni să stea cu tine...
„Oh, nu, te rog.”
- ...dar nu l-am găsit. Așa că vei fi singură. Nu deschide ușa la nimeni.
O privi îngrijorat.
- Ai nevoie de ajutor să-ți pui pijamaua?
- Pot singură.
Manny încercă să se ridice în picioare, dar căzu înapoi în fotoliu.
- Au! Pot să mă îmbrac cu bluza, dar ar trebui să mă ajuți cu pantalonii.
- Mi se pare o idee bună.
„Nemernic libidinos.”
Manny simți un fior de dorință.
- Întoarce-te cu spatele.
- De ce? Văd corpuri goale în fiecare zi.
- Corpuri goale moarte. Întoarce-te.
- Bine, bine.
Manny își scoase halatul de spital, își luă pe ea bluza de pijama și îi încheie nasturii. Era de culoare maro cu mici carouri crem pe ea - hidoasă - dar bumbacul era neted și voluptos. Își suflecă mânecile și se gândi cum ar fi să stea întinsă în pat cu el.
„Codeina m-a zăpăcit de cap.”
- Acum ajută-mă.
Jake se puse într-un genunchi și îi băgă picioarele în pantaloni.
„Are de gând să mă ceară de nevastă?”
- Cred că va trebui să îi sufleci puțin, spuse ea.
Jake îi ridică puțin, astfel încât i se vedeau picioarele. Îi atinse pulpele cu mâinile. Manny se înfioră.
- Te simți bine?
- Da, răspunse ea cu un glas neobișnuit de strident.
- Bun. Apleacă-te înainte și ridică-ți-i. Ai grijă să nu te lași cu greutatea pe piciorul acela.
Manny își scutură fundulețul și se legă la mijloc cu cordonul.
- Gata.
Jake se uită la ea cu o privire de bărbat, nu de doctor.
- Du-te înapoi la lucru, îl îndemnă ea. Ai o mulțime de trupuri acolo care te așteaptă.
„Și încă unul când vii înapoi.”
Manny nu era în fotoliu când se întoarse Jake acasă. Camera de zi era goală.
Groaza îl invadă ca o otravă.
„Nu pot să o pierd. E prea importantă.”
Nu încercă să interpreteze ce anume însemna importantă; nu era conștient decât de faptul că avea răsuflarea întretăiată, că panica îl făcea să se simtă amețit și că, dacă fusese răpită sau ucisă, va trebui să își ia un nou nume, o nouă viață. Nu ar mai putea trăi cu acest Jacob Rosen care era acum.
- Manny! urlă el. Manny!
„Un sunet la etaj.”
Îi trebui un moment să-l identificie: apa curgând.
„Face baie!”
Urcă scările în goană, râzând. Da. Ușa de la baie era închisă. Era evident că ceea ce auzea era apă. Manny cânta din toate puterile aria Mackie Șișul din Opera de 3 parale de Kurt Weill.
Jake bătu cu pumnul în ușă. Cântecul încetă.
- Cine e?
- Jake. Cum naiba ai ajuns sus?
- Cu o rachetă spațială. Trebuia să fac o baie.
- Foarte amuzant. Dacă îți uzi bandajele, ți se vor rupe cusăturile. Probabil rana îți sângerează deja numai de la urcatul treptelor.
Manny opri apa.
- De fapt, să știi că nu. Și mi-am lăsat piciorul să atârne peste marginea căzii. Dacă mă hotărăsc vreodată să renunț la avocatură, pot să mă apuc cu încredere de contorsionism.
Izbucni în chicote de râs.
- Ar trebui să mă vezi.
- Mi-ar plăcea asta foarte mult.
Jake răsuci mânerul.
- Să nu cumva să-ndrăznești!
- A fost sugestia ta.
Rămase lângă ușă, ascultând sunetele îmbăierii ei. Apoi auzi apa scurgându-se din cadă.
- Sunt niște prosoape curate în dulap, îi zise el.
- Le-am găsit.
- Ai nevoie de ajutor să cobori scările?
- Am reușit să le urc singură, nu?
Ezită.
- Deși s-ar putea să fie distractiv.
Apăru în ușa bucătăriei purtându-i pijamaua și ținând în mână o cutie de medicamente. Ochii îi sclipeau de furie.
- Ai scotocit prin dulapul de medicamente? o întrebă el calm.
- După cum zice mama, dacă vrei să afli adevărul despre cineva, uită-te în dulapul lui de medicamente și în frigider. Și acum știu adevărul despre tine. Numele de pe cutie este Marianna Candler Rosen. Există vreun mic detaliu neștiințific despre viața ta pe care ai uitat să mi-l spui? Ca de exemplu că ești căsătorit?
- Ești nervoasă, zise el.
- Ba bine că nu. Ar fi trebuit să știu că nu e bine să intru într-o relație cu un mincinos trădător și netre....
- O relație?
- Nu am spus așa ceva.
- Ba bineînțeles că ai spus. Ce, nu te asculți ce zici?
- Atunci n-am vrut s-o spun în sensul în care o înțelegi tu acum. Avem o relație profesională, nu romantică. Domnule doctor Rosen, aveți o imaginație bogată.
- Și dumneavoastră, domnișoară Manfreda. Dacă te uiți la data de pe cutie, o să vezi că e veche de cel puțin 2 ani de zile. Ar fi trebuit deja aruncată. Sunt divorțat de Marianna de 1 an. Am fost despărțiți 1 an înainte de divorț. Vrei un pahar de vin?
Vocea îi era încărcată de durere.
- Îmi pare rău.
„Nimic nu se compară cu a te face de râs.”
- Aș vrea niște șampanie. Dar mă mulțumesc cu vin de data asta.
- Mariajul nostru s-a destrămat în mai puțin de 1 an. A fost o căsătorie între oameni complet diferiți, plină de conflicte. Ea era amuzantă și încăpățânată și niciodată reticentă.
Îi zâmbi.
- Așa ca tine. Lucra la un ziar financiar, dar nu-i plăcea. „Aș putea să mă las de slujbă și să nu mă uit niciodată înapoi”, mi-a spus înainte de a ne căsători. Asta e și o fantezie de-a mea - să mă las de slujbă - dar știu sigur că n-aș putea s-o fac.
- Nici eu, zise Manny, ascultându-l hipnotizată.
„Aici nu diferim.”
- Nu, presupun că nu. Oricum, ea într-adevăr s-a lăsat de slujbă după ce m-a părăsit. A întâlnit pe cineva în California și trăiește cu el. Îi pregătește mâncarea, îi duce costumele la curățat - chestii de-astea.
- Nici costumelor tale nu le-ar strica o mică excursie la curățătorie.
Jake se uită în jos. Pe mânecă avea niște sânge de la autopsia din acea după-amiază.
- Cineva ar trebui angajat cu normă întreagă ca să facă față la asta.
- Poate am putea să-l dresăm pe Mycroft, zise ea.
El o privi îndârjit.
- Mă duc să aduc vinul și să pun mâncarea în cuptorul cu microunde. Sper că-ți plac souvlaki.
Manny realiză că era moartă de foame. Rana, amenințarea intrusului în Turner, spaima lui Mycroft, mirosurile autopsiei; toate dăduseră înapoi în prezența omului care era de fapt responsabil pentru ele. Îl privi dispărând din bucătărie.
„Mâncare, apoi somn. Măcar pentru o noapte, normalitate.”
Se simți cuprinsă de o căldură care îi aduse aminte de copilărie.
„Mă simt confortabil cu el.”
Îi sună telefonul mobil. Îl lăsase pe masă, așa că se duse într-un picior până la el.
Era mama ei, care suna îngrijorată din New Jersey. Kenneth îi spusese ce se întâmplase și i-l dusese pe Mycroft, și bineînțeles că nu era o problemă să aibă grijă de el.
Manny era perfect conștientă că Jake se întorsese cu vinul și rămăsese în ușă ascultând.
- Da, pot să mănânc, zise ea, răspunzând întrebărilor mamei ei. Da, sunt cu un doctor. Stau aici noaptea asta.
Jake îi dădu vinul.
- Bineînțeles că nu! exclamă ea.
Jake o văzu roșind și ghici ce o întrebase mama ei.
Manny își coborî vocea.
- Mami, te rog, nu pot vorbi despre el acum. Te sun mâine-dimineață. Dă-i un pupic de noapte bună lui Mycroft din partea mea și zi-i că-l iuvesc. Te iubesc și pe tine. Somn ușor. Sunt bine.
Închise.
- Mami? fu tot ceea ce rosti Jake.
Lui Manny îi veni să-l omoare.
18.
Manny dormi în dormitorul de oaspeți, trezindu-se din cauza durerii din când în când, dar prea obosită să mai ia calmantul pe care i-l lăsase Jake pe noptieră.
Când coborî în bucătărie dimineața, îmbrăcată în pantalonii și cămașa de lucru pe care i le lăsase el, se simțea plină de poftă de viață. Expresia lui însă era gravă.
- Cum te simți? o întrebă.
Îi turnă cafea într-o cană vopsită cu stropi falși de sânge. Peste ei scria cu litere imense și negre: SUNĂ EXPERȚII LA 1-800-LABOOD. STROPII SUNT A DOUA NOASTRĂ LIMBĂ.
- Împrospătată. Învigorată. Gata de acțiune.
- Ce pot să fac să te conving să renunți la caz? o întrebă el încruntându-se.
- Să renunți și tu.
De fapt Jake se gândise și el să facă exact acest lucru, pentru a o proteja. Dar amândoi știau deja atât de mult încât, chiar dacă ar fi renunțat acum, nu puteau avea nicio garanție că nu vor fi atacați în continuare. Și, în afară de asta, obligația față de Pete era mult prea puternică. Trebuia pur și simplu să o apere pe cât îi stătea în puteri.
- Vreau să nu te obosești azi, îi spuse el. Du-te acasă. Odihnește-te. Las-o pe maică-ta să vină să stea cu tine.
Manny îi zâmbi.
- Am înțeles, să trăiți, domnu șef!
- Vorbesc serios. Nu știu cine te-a atacat ieri-seară, dar am senzația că acela a fost ultimul avertisment. Data viitoare vor lovi mortal, mai ales dacă vreunul din noi se apropie și mai tare de adevăr. Așa că stai acasă, și, pentru numele lui Dumnezeu, ai grijă.
Intensitatea lui o făcu să devină și ea serioasă.
- Și tu să ai grijă. Ce planuri ai pe ziua de azi?
- Te conduc acasă și apoi mă întorc la birou. Va trebui să duc mostrele de păr și de os la laboratorul prietenului meu Hans Galt în Brooklyn. Poate aflăm ceva din ele.
- Ne vedem diseară?
Jake sesiză rugămintea din vocea ei.
- Bineînțeles, dar nu sunt sigur când. Te sun eu. Între timp, o să-l rog pe Sam să vadă ce faci și să o lase pe mama ta să plece, dacă vrea să se întoarcă în New Jersey. Nu vreau să te miști din apartamentul tău.
- Ascultă, îi zise ea argățoasă. Ți-am mai spus o dată. Nu-mi place să vină cineva să-mi spună ce pot și ce nu pot să fac.
- Nu-ți spun, ăsta e un ordin. Dacă nu-l respecți, echipa noastră s-a dizolvat.
„Nu glumește.”
Își înclină capul.
- Voi fi cuminte. Promit.
În aceeași zi, după-amiaza târziu, Jake se duse la laboratorul lui Galt. Ar fi putut verifica mostrele la serviciu, dar nu voia să-l prindă Pederson.
Luă mostrele de os și le duse în camera de radiografii.
Își puse un șorț protector, așeză oasele pe casete separate de metal pentru radiografiere și, una câte una, puse casetele pe masa de examinare, de obicei rezervată cadavrelor, și le radiografie: mandibula scheletului 4; plăcuța metalică a scheletului 3; humerusul din scheletul 2 și metacarpul și ulna din scheletul 1. Observă că metacarpul avea o umflătură neobișnuită cu o mică gaură în ea.
„Ce ciudat, se gândi el, cum chiar și celui mai bine antrenat ochi - al meu - poate să-i scape ceva.”
Făcu radiografiile, developă filmele și le examină în fața panoului fluorescent.
Umflătura de pe metacarpul stâng al scheletului 1 era un chist osos neregulat - oseomelită - din care ieșise probabil puroi prin pielea palmei mâinii stângi. Va trebui să ia o cultură - câteva bacterii și ciuperci rezistă decenii întregi - și apoi să o decalcifice, astfel încât să poată să taie câteva lamele pentru examinări suplimentare la microscop.
Radiografia ulnei era umbrită de o pată albă.
„La naiba. Ce are filmul?”
Făcu radiografia din nou și o developă: pata rămase pe loc. Își aminti că Harrigan îi spusese că trebuise să refacă radiografiile la un schelet deoarece filmul fusese defect.
„Aceeași radiografie? Probabil.”
Studie filmul. La niciuna din miile de radiografii de corpuri și de oase de la autopsii pe care le examinase de-a lungul anilor nu văzuse o pată albă de felul acesteia.
„Dar am mai văzut așa ceva,o radiografie de os din Muzdeul de Medicină Legală de la etajul 6.”
Bătăile inimii i se întețiră.
Radiografia din muzeu data din anii 1930 și era mandibula unei femei care lucrase la fabrica US Radium Dial din New Jersey. Ea și colegii ei de muncă lingeau vârfurile pensulelor cu care făceau liniile subțiri pe care trebuiau să le vopsească pe cadranele de ceas reflectorizante fabricate de companie.
„Da! Asta era!”
Multe femei se îmbolnăviseră de necroză a mandibulei și de leucemie. Femeia aceea murise din această cauză. Dar această ulnă fusese scoasă din pământ într-o zonă rurală. Acolo erau ferme, nu fabrici.
„Foarte ciudat.”
În mintea lui Jake i se cristaliza o idee, o idee atât de sinistră, atât de neconceput, încât încercă să o dea la o parte, dar nu putu scăpa de ea.
Îl sună pe Hans Galt în biroul lui de la etaj. Hans nu era acolo, era în schimb asistenta sa, Amy Fontayne.
- Am nevoie de ajutor, îi spuse el.
- Bineînțeles.
- Ai niște film de radiografii? O cutie nouă, neîncepută?
- Un dulap plin.
- Bine. Și adu-mi și niște lamele curate, te rog.
Amy coborî câteva momente mai târziu. Nu ajunsese la 35 de ani, ghici Jake, dar avea deja riduri în jurul ochilor.
„Se uită prea mult la microscop.”
Așeză ulna în caseta nouă și o rugă pe Amy să schimbe setările la aparatul de radiografiat pentru a-l face mai penetrant.
Apoi, Jake scoase filmul, îl puse într-un developator automat și apoi fixă radiografia în fața panoului de lumină.
„Bizar. Mai mult decât bizar.”
Aceeași pată albă întuneca ulna, dar acum era mai pronunțată.
- Ai schimbat setarea la mașină? o întrebă pe Amy.
- Nici n-am atins-o.
- N-ai atins-o?
- Am greșit cu ceva?
- Mai spune-mi odată. Nu ai apăsat pe butonul de radiografiere?
- Nu, zise Amy. Îmi pare rău, domnule doctor. Am așteptat să-mi spuneți dumneavoastră ce să fac. Când ați luat filmul de la mine, am crezut că vreți să-l vedeți înainte să radiografiez osul.
- Dumnezeule, zise el șocat.
Trase filmul din fața panoului de lumină și îl ridică pe fundalul luminii fluorescente din tava, rugându-se să vadă ceva diferit.
- Nu pot să cred așa ceva, zise el.
- Îmi pare nespus de rău.
- Nu, Amy, n-ai greșit cu nimic.
Jake simți că-i exploda capul.
- Tu nu ai pornit mașina de radiografiat, și totuși uite aici avem o radiografie a ulnei. Poți să-ți explici asta?
- Nu, domnule.
- Asta înseamnă că osul și-a făcut singur o radiografie. Radiația emisă de un os radioactiv este similară cu radiația emisă de aparatul de radiografiere.
Se întoarse să o privească, convins că părea dement.
Amy făcu un pas înapoi.
- Vreți să spuneți că osul acela este...
- Radioactiv.
Jake se uită la ea nemișcat, de parcă avea nevoie ca ea să confirme ceva ce el însuși nu îndrăznea să creadă.
- Osul acela e radioactiv.
19.
- A venit un domn numit Sam. Spune că îl așteptați, îi zise portarul în interfon.
Manny și mama ei terminaseră de mult micul dejun și citeau New York Times.
- Trimite-l sus.
„Naiba să-l ia pe Jake. Am deja o mamă aici. Nu am nevoie să facă și el pe mama.”
Sam, îmbrăcat în haine ca de militar, intră hotărât înăuntru imediat ce Rose Manfreda îi deschise ușa.
- Dumneavoastră trebuie să fiți sora lui Manny, începu el, sărutându-i mâna lui Rose.
Manny îi aruncă o privire urâtă de pe canapea.
- Oh, Doamne, Sam, lasă textele.
Rose îi aruncă ei o privire la fel de urâtă.
- Unde-ți sunt manierele, domnișoară? Sam e un cavaler.
- Așa-s toți în familia lor, mamă, crede-mă. Au o genă de Ted Bundy.
- Acum știu de unde își moștenește Philomena farmecul, continuă Sam. Am venit să o protejez și tot ce vreau acum e s-o omor.
Îi făcu cu ochiul lui Rose.
- În loc de asta, o să iau câinele la plimbare. Vreți să veniți cu mine?
- Nu cred că ar trebui s-o lăsăm singură pe Manny.
- Încuiem ușa cu amândouă încuietorile. Și, dacă intră cineva, Manny o să-l muște și acela o să moară de venin de șarpe cu clopoței.
- În cazul ăsa....
Rose se duse să-și ia haina.
- Nu veniți înapoi, niciunul din voi, zise Manny. Dați-i pur și simplu cheia lui Mycroft. Poate să intre singur.
După ce plecară, Manny sună la birou și îl rugă pe Kenneth să-i transmită e-mailurile acasă și să-i trimită corespondența prin fax. Nu vru să îi spună căă Jake îi interzisese să iasă din casă, așa că pur și simplu îi zise că o durea stomacul. Kenneth păru să o creadă.
Manny se întinse pe pat.
„Mă duc să lucrez într-un minut” se gândi ea - și adormi.
Wally sună din Turner exact în timp ce Jake își lua rămas-bun de la Amy.
- Vin acasă, zise el, cu vocea răsunând de triumf.
- Ai găsit ceva?
- O grămadă. Fisk e cumpărat de Reynolds Constructions. Primește 10% din tot ce câștigă Reynolds. Primarul Stevenson nu pare a fi implicat, deși probabil cunoaște situația, el are alte surse de mită. Marge Crespy? Corectă ca tabla lui Pitagora. Oricum, Reynolds va lua niște bonusuri gigantice - toate legale și fără reproș - de la Wal-Mart și PriceChopper dacă mallul este terminat înainte de primăvara viitoare, și numai în aceste circumstanțe Fisk își primește răsplata.
„Îl ador pe omul ăsta.”
- Despre ce sume e vorba?
- Nu știu suma exactă - bugetul e o operă de ficțiune mai ceva decât Codul lui da Vinci - dar sunt mai multe milioane pentru Reynolds, vreo 2-3 milioane pentru Fisk.
„Destul pentru a ucide.”
- Ești sigur de asta? Ai dovezi?
- Da și da. Costul mallului e informație publică, oricât o fi el de minimalizat. Și există un aranjament scris între Reynolds și Fisk - un contract, Jek - care se află în seiful lui Fisk.
- Ai văzut tu contractul?
- Am o copie a lui.
- Cum, Doamne?
- Piciorul meu. Știam eu c-o să-mi fie de folos odată și-odată. Se pare că adjuncta lui Fisk, o anume doamnă Bonnie Geller, are un copil care s-a născut cu un picior mai scurt decât celălalt. Ghiciți cine i-a făcut operația care l-a vindecat?
„Bineînțeles.”
- Pete Harrigan.
- Bingo! Când i-am spus că Pete a fost profesorul meu, că îi datorez viața, am devenit prieteni. OK, am exagerat rolul lui Pete - vă datorez viața dumneavoastră - dar, în interesul cercetării....
- Zi mai departe.
- Nu mai sunt multe de spus. Bonnie îl urăște pe Fisk, dar are nevoie de salariu ca să aibă grijă de băiat. Mi-a luat tot timpul ăsta să o fac să se încreadă în mine, dar până la urmă și-a deschis inima - și seiful lui.
Wally izbucni în râs de propria ingeniozitate.
- Asta dovedește două maxime ale domnului doctor Harrigan: „Încrederea în sine exagerată duce la neglijență” și „Nu avea niciodată încredere în asistentul tău”.
Izbucni iar în râs.
„E beat de bucurie.”
- Ăsta de la urmă e un bun sfat și pentru dumneavoastră. Aș putea să vă trădez în orice moment.
„Pete nu avea dreptate întotdeauna. Pentru Wally aș băga mâna-n foc.”
- Mai bine ai veni acasă, zise Jake. Dacă află Fisk...
- Vin acum. Ne vedem mâine dimineață la birou.
Wally închise.
Jake rămase în vestibulul laboratorului lui Galt.
„Înțeleg de ce nu au vrut să țină în loc proiectul, se gândi el, dar asta nu explică oasele radioactive.”
Manny se trezi cu o mână blândă scuturând-o de umăr.
„Jake?”
Deschise ochii. Era mama ei.
- E gata cina.
- Cât e ora?
- Trecut de 7. Dormi de 9 ore.
Manny se ridică, cu piciorul străbătut de o durere ascuțită.
- Nu mi-e foame.
- Trebuie să mănânci ceva.
„E ceva aparte în a fi alintată ca un copilaș.”
- Adu-mi.
Mâncară paste, salatăși un pahar de vin. Mama și fiica stăteau așezate una lângă alta, simțindu-se confortabil una în prezența celeilalte.
- Asta e cea mai bună masă din viața mea, zise Manny cu sinceritate.
Îi fusese totuși foame.
Rose spălă vasele, în timp ce Manny încercă să se concentrze aspura materialului pe care i-l trimisese Kenneth.
„Imposibil.”
Se simți copleșită de imagini ale atacului; slavă Domnului că nu fusese decât avertizată și nu executată. Data viitoare....? Ridică ultima ediție din Vogue. Moda era singurul lucru care avea să-i distragă atenția de la frică.
La ora 11 seara, mama ei și Mycroft porniră spre New Jersey cu Kenneth și Manny dădu drumul la știri. Un sinucigaș cu bombă omorâse 17 soldați irakieni din trupele speciale și rănise 42 de persoane în Bagdad.
- Mai aproape de casă, o bombă a tulburat liniștea în Upper East Side în New York, anunță crainicul. Dăm legătura reporterului nostru Tim Minton, care ne va prezenta situația. Tim?
- Cu mai puțin de 1 oră în urmă, o explozie a scuturat casa medicului legist al municipalității, doctorul Jacob Rosen....
O durere mai ascuțită decât orice simțise până atunci o străfulgeră pe Manny.
„Nu! Nu Jake!”
Pe ecran, Manny văzu mașinile pompierilor și ale poliției în fața unei colădiri care sigur era casa lui Jake.
- Parterul este încă prea fierbinte pentru pompieri, continuă Minton. Deci nu putem ști dacă doctorul Rosen era acasă în momentul exploziei. Comisarul de pompieri Nicholas Scarpetta, un prieten personal al doctorului Rosen, spune că e posibil ca motivul să fi fost o defecțiune la o conductă de gaz, dar subliniază că aceasta nu e decât o speculație. Doctorul Rosen a depus recent mărturie în procesul asasinului mafion Freddy „Urecheatul” Francesca, dar e mult prea devreme să se poată determina cu precizie....
Manny se ridică, se strâmbă de durere, își apucă în grabă cheile și ieși în fugă.
20.
„Există momente în New York când a chema un taxi e ca și cum ai căuta apă în deșert” se gândi Manny.
Când ieșise șontâcăind în fața casei, toate taxiurile erau ocupate. În cele din urmă un taxi opri lângă ea. Manny se urcă în el.
- Sunt foarte grăbită, domnule, zise ea.
- Cine nu e?
- A explodat o bombă la casa unui prieten de-al meu....
Aproape că nu putu să pronunțe cuvintele.
Șoferul se întoarse să se uite la ea, brusc interesat.
- Aceea din nordul orașului?
- Da.
- Tocmai am auzit la radio despre ea.
- Atunci grăbește-te, te rog!
- OK.
Manny se lăsă pe spate în scaun imaginându-și-l pe Jake.
„Te rog, Doamne, nu mort - retrag tot ce-am zis despre el. Te rog, Doamne, nu mort!”
Taxiul ieși de pe șoseaua Ninety-sixth Street, apoi urcă pe First Avenue și opri pe 103rd Street.
- Nu pot merge mai departe, domnișoară. E blocată strada.
Manny îi aruncă o bancnotă de 20 și ieși cu greu din mașină, ignorând durerea din picior în timp ce își făcea loc printr-o mare de oameni care se adunase lângă casa lui Jake pentru a privi tragedia.
Când ajunse în fața casei, văzu o panglică galbenă cu sigla poliției și niște polițiști în uniforme care formaseră un cordon ca să nu lase pe nimeni să treacă. În spatele lor se vedeau mașinile pompierilor, mașini de poliție și o ambulanță. Girofarurile și vaietul sirenelor dădeau impresia unei scene de război.
Exteriorul casei lui Jake fusese deteriorat și ferestrele erau toate sparte. Mașina de oraș a lui Jake era exact în fața casei, cu partea dinspre șofer transformată într-o masă de metal contorsionat.
- Lăsați-mă să trec! strigă ea.
Lângă ambulanță era o targă Întins pe ea se afla un corp.
„Un cadavru?”
Cu un vaiet ascuțit, Manny trecu pe sub panglica poliției. Un polițist o apucă de braț.
- Nu puteți trece pe-aici, doamnă.
- Trebuie!
- E scena unei crime. Nimeni nu are voie să intre.
- Tâmpitule. Sunt soția lui!
Manny își smuci brațul liber și se strecură până lângă targă. Bărbatul întins pe ea era acoperit cu sânge. Se aplecă înspre el.
„Mai respiră?”
Scoase un țipăt sălbatic și se trase brusc înapoi. Sam! Bărbatul era Sam!
- El a pățit-o mai tare ca mine, zise o voce de lângă targă. Dar doctorii spun că o să fie bine.
„E vocea lui Jake, calmă, și răsunătoare, și reconfortantă, și dragă.”
Manny îl îmbrățișă cu un mic țipăt, strângându-l atât de tare încât Jake scoase un geamăt.
- Hei! exclamă el. Ai grijă!
Dar și el o strânse tot atât de tare.
„Ce bine ar fi să nu-mi dea drumul niciodată. Ce bine ar fi să stăm așa pentru totdeauna.”
Totuși, după un moment, Manny se trase un pas înapoi să îl privească. Avea fața acoperită cu funingine, ceea ce făcea ca ochii să îi pară bântuiți, goi, ca de fantomă.
Se îndreptară din nou spre fratele lui; în ei se citea limpede îngrijorarea.
- L-a lovit un șrapnel în cap, zise el. Nu e chiar așa de rău pe cât pare.
- Tu nu ești rănit!
Era o poruncă mai degrabă decât o întrebare.
- Zguduit. O să mă doară fiecare os din corp când o să-mi treacă starea de șoc.
- Ce s-a întâmplat?
- Mă duceam la ușă să-i deschid lui Sam când a explodat bomba. El era încă afară. De aceea...
Glasul i se frânse și Jake își puse mâna cu blândețe pe fruntea lui Sam.
- Am avut noroc. Amândoi.
Comisarul de poliție, Lucas Melody, veni lângă ei uitându-se insistent la Manny.
- Ea ce face aici? Cine a lăsat-o să treacă?
Polițistul care încercase să o oprească se apropie.
- E vina mea, domnule. A insistat să treacă.
- De fapt, e vina mea, o apără Jake. Ea n-a făcut decât să respecte ordinele. I-am spus să vină orice s-ar întâmpla.
Își coborî vocea:
- Mă temeam că fratele meu va vrea să-și facă testamentul. Ea e avocatul familiei și....
- E soția lui, zise polițistul.
Jake se uită la Manny, care ridică din umeri.
- Da, avocata și soția mea, confirmă el.
- Felicitări, replică Melody cu un aer bănuitor. Asta zic și eu nuntă hotărâtă sub presiunea evenimentelor.
Îl luă pe Jake de braț.
- Trebuie să vorbim.
Se traseră la o parte.
- O lovitură a Mafiei, continuă comisarul. O bombă în mașină, care trebuia să explodeze în momentul în care porneai motorul. Persoana care a instalat bomba l-a văzut pe fratele dumitale venind și a încercat să grăbească lucrurile. A declanșat mecanismul și acesta a detonat prematur.
„Probabil are dreptate în legătură cu bomba, dar nu și cu făptașul” se gândi Jake.
Mai depusese mărturie împotriva unor mafioți de câteva ori în trecut și nu avusese de suferit niciun fel de urmări. Dar nu era cazul să îl contrazică pe Melody, cel puțin nu încă. Mai întâi avea nevoie de dovezi de netăgăduit că bomba era legată de scheletele Turner.
Se înapoie la fratele lui, cu Manny alături. Ochii lui Sam erau deschiși, și buzele pline de sânge reușiră să schițeze un zâmbet.
- Am spus eu că vreau un cocteil în momentul în care sosesc, dar asta e chiar ridicol.
- Te vor duce la spitalul Lenox Hill, îi zise Jake. Probabil vei rămâne acolo peste noapte, pentru supraveghere. Comisarul m-a rugat să-i mai răspund la câteva întrebări. Vin la tine imediat ce am terminat.
- Ești nebun?
Sam se chinui să-și ridice capul.
- Ai pățit ceva. Ai o femeie frumoasă agățată de braț. Nu ai cum să dormi acasă la tine în noaptea asta, așa că va trebui să te duci acasă la ea. Și tu vrei să vii să ai grijă de mine?
Jake îl privi cu mare atenție. Obrajii lui Sam își recăpătaseră culoarea și ochii îi sclipeau.
- Sam, zise el, s-ar putea să ai dreptate.
- Ce ai în mână? întrebă Manny. Ții chestia aia strâns de când te-am văzut.
Stăteau pe verandă, așteptând ca Melody să termine interogatoriul a 2 martori la explozie.
- Radiografii.
Jake îi întinse plicul.
- Nu am reușit să le studiez pe toate în laboratorul lui Gaft.
Manny se trase înapoi, nedorind să le ia.
- S-ar putea să aibă dreptate comisarul. Ar putea fi o lovitură a Mafiei, care să nu aibă nimic de-a face cu oasele.
Jake pipăia cu degetele marginea plicului.
- Eu nu cred. Bomba din mașină a fost unidirecțională, o mină antipersonală. Artilerie militară, nu cea utilizată de Mafie. Au fost folosite în Vietnam.
- Deci atacatorul tău e un soldat?
- Fost soldat, probabil. Ceea ce reduce numărul suspecților la 350 000.
- Sau unul. Wally mai e în Turner?
- Vine acasă. De ce?
- L-am putea ruga să verifice dosarul lui Fisk. Să vedem dacă nu a luptat în Vietnam.
- Probabil putem afla asta și de aici, replică Jake. Dacă nu, sunt sigur că Wally va fi bucuros să se întoarcă.
Melody nu-i mai puse decât puține întrebări și Jake nu mai avu nimic de adăugat. Poliția pleca deja, după ce asigurase zona; nu rămaseră de gardă decât 2 polițiști în uniformă. Un al treilea primi însărcinarea să îi ducă pe Jake și pe Manny oriunde voiau să meargă.
- Ar trebui să văd unde stau la noapte, spuse Jake ridicându-se în picioare.
- Ești nebun? întrebă Manny. N-ai auzit ce ți-a zis fratele tău? Vii acasă la mine.
21.
Era trecut de miezul nopții când polițistul îi lăsă în fața casei lui Manny.
- Bună seara, Christopher, zise Manny cu vioiciune către portarul de noapte, de parcă trecea prin hol la brațul unui bărbat înalt, plin de funingine, în blugi sfâșiați și pantofi plini de sânge, în fiecare seară.
- O seară plăcută, domnișoară Manfreda, replică Christopher perfect calm.
Jake și Manny urcară în lift.
- Locuiești la etajul 13? o întrebă el. Nu ești superstițioasă?
- Ba da, chiar foarte tare. Aproape că nu am vrut să stau aici din cauza asta. Tu ești?
- De fapt, nu. Sunt om de știință.
Se opriră în fața ușii ei. Cu cheia în mână, Manny șovăi.
„Dacă îl las înăuntru, întreaga mea viață se va schimba. Oare chiar vreau asta?”
Puse cheia în broască și deschise ușa.
Jake se opri în prag, analizând camera.
- Mică.
- Ar fi mai confortabil dacă ai dormi cu Sam la spital?
- Am dormit cu el într-un apartament cu un singur dormitor toată facultatea și mi-a ajuns. Și, în afară de asta, mi-e frig și foame.
- La hotelul Four Seasons au încălzire bună și room-service.
- Nu, mersi. Sunt un om cu gusturi simple.
Manny îi aruncă o privire furioasă.
- Când vor înțelege oare bărbații că mărimea nu contează?
- Atâta că ai o mulțime de lucurri aici, zise Jake uitându-se la cutiile de pantofi din podea până-n tavan. Unde dormi?
- Acolo.
Manny arătă către un panou de culoarea nisipului pe care era atârnat un tablou în ulei cu un pahar pe jumătate plin de lapte, pictat de un avocat care se transformase în artist.
- Se numește Optimism.
În fața lui se găsea o măsuță rotundă albă, plină de tenacuri atent aranjate de reviste de modă.
- Dormi pe un tablou?
- E un pat rabatabil, prostule. Panoul se trage în jos. Tabloul se agață de capătul patului și patul stă pe masă - chestia asta se numește design.
Trase patul, dezvăluind o saltea de două persoane, acoperită cu o plapumă de mătase trandafirie.
- Mycroft de obicei ocupă majoritatea patului.
- Doarme cu tine?
- Unde altundeva?
- Unii câini dorm pe jos, în coșuri.
- Nu și Mycroft.
- Ce-ai făcut cu el?
- Mama l-a luat cu ea în New Jersey. Nu vrea să ies să-l plimb - încă.
Jake uitase de piciorul ei rănit.
- Oh, îmi pare rău. Nu ar trebui să stai în picioare. Eu ar trebui să îți aduc lucruri.
- Nu ești câine. Pot să-ți ofer ceva? Un duș? Mâncare?
- Duș, apoi mâncare.
„Apoi?”
- Chiar ai o bucătărie aici?
- Bineînțeles, aceasta este casa mea.
Manny trase paravanul la o parte, lăsând să se vadă o chiuvetă fixată într-o mică mască, cu un cuptor cu microunde deasupra și un frigider mic dedesubt, și un prăjitor de pâine.
- Asta e bucătăria ta? Nu ai decât un cuptor cu microunde?
- Ai nevoie de talent pentru cuptorul cu microunde. E un instrument de precizie. Zece secunde mai mult sau mai puțin și bum - repetăm explozia de acasă de la tine. Așa s-a întâmplat cu dovleceii pe care i-am gătit săptămâna trecută.
Jake trecu pe lângă ea să meargă să se uite în frigider, apoi, amintindu-și ce spusese ea despre asta acasă la el ieri, se întoarse și o întrebă:
- Îmi dai voie?
- Sigur. Mi casa es su casa.
- Unt de arahide și șampanie. Nu ai nimic altceva?
- Nu orice fel de unt de arahide. E Skippy fin și șampanie roze. Tot ce trebuie pentru o masă echilibrată: suc de fructe și proteine.
- Dar pe post de mâncare?
- Încearcă să mănânci asta la cină - sau îți place untul de arahide crocant? S-ar putea să-ți placă mai mult decât 1 kg de friptură în sânge, arsă pe dinafară la temperaturi care mai degrabă incinerează decât gătesc carnea de vită.
- Casa ta e drăguță. Îți dă senzația de... eliberare.
- Eliberare?
- E ordine și nu sunt multe bagaje.
- Presupun că ăsta vrea să fie un compliment.
- Este. Dar mie personal îmi place să fiu înconjurat de lucurile mele. Ți-am spus vreodată că cel care moare cu cele mai multe lucruri câștigă?
- A trebuit neapărat să vorbești despre morți iar, nu?
- Cred că mai bine aș merge să fac duș înainte să-mi treacă norocul.
Cât timp făcu el duș, Manny găsi o pereche de pantaloni de trening și un tricou alb mare, care îi aparținuseră lui Alex. Când auzi apa oprindu-se, bătu la ușă/
- Da?
- Am niște haine. Poate că nu se vor potrivi prea bine, dar...
Jake deschise ușa cu un prosop în jurul mijlocului. Manny îi observă părul, abdomenul, mușchii.
„Frumos. Nu te holba.”
Îi dădu hainele și închise ușa rapid.
- Ale cui au fost astea? întrebă Jake, ieșind din baie.
Pantalonii i se opreau la mijlocul gleznei.
- Un fost iubit.
- Și eu sunt cel care nu dezvăluie informațiile?
- Ți-aș fi spus.
Manny porni televizorul.
Jake se instală într-unul din fotolii și se uită la New York 1 News cât timp ea făcu un duș. Erau imagini și cu casa sa. Avocații lui Francesc cereau o rejudecare a cazului pe motiv că atacul provocase un val de simpatie pentru martorul statului.
„Tâmpenii.”
Manny ieși din baie purtând pijamale de satin argintii. Lăsase nasturii de sus descheiați, dar, când îl văzu pe Jake uitându-se, și-i încheie.
- Ți-e foamne?
- Da, dar, mai întâi, pot să îți folosesc baia?
- Sigur, dar n-ai fost chiar....
- Nu pentru asta. Cred că pot transforma oglinda într-un panou de vizualizare a radiografiilor.
- Ai de gând să lucrezi?
„Ce naiba, e asexuat? Castrat? Trăiește-ți viața, omule, numai nu cu mine.”
- Trebuie să vorbesc ceva cu tine înainte să... mâncăm.
„Ceva mai important ca sexul?”
- Dacă promiți că... mâncăm după aceea.
Manny se așeză pe fotoliu în fața lui.
- Promit. E ceva ciudat cu oasele din Turner. Scheletul 1, ulna - e radioactivă.
Seriozitatea lui o tulbură. Dorința i se dizolvă în frică.
- Ce înseamnă asta?
- S-a întâmplat ceva ciudat cu persoana aceea înainte să moară. E ceva ce am putea descoperi la victimele de la Hiroshima sau Cernobâl, dacă ar fi supraviețuit suficient de mult timp. Hai să-ți arăt.
Se înghesuiră în baie.
Jake stinse lumina din tavan, nelăsând aprinse decât becurile din jurul oglinzii. Deschise plicul, puse filmul în fața oglinzii și explică cum radiațiile osului developaseră imaginea filmului fără ajutorul aparatului de radiografiere.
- Asta înseamnă că ceva radioactiv a fost încorporat în osul acesta înainte ca omul să moară.
Jake puse o altă imagine.
- Și aici e mandibula de la scheletul 4. Lucrarea dentară e bizară, de amator. Și uite - altă imagine - aici e plăcuța metalică de la scheletul 3. Lyons. Am crezut că inițialele sunt A.V.E., și de aceea nu l-am putut identifica pe neurochirurg. Litera din mijloc e ștearsă. Inițialele adevărate sunt A.W.E. - acum vom reuși să-l găsim!
- Uluitor, replică Manny cu voce plată.
Nu se mai uita de mult la imagini, ci îl privea țintă pe Jake, și toate cuvintele lui despre radiografii, și radiații, și oase erau ca niște rachete slabe care nu reușeau să-și atingă ținta.
Acum, își dădea ea seama, el îi prinsese privirea și înțelesese.
Tonul vocii lui Manny avea ceva ce îl făcu pe Jake să își ridice privirea de pe filmul pe care îl ținea în mâini. O privi în ochi, și în următoarea secundă se aplecă și o sărută pe gură.
Cu precizie și îndemânare, îi descheie nasturii pijamalei argintii - nasturii pe care Manny îi încheiase cu atâta grijă - și începu să-i mângâie sânii.
- Stai! zise Manny, trăgându-se înapoi să respire.
- Ce e?
- Nu ce. Stai.
- De ce? Suntem amândoi adulți.
Priveliștea sângelui de la autopsia doamnei Alessis îi fulgeră lui Manny prin fața ochilor.
- Te-ai spălat pe mâini?
- Manny!
- OK.
Jake o sărută din nou.
Manny își aminti cum arăta ținând în mâini inima doamnei Alessis, se trase la o parte și îi linse urechea, sperând că plăcerea îi va șterge amintirile. Apoi auzi zbârnâitul fierăstrăului electric tăind prin craniu și norii de praf de os în jurul mâinilor și feței lui.
Mișcarea mâinilor ei trecuse de la viteza unui avion supersonic la înaintarea împiedicată a unui motor stricat.
- Manny, ce s-a întâmplat? întrebă Jake.
- N-am nimic. Te-ai verificat să nu ai ceva boli?
Jake o privi în ochi.
- Toți cei cărora le fac autopsie sunt verificați de SIDA.
- Asta e îmbucurător, zise ea pe un ton vioi, încercând să restaureze atmosfera.
Dar în fața ochilor ei apăru din nou imaginea autopsiei, de parcă avea halucinații.
- Nu ești cam prea bătrân pentru mine?
- N-ai să poți să ții pasul cu mine.
„Ador provocările.”
- OK, șopti ea, dar Jake nu o mai auzi.
O trezi telefonul lui mobil. Jake sări din pat și îl deschise.
- Alo?... Hans... Da, sunt bine... Acum?... Brooklyn?... Nu poți să-mi spui la telefon?... Bine, bine, înțeleg. Restaurantul de lângă laborator... Dă-mi o oră... Salut.
Se așeză lângă Manny pe pat și o sărută pe păr, recunoscător într-un fel pe care știa că nu va putea niciodată să-l exprime în cuvinte.
- Ce părere ai de o plimbare în Brooklyn pentru micul dejun?
22.
Hans Galt era așezat într-un separeu din fundul restaurantului, bătând darabana nerăbdător pe masă.
Era un om mărunțel, cu ochi pătrunzători acoperiți și cu păr negru încărunțit. Mormăi un „bună ziua” către Jake și se uită bănuitor către Manny, chiar și după ce Jake îl asigură că poate avea încredere completă în ea.
Înainte să vorbească aruncă o privire în încăpere; era goală, în afară de un chelner care le luă comenzile pentru cafea.
Se aplecă spre ei peste masă, cu un deget la buze.
- Cobai omenești, zise el.
- Poftim? întrebă Manny.
- Radioactivitatea, interveni Jake, cuprins de un val de furie. Cineva a făcut experimente.
Hans încuviință.
- Nu e doar radioactivitatea. E mult mai mult. Dar hai să începem cu ulna.
Jake o privi pe Manny, care stătea cu gura ușor întredeschisă, respirând rapid, vrăjită de acest omuleț genial cu care Jake împărtășise atâtea secrete de-a lungul atâtor și atâtor cazuri.
„E mai mult decât superbă.”
- OK, să începem de aici.
- Știți că am lucrat în Comisia de Securitate Nucleară. Ulna conține o sursă mai puternică de radiații decât tot ce am văzut acolo: stronțiu 90. Prin anii 1950 se știa deja că era unul dintre agenții cancerigeni cei mai periculoși de pe planetă. Și acum este. Chiar și o cantitate mică poate provoca leucemie, cancer osos și afecțiuni maligne ale țesuturilor moi, numite sarcoame.
Partea din urmă era adresată lui Manny, pe tonul unui profesor.
- Și ulna? întrebă ea.
- Conține mai mult decât o cantitate minusculă. Stronțiul 90 are o perioadă de înjumătățire de 29 de ani, dar poate fi activ în corp mai multe decenii.
- Înspăimântător, zise ea. De unde putea proveni?
- Teroriști, zise Jake, guverne...
- Și oameni de știință care fac bombe, termină Hans. Este una dintre substanțele rezultate în urma unei explozii nucleare.
Manny era consternată.
- Dar nu se făceau experimente nucleare în Turner. Era un spital de boli nervoase.
- Nu el făceau acolo, zise Hans. Dar poate le testau efecte.e
- Cobai umani, replică ea aproape neauzit.
Hans păru aproape încântat.
- Chiar mai rău. Am mai găsit și alte lucruri în mostre. Părul din primele 3 schelete conține mescalină - iarăși, în cantități foarte mari. Părul scheletelor 2 și 3 conține și dietilamidă a acidului lisergic - LSD. Iar în părul scheletului 4, femeia, concentrația de mescalină era de 100 de ori mai ridicată decât în celelalte două.
Manny știa câte ceva.
- Știu că mescalina este în mod natural în planta de peyote - pun pariu că Sam a gustat-o măcar o dată sau de două ori - că poate fi preparată sintetic și că efectele sale narcotice asupra creierului pot fi intensificate prin folosirea altor substanțe chimice. Dar de ce la Turner?
- De unde știi tu atât de multe despre droguri? o întrebă Jake.
- Am reprezentat un indian american într-un caz legat de libertatea religioasă. Foloseau droguri în ritualurile lor.
- Oare de ce nu mă surprinde chestia asta?
Jake se întoarse spre Hans.
- Ai făcut o analiză segmentală?
- Ce e aceea? întrebă Manny.
- Părul de pe corp era un adevărat depozit de medicamente, explică Jake. Părul de pe cap crește aproximativ 1 cm și un sfert pe lună, așa că putem determina nu numai dacă în organism sunt prezente medicamente sau otrăvuri, ci și când au fost luate și în ce cantitate.
Ridică un fir lung de păr de-al ei de pe bluza de trening pe care o purta Manny și îl ținu în lumină.
- Din ăsta aș putea afla toate medicamentele pe care le-ai luat în ultimii 2 ani.
- Nevinovată! strigă ea, ridicând mâinile.
- Analiza segmentală indică faptul că scheletele 2 și 3 au primit mescalină luni de ile, continuă Hans, fără să acorde atenție jocului dintre cei 2. Dar scheletul 4 nu a început să o ia decât în ultimele săptămâni de viață. Cu siguranță i-au administrat niște doze masive.
- Biata, biata femeie, se cutremură Manny. O sun pe Patrice. Trebuie să mă lase să continuăm investigația.
- Dacă nu e de acord, avem deja destul ca să îi atacăm și singuri.
- Mai aveți încă ceva, zise Hans. În scheletul 1: osteomelită în osul mâinii.
- Infecție osoasă, completă Jake.
- ADN-ul din cavitatea osteomielitică provine de la o bacterie, Serratia marcescens, dar un tip foarte virulent, cum nu am mai văzut până acum.
- Oh, la dracu!
Ochii lui Jake se deschiseră mari.
- Explică, îl îndemnă Manny.
- E o bacterie naturală. Oamenilor de știință le lace să se joace cu ea în laborator, deoarece e roșie când crește în laborator și o poți distinge cu ușurință de celelalte bacterii.
Hans nu mai arătă nicio urmă de plăcere.
- Guvernul american s-a jucat cu Serratia în anii 1940 și 1950, ca să vadă dacă o poate folosi ca armă. A fost pulverizată în secret peste unele cartiere din San Francisco, pusă pe clanțe de ușă și pe balustrade de scări. Dar pulverizarea nu a funcționat, pentru că bacteria era inhalată prea puțin de către oameni...
- Unul dintre motivele pentru care toată isteria cu antraxul este exagerată, îl întrerupse Jake.
- ...dar de-a lungul anilor a îmbolnăvit destul de mulți oameni care au inhalat-o. Unii chiar au murit. Acum este mult mai răspândită decât era înainte de pulverizare.
- Serratia a fost cea care a infectat vaccinul antigripal de la uzina Chiron din Anglia în 2004, adăugă Jake. Au trebuit să distrugă tot stocul și nu au putut să mai trimită nimic aici. De aici lipsa de vaccin acum în toată țara.
- Unii cred că de fapt contaminarea de la Chiron a fost o parte a unui alt experiment, zise Hans, dar asta e o conjunctură. Ceea ce știm e că Serratia marcescens, specia din scheletul 1, este mult mai agresivă decât tulpina folosită în San Francisco. Este o superbacterie, Jake, creată de oameni, de un fel care nu ar trebui să existe. Dar există. Am văzut-o ieri în recipientul meu de laborator. Părerea mea e că guvernul a folosit Turner ca pe un laborator, cu oameni pe post de cobai. Și, deseori, experimentatorii o luau pe arătură - de aici și oasele voastre.
Enormitatea a ceea ce auzea provocă o adevărată explozie în creierul lui Manny. Jură să se răzbune. Cu ajutorul legii.
- Și nu s-a întâmplat asta doar la Turner, zise Hans. Cel care a supravegheat testările de mai târziu, Sidney Gottlieb, a depus mărturie despre alte teste - în secret și sub pseudonim - în fața Senatului Statelor Unite - Comitetul Church, în 1975. O mulțime de doctori au fost implicați, inclusiv mulți dintre cei mai bine cunoscuți psihiatri ai vremii. Doctorul cel mai reputat din Departamentul pentru Sănătate al statului New York aprobase experimente psihiatrice, câteva făcute în colaborare cu alte țări. Sunt cunoscuți cel puțin 2 oameni care au murit ca urmare a acestor experimente: un agent CIA, căruia i s-au administrat în secret doze de LSD și care a sărit de pe fereastra unui hotel și a murit, și un jucător profesionist de tenis căruia i s-au dat doze imense de mescalină după ce s-a internat singur într-un spital pentru depresie. Însemnările doctorilor arată că nu a fost de acord cu niciunul dintre tratamente. În mod evident, s-au făcut experimente pe el împotriva voinței sale.
- Îmi aduc aminte cazul acela! exclamă Manny. Familia a dat în judecată guvernul, spunând că le ascunsese informația că fiul lor a murit din cauza tratamentelor administrate.
- Cine a câștigat? întrebă Jake.
- Ghici! Dar, la naiba, dacă aș fi fost eu avocata lor, verdictul ar fi fost altul.
- Am găsit mescalina EA-1298 care l-a omorât și în scheletele tale, zise Hans. Și ea, și alte variante sunt descrise prin numere de cod care înseamnă „a nu se folosi pe oameni”. Ha! Lumea nu s-a schimbat, numai gradul de mușamalizare a ilegalităților.
- Nu a ordonat președintele Nixon ca toate armele chimice și bacteriologice să fie distruse?
Ochii lui Galt sclipiră.
- Mă bucur că ai întrebat.
Scoase copia unei note oficiale în legătură cu activitățile CIA la Fort Detrick din Maryland, semnată de Donald F. Chamberlain, inspector general al Statelor Unite și citi cu voce tare:
În data de 25.11.1969, președintele Nixon a ordonat Departamentului Apărării să recomande planuri pentru distrugerea stocurilor de arme bacteriologice existente. Pe 14.11.1970 a inclus pe listă toate armele toxice. Crede că aceste materiale au fost distruse conform directivelor președintelui Nixon.
Cu toate acestea nu putem identifica documentele care stabilesc acest fapt.
- Deci, după câte se pare, este posibil ca experimentele bacteriologice să continue chiar și acum? întrebă Jake.
- Dar de ce? interveni Manny. Guvernul nostru nu este un monstru, cel puțin nu în general. Și, chiar dacă ar fi, cum ar putea să recruteze specialiștii care să facă așa ceva?
- Instinctul de conservare, replică Hans. Dușmanii făăceau experimente psihiatrice pentru a pune mâna pe secretele noastre. Trebuia să fim în stare să contraatacăm. Nu e ceva nou. În secolul al XVII-lea, lordul Jeffrey Amherst le-a dat indienilor americani pături pline de variolă. Ai putea argumenta că în felul acesta s-a ajuns la descoperirea unui leac al bolii.
- Sau că a omorât mulți indieni.
Manny fierbea. Se ridică în picioare.
- Hai, Jake. E timpul să ne apucăm de treabă.
- Nu trebuie să merg la lucru azi. Pederson e îngrijorat că, dacă mafioții m-au nimerit acasă, vor încerca din nou la birou. Mi-a dat câteva zile libere până se hotărăsc ce să facă în privința mea.
- Cui îi pasă de cadavrele tale? Voiam să spun să ne apucăm de investigația noastră.
Manny îi puse mâna pe umăr.
- Mai întâi însă, acasă. Nu mai ies fără machiaj. Mulțumesc, domnule Galt. Nu m-am mai distrat așa de bine de când am fost la autopsie.
23.
Cumpărară niște pantaloni și o bluză pentru Jake în drum spre casă, apoi se culcară pentru 3 ore, făcură dragoste, un duș, se îmbrăcară și ieșiră în soarele orbitor.
„O dimineață perfectă, după părerea mea” se gândi Manny.
- Pete ar fi oripilat dacă ar ști povestea oaselor ăstora, zise Jake. A fost foarte afectat de faptul că printre ele era și scheletul unei femei tinere. Imaginează-ți cât s-ar fi supărat dacă și-ar fi dat seama că a fost otrăvită.
Erau pe treptele bibliotecii publice. Manny voia să vadă dacă exista ceva în audierile Comitetului Church care să aibă legătură cu Spitalul de Psihiatrie Turner.
Bibliotecare din camera de microfilme de la subsol le spuse că avea obligația să treacă în registru toate documentele pe care voiau să le vadă sau să le fotocopieze.
- Din cauza legislației antiteroriste, îi informă ea. În caz că sunteți teroriști, guvernul să vă poată da de urmă și aresta.
- Armata a sancționat experimentele cu mescalină și LSD despre care ne-a vorbit Hans încă din 1952, zise Jake, citind un dosar din acea perioadă. Ascultă aici:
Există dovezi ample în rapoartele a nenumărate interogatorii că, în mod constant, comuniștii au folosit droguri, violență fizică, șocuri electrice și probabil hipnoză împotriva dușmanilor lor. În fața acestor dovezi, este dificit să nu fii indignat de aparenta noastră nepăsare.
Suntem obligați de aceste dovezi din ce în ce mai numeroase să ne asumăm un rol mai agresiv în aplicarea acestor metode, dar având grijă să menținem un control strict și inviolabil asupra utilizării lor, deoarece, în mâinile unor persoane lipsite de scrupule, aceste tehnici ar putea provoca daune iereparabile.
- Dumnezeule, tipul ăsta era doctor. N-a auzit de jurământul lui Hipocrate?
- Au pus LSD în țigări cu o seringă cu ac special, exclamă Manny, privind același disc peste umărul lui. Și în înghețată. Au specificat chiar și aroma: ciocolată.
- Ca să ascundă gustul de LSD, zise Jake.
Manny își aminti de datele istorice pe care le citise la Academia pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață.
- Turner avea o fabrică de înghețată și o fermă delapte. Crezi că...?
- Ar putea fi o coincidență, replică Jake. Avem nevoie de mai multe informații.
Deschiseră documente la întâmplare. Mare parte din text fusese acoperit cu linii groase de carioca neagră.
- Imaginează-ți ce am descoperi dacă am putea vedea totul, zise Manny. Ce păcat că legea libertății informației nu înseamnă ceea ce zice că înseamnă.
Se uită la Jake. Acesta era încruntat, preocupat.
- Ce e?
- Îmi aminteam de Pete. A depus mărturie pentru armată în cazul unui doctor învinuit că a folosit currara pe pacienții săi, dintre care 5 au murit. Harrigan a fost martor al acuzării. Dar, la întrebările apărării, a zis că nu credea că agentul care cauzase moartea fusese currara. A spus atunci ceva ce am considerat întotdeauna literă de lege: „Știința nu alege de partea cui să fie.” Doctorul a fost achitat. Aici scrie că una dintre substanțele cu care s-au făcut experimente a fost currara. Indiferent cât ești de furioasă, indiferent cât de clare par să fie experimentele secrete de la Turner, tot avem nevoie de dovezi științifice.
- Da, Măria Ta, zise Manny, făcând o mică reverență.
Lucrară toată după-amiaza, negăsind nimic care să aibă vreo legătură cu Turner.
Sună telefonul mobil al lui Jake. Manny nu reuși să audă conversație, dar Jake părea bucuros.
- Doi atacatori?
- Să zicem, de exemplu, șeriful Fisk și Marge Crespy.
- Crezi...?
- Colegul meu, Wally Winnick, continuă el cu chipul înnegurat, este în districtul Baxter încercând să găsească legături. Vom ști mai multe când se întoace să ne spună ce a aflat. Tot ceea ce sunt sigur este că el, sau ea, sau ei, nu au vrut să te omoare.
- Poate că bărbatul de la Turner nu, dar femeia de serviciu sigur că da.
- Dacă voia să te omoare, ai fi moartă acum. Cuțitul ar fi putut tot aât de bine să-ți intre în inimă. Încearcă să te sperie, Manny, și, prin tine, și pe mine.
Își lovi cu forță pumnul de marginea patului.
- Oh, Doamne, aș vrea să fi venit după mine!
„E vina mea că a fost rănită. Nu trebuia să o iau la Turner. Am vrut să o am lângă mine. Dar n-am avut nevoie de ea.”
- Mă bucur că nu a făcut-o, șopti Manny.
Jake se așeză cu capul plecat, iar Manny îl mângâie pe braț.
- Asta înseamnă că nu a trebuit să aștept până diseară ca să te văd.
Jake încercă să-i zâmbească, dar nu reuși. Intră o asistentă.
- Sunt 2 polițiști la ușă, domnișoară Manfreda. Vor să discute cu dumneavoastră despre atac. Vă simțiți în stare?
- Cred că da.
Anestezicul își pierdea deja efectul, își dădu ea seama. Durerea era intensă, dar mintea îi era mai limpede.
- Cum a aflat poliția despre asta? îl întrebă ea pe Jake.
- De la camera de urgență. Medicul de gardă are obligația să raporteze toate rănirile suspecte.
- Nu s-a întâmplat nimic suspect cu mine. A fost pur și simplu o agresiune. Ce să le spun?
- Spune-le pur și simplu că ai strigat și atacatorul s-a speriat.
17.
Manny știa, în timp ce Jake o ajuta să iasă din taxi, că ar fi putut să-l cheme pe Kenneth sau pe mama ei să stea cu ea în apartamentul ei, dar Jake o invitase să stea acasă la el și ea acceptase.
„Cine n-ar face-o?”
Personalul camerei de urgență îi tăiase hainele, astfel că, pudici amândoi, Jake o înfășură în două halate de spital și semnă actele de externare.
Manny simțea ce nu simțise decât rareori înainte: vulnerabilitate. Era plăcut să existe cineva care avea grijă de ea.
Jake o așeză într-unul din fotoliile mari de piele, din camera de zi, îi sprijini picioarele pe un taburet care nu se potrivea cu fotoliul și îi făcu un ceai.
- Îți aduc alte haine să te îmbraci, îi zise el.
Era încă în halatele de la spital.
- Ai ieșit cu Kenneth?
Jake o privi stupefiat.
- Ha?
- Nu contează. Tot n-ai înțelege. Adu-mi orice ai.
Jake urcă la etaj.
Manny își sorbi ceaiul și se minună de faptul că era în viață. Atacatorul ei ar fi putut să o omoare și atunci ar fi fost exact ca doamna Alessis, cu corpul golit de spirit. Faptul că cineva putea fi responsabil de moartea ei era înspăimântător. Controlul asupra propriei vieți era puterea ei și acum aflase cât de puțin însemna de fapt.
Își petrecuse întreaga viață de adult având de-a face cu suferințele și pierderile omenești; asistase chiar și la o autopsie. Dar de-abia acum, când ajunsese atât de aproape de propria moarte, fu copleșită de adevărata revoltă.
„Sunt o ființă omenească. Cum îndrăznesc?”
Voia să se răzbune.
Jake se întoarse.
- Încearcă astea.
Îi aruncă în poală o pereche de pijamale de-ale lui.
- Am fost convinsă că ai un trening de-al unei iubite pe aici.
- Nicio iubită. Niciun trening.
„Aha.”
- Trebuie să mă întorc la birou peste câteva ore, zise el. Vom comanda mâncare când mă întorc. L-am sunat pe Sam să văd dacă poate veni să stea cu tine...
„Oh, nu, te rog.”
- ...dar nu l-am găsit. Așa că vei fi singură. Nu deschide ușa la nimeni.
O privi îngrijorat.
- Ai nevoie de ajutor să-ți pui pijamaua?
- Pot singură.
Manny încercă să se ridice în picioare, dar căzu înapoi în fotoliu.
- Au! Pot să mă îmbrac cu bluza, dar ar trebui să mă ajuți cu pantalonii.
- Mi se pare o idee bună.
„Nemernic libidinos.”
Manny simți un fior de dorință.
- Întoarce-te cu spatele.
- De ce? Văd corpuri goale în fiecare zi.
- Corpuri goale moarte. Întoarce-te.
- Bine, bine.
Manny își scoase halatul de spital, își luă pe ea bluza de pijama și îi încheie nasturii. Era de culoare maro cu mici carouri crem pe ea - hidoasă - dar bumbacul era neted și voluptos. Își suflecă mânecile și se gândi cum ar fi să stea întinsă în pat cu el.
„Codeina m-a zăpăcit de cap.”
- Acum ajută-mă.
Jake se puse într-un genunchi și îi băgă picioarele în pantaloni.
„Are de gând să mă ceară de nevastă?”
- Cred că va trebui să îi sufleci puțin, spuse ea.
Jake îi ridică puțin, astfel încât i se vedeau picioarele. Îi atinse pulpele cu mâinile. Manny se înfioră.
- Te simți bine?
- Da, răspunse ea cu un glas neobișnuit de strident.
- Bun. Apleacă-te înainte și ridică-ți-i. Ai grijă să nu te lași cu greutatea pe piciorul acela.
Manny își scutură fundulețul și se legă la mijloc cu cordonul.
- Gata.
Jake se uită la ea cu o privire de bărbat, nu de doctor.
- Du-te înapoi la lucru, îl îndemnă ea. Ai o mulțime de trupuri acolo care te așteaptă.
„Și încă unul când vii înapoi.”
Manny nu era în fotoliu când se întoarse Jake acasă. Camera de zi era goală.
Groaza îl invadă ca o otravă.
„Nu pot să o pierd. E prea importantă.”
Nu încercă să interpreteze ce anume însemna importantă; nu era conștient decât de faptul că avea răsuflarea întretăiată, că panica îl făcea să se simtă amețit și că, dacă fusese răpită sau ucisă, va trebui să își ia un nou nume, o nouă viață. Nu ar mai putea trăi cu acest Jacob Rosen care era acum.
- Manny! urlă el. Manny!
„Un sunet la etaj.”
Îi trebui un moment să-l identificie: apa curgând.
„Face baie!”
Urcă scările în goană, râzând. Da. Ușa de la baie era închisă. Era evident că ceea ce auzea era apă. Manny cânta din toate puterile aria Mackie Șișul din Opera de 3 parale de Kurt Weill.
Jake bătu cu pumnul în ușă. Cântecul încetă.
- Cine e?
- Jake. Cum naiba ai ajuns sus?
- Cu o rachetă spațială. Trebuia să fac o baie.
- Foarte amuzant. Dacă îți uzi bandajele, ți se vor rupe cusăturile. Probabil rana îți sângerează deja numai de la urcatul treptelor.
Manny opri apa.
- De fapt, să știi că nu. Și mi-am lăsat piciorul să atârne peste marginea căzii. Dacă mă hotărăsc vreodată să renunț la avocatură, pot să mă apuc cu încredere de contorsionism.
Izbucni în chicote de râs.
- Ar trebui să mă vezi.
- Mi-ar plăcea asta foarte mult.
Jake răsuci mânerul.
- Să nu cumva să-ndrăznești!
- A fost sugestia ta.
Rămase lângă ușă, ascultând sunetele îmbăierii ei. Apoi auzi apa scurgându-se din cadă.
- Sunt niște prosoape curate în dulap, îi zise el.
- Le-am găsit.
- Ai nevoie de ajutor să cobori scările?
- Am reușit să le urc singură, nu?
Ezită.
- Deși s-ar putea să fie distractiv.
Apăru în ușa bucătăriei purtându-i pijamaua și ținând în mână o cutie de medicamente. Ochii îi sclipeau de furie.
- Ai scotocit prin dulapul de medicamente? o întrebă el calm.
- După cum zice mama, dacă vrei să afli adevărul despre cineva, uită-te în dulapul lui de medicamente și în frigider. Și acum știu adevărul despre tine. Numele de pe cutie este Marianna Candler Rosen. Există vreun mic detaliu neștiințific despre viața ta pe care ai uitat să mi-l spui? Ca de exemplu că ești căsătorit?
- Ești nervoasă, zise el.
- Ba bine că nu. Ar fi trebuit să știu că nu e bine să intru într-o relație cu un mincinos trădător și netre....
- O relație?
- Nu am spus așa ceva.
- Ba bineînțeles că ai spus. Ce, nu te asculți ce zici?
- Atunci n-am vrut s-o spun în sensul în care o înțelegi tu acum. Avem o relație profesională, nu romantică. Domnule doctor Rosen, aveți o imaginație bogată.
- Și dumneavoastră, domnișoară Manfreda. Dacă te uiți la data de pe cutie, o să vezi că e veche de cel puțin 2 ani de zile. Ar fi trebuit deja aruncată. Sunt divorțat de Marianna de 1 an. Am fost despărțiți 1 an înainte de divorț. Vrei un pahar de vin?
Vocea îi era încărcată de durere.
- Îmi pare rău.
„Nimic nu se compară cu a te face de râs.”
- Aș vrea niște șampanie. Dar mă mulțumesc cu vin de data asta.
- Mariajul nostru s-a destrămat în mai puțin de 1 an. A fost o căsătorie între oameni complet diferiți, plină de conflicte. Ea era amuzantă și încăpățânată și niciodată reticentă.
Îi zâmbi.
- Așa ca tine. Lucra la un ziar financiar, dar nu-i plăcea. „Aș putea să mă las de slujbă și să nu mă uit niciodată înapoi”, mi-a spus înainte de a ne căsători. Asta e și o fantezie de-a mea - să mă las de slujbă - dar știu sigur că n-aș putea s-o fac.
- Nici eu, zise Manny, ascultându-l hipnotizată.
„Aici nu diferim.”
- Nu, presupun că nu. Oricum, ea într-adevăr s-a lăsat de slujbă după ce m-a părăsit. A întâlnit pe cineva în California și trăiește cu el. Îi pregătește mâncarea, îi duce costumele la curățat - chestii de-astea.
- Nici costumelor tale nu le-ar strica o mică excursie la curățătorie.
Jake se uită în jos. Pe mânecă avea niște sânge de la autopsia din acea după-amiază.
- Cineva ar trebui angajat cu normă întreagă ca să facă față la asta.
- Poate am putea să-l dresăm pe Mycroft, zise ea.
El o privi îndârjit.
- Mă duc să aduc vinul și să pun mâncarea în cuptorul cu microunde. Sper că-ți plac souvlaki.
Manny realiză că era moartă de foame. Rana, amenințarea intrusului în Turner, spaima lui Mycroft, mirosurile autopsiei; toate dăduseră înapoi în prezența omului care era de fapt responsabil pentru ele. Îl privi dispărând din bucătărie.
„Mâncare, apoi somn. Măcar pentru o noapte, normalitate.”
Se simți cuprinsă de o căldură care îi aduse aminte de copilărie.
„Mă simt confortabil cu el.”
Îi sună telefonul mobil. Îl lăsase pe masă, așa că se duse într-un picior până la el.
Era mama ei, care suna îngrijorată din New Jersey. Kenneth îi spusese ce se întâmplase și i-l dusese pe Mycroft, și bineînțeles că nu era o problemă să aibă grijă de el.
Manny era perfect conștientă că Jake se întorsese cu vinul și rămăsese în ușă ascultând.
- Da, pot să mănânc, zise ea, răspunzând întrebărilor mamei ei. Da, sunt cu un doctor. Stau aici noaptea asta.
Jake îi dădu vinul.
- Bineînțeles că nu! exclamă ea.
Jake o văzu roșind și ghici ce o întrebase mama ei.
Manny își coborî vocea.
- Mami, te rog, nu pot vorbi despre el acum. Te sun mâine-dimineață. Dă-i un pupic de noapte bună lui Mycroft din partea mea și zi-i că-l iuvesc. Te iubesc și pe tine. Somn ușor. Sunt bine.
Închise.
- Mami? fu tot ceea ce rosti Jake.
Lui Manny îi veni să-l omoare.
18.
Manny dormi în dormitorul de oaspeți, trezindu-se din cauza durerii din când în când, dar prea obosită să mai ia calmantul pe care i-l lăsase Jake pe noptieră.
Când coborî în bucătărie dimineața, îmbrăcată în pantalonii și cămașa de lucru pe care i le lăsase el, se simțea plină de poftă de viață. Expresia lui însă era gravă.
- Cum te simți? o întrebă.
Îi turnă cafea într-o cană vopsită cu stropi falși de sânge. Peste ei scria cu litere imense și negre: SUNĂ EXPERȚII LA 1-800-LABOOD. STROPII SUNT A DOUA NOASTRĂ LIMBĂ.
- Împrospătată. Învigorată. Gata de acțiune.
- Ce pot să fac să te conving să renunți la caz? o întrebă el încruntându-se.
- Să renunți și tu.
De fapt Jake se gândise și el să facă exact acest lucru, pentru a o proteja. Dar amândoi știau deja atât de mult încât, chiar dacă ar fi renunțat acum, nu puteau avea nicio garanție că nu vor fi atacați în continuare. Și, în afară de asta, obligația față de Pete era mult prea puternică. Trebuia pur și simplu să o apere pe cât îi stătea în puteri.
- Vreau să nu te obosești azi, îi spuse el. Du-te acasă. Odihnește-te. Las-o pe maică-ta să vină să stea cu tine.
Manny îi zâmbi.
- Am înțeles, să trăiți, domnu șef!
- Vorbesc serios. Nu știu cine te-a atacat ieri-seară, dar am senzația că acela a fost ultimul avertisment. Data viitoare vor lovi mortal, mai ales dacă vreunul din noi se apropie și mai tare de adevăr. Așa că stai acasă, și, pentru numele lui Dumnezeu, ai grijă.
Intensitatea lui o făcu să devină și ea serioasă.
- Și tu să ai grijă. Ce planuri ai pe ziua de azi?
- Te conduc acasă și apoi mă întorc la birou. Va trebui să duc mostrele de păr și de os la laboratorul prietenului meu Hans Galt în Brooklyn. Poate aflăm ceva din ele.
- Ne vedem diseară?
Jake sesiză rugămintea din vocea ei.
- Bineînțeles, dar nu sunt sigur când. Te sun eu. Între timp, o să-l rog pe Sam să vadă ce faci și să o lase pe mama ta să plece, dacă vrea să se întoarcă în New Jersey. Nu vreau să te miști din apartamentul tău.
- Ascultă, îi zise ea argățoasă. Ți-am mai spus o dată. Nu-mi place să vină cineva să-mi spună ce pot și ce nu pot să fac.
- Nu-ți spun, ăsta e un ordin. Dacă nu-l respecți, echipa noastră s-a dizolvat.
„Nu glumește.”
Își înclină capul.
- Voi fi cuminte. Promit.
În aceeași zi, după-amiaza târziu, Jake se duse la laboratorul lui Galt. Ar fi putut verifica mostrele la serviciu, dar nu voia să-l prindă Pederson.
Luă mostrele de os și le duse în camera de radiografii.
Își puse un șorț protector, așeză oasele pe casete separate de metal pentru radiografiere și, una câte una, puse casetele pe masa de examinare, de obicei rezervată cadavrelor, și le radiografie: mandibula scheletului 4; plăcuța metalică a scheletului 3; humerusul din scheletul 2 și metacarpul și ulna din scheletul 1. Observă că metacarpul avea o umflătură neobișnuită cu o mică gaură în ea.
„Ce ciudat, se gândi el, cum chiar și celui mai bine antrenat ochi - al meu - poate să-i scape ceva.”
Făcu radiografiile, developă filmele și le examină în fața panoului fluorescent.
Umflătura de pe metacarpul stâng al scheletului 1 era un chist osos neregulat - oseomelită - din care ieșise probabil puroi prin pielea palmei mâinii stângi. Va trebui să ia o cultură - câteva bacterii și ciuperci rezistă decenii întregi - și apoi să o decalcifice, astfel încât să poată să taie câteva lamele pentru examinări suplimentare la microscop.
Radiografia ulnei era umbrită de o pată albă.
„La naiba. Ce are filmul?”
Făcu radiografia din nou și o developă: pata rămase pe loc. Își aminti că Harrigan îi spusese că trebuise să refacă radiografiile la un schelet deoarece filmul fusese defect.
„Aceeași radiografie? Probabil.”
Studie filmul. La niciuna din miile de radiografii de corpuri și de oase de la autopsii pe care le examinase de-a lungul anilor nu văzuse o pată albă de felul acesteia.
„Dar am mai văzut așa ceva,o radiografie de os din Muzdeul de Medicină Legală de la etajul 6.”
Bătăile inimii i se întețiră.
Radiografia din muzeu data din anii 1930 și era mandibula unei femei care lucrase la fabrica US Radium Dial din New Jersey. Ea și colegii ei de muncă lingeau vârfurile pensulelor cu care făceau liniile subțiri pe care trebuiau să le vopsească pe cadranele de ceas reflectorizante fabricate de companie.
„Da! Asta era!”
Multe femei se îmbolnăviseră de necroză a mandibulei și de leucemie. Femeia aceea murise din această cauză. Dar această ulnă fusese scoasă din pământ într-o zonă rurală. Acolo erau ferme, nu fabrici.
„Foarte ciudat.”
În mintea lui Jake i se cristaliza o idee, o idee atât de sinistră, atât de neconceput, încât încercă să o dea la o parte, dar nu putu scăpa de ea.
Îl sună pe Hans Galt în biroul lui de la etaj. Hans nu era acolo, era în schimb asistenta sa, Amy Fontayne.
- Am nevoie de ajutor, îi spuse el.
- Bineînțeles.
- Ai niște film de radiografii? O cutie nouă, neîncepută?
- Un dulap plin.
- Bine. Și adu-mi și niște lamele curate, te rog.
Amy coborî câteva momente mai târziu. Nu ajunsese la 35 de ani, ghici Jake, dar avea deja riduri în jurul ochilor.
„Se uită prea mult la microscop.”
Așeză ulna în caseta nouă și o rugă pe Amy să schimbe setările la aparatul de radiografiat pentru a-l face mai penetrant.
Apoi, Jake scoase filmul, îl puse într-un developator automat și apoi fixă radiografia în fața panoului de lumină.
„Bizar. Mai mult decât bizar.”
Aceeași pată albă întuneca ulna, dar acum era mai pronunțată.
- Ai schimbat setarea la mașină? o întrebă pe Amy.
- Nici n-am atins-o.
- N-ai atins-o?
- Am greșit cu ceva?
- Mai spune-mi odată. Nu ai apăsat pe butonul de radiografiere?
- Nu, zise Amy. Îmi pare rău, domnule doctor. Am așteptat să-mi spuneți dumneavoastră ce să fac. Când ați luat filmul de la mine, am crezut că vreți să-l vedeți înainte să radiografiez osul.
- Dumnezeule, zise el șocat.
Trase filmul din fața panoului de lumină și îl ridică pe fundalul luminii fluorescente din tava, rugându-se să vadă ceva diferit.
- Nu pot să cred așa ceva, zise el.
- Îmi pare nespus de rău.
- Nu, Amy, n-ai greșit cu nimic.
Jake simți că-i exploda capul.
- Tu nu ai pornit mașina de radiografiat, și totuși uite aici avem o radiografie a ulnei. Poți să-ți explici asta?
- Nu, domnule.
- Asta înseamnă că osul și-a făcut singur o radiografie. Radiația emisă de un os radioactiv este similară cu radiația emisă de aparatul de radiografiere.
Se întoarse să o privească, convins că părea dement.
Amy făcu un pas înapoi.
- Vreți să spuneți că osul acela este...
- Radioactiv.
Jake se uită la ea nemișcat, de parcă avea nevoie ca ea să confirme ceva ce el însuși nu îndrăznea să creadă.
- Osul acela e radioactiv.
19.
- A venit un domn numit Sam. Spune că îl așteptați, îi zise portarul în interfon.
Manny și mama ei terminaseră de mult micul dejun și citeau New York Times.
- Trimite-l sus.
„Naiba să-l ia pe Jake. Am deja o mamă aici. Nu am nevoie să facă și el pe mama.”
Sam, îmbrăcat în haine ca de militar, intră hotărât înăuntru imediat ce Rose Manfreda îi deschise ușa.
- Dumneavoastră trebuie să fiți sora lui Manny, începu el, sărutându-i mâna lui Rose.
Manny îi aruncă o privire urâtă de pe canapea.
- Oh, Doamne, Sam, lasă textele.
Rose îi aruncă ei o privire la fel de urâtă.
- Unde-ți sunt manierele, domnișoară? Sam e un cavaler.
- Așa-s toți în familia lor, mamă, crede-mă. Au o genă de Ted Bundy.
- Acum știu de unde își moștenește Philomena farmecul, continuă Sam. Am venit să o protejez și tot ce vreau acum e s-o omor.
Îi făcu cu ochiul lui Rose.
- În loc de asta, o să iau câinele la plimbare. Vreți să veniți cu mine?
- Nu cred că ar trebui s-o lăsăm singură pe Manny.
- Încuiem ușa cu amândouă încuietorile. Și, dacă intră cineva, Manny o să-l muște și acela o să moară de venin de șarpe cu clopoței.
- În cazul ăsa....
Rose se duse să-și ia haina.
- Nu veniți înapoi, niciunul din voi, zise Manny. Dați-i pur și simplu cheia lui Mycroft. Poate să intre singur.
După ce plecară, Manny sună la birou și îl rugă pe Kenneth să-i transmită e-mailurile acasă și să-i trimită corespondența prin fax. Nu vru să îi spună căă Jake îi interzisese să iasă din casă, așa că pur și simplu îi zise că o durea stomacul. Kenneth păru să o creadă.
Manny se întinse pe pat.
„Mă duc să lucrez într-un minut” se gândi ea - și adormi.
Wally sună din Turner exact în timp ce Jake își lua rămas-bun de la Amy.
- Vin acasă, zise el, cu vocea răsunând de triumf.
- Ai găsit ceva?
- O grămadă. Fisk e cumpărat de Reynolds Constructions. Primește 10% din tot ce câștigă Reynolds. Primarul Stevenson nu pare a fi implicat, deși probabil cunoaște situația, el are alte surse de mită. Marge Crespy? Corectă ca tabla lui Pitagora. Oricum, Reynolds va lua niște bonusuri gigantice - toate legale și fără reproș - de la Wal-Mart și PriceChopper dacă mallul este terminat înainte de primăvara viitoare, și numai în aceste circumstanțe Fisk își primește răsplata.
„Îl ador pe omul ăsta.”
- Despre ce sume e vorba?
- Nu știu suma exactă - bugetul e o operă de ficțiune mai ceva decât Codul lui da Vinci - dar sunt mai multe milioane pentru Reynolds, vreo 2-3 milioane pentru Fisk.
„Destul pentru a ucide.”
- Ești sigur de asta? Ai dovezi?
- Da și da. Costul mallului e informație publică, oricât o fi el de minimalizat. Și există un aranjament scris între Reynolds și Fisk - un contract, Jek - care se află în seiful lui Fisk.
- Ai văzut tu contractul?
- Am o copie a lui.
- Cum, Doamne?
- Piciorul meu. Știam eu c-o să-mi fie de folos odată și-odată. Se pare că adjuncta lui Fisk, o anume doamnă Bonnie Geller, are un copil care s-a născut cu un picior mai scurt decât celălalt. Ghiciți cine i-a făcut operația care l-a vindecat?
„Bineînțeles.”
- Pete Harrigan.
- Bingo! Când i-am spus că Pete a fost profesorul meu, că îi datorez viața, am devenit prieteni. OK, am exagerat rolul lui Pete - vă datorez viața dumneavoastră - dar, în interesul cercetării....
- Zi mai departe.
- Nu mai sunt multe de spus. Bonnie îl urăște pe Fisk, dar are nevoie de salariu ca să aibă grijă de băiat. Mi-a luat tot timpul ăsta să o fac să se încreadă în mine, dar până la urmă și-a deschis inima - și seiful lui.
Wally izbucni în râs de propria ingeniozitate.
- Asta dovedește două maxime ale domnului doctor Harrigan: „Încrederea în sine exagerată duce la neglijență” și „Nu avea niciodată încredere în asistentul tău”.
Izbucni iar în râs.
„E beat de bucurie.”
- Ăsta de la urmă e un bun sfat și pentru dumneavoastră. Aș putea să vă trădez în orice moment.
„Pete nu avea dreptate întotdeauna. Pentru Wally aș băga mâna-n foc.”
- Mai bine ai veni acasă, zise Jake. Dacă află Fisk...
- Vin acum. Ne vedem mâine dimineață la birou.
Wally închise.
Jake rămase în vestibulul laboratorului lui Galt.
„Înțeleg de ce nu au vrut să țină în loc proiectul, se gândi el, dar asta nu explică oasele radioactive.”
Manny se trezi cu o mână blândă scuturând-o de umăr.
„Jake?”
Deschise ochii. Era mama ei.
- E gata cina.
- Cât e ora?
- Trecut de 7. Dormi de 9 ore.
Manny se ridică, cu piciorul străbătut de o durere ascuțită.
- Nu mi-e foame.
- Trebuie să mănânci ceva.
„E ceva aparte în a fi alintată ca un copilaș.”
- Adu-mi.
Mâncară paste, salatăși un pahar de vin. Mama și fiica stăteau așezate una lângă alta, simțindu-se confortabil una în prezența celeilalte.
- Asta e cea mai bună masă din viața mea, zise Manny cu sinceritate.
Îi fusese totuși foame.
Rose spălă vasele, în timp ce Manny încercă să se concentrze aspura materialului pe care i-l trimisese Kenneth.
„Imposibil.”
Se simți copleșită de imagini ale atacului; slavă Domnului că nu fusese decât avertizată și nu executată. Data viitoare....? Ridică ultima ediție din Vogue. Moda era singurul lucru care avea să-i distragă atenția de la frică.
La ora 11 seara, mama ei și Mycroft porniră spre New Jersey cu Kenneth și Manny dădu drumul la știri. Un sinucigaș cu bombă omorâse 17 soldați irakieni din trupele speciale și rănise 42 de persoane în Bagdad.
- Mai aproape de casă, o bombă a tulburat liniștea în Upper East Side în New York, anunță crainicul. Dăm legătura reporterului nostru Tim Minton, care ne va prezenta situația. Tim?
- Cu mai puțin de 1 oră în urmă, o explozie a scuturat casa medicului legist al municipalității, doctorul Jacob Rosen....
O durere mai ascuțită decât orice simțise până atunci o străfulgeră pe Manny.
„Nu! Nu Jake!”
Pe ecran, Manny văzu mașinile pompierilor și ale poliției în fața unei colădiri care sigur era casa lui Jake.
- Parterul este încă prea fierbinte pentru pompieri, continuă Minton. Deci nu putem ști dacă doctorul Rosen era acasă în momentul exploziei. Comisarul de pompieri Nicholas Scarpetta, un prieten personal al doctorului Rosen, spune că e posibil ca motivul să fi fost o defecțiune la o conductă de gaz, dar subliniază că aceasta nu e decât o speculație. Doctorul Rosen a depus recent mărturie în procesul asasinului mafion Freddy „Urecheatul” Francesca, dar e mult prea devreme să se poată determina cu precizie....
Manny se ridică, se strâmbă de durere, își apucă în grabă cheile și ieși în fugă.
20.
„Există momente în New York când a chema un taxi e ca și cum ai căuta apă în deșert” se gândi Manny.
Când ieșise șontâcăind în fața casei, toate taxiurile erau ocupate. În cele din urmă un taxi opri lângă ea. Manny se urcă în el.
- Sunt foarte grăbită, domnule, zise ea.
- Cine nu e?
- A explodat o bombă la casa unui prieten de-al meu....
Aproape că nu putu să pronunțe cuvintele.
Șoferul se întoarse să se uite la ea, brusc interesat.
- Aceea din nordul orașului?
- Da.
- Tocmai am auzit la radio despre ea.
- Atunci grăbește-te, te rog!
- OK.
Manny se lăsă pe spate în scaun imaginându-și-l pe Jake.
„Te rog, Doamne, nu mort - retrag tot ce-am zis despre el. Te rog, Doamne, nu mort!”
Taxiul ieși de pe șoseaua Ninety-sixth Street, apoi urcă pe First Avenue și opri pe 103rd Street.
- Nu pot merge mai departe, domnișoară. E blocată strada.
Manny îi aruncă o bancnotă de 20 și ieși cu greu din mașină, ignorând durerea din picior în timp ce își făcea loc printr-o mare de oameni care se adunase lângă casa lui Jake pentru a privi tragedia.
Când ajunse în fața casei, văzu o panglică galbenă cu sigla poliției și niște polițiști în uniforme care formaseră un cordon ca să nu lase pe nimeni să treacă. În spatele lor se vedeau mașinile pompierilor, mașini de poliție și o ambulanță. Girofarurile și vaietul sirenelor dădeau impresia unei scene de război.
Exteriorul casei lui Jake fusese deteriorat și ferestrele erau toate sparte. Mașina de oraș a lui Jake era exact în fața casei, cu partea dinspre șofer transformată într-o masă de metal contorsionat.
- Lăsați-mă să trec! strigă ea.
Lângă ambulanță era o targă Întins pe ea se afla un corp.
„Un cadavru?”
Cu un vaiet ascuțit, Manny trecu pe sub panglica poliției. Un polițist o apucă de braț.
- Nu puteți trece pe-aici, doamnă.
- Trebuie!
- E scena unei crime. Nimeni nu are voie să intre.
- Tâmpitule. Sunt soția lui!
Manny își smuci brațul liber și se strecură până lângă targă. Bărbatul întins pe ea era acoperit cu sânge. Se aplecă înspre el.
„Mai respiră?”
Scoase un țipăt sălbatic și se trase brusc înapoi. Sam! Bărbatul era Sam!
- El a pățit-o mai tare ca mine, zise o voce de lângă targă. Dar doctorii spun că o să fie bine.
„E vocea lui Jake, calmă, și răsunătoare, și reconfortantă, și dragă.”
Manny îl îmbrățișă cu un mic țipăt, strângându-l atât de tare încât Jake scoase un geamăt.
- Hei! exclamă el. Ai grijă!
Dar și el o strânse tot atât de tare.
„Ce bine ar fi să nu-mi dea drumul niciodată. Ce bine ar fi să stăm așa pentru totdeauna.”
Totuși, după un moment, Manny se trase un pas înapoi să îl privească. Avea fața acoperită cu funingine, ceea ce făcea ca ochii să îi pară bântuiți, goi, ca de fantomă.
Se îndreptară din nou spre fratele lui; în ei se citea limpede îngrijorarea.
- L-a lovit un șrapnel în cap, zise el. Nu e chiar așa de rău pe cât pare.
- Tu nu ești rănit!
Era o poruncă mai degrabă decât o întrebare.
- Zguduit. O să mă doară fiecare os din corp când o să-mi treacă starea de șoc.
- Ce s-a întâmplat?
- Mă duceam la ușă să-i deschid lui Sam când a explodat bomba. El era încă afară. De aceea...
Glasul i se frânse și Jake își puse mâna cu blândețe pe fruntea lui Sam.
- Am avut noroc. Amândoi.
Comisarul de poliție, Lucas Melody, veni lângă ei uitându-se insistent la Manny.
- Ea ce face aici? Cine a lăsat-o să treacă?
Polițistul care încercase să o oprească se apropie.
- E vina mea, domnule. A insistat să treacă.
- De fapt, e vina mea, o apără Jake. Ea n-a făcut decât să respecte ordinele. I-am spus să vină orice s-ar întâmpla.
Își coborî vocea:
- Mă temeam că fratele meu va vrea să-și facă testamentul. Ea e avocatul familiei și....
- E soția lui, zise polițistul.
Jake se uită la Manny, care ridică din umeri.
- Da, avocata și soția mea, confirmă el.
- Felicitări, replică Melody cu un aer bănuitor. Asta zic și eu nuntă hotărâtă sub presiunea evenimentelor.
Îl luă pe Jake de braț.
- Trebuie să vorbim.
Se traseră la o parte.
- O lovitură a Mafiei, continuă comisarul. O bombă în mașină, care trebuia să explodeze în momentul în care porneai motorul. Persoana care a instalat bomba l-a văzut pe fratele dumitale venind și a încercat să grăbească lucrurile. A declanșat mecanismul și acesta a detonat prematur.
„Probabil are dreptate în legătură cu bomba, dar nu și cu făptașul” se gândi Jake.
Mai depusese mărturie împotriva unor mafioți de câteva ori în trecut și nu avusese de suferit niciun fel de urmări. Dar nu era cazul să îl contrazică pe Melody, cel puțin nu încă. Mai întâi avea nevoie de dovezi de netăgăduit că bomba era legată de scheletele Turner.
Se înapoie la fratele lui, cu Manny alături. Ochii lui Sam erau deschiși, și buzele pline de sânge reușiră să schițeze un zâmbet.
- Am spus eu că vreau un cocteil în momentul în care sosesc, dar asta e chiar ridicol.
- Te vor duce la spitalul Lenox Hill, îi zise Jake. Probabil vei rămâne acolo peste noapte, pentru supraveghere. Comisarul m-a rugat să-i mai răspund la câteva întrebări. Vin la tine imediat ce am terminat.
- Ești nebun?
Sam se chinui să-și ridice capul.
- Ai pățit ceva. Ai o femeie frumoasă agățată de braț. Nu ai cum să dormi acasă la tine în noaptea asta, așa că va trebui să te duci acasă la ea. Și tu vrei să vii să ai grijă de mine?
Jake îl privi cu mare atenție. Obrajii lui Sam își recăpătaseră culoarea și ochii îi sclipeau.
- Sam, zise el, s-ar putea să ai dreptate.
- Ce ai în mână? întrebă Manny. Ții chestia aia strâns de când te-am văzut.
Stăteau pe verandă, așteptând ca Melody să termine interogatoriul a 2 martori la explozie.
- Radiografii.
Jake îi întinse plicul.
- Nu am reușit să le studiez pe toate în laboratorul lui Gaft.
Manny se trase înapoi, nedorind să le ia.
- S-ar putea să aibă dreptate comisarul. Ar putea fi o lovitură a Mafiei, care să nu aibă nimic de-a face cu oasele.
Jake pipăia cu degetele marginea plicului.
- Eu nu cred. Bomba din mașină a fost unidirecțională, o mină antipersonală. Artilerie militară, nu cea utilizată de Mafie. Au fost folosite în Vietnam.
- Deci atacatorul tău e un soldat?
- Fost soldat, probabil. Ceea ce reduce numărul suspecților la 350 000.
- Sau unul. Wally mai e în Turner?
- Vine acasă. De ce?
- L-am putea ruga să verifice dosarul lui Fisk. Să vedem dacă nu a luptat în Vietnam.
- Probabil putem afla asta și de aici, replică Jake. Dacă nu, sunt sigur că Wally va fi bucuros să se întoarcă.
Melody nu-i mai puse decât puține întrebări și Jake nu mai avu nimic de adăugat. Poliția pleca deja, după ce asigurase zona; nu rămaseră de gardă decât 2 polițiști în uniformă. Un al treilea primi însărcinarea să îi ducă pe Jake și pe Manny oriunde voiau să meargă.
- Ar trebui să văd unde stau la noapte, spuse Jake ridicându-se în picioare.
- Ești nebun? întrebă Manny. N-ai auzit ce ți-a zis fratele tău? Vii acasă la mine.
21.
Era trecut de miezul nopții când polițistul îi lăsă în fața casei lui Manny.
- Bună seara, Christopher, zise Manny cu vioiciune către portarul de noapte, de parcă trecea prin hol la brațul unui bărbat înalt, plin de funingine, în blugi sfâșiați și pantofi plini de sânge, în fiecare seară.
- O seară plăcută, domnișoară Manfreda, replică Christopher perfect calm.
Jake și Manny urcară în lift.
- Locuiești la etajul 13? o întrebă el. Nu ești superstițioasă?
- Ba da, chiar foarte tare. Aproape că nu am vrut să stau aici din cauza asta. Tu ești?
- De fapt, nu. Sunt om de știință.
Se opriră în fața ușii ei. Cu cheia în mână, Manny șovăi.
„Dacă îl las înăuntru, întreaga mea viață se va schimba. Oare chiar vreau asta?”
Puse cheia în broască și deschise ușa.
Jake se opri în prag, analizând camera.
- Mică.
- Ar fi mai confortabil dacă ai dormi cu Sam la spital?
- Am dormit cu el într-un apartament cu un singur dormitor toată facultatea și mi-a ajuns. Și, în afară de asta, mi-e frig și foame.
- La hotelul Four Seasons au încălzire bună și room-service.
- Nu, mersi. Sunt un om cu gusturi simple.
Manny îi aruncă o privire furioasă.
- Când vor înțelege oare bărbații că mărimea nu contează?
- Atâta că ai o mulțime de lucurri aici, zise Jake uitându-se la cutiile de pantofi din podea până-n tavan. Unde dormi?
- Acolo.
Manny arătă către un panou de culoarea nisipului pe care era atârnat un tablou în ulei cu un pahar pe jumătate plin de lapte, pictat de un avocat care se transformase în artist.
- Se numește Optimism.
În fața lui se găsea o măsuță rotundă albă, plină de tenacuri atent aranjate de reviste de modă.
- Dormi pe un tablou?
- E un pat rabatabil, prostule. Panoul se trage în jos. Tabloul se agață de capătul patului și patul stă pe masă - chestia asta se numește design.
Trase patul, dezvăluind o saltea de două persoane, acoperită cu o plapumă de mătase trandafirie.
- Mycroft de obicei ocupă majoritatea patului.
- Doarme cu tine?
- Unde altundeva?
- Unii câini dorm pe jos, în coșuri.
- Nu și Mycroft.
- Ce-ai făcut cu el?
- Mama l-a luat cu ea în New Jersey. Nu vrea să ies să-l plimb - încă.
Jake uitase de piciorul ei rănit.
- Oh, îmi pare rău. Nu ar trebui să stai în picioare. Eu ar trebui să îți aduc lucruri.
- Nu ești câine. Pot să-ți ofer ceva? Un duș? Mâncare?
- Duș, apoi mâncare.
„Apoi?”
- Chiar ai o bucătărie aici?
- Bineînțeles, aceasta este casa mea.
Manny trase paravanul la o parte, lăsând să se vadă o chiuvetă fixată într-o mică mască, cu un cuptor cu microunde deasupra și un frigider mic dedesubt, și un prăjitor de pâine.
- Asta e bucătăria ta? Nu ai decât un cuptor cu microunde?
- Ai nevoie de talent pentru cuptorul cu microunde. E un instrument de precizie. Zece secunde mai mult sau mai puțin și bum - repetăm explozia de acasă de la tine. Așa s-a întâmplat cu dovleceii pe care i-am gătit săptămâna trecută.
Jake trecu pe lângă ea să meargă să se uite în frigider, apoi, amintindu-și ce spusese ea despre asta acasă la el ieri, se întoarse și o întrebă:
- Îmi dai voie?
- Sigur. Mi casa es su casa.
- Unt de arahide și șampanie. Nu ai nimic altceva?
- Nu orice fel de unt de arahide. E Skippy fin și șampanie roze. Tot ce trebuie pentru o masă echilibrată: suc de fructe și proteine.
- Dar pe post de mâncare?
- Încearcă să mănânci asta la cină - sau îți place untul de arahide crocant? S-ar putea să-ți placă mai mult decât 1 kg de friptură în sânge, arsă pe dinafară la temperaturi care mai degrabă incinerează decât gătesc carnea de vită.
- Casa ta e drăguță. Îți dă senzația de... eliberare.
- Eliberare?
- E ordine și nu sunt multe bagaje.
- Presupun că ăsta vrea să fie un compliment.
- Este. Dar mie personal îmi place să fiu înconjurat de lucurile mele. Ți-am spus vreodată că cel care moare cu cele mai multe lucruri câștigă?
- A trebuit neapărat să vorbești despre morți iar, nu?
- Cred că mai bine aș merge să fac duș înainte să-mi treacă norocul.
Cât timp făcu el duș, Manny găsi o pereche de pantaloni de trening și un tricou alb mare, care îi aparținuseră lui Alex. Când auzi apa oprindu-se, bătu la ușă/
- Da?
- Am niște haine. Poate că nu se vor potrivi prea bine, dar...
Jake deschise ușa cu un prosop în jurul mijlocului. Manny îi observă părul, abdomenul, mușchii.
„Frumos. Nu te holba.”
Îi dădu hainele și închise ușa rapid.
- Ale cui au fost astea? întrebă Jake, ieșind din baie.
Pantalonii i se opreau la mijlocul gleznei.
- Un fost iubit.
- Și eu sunt cel care nu dezvăluie informațiile?
- Ți-aș fi spus.
Manny porni televizorul.
Jake se instală într-unul din fotolii și se uită la New York 1 News cât timp ea făcu un duș. Erau imagini și cu casa sa. Avocații lui Francesc cereau o rejudecare a cazului pe motiv că atacul provocase un val de simpatie pentru martorul statului.
„Tâmpenii.”
Manny ieși din baie purtând pijamale de satin argintii. Lăsase nasturii de sus descheiați, dar, când îl văzu pe Jake uitându-se, și-i încheie.
- Ți-e foamne?
- Da, dar, mai întâi, pot să îți folosesc baia?
- Sigur, dar n-ai fost chiar....
- Nu pentru asta. Cred că pot transforma oglinda într-un panou de vizualizare a radiografiilor.
- Ai de gând să lucrezi?
„Ce naiba, e asexuat? Castrat? Trăiește-ți viața, omule, numai nu cu mine.”
- Trebuie să vorbesc ceva cu tine înainte să... mâncăm.
„Ceva mai important ca sexul?”
- Dacă promiți că... mâncăm după aceea.
Manny se așeză pe fotoliu în fața lui.
- Promit. E ceva ciudat cu oasele din Turner. Scheletul 1, ulna - e radioactivă.
Seriozitatea lui o tulbură. Dorința i se dizolvă în frică.
- Ce înseamnă asta?
- S-a întâmplat ceva ciudat cu persoana aceea înainte să moară. E ceva ce am putea descoperi la victimele de la Hiroshima sau Cernobâl, dacă ar fi supraviețuit suficient de mult timp. Hai să-ți arăt.
Se înghesuiră în baie.
Jake stinse lumina din tavan, nelăsând aprinse decât becurile din jurul oglinzii. Deschise plicul, puse filmul în fața oglinzii și explică cum radiațiile osului developaseră imaginea filmului fără ajutorul aparatului de radiografiere.
- Asta înseamnă că ceva radioactiv a fost încorporat în osul acesta înainte ca omul să moară.
Jake puse o altă imagine.
- Și aici e mandibula de la scheletul 4. Lucrarea dentară e bizară, de amator. Și uite - altă imagine - aici e plăcuța metalică de la scheletul 3. Lyons. Am crezut că inițialele sunt A.V.E., și de aceea nu l-am putut identifica pe neurochirurg. Litera din mijloc e ștearsă. Inițialele adevărate sunt A.W.E. - acum vom reuși să-l găsim!
- Uluitor, replică Manny cu voce plată.
Nu se mai uita de mult la imagini, ci îl privea țintă pe Jake, și toate cuvintele lui despre radiografii, și radiații, și oase erau ca niște rachete slabe care nu reușeau să-și atingă ținta.
Acum, își dădea ea seama, el îi prinsese privirea și înțelesese.
Tonul vocii lui Manny avea ceva ce îl făcu pe Jake să își ridice privirea de pe filmul pe care îl ținea în mâini. O privi în ochi, și în următoarea secundă se aplecă și o sărută pe gură.
Cu precizie și îndemânare, îi descheie nasturii pijamalei argintii - nasturii pe care Manny îi încheiase cu atâta grijă - și începu să-i mângâie sânii.
- Stai! zise Manny, trăgându-se înapoi să respire.
- Ce e?
- Nu ce. Stai.
- De ce? Suntem amândoi adulți.
Priveliștea sângelui de la autopsia doamnei Alessis îi fulgeră lui Manny prin fața ochilor.
- Te-ai spălat pe mâini?
- Manny!
- OK.
Jake o sărută din nou.
Manny își aminti cum arăta ținând în mâini inima doamnei Alessis, se trase la o parte și îi linse urechea, sperând că plăcerea îi va șterge amintirile. Apoi auzi zbârnâitul fierăstrăului electric tăind prin craniu și norii de praf de os în jurul mâinilor și feței lui.
Mișcarea mâinilor ei trecuse de la viteza unui avion supersonic la înaintarea împiedicată a unui motor stricat.
- Manny, ce s-a întâmplat? întrebă Jake.
- N-am nimic. Te-ai verificat să nu ai ceva boli?
Jake o privi în ochi.
- Toți cei cărora le fac autopsie sunt verificați de SIDA.
- Asta e îmbucurător, zise ea pe un ton vioi, încercând să restaureze atmosfera.
Dar în fața ochilor ei apăru din nou imaginea autopsiei, de parcă avea halucinații.
- Nu ești cam prea bătrân pentru mine?
- N-ai să poți să ții pasul cu mine.
„Ador provocările.”
- OK, șopti ea, dar Jake nu o mai auzi.
O trezi telefonul lui mobil. Jake sări din pat și îl deschise.
- Alo?... Hans... Da, sunt bine... Acum?... Brooklyn?... Nu poți să-mi spui la telefon?... Bine, bine, înțeleg. Restaurantul de lângă laborator... Dă-mi o oră... Salut.
Se așeză lângă Manny pe pat și o sărută pe păr, recunoscător într-un fel pe care știa că nu va putea niciodată să-l exprime în cuvinte.
- Ce părere ai de o plimbare în Brooklyn pentru micul dejun?
22.
Hans Galt era așezat într-un separeu din fundul restaurantului, bătând darabana nerăbdător pe masă.
Era un om mărunțel, cu ochi pătrunzători acoperiți și cu păr negru încărunțit. Mormăi un „bună ziua” către Jake și se uită bănuitor către Manny, chiar și după ce Jake îl asigură că poate avea încredere completă în ea.
Înainte să vorbească aruncă o privire în încăpere; era goală, în afară de un chelner care le luă comenzile pentru cafea.
Se aplecă spre ei peste masă, cu un deget la buze.
- Cobai omenești, zise el.
- Poftim? întrebă Manny.
- Radioactivitatea, interveni Jake, cuprins de un val de furie. Cineva a făcut experimente.
Hans încuviință.
- Nu e doar radioactivitatea. E mult mai mult. Dar hai să începem cu ulna.
Jake o privi pe Manny, care stătea cu gura ușor întredeschisă, respirând rapid, vrăjită de acest omuleț genial cu care Jake împărtășise atâtea secrete de-a lungul atâtor și atâtor cazuri.
„E mai mult decât superbă.”
- OK, să începem de aici.
- Știți că am lucrat în Comisia de Securitate Nucleară. Ulna conține o sursă mai puternică de radiații decât tot ce am văzut acolo: stronțiu 90. Prin anii 1950 se știa deja că era unul dintre agenții cancerigeni cei mai periculoși de pe planetă. Și acum este. Chiar și o cantitate mică poate provoca leucemie, cancer osos și afecțiuni maligne ale țesuturilor moi, numite sarcoame.
Partea din urmă era adresată lui Manny, pe tonul unui profesor.
- Și ulna? întrebă ea.
- Conține mai mult decât o cantitate minusculă. Stronțiul 90 are o perioadă de înjumătățire de 29 de ani, dar poate fi activ în corp mai multe decenii.
- Înspăimântător, zise ea. De unde putea proveni?
- Teroriști, zise Jake, guverne...
- Și oameni de știință care fac bombe, termină Hans. Este una dintre substanțele rezultate în urma unei explozii nucleare.
Manny era consternată.
- Dar nu se făceau experimente nucleare în Turner. Era un spital de boli nervoase.
- Nu el făceau acolo, zise Hans. Dar poate le testau efecte.e
- Cobai umani, replică ea aproape neauzit.
Hans păru aproape încântat.
- Chiar mai rău. Am mai găsit și alte lucruri în mostre. Părul din primele 3 schelete conține mescalină - iarăși, în cantități foarte mari. Părul scheletelor 2 și 3 conține și dietilamidă a acidului lisergic - LSD. Iar în părul scheletului 4, femeia, concentrația de mescalină era de 100 de ori mai ridicată decât în celelalte două.
Manny știa câte ceva.
- Știu că mescalina este în mod natural în planta de peyote - pun pariu că Sam a gustat-o măcar o dată sau de două ori - că poate fi preparată sintetic și că efectele sale narcotice asupra creierului pot fi intensificate prin folosirea altor substanțe chimice. Dar de ce la Turner?
- De unde știi tu atât de multe despre droguri? o întrebă Jake.
- Am reprezentat un indian american într-un caz legat de libertatea religioasă. Foloseau droguri în ritualurile lor.
- Oare de ce nu mă surprinde chestia asta?
Jake se întoarse spre Hans.
- Ai făcut o analiză segmentală?
- Ce e aceea? întrebă Manny.
- Părul de pe corp era un adevărat depozit de medicamente, explică Jake. Părul de pe cap crește aproximativ 1 cm și un sfert pe lună, așa că putem determina nu numai dacă în organism sunt prezente medicamente sau otrăvuri, ci și când au fost luate și în ce cantitate.
Ridică un fir lung de păr de-al ei de pe bluza de trening pe care o purta Manny și îl ținu în lumină.
- Din ăsta aș putea afla toate medicamentele pe care le-ai luat în ultimii 2 ani.
- Nevinovată! strigă ea, ridicând mâinile.
- Analiza segmentală indică faptul că scheletele 2 și 3 au primit mescalină luni de ile, continuă Hans, fără să acorde atenție jocului dintre cei 2. Dar scheletul 4 nu a început să o ia decât în ultimele săptămâni de viață. Cu siguranță i-au administrat niște doze masive.
- Biata, biata femeie, se cutremură Manny. O sun pe Patrice. Trebuie să mă lase să continuăm investigația.
- Dacă nu e de acord, avem deja destul ca să îi atacăm și singuri.
- Mai aveți încă ceva, zise Hans. În scheletul 1: osteomelită în osul mâinii.
- Infecție osoasă, completă Jake.
- ADN-ul din cavitatea osteomielitică provine de la o bacterie, Serratia marcescens, dar un tip foarte virulent, cum nu am mai văzut până acum.
- Oh, la dracu!
Ochii lui Jake se deschiseră mari.
- Explică, îl îndemnă Manny.
- E o bacterie naturală. Oamenilor de știință le lace să se joace cu ea în laborator, deoarece e roșie când crește în laborator și o poți distinge cu ușurință de celelalte bacterii.
Hans nu mai arătă nicio urmă de plăcere.
- Guvernul american s-a jucat cu Serratia în anii 1940 și 1950, ca să vadă dacă o poate folosi ca armă. A fost pulverizată în secret peste unele cartiere din San Francisco, pusă pe clanțe de ușă și pe balustrade de scări. Dar pulverizarea nu a funcționat, pentru că bacteria era inhalată prea puțin de către oameni...
- Unul dintre motivele pentru care toată isteria cu antraxul este exagerată, îl întrerupse Jake.
- ...dar de-a lungul anilor a îmbolnăvit destul de mulți oameni care au inhalat-o. Unii chiar au murit. Acum este mult mai răspândită decât era înainte de pulverizare.
- Serratia a fost cea care a infectat vaccinul antigripal de la uzina Chiron din Anglia în 2004, adăugă Jake. Au trebuit să distrugă tot stocul și nu au putut să mai trimită nimic aici. De aici lipsa de vaccin acum în toată țara.
- Unii cred că de fapt contaminarea de la Chiron a fost o parte a unui alt experiment, zise Hans, dar asta e o conjunctură. Ceea ce știm e că Serratia marcescens, specia din scheletul 1, este mult mai agresivă decât tulpina folosită în San Francisco. Este o superbacterie, Jake, creată de oameni, de un fel care nu ar trebui să existe. Dar există. Am văzut-o ieri în recipientul meu de laborator. Părerea mea e că guvernul a folosit Turner ca pe un laborator, cu oameni pe post de cobai. Și, deseori, experimentatorii o luau pe arătură - de aici și oasele voastre.
Enormitatea a ceea ce auzea provocă o adevărată explozie în creierul lui Manny. Jură să se răzbune. Cu ajutorul legii.
- Și nu s-a întâmplat asta doar la Turner, zise Hans. Cel care a supravegheat testările de mai târziu, Sidney Gottlieb, a depus mărturie despre alte teste - în secret și sub pseudonim - în fața Senatului Statelor Unite - Comitetul Church, în 1975. O mulțime de doctori au fost implicați, inclusiv mulți dintre cei mai bine cunoscuți psihiatri ai vremii. Doctorul cel mai reputat din Departamentul pentru Sănătate al statului New York aprobase experimente psihiatrice, câteva făcute în colaborare cu alte țări. Sunt cunoscuți cel puțin 2 oameni care au murit ca urmare a acestor experimente: un agent CIA, căruia i s-au administrat în secret doze de LSD și care a sărit de pe fereastra unui hotel și a murit, și un jucător profesionist de tenis căruia i s-au dat doze imense de mescalină după ce s-a internat singur într-un spital pentru depresie. Însemnările doctorilor arată că nu a fost de acord cu niciunul dintre tratamente. În mod evident, s-au făcut experimente pe el împotriva voinței sale.
- Îmi aduc aminte cazul acela! exclamă Manny. Familia a dat în judecată guvernul, spunând că le ascunsese informația că fiul lor a murit din cauza tratamentelor administrate.
- Cine a câștigat? întrebă Jake.
- Ghici! Dar, la naiba, dacă aș fi fost eu avocata lor, verdictul ar fi fost altul.
- Am găsit mescalina EA-1298 care l-a omorât și în scheletele tale, zise Hans. Și ea, și alte variante sunt descrise prin numere de cod care înseamnă „a nu se folosi pe oameni”. Ha! Lumea nu s-a schimbat, numai gradul de mușamalizare a ilegalităților.
- Nu a ordonat președintele Nixon ca toate armele chimice și bacteriologice să fie distruse?
Ochii lui Galt sclipiră.
- Mă bucur că ai întrebat.
Scoase copia unei note oficiale în legătură cu activitățile CIA la Fort Detrick din Maryland, semnată de Donald F. Chamberlain, inspector general al Statelor Unite și citi cu voce tare:
În data de 25.11.1969, președintele Nixon a ordonat Departamentului Apărării să recomande planuri pentru distrugerea stocurilor de arme bacteriologice existente. Pe 14.11.1970 a inclus pe listă toate armele toxice. Crede că aceste materiale au fost distruse conform directivelor președintelui Nixon.
Cu toate acestea nu putem identifica documentele care stabilesc acest fapt.
- Deci, după câte se pare, este posibil ca experimentele bacteriologice să continue chiar și acum? întrebă Jake.
- Dar de ce? interveni Manny. Guvernul nostru nu este un monstru, cel puțin nu în general. Și, chiar dacă ar fi, cum ar putea să recruteze specialiștii care să facă așa ceva?
- Instinctul de conservare, replică Hans. Dușmanii făăceau experimente psihiatrice pentru a pune mâna pe secretele noastre. Trebuia să fim în stare să contraatacăm. Nu e ceva nou. În secolul al XVII-lea, lordul Jeffrey Amherst le-a dat indienilor americani pături pline de variolă. Ai putea argumenta că în felul acesta s-a ajuns la descoperirea unui leac al bolii.
- Sau că a omorât mulți indieni.
Manny fierbea. Se ridică în picioare.
- Hai, Jake. E timpul să ne apucăm de treabă.
- Nu trebuie să merg la lucru azi. Pederson e îngrijorat că, dacă mafioții m-au nimerit acasă, vor încerca din nou la birou. Mi-a dat câteva zile libere până se hotărăsc ce să facă în privința mea.
- Cui îi pasă de cadavrele tale? Voiam să spun să ne apucăm de investigația noastră.
Manny îi puse mâna pe umăr.
- Mai întâi însă, acasă. Nu mai ies fără machiaj. Mulțumesc, domnule Galt. Nu m-am mai distrat așa de bine de când am fost la autopsie.
23.
Cumpărară niște pantaloni și o bluză pentru Jake în drum spre casă, apoi se culcară pentru 3 ore, făcură dragoste, un duș, se îmbrăcară și ieșiră în soarele orbitor.
„O dimineață perfectă, după părerea mea” se gândi Manny.
- Pete ar fi oripilat dacă ar ști povestea oaselor ăstora, zise Jake. A fost foarte afectat de faptul că printre ele era și scheletul unei femei tinere. Imaginează-ți cât s-ar fi supărat dacă și-ar fi dat seama că a fost otrăvită.
Erau pe treptele bibliotecii publice. Manny voia să vadă dacă exista ceva în audierile Comitetului Church care să aibă legătură cu Spitalul de Psihiatrie Turner.
Bibliotecare din camera de microfilme de la subsol le spuse că avea obligația să treacă în registru toate documentele pe care voiau să le vadă sau să le fotocopieze.
- Din cauza legislației antiteroriste, îi informă ea. În caz că sunteți teroriști, guvernul să vă poată da de urmă și aresta.
- Armata a sancționat experimentele cu mescalină și LSD despre care ne-a vorbit Hans încă din 1952, zise Jake, citind un dosar din acea perioadă. Ascultă aici:
Există dovezi ample în rapoartele a nenumărate interogatorii că, în mod constant, comuniștii au folosit droguri, violență fizică, șocuri electrice și probabil hipnoză împotriva dușmanilor lor. În fața acestor dovezi, este dificit să nu fii indignat de aparenta noastră nepăsare.
Suntem obligați de aceste dovezi din ce în ce mai numeroase să ne asumăm un rol mai agresiv în aplicarea acestor metode, dar având grijă să menținem un control strict și inviolabil asupra utilizării lor, deoarece, în mâinile unor persoane lipsite de scrupule, aceste tehnici ar putea provoca daune iereparabile.
- Dumnezeule, tipul ăsta era doctor. N-a auzit de jurământul lui Hipocrate?
- Au pus LSD în țigări cu o seringă cu ac special, exclamă Manny, privind același disc peste umărul lui. Și în înghețată. Au specificat chiar și aroma: ciocolată.
- Ca să ascundă gustul de LSD, zise Jake.
Manny își aminti de datele istorice pe care le citise la Academia pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață.
- Turner avea o fabrică de înghețată și o fermă delapte. Crezi că...?
- Ar putea fi o coincidență, replică Jake. Avem nevoie de mai multe informații.
Deschiseră documente la întâmplare. Mare parte din text fusese acoperit cu linii groase de carioca neagră.
- Imaginează-ți ce am descoperi dacă am putea vedea totul, zise Manny. Ce păcat că legea libertății informației nu înseamnă ceea ce zice că înseamnă.
Se uită la Jake. Acesta era încruntat, preocupat.
- Ce e?
- Îmi aminteam de Pete. A depus mărturie pentru armată în cazul unui doctor învinuit că a folosit currara pe pacienții săi, dintre care 5 au murit. Harrigan a fost martor al acuzării. Dar, la întrebările apărării, a zis că nu credea că agentul care cauzase moartea fusese currara. A spus atunci ceva ce am considerat întotdeauna literă de lege: „Știința nu alege de partea cui să fie.” Doctorul a fost achitat. Aici scrie că una dintre substanțele cu care s-au făcut experimente a fost currara. Indiferent cât ești de furioasă, indiferent cât de clare par să fie experimentele secrete de la Turner, tot avem nevoie de dovezi științifice.
- Da, Măria Ta, zise Manny, făcând o mică reverență.
Lucrară toată după-amiaza, negăsind nimic care să aibă vreo legătură cu Turner.
Sună telefonul mobil al lui Jake. Manny nu reuși să audă conversație, dar Jake părea bucuros.
....................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu