Tăcerea, Michael Baden, Linda Kenney

.............................................................

                         3-6

            Jake respiră o dată adânc.

   - Atunci hai să mergem, decise el cu un glas hotărât.

   - Bine, îi răspunse ea pe același ton.

   - Înainte de a pleca, zise el, vreau să las sticla de Johnnie Walker la șerif. Puteam s-o las la locul ei, dar n-am vrut să risc.

   Ieșiră pe ușa din față. Ușa Porsche-ului era deschisă.

   - Oh, Doamne! exclamă Manny. Mycroft!

   Alergă  în goană la mașină și deschise cu brutalitate ușa șoferului.

   - Mycroft! țipă ea în întuneric. Unde ești?

   Se întoarse spre Jake cu ochii măriți de groază.

   - A dispărut! Mycroft!

   - Mai încet, o îndemnă el. Poate sunt încă aici.

   Manny îi aruncă o privire otrăvită.

   - Câinele meu a dispărut, spuse ea cu asprime. Unii oameni chiar au sentimente pentru ființele vii.

   Mycroft se materializă dintr-o curte vecină și sări în brațele lui Manny. Hohotele de plâns pe care și le suprimase de atâtea ore îi explodară în gât.

           Purtându-și cățelul iubit ca pe un nou-născut, Manny se urcă în mașină și întinse mâna după geanta Prada în care avea biscuiții câinelui.

   - A dispărut, zise ea abia auzit.

   Se răsuci să verifice pe bancheta din spate.

   - A dispărut! urlă ea. Jake!

   Acesta era în 4 labe, căutând ceva pe pământ. Manny se dădu jos, înconjură mașina și veni lângă el, rămânând în picioare deasupra lui.

   - Jake, mi-a dispărut geanta Prada!

   Jake o privi cu ochii scânteind.

   - Cui naiba îi pasă?

   „E dement. E un monstru.”

   - Jake. Cineva a furat geanta mea nouă Prada. Nu înțelegi?

   Jake se ridică încet, ținându-se de mânerul mașinii. Costumul îi era acoperit de praf, părul îi era mizerabil. Evident se târâse pe sub mașină.

   „Ce anume căutase?”

   Când o privi din nou, expresia i se muiase, și, când vorbi, vocea lui avea calmul obișnuit.

   - Îmi pare rău că te-am repezit, afirmă el. Dar au luat ceva mult mai important. Sticla cu otravă a dispărut. Asta înseamnă că cel care a luat-o ne-a urmărit toată seara și știe că știm că Pete a fost omorât.

   Fruntea i se încreți de îngrijorare și îi apărură riduri la marginea ochilor.

   - Dumnezeule, Manny! Îmi pare rău că te-am băgat și pe tine în toată treaba asta. Dar acum nu mai putem face nimic în privința asta, nici eu, nici tu.

            Găsiră biroul șerifului districtului Baxter într-o clădire de cărămidă cu un magazin în față, pe o străduță foarte apropiată de strada principală.

   La ora 3 noaptea era încuiat. Un afiș pe ușă arăta orarul de la 7,00 până la 16,00 și un număr de telefon pentru urgențe. Jake își deschise mobilul. Semnalul era foarte slab, dar exista.

   Vorbi cu un operator care acceptă cu greutate să îi transfere apelul șerifului Fisk. Șeriful nu fu deloc încântat să-l audă.

   - Rosen. Credeam că ești la New York. Ce naiba-i așa de important că trebuie să mă scoli în toiul nopții?

   Jake îi spuse despre rezultatele autopsiei Theresei Alessis, despre bănuiala sa că atât ea, cât și Harrigan fuseseră otrăviți, despre starea casei lui Pete și despre sticla dispărută.

   - E o dublă crimă, încheie el. Am vrut să te anunț cât mai curând.

   - Și fii sigur că-ți sunt recunoscător, zise Fisk. Dar trebuie să-ți spun că în viața mea n-am auzit niște tâmpenii mai mari.

   - Vrei să spui că nu mă crezi?

   - Mai mult decât pe doctorul lui Harrigan, care a semnat deja certificatul de deces: „moarte din cauze naturale”? Nici vorbă.

   „E un dușman, își dădu brusc seama Jake. Fii atent.”

   - Și-apoi nici n-ai un motiv sau un suspect, continuă Fisk. Poți să-ți imaginezi repercursiunile dacă aș opri proiectul mallului numai pentru că unui doctor din New York i s-a năzărit o teorie dementă? Poate că a existat o sticlă de scotch, poate că n-a existat. Poate că Harrigan s-a omorât pentru că n-a vrut să suporte durerea cancerului. Boala îți sucește mințile, știi. Poate că nici nu s-a gândit la menajeră. Poate că ai pus chiar tu otravă în sticlă înainte să i-o dai - cu siguranță tu ai fi primul suspect. Sau poate că o să ne spunem amândoi frumos și politicos noapte bună, și tu și cu prietena ta o să vă întoarceți în oraș și n-o să mai veniți aici să ne deranjați.

   Se auzi receptorul trântit.

   „Tot atât de defensiv a fost și în legătură cu oasele, se gândi Jake. Mă întreb dacă nu cumva își primește și el partea în afacerea cu mallul.”

   Îi spuse lui Manny despre conversația avută, în timp ce urcau în Porsche.

   - Are dreptate în legătură cu dovezile, zise Jake. Nu există nicio dovadă că a avul loc un omor.

   Se întinse.

   - Ești sigură că poți să conduci?

   - Dacă nu cumva ai învățat să conduci cu schimbătorul în ultimele 8 ore, ce altceva pot face?

   Manny porni mașina.

   Merseră în liniște o vreme. Jake ațipise cu capul rezemat de geam, cu Mycroft în poală.

   „Îi tremură pleoapele, observă Manny. Pun pariu că taie oamenii în două și în timp ce doarme.”

   Voia să-l atingă, să-l liniștească, să se detensioneze și pe sine. Voia să....

   - Manny!

   Jake se ridicase brusc în scaun.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Fisk a zis să plecăm amândoi înapoi în oraș. Dar eu n-am spus absolut nimic despre tine. De unde naiba a știut că ești cu mine?

                                             9.

                Jake se opri în apartamentul său numai atât cât să facă un duș și să se schimbe.

   Plecă apoi imediat la biroul său de la spitalul Bellevue, cu mintea deloc obosită, chiar dacă trupul îi era extenuat.

   Oare Fisk fusese omul care îi urmărise, care îl speriase pe Mycroft și furase sticla de Johnnie Walker? Oare știe cine este criminalul? Sau era chiar el criminalul? Avea Fisk vreun interes financiar în mall? Sau poate primarul Stevenson? Exista oare o conspirație în cadrul Reynolds Construction pentru a escroca statul New York de câteva milioane de dolari?

   Acestea erau întrebările care îl obsedau pe Jake și din cauza cărora îi fu greu să se concentreze asupra hârtiilor pe care le avea în fața lui.

   „Cât timp îmi pot permite să dedic acestui caz din moment ce am o datorie față de Departamentul de Medicină Legală din Nw York? O voi implica iar și pe Manny? Și, dacă nu, ar trebui oare să o invit să iasă cu mine?

   Își scutură capul ca să și-l limpezească și hotărî că trebuia să-i fie loial lui Pete Harrigan.

   „Oricât de mult timp mi-ar lua. Să nu cumva să-l lași pe ucigaș să scape.”

   O bătaie în ușă îi readuse atenția în birou.

   - Intră, Wally.

   Doctorul Walter Winnick bătea întotdeauna la ușă, deși Jake îi spusese de o sută de ori că nu era necesar. Wally era excesiv de timid, probabil din cauza piciorului strâmb, dar avea o educație superbă - la urma urmei, Harrigan îi fusese mentor la Universitatea Columbia.

   Wally locuia într-un apartament minuscul (Jake îl vizitase o dată; impresia care îi rămăsese era de pereți acoperiți în întregime de cărți și o stânjeneală reciprocă), îi plăceau filmele cu Harrison Ford și thrillerele medicale și era prieten cu o fată ca un minaret care veneau uneori după el la birou. Oricât de mult încercase, Jake nu reușea să-și închipuie viața lor sexuală.

   - Prezent la datorie, zise Wally, așa cum spusese în fiecare dimineață în cei 3 ani de când lucra pentru Jake.

   Purta cămașa lui tipic albastră pe sub halatul alb de laborator. Cu mult timp în urmă, Jake se întrebase dacă avea și altfel de haine. Răspunsul părea să fie nu.

   - Ce avem pentru ziua de azi?

   - Ce zici de niște aer curat?

   - O vacanță? Domnule doctor, știți că eu niciodată...

   - Nu am sugerat o vacanță. Am nevoie să meargă cineva să spioneze puțin pentru mine în provincie.

   - Să spioneze! Sună grozav.

   Wally se apropie de biroul lui Jake cu pasul său lent, atent.

   - Ceva detalii?

   - Se construiește un mall într-un orășel numit Turner în districtul Baxter.

   - Unde a locuit domnul doctor Harrigan! L-am vizitat acolo.

   - Atunci știi unde e. Bine. Cred că mallul este o construcție fără noimă, o escrocherie care îi va îmbogăți pe mai-marii orașului pe seama cetățenilor. Proprietarul este R. Seward Reynolds, din Albany, și dacă bănuiala mea e corectă, plătește o mită șerifului - îl cheamă Fisk - și poate primarului Stevenson și unei femei numite Crespy care conduce Societatea de Istorie locală.

   Jake făcu o pauză. Chipul banal al lui Wally îl privea cu intensitatea unui complice. 

   - Oricum, continuă Jake, cel puțin pentru moment, mă interesează Fisk, nu ceilalți. Vreau să mergi acolo, să studiezi actele publice, să vezi ce găsești. Oferte competitive de licitație, dacă au existat, mituiri, implicarea șerifului într-un proiect cu care nu ar trebui să aibă absolut nicio legătură. Lucruri de genul ăsta.

   Wally își lua notițe.

   - Asta nu ține de competența obișnuită a Departamentului de Medicină Legală, zise el. Are ceva de-a face cu domnul doctor Harrigan?

   - Numai indirect.

   Jake se hotărâse să nu-i spună nimic lui Wally despre bănuielile lui. Nu voia să-și supere asistentul înainte de a fi sigur.

   - Când l-am văzut ultima dată, Pete mi-a zis că era sigur că se petrece acolo o fraudă și că lucrurile erau putrede. I-am promis că voi analiza situația.

   Îi zâmbi.

   - Tu ești ochii și urechile mele.

   Wally roși.

   - O singură întrebare: Cum poate spiona neobservat un om cu un picior strâmb?

   Întrebarea îl tulbură pe Jake; și el se gândise la asta.

   - Inventează o explicație. O lucrare de cercetare asupra zonei. Un studiu al spitalelor de boli mintale. Orice. Dacă dai de cea mai mică problemă, vii imediat înapoi.
   Wally se ridică în picioare.
   - Când plec?
   Jake se uită la ceas.
   - Ce zici de acum o jumătate de oră?

              Era aproape 5 dimineața când Manny își trase în sfârșit patul rabatabil din perete.
   Complet îmbrăcată, se culcă peste plapuma roz de mătase, pentru a ațipi un pic înainte să se spele și să își usuce părul.
   Pentru prima dată, aprecia atmosfera de cocon a micului ei studio. Se simțea protejată.
   „Nu contează cât de mic e lucrul pe care-l faci, fă-l bine” îi spusese mama ei.
   Faxul, imprimanta, agenda, ecranul plat de televizor, într-un șir ordonat pe masa de marmură vizavi de pat, formau zona ei de lucru. Pe pereți, deasupra canapelei italiene moderne, atârnau documente istorice înrămate.
   După 3 ore de somn neliniștit, Manny sări din pat. Nu mai avea timp să-și facă părul; trebuia să-l plimbe pe Mycroft.
   Ajunse la Meridien Hotel cu doar 10 minute întârziere. O femeie care trebuia să fie Patrice Lyons Perez o aștepta în hol.
   Voise să își bucure noua clientă ducând-o la un mic dejun elegant la Meridien, dar acum, văzând-o așezată stingher pe marginea scaunului modern și pătrățos, își dădu seama că nu îi făcuse o favoare.
   Cu ochii înfundați și uscățivă la față, îmbrăcată într-o rochie lungă și galbenă de poliester cu trandafiri roz, părea nefericită și nelalocul ei. O geacă albastră veche era așezată pe marginea scaunului și femeia se uita în jur prin hol de parcă voia să o ia la goană.
   Manny își lipi un zâmbet pe față și îi întinse mâna.
   - Patrice? Sunt Philomena Manfreda. Mă bucur să te cunosc în persoană.
   Patrice se ridică în picioare. Mâna micuță cu care îi strânse mâna era moale și lipsită de vlagă.
   „Ca plastilina.”
   - Bună, zise ea.
   - Îți mulțumesc că ai venit atât de departe. Îmi pare rău că am întârziat. Ai reușit să vii ușor din Queens până aici?
   - De fapt, nu stau la verișoara mamei mele. Stau aici.
   „Doamne Sfinte! Nu știe cât costă hotelul ăsta?”
   - La Meridien?
   - Doctorul Rosen a aranjat asta după ce i-am spus unde ne întâlnim pentru micul dejun. A plătit el camera în avans.
   Patrice avea dinții stricați, dar zâmbetul îi era atât de autentic și copilăros, încât îi tăie lui Manny răsuflarea.
   - A avut el grijă de tot, continuă Patrice.
   - Ce drăguț din partea lui, afirmă Manny.
   „Nimic surprinzător. Omul ăsta are calitățile și defectele lui.”
   - E un om minunat.
   „Eu una n-aș merge chiar așa departe.”
   - Ți-e foame?
   - Foarte tare. La cină am mâncat numai o felie de pizza. A fost singurul lucru pe care l-am găsit prin împrejurimi care mi s-a părut... accesibil. Și chiar și aceea a fost scumpă, cel puțin în comparație cu prețurile de acasă.
   - Ar fi trebuit să comanzi mâncare în cameră.
   - Oh, nu, zise Patrice cu voce gravă. Nu ar fi corect. Eu nu trăiesc pe cheltuiala altora, domnișoară Manfreda.
   O urmă pe Manny, dând colțul străzii, într-un local cu atmosferă clasică de Manhattan: scaune de ban, tavan decorat, proprietari imigranți greci. Dar ambianța nu păru să aibă vreun efect asupra lui Patrice, care comandă ouă ochiuri, pâine prăjită simplă și ceai.
   Manny nu luă decât cafea. Nu mâncase nimic altceva de la cină și nici nu voia altceva. Avea capul încă plin de mirosul formaldehidei.
   Patrice scoase un plic vechi de carton din geantă și îl așeză cu grijă pe masă, după ce se asigurase că nu era pătată cu nimic.
   - Nu am vrut să le pun în poșetă. Sunt scrisori pe care le-am primit de la tata. I-am spus și domnului doctor Rosen despre ele, și a zis că poate vă vor fi de ajutor.
   „Are o fire pasionată, care atrage.”
   Lui Manny începea să-i placă de ea.
   - Când tatăl dumitale era la Turner, te-a sunat vreodată? I se dădea voie?
   - De câteva ori, dar nu foarte des, răspunse ea. Și deloc în cele câteva luni înainte să înceteze să scrie.
   - Și, când te-a sunat, a menționat vreodată vreun prieten pe care îl avea acolo? Oameni cu care își petrecea timpul?
   - Îmi spunea uneori tot felul de întâmplări, chestii amuzante despre oameni care mergeau în excursii. Dar cred că pe majoritatea le inventa.
   - Îți amintești ceva despre vreo fată în jur de 20 de ani?
   Patrice își lăsă capul în jos.
   - Din cauza asta a murit mama supărată. Credea că a fugit cu o altă femeie.
   Se îndreptă în scaun.
   - Dar eu nu cred asta.
   Manny se aplecă peste masă spre ea.
   - Patrice, s-au mai găsit și alte schelete alături de al tatălui dumitale. Două dintre ele au aparținut altor bărbați. Unul era al unei femei, al unei femei tinere.
   „Acum pare nervoasă. De ce?”
   - Eu vreau să aflu ce s-a întâmplat cu tata. L-am iubit și pe el la fel de mult ca pe mama. Dar ne-a făcut rău când a plecat.
   Își întoarse încheieturile mâinilor dezvăluind cicatrici subțiri, vndecate, în linii paralele.
   „O încercare de sinucidere. Poate chiar mai multe.”
   - Și eu am rănit-o pe mama când am fugit de acasă...
   Făcu o pauză, evident retrăindu-și trecutul.
   - Domnul doctor Rosen a zis că, dacă s-au găsit 4 corpuri, probabil era un cimitir vechi acolo.
   - De fapt, nu crede asta. Cadavrele nu au fost înmormântate cum se cuvine, au fost pur și simplu băgate în pământ. Acesta este unul dintre motivele care ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva au fost tratați greșit.
   - Și familiile lor ce zic?
   - Nu știm. Celelalte rămășițe nu au putut fi încă identificate.
   - Ce îngrozitor!
   „Oh, nu plânge, te rog.”
   - Credeți că va descoperi cineva cine erau?
   - Doctorul Rosen se ocupă de asta. Eu între timp voi încerca să nu las ca vreunul dintre schelete să fie eliminat din anchetă fără a fi identificat. Rămășițele astea ar putea avea o importanță vitală pentru cazul nostru și vreau să mă asigur că sunt păstrate cum trebuie. Oh, nu te îngrijora în privința banilor. Nu va trebui să plătești nimic, decât dacă obținem o despăgubire financiară, caz în care firma mea ia o treime.
   Patrice o privi cu ochii îngustați.
   „Iarăși furie, chiar mai fățișă.”
   - Știam eu, zise ea. Am știut eu că o persoană ca dumneata nu ar fi în stare pur și simplu să ajute pe cineva ca mine. Eu nu urmăresc să primesc bani. Vreau doar să aflu ce s-a întâmplat cu tata.
   - Știu. Și te înțeleg. Dar, dacă descoperim că a fost maltratat în spital, nu ai vrea să-i faci pe cei răspunzători să plătească?
   Patrice se gândi câteva clipe.
   - Dacă cineva a făcut ceva cu adevărat rău, ar putea merge încă la închisoare? Așa l-aș putea face să plătească, nu luând bani de la el.
   - Poate. Dar, după atât de mult timp, ar fi foarte greu de dovedit că a avut loc o încălcare a legii, iar vinovatul s-ar putea să fie mort. Singura metodă de a-ți face dreptate este de a da în judecată guvernul. Și asta nu înseamnă că ești ahtiată după bani. Înseamnă pur și simplu că faci sistemul răspunzător. Și poate că, în felul acesta, o altă familie nu va mai suferi așa cum ai suferit dumneata. Tatăl dumitale a fost un erou; a luptat pentru țara sa. Circumstanțele morții sale sunt importante. Vreau atât ca dumneaya să afli adevărul, cât și ca persoana responsabilă să fie pedepsită. Și metoda prin care putem ajunge la acea persoană, fie că a murit, fie că trăiește, este printr-un proces. Dar nu vreau să te păcălesc. Va fi o luptă extrem de grea.
   Era un discurs pe care Manny îl mai ținuse de multe ori înainte, și avea calitatea de a fi adevărat.
   Văzu chipul lui Patrice cuprins de ușurare.
   „Am reușit s-o conving.”
   - Îți amintești dacă tatăl dumitale ți-a spus vreodată că a fost tratat prin terapie cu electroșocuri?
   Patrice respiră convulsiv.
   - Nu. Asta l-a omorât?
   - Poate. Doctorul Rosen spune că este o posibilitate.
   - A murit în timpul tratamentului? Și l-au pus în pământ ca să nu descopere nimeni că au făcut-o ei de oaie?
   „Asta e furie sănătoasă. Suntem aliate.”
   - Nu știu, zise Manny, strângând-o de mână. Dar împreună vom afla.

                                          10.

                      Kenneth Boyd aștepta în picioare pe trotuarul din fața biroului lui Manny când aceasta veni cu mașina.
   Îmbrăcat într-un sacou negru de diftină cu căptușeală de mătase și broderie roșu-aprins și portocaliu, arăta gata să o conducă la operă mai degrabă decât la tribunal.
   Se  strecură pe scaunul din față din Porsche.
   - Cine a stat în scaunul ăsta - sau poate ar trebui să întreb ce anume ai făcut în el? Cu atâta loc de picioare, ori ai avut întâlnire cu un baschetbalist, ori ai...
   - Încetează, zise Manny râzând. De fapt, pe locul acela a stat doctorul Rosen.
   - Doctorul Rosen de care mi-ai povestit? Nemernicul trădător, mincinos, ahtiat după bani și amoral?
   - În persoană. Vrei să știi ce am făcut?
   - Sigur că vreau, fetițo! Hai, toarnă tot. Asta, bineînțeles, dacă nu va răni urechile mele sensibile.
   - Am văzut un corp în pielea goală.
   - Am știut eu! Absolut șocant, dar era timpul.
   - Un cadavru în pielea goală. L-am asistat pe doctorul Rigor Mortis, cum îi spui tu, la o autopsie. Eram acolo când a tăiat....
   - Gata! țipă Kenneth. Urechiușele!
   O privi lung și atent.
   - Trebuie să ai grijă cu cine te înhăitezi. Știu că tu ai grijă de mine, dar să știi că și eu am grijă de tine.
   Îi dădu hârtiile pe care i le pregătise.
   - Petiția.
   Manny se uită peste ea.
    - Ești o mană cerească. Nu există asistent care să fi putut întocmi asta atât de repede.
   - Poți să mă lingușești zi și noapte, dacă vrei. Dar o petiție ca să împiedici statul să îngroape niște oase? Mesajul acela pe care mi l-ai lăsat înainte să te întâlnești cu Lyons a fost complet dement, chiar și pentru tine.
   - Nu chiar. Judecătorul din districtul Baxter a fost de acord să îmi asculte cererea de a păstra scheletele din motive de urgență. Am sunat la spital și pe avocatul districtului Baxtr ca să-i spun ce am de gând să fac și va veni la tribunal, urlând din toți rărunchii, ca să încerce să mă oprească.
   Porni mașina.
   - O să-ți povestesc totul pe drum. O să ne distrăm.

                  Vechii pereți de mahon ai cândva impozantei săli de tribunal erau peticiți cu bucăți nepotrivite de mucava de culoarea nucului.
   „Omul de rând are parte de mucava, corporația bogată, de marmură.”
   Îl știa pe avocatul cu care va avea de-a face: Chester Gruen, un tip mare și grs și cu perucă în vârful capului, pe care îl cunoscuse la prima întâlnire a Asociației Baroului la New York. Atunci o fermecase punându-și mâna între picioare și zicându-i:
   - N-o să poți niciodată să te compari cu asta într-o sală de tribunal.
   Manny își mijise ochii.
   - Scuze. Mă tem că mi-am uitat lupa acasă.
   „O să-și aducă aminte de mine” se gândi Manny acum agitându-se în timp ce așteptau în picioare în fața meselor avocaților ca judecătorul să ia loc.
   - Ce ești așa nerăbdătoare, don`șoară Manfreda? Nu și se cară nicăieri clientul! zise Gruen, izbucnind în hohote tunătoare de râs la propria glumă.
   Manny își înfrână tentația să-l întrebe dacă îi crescuse de când îl mai văzuse ultima dată.
   Judecătorul Melvin Bradford III se dovedi la fel de nervos ca ea.
   Manny își prezentă cazul succint, suliniind nevoia de a-i identifica pe toți cei care fusese înmormântați împreună cu Lyons în care în care exista vreo legătură între aceștia care să confirme afirmația ei că spitalul dăduse dovadă de neglijență, în cel mai bun caz.
   Gruen, care reprezenta atât districtul Baxter, cât și spitalul - un conflict flagrant de interese, își spuse Manny - încercă să minimizeze pretenția lui Manny drept neserioasă și enervană, „menită să chletuiască aiurea banii câștigați cu greu ai contribuabililor districtului în aceste vremuri tulburi din punct de vedere ecomomic” și să „păteze cu acuzații false reputația unei instituții care a fost mândria orașului Turner timp de mai mult de 1 secol”.
   Gruen nu se pregătise pentru proces. Manny în schimb, datorită lui Kenneth, o făcuse.
   Judecătorul Bradford, care evident îl ascultase de mult prea multe ori pe Gruen, îi acordă primul permis emis vreodată de statul New York de a păstra 4 schelete, pământul, rezultatele testelor toxicologice, radiografiile, rapoartele de autopsie, observațiile și fișele medicului legist, fotografiile, rapoartele și observațiile polițiștilor, hainele, datele medicale, blocurile de parafină, țesuturile „fixate în formol”, lamele de microsop „și o grămadă de alte chestii - orice ai nevoie”.
   Euforică, Manny ieși aproape sărind într-un picior din sala de tribunal, ignorându-l pe Gruen, care se apropiase de ea pentru a-i cere o ședință în biroul judecătorului.
   - Da` știu că n-ai pierdut vremea, îi zise Kenneth. Ajungem acasă pe la ora cinei.
   - Nu cred. Dacă tot suntem aici și am terminat așa de repede, m-am gândit să mergem să facem o excursie prin împrejurimi în numele lui Patrice. Știu că nu e nimeni acolo, dar vreau să facem o plimbare pe la Spitalul Psihiatric Turner. Vreau să văd dacă pot trezi niște stafii.

               Lui Jake îi trebuiră 3 ore să termine autopsiile de dimineață, și încă nu se apucase de hârtii.
   „Pederson mă mănâncă de viu dacă nu termin toată treaba” se gândi el, deși literele îi dansau în fața ochilor.
   Aproape că se hotărâse că merita să riște o săpuneală numai ca să se odihnească puțin, când sună telefonul.
   - Doctorul Rosen?
   O voce de bărbat, mierioasă de-ți făcea greață. Vești rele.
   - La telefon.
   - Firma mea îl reprezintă pe R. Seward Reynolds, proprietarul mallului din Turner.
   - Și numele dumitale este...?
   - Michael Thompson, de la Javalovich, Custer, Thompson and Warbler. Am înțeles că reprezentanta dumneavoastră se află în districtul Baxter încercând să păstreze scheletele și să închidă zona unde au fost găsite, și că dumneavoastră înșivă subscrieți la niște teorii absurde care ar putea cauza daune financiare clientului meu.
   „Asta-i mâna lui Manny. Bravo, fetițo! Și pun pariu că i-ar plăcea să audă că i-a zis reprezentanta mea.”
   - Cine v-a spus așa ceva?
   - Nu dezvăluim informațiile confidențiale ale clienților noștri. Pur și simplu vrem să vă comunicăm, în semn de politețe, că clientul nostru este pregătit să vă dea în judecată pentru orice sumă de bani pierdută ca rezultat al acțiunilor dumneavoastră sau ale reprezentantei dumneavoastră. Cu alte cuvinte: vedeți-vă de treaba dumneavoastră.
   Jake reacționa negativ la multe lucruri. Amenințările erau undeva în capul listei. Furia îi invadă sângele ca un ser fiziologic.
   - Domnule Thompson, mă amenințați? Spuneți-i clientului dumneavoastră că, dacă încearcă să mă oprească pe mine sau pe reprezentanta mea, o să-i îngrop lui oasele lângă cele ale domnului Lyons și voi construi eu personal un centru comercial deasupra lor.
   Trânti receptorul, surprins de vehemența furiei sale.
   Telefonul sună din nou.
   - Ascultă, dacă mă mai....
   - Domnule doctor Rosen, se auzi vocea aproape fără suflare a unei femei. Slavă Domnului că v-am găsit! Trebuie să ne ajutați. S-a întâmplat ceva îngrozitor.
   Jake își masă vena pulsândă de la tâmplă.
   - Cine e la telefon?
   - Sunt Paula Koros, fiica Theresei Alessis.
   - Bineînțeles, doamnă Koros, zise el, calmându-se. Iertați-mă că am strigat la dumneavoastră. Tocmai voiam să vă sun. Am făcut autopsie mamei dumneavoastră.
   „Oare cum ar trebui să îi dau vestea?”
   Dar femeia nu îi dădu timp să zică nimic.
   - Sunt la firma de pompe funebre. Întreaga familie e aici. Domnule doctor, corpul din sicriu - nu e mama mea. E o cu totul altă femeie.

                Jake știa că autopsiase corpul doamnei Alessis; o văzuse în viață cu doar câteva zile înainte. Dar mai fuseseră două corpuri la morgă. Era oare posibil...?
   Sună la Spitalul Districtual Baxter și vorbi cu asistentul de la morgă, un băiat care, după voce, nu părea să aibă mai mult de 18 ani.
   - Noaptea trecută am făcut autopsia unei femei numite Theresa Alessis. Trebuia să fie transportată azi-dimineață la firma de pompe funebre Fairview, dar în capela funerară de acolo a apărut un alt cadavru. Vreau să știu ce alte corpuri de femei au fost în morgă noaptea trecută.
   - Nu sunt sigur că am autorizația necesară să vă dau asemenea informații.
   - E urgent! urlă Jake. Spune-mi ACUM!
   Răspunsul sosi imediat:
   - Mai erau două corpuri la morgă: unul de femeie, unul de bărbat. Femia era Brigit Reilly, de 75 de ani. Soțul decedat. Fără copii. În certificatul de deces scris Alzheimer. Dosarul zice că trăia la Sweetbrook.
   - Un azil de bătrâni.
   - Da, domnule.
   - Și unde trebuia să fie trimis corpul doamnei Reilly?
   - La Shady Briar. E cam la 40 de minute de aici. Doar că.... e destul de bizar.
   Făcu o pauză.
   Jake oftă de fustrare.
  - Ce e bizar?
   - Camioneta care duce cadavrele la cimitirul municipalității a venit s-o ia pe doamna Reilly de acolo azi-dimineață, mai târziu, dar ea dispăruse deja. M-au sunat să vadă dacă știam ce s-a întâmplat, dar bineînțeles că nu știam nimic. Eu numai am eliberat cadavrul - azi-dimineață devreme.
   Vena începu să-i pulseze mai tare.
   - Doamna Reilly trebuia să fie îngropată într-un mormânt de săraci?
   - Da, domnule.
   - Acum însă se pare că e la Fairview.
   - Așa se pare.
   Jake aproape putea să vadă cum băiatul dădea din umeri.
   Încurcătura era prea bătătoare la ochi. Jake fu cuprins de o presimțire rea. Asasinarea lui Pete. Sticla furată. Telefonul lui Thompson despre oase. Vandalizarea casei lui Pete. Și acum un cadavru lipsă.
   - Dă-mi numerele de telefon de la Sweetbrook și Shady Briar. Și ascultă la mine, tinere, dacă asta e o eroare a spitalui....
   „Dar sigur nu e. E mult mai mult de atât.”

              La Sweetbrook, o asistentă din aripa bolnavilor de Alzheimer acceptă să meargă până la firma pe pompe funebre Fairview să se uite la cadavru și să-l caute apoi pe Jake pe pager.
   O oră mai târziu, bănuiala lui fusese confirmată: cadavrul care zăcea în fața familiei îndoliate a Theresei Alessis era de fapt Brigit Reilly.
   Sună la Shady Briar.
   - Încerc să localizez un cadavru care a fost afus la firma dumneavoastră azi-dimineață, îi zise el directorului.
   - Nu suntem o firmă de pompe funebre, îi răspunse acesta. Avem un mausoleu, pentru îngroparea rămășițelor. Și un crematoriu, bineînțeles.
   Un fior de groază se strecură spre inima lui Jake.
   - Corpul este incinerat?
   - Exact. La solicitarea fiului ei.
   - Nu avea niciun copil! Aceea nu a fost doamna Reilly. Doamna Reilly zace într-un sicriu la firma Fairview din Turner.
   - Imposibil, replică directorul. Vă înșelați, domnule doctor. Am primit instrucțiuni de la fiul doamnei Reilly azi-dimineață devreme; personalul meu m-a sunat la ora 6. Mi-a spus că mama lui a decedat la Spitalul Comunitar Baxter și că voia să fie incinerată cât mai curând. Am luat-o de la morgă - avea numele clar scris pe eticheta de identificare de pe sacul morturar. Am vorbit cu el personal. Un bărbat foarte politicos. Foarte curat. Ne-a plătit serviciile cu bani gheață. Și noi ne onorăm întotdeauna angajamentele, domnule doctor.
   Groaza lovi cu toată forța. Jake simți că amețește.
   - Cum arăta fiul?
   - Greu de spus. Nu mă prea pricep să descriu oameni în poziție verticală.
   Chicoti.
   - De statură medie, păr castaniu, de vreo 40 de ani și ceva.
   - A menționat că are de gând cumva să ia cenușa sau a făcut vreun alt aranjament pentru un loc în mausoleu?
   - Până în prezent, nu.
   - Și asta nu e neobișnuit?
   - Câtuși de puțin. Rămășițele rămân uneori nesolicitate ani de zile, indiferent de intenția inițială a familiei. Oamenii nu știu întotdeauna ce să facă cu ele. De aceea le oferim adăpost etern în pașnicul nostru....
   - Aveți grijă de cenușa aceea. Să nu cumva să o dați cuiva, decât dacă o înmânați personal familiei Alessis din Fairview.
   - Familiei Alessis? Dar dece?
   - Nu cred că m-ați auzit. Ați incinerat o altă femeie. „Fiul” aceșa v-a angajat să vă descotorosiți de o dovadă.
   Un moment de pauză.
   - Dovadă?
   - Doamna Alessis a fost ucisă.
   - Dumnezeule sfinte!
   - Dumnezeu nu a avut nimic de-a face cu asta, zise Jake.

                    Edward Dyson, administratorul Spitalului Comunitar Baxter, era slugărnicia întruchipată.
  - Nu trebuia să aduceți hârtiile în persoană, îi spuse el lui Manny în biroul lui. Domnul judecător Bradford m-a sunat el însuși. Prea târziu, însă.
   Manny rămase fără aer; avu senzația că fusese lovită în stomac.
   - Prea târziu?
   În loc să-i răspundă, Dyson apăsă pe un buton de lângă telefon. În câteva momente în ușa biroului se ivi un bărbat subțire, care abia dacă împlinise 21 de ani.
   - Tommy, începu administratorul. Dânsa este domnișoara Manfreda. Spune-i și dumneaei ce mi-ai zis mie.
   - Domnul Dyson a spus că trebuie să ținem scheletele ălea de la casa de țicniți. Dar i-am spus că deja au plecat de aici.
   - Când? întrebă Manny, ridicându-se în picioare.
   - Azi-dimineață.
   Se făcu mic ca un cățeluș speriat.
   - Nu-mi spuneți că iar am greșit ceva. Întâi eliberez un cadavru și ăla dispare, acuma și oasele.
   „Calmează-te. Respirație adâncă.”
   - Erai de serviciu când au fost eliberate cele 4 schelete?
   - Da, doamnă.
   - Trebuie să îmi spui cine era cel care a venit să le ia.
   - Nu era un bărbat. Era o doamnă.
   Rostise asta pe un ton victorios, de parcă tocmai câștigase la popice.
   - Bun. O doamnă. Descrie-o.
   - Bătrână.
   - Cât de bătrână?
   - Poate de vreo 45 de ani.Nu știu ce culoare de păr. Avea o eșarfă.
   Își încreți fruntea, concentrându-se.
   - Și avea o rochie de aia fără nicio formă.
   - Tip sac?
   - Da. Nu i-am dat prea mare atenție. Avea actele de eliberare la ea.
   Dyson îi arătă câteva foi de hârtie de un galben strident.
   - A fost un transfer absolut în regulă, afirmă el. Uitați, Tommy a procedat perfect corect.
   Manny își aruncă privirea pe prima pagină.
   - Oasele au fost tranferate la morga municipală a orașului New York? Și radiografiile? Și actele? În grija doctorului Jacob Rosen?
   - Îhî. Doamna aia a zis că e de la birou de la el. Și doctorul Rosen m-a sunat personal mai târziu, pe la prânz, dar era vorba de altceva. De un cadavru, nu oase. Doctorul Harrigan așezase oasele frumos în sertare. Eu le-am pus în saci mortuari și i le-am dat doamnei.
   Manny se simți cuprinsă de un val de ușurare, deși era furioasă pe Jake că nu-i spusese. Morga municipală din New York era probabil cel mai sigur loc din lume pentru oasele acelea.
   „O să-l sun. Îi trag o săpuneală strașnică pentru că m-a făcut să-mi pierd vremea degeaba. O să-mi spună despre cadavru. Poate ar trebui să ne dăm întâlnire, să discutăm despre avantajele muncii în echipă. Își zâmbi în gând. Ar fi drăguț.”
   - Pot să fac copii după documentele de eliberare? întrebă ea, întorcându-se spre Dyson.
   Acesta de-abia îi aruncă o privire.
   - Sigur că da. Secretara mea vă va face o copie înainte să plecați.

                  Jake tocmai terminase de vorbit cu Paula Koros, care primise vestea despre trupul mamei sale cu o resemnare care urma să se transforme mai târziu în furie, după cum bănuia Jake.
   „O nouă clientă pentru Manny”, se gândi el.
   Sună telefonul: avocata în persoană.
   - Vrei să știi care e cuvântul italian pentru „dobitoc”? întrebă ea.
   - Nu în mod special. În ce context?
   - În contextul în care eu și cu Kenneth ne-am omorât aici să-l convingem pe judecător să putem păstra scheletele din Turner. Misiune îndeplinită. De nu mi-ai spus că le transferi la New York?
   Jake simți o durere ascuțită în spatele ochilor..
   - Nu le-am transferat.
   - Vorbesc de scheletele 1, 2, 3 și 4 și de celelalte „chestii”, ca să folosesc terminologia elegantă a judecătorului Bradford.
   - Nu am cerut eu să fie transferate.
   Jake o auzi rămânând cu gura căscată.
   - Dar trebuie s-o fi făcut. Am în mâini un ordin de transfer cu semnătura ta pe el.
   - Nu poate fi semnătura mea, pentru că eu nu am semnat niciun transfer. Nu eu am autorizat eliberarea rămășițelor. Și oasele nu sunt la morga municipală, asta ți-o garantez.
   Manny fu copleșită de disperare. Dacă nu avea oasele, nu putea să le folosească pe post de dovadă împotriva celor care îi omorâseră pe Harrigan și pe doamna Alessis, s-o ajute pe Patrice, să facă echipă cu Jake. Se simți pustiită, golită de spirit, epuizată.
   - Cineva ne-o ia înainte cu fiecare gând, cu fiecare mișcare, zise ea.
   - Mai e ceva, spuse el. Oasele și otrava fac parte din același mister. Suntem în fața cuiva care e în stare să ucidă pentru a ne împiedica să-l rezolvăm.

                                               11.

                  Mai era un loc care trebuia cercetat. Încet, metodic, Manny conduse mașina până la Institutul Psihiatric Turner.
   Ajunseră acolo la ora 3. Manny insistă ca Kenneth să rămână să aștepte în Porsche. Avea nevoie de el să pornească mașina dacă trebuiau să plece în grabă, zise ea. Deschise compartimentul de bord să ia o lanternă.
   - Dar spitalul e defunct, zise Kenneth. A murit ca și pacienții săi. N-ai să găsești nimic aici.
   - S-ar putea să mai fie niște hârtii sau alte lucruri pe care autoritățile să le fi uitat. Am pierdut toate dovezile, Kenneth. Dacă nu găsesc nimic, cazul acesta e defunct.
   Kenneth se așeză mai comod în scaun.
   - Poate că n-ar trebui să ți-o spun chiar așa, surioară. Dar ar fi înmormântarea ta.

                  Manny se găsea în fața unei clădiri imense, cenușii, dărăpănate, care se înălța pe creasta unui deal asemenea unui castel medieval.
   Manny studiase planurile arhitectonice și știa că acesta era corpul SERENITATEA, care fusese pe vemuri singura clădire a spitalului, cu birouri la parter și cu saloanele de pacienți la etaj.
   Manny numără 6 etaje. Observă că ferestrele etajelor superioare erau excesiv de înguste, probabil pentru a nu le permite pacienților sinucigași să se arunce afară. Pe un semn pe ușa de la intrare scria ADMINISTRAȚIA.
   „Cu siguranță acolo își țineau dosarele, chiar și când spitalul s-a extins. Dacă voiau să ascundă un dosar, să nu-l trimită la Poughkeepsie, ar fi trebuit să fie încă aici.”
   Încercă ușa. Încuiată. O ușă laterală era de asemenea încuiată, și la fel o alta în spatele clădirii.
   Fu dintr-odată cuprinsă de un sentiment de inutilitate.
   „Vrei să spargi ușa și să cauți prin 6 etaje și o pivniță? Ai înnebunit?”
   Se trase înapoi. Veniseră până aici pe un drum foarte abrupt, și opriseră în parcarea practic pustie din fața intrării; în depărtare se vedea câmpul unde fuseseră descoperite oasele.
   „Poate e cineva pe aici.”
   Manny văzu o mică lumină la poala dealului și, deși nici nu știa dacă se afla pe terenul spitalului, porni într-acolo. O altă clădire, complet întunecată, se înălță amenințătoare în dreapta ei, apărând brusc din umbră de parcă tocmai sosise acolo.
   Tresărind de surpriză, Manny se apropie de ea. Pe o tăbliță deasupra ușii scria aproape ilizibil CASA PROMISIUNII. Recunoscu numele.
   Pe când Institutul Psihiatric Turner funcționa, aceasta era reședința pacienților care aveau nevoie de cele mai puține îngrijiri. Era și ea încuiată.
   Manny șterse un cerculeț în stratul de mizerie din colțul unui geam, își aprinse lanterna și fu răsplătită pentru eforturile ei cu priveliștea unui cadru ruginit de pat răsturnat peste o saltea acoperită cu mucegai verde, a unor pereți pătați de igrasie, a paginilor rupte ale unor reviste vechi și a cadavrului unui șobolan. Promisiunea nu fusese onorată.
   „Isuse Hristoase!”
   O veveriță îi trecu în viteză printre picioare, ridicându-i pielea de găină pe tot corpul. Scoase un țipăt, apoi și-l înnăbuși, nevrând să fie descoperită.
   „Un semn de viață omenească ar fi plăcut, totuși.”
   Se adunau nori, și un vânt rece promitea ploaie.
   La stânga se înălța o clădire de cărămidă, având în partea din față o sferă de sticlă. Majoritatea geamurilor fusese sparte. Aceasta fusese sufrageria, știa Manny; pacienții luau masa vara la lumina soarelui.
   „Există ceva îngrozitor într-un loc unde atât de mulți oameni, chiar nebuni, au fost tratați în felul ăsta. E ceva greșit, ca o tabără de vară iarna. Sau ca o închisoare.”
   Manny se simți brusc copleșită de un val de milă față de locotenentul James A. Lyons.
   Merse înainte, deși își dădu seama că lumina spre care se îndrepta era totuși prea departe pentru a face parte din incinta spitalului.
   Puțin mai încolo pe cărare se găsea o mică clădire joasă, având poate 2 metri și jumătate lungime și 3 înălțime, cu un singur gemuleț situat aproape în vârg. Cu un fior de suferință, Manny o recunoscu: era CAMERA SOLITUDINII, unde erau trimiși pacienții cu cele mai mari probleme.
   „Este un scanctuar spiritual”, proclama o broșură a spitalului, „un loc unde cei tulburați pot să-și regăsească pacea.”
   „Minciuni gogonate” fusese reacția lui Manny când citise rândurile acelea, „minciuni gognate” își spuse și acum.
   Era o celulă de detenție nu un scanctuar. Dacă voiai să disciplinezi un pacient sau să-i distrugi voința, puteai să o faci aici, departe de atenția celorlalți pacienți și a personalului auxiliar.
   Manny încercă ușa. Se deschise. Ca un speolog, își îndreptă lanterna spre interior.
   Pereți capitonați, își dădu ea seama cu un fior. Camera conținea un pat de o persoană și o saltea zdrențuită, o ciuvetă și o toaletă; nimic altceva.
   Deși știa că nu avea ce dosar să găsească aici, Manny păși înăuntru, cu mintea plină de fantezii născute din zeci de filme de goază. Afară era deja aproape beznă; lanterna ei era singura sursă de lumină.
   Pe peretele din stânga, o porțiune a căptușelii fusese sfâșiată lăsând să se vadă un perete alb de stuc, pe care era mâzgâlit ceva cu cerneală neagră. Scria ceva? Da!
   Manny se aplecă să cerceteze și concentră lumina lanternei pe perete. Mesajul sări clar în lumină:

         Te rog, Doamne, eliberează-mă. Pune capăt suferinței mele.
   Ai milă de sufletul meu.
    Id la S

         Manny își auzi bătăile propriei inimi.
   „Biată creatură chinuită. Oare ce ți-au făcut?”
   Simți pe ceafă atingerea unui aer cald, și pentru un moment nu reuși să identifice de unde putea veni. Când își dădu seama însă, o cuprinse o groază atât de intensă, încât înțelese că ceea ce simțea o va bântui pentru totdeauna.
   „Respirație. Respirație omenească. Cineva stă chiar în spatele meu.”
   Suflarea i se opri în piept. Se întoarse brusc, clătinându-se, cu lumina desenând modele caleidoscopice pe pereții capitonați.
   - Cine-i acolo?
   Dar în cameră nu era nimic în afară de mobila sărăcăcioasă. Ușa deschisă arăta locul pe unde ieșise intrusul.
   „A fost cineva aici. Sunt sigură de asta.”
   Prea îngrozită să țipe, dar nu și să fugă, Manny o luă la goană afară din CAMERA SOLITUDINII, urcă dealul pe lângă CASA PROMISIUNII și corpul SERENITATEA, până ajunse în brațele sigure ale lui Kenneth și în interiorul protector al mașinii Porsche.

                                                  12.

                       Îl sună pe Jake și îi spuse ce se întâmplase. Jake era încă la birou.
   - Unde ești? o întrebă el.
   - În apatamentul meu. M-a adus Kenneth.
   - E și el acolo cu tine?
   - L-am trimis acasă.
   - Atunci vin eu la tine.
   Manny se simți tentată.
   - De ce?
   - Nu vreau să stai singură. Ești în stare de șoc. S-ar putea să reacționezi urât când ieși din ea.
   - Mi-a trecut șocul. Crede-mă. Acum nu sunt decât speriată. Speriată și furioasă ca naiba.
   - Cel puțin vino mâine-dimineață la mine la birou.
   - De ce?
   - Vreau să-mi mai spui o dată tot ce s-a întâmplat. Să vedem dacă n-ai uitat ceva.
   Făcu o pauză.
   - Și vreau să te văd. Să mă asigur că ești bine.
   „Ce bun e!”
   Manny se simți pătrunsă de căldura lui.
   - Mai zi o dată ultima parte.
   - Vreau să mă asigur că ești bine.
   - Nu. Partea dinainte de asta.
   - Vreau să te văd.
   „Da.”

               Își verifică încuietoarea, lăsă apa în cadă pentru o baie, mai verifică o dată ușa și apoi se bălăci în apa fierbinte până când tensiunea i se domoli în corp și se simți în stare să respire normal.
   Îmbrăcată într-un trening de cașmir - își dădu seama cu uluire că nu-i pasă cum arată - îl duse pe Mycroft la o plimbare, se întoarse acasă, îl hrăni și, pentru că nu îi era foame, merse la culcare.
   Sună telefonul.
   „Nu te obosi.”
   Țârâia în continuare.
   - Bine, bombăni și ridică receptorul.
   - A-am hotărât să nu merg mai departe.
   O voce bălmăjită. Patrice.
   - Ce-ai spus?
   - Nu vreau să continui cu toate astea, domnișoară Manfreda. M-am gândit mai mult și nu vreau să continui.
   „Cine a amenințat-o?”
   - Ce tot vorbești? Am făcut deja primul pas, am convins judecătorul să ne semneze ordinul de păstrare a scheletelor.
   „Ei bine, da, am pierdut oasele. Le vom găsi.”
   - Suntem pe cale să descoperim cum a murit tatăl dumitale, după atâția ani.
   - Îmi pare rău. Eu...
   - Cel puțin lasă-mă să vin în New Jersey să vă văd pe dumneata și pe fiica dumitale.
   - Tocmai asta e. Fiica mea va reuși să facă ceva cu viața ei. Este prima în clasă. Nu pot să risc să intervină ceva.
   - În ce fel investigația despre moartea tatălui dumitale i-ar face rău fiicei dumitale?
   Patrice rămase tăcută.
   „E speriată.”
   - S-a întâmplat ceva? Trebuie să-mi spui.
   - N-ar fi trebuit să mergeți la Turner, se auzi o șoaptă.
   „Dumnezeule!”
   - De unde știi că am fost acolo?
   O pauză. Apoi:
   - Nu vreau să vorbesc despre asta.
   - Trebuie. Este un lucru important - pentru tatăl dumitale.
   - Tatăl meu este mort pentru mine de 40 de ani. Fiica mea e vie. Vreau ca lucrurile să rămână așa. Să lăsăm trecutul lui îngropat împreună cu el.
   - Cineva te-a amenințat, nu-i așa?
   Tăcere.
   - Pot angaja un investigator privat să o protejeze, să te protejeze pe dumneata, până putem convinge poliția...
   - Fără poliție! Când va suna din nou bărbatul acela, îi voi spune că am terminat. Am terminat cu dumneavoastră și cu tatăl meu. Vă mulțumesc, domnișoară Manfreda, dar, vă rog, nu mai încercați să luați legătura cu mine.

                  Jake se culcă pe canapeaua din biroul lui, trezindu-se periodic cu gândul la Manny - faptul că nu primise niciun telefon de la ea putea fi un lucru bun sau rău; bun, dacă se odihnea, rău, dacă era încă înspăimântată, dar nu voia să-l deranjeze.
   Oare ce era atât de important încât, la o generație distanță, existau oameni dispuși să ucidă? Cele 4 schelete lipsă. Ce i-ar putea spune dacă ar fi găsite?
   Chiar și fără corpul ei, Jake avea în continuare mostrele de ficat ale doamnei Alessis, care dovedeau că fusese otrăvită. Acum avea nevoie de dovezi științifice că Pete fusese ucis, genul de dovezi care ar convinge un procuror să accepte cazul.
   Dimineață o sună pe Elizabeth pe telefonul mobil. Era partea pe care o ura cel mai mult, cel mai rău lucru într-o carieră care nu era lipsită de convorbiri dificile.
   - Sunt Jake.
   - Jake! Nu ți-am mulțumit că ai luat lucrurile tatei.
   - Îmi pare rău că locul a fost vandalizat după aceea.
   - Deci ai auzit și tu.
   - Da.
   - Dar despre doamna Alessis?
   - De fapt, am fost acolo acum câteva nopți. Fiica ei mi-a cerut să-i fac autopsia.
   Respiră adânc.
   „Acum sau niciodată.”
   - Ceea ce mă aduce la motivul pentru care te sun acum.
   - Da? se auzi vocea ei înghețată.
   - Autopsia a dovedit că doamna Alessis a fost otrăvită. Se pare că otrava s-a aflat într-o sticlă de whiskey pe care i-am dus-o eu tatălui tău și din care am băut amândoi în ultima noapte când am fost cu el. Evident, a fost pusă acolo după ce am plecat eu. Am găsit sticla în apartamentul doamnei Alessis. Avea în ea tetraclorură de carbon, care a apărut în ficatul doamnei Alessis. Poate ea a fost victima dorită, poate nu.
   Jake așteptă ca Elizabeth să înțeleagă implicațiile spuselor sale.
   - Continuă, zise ea în cele din urmă.
   „Spune-i pur și simplu.”
   - Cred că otrava a fost destinată tatălui tău. Și singurul mod în care putem ajunge să fim siguri de asta este exhumarea cadavrului.
   - Nuuu!
   Era mai mult un vaiet decât un cuvânt.
   - Elizabeth, te rod. Trebuie să aflu adevărul.
   O auzi cum încerca să-și recapete controlul.
   - Vrei să spui că vrei să-l scoți afară din groapă și să-l tai bucățele?
   - Știi foarte bine că nu e așa. E vorba de știință. O știință în care tatăl tău a făcut o muncă de pionerat.
   - Îmi pare rău. Dar e exact așa. Când aveam 12 ani, tata m-a dus la o autopsie. A crezut că sunt suficient de mare ca să suport. S-a înșelat. Și acum mai am coșmaruri. Și gândul că i-ai face așa ceva tatălui meu...
   - Privește lucrurile din punctul lui de vedere. În certificatul de deces scrie că a murit din cauze naturale. Eu nu cred că e adevărat. Pete era un om de știință. Ar fi vrut să știm adevărul.
   - Eu nu cunosc punctul lui de vedere. Nu-l cunosc decât pe al meu. Și îl știu pe al lui Daniel. Mi-a spus de nenumărate ori cât de barbar i se pare procesul unei autopsii.
   - Ascultă-mă. Dacă a fost omorât, nu vrei să știi că cel care a făcut-o este pedepsit? Nu crezi că merită dreptate?
   - Dar dacă descoperim că s-a sinucis? Nu vreau să știu asta. Sinuciderea este un păcat împotriva lui Dumnezeu. Și, în afară de asta, am de-a face cu suficientă dreptate la slujbă. Te rog, Jake. Tata e îngropat. A murit de caner. Lasă-l în pace.

                    Manny nu era de aceeași părere.
   Sosi la biroul lui Jake arătând „stoarsă de puteri - și minunată.” Avu impulsul să o ia în brațe, dar nu făcu decât să asculte din nou tot ce se întâmplase la Turner.
   - Vreau să abandonezi cazul ăsta, zise el când Manny termină.
   - Și tu vei continua singur?
   - Până când găsesc suficiente indicii ca să pot chema poliția.
   - Suficiente însemnând: „Nu am oasele, nu am corpul doamnei A, Pete e la X metri sub pământ și dacă o să continui probabil voi fi omorât”?
   Jake izbucni în râs.
   - Ceva de genul ăsta.
   - Ei bine, cu atâtea avantaje, cred că rămân și eu.
   Manny văzu că privirea îi era încă plină de nesiguranță.
   - Într-o zi am comparat listele de lucruri pe care le urâm. Amenințările și intimidarea tocmai au urcat pe locurile I și II pe lista mea. Dacă te uiți la corpul meu moale - și te-am văzut făcând-o - ai crede că sunt o femeie fragilă și neajutorată. Dar sunt un monstru când sunt furioasă, și, oricine o fi fost cel care mi-a respirat în ceafă aseară, m-a enervat la culme. Lucrăm împreună. Și cu asta basta.
   Acum Jake o îmbrățișă. Se ridică, înconjură biroul, se duse lângă ea și o îmbrățișă. Își dădu seama că inima îi dansa de bucurie.
   După ce se întoarse în spatele biroului, îi povesti conversația cu Elizabeth.
   Și apoi, pentru că Manny pur și simplu trebuia să meargă să lucreze și ea, se înțeleseră să se întâlnească în seara următoare la apartamentul lui Jake.

                                          13.

               Era o dimineață neobișnuit de rece în Queens.
   Ca atâtea alte lucruri care erau proprietate publică, radiatorul din mașina oficială a lui Jake nu funcționa, și el stătea lângă mormânt, dorindu-și ca soarele să răsară cât mai repede.
   Înarmat cu ordinul de exhumare, Jake îl trezise pe directorul cimitirului la miezul nopții pentru a-i trimite prin fax o copie a ordinului și pentru a aranja să înceapă exhumarea la ora 6 dimineața.
   Era îmbrăcat în blugi, adidași vechi, un pulover și o haină ușoară, insuficiente pentru o dimineață răcoroasă, dar perfecte pentru săpături.
   Se uită la ceas: 6,32. Echipa de gropari încă nu sosise.
   La ora aceasta cimitirul era pașnic - chiar, trebuia să recunoască, frumos.
   Jake tocmai își scoase mobilul să-i sune pe gropari, când îi auzi venind. Nu trecuse decât o săptămână de la înmormântarea lui Pete, deci nu aveau o sarcină dificilă.
   Jake făcu fotografii ale mormântului și ale inscripției temporare: PETER JOSEPH HARRIGAN, 1993-2005.
   Apăru excavatorul, târându-se pe aleea cimitirului cu o viteză de nici 10 kilometri pe oră. Jake le făcu cu mâna celor 2 muncitori care coborâră din utilaj. Purtau blugi și cizme de lucru.
   Unul era înalt și slab, cu părul blond până la umeri și o mustață; celălalt era rotund la mijloc și cu păr negru rărit. Se prezentară drept Boris și Ned.
   - Nu facem prea des așa ceva, zise bărbatul înalt, Boris. Oricum, nu pentru justiția penală.
   - Câteodată, când cineva vrea să transfere un membru al familiei în alt loc, îl mutăm, adăugă Ned.
   Sorbi din paharul cu cafea Starbucks.
   - Eu am un prieten care lucrează în New Jersey, afirmă Boris, rezemându-se de roata excavatorului, O dată când a scos afară un coșciug, a găsit două corpuri înăuntru - două.
   Ned ridică din umeri.
   - Joe Bonnano, șeful mafiot care era proprietarul unei case de pompe funebre, își ascundea victimele îngropându-le în coșciuge împreună cu proprietarul de drept - unul peste celălalt.
   - În cazul prietenului meu, zise Ned, casa de pompe funebre escroca familiile morților.
   - Fascinant, interveni Jake. Dar voi nu aveați o treabă de făcut?
   Excavatorul zgârie pământul, dând la o parte stratul neted bătătorit cu o săptămână înainte. În mai puțin de 10 minute, partea de sus a cutiei de ciment care conținea sicriul era deja vizibilă.
   Boris coborî în groap, agăță lanțuri de 4 cârlige metalice de pe partea de sus a containerului de ciment și inseră un drug de metal pentru a rupe cu el sigiliul de rășină care îl ținea închis ermetic. Se cățără iar sus și îi făcu semn lui Ned. Mișcând un levier, brațul excavatorului se ridică, și lanțurile se încordară, agățate de ciment. Boris încercă din nou să desfacă sigiliul; capacul se deschise și fu așezat pe peluza unui mormânt vecin.
   Jake știa că acesta era motivul pentru care exhumările se făceau dimineața foarte devreme; era puțin probabil să apară vreo rudă a mortului.
   Boris agăță un laț de excavator, cu care ridică sicriul din căptușeala de ciment și îl așezară lângă groapă. Jake păși înainte.
   - Nu a intrat apă deloc, zise el. Foarte bine.
   Sări în mormânt și adună mostre de sol în containere mici de plastic.
   Ned se holba la el.
   - Ce faci?
   - Iau niște mostre de sol: de pe cele 4 părți laterale de deasupra și de dedesubt. Procedura standard. Trebuie să ne asigurăm că nu a intrat nimic în corp din apa freatică.
   - Ca de exemplu ce?
   - Arsenic, de exemplu. Au existat oameni care au fost acuzați pe nedrept de crimă pentru că medicii legișit au făcut această greșeală. Doi englezi la începutul secolului XX au fost spânzurați pentru otrăvirea soțiilor lor, mai târziu s-a descoperit că arsenicul din sol se infiltrase cu apa de ploaie în sicrie.
   - Dar n-ar trebui cutia aia de ciment să țină totul afară?
   Jake se cățără afară din groapă.
   - Depinde de cât de multă apă freatică există și de cât de ermetice sunt sigiliile. E mai bine să fii precaut.
   Examină sicriul. În afara unei mici cantități de sol care se lipise de el, lemnul era lucios și curat, de parcă tocmai fusese coborât în pământ. Ordinul judecătoresc stipula că trebuie să facă autopsia in situ. Jake își adusese intrumentele din mașină.
   Ned desfăcu șuruburile capacului și Jake îl împinse încet la o parte. Inima i se înfioră. Chipul de obicei rumen al lui Pete era palid, paloarea morții. Jake știa că acest lucru era cauzat de îndepărtarea sângelui din corp în timpul îmbălsămării.
   Dar, dincolo de asta, Pete era așa cum fusese și în viață, îmbrăcat în costumul lui favort de stofă, cu cămașă albă deschisă la guler, și imaginea prietenului său, în sfârșit eliberat de orice durere, îl copleși pe Jake cu o intensitate neașteptată.
   Poate că ucigașul îi făcuse lui Pete o favoare, dar nu ar fi trebuit să fie alegerea lui Pete? Nu ar fi trebuit ca acest om atât de mult iubit să aibă posibilitatea de a trăi până în ultimul moment, savurând puținul timp rămas?
   „Ești sentimental. Nici măcar nu știi dacă a fost otrăvit sau s-a sinucis, oricât de improbabil pare acest lucru. Treci la treabă.”
   Jake putea diseca organele și prevala părți mici pentru examinare la microscop, dar ordinul judecătoresc îi interzicea să ia vreun organ din corp.
   Făcu incizia în Y. Inima lui Pete era în condiție bună pentru un bărbat de 72 de ani, care băuse mult. Nu era lărgită, și nu erau decât extrem de puține semne de boli coronariene.
   „Nu inima l-a omorât.”
   Pancreasul era tare și cenușiu, aproape complet înlocuit de cancer, dar nu exista niciun semn că se răspândise în celelalte organe. Și ficatul? Pe dinafară văzu că era zbârcit, iar în secțiune observă că lobulele erau necrozate.
   „Semnificativ, dar nu definitiv. Am să fac o criosecțiune imediat.”
   Jake le dădu lui Boris și lui Ned bacșișul obișnuit. Apoi, timp de câteva secunde, pentru a doua oară, își luă adio de la mentorul său.

          - Sunt Wally, domnule doctor, raportez. În noul meu rol de doctor Winnick, cunosut ca și Sam Spade (eroul din romanul Șoimul maltez).
   Chiar și sunetul vocii asistentului său îi făcu plăcere lui Jake.
   - Ia zi!
   - Cred că am găsit ceva.
   - Excelent. Ce anume?
   - Aș prefera să nu spun până nu sunt sigur. Dar s-ar putea să trebuiască să mai stau o noapte sau două.
   Era un lucru caracteristic pentru Wally să  nu spună ceva până nu avea răspunsul corect.
   - Stai cât timp dorești. Ești bine?
   - În Turner? Ați înnebunit?
   Jake închise râzând. Ușa se deschise cu zgomot. Pederson năvăli înăuntru abia controlându-și furia.
   - Ce dracu crezi că faci?
   Avea obrajii de un roșu-aprins și ochelarii îi alunecaseră pe marginea nasului.
   „Semn rău.”
   - Charlie, nu e ceea ce crezi.
   - E ceea ce așa știu, nu cred. Stacy m-a sunat chiar acum de la laborator. A zis că ai introdus un al doilea caz sub un număr de laborator care nu corespunde cu niciunul dintre cazurile noastre, fie autopsie, fie eliberare de certificat. De cât timp ești aici? Știi regulile privitoare la munca particulară: niciodată fără permisiunea mea. Ești al doilea în grad aici, Jake. Ne poți face rău la amândoi.
   Jake se așteptase la o mustrare, dar intensitatea ei era prea usturătoare.
   - Lasă-mă să-ți explic.
   - Are ceva de-a face cu Harrigan?
   - A fost otrăvit. Ucis. Tetraclorură de carbon. Am criosecțiunea de ficat chiar aici, la microscop.
   - Nu mă interesează nici dacă a fost înțepat mortal de furnici. Nu a murit în orașul New York. Nu avem niciun drept.
   - De fapt, avem: un ordin judecătoresc semnat de procurorul districtului Queens.
   - Ai făcut chestia asta fără să mă consulți?
   Jake ridică din umeri.
   - Nu ai fi fost de acord. Și trebuia să știu. Tu ce-ai fi făcut dacă ai fi crezut că cel mai bun prieten al tău a fost ucis și că ucigașul va scăpa nepedepsit?
   - Lasă-mă să mă uit și eu, zise Pederson pe un ton mai blând.
   Își fixă ochiul la microscopul lui Jake.
   - Necroză centrilobulară - bănuiesc că ai dreptate. Trist, dar nu mă surprinde.
   - Nu te surprinde?
   Cuvintele îl loviră pe Jake ca un pumn.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Pete nu era omul care crezi tu că era. Era un bun medic legist, probabil unul excelent. Dar eu știu anumite lucruri despre el pe care tu nu le cunoști. Poate că pur și simplu trecutul l-a ajuns din urmă.
   - A ruinat un caz? A făcut ceva când era copil? Fii mai exact.
   - Las-o baltă, zise Pederson, oftând. Dacă eu aș avea cancer pancreatic, aș vrea să mor. Lasă-l să se odihnească.
   Se întoarse spre ușă.
   - Ocupă-te mai bine de treaba ta. Morga nu îi aparține lui Harrigan, nici ție și nici mie.
   - Charlie, trebuie s-o sun pe Elizabeth. E dreptul ei să afle.
   - Și să nu afle. De ce vrei să-i faci rău? Credeam că îi erai prieten.
   Cu aceste cuvinte ieși.
   Mintea lui Jake fu copleșită de o confuzie deasă ca o ceață.
   „Am fost prietenul lui. L-am cunoscut mai bine ca oricare alt om de pe pământ. Oare ce-a vrut Pederson să spună despre trecutul lui Pete?”
   Se ridică în picioare și începu să se plimbe agitat prin birou, încercând să reconstituie anii în memorie.
   Era adevărat, se întâlniseră când Jake era la facultatea de medicină; atunci înflorise prietenia lor. Pete nu îi vorbise mult despre copilăria sa sau despre anii de școală, dar, la urma urmei, nici Jake nu făcuse acest lucru. Amândoi lucraseră în timpul prezent, și deseori, când aveau un caz împreună, trăiseră unul pentru celălalt. Totul în legătură cu Pete părea deschis, chiar transparent.
   „Și totuși, se gândi Jake, mi s-a mai întâmplat să mă înșel. Am crezut că mariajul meu cu Marianna va însemna dragoste eternă. Ha! Și a ținut doar câțiva ani.”
   Cu Pete fusese mai mult de 1 deceniu.
   Jake se așeză iar la birou.
   „De ce nu m-a întrebat Pederson despre cealaltă moartă, cea pe care am luat-o de la doamna Alessis? De ce vrea să renunț la caz? De ce să nu-i spun lui Elizabeth? Oare știe ceva în legătură cu oasele?”
   Își frecă ochii obosiți.
   „Trebuie să continui, chiar dacă asta înseamnă să-mi pierd slujba. Dar sunt blocat. Fără oase nu mai am nicio pistă. Fără cooperarea lui Elizabeth, uciderea lui Pete va rămâne nerezolvată.”
   Ridică receptorul. O ultimă șansă.
   - Elizabeth, sunt eu, Jake. Sun într-un moment rău?
   - Daniel nu e aici, copiii își fac temele, mă relaxez pentru prima dată pe ziua de azi după nebunia cu presa de la birou. Da, e un moment rău - adică e rău dacă mă suni în legătură cu tata.
   - Urăsc că trebuie să fac asta, și nu aș face-o dacă nu ar fi esențial. Dar s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, și, dacă va fi așa, trebuie să-ți spun adevărul. Tatăl tău nu a murit de o boală de inimă sau de cancer. A fost otrăvit. Ucis. Am exhumat corpul azi-dimineață. Dovada este incontestabilă.
   Urmă o tăcere lungă. Numai după sunetul respirației lui Elizabeth Jake știa că nu închisese.
   - Poate ar trebui să încerci să trăiești la suprafața pământului o vrene, zise ea în cele din urmă, nu numai acolo dedesubt cu viermii.

                                              14.

                 Jake o sună pe Manny pe mobil, îi spuse că va întârzia 30 de minute, și o rugă să îl aștepte pe treptele casei lui. Acceptul ei plin de entuziasm fu singura veste bună pe care o avusese toată ziua.
   Manny nu era încă acolo.
   „La dracu!”
   Își verifică ceasul.
   „OK, am întârziat 45 de minute. Dacă ar fi vrut cu adevărat să mă vadă, ar fi așteptat.”
   Deschise ușa furios. Cineva făcea mâncare.
   - Manny? strigă el, într-un acces brusc de veselie. Ce se întâmplă?
   Jake auzi sunetul unor lăbuțe alergând în viteză pe podeaua de scânduri. Un cățel îmbrăcat în hăinuțe de firmă luă curba pe hol și îi sări pe genunchi. Manny scoase capul pe ușa bucătăriei.
   - De ce e și el aici? întrebă Jake, mângâindu-l pe Mycroft pe cap. Ce faci?
   - M-ai invitat la cină, nu-ți amintești?
   - Adevărat, dar ce faci în bucătăria mea?
   - Mâncare.
   Sam apăru în spatele ei, cu obrazul mânjit cu ceva verde.
   - Philomena ne pregătește cina, explică el.
   - Ea face de mâncare? întrebă Jake.
   - E o adevărată artistă.
   - Nu și în casa mea, îl contrazise Manny. Nu fac mâncare decât la alți oameni acasă.
   Jake îi privi pe amândoi cu ochii mijiți. Nu o mai văzuse niciodată pe Manny atât de relaxată.
   - Nu am chef să mă joc de-a casa. Am o migrenă de zile mari.
   - Vin, zise scurt Manny.
   - Aspirină, opină Sam.
   Jake optă pentru vin. Manny intră în bucătărie și se întoarse cu 3 pahare și o sticlă.
   - Îi spuneam mamei azi-dimineață cât de urât te-ai purtat cu mine, i se adresă ea lui Jake. Mi-a zis că o fată drăguță n-ar trebui să se certe cu un doctor - doctor! - care tocmai a făcut autopsia unui prieten. Și, în semn de pocăință, a zis că trebuie să-ți pregătesc cina. Și să spun o novenă.
   „Am halucinații?”
   - De unde știe de autopsie?
   - I-am spus eu.
   - OK, tu de unde ai știut?
   - Mi-a zis Kenneth. A fost la tribunalul din Queens azi. I-a spus secretara judecătorului Cookson.
   - Cine e Kenneth?
   - Salut, se auzi o voce de femeie, și apăru un bărbat complet machiat, într-o rochie cu paiete și o trenă ca o coadă de pește.
   „Chiar am halucinații.”
   - Kenneth e asistentul meu și prietenul meu, îl prezentă Manny. E îmbrăcat așa pentru că joacă într-un spectacol și pentru că îi place. A fost astăzi în biroul lui Cookson pentru cursul de secretariat juridic. Ceea ce trebuie să înveți în meseria asta este că secretarele vorbesc cu alte secretare și...
   - Adică noi, fetele, vorbim între noi, o întrerupse Kenneth.
   Manny continuă, netulburată:
   - ...și Kenneth i-a spus secretarei lui Cookson bârfa despre mine și tine....
   Jake rămase cu gura căscată de șoc.
   - Mine și tine?
   - ...așa că secretare lui Cookson i-a spus lui Kenneth despre ordinul de exhumare pe care l-ai rugat pe procuror să i-l ceară. E simplu.
   Manny observă că Jake era complet stupefiat.
   „Așa-i trebuie.”
   - Apropo, zise ea. Poți să fii sigur că n-am să spun novenă pentru tine. Sunt o catolică pensionată. Dar îți fac totuși linguini cu sos alb de stridii.
   Jake împinse la o parte un teanc de New York Times de pe un scaun și se prăbuși pe el.
   - Eu am gustat deja sosul, se băgă Sam. E divin. Întâi a călit usturoi proaspăt, pătrunjel, sos de smântână, ulei de măsline și suc de stridii și apoi a adăugat stridiile proaspete de Manila întregi.
   Jake îi aruncă o privire mânioasă.
   - Credeam că nu mănânci decât cușer.
   Sam ridică din umeri, scuturându-și părul legat în coadă.
   - Se mai schimbă vremurile.
   - Trebuie să fug, Manny, zise Kenneth.
   Se apropie de Jake și îi întinse mâna să i-o strângă. Jake observă că avea unghiile mai lungi, mai roșii și cu o manichiură mai bună decât ale lui Manny.
    - A fost cu adevărat divin. Pe curând.
   - Încântat, bolborosi Jake, gata să-și muște limba.
   Kenneth ieși singur. Manny servi linguini. Mâncară stând în picioare.
   Jake trebui să recunoască totuși că mâncarea era absolut fantastică. Mycroft păru să aibă aceeași opinie, căci își înfulecă în grabă propria porție.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ce are animalul ăla pe el? întrebă Jake. Arată ca și cum și-ar face cumpărăturile pe Madison Avenue.
   Manny îl fixă cu o privire semnificativă.
   - Se numește jerseu. E răcoritoare. Nu arată drăgălaș?
   - Mycroft și-a luat numele după fratele mai mare al lui Sherlock Holmes, zise Sam, cu gura plină. Îți aduci aminte care, acela gras și leneș.
   Manny, care se dusese în bucătărie să pregătească desertul, scoase capul de după colț, revoltată.
   - Nu e gras. E genial.
   - Vorbea despre personaj, nu despre câinele tău, afirmă Jake. Și personajul e genial.
   - Ei bine, Mycroft al meu e și mai genial.
   „Serios? se gândi Jake. Dovedește-o.”
   Dar tăcu din gură.

              După cină starea de spirit li se schimbă.
   Sam se duse acasă. Mycroft dispăru la etaj să facă niște explorări de unul singur, iar Jake și Manny, așezați confortabil în fotolii adânci în camera de zi, resimțeau amândoi dezamăgirea pe care pălăvrăgeala veselă de dinainte o acoperise pentru o vreme.
   Jake îi spuse despre rezultatele exhumării, despre ultima convorbire cu Elizabeth, despre bănuielile pe care le avea în legătură cu Pederson și despre remarca misterioasă a lui Pederson în legătură cu Pete.
   - Cel puțin am reușit să-l convingem pe judecătorul Bradford să oprească mallul, zise Manny. Și poate mai putem totuși găsi niște acte la Spitalul Psihiatric din Turner.
   - Dacă au păstrat acolo vreun act, acum sigur nu-l mai găsim. Tipul care te-a urmărit sigur le-a mutat sau distrus deja.
   - Ai dreptate.
   - Și, dacă putem recupera oasele, cât timp vom putea sista lucrările la mall?
   - O săptămână?
   - În cel mai bun caz.
   - La dracu!
   Se priviră în tăcere, amândoi rămași fără glas de emoție.
   „Ia uite că vine iar Măria Sa Făt-Frumos cățelul.”
   Jake îi aruncă o privire plină de răutate.
   - Mycroft!
   Tonul cântat al lui Manny îl zgârie pe Jake pe creier.
   - Ce ai acolo? Ce are puiuțul lui mămica în gurița lui micuță și scumpă? Haide. Dă la mămica!
   Își întinse mâna către el. Mycroft mârâi.
   - Nu, zise ea. Nu-i voie să facem zgomote urâcioase la mămicuța. Hai, dă-mi-l!
   Trase obiectul din gura lui Mycroft și i-l dădu lui Jake.
   - Ai găsit chestia asta în gunoi?
   Era o bucată curbă de os. Jake o inspectă.
   - Osul acesta e de om. E o mandibulă.
   - De om? Ce pervers lasă oase omenești în gunoi?
   - Nu l-a găsit în gunoi. E unul dintre specimenele mele didactice.
   - Și de ce le lași să zacă alandala?
   - Nu le las. Toate sunt depozitate.
   - Da, și ăla de-acolo cum se cheamă că e?
   Manny arătă spre un os foarte mare așezat pe un dulap din colț.
   - Acela e un femur de alozaur. L-am cumpărat la o licitație de oase de dinozaur.
   - De ce?
   Ridică din umeri.
   - Mi s-a părut superb. Arată ca un femur de om, atât că e mult mai mare. Nu numai că oasele noastre arată asemănător, dar mai mult de 90% din ADN-ul nostru este identic cu al alor.
   - Nu mai am nimic de adăugat.
   Manny privi osul.
  - Cel puțin nu e plin de praf. Crd că ai cea mai bună menajeră din Manhattan.
   - Nu are voie să atingă specimenele. Sunt organizate după sistemul meu personal, așa încât găsesc ce vreau când vreau. Tot ce e acolo are o valoare educativă. Uite, mandibula, de exemplu. O folosesc ca să le arăt studenților cum pot fi folosite fișele stomatologice pentru identificarea rămășițelor omenești. Acesta este de femeie. E mai neted în locurile unde mușchii se atașează de părțile laterale. Se poate vedea imdiat că i s-au făcut niște lucrări dentare. Are niște plombe la primul și al doilea molar. Și....
   - Ce e? întrebă Manny.
   Jake rămase uitându-se fix la os, cu o sclipire sălbatică în privire.
   - Dumnezeule! strigă el. Dumnezeule! Ai avut dreptate. Câinele ăsta e Mycroft și Sherlock laolaltă.

                 Jake se ridică în picioare și o porni la goană în sus pe scări, cu Mycroft pe urme.
   - Unde te duci? strigă Manny, mergând după el.
   - Etajul 4. Camera  specimenelor.
   Intrară într-o încăpere care Manny bănui că fusese un budoar feminin pe vremuri. Avea încă urme de eleganță: un șemineu de marmură, geamuri de sticlă colorată deasupra ferestrelor, stucatură în forme florale sub tavan.
   Dar acum era o cameră de bărbat - camera unui om de știință nebun - plin de borcane de sticlă conținând viscere, cutii cu păr, un microscop și ceea ce părea a fi zeci de cutii de carton pline cu ase, sigilate și etichetate.
   Jake se repezi la cutia marcată CRANII.
   - Slavă Domnului! zise el ușurat.
   - Cutia aceea e lipită cu scotch, zise Manny. Microft nu ar fi putut lua de acolo osul.
   - Exact, dragul meu Watson.
   Jake se năpusti afară din cameră și uscă scările în pod. Dacă încăperea cu specimenele era o harababură organizată, acesta era un haos.
   Mai multe cutii erau risipite pe podea de parcă fuseserăaduse de valuri într-un naufragiu. Saci de plastic plini de hârtii erau rezemați de pereți; podeaua era mânjită de urme de pământ.
   - Mycroft, aport! comandă Jake.
   Câinele se duse fără ezitare la o pungă de hârtie maro de pe podea și începu să scotocească în ea. Punga fusese sfâșiată într-o parte; Manny văzu că era plină de oase.
   - Pete, zise Jake, zâmbind. Nemernic genial ce ești!
   - Ce e acolo? zise Manny.
   - Camera asta conține toate lucrurile pe care le-am luat de acasă de la Pete. Nici măcar nu am apucat să mă uit pritnre ele. Și asta - arătă spre sacul menajer - conține oasele pe care le-am găsit pe câmpul din spatele Spitalului Psihiatric Turner. Nu toate, bănuiesc, dar suficiente. Pete le-a luat probabil la el acasă când s-a întors de la morgă în lunea când am plecat eu de-acolo.
   - Scheletele din Turner? întrebă ea cu ochii mari.
   - Scheletele din Turner, zise el, radiind încântare. Ceea ce ne-a adus câinele tău adorabil, care-o iubește pe mămica lui și e genial, este mandibula scheletului 4. Cred că i-a căzut eticheta când ni l-a adus Mycroft.

           Bucuria lui Jake era molipsitoare, se gândi Manny, uitând pentru o clipă de seriozitatea proiectului lui.
   - Dar de ce ar fi luat Harrigan oasele? întrebă ea. Nu contravine procedurilor legale?
   - Ba da, desigur. Înseamnă că a avut un motiv foarte serios să o facă. Cu siguranță a crezut că oasele dovedesc ceva - deși nu știu exact ce. Oricum, din cauza asta a fost omorât. Știa ce dovedeau oasele și poate l-a și dezvăluit.
   Ridică punga, acoperind cu palma spărtura din ea.
   - Hai să mergem în biroul meu. Am acolo un schelet articulat, și putem să-l folosim ca să comparăm oasele din pungă.
   Chicoti.
   - Într-o viață anterioară, Sam folosea casa pentru... aventuri de societate. Una dintre însoțitoarele lui s-a apucat să dansese blues cu scheletul. Așa că am hotărât că e mai bine dacă nimeni, nici chiar Sam, nu intră acolo fără permisiunea mea.
   „Mă simt privilegiată, se gândi Manny, dar de ce?”
   Se simți caragioasă.
   Biroul lui Jake era o încăpere mare și confortabilă la etajul 2.
   Într-un capăt al încăperii se găsea un birou masiv de lemn de stejar, atât de mare încât Manny nu își putu imagina cum reușiseră să-l bage pe ușă. În colțul celălalt stătea scheletul în poziție verticală.
   - E autentic, scos din râul Gange, explică Jake. Cele de plastic pe care le folosesc în facultățile de medicină sunt poate corecte, dar greutatea oaselor e cu totul greșită.
   Deși un perete întreg era acoperit de rafturi pline de cărți, oase și specimene, pe biroul nu se găsea nimic.
   Jake așeză sacul pe birou, oferindu-i lui Manny scaunul de piele rotitor. Scoase mostrele de păr din plicuri separate și apoi o bucată subțire de formă ovală de metal cenușiu.
   - Ce este asta? întrebă Manny.
   - James Lyons avea o plăcuță în craniu. Pete a găsit-o.
   I-o dădu. Plăcuta era perforată de orificii mărunte; Manny o ținu la lumină.
   „Manny Manfreda, detectiv particular.”
   - Sunt litere perforate în ea.
   Își miji ochii ca să vadă mai bine.
   - A.V.E.
   - Probabil inițialele neurochirurgului care a inserat-o.
   Manny își reprimă un fior.
   - De ce ar face cineva așa ceva? O placă în cap e suficientă - darămite un autograf?

............................................................