Tăcerea, Michael Baden, Linda Kenney

...........................................................

                           2-6

             - Nu l-ați mai văzut pe tatăl dumneavoastră de multe decenii.

   - Nu am știut unde era. Telefonul doctorului Harrigan a fost ca un trăznet, mi-a spus să vin oricând pe aici să vorbim... despre tatăl meu... aici sau la spital. Am venit prima dată aici. 

   Răsuci între degete ceașca de cafea.

   - Nu îmi plac spitalele.

   Jake își dădu seama că fațada fragilă ascundea o structură de oțel. Începea să îi placă de Patrice Perez.

   - Cum v-a găsit doctorul Harrigan?

   - Prin Administrația Veteranilor.

   - Tatăl dumneavoastră a fost în armată?

   - În Coreea. A fost ofițer, locotenent, rosti ea cu mândrie. S-a căsătorit cu mama chiar înainte de a pleca la război. De aceea a ajuns la casa de nebuni.

   Jake tresări - ura termenul acela.

   - A suferit de stres posttraumatic?

   - Pe atunci i se spunea șoc de război. I-a văzut pe cei mai buni 2 prieteni ai lui sfârtecați de obuze chiar în fața lui. Într-un loc numit Heartbreak Ridge. Întotdeauna mi s-a părut un nume potrivit.

   Jake știa că la Heartbreak Ridge avusese loc una dintre bătăliile cele mai sângeroase ale Războiului din Coreea.

   - Cât timp a fost internat?

   - De aproape imediat ce s-a întors. Dormea cu capul pe cască, ca pe o pernă. Avea niște migrene îngrozitoare, uneori era apucat de crize violente. Eu aveam cam 5 ani. Îmi amintesc că se lovea cu capul de perete și urla.

   „Pare mai calmă acum, se gândi Jake. Îi face bine să vorbească.”

   - Mama a aranjat să fie internat în spital. Tata ne-a rugat să nu mergem să-l vedem până nu se simte mai bine. Primeam scrisori de la el din când în când. Ultima a fost pentru mine. A scris că i-au făcut ceva, un fel de operație chirurgicală, și că se simțea mai bine. Dar nu a semnat-o așa cum le semna pe celelalte: „Tu ești grărgărița mea scumpă și dragă, cu multă dragoste, tati”. În loc de asta era:„Tatăl tău, locotenent James A. Lyons”. După aceea nu am mai primit nicio scrisoare. Când mama a sunat la spital, i s-a spus că tata dispăruse. 

   Glasul i se înecă.

   - Cică s-a dus la plimbare și a dispărut.

   Lui Jake îi venea să o îmbrățișeze, să o lase să-și plângă durerea în voie.

   - Când s-a întâmplat asta?

   - În septembrie 1963. Am crezut că poate a început o nouă viață, că a vrut să-și lase trecutul în urmă, dar mama nici nu voia să audă: „Nu ar fi plecat niciodată fără să-și ia rămas bun”, îmi zicea. „Te iubea prea mult ca să facă așa ceva.”

   În sfârșit, lacrimile veniră, încet la început, apoi un adevărat torent.

   - Nu știu ce să fac. Trebuie neapărat să aflu ce s-a întâmplat cu el. Mama a murit; numai eu am rămas. Nimănui nu-i pasă de el în afară de mine. Am încercat să obțin dosarul lui, dar spitalul s-a închis și Administrația Veteranilor nu mai are dosare medicale. Mi-au zis că a fost un incediu, dar poate spun numai așa, ca să scape de mine.

   - Nu, e adevărat, o asigură Jake. Am mai avut de-a face cu asta. S-a întâmplat în St. Louis în 1973. O mare parte din baza de date a Administrației Veteranilor s-a pierdut atunci.

   Jake se gândise că răspunsul lui o va consola, dar nu făcu decât să o deprime și mai tare.

   - Nu știu ce să fac, repetă ea. Am o fiică, și ea merită să știe despre bunicul ei. Dar de unde să obțin un răspuns cinstit? Nu sunt decât o chelneriță divorțată de vârstă mijlocie din New Jersey. Pentru guvern, sunt un nimeni.

   Jake îi dădu un șervețel de hârtie să se șteargă la ochi.

   - Ați putea angaja un investigator privat.

   Femeia clătină din cap.

   - Nu am eu atâția bani. Dar mă întreb: dacă a fost vina spitalului? Știți cumva un avocat care ar vrea să îmi ia cazul?

   - Vreți să cereți despăgubiri?

   - Nu vreau bani, zise ea, de parcă era un cuvânt obscen. Pur și simplu vreau să aflu ce s-a întâmplat cu tatăl meu.
   - Vreți un avocat care să nu lucreze pentru bani - care să vă ia cazul numai pentru satisfacția de a descoperi adevărul?
   - Știu că e imposibil, șopti ea cu un suspin.
   - De fapt, replică el, știu exact persoana potrivită.

                                               4.

                           Când auzise vocea lui Jake, Manny îi închisese receptorul în nas.
   Până când o sună din nou, avu însă timp să-și amintească de cazul Terrel și să recunoască față de sine însăși că, oricât era de arogant, avusese dreptate în legătură cu Essie Carramia. Îl lăsă să-i spună despre Patrice Perez.
   Apoi o sună pe Patrice, a cărei poveste, ca un virus familiar, o molipsi.
   Acum, oarecum spre surprinderea ei, Manny se găsea în Poughkeepsie, New York, la Academia Psihoanalitică pentru Îmbunătățirea Calității Vieții, care adăpostea arhivele mai multor spitale psihiatrice acum închise, printre care și cel din Turner.
   Căutase pe internet informații despre Turner și aflase că statul New York plătea Academiei o sumă pentru arhivarea tuturor dosarelor care nu se aflau nici la Societatea de Istorie din Turner, nici nu fuseseră încă recuperate din spital. Astfel că, într-o frumoasă zi de toamnă, Manny își luase Porche-ul decapotabil și se dusese acolo.
   Ajunsese înainte de ora prânzului, pentru a avea suficient timp să se uite la dosare și să ajungă înapoi acasă pe lumină, deși exteriorul cenușiu al clădirii era ca un nor întunecat în mijlocul unui cer plin de soare. Intră pe porțile impunătoare de fier forjat și în hol dădu peste o tânără acră, cu părul nisipos lung până la umeri, așezată la un birou de mahon pe care stătea o plăcuță neagră cu litere aurii: RECEPȚIONISTĂ.
   Manny îi zâmbi, știind foarte bine că femeia nu avea să-i întoarcă zâmbetul.
   - Bună ziua, mă numesc Philomena Manfreda. Am sunat ieri în legătură cu niște documente de arhivă ale Spitalului de Boli Mintale Turner, devenit apoi Institutul Psihiatric Turner.
   Recepționista se uită în agendă.
   - Corect. Dar domnul Parkalandius, directorul nostru, nu a venit încă și nu sunt sigură că vă pot permite accesul la acele documente până nu se întoarce dânsul.
   Se uită la Manny cu ochii mijiți, de parcă își pierduse ochelarii sau lumina era prea slabă.
   „Nu știe cu cine se pune.”
   Zâmbetul lui Manny se lăgi.
   - Îmi pare rău. Nu am reținut cum vă numiți.
   - Lara Meissen. Sunt asistenta domnului Parklandius. Cu mine ați vorbit ieri. Am crezut că va fi deja aici la ora aceasta. Îmi pare rău.
   - Lorna. Bună dimineața. Nu știam că trebuie să fie el personal aici. Credeam că Academia funcționează ca o bibliotecă publică. Eu sunt avocată, și legea spune că, din moment ce biblioteca primește fonduri de la guvern, nu puteți să interziceți unei persoane particulare accesul la documente. Domnul Parklandius va trebui să își dea permisiunea, așa că nu contează dacă e aici sau nu.
   „Oare chiar există chestia asta în noile legi despre confidențialitate? Dacă eu nu știu, pot să pariez că nici Lorna nu știe.”
   Lorna se uită la Manny bănuitoare.
   - Presupun că va fi în regulă. Trebuie să vă avertizez că arhivele s-ar putea să fie greu de găsit. Sunteți abia a doua persoană care a cerut să le vadă în cei 3 ani de când lucrez eu la Academie.
   Se ridică în picioare.
   - Veniți. Vă duc sus în sala de lectură.
   Încuie ușa din față acționând un buton din spatele biroului și o conduse pe Manny la un lift straniu, de modă veche, într-o cușcă deschisă.
 
                Ajunseră la etajul 3.
   Nu părea să fie nimeni în clădire în afară de ele două, observă Manny. Nu auzi nimic, în afară de liniștea cea mai adâncă. La capătul holului, în dreapta, se găsea o cameră vastră cu mai multe mese de conferință și scaune inconfortabile.
   Pe ușă, o placă anunța: NUMAI PERSONALUL AUTORIZAT. Vizavi era o ușă închisă pe care scris: CHARLES P. PARKALANDIUS, DIRECTOR.
   Lorna o așeză pe Manny la una dintre mese în fața unui teanc imens de cutii umplute cu dosare, datate din anul 1888 până în prezsent, care fusese evident pregătit pentru sosirea ei. Spitalul fusese deschis în 1869 cu numele de Azilul Turner pentru Retardați, îi spuse Lorna, dar acestea erau singurele dosare existente.
   - Eu voi fi jos, zise Lorna. Mă tem că, dacă aveți nevoie de ceva, va trebui să coborâți.
   Manny o privi plecând cu ușurare. Camera avea ferestre care dădeau spre râul Hudson, și nu își putea imagina un loc mai plăcut pentru documentare.
   Luă primul dosar, datat 1888, care conținea o listă de nume de oameni morți de mult și tratamentele pe care le primiseră. Registrul ar fi putut tot atât de bine să descrie procedee din Evul Mediu.
   Alte dosare conțineau documente mai banale: o comandăă de 150 de cearșafuri și fețe de pernă în 1916; și - în mod ciudat - un exemplar al unui număr din august 1962 al ziarului Baxter County Daily Gazette. Manny se gândi că e ciudat că un ziar se afla printre dosare medicale.
   Ah.
   Prima pagină era consacrată picnicului de vară al Spitalului de Boli Mintale Turner, ce trebuia să aibă loc în curând. O fotografie de la o sărbătoare asemănătoare din mai arăta câteva femei plimbându-se în rochii de vară, alături de bărbați în costume elegante. Un program anunța ora ceremoniei de deschidere și promitea un barbecue, un concurs de aruncare a inelelor, un cadril și alte manifestări. Publicul era invitat să participe: intrarea era de 1 dolar, „în beneficiul pacienților săraci”.
   Manny își dădu seama că Spitalul de Boli Mintale Turner, cum era numit aici, reprezentase mai mult decât o simplă instituție de tratament; fusese centrul social și economic al districtului Baxter.
   Dosare mai recente documentau schimbarea numelui spitalului, cazul unei persoane care aproape se înecase în bazinul din curte, o cădere a instalației electrice, amenințarea unui câine turbat.
   Și apoi, cu mare tristețe, închiderea institutului din cauza lipsei de fonduri. O ZI MOHORÂTĂ PENTRU TURNER, proclama un titlu.
   În cele din urmă, Manny ajunse la un set diferit de dosare: datele despre pacienți, de la începutul spitalului.
   Manny începu să le citească atent, distrasă de la cercetarea ei de prezentarea tratamentelor pentru o mulțime de boli, de la demență la alcoolism, și a felului cum se schimbaseră acestea de-a lungul anilor.
   Cu totul Manny citit aproape 5 ore, și abia în ultima oră începu să caute dosarul lui James Albert Lyons. Nu reuși să îi găsească numele, cel puțin nu în perioada dintre sfârșitul Războiului din Coreea și 1964, anul în care dispăruse.
   „Poate m-am uitat prea repede”, se gândi ea, și era pe punctul de a începe din nou, când o simți, mai degrabă decât o auzi, pe Lorna Meissen furișându-se în spatele ei.
   - Mă tem că va trebui să plecați, zise Lorna. Nu sunt decât eu aici, și îmi termin programul pe ziua de azi.
   „La naiba!”
   - Pot să xerocopiez câteva documente?
   - Cred că va trebui să vă întoarceți, doamnă Manfreda, replică Lorna înțepată. Nu cred că este permisă copierea actelor.
   Manny era prea obosită ca să mai inventeze o lege care să dea seamă de situație.
   - Atunci mai pot rămâne încă 15 minute?
   - Da. Dar plec la 5 fix.
   - Mulțumesc, îi zise Manny, zâmbind. Cobor în câteva minute.
   Într-adevăr, era deja în întârziere la cina pe care trebuia să o ia cu Jake Rosen și, având în vedere că nu mâncase nimic la prânz, era moartă de foame.
   După ce Lorna ieși, Manny răsfoi rapid celelalte dosare. Desfăcu un cilindru de carton pe care scria PLANURI ARHITECTURALE și îl vârî în geantă.
   „Asta îmi va da o idee despre clădire.”
   Adăugă mai multe dosare care ar fi putut să conțină informații despre James Lyons, deși nu avea prea multe speranțe.
   „O să le iau acasă, o să uit peste ele diseară, le copiez la birou pe cele de care am nevoie și le trimit înapoi. Lorna va fi prea speriată să-i spună șefului că le-am luat, și nimeni nu va observa că lipsesc pentru câteva zile - sau câțiva ani, de fapt.”
   Aranjă cutiile la loc, le lăsă pe masă, ieși din sală și începu să coboare scările. Fu tentată să oprească la etajul 2 să arunce o privire, dar nu voia s-o întârzie pe Lorna. Auzi liftul urcând pe când ajungea în hol și se gândi că era Lorna care venise s-o caute, dar Lorna o aștepta nerăbdătoare la biroul din față. Poate că pasagerul din lift era misteriosul domn Parklandius.
   Frustrată, simțind că nu găsise nimic important, Manny rezistă tentației de a fugi înapoi pe scări doar pentru a-l zări.

                     Afară se făcuse deja rece. Manny puse acoperișul la Porche și sună la birou.
   - A fost o zi plictisitoare, îi spuse asistentul ei Kenneth. Nimic nou în cazurile Cabrera sau Morales. Domnul Williams pretinde că are o fractură cervicală. Și, slavă Domnului, doamna Livingston ți-a trimis în sfârșit cecul. Mai avem ce mânca o lună.
   Kenneth Medianos Boyd era un copil al străzii care își luase în închisoare certificatul de asistent de avocat. Visa să ajungă avocat, dar pentru asta avea nevoie de o diplomă și pentru asta de bani, care la rândul lor însemnau două slujbe: lucra pentru Manny și pe post de chelneriță, numită Prințesa K, la clubul de noapte Changing Places.
   Prințesa K, pretențioasă în legătură cu curățenia din toaleta femeilor, tipărise mai multe afișe pe care scria: „VĂ ROG SĂ TRAGEȚI APA LA WC” și le lipise în toate cabinele de toaletă.
   Manny fusese numită avocatăă pro bono când Kenneth fusese arestat sub acuzația de intenție de a distruge dovezile - droguri - aruncându-le în toaletă. Își petrecuse noaptea în celula de bărbați îmbrăcat în pantofi cu talpă groasă, cu tot de 12 centimetri, din imitație strălucitoare de piele turcoaz, în niște chiloți tanga verde țipător cu volănașe și o coadă din pene de păun, cu machiaj complet și, bineînțeles, cu subsorile epilate.
   Bărbații din celulă fuseseră îngroziți de el.
   Manny nu trebuise să depună un efort prea mare pentru a-și elibera clientul, în ciuda condamnărilor sale anterioare sub același cap de acuzare. Judecătorul râdea atât de tare de costumația lui și de poveste, încât abia reuși să pronunțe: „Caz respins”. Dar petrecuseră suficient timp împreună încât să lege o prietenie.
   Kenneth era inteligent și harnic, și avea nevoie de o slujbă de zi. Ea urma să aibă grijă de el și el avea în plus sarcina de consultant de modă, având în vedere talentul lui pentru amestecarea și asortarea unor haine extravagante cu pantofi, genți și eșarfe.
   - Mai e ceva, zise el. A sunat doctorul Rigor Mortis.
   - Vrei să spui Rosen?
   - În persoană. Era la o scenă a unei crime, vrea să luați cina mai târziu, sugerează să vă întâlniți la 19,30 la intersecția dintre Sixty-sixth și Third Avenue. Zice că puteți discuta despre caz în drum spre restaurant.
   „Asta îmi va da timp să mă schimb. Oare ce trebuie să poarte cineva pentru a-i atrage atenția? O mască mortuară?”
   - Sună-l și spune-i că sunt de acord. Și dă-i numărul meu de mobil în caz că întârzie iar.
   „Dacă întârzie, mă întreb cine o să-i facă lui autopsia.”

             Era deja întuneric când ajunse Manny la intersecție, dar îi distinse cu ușurință silueta cocârjată.
   Stătea sub un felinar, uitându-se prin niște hârtii pe care evident le scosese din valiza de la picioare. El cu siguranță nu mersese acasă să se schimbe. Avea costumul șifonat și probabil nu-și mai pieptănase părul de la procesul Carramia.
   Manny se furișă în spatele lui.
   - Bună seara.
   Tresărind și roșind, Jake puse hârtiile la loc și se întoarse spre ea.
   - Domnișoară Manferda, mulțumesc că ați acceptat să ne întâlnimc.
   Se holbă la ea uluit.
   - Dar n-aveați părul roșcat?
   - Săptămâna asta sunt blondă, zise ea, ridicând din umeri. Am vrut să se asorteze cu noua mea poșetă.
   Îi arătă o geantă roșie, de mărimea unei valize, cu ornamente de piele naturală și încrustații de aur.
   - E de la Vuitton. Noul meu odor. Am fost pe lista de așteptare 9 luni.
   Jake îi privi consternat geanta, apoi se uită la ea.
   „Ce fel de nebună...?”
   Una atrăgătoare, trebuia să recunoască.
   Părul îi arăta grozav, mergea foarte bine cu geanta și costumul de stofă roșu și mov. Avea o siluetă plină - voluptuoasă - spre deosebire de anorexicele de la televizor sau de pe străzile Manhattanului. Avea ochii de o nuanță între albastru și cenușiu, iar pielea perfect curată sugera comparația obișnuită cu porțelanul. Cel puțin nu avea un strat exagerat de machiar pe față. Dacă învățase ceva de la masa de autopsie, aceasta era că prea multe femei nu erau mulțumite de darurile cu care le înzestrase natura.
   - Vezi ceva interesant? întrebă ea.
   Jake roși, dându-și seama că o privise prea lung și prea insistent.
   - La ce restaurant mergem?
   - Restaurant?
   - Da. Kenneth mi-a spus că dumneata vei alege restaurantul și că vom discuta cazul pe drum până acolo.
   Jake își luă valiza de pe trotuar.
   - De fapt, nu am nicio idee.
   - Atunci aleg eu, zise ea încântată. Bravo Gianni. E pe Sixty-first, între Third și Second.
   - Perfect.
   Jake începu să traverseze bulevardul.
   - Stai! Verdele clipește.
   - Nu vine nicio mașină. Hai să mergem.
   Manny rămase pe loc.
   - Eu una nu fug pe stradă, mai ales pe străzi cu gropi, în pantofi ca ăștia.
   - Te țin eu, zise el. N-o să cazi.
   O prinse de brațul drept și o conduse într-un pas pe jumătate alergător pe Third Avenue.
 
        Manny își aduse aminte de momentul când, după ce făcuse autopsia lui Terrell, îi arătase cum se schimbă unghiul traiectoriei glonțului în funcție de poziția trăgătorului.
   - Terrell stătea în picioare, zisese el. Trăgătorul era ghemuit pe vine în spatele lui, în poziția de tragere care se învață la poliție. Din această cauză apare unghiul acesta în sus. Uite, lasă-mă să-ți arăt.
   Îi pusese o mână pe spate și pe cealaltă pe piept deasupra sânului drept, și începuse să-i îndoaie corpul în sus și în jos, încet.
   - Cel mai important lucru, domnișoară Manfreda, este faptul că glonțul nu a atins omoplatul. Avem 206 oase în corp. Singurul os care se mișcă în sus și în jos pe celelalte oase este omoplatul - scapula. Omoplatul lui Terrell era în sus în momentul în care a fost împușcat, ceea ce înseamnă că avea mâinile sus pentru a se preda, așa cum au spus vecinii, și nu încerca să-și scoată pistolul din buzunar, așa cum susțin polițiștii.
 
         Acum, alergând peste bulevard, Manny nu își amintea cuvintele, deși ele îi eliberaseră clientul, ci senzația mâinilor lui, care îi transmiseseră fiori pe șira spinării, deoarece i se păruse că e în stare să facă un gest prostesc, ca de exemplu să se întoarcă și să-l sărute.
   - Aici a murit Tennessee Williams. S-a înecat cu un dop de sticlă, conform raportului de autopsie. Fratele lui nu a crezut niciodată acest lucru, a pretins să fusese ucis. M-am uitat prin documente. Fratele lui avea parțial dreptate. Nu dopul de la sticlă îl ucisese. A murit de supradoză de droguri și de alcool. Nu a fost crimă.
   „Impresionant.”
   - Nu trebuia să vorbim despre cazul Lyons?
   - Poate să mai aștepte. Vezi felinarul acela de la colțul celălalt? Acolo a răposat Benjamino Bellincaso. Poc! Omorât de un tip cu o armă, care a dispărut apoi în metrou. A fost începutul unui război al Mafiei care a durat ani de zile. Era aici un restaurant faimos, care a trebuit să se mute. Nimeni nu voia să mai mănânce în localul unde și-a servit cina cea de pe urmă Bellincaso.
   - Mai e ceva pe traseu despre care dorești să mă informezi?
   „N-ar fi trebuit să-l întreb.”
   - A mai existat un restaurant pe aici pe aproape, Neapolitan Noodle, care a trebuit să fie închis, deoarece 4 directori ai unei fabrici de confecții au fost împușcați la o masă de la care tocmai se ridicaseră niște mafioți. Nimeni nu a aflat vreodată cine trebuiau să fie victimele.
   Încă o ținea de braț; Manny nu făcea niciun efort să se elibereze. Pasiunea din vocea lui, pasul lui plin de forță, expresia lui erau contagioase. Se simțea bine cu el, vrăjită.
   - Oamenii normali nu se orientează după locurile crimelor, zise ea, când în sfârșit Jake se opri să respire. Ai fost vreodată la Bloomingdale? E la 3 străzi de aici. E un magazin minunat, are haine superbe și două departamente de încălțăminte, unul pentru momentele când o femeie vrea să se simtă șic, celălalt pentru când vrea să se îmbrace ca o divă.
   - Serios? N-am știut, replică el monoton.
   - Femeile se orientează după magazine - trăiesc după ele. Cumpărături, modă și toalete curate cu hârtie igienică moale.
   „E doctor. Poate rezista la informații anatomice.”
   - De partea cealaltă a lui Bloomie e un magazin de fabrică. Mi-am cumpărat eșarfa Hermes și brățările asortate de smalț când cu reducerile de la sfârșitul anului. Atunci scad prețul produselor mai vechi, dar, când e vorba de Hermes, cui îi pasă?
   „Iar se holbează la mine. Oare crede că mi-am pierdut mințile?”
   Nu, zâmbea. De fapt, ochii îi străluceau de ceea ce ei i se păru a fi plăcere.
   - Aici e Bravo Gianni, continuă ea.Specialitatea lor e friptură suculentă, în sânge și homarul Fra Diavolo Pasta Misto, dar, după tot sângele vărsat prin restaurantele din împrejurimi, cred că o să iau pește.

                                               5.

                - Buona sera, zise Manny în timp ce îl urmau pe șeful de sală la masa din colț.
   Jake își scoase jacheta albastră sport, își desfăcu cravata cu imprimeu maro cu negru de la gulerul uzat al cămășii albastru-deschis și își suflecă mânecile - „de parcă are de gând să înceapă o autopsie” - și după aceea se așeză la masă pe scaunul din fața ei.
   - Doriți vin? întrebă ospătarul.
   Amândoi se întinseră după lista de vinuri. Rezultă o mică luptă, pe care o câștigă Manny.
   - Roșu sau alb? întrebă ea.
   - Cum dorești.
   Manny evaluă oferta.
   - Vom lua un Amarone din 1995 - Reserva Ducale, piacere.
   Chelnerul făcu o plecăciune.
   - Foarte bună alegere. Și accentul dumneavoastră - își pupă buricele degetelor - impecabil.
   - Sunt italiancă de generația a doua.
   - Și o sticlă de apă minerală acidulată, îi spuse Jake chelnerului.
   - Vai, cât de european! zise Manny, îngustându-și ochii.
   Vocea ei era încă puțin tăioasă; Jake nu era sigur dacă își bătea joc de el.
   - Eu sunt generați a treia de Brooklyn.
   Îi umplu paharul când sosi apa minerală.

              Erau la desert și expresso.
   Când sosiseră, Jake fusese cel care îi trăsese scaunul să stea, nu șeful de sală, o mică galanterie de modă veche pe care Manny o găsi fermecătoare. De asemenea, comandase el biban pentru amândoi și vorbise practic, încontinuu despre morți violente.
   - Acum, în legătură cu cazul Lyons, zise el în sfâșit. Mă gândesc....
   - Da, în legătură cu cazul Lyons, îl întrerupse ea. La ce anume te-ai gândit?
   Jake își ridică o sprânceană, mirat.
   - Poftim?
   - Nu am nicio veste despre tine între Terrell și Carramia - și după Carramia nici măcar o scuză că m-ai crucificat acolo. Apoi mă suni să-mi spui că o femeie de care n-am auzit niciodată mă va contacta ca s-o reprezint în instanță pentru că ți se pare că sunt un avocat grozav.
   Își îngustă ochii.
   - Ăsta voia să fie un banc?
   - Ah, înțeleg că ar putea părea puțin ciudat. Dar m-ai impresionat cu adevărat la tribunal și, când fiica domnului Lyons...
   - Ești în stare să spui orice, nu-i așa? Orice, numai să iasă așa cum vrei tu. Te-am impresionat în sala de tribunal? Cum poți să spui așa ceva fără rușine? M-ai făcut să par o studentă fără experiență.
   Jake zâmbi fără condescență.
   - O studentă impresionantă totuși. Uite ce e, eu sunt om de știință. Am fost angajat să emit o părere bazată pe știință, și această părere este ceea ce este, indiferent cine mi-o cere. Eu nu am depus mărturie împotriva ta, eu am depus mărturie împotriva unor concluzii false. Exact așa cum nu am fost angajat să depun mărturie pentru tine în cazul Terrell. Dacă poliția nu l-ar fi împușcat pe clientul tău în spate, ți-aș fi spus.
   „Ok, deci nu e de vânzare. Dat tot e un înfumurat.”
   Lingura pe care se găsea o îmbucătură de tiramisu se opri înainte de a-i ajunge la gură. Când își desfăcuse gulerul și își suflecase mânecile înainte de a se așeza la masă, lui Manny i se păru că e lipsit de bune maniere; dar acum, dezinvoltura și atitudinea lui firească, evidenta sinceritate și franchețea privirii sale deschiseseră o poartă în mintea ei și ea îl lăsă să intre.
   - Ți s-au servit niște opinii greșite, continuă el. Dar, dincolo de asta, ai fost mai bine pregătită decât orice avocat pe care l-am văzut vreodată. Descoperirea studiului aceluia pe care l-am făcut despre depozițiile martorilor la arestările poliției - uluitoare. Și ești evident foarte... zeloasă când reprezinți interesele clienților tăi. Am citit câte ceva despre cazurile tale de până acum. Ai obținut un aranjament în cazul Terrell când nimeni altcineva nu voia să se atingă de el. Și, când guvernatorul a refuzat să elibereze un permis pentru protestatarii aceia împotriva cu moartea, ai insistat că încalcă Primul Amendament. Apropo, ai scris atunci un raport foarte elegant.
   Se întinse brusc peste masă și o prinse de mână.
   - Ai grijă. O să-ți cadă tiramisu pe sacou.
   Manny înghiți prăjitura.
   - Normal că-mi pasă de clienții mei. Doar nu m-am trambalat până la Poughkeepsie pentru tine, am făcut-o pentru Patrice Perez. Și, dacă descopăr că e o escrocherie de vreun fel, o să-i fac zilele fripte, nu te teme.
   - Escrocherie? Nici într-un caz. Nu ai cunoscut-o încă. Nu cred să fi existat vreodată vreo femeie mai vulnerabilă, mai...
   - Iartă-mă, doctore Rosen, dar am învățat că oamenii de știință nu știu mai nimic despre inima omenească. Vulnerabilitatea este specialitatea escrocilor.
   - Crezi că e o escroacă?
   - Nu am spus asta. Am menționat doar posibilitatea.
   „Încearcă să câștige, se gândi Jake. Să mi-o plătească pentru Carramia.”
   Ideea îi făcu plăcere.
   - Totuși, te-ai trambalat pânăă-n Poudhkeepsie.
   - Bineînțeles. Dacă e cinstită, atunci biata femeie o fi crezut că tatăl ei a abandonat-o. Acum nu mai are habar ce s-a întâmplat cu el. Tot ce știe ea e că doctorii din spitalul acela de psihopați i-au făcut un tratament aiurea și apoi l-au îngropat în curtea din spate ca pe un câine turbat.
   Manny sorbi din vin, deși nu avea nici cea mai mică intenție să se amețească în fața lui.
   - Chiar și dacă n-a avut loc nicio încălcare a legii acolo, statul New York tot îi datorează o explicație. Poate că n-are ea 50 de dolari în bancă, dar are absolut tot dreptul să se ridice și să ceară...
   Se întrerupse.
   - De ce zâmbeși?
   - Îți pasă cu adevărat. Îmi place chestia asta.
   Manny ridică din umeri.
   - Tata mi-a zis odată că ar fi trebuit să-mi dea numele Sfântului Iuda, după ocrotitorul cauzelor pierdute. În versiune feminină, bineînțeles.
   - Înțeleg.
   Jake luă o îmbucătură din prăjitura lui caldă cu ciocolată.
   - În schimb te-a numit Philomena Erminia.
   Se uitară unul la celălalt, cu privirea zăbovind în ochii celuilalt.
   - Deci mi-ai descoperit al doilea nume, da?
   - Sunt foarte meticulos, zise el. Și, în plus, era în documentele de la tribunal.
   Manny reflectă la spusele lui timp de o secundă.
   - Acum, că suntem în aceeași echipă, poți să-mi spui Manny. Toată lumea îmi zice așa.
   - Nu Philly?
   - Nu, dacă vrei să-ți păstrezi dinții, zise ea.

                 Mai comandară cafea.
   Ea îi povesti despre vizita la Academie și despre cât de nefructuoasă fusese.
   - ...au fost interesante informațiile despre istoria spitalului, dar n-am găsit niciun cuvânt despre Lyons.
   - Poate e și ăsta un detaliu interesant. Semnificativ.
   - Este ciudat. Există dosare ale altor pacienți din aceeași perioadă. Al lui lipsește.
   - Crezi că a fost furat? Distrus?
   - S-ar putea. Patrice spunea că tu ai găsit rămășițele. Tu și doctorul Harrigan, care a murit între timp. Sunt în vreun fel relevante?
   Jake se întrebă dacă își bate joc de el, dar tonul și expresia ei erau serioase. Tachinarea reciprocă de dinainte încetase în fața cauzei comune.
   - În multe feluri, răspunse el. În primul rând, am identificat indubitabil scheletul din fișele stomatologice. Dar asta știi deja.
   - Dar cauza morții?
   - Fractură a celei de-a doua vertebre cervicale.
   - Fractura spânzuratului.
   - O-ho! De unde știi chestia asta?
   - Sunt pasionată de istoria linșajului. Colecționez cazurile în care tribunalele au consfițit imoralitatea. Asta mă încurajează să nu am prea mare încredere în sistemul nostru legal - dacă am avut vreodată.
   Manny se aplecă în față.
   - Cum poți fi sigur că nu i s-a rupt gâtul când au aruncat cadavrul în groapă?
   - Pentru că la microscop am văzut fier, reziduul hemoglobinei descompuse. Asta înseamnă că a avut loc o sângerare la locul fracturii, ceea ce la rândul său înseamnă....
   - Că era viu când s-a întâmplat evenimentul. Crezi că s-ar putea să fi fost spânzurat?
   - E posibil. Dar, având în vedere faptul că era într-un spital de boli mintale, cred că există o explicație mai plauzibilă. Gâtul rupt poate fi o consecință a terapiei cu electroșocuri.
   Manny se cutremură involuntar.
   - Brutal.
   - Cu ani în urmă, dacă medicii foloseau prea mult curent și nu administrau pacientului un relaxant muscular - sau dacă personalul nu era instruit cum trebuie - se întâmpla. Pot să-ți arăt exemple în muzeul de la Departamentul de Medicină Legală.
   - Mersi, nu.
   Manny învârti linguriția în ceașca de espresso.
   - Ce mă agasează pe mine e că nimănui nu i-a păsat de moartea lui. Sistemul juridic nu este interesat decât de statistici, de cât de multe cazuri a rezolvat un judecător.
   El îi împărtășea cinismul.
   - Uite, zise el. Noi 2 știm că asta nu a fost o moarte naturală. Ar fi trebuit raportată la procuratură, dar nu a fost. Spitalul ar fi trebuit să-i spună soției lui Lyons adevărul, dar nu i-au spus.
   - Tu crezi că sistemul juridic este interesat de adevăr, justiție și echitate? În experiența mea - nu!
   Glasul lui Manny se ridicase atât de mult la aceste cuvinte, încât cuplul care se săruta la o masă vecină se opri ca să se uite la ea.
   - Nu am terminat. Nici măcar nu am văzut radiografiile. Secretara doctorului Harrigan trebuia să mi le trimită, dar nu au ajuns. Nu știu exact de ce durează atât.
   - Dar analiza toxicologică?
   - Harrigan avea de gând să folosească un laborator din afară. Însă nu am văzut încă documentele.
   - Dar de ce nu a făcut Harrigan analiza în laboratorul spitalului?
   - Pentru că nu avea încredere în ei. Laboratoarele spitalelor obișnuite sunt celebre pentru greșelile în analiza toxicologică. Sunt menite să investigheze oameni vii, normali; atât.
   Manny își împinse înainte ceașca de cafea.
   - Între timp, eu voi încerca să găsesc cumva fișele medicale ale lui Lyons. Poate că au uitat vreunele la spital înainte de a-l închide. Și o să văd dacă pot găsi pe cineva care să-l fi cunoscut, la spital sau înainte. Poate mai trăiesc câțiva dintre camarazii lui din armată. O să încerc și să discut cu doctorii care l-au tratat, dacă pot să aflu cine sunt. Patrice le va anula interdicția de a vorbi despre tratamentul tatălui ei.
   Jake o privi cu înțelegere.
   - Ar trebui să angajezi un investigator. Cu siguranță ești ocupată.
   - Nu-mi pot permite un investigator. Pierderea cazului Carramia nu mi-a prins prea bine. Am cheltuit o grămadă de bani cu el, și, când pierzi, nu își decontează nimeni nimic. Și nici clienții noi nu dau năvală. Slavă Domnului pentru cazul Terrell. Fără el aș fi nevoită să port hainele de anul trecut.
   Jake se foi în scaun, stingherit.
   „Nu îmi voi cere scuze că a pierdut.”
   - Pot să plătesc eu un investigator privat, dacă te ajută cu ceva.
   Manny se simți ca o elevă de clasa a III-a de la școala catolică, stând în fața unei profesoare severe, cu mâinile așezate frumos una peste alta în fața ei.
   „Presupun că îți permiți la un onorariu de 5000 pentru o zi” se gândi ea, impertinența depășindu-i blândețea.
   - Mersi, dar aș prefera să o fac singură.
   - Chiar ai de gând să mergi la spitalul Turner? E un loc îngrozitor. Mai bine ia pe cineva cu tine.
   „Dar nu pe tine. Tu ești mult prea ocupat.”
   Manny se simți cuprinsă din nou de un val de resentimente și se ridică, nerăbdătoare să ajungă acasă.
   În momentul acela sună telefonul celular și Jake îi făcu semn să stea jos.
   - Mă întorc imediat.
   Era un număr din nordul statului. Se duse către bar.
   Manny se așeză în scaunul lui și începu să-i scotocească prin buzunarele hainei. Avea chei de mașină, chei de casă, un sfert de dolar și 1 cent, un pachet de Tums și o scrisoare de la o femeie, pe care conștiința nu o lăsă să o citească.
   „Poate că totuși își petrece timpul și cu oameni care mai au puls.”
   Se retrase pe propriul scaun, întrebându-se dacă ar fi trebuit să încerce să se împace cu Alex, cu care fusese prietenă timp de 1 an.
   Alex era bancher, a treia generație, cu un egocentrism care o lăsa deseori pe dinafată, dar cu toate acestea era un om bun. Voise să se însoare cu ea, dar voise de asemenea ca ea „să lase munca de tribunal pentru alții”, și asta anulase totul.
   Jake se reîntoarse. Încercă să-i zâmbească, dar era evident supărat.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Arăți complet bulversat.
   - Am fost chemat să fac o autopsie. Nu e niciun medic legist și familia m-a rugat să vin eu.
   „Turner”, se gândi ea și simți un fior de presimțiri negre.
   - Cine a murit?
   - Menajera doctorului Harrigan, zise le sumbru, privind afară în întuneric.

           - Plătesc eu, zise Manny căutându-și cartea de credit. Patrice e clienta mea; protocolul zice că trebuie să plătesc eu.
   Cartea de credit a lui Jake ieși la iveală.
   - Mama m-a învățat să nu las niciodată o doamnă să plătească cina. Ea dictează.
   „Încântător. Nu are niciun simț al modei, dar are maniere elegante.”
   - Data viitoare e râdul meu, atunci, zise ea deabia auzit, nesigură dacă, după geanta Vuitton, își mai putea permite să scoată încă vreo sută de dolari din cont.
   „Asta dacă va mai fi o altă dată.”
   Plăti el. Se ridicară în picioare.
   - Te conduc până acasă, spuse el. După aceea mă duc la Turner.
   - La 10 seara?
  - Familia părea chiar disperată.
   Vocea îi sună obosită.
   - Cadavrelor nu pare să le pese de timp. Și, cu cât ajungi mai curând la ele, cu atât poți găsi mai multe indicii.
   „Nu vreau să plece.”
   Acest gând, neinvitat și neașteptat, o împietri de uimire.
   - Conduc eu, zise ea.
   Jake se chinuia să-și pună haina. O mână i se prinsese în mânecă. Se uită uluit la ea.
   - Ce tot vorbești acolo?
   - Turner. Vin cu tine.
   - Imposibil.
   - Serios? Încearcă numai să scapi de mine.
   Jake rămase nemișcat, gândindu-se timp de câteva momente. Manny îi așteptă răspunsul, surprinsă de propria nerăbdare.
   - OK.
   „Oare îmi face pe plac sau vrea într-adevăr să merg cu el? Nu contează.”
   - Bine. Luăm mașina mea.

             - Un Porche! Pentru o femeie care a pierdut cazul Carramia, nu ți se pare puțin cam extravagant?
   Erau în garajul ei. Se schimbase în haine Chanel: costum subțire și accesorii asortate - șiruri multiple de perle, curea lănțișor cu marca Chanel, poșetă, pantofi de piele întoarsă.
   - L-am cumpărat înainte de Carramia. Mai și câștig din când în când, și câteodată câștig zdravăn, adăugă ea. Și, în plus, hainele și mașinile nu sunt extravaganțe.
   Se hotărî să nu îi explice filosofia mamei sale.
   Jake întinse mâna, așteptând să primească cheile. Manny se uită la el.
   - Cred că glumești.
   - Eu conduc.
   - Poate că n-ai observat,obiectă ea, dar aceasta este mașina mea. Și, pe lângă asta, tu nu ești în stare să conduci. Ai băut două pahare de vin.
   Jake își frecă tâmplele; începea să se enerveze.
   - Acum două ore. Sunt un bărbat de 90 de kilohrame care tocmai a luat o masă bogată. Chiar vrei să-ți explic rata de metabolizare a alcoolului în corpul omenesc?
   - Doamne sfinte, nu!
   - Bine. Atunci dă-mi cheile. Trebuie să mergem până acolo, să facem autopsia și apoi să ne întoarcem. Nu putem să respectăm limita de viteză.
   Manny îi dădu cheile. Jake urcă la volan.
   - Unde naiba-i contactul?
   Manny își înăbuși un hohot de râs.
   - La stânga volanului, exact așa cum trebuie să fie într-un Porche Cabrio, în amintirea originii sale ca mașină de curse.
   Jake privi în jos.
   - Oh, la dracu`! Are 3 pedale.
   Hohotul de râs explodă fără rețineri.
   - Bineînțeles. E un Porche.
   Jake ieși din mașină și îi dădu cheile.
   - Nu știu să conduc o mașină cu schimbător, zise el.
   Lui Manny îi trecură prin minte cel puțin 10 replici usturătoare, dar se abținu.
   „Ce bărbat sub 80 de ani nu poate conduce decât o mașină cu cutie automată?”
   Ieșiră din garaj. Se opriră.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Nu știi să conduci cu schimbătorul?
   Manny îi aruncă o privire încărcată de venin.
   - Nu pot să-mi las băiețelul singur acasă toată noaptea. Ai grijă de mașină.
   - Băiețelul? urlă el în urma ei, dar Manny dispăruse deja.
   Jake așteptă în mașină cât timp urcă ea la apartament. Oare menționase până acum un copil? Se imagină încercând să ajute o nebună să fixeze un scaun de copii în Porche. Oare chiar avea de gând să aducă un bebe la o autopsie?
   „De ce Dumnezeu am lăsat-o să vină?” se întrebă el singur, dar nu încercă să-și analizeze motivele.
   Manny se întoarse, purtând o legătură și o geantă mare Prada.
   - Ce ți-a luat așa de mult timp? întrebă el.
   - A trebit să-l plimb puțin pe Mycroft.
   Se reașeză la volan și îi depozită legătura în brațe.
   Unde aceasta se mișcă.
   - Un pudel!
   „E nebună de legat.”
   - Nu are decât 1 an. Nu pot să-l las singur toată noaptea. Îi place să fie ținut în brațe.
   - Cu siguranță glu...
   - Și nu vrei să cobori geamul, te rog? lui My croft îi place aerul proaspăt.
   Îi trecu lui și geanta - Prada - plină până la refuz. Jake încercă să găsească loc pe podea și pentru ea, și pentru picioarele lui, știind foarte bine care dintre ele va fi preferata ei.
   - Ce naiba ai pus aici?
   - Ceva de citit cât timp tu hăcuiești cadavrul. Majoritatea sunt lucruri pentru Mycroft: păturica lui favorită, jucării, bolul, Evian și batoane de carne uscată de vită; puloverul, în caz că se face rece; și perna lui roșie favorită. Chestiile de bază.
   - Cari după tine o sticlă de apă minerală pentru câine?
   Jake și Mycroft se priviră lung.
   Blana animalului era lucitoare și tunsă frumos, dar falca de jos îi ieșea în afară în mod ciudat, cu unul dintre colți crescut într-o parte.
   - Ce mușcătură a naibii are câinele ăsta! zise el. Și părul din jurul gurii îl face să pară ca și cum tocmai ar fi mâncat o gogoașă.
   - E prea tânăr să-l duc la stomatolog. Dar, dacă vrei să știi Mycroft e un întreprinzător. Îngrijitorul lui a numit un parfum după el: Mycroft Millefleurs, Parfum pentru Cățelușul Prețios.
   Se uită direct în ochii lui.
   - Mulți bărbați ar vrea ei să aibă un asemenea noroc.

                Ajunseră la Spitalul Districtual Baxter în mai puțin de două ore, timp în care Jake îi povestise despre Pete Harrigan și cancerul care îi luase viața.
   Jake se duse direct la morgă, lăsându-l pe Mycroft în mașină cu jucăria lui favorită și un bol de apă și depozitând-o pe Manny în camera de așteptare cea mai apropiată, destinată familiilor aduse să identifice decedații.
   Era o cămăruță deprimantăă, cu lumini fluorescente care licăreau încontinuu și fără ferestre.
   Manny simți cum entuziasmul îi dispare, înlocuit de realitatea întunecată a morții și a durerii. Se întrebă cum putea un om ca Jake să-și petreacă viața înfruntând mereu așa ceva. Ce fel de tragedii văzuse el? Cum se proteja pe sine însuși împotriva lor?
   - Manny?
   Aproape că sări de pe canapea.
   - Jake! M-ai speriat. Ai terminat atât de repede?
   - Nici nu am început încă. Nu e niciun asistent.
   - Asistent?
   - De autopsie. Mută cadavrul, coase după ce a terminat medicul legist, ajută la diverse chestii.
   Pielea de sub ochi îi era cenușie din cauza oboselii.
   - Tocmai am vorbit la telefon cu anchetatorul deceselor suspecte din districtul vecin. El are grijă și de lucrurile de aici de când Pete... de când nu mai există medic legist în districtul Baxter. Mi-a zis că asistentul nu e în oraș și că nu pot să-l găsească pe omul de rezervă.
   - Și cât timp le va lua până să-l găsească?
   Jake îi zâmbi subțire. Manny speră că încerca pur și simplu să fie fermecător.
   - De fapt....
   Manny își dădu seama ce avea să urmeze.

                                                 6.

                         Manny nu mai fusese niciodată la o autopsie adevărată.
   Era sfârșitul potrivit pentru o zi în care se îmbrăcase ca o femeie fatală. Avea pe ea numai haine Chanel. Costumul era atât de șic, încât Coco însăși ar fi murit pentru el - încă o dată.
   Nu se considerase niciodată o fată „feminiă”. Din moment ce părinții ei nu o avuseseră decât pe ea, tatăl ei italian o crescuse ca pe un fiu. Învățase să pescuiască, să joace zaruri și fotbal și să își repare singură prizele.
   Când era mică, tatăl ei o învățase să se joace cu băieții la groapa de nisip; acum concura cu ei într-o arenă mai mare.
   - Fiica Theresei Alessis a găsit-o pe Theresa zăcând moartă pe podeaua bucătăriei și a chemat o ambulanță, explică Jake. Cei de la Salvare au încercat o resuscitare. În zadar. Au luat legătura cu doctorul de la Urgențe, care a declarat-o moartă, și au adus cadavrul aici. Nimeni nu a atins-o de atunci. Dacă am fi fost în New York, asistentul ar fi dezvelit-o din sacul de plastic, i-ar fi scos hainele și ar fi pregătit-o pentru autopsie. Așa, e încă în sac. Din moment ce nu știm ce s-a întâmplat cu ea, trebuie să facem examinarea cu are grijă.
   O conduse pe Manny prin ușa morgii, care se închise singură în urma lor.
   - Oh, Doamne!
   Sala de autopsii era mult mai mică decât cea cu care era obișnuit Jake, dar arăta în același fel. O masă de metal stătea în centru, cu partea de la picioare deasupra unei chiuvete și cu un sac negru de plastic pentru cadavre peste ea, un sac în care era limpede că se găsea cineva.
   Alți 2 saci de plastic, albi, de asemenea plini, se aflau pe niște mese lipite de perete.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Jake.
   - Sunt oameni morți în sacii ăia.
   Jake îi aruncă o privire lungă.
   - E o morgă.
   - Și mirosul ăsta!
   - Formaldehida folosită pentru a păstra specimenele biologice.
   - Oribil. Nu e periculoasă?
   - Unii cred că poate cauza cancer. Eu îl respir de 20 de ani și nu mi-a făcut încă niciun rău.
   - Dar ai încercat să faci copii?
   Încă o privire plină cu subînțeles.
   - Foarte amuzant. Hai să controlăm cadavrul.
   Apucă fermoarul sacului negru, de care era agățată o etichetă mare de carton pe care scris: ALESSIS, THERESA, împreună cu un număr de identificare.
   - Cadavrul corect. E timpul să mergem să ne schimbăm.
   - Cum se face că celelalte corpuri sunt în saci albi? întrebă Manny.
   - Albul este folosit în spitale pe aici. Corpurile așteaptă probabil să fie transportate la o firmă de pompe funebre. Nu li se face autopsie. Hai cu mine.
   Ieșiră din sală și merseră câteva uși mai încolo pe coridor, până ajunseră la un mic vestiar, unde Jake îi dădu un costum verde, de unică folosință.
   - Ia astea pe tine. Putem să ne schimbăm în spatele dulapurilor. Nu mă uit la tine dacă nici tu nu te uiți la mine.
   Manny privi cu atenție costumul: niște haine fără formă care semănau cu pijamalele dintr-un penitenctiar.
   - Nici într-un caz.
   - Ai încredere în mine, zise el. Ai să fii bucuroasă că le-ai pus.
   - Nu pot pur și simplu să pun ceva peste costumul meu, ca un fel de șorț?
   - Nu cred că vrei asta.
   - Nu-mi spune tu mie ce vreau să fac.
   „Bosumflată și irascibilă. Deplasată. Ce contează? Orice, numai să amân puțin întoarcerea în camera aceea.”
   - Bine.
   Jake îi dădu ceea ce părea a fi un kimono alb de plastic, cu mâneci scurte și tivul care îi ajungea în dreptul gleznelor.
   - Mărime generală, zise el.
   Manny își suflecă mânecile de 2000 de dolari astfel încât să nu se vadă de sub plastic și apoi luă pe ea armura. Jake îi puse cureaua de plastic în jurul mijlocului, legând-o strâns la spate. Gestul i se păru ciudat de intim.
   - Manny, ești aici?
   Jake își flutură mâna în fața ochilor ei.
   - Urmează să leșini după ce tăiem cadavrul, nu înainte.
   - Scuze. Mă gândeam la...
   Se opri exact în ultimul moment.
   Îi dădu o pereche de galoși de hârtie albastră.
   - Poartă astea, doar dacă nu preferi să-ți stropești pantofii cu sânge și alte fluide corporale.
   „Sânge? Fluide corporale?”
   Pantofii ei - două opere de artă de 10 cm înălțime, din piele întoarsă, în diferite nuanțe de roșu combinate cu violet și cu tocuri roșii - meritau mai mult.
   - Doar nu vrei să duci sânge și bacterii pe tot covorul din camera ta de zi, adăugă el, cu ochii sclipind.
   „Dobitocul naibii se distrează. Îi face plăcere chestia asta. Îl urăsc!”
   Stomacul îi făcea figuri. Prăjitura tiramisu care avusese un gust atât de delicios în timp ce o mânca era pe punctul de a-i veni înapoi pe gât.
   Jake se schimbă în costumul chirurgical și porni după aceea în sala de autopsie, timp în care ea se pregăti pentru momentul în care el urma să scoată cadavrul din sac.
   Se pare însă că mai avea câteva lucruri de făcut înainte.

              Trase lângă el o mică masă metalică pe care se găsea o tavă de plută cafenie și aranjă pe ea o sumedenie de instrumente: clești, cuțite, forcepsuri, niște foarfeci de formă ciudată, bisturie, lame de rezervă, rigle și un polonic de supă.
   - Ăsta seamănă cu un cuțit de friptură, zise ea arătând un instrument cu mânerul de lemn și lama de 15 cm.
   Jake rânji.
   - Am avut un coleg care i-a dat soției sale două cuțite din acestea, pe care le luase dintr-o sală de autopsie, ca dar de ziua ei.
   - Cât de romantic! Nu a auzit niciodată de Tiffany - cutie mică albastră, panglică albă drăguță?
   Jake îi dădu o pereche de mănuși de latex.
   - Pune-ți astea. Și asta.
   Era o mască de față de hârtie.
   „Adio machiaj.”
   El își pusese deja masca.
   - Nu e cam prea primitiv pentru tine? îl întrebă ea. Sunt sigură că ești obișnuit cu tot felul de echipamente supermoderne în oraș.
   - Nu e chiar așa de diferit. Medicii legiști folosesc aceleași instrumente de 150 de ani, de când au fost legalizate autopsiile. Și prefer să lucrez într-un loc de genul ăsta decât într-o clădire modernă, unde se vede ca naiba. Nu știu cum se face, dar luminile din tavan nu cad niciodată peste mesele de autopsie.
   Se duse cu pași mari la masă și desfăcu fermoarul sacului. Manny se trase un pas înapoi. Cadavrul purta pijama înflorată. Jake scoase cu grijă hainele, intacte. Manny simți că i se face pielea de găină. Theresa Alessis zăcea complet goală acum.
   Avea gura întredeschisă, iar pielea i se usca. Nu fusese înfrumusețată cu machiaj și aranjată într-o poziție asemănătoare cu cea de somn, așa cum se face la casele de pompe funebre.
   Manny se simți cuprinsă de un val de tristețe. Doamna Alessis părea jalnică, o grămadă de piele atârnândă. Nicio persoană sănătoasă la cap nu ar fi vrut vreodată să fie atât de umilită, atât de expusă.
   „Prefer să mor în somn, se gândi ea. Fără autopsie, vă rog.”
   Își notă în minte să treacă mai des pe la sala de gimnastică.
   - Dumnezeule! zise ea. Ce miros!
   - Asta afectează pe toată lumea prima dată, o asigură Jake. Îți va fi mai bine după o vreme.
   - E ca de ouă stricate, doar că mai rău.
   - Descompunerea; corpul uman care se dezintegrează. Cadavrele emit gaze intestinale, cum e hidrogen sulfurat. E un proces natural - din țărână venim, în țărână ne întoarcem. E metoda lui Dumnezeu de a recicla.
   - Foarte mare consolare. Eu sunt avocată, doctore Rosen. Treaba mea e să pledez în procese. N-am ce căuta într-o morgă. Vreau acasă!
   Jake zâmbea.
   „Așa, distrează-te. Amuză-te bine. Hai s-o torturăm pe Manny. Ce haios!”
   Se așteptă să-i servească un discurs despre motivele pentru care ar fi trebuit să se schimbe în hainele de unică folosință, dar tot ceea ce Jake spuse, foarte politicos, fu:
   - Dacă vrei, îți dau niște VapoRub să-ți pui în interiorul măștii. Va acoperi mirosul. Eu cred că efectul e mai degrabă psihologic decât fizic.
   - Nu. Mulțumesc. Dacă nu te superi, o să stau jos 1 minut.
   - Sigur.
   Îi arătă un scaun. Între timp, el își trase un scăunel de metal lângă masa de autopsie și îl folosi pe post de treaptă pentru a se cățăra pe tăblie, cu picioarele de o parte și de alta a cadavrului. Apoi luă un aparat de fotografiat și începu să facă fotografii ale corpului.
   - La prima mea autopsie, medicul legist avea o ceașcă de cafea într-o mână și pe cealaltă o vârâse între organele decedatului. Dezgustător! Nu înțelegeam cum putea fi cineva atât de nesimțit și nepăsător. După vreo 5-6 autopsii, făceam și eu același lucru.
   - Ce poveste încântătoare, murmură ea. Mulțumesc că mi-ai spus-o.
   - Încercam să te fac să te simți mai bine.
   Jake coborî pe podea, răsuci cadavrul și se cățără la loc pentru încă un rând de fotografii.
   - Acum voi avea nevoie de ajutorul tău.
   Manny se ridică în picioare nesigură.
   - Porunciți.
   „Monstruozitatea voastră.”
   Jake aduse un băț lung de lemn dintr-un colț al sălii și i-l dădu.
   - Aliniază capătul cu călcâiul și măsoară înălțimea până în vârful capului.
   Luă un caiet și un stilou.
   - Cât are?
   Manny ținu metrul liniar și încercă să nu privească trupul.
   - Ăăă... 1,60 metri.
   - Greutatea?
   - Numai Dumnezeu știe. Ce, vrei să ghicesc?
   - Așa se face. Dacă nu e un cântar disponibil, estimăm.
   - Asta-i o nebunie. OK.... Să zicem 75 de kilograme.
   - Foarte bine. Așa mă gândeam și eu, deși e greu de precizat până la kilogram. Pot fi prăjiturile pe care le-a mâncat la micul dejun. Când îi deschidem stomacul...
   - Te rog!
   „Sadicule.”
   - Și nu greșiți greutatea de multe ori?
   - Ba da, din diverse motive. Dar măsura cea mai disputată este înălțimea. Membrii famliei citesc raportul de autopsie și jură că nu e ruda lor. Știi de ce?
   - Pentru că oamenii mint în legătură cu înălțimea lor?
   - Exact. Studii făcute asupra permiselor de conducere arată că oamenii - în special oamenii scunzi - adaugă deseori câțiva centimetri buni la înălțimea lor reală.
   Îi dădu carnetul de note și stiloul.
   - Acum, o mostră a umorii virtoase a ochiului.
   Jake ridică o seringă.
   - Stai! țipă Manny. Ai de gând să vâri chestia aia în ochiul ei?
   - Absolut. Fluidul din albul ochiului ne poate indica ora morții tot atât de bine ca analiza toxicologică. Vom lua puțin din amândoi ochii și le vom pune în eprubete separate.
   Observă că ochii sunt îngălbeniți.
   Manny se întoarse cu spatele.
   - Spune-mi când ai terminat.
   - Gata, zise el după o jumătate de minut. Acum urmează examinarea externă. Pentru un medic legist, pielea este cel mai important organ al corpului.
   Își trecu degetele ușor de-a lungul cadavrului.
   - Căutăm urme de rănire - plăgi prin împușcare, plăgi prin înjunghiere, răni datorate unor obiecte contondente. În cazul doamnei Alessis, nimic. Nu se vede nicio vânătaie aparentă, niciun semn pe gât care să indice strangularea. Scrie asta, te rog.
   Manny își dădu seama că Jake o făcea să se simtă în largul ei explicându-i felul în care lucra, dar sentimentul ei de recunoștință dispăru odată cu următoarele lui cuvinte.
   - Ajută-mă să o întorc pe o parte și ține-o fix.
   - Eu?
   Jake se uită în sală.
   - Nu văd niciun alt asistent.
   „Îți arăt eu ție asistent.”
   Manny așeză deoparte caietul. Pielea femeii era rece ca gheața, chiar și prin mănușile de latex. Deși știa în mod logic că țesutul mort e rece, în mod inconștient se așteptase să îl simtă ca pe carnea vie.
   „Parcă ar fi moartea însăși.”
   Nu fu în stare să reziste decât fixându-și privirea pe ceasul mare, de pe peretele morgii.
   „1 și 30 de minute. Și eu, și Mycroft ar trebui să fim în pat acum.”
   - Lividitatea de-a lungul spatelui și în partea din spate a picioarelor și a gâtului arată că celulele roșii din sânge s-au sedimentat în timp ce zăcea pe spate după ce s-a prăbușit, zise el, apăsând pielea în timp ce vorbea. Lividitatea nu își schimbă culoarea. Nu e o problemă care trebuie elucidată aici, dar indică faptul că a murit de mai bine de 8-10 ore.
   - Nu se albește?
   - Dacă apeși pe zona aceea, culoarea maro nu dispare.
   Se întinse să-i ia mâna.
   - Stai să-ți arăt.
   Manny își întoarse privirea.
   - Te cred.
   - Există o veche maximă despre autopsie: „Te uiți la una, faci alta, apoi îl înveți pe altul.”
   - Mai există și o altă expresie, pe care o cunoști probabil: „Nici să mă tai”.
   Jake nu râse.
   „N-are niciun simț al umorului.”
   - Las-o ușor în jos acum, foarte încet. Mulțumesc.
   Manny lăsă cu atenție corpul pe spate din nou, recunoscătoare pentru mănuși - nu erau mare lucru, dar mai bine decât nimic.
   - Scrie în continuare, îi indică el. Ce păcat că nu am putut găsi un casetofon. Are mult păr întunecat pe brațe și picioare. Vreau să verific dacă are urme de ace pe piele, să văd dacă nu cumva vreun nou pretendent nu a omorât-o cu o injecție.
   Puse o lamă nouă în bisturiu și rase părul de pe partea de dinăuntru a antebrațelor femeii, acordând o atenție deosebită îndoiturii cotului. Apoi trecu la picioare. Venele varicoase ieșiră la iveală de îndată ce înlătură părul.
   „Mânuiește bisturiul acela cu măiestrie. Nici măcar o zgârietură. Oare ce aș simți dacă mi-ar rade mie picioarele?”
   Speră că Jake nu o văzuse roșind.
   „Nebunie temporară din cauza intoxicației cu chimicale. Hai să nu continuăm.”
   - Nici urmă de ac, spuse Jake. Să trecem la examinarea internă.
   „Vai, ce bine.”
   Jake puse o lamă nouă.
   - Trebuie să analizăm organele interne. Asta înseamnă că trebuie să le scoatem afară.
   Se apropie de corp și apoi ezită.
   - Poți să ieși puțin dacă vrei aer. Câteodată cei care văd asta pentru prima dată leșină, dar întotdeauna bărbații, niciodată femeile.
    „Să fiu a naibii dacă voi fi eu prima.”
   - Mă simt bine.
   Își dădea seama cât de neconvingător suna.
   - Dă-i înainte.
   Jake tăie cu o apăsare extrem de ușoară peste partea de sus stângă a pieptului și umerilor, întoarse bisturiul pe sub sâni către umărul drept și continuă în jos către abdomen pe la stânga buricului.
   - Aceasta se cheamă o incizie Y.
   - N-aș fi ghicit niciodată.
   Tăietura subțire se lărgi aproape instantaneu când Jake trase de piele lateral, dezvăluind un șanț de grăsime și carne. Manny se forță să privească, încercând să nu respire prea accelerat cât timp bisturiul lui Jake tăie prin straturule de piele palidă, grăsime galbenă lucitoare și mușchi roz. Câteva firișoare de sânge se scurseră pe laturile corpului în găurile de pe masa de autopsie.
   - Unii oameni cred că morții nu sângerează, explică Jake. Dar, atunci când murim, vasele noastre sunt pline de sânge, și acesta se va scurge dacă le tăiem, exact așa cum ar curge apă dintr-un furtun tăiat.
   Luă un fierăstrău electric și îl porni.
   Sunetul era ca al unei freze de dentist, amplificat de o mie de ori.
   Jake nu părea deloc deranjat. Tăie cutia toracică pentru a ajunge la cavitățile interne. Își ridică privirea când o desfăcu.
   - Te simți bine?
   Manny știa că se făcuse palidă.
   - Cred că o să-mi pun niște VapoRub.
   Jake îi arătă borcanul și Manny scoase mănușile pentru a-și întinde o picătură sub nas.
   - Pune-ți mănuși noi, o sfătui el.
   Ea se conformă.
   Jake ținea inima doamnei Alessis în mâini, ridicând-o să o vadă și ea.
   - Inima nu e decât un mușchi, zise el. O pompă. Plămânii sunt niște foale. Rinichii sunt țevile de scurgere. Scheletul este schelăria. Stomacul și intestinul subțre sunt furnalul, care transformă combustibilul - mâncarea și apa - în energie. Ficatul, bila, vezica urinară, rinichii și intestinul gros sunt secția de epurare: ele elimină deșeurile. Și creierul - ah, cât e de minunat! - e un calculator de mare putere, atât de sofisticat, încât alte creiere nici măcar nu au început încă să-l înțeleagă.
   - Fascinant, zise ea cu voce spartă.
   „Nu leșina. Nu vomita. Prefă-te atentă.”
   - N-am fost niciodată un om religios, continuă el, mai ales luând în considerație toate ororile pe care le văd zi de zi: copii morți, victimele violenței, risipa îngrozitoare de vieți. Dar, când privesc interiorul corpului omenesc, înțeleg de ce oamenii cred în providență. E o mașinărie miraculoasă, nu ți se pare?
   - Ai dreptate.
   - Inima este de mărime normală.
   Luă o mostră de sânge pentru a o trimite la toxicologie.
   - Plămânii sunt roz și sănătoși. Nu era fumătoare.
   Jake scoase organele din corp și le cântări - era metoda cea mai rapidă de a vedea dacă sunt normal, îi zise el.
   Imaginea organelor însângerate atârnând pe balanța cântarului îi provocă iar greață lui Manny.
   „Nu mai intru niciodată într-o măcelărie.”
   - Acum urmează capul, o anunță cu veselie.
   „O-oh!”
   Tăie scalpul de la o ureche la alta și decoji pielea peste față. Apoi porni fierăstrăul electric și despică craniul, îl crăpă cu zgomot și îl trase în spate, dezvelind astfel creierul, pe care îl scoase afară și îl tăie în bucăți de mărimea unui cotlet.
   - Se spune că avocații nu au creier, reuși să zică Manny.
   „Și, fără discuție, medicii legiști nu au inimă.”

                    Două ore mai târziu, autopsia era încheiată.
   După ce se schimbase, se spălase și se parfumase din belșug, dar încă simțind că îi vine rău, Manny se aventură afară.
   „Cu siguranță așa te simți în paradis”, se gândi ea, și își umplu plămânii cu nectarul nopții.
   În mintea ei se derula imaginea lui Jake deschizând stomacul doamnei Alessis și scoțând cu polonicul - da, cu polonicul! - conținutul asemănător unei supe și depozitându-l într-un container de plastic.
   „Dacă m-ar atinge vreodată, mi-aș aduce aminte de polonic și de inimă. Pun pariu că e încă virgin.”
   Jake i se alătură, purtând încă hainele chirurgicale.
   - Aici erai! exclamă el. Trebuie să merg până la laboratorul de patologie. Vrei să vii cu mine sau rămâi aici afară?
   Îi arătă un borcan de sticlă.
   - Ce e chestia aia? întrebă ea, arătând spre borcan.
   - O parte a ficatului doamnei Alessis.
   Vorbise pe un ton serios, cu o expresie îngrijorată.
   - E zbârcit și sub greutatea normală. Lucru important, având în vedere culoarea gălbuie a ochilor.
   - Dacă te întreabă cineva, să știi că regret că am pus întrebarea, zise Manny.
   - Deci vii cu mine sau nu?
   Manny ascultă sunetele nopții. Greierii își dăduseră drumul cu toată puterea și i se păru că aude o bufniță.
   „Ce sinistru!”
   - Da.
   Îl urmă pe Jake în laboratorul de patologie, unde acesta se îndreptă spre o mașinărie de mărimea unui cuptor cu microunde și o porni.
   - Acesta se folosește pentru a face criosecțiuni. Funcționează în câteva minute. În timpul operațiilor chirurgicale, de exemplu, se folosește pentru a ne asigura că ai îndepărtat suficient din organul canceros. În mod normal, aș aștepta să vină lamele definitive în bloc de parafină, dar asta ia câteva zile, și eu vreau să văd în noaptea asta.
   Ceva îl deranja. Expresia lui era întunecată, nedumerită.
   - De ce?
   - Cred că motivul morții are de-a face cu ficatul. Avem mai întâi îngălbenirea ochilor, apoi faptul că ficatul este zbârcit și sub greutatea normală - 1000 de grame în loc de cât ar fi normal, aproximativ 1250. Dar singura metodă de a descoperi cauza este să analizăm ficatul la microscop, și vreau să o fac înainte de a pleca de aici.
   Jake introduse bucata de ficat în mașinărie.
   - Nu cred că am înțeles.
   Frapată de atitudinea lui, Manny își dădu seama că nu mai urma nicio glumă.
   - De ce au cerut copiii ei atât de insistent o autopsie? Cred că a fost omorâtă?
   - În primul rând, familia poate solicita o autopsie particulară, chiar și atunci când autoritățile nu o consideră necesară, zise el.
   - Nu e un răspuns la întrebarea mea.
   - De fapt, mă îndoiesc că fiii doamnei Alessis s-ar fi gândit la asta dacă nu ar fi fermecat-o fratele meu Sam. El m-a descris în culori foarte măgulitoare în fața ei și ea le-a spus copiilor despre munca mea. Voila.
   Mașina scoase un bip. Jake tăie cu atenție o feliuță extrem de subțire de țesut din bucata înghețată, de parcă ar fi fost o delicatesă.
   - Aceasta se cheamă microtomă, explică el. Este foarte ascuțită. Voi pune secțiunea de țesut pe o lamelă, voi adăuga o substanță, voi pune o altă lamelă pe deasupra și e gata.
   Introduse totul sub microscop și ajustă focarul. După aproximativ 1 minut se ridică, având pe chip aceeași expresie îngrijorată.
   - Uite. Hai să vezi și tu.
   - Stau bine aici.
   - Hai, nu fi copil, ai trecut printr-o autopsie. E numai o lamelă la microscop. Și, pe lângă asta, s-ar putea să am nevoie de un martor care să confirme.
   Fu un argument hotărâtor. Manny simți un fior de incitare, chiar de plăcere, când își puse ochiul la microscop.
   - La ce trebuie să mă uit?
   - Vezi zonele alea roz în formă de plăcinte? Acelea se numesc lobulii ficatului. În mod normal, în colorantul acesta, fiecare nucleu de celulă este albastru, înconjurat de citoplasmă roz.
   - Dar unii dintre ei....
   - Sunt distruși.
   Jake avea vocea răgușită. Se plimba prin sală, străduindu-se în mod evident să își controleze emoțiile.
   - Se vede unde au fost atacați. E un țesut mort, necrozat. Pentru că apare în centrul ficatului, este numită necroză centrilobulară.
   - Și asta ce înseamnă?
   - Asta înseamnă că doamna Alessis a fost otrăvită.

                                                7.

                      De abia după ce ieșiseră iar afară și Jake se schimbase în hainele obișnuite reuși Manny să-și revină din șoc.
   Crima era elementul ei tot atât cât și al lui, și așa o ajută să se concentreze.
   - Ce fel de otravă? întrebă ea.
   - Probabil tetraclorură de carbon. Nu există prea multe otrăvuri care să poată cauza asemenea daune ficatului.
   - Substanța aceea folosită la curățare?
   - Ai auzit de ea?
   - Era folosită pe vremuri în curățătoriile chimice. Mai multe familii ale unor oameni are au murit prin inhalarea gazelor au dat în judecată companiile, așa că folosirea substanței a fost interzisă.
   - Exact așa, zise el. Bravo.
   Complimentul îi făcu o plăcere absurdă.
   - Și chiar crezi că doamna Alessis a murit din cauza asta?
   Jake luă o sorbitură dintr-o cafea pe care și-o cumpărase de la un automat de pe coridorul spitalului în timp ce ieșeau și turnă restul în curte.
   - E o metodă foarte inteligentă. Trebuie să fii suficient de aproape ca să o administrezi victimei pe nesimțite. Omul nu moare decât după câteva zile. Și, din moment ce substanța nu mai poate fi detectată în corp după 3 zile, nimeni nu mai caută un ucigaș.
   - Ar fi putut fi un accident?
   Jake ridică din umeri.
   - Puțin probabil, dar bineînțeles posibil. Ar trebui să mergem în apartamentul ei, să vedem dacă are produse de curățat mai vechi care ar putea conține otrava.
   - Vrei să mergi acum?
   - Desigur. Am spus familiei că vreau să văd locul unde a murit, și acum există un motiv urgent. Care-i problema? Ești obosită?
   În mod ciudat, Manny nu era. Renunță să îi răspundă sarcastic.
   - De ce aș fi obosită?
   Jake îi zâmbi, și Manny avu senzația că era un zâmbet autentic.
   - Ești fată de gașcă, zise el.

                 - Iubițelule, scumpule, drăgălașul lui mama, puiuțule, strigă Manny apropiindu-se de mașină.
   Deschise ușa. Mycroft se trase înapoi, scheunând.
   - Nu-ți fie frică. E mămica.
   Se întoarse spre Jake.
   - Ce i-ai făcut cățelului meu?
   Jake ridică amândouă mâinile în aer.
   - Nu i-am făcut nimic. Jur.
   - Atunci de ce se poartă așa?
   Manny îl sărută prin aer. Mycroft sări din mașină și se ascunse sub ea.
   - Nu pot să-mi imaginez.
   Mirosul din jacheta ei se înălță ca o boare.
   - Oh, Dumnezeule! exclamă ea. Miros a moarte.
   - Atunci Mycroft trebuie să fie un animal foarte neobișnuit. Câinilor le plac de obicei hainele care au fost în sala de autopsie.
   - Poftim? De ce?
   - Li se pare că miros a mâncare.
   - Ăsta e cel mai dezgustător lucru pe care l-am auzit în viața mea, se strâmbă ea.
   - Dar e adevărat. Nu de tine îi e frică....
   - Sigur că nu!
   „Auzi, ce idee!”
   - ...ci de altcineva sau de altceva.
   Priviră cu atenție prin întuneric. Manny aprinse farurile mașinii.
  Tufișurile din fața mașinii erau răvășite, ca și cum cineva ar fi fugit printre ele.

                 Theresa Alessis locuise într-un apartament la parterul unei case de pe o stradă părăginită aproape de centrul orașului Turner.
   Etajele erau goale; pe un semn din fața clădirii scria: 2 APT. PT. ÎNCHIRIERE. Manny se gândi că nu puteau fi prea mulți doritori. Chiar și pe întuneric se vedea că vopseaua se cojea și că peluza din față era netunsă de multă vreme.
   - Ești sigur că nu e nicio problemă să venim aici? întrebă ea în timp ce se strecurau în jos pe scările neregulate de beton care duceau la apartamentul doamnei Alessis.
   - Da. De ce vorbești în șoaptă?
   - Pentru că e ora două noaptea, pentru Dumnezeu!
   Jake scotoci pe sub un ghiveci de flori din fața ușii și scoase o cheie.
   - Exact unde a zis fiul ei că va fi.
   Descuie ușa, întinse mâna înăuntru și căută pe pipăite întrerupătorul. Luminile se aprinseră brusc, orbitoare, șocante ca un urlet în întuneric.
   Micul apartament era sărăcăcios, dar curat. O cruce împodobită pe care Manny o identifică drept ortodoxă domina peretele de deasupra canapelei, și un dulap cu porțelanuri conținea ceva ce părea să fie o mare colecție de degetare de cusut.
   - Bunicii mei erau croitori, zise Manny emoționată. Aceste degetare mă facă să simt o anumită înrudire cu doamna Alessis. Aș putea spune o anume responsabilitate.
   - O coincidență, afirmă Jake. Și bunicii mei erau croitori.
   Nu mai adăugă că, fiind membri de sindicat, fuseseră aproape omorâți în bătaie.
   - Poate soarta ne-a adus aici împreună în cazul acesta... Oh!
   Jake veni imediat lângă ea.
   - Ce-ai găsit?
   Manny ridică o fotografie a Theresei de pe o masă acoperită cu un mileu. Femeia, strălucitoare de bucurie, stătea lângă o tânără domnișoară în robă de absolvire.
   - Pare așa de ciudat să o văd vie.
   Îi aruncă lui Jake o privire să vadă ce reacție va avea.
   - Probabil ți se pare o prostie.
   - Deloc, zise el fără ironie.
   - Pur și simplu... am cunoscut-o într-un mod atât de intim, și nici măcar n-am întâlnit-o vreodată. Mi se pare greșit, cumva. Și acum uite-mă aici, scotocindu-i printre lucruri...
   - Pentru a descoperi motivul morții ei. Investigăm ceva ce pare a fi crimă. Dacă o rezolvăm, este cel mai bun lucru pe care putem să-l facem pentru copiii ei.
   Formularea atât de directă anihila orice sentiment.
   - Ai dreptate. Nu știu nici eu ce vorbesc. Uneori devin siropoasă când sunt prea obosită.
   Respiră adânc.
   - Deci, ce căutăm?
   - Pentru început, orice produs de curățat cu tetraclorură de carbon pe care ar fi putut să-l inhaleze sau să-l înghită.
   - Încep la baie.
   Baia era imediat lângă sufragerie. Jake o privi aplecându-se pentru a investiga dulăpiorul de sub ciuvetă, oferindu-i priveliștea unui funduleț apetisant.
   „Ațâțător.”
   Pur și simplu nu exista alt cuvânt pentru a-l descrie. Simți un fior neobișnuit de dorință.
   „Uauu!”
   Manny se ridică.
   „Arată excelent și în picioare.”
   Jake se duse la bucătărie.
   - Am găsit ceva, strigă ea, fără să-și macheze entuziasmul.
   - O sticlă cu un craniu și niște oase încrucișate pe care scrie: PERICOL: TETRACLORURĂ DE CARBON?
   Manny veni în bucătărie cu o sticlă în mâini.
   - Asta. Doamna Alessis a noastră o ținea ascunsă lângă Ajax.
   Jake era obșnuit cu surprizele și se pricepea să-și păstreze calmul. Dar de data aceasta îi scăpă o exclamație de uimire.
   - Ai idee cât costă chestia asta? întrebă ea.

                  Jake știa exact cât costă.
   Era o sticlă în care mai rămăsese mai puțin de un sfert de Johnnie Walker Blue.
   - I-a aparținut lui Pete Harrigan, îi zise el, amintindu-și de plăcerea prietenului său când primise cadoul. Elizabeth i-a spus probabil doamnei Alessis că poate să-l ia ea. E excelent. Știu foarte bine. Eu sunt cel care i l-a dat.
   - Câââh!
   Jake se întoarse spre ea. Manny desfăcuse capacul și ținea sticla la distanță.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Scotch-ul ăsta s-a stricat. E rânced.
   - Ce prostie! Scotch-ul e scotch. Nu se strică precum vinul.
   Manny îi dădu sticla. Jake o mirosi.
   - Oh, la dracu`!
   Îi tremura mâna în timp ce o puse pe masă.
   - Tocmai ai găsit otrava.
   Manny se așeză copleșită.
   - Dumnezeule mare!
   Examină sticla.
   - Stai puțin. De ce ar vrea cineva să bea ceva ce miroase în halul ăsta?
   - Pentru că nu mirosea așa. Theresa Alessis a murit ieri. Asta înseamnă că a băut din sticlă acum 2 sau 3 zile. Tetraclorura de carbon s-a adunat de atunci în golul din sticlă. Dar, dacă deschizi sticla suficient de des și lași gazul să iasă afară, este foarte posibil să nu simți mirosul. Nu au mai rămas decât vreo 2-3 cm de lichid. Cât a băut a fost suficient s-o omoare.
   „Nici nu mai realizează că sunt și eu în cameră”, își dădu seama Manny.
   Privirea din ochii lui spunea că mintea îi funcționa la viteză maximă, și îl văzu încruntându-se cu o concentrare pe care nu i-o mai văzuse încă, nici chiar în timpul autopsiei.
   „Frumos. Aproape superb.”
   - La ce te gândești? îl întrebă.
   El tresări auzindu-i vocea.
   - Mă gândeam la culoarea ochilor lui Pete Harrigan.

                                        8.

                Jake nu voia să irosească niciun moment.
   - Trebuie să mergem acasă la Harrigan, zise el. Ia-ți cheile.
   - Dar am înțeles că ai fost deja acolo. Nu te-ai dus acolo chiar săptămâna trecută?
   - Ba da, ca să fac ordine în birou și să scot mobila. De data aceasta însă căutăm altceva.
   Se îndreptă spre ușă.
   Manny își scutură mâna dintr-a lui, dar îl urmă cu aceeași viteză. Oboseala, agitația, emoțiile, deruta și un presentiment negativ, toate i se amestecaseră într-un cocteil instabil în stomac.
   - Crezi că a fost otrăvit, nu-i așa?
   Jake se întoarse și o privi în ochi. Avea o expresie sumbră.
   - Da.
   - Dar ai zis că era oricum pe moarte. De ce să ucizi un om pe moarte?
   - Nu înțelegi?
   Glasul îi era exasperat.
   - Din cauza oaselor.

              Casa fusese vandalizată.
    Cutiile de carton fuseseră spintecate și conținutul vărsat peste tot. Hainele erau risipite alandala, mobila răsturnată, dulapurile golite; penele din pernele tăiate acopereau podeaua ca o ninsoare.
   Trecură prin toate camerele evaluând pagubele ca niște oameni care se întorc la ce a mai rămas din casa lor după o tornadă.
   - Când crezi că s-a întâmplat chestia asta? întrebă Manny.
   Își dădu seama că îl ținea strâns de braț, dar el nu părea să bage de seamă.
   - Am vorbit alaltăieri cu doamna Alessis. Mi-a zis că s-a întâmplat în timpul weekendului. Era îngrijorată că nu va reuși să aranjeze și să împacheteze totul pentru Armata Salvării, spunea că se simte obosită. Trebuie să fi fost efectul tetraclorurii de carbon.
   - Ce crezi că voiau să găsească, scotch-ul Johnnie Walker Blue?
   - Nu știu. Nu era nevoie să facă atâtea pagube numai ca să-și dea seama că nu e aici.
   - Poate au vandalizat casa de furie că nu l-au găsit.
   - Mai plauzibil e că de fapt căutau altceva.
   Se opri brusc.
   - Dumnezeule! S-ar putea să fie la mine. Am dus acasă la mine multe lucruri din birou, le-am îngrămădit în cutii de carton și pungi de plastic. Va trebui să mă uit prin ele de îndată ce ajung acasă.
   „Te ajut eu” se gândi ea, dar se simți prea timidă, prea străină pentru a spune așa ceva.
   - De ce am senzația că știi mai multe despre asta decât lași să se înțeleagă? întrebă în schimb.
   - Nu știu mai multe. Serios că nu. E o chestie pe care am învățat-o la Departamentul de Medicină Legală: oamenii nu se schimbă - nu prea des, în orice caz. Vezi pe unul mort de o rană de cuțit, dar mai are încă vreo 5-6 cicatrici din alte încăierări. De ce ar vrea un criminal sofisticat, care a reușit să scape neprins cu o crimă aparent nedetectabilă, să riște să se expună?
   Manny se simți amețită și îndreptă un scaun pentru a se așeza pe el.
   - Mă sperii acum. Crminal sofisticat? Ne întâlnim ca să discutăm un caz de neglijență medicală de acum 40 de ani. Și acum îmi spui că avem două crime, din care una, uciderea menajerei, neintenționată. Și Mycroft a fost probabil amenințat. Ce înseamnă asta pentru noi? Că știu că îi căutăm!
   Această ultimă frază fusese aproape un urlet. Amenințarea pericolului îi făcea oboseala de nesuportat.
   Jake îi puse o mână pe umăr.
   - Tot ce voiam să spun, zise el, este că nu cred că un om suficient de inteligent și de bine organizat încât să fie în stare să îl omoare pe Harrigan cu o otravă atât de obscură precum tetraclorura de carbon și să facă totul să pară o moarte naturală s-ar apuca să vandalizeze casa lui Pete.
   O prinse de mână.
   - Ești epuizată. E vremea să mergem acasă.
   „În sfârșit.”
   Manny începu să se ridice.
   - Ai auzit?
   Jake rămase nemișcat.
   - Ce să aud?
   - Ceva afară. Zgomote.
   Jake se repezi la întrerupător și stinse luminile, apoi o trase către ușa de la intrare.
   - Ce ai auzit? Fii precisă.
   - Pași pe pietriș? Nu sunt sigură.
   Jake întredeschise ușa și se uită afară. Nu se vedea nimic la lumina sfertului de lună.
   - Nu văd nimic. Ești sigură ca ai...
   Manny îi aruncă o privie ucigătoare.
   - Scuze.
   Închise ușa în liniște.
   - Mă duc să verific ușa din spate. Tu rămâi aici.
   - Foarte amuzant.
   Manny îl urmă.
   - Nu văd nimic, zise el după ce deschise ușa.
   Manny își scoase mobilul.
   - Eu sun poliția.
   Cadranul telefonului lumină mesajul: FĂRĂ SEMNAL.
  - Nu sunt antene, spuse el. În partea asta de lume, o priveliște impecabilă este mai importantă decât serviciile impecabile. Hai să încercăm telefonul lui Pete.
   Acesta însă fuese deconectat.
   - Și acum ce facem? șopti Manny. Nu putem pur și simplu să ne ascundem aici până răsare soarele. Eu trebuie să iau micul dejun cu Patrice Lyons.
   „Ceea ce înseamnă că nu o să dorm deloc.”

..........................................................