..........................................................
5-6
- Comisarul Melody mi-a eliberat casa, o informă el, ridicându-se în picioare. Nu mai este
Manny îi zâmbi ca să-și ascundă un fior de spaimă.
„Voi fi singură. Oricine va trece pe lângă mine, oricine îmi va vorbi mi se va părea amenințător acum.”
- Aș vrea să ne întâlnim acolo. Să văd și eu dacă ți-au reparat casa. Vom lua cina la un restaurant din apropiere, îi vom face o vizită lui Sam și apoi ne vom întoarce acasă la mine.
„Îmi place acasă la ea” se gândi Jake.
- E un plan bun.
„Arată ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic aici” se gândi Manny, urcând treptele casei lui Jake.
Gaura din zid fusese astupată cu cărămizi, mașinile distruse dispăruseră, în aer nu mai era niciun pic de fum, iar strada era liniștită.
Jake îi deschise înainte ca ea să aibă timp să bată la ușă.
- Te uitai pe fereastră să vezi dacă vin? îl întrebă Manny.
- De fapt, mă uitam după cine ar putea să te urmărească. Melody a dat drumul gărzilor. Casa e complet neprotejată.
Manny își învinse impulsul să se răsucească și să fugă.
- Atunci hai acasă la mine. Clădirea mea are portat. Vom fi mai în siguranță acolo.
- Dă-mi o jumătate de oră.
- De ce? Nu ți-e frică?
- Vom fi în siguranță în pivniță.
- Pivniță?
- Am fost să-l văd pe Sam azi după-masă. E bine. Cred că îl vor externa într-o zi sau două. Mi-a spus că, înainte să vină oamenii lui Elizabeth să ia lucrurile lui Pete, a dus una dintre cutii în pivniță și a pus-o lângă seif, sub niște șorțuri de autopsie. Pete scrisese numele meu pe ea, așa că s-a gândit că poate conține lucruri pe care voia să mi le lase mie - suvenire din zilele petrecute împreună. Îmi amintesc că am văzut cutia aceea în biroul lui. Vreau să mă uit prin ea înainte să plecăm.
„Uneori e îngrozitor de enervant. Suntem în pericol, și el vrea să se uite la suvenire?”
- Nu pot aștepta până mai târziu?
- Poate că sunt doar suvenire. S-ar putea să fie acolo ceva folositor, vreun indiciu pe care Pete voia să mi-l împărtășească înainte de a muri.
- De ce să nu luăm cutia cu noi?
- E prea periculos. S-ar putea să ne urmărească cineva chiar acum. Și, în plus, vrei să intri într-un restaurant cu borcane de specimene?
„Ticălos încăpățânat ce ești!”
- Bine, hai să terminăm odată.
Lumina din pivniță era foarte tăioasă și-i aminti lui Manny de sala de autopsii de la Spitalul Comunitar Baxter.
Jake își luă o pereche de mănuși, deschise cutia și scoase afară un container opac de plastic. Manny se aplecă să poată citi eticheta.
Specimen 2005, Adam Gardiner. ALCOOLISM. TUBERCULOZĂ. HIV/SIDA. Piele de pe coapsa dreaptă, partea din față. Bărbat, 41 de ani. Data autopsiei 29-01-2005.
- Ciudat, zise Jake. E numele unui om care a murit acum zeci de ani, un caz despre care am discutat cu Pete când l-am văzut ultima dată în viață.
Deschise capacul.
Manny se trase înapoi cu repulsie.
- Ce miroase așa? Și ce sunt creaturile acelea mici care plutesc în fluid?
- Mirosul de formaldehidă, spuse Jake, revenind la tonul profesoral. Și creaturile sunt viermi. Majoritatea oamenilor îi urăsc, dar cred că Dumnezeu îi iubește - a făcut enorm de mulți. Și medicii legiști îi iubesc, deoarece ne spun o mulțime de lucruri despre morți: ce au mâncat, ora morții, ce medicamente au luat, chiar și ADN-ul.
- E dezgustător.
„Mâinile care m-au atins azi-noapte au atins viermi de pe cadavre? Și se presupune că trebuie să trec peste asta?”
- De ce nu sunt morți, dacă sunt în formaldehidă?
- De fapt, formaldehida omoară bacteriile care ar ucide în mod normal viermii. Acesta e motivul pentru care este un conservant atât de bun. Ani de zile, foarte multe tipuri de lac de unghii au conținut formaldehidă.
Manny își privi degetele care avuseseră cândva o manichiură perfectă.
„Formaldehidă?”
- Ce imagine încântătoare, viermi în mixer. Adu-mi aminte să-mi iau mixerul meu Waring cu mine dacă mai gătesc vreodată aici - acum că știu ce faci tu cu al tău.
- Totuși, zise Jake. E foarte straniu să-mi lase așa ceva. Dacă nu cumva...
„Îmi tremură mâinile.”
Manny, pe punctul de a face un alt comentariu sarcastic, se răzgândi.
- Dacă nu cumva ce?
- Dacă nu cumva ascundea ceva ce voia să descopăr eu, și numai eu, după ce a murit.
- Așa că a ales un loc atât de dezgustător încât nimeni altcineva nu ar căuta înăuntru?
- Exact.
- Avea dreptate. Numai oamenii numiți Jake sau Damien ar fi gata să-și bage mâna în cutia aceea, chiar și cu mănuși.
Mâna înmănușată a lui Jake era deja înăuntru. Manny îi întoarse spatele.
- Am găsit!
Mâna lui șiroind ieși din container ținând o pungă de plastic închisă ermetic, cu un plic înăuntru.
- E viu? întrebă Manny, cu capul încă întors într-o parte.
- E un plic de carton. Uite...
Manny se întoarse spre el. Jake deschise punga și scoase plicul.
- Ce e înăuntru.
- Îți spun imediat.
Numele lui Jake era scris deasupra.
- Asta e evident pentru mine. E scrisul lui Pete.
Manny își dori să împărtășească entuziasmul lui Pete.
„Nu va avea nicio legătură cu Turner. Probabil e ceva despre vreun caz la care au lucrat împreună.”
- Deschide-l!
Jake îl deschisese deja. Înăuntru se aflau o fotografie și o hârtie împăturită. Jake îi dădu fotografia lui Manny și desfăcu hârtia.
- Scrie ceva în antet.
Își miji ochii să vadă mai bine.
- PROPRIETATEA ACADEMIEI PSIHOANALITICE PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII.
Acum și mâinile lui Manny tremurau. Emoția îi invadase trupul ca un curent electric.
- Da! Lorna mi-a zis că eu am fost a doua persoană care vizita Academia. Faptul nu mi-a spus nimic la momentul acela. Dar acum sunt sigură ca Harrigan a fost primul.
- E o fișă dentară, zise Jake, cu vocea plină de mirare. Semnată de studenții la Stomatologie de la Universitatea Columbia. Renko a avut dreptate. Erau studenți în practică. Timothy Iras și Martin Lowell.
Abia mai putea respira.
- Au făcut 4 plombe la Turner: în noiembrie și în decembrie 1963. Numele pacientei a fost Isabella de la Schallier, născută pe 13 iulie 1945. Manny, pe mandibulă erau 4 plombe. Nu se poate să fie o coincidență. Aceasta este fișa ei. Femeia. Scheletul 4.
Școul o lovi pe Manny cu forța unei explozii.
„Isabella de la Schallier. I d l S. Inițialele de pe peretele CAMEREI SOLITUDINII. Harrigan i-a găsit oasele!”
- Dar, dacă e așa, atunci...
Jake o privi, cu ochii întunecați.
- Pete Harrigan știa numele scheletului 4, dar nu a spus nimic despre asta.
Clătină din cap, ca și cum ar fi voit să se scuture de demoni.
- Ce e în fotografie?
Manny o privi pentru prima oară.
- E o imagine a unui picninc de la Turner din Baxter County Daily Gazette. Am văzut una asemănătoare când m-am uitat printre actele de la Academie. Par a fi doctori cu pacienți la o plimbare. De ce ar ascunde Harrigan așa ceva?
- Lasă-mă să văd și eu.
Jake îi smulse practic tăietura de ziar din mâini și o puse în lumină. Umerii i se prăbușiră și își acoperi fața cu mâinile.
- Nu pot să cred.
- Ce anume? Spune-mi!
Jake îi arătă un tânăr doctor plimbându-se lângă o femeie tânără.
- Acela e Pete în fotografie. Pete a fost la Turner. A fost acolo!
- Și pacienta este Isabella de la Schallier, murmură Manny, tot atât de sigură de asta pe cât era de orice dovadă concretă pe care o folosise vreodată la tribunal.
24.
- Dar Lorna Meisen știe cine sunt, zise Manny, stând alături de Jake în fața unei femei de vârstă mijlocie care păzea biroul de recepție de parcă ar fi fost din aur masiv. Am fost pe aici la începutul săptămânii trecute să mă uit la arhivele Institutului Psihiatri Turner.
- Îmi pare rău, domnișoară Manfreda, dar, fără aprobare scrisă de la domnul director, domnul Parklandius, nimeni nu are voie să acceseze documentele.
- Am mai trecut deja prin asta, doamnă, cu domnișoara Meissen. Aceasta este o arhivă guvernamentală de documente publice. Ca membru al publicului, am dreptul să le văd.
- Nu mai aveți, domnișoară Manfreda, și domnișoara Meissen nu mai lucrează la noi.
„Cruella DeVille.”
- Avem o nouă directivă, confirmată de avocații noștri, că toate dosarele pacienților, indiferent de vechimea lor, sunt confidențiale. Niciunul nu poate fi eliberat fără o autorizație de la pacient sau o hotărâre a Consiliului pentru Informații Private din Washington D.C.
- Dar documentele au fost publice multă vreme.
- Acest lucru este irelevant. Arhivele sunt acum supuse legilor privind confidențialitatea. Ca avocat, ar trebui să știți acest lucru.
- Nu știu nimic de genul acesta.
„Nu o lovi.”
- Poate că domnul Parklandius ne-ar fi de ajutor, interveni Jake pe un ton binevoitor. Este aici?
- Mă tem că nu.
Telefonul de pe birou sună. Femeia ascultă în tăcere cu receptorul la ureche, apoi se înroși.
- Se pare totuși că domnul Parklandius este aici. Vă așteaptă în sala de lectură.
Ascensiunea cu liftul în cușca deschisă i se păru lui Manny la fel de stranie ca ultima dată. Își încleștă mâinile în jurul aceleiași genți Vuitton pe care o purtase și atunci de parcă era o geamandură. Hârtiile pe care le împrumutase erau înăuntru.
- Mă întreb de unde a știut că suntem aici, spuse ea. Și de unde au știut că sunt avocată.
- Avocații au un miros special, îi răspunse Jake, rânjind. Chiar și tu. Eu pot simți când se apropie unul de la 15 metri distanță.
Manny îi dădu un cot în coaste.
- Te-ai și găsit tu să vorbești despre mirosuri. Oare de ce s-a răzgândit Parklandius? Tu ce crezi?
- Pentru că a aflat că ești o avocată bună?
- Sau poate pentru că știe ce o să faci tu cu cadavrul lui dacă-l omor?
Trecură de ușa închisă a biroului domnului Parklandius și intrară în sala de lectură. Nu era nimeni, dar dosarele prin care se uitase Manny era așezate din nou pe masă. Jake deschise dosarul la anul 1963 și îl răsfoi.
- Uite fotografia de la picnic, constată el, comparând-o cu cea pe care Pete i-o lăsase în cutie. Dar asta a fost tăiată. Pete și femeia nu se văd.
- Misterios, făcu Manny. Cineva a știut că Harrigan a luat originalul și l-a înlocuit cu fotografia decupată. Ce păcat că nu scrie numele fotografului! Am fi putut să punem mâna pe un martor ocular.
În încăpere intră un bărbat înalt și slab, cu părul cărunt și ochelari cu reflexe galbene.
- Doamnă Manfreda, doctore Rosen, ce onoare să ne vizitați.
Nu le întinse mâna.
- Mă numesc Charles Parklandius.
- De unde știți cum mă cheamă? întrebă Jake.
- Ați fost pe prima pagină a ziarelor de ieri. Vedeți, faima dumneavoastră a ajuns chiar și aici în Poughkeepsie.
Nu era nicio tentă prietenoasă în atitudinea lui.
- Cât despre dumneavoastră, domnișoară Manfreda, consiliul a hotărât aseară prin vot să mă autorizeze să cer poliției mandat pentru arestarea dumneavoastră.
Manny se holbă la el în șoc. Parklandius îi evită privirea.
- Arestarea? Pentru ce?
- Furt. Lipsește o fotografie din dosarele noastre: o fotografie din Baxter County Daily Gazette. A fost înlocuită cu alta, dar decupată, și vrem înapoi originalul.
Jake îi întinse fotografia.
- Nu a luat-o domnișoara Manfreda, interveni el. Fotografia a fost găsită printre bunurile doctorului Peter Harrigan, fostul director al Departamentului de Medicină Legală al Municipalității New York, care a murit în casa lui din Turner acum două săptămâni. Noi am venit să o aducem înapoi.
- Este adevărat că am luat un plan arhitectonic când am fost aici ultima dată, spuse Manny, deschizându-și geanta. Am făcut-o fără să vreau, și îmi cer scuze.
Îl așeză pe masă.
- Spuneți poliției că totul e în regulă.
„Dacă am vreo satisfacție din toate astea, aceea va fi să-l văd pe Parklandius pierzându-și graiul.”
- Domnul doctor Harrigan nu ar fi putut lua fotografia, zise el în cele din urmă.
- Am găsit-o între documentele din locuința lui, replică Jake, ridicând din umeri.
Parklandius își recăpătase sângele rece.
- Domnul doctor Harrigan a fost membru al acestei fundații încă din anul 1963, domnule doctor Rosen. De fapt, noi am fost cei care i-am făcut rost de prima sa slujbă. Noi l-am trimis la Turner după ce și-a încheiat rezidențiatul. Evident că știam că i-am fi împrumutat din arhive.
„Pete nu a menționat niciodată că a fost laTurner, și nu-și trecuse slujba în curriculumul vitae. A luat poza din ziar, fără inteția să o mai dea înapoi vreodată, și a înlocuit-o cu alta. Îmi era destinată mie - dar de ce?”
Jake închise ochii, amintindu-și efortul lui Pete de a-i spune ceva când fuseseră acasă la el ultima dată. Se simți învăluit de tristețe ca de un vânt pătrunzător.
„Bineînțeles. Ca mărturisire.”
- Deci vedeți, nu e decât o neînțelegere, zise Manny. Dacă nu voi fi arestată, eu nu vă dau în judecată pentru arest pe motive false. Aveți aici totul înapoi, indiferent cine a fost persoana care le-a luat, și nu s-a produs nicio pagubă. Totul s-a aranjat cum nu se poate mai bine, nu?
Parklandius plecă, murmurând ceva neauzit.
- Ce prost crescut, zise Manny. Nici măcar nu ne-a zis la revedere.
- Totuși, nu cred că mai putem sta aici. Nu cred că va fi prea încântat dacă ne uităm în continuare printre acte.
Manny îl sună pe Kenneth pe mobil.
- Nu știai că Kenneth lucrează pentru noi, nu-i așa? îl întrebă pe Jake, când termină. Toți suntem detectivi privați. Nu-i așa că-i haios?
Deveni serioasă.
- I-a verificat pe dentiștii Isabellei: Iras și Lowell. Amândoi sunt morți - în accidente de mașină - unul în 1972 și celălalt în 1984.
- Uciși, crezi?
- Nu văd de ce nu. Oricine ar fi, orice persoană legată de Turner ajunge să moară înainte de a-i suna ceasul.
- Inclusiv noi, dacă nu rezolvăm chestia asta.
Jake se îndreptă spre ușă.
- Unde te duci? întrebă ea alergând după el.
- Turner. Vreau să mă întâlnesc cu Marge Crespy de la Societatea de Istorie.
25.
Jake stătea în mașină cu capul plecat, uitându-se fix înainte, cu ochi înlăcrimați de durere. Manny voia să-l consoleze, să-l ia în brațe, dar se abținu.
- Pete a știut cu siguranță despre experimente, rosti el în cele din urmă. A știut despre ele și le-a executat el însuși. Era prea tânăr să fi acționat de unul singur, dar a fost implicat. Dumnezeule, cât trebuia să-l fi împovărat acest lucru! Patruzeci de ani în care a ținut secret cel mai greu păcat pe care îl poate comite un doctor.
Se întoarse spre ea.
- L-am iubit, Manny. A fost profesorul și părintele meu spiritual. Nu știu dacă voi putea vreodată să-l iert.
- A vrut să-ți mărturisească, zise ea. De aceea te-a chemat înapoi: nu ca să-ți spună că are cancer, ci despre asta.
- Cancer al sufletului. Mă întreb dacă ar fi spus ceva dacă nu am fi descoperit oasele. Cu siguranță le-a recunoscut imediat și și-a confirmat bănuiala prin radiografii. Nu-i de mirare că nu mi-a trimis radiografiile. Probabil le-a distrus.
- Și cineva l-a distrus pe el, șopti Manny încet. Nu uita lucrul acesta. Cineva a știut că Pete Harrigan era gata să vorbească.
Se dovedi că doamna Crespy locuia la ultimul etaj al sediului Societății de Istorie.
- Dumneata ești doctorul din New York, i se adresă ea lui Jake.
Era o femeie vânjoas, evident robustă, care nu-și arăta cei 50 de ani pe care i-i atribuise Jake inițial.
- Îmi aduc aminte că ai lucrat cu doctorul Harrigan, dragul de el.
Se uită la Manny.
- Și dânsa cine este?
- Philomena Manfreda. Sunt avocată, o ajuta pe fiica lui James Lyons, unul dintre pacienții ale căror oase au fost descoperite pe șantier.
Doamna Crespy îi conduse la etaj în locuința ei, îi invită în camera de zi și le oferi cafea.
- Credem că am identificat scheletul 4, zise Jake. Femeia.
- Numele ei era Isabella de la Schallier, zise Manny, dându-i copia fotografiei nedecupate pe care Jake o făcuse înainte de a returna originalul la Academie. A fost și ea o pacientă la Turner. Ea este cea care stă lângă...
- Domnul doctor Harrigan!
Doamna Crespy era evident uluită.
- Nu am avut nici cea mai mică idee că a lucrat vreodată la Spitalul de Psihiatrie din Turner. Dumnezeule, oare de ce n-a zis niciodată nimic?
Jake își aminti că Wally îi spusese că doamna Crespy nu avea nicio legătură cu mitele legate de construirea mallului. Avusese dreptate.
- Da. O recunoașteți pe tânăra aceasta?
- Nu, răspunse ea după ce studie fotografia. Dar nu aș avea niciun motiv s-o recunosc. Nu am cunoscut decât foarte puțini dintre pacienți, și această fotografie a fost făcută acum 40 de ani.
- Este posibil ca Societatea de Istorie să aibă vreo informație despre ea? întrebă Manny. Poate ceva despre moartea ei?
- Nu-mi amintesc să fi văzut numele printre documente. Dar nu avem decât foarte puține documente, și acelea sărăcăcioase. Academia Psihoanalitică pentru Îmbunătățirea Calității Vieții are mai multe.
- Am fost acolo azi-dimineață, zise Jake. De acolo am obținut fotografia.
- Mă tem că nu o cunosc, sublinie doamna Crespy după ce se mai uită o dată.
Apoi se însenină.
- Dar uite! Pe cărarea din spatele ei și a domnului doctor Harrigan. O recunosc pe fata care se plimbă singură.
Manny fu cuprinsă de speranță.
- O cunoașteți?
- Oh, Doamne, da! E Cassandra Collier - bineînțeles, când era adolescentă.
- Mai trăiește? întrebă Jake, cu vocea ridicată.
- Da, dacă se poate spune asta. E o singuratică. Locuiește în vechea casă a tatălui ei. Oamenii de aici cred că e nebună, dar e tot atât de limpede la minte ca o zi de vară. Îi duc mâncare din când în când, și mai stăm de vorbă.
- Va vrea să stea de vorbă cu noi? întrebă Manny.
- Poate că da, poate că nu. Are toane.
- De ce a fost internată la Spitalul de Psihiatrie?
- Tatăl ei - Timothy Collier, cunoscutul ginecolog - a internat-o după ce a murit mama ei. Doamna Collier a fost pianistă de concert până când a devenit oloagă din cauza artritei - oamenii spun că a murit de durere.
„Puțin cam multă istorie, se gândi Manny. Spune odată ce ai de spus.”
- Oricum, Cassandra a fost evident o drăcoaică de fată când era tânără. Ușuratică, într-o vreme când nicio fată cuminte nu permitea unui bărbat să o atingă până nu se mărita. Collier a internat-o ca s-o domesticească, nu pentru că ea nebună. El făcuse niște donații imense spitalului - exista pe vremuri o bibliotecă Collier acolo - și medicii au internat-o pentru că aveau nevoie de banii lui. Directorul de acolo nu era cel mai corect om de pe planetă...
„Dacă ai ști!”
- ...dar au ținut-o pe biata fată închisă acolo împotriva voinței ei până a murit tatăl ei. Atunci de-abia au așteptat să scape de ea.
- Ar trebui să știe ce se întâmpla în spital în perioada în care a murit Isabella de la Schallier, zise Jake, pe un ton cât mai neutru posibil.
- Presupun că da.
- Dar s-ar putea să nu vrea să stea de vorbă cu noi?
- Pun pariu că va fi de acord dacă vă prezint eu, spuse doamna Crespy.
Sări în picioare și se îndreptă spre ușă.
- Haideți, vă duc eu! Putem trece și pe la șantier, la mall; luvrările au avansat foarte mult. Păreți a fi niște oameni de treabă, și ați fost prietenii doctorului Harrigan.
Oftă.
- Cassandra e cu siguranță acasă.
- Iertați-mă, zise Cassandra Collier. Nu am de obicei oaspeți, așa că nu vă pot oferi decât ceai.
Nu fusese necesară prea multă muncă de convingere din partea lui Marge Crespy ca ea să accepte să discute cu Jake și cu Manny, așa că toți 3 stăteau acum stânjeniți în picioare în salonul vast al unei case care trebuie să fi fost cândva splendidă.
Cassandra era o femeie micuță, cu un păr alb luxuriant care îi cădea în valuri până la umeri și cu mușchii unei gimnaste, după cum observă Jake. Avea ochii strălucitori, pielea rumenă și bronzată, iar mâinile care ieșeau din mânecile unui pulover pe gât, din lână de un verde sclipitor, erau mâinile unei femei tinere.
- De fapt, tocmai am băut o cafea la doamna Crespy, o liniști Manny. Și oricum nu vrem să vă reținem prea mult.
„Dacă femeia asta e nebună, eu sunt marțiană.”
- Am suficient timp. Doriți să vedeți grădina?
„Nu avem de ales. Va vorbi dacă avem răbdare.”
Cassandra îi conduse printr-un salon care lui Manny i se păru scos dintr-un conac englezesc. Un portret de mari dimensiuni al unui bărbat - tatăl ei? - era atârnat deasupra căminului; un candelabru arunca o lumină orbitoare; scaunele de piele erau zgâriate, dar altfel nu arătau deloc uzate; covorul oriental - original - nu își pierduse nimic din opulență. O canapea jerpelită, o măsuță de cafea cu urme de pahare și niște abajururi ponosite așezate peste niște lămpi chinezești splendide erau singurele semne ale trecerii timpului.
- Casa era cândva o adevărată expoziție, le spuse Cassandra. Am încercat să o păstrez în condiții cât mai bune, dar acord grădinii cea mai mare importanță. Acolo sunt cea mai fericită. O să vedeți însă că, în bătălia dintre o femeie singură și natură, natura învinge.
Trecură printr-o ușă laterală în grădină.
Erau acolo stejari, glicine, trandafiri, geranium și balsamine. Dar printre ele se zăreau și buruieni, iar pavilionul din centru era parțial prăbușit.
Cassandra citi privirea lui Manny.
- Nu există nicio frumusețe în ruine. Numai sadici ca tatăl meu pot să gândească așa.
- Doamna Crespy ne-a povestit puțin despre el - și despre dumneavoastră, zise Manny. Ați avut o viață grea.
- A fost un om foarte dur. Marge v-a spus că m-a trimis la spitalulde boli mintale?
- Da. A fost cu siguranță îngrozitor pentru dumneavoastră.
- Despre asta am venit să vorbim, interveni Jake. Ce se întâmpla acolo când ați fost dumneavoastră internată?
Cassandra se trase înapoi de parcă Jake ar fi plesnit-o peste față.
- Nu, domnule. Nu vreau să discut despre așa ceva.
- Credem că au fost comise niște crime acolo. Crime care au repercursiuni până în prezent.
- Da, crime, șopti ea abia auzit. Nu vreau să mă mai gândesc la asta.
Scutură din mână către ei.
- Vă rog, plecați.
- Dar sunteți singura care ne poate spune....
- Plecați!
Cassandra o luă în goană înspre casă.
- Isabella. Isabella de la Schallier, strigă Manny în urma ei.
Cassandra se opri, se întoarse spre ei.
- Ce-ați spus?
- Isabella de la Schallier. A fost la Turner în același timp cu dumneavoastră.
- Am găsit oasele ei, zise Jake. Avem nevoie să ne ajutați să aflăm ce s-a întâmplat cu ea.
Cassandra se apropie de ei, cu mâinile întinse înainte ca somnambulii, cu chipul un adevărat portret al suferinței.
- I-ați găsit oasele?
- Îngropate în secret într-un câmp în spatele spitalului.
- Mai era și altcineva îngropat cu ea? întrebă Cassandra în șoaptă.
- Da. Trei bărbați.
- Cât de mari?
- Adulți.
- Sunteți siguri?
- Absolut.
- Isabella și 3 bărbați. Asta-i tot?
- Da. De ce?
Cassandra privi în pământ, nevoind să le întâlnească privirea.
- Isabella... începu ea și apoi se opri, cu glasul înecat. Vedeți, Isabella... A avut un copil...
Vocea ei nu era decât o șoaptă adresată unei lumi pierdute.
- Unde e Joseph? Unde sunt oasele bebelușului ei?
Se întoarseră în salon.
Cassandra le făcu ceai și stătea acum cu ochii plecați, de parcă ea însăși comisese un păcat. Manny și Jake ședeau în fața ei pe canapea, amândoi simțind că întrebările ar fi fost contraproductive.
În cele din urmă, Cassandra scoase un oftat încărcat de atâta regret, încât Manny trebui să-și înfrâneze impulsul de a pleca și de a nu o mai deranja.
„O forțăm să treacă printr-o experiență îngrozitoare. Retrăiește zilele de la spital. Suntem prea cruzi.”
Își dădu seama după expresia de pe chipul lui că și Jake gândea același lucru.
- E în regulă, zise Cassandra. Dacă nu aș vrea să spun, nu v-aș spune. Un doctor psihiatru de la Turner - unul dintre puținii oameni buni de acolo - a zis că, dacă vrei să supraviețuiești durerii sufletești, trebuie să o înfrunți.
Pe chip îi apăru un zâmbet palid.
- Poate mai bine mai târziu decât niciodată.
Se duse până la ușa care se deschidea în grădină și se opri acolo fără să se întoarcă înspre ei. Când vorbi, vocea îi răsună fermă și limpede.
- Aveam 18 ani când tata m-a trimis la Turner.Vârsta majoratului în 1963 era 21, așa că nu am avut de ales. Era un loc infernal. Doctorii și psihiatrii erau majoritatea niște bărbați bătrâni, interesați de pacienți numai ca specimene, un lut pe care să-l modeleze după cum voiau. Și pacienții erau majoritatea bătrâni, și cei mai mulți erau într-adevăr bătrâni. Un bărbat, mai tânăr decât ceilalți, era poate cel mai nebun dintre toți. Luptase în Războiul din Coreea și credea că noi toți - doctori, asistene, pacienți - eram dușmanul. Deseori trebuia să fie legat. Când nu era legat, exploda. Și urletele lui noaptea - erau înfiorătoare.
- James Lyons, zise Jake.
Cassandra îi aruncă o privire surprinsă.
- Într-adevăr. Uitasem cum îl chema. El era singurul suficient de apropiat ca vârstă de mine ca să putem vorbi, dar nu mi se dădea voia să am de a face cu el pentru propria mea siguranță. Doctorii nu voiau ca fiica celui mai mare binefăcător al lor să fie rănită.
Dumnezeule, cât de singură eram! Uneori sunt singură și aici, dar aici am grădina și lumina soarelui și pot să mă plimb pe unde vreau. Țipetele sunt țipetele păsărilor; vaietele sunt ale vântului. E o singurătate plăcută. Nimeni nu mă deranjează.
- Și o aveți și pe doamna Crespy, interveni Manny, pe un ton prea vesel.
- Da. E o persoană în care pot avea încredere. Mi-am pierdut toată încrederea în oameni la Turner. Primele 6 luni acolo au fost atât de groaznice, încât mi-am dorit să fi fost nebună. Să nu fiu nebună, dar să fiu închisă într-un asemenea loc, era o tortură mai rea ca statul în butuci.
Cassandra se chinui să-și recapete controlul, și în cele din urmă reuși.
- Am fost salvată de Isabella. Ea a fost internată vara - era de vârsta mea, și nici ea nu era nebună. A fost internată forțat de părinții ei, așa cum fusesem și eu de către tatăl meu, atâta doar că în cazul ei motivul fusese că părinții nu își puteau permite să o țină și s-au gândit că un spital va fi un loc mai bun pentru ea decât un institut de reeducare.
Isabella a plâns săptămâni întregi, pentru că se gândea că părinții ei nu o mai voiau și pentru că o dureau cumplit dinții. S-a rezolvat simplu; i s-au pus niște plombe și nu au mai durut-o. Ne-au repartizat în aceeași cameră și am devenit prietene chiar de la început. Am ajuns să și râdem.
Chipul Cassandrei se înnegură.
- S-a înțeles acolo cu unul dintre doctorii noi. Era tânăr, avea mai puțin de 10 ani în plus față de ea. S-a purtat blând cu ea; el a fost cel care a aranjat să i se repare dinții. Și curând s-a îndrăgostit unul de celălalt.
Manny văzu cum chipul lui Jake deveni alb ca varul. Asculta ca hipnotizat, dând doar din piciorul drept, un tic nervos din cauza anxietății.
- Continuați, o îndemnă el cu o voce răgușită.
- Eram fericită pentru ea și eram de asemenea invidioasă. Vedeam pasiunea pe care o simțeau unul pentru celălat și îmi doream și eu acest lucru - nu l-am simțit niciodată, știți. Când a descoperit că e însărcinată, Isabella a fost încântată. Avea de gând să-i spună copilului Joseph dacă era băiat, și așa îl numea întotdeauna: Joseph.
- Cum îl chema pe doctor? întrebă Manny, sigură de răspuns.
Jake părea incapabil să rostească un cuvânt.
- Vă mai amintiți?
- Bineînțeles că îmi amintesc. Era un bărbat atrăgător, singurul doctor de la Turner capabil să râdă. Domnul doctor Peter Harrigan. Nu știu ce s-a întâmplat cu el.
- A murit, reuși Jake să spună.
- Oh, ce păcat!
Nu exista nici cea mai mică urmă de regret în vocea Cassandrei.
- Curând după ce Isabella mi-a spus că e însărcinată, tatăl meu a murit. A lăsat bani prin testament spitalului, dar nu și pentru întreținerea mea, așa că am fost externată, slavă Domnului. Am vizitat-o pe Isabella de câteva ori imediat după aceea. Părinții ei muriseră, uciși de o explozie la o fermă din nord unde lucrau. Doctorul Harrigan i-a spus vestea. Isabella voia să plece de la Turner și a trebuit să fie imobilizată și sedată. Au închis-o, și de atunci n-am mai văzut-o niciodată.
- Au închis-o?
- Da. Era o cameră de izolare la spital. Pe locotenentul Lyons îl țineau acolo adesea. O foloseau pentru pacienții violenți, deși nu pot să-mi imaginez că Isabella a fost vreodată violentă.
Manny simți un fior de gheață în vine.
„Au vrut să ascundă ceea ce-i făceau.”
- Vă amintiți cine a autorizat închiderea ei în camera de izolare?
- Un singur om ar fi putut face acest lucru: doctorul Henry Ewing. El era directorul. Un nemernic abject. Toți ceilalți doctori erau îngroziți de el. Acum e decanul Facultății de Medicină Catskill. Exemplu tipic de urcare în vârf pe spinările oamenilor pe care i-ai torturat.
- Și doctorul Harrigan? întrebă Manny.
- A plecat imediat după accea. Nu s-a însurat niciodată cu ea, nici nu a luat-o cu el. Un ticălos nenorocit.
26.
Manny conduse înapoi până la New York. Când încercă să îi vorbească lui Jake, acesta o opri cu un semn al mâinii.
- Mă gândesc.
- Recunosc că ai multe lucruri la care să te gândești, dar nu-mi place gândul că nu sunt decât șoferul tău. Nu ar dori totuși Marele Om să își împărtășească gândurile?
Jake se întoarse spre ea, cu chipul pământiu și descompus.
„Așa va arăta peste 20 de ani, se gândi Manny, dacă nu-l fac să se apuce de regim alimentar și de exerciții fizice și dacă nu-l dă gata cazul ăsta.”
- Mă gândesc că ceva nu se leagă. Pete Harrigan pe care l-a descris doamna Collier nu este Pete pe care l-am cunoscut eu.
- Era tânăr atunci. Nu e posibil ca pur și simplu să se fi maturizat?
- Nu atât de profund. Sunt gata să accept că a fost implicat în experimentele acelea, că a fost chiar complice la morțile oamenilor cărora le-am găsit oasele. Poate s-a gândit că experimentele erau necesare, sau îi era teamă să nu-și piardă slujba, sau era în căutarea unui tratament. Inimaginabil este să o fi tratat pe Isabella în felul acela - să o lase însărcinată și apoi să fugă fără să-și asume nicio responsabilitate pentru ea și copil.
- Bărbații sunt netrebnici, replică Manny, gândindu-se la propriile suferințe. Sau, cel puțin, majoritatea bărbaților. E un comportament tipic. Uite, de exemplu, dacă tu m-ai lăsa acum cu burta la gură....
- Nu. Nu glumi. L-am cunoscut pe Pete ca pe buzunarul meu. Era un om fundamental decent. Bunătatea era a parte a structurii lui genetice.
- Poate l-a speriat ceva.
- Poate, dar era un adevărat luptător. Dacă o iubea pe Isabella și ea era însărcinată cu copilul lui, ar fi murit apărându-i.
Manny îi aruncă o privire întrebătoare.
- Și atunci cum se face că a plecat?
Jake stătea drept în scaun, hotărât, cu privirea din nou sclipitoare.
- Pete ne va spune.
Manny aproape că dădu cu mașina în șanț.
- Ce tot vorbești acolo?
- De când am plecat de la doamna Collier, m-am tot gândit de ce oare nu a lăsat Pete niciun indiciu în legătură cu copilul. Ne-a lăsat fișele dentare ale Isabellei și fotografia din Gazette - suficient de limpede că el și Isabella erau împreună - și numeroase indicii pentru a descoperi experimentele de la spital. O întregă mărturisire a vinovăției. Dar tăcere completă în ceea ce privește copilul.
- Poate i-a fost prea rușine de ceea ce a făcut ca să poată să recunoască, chiar și față de tine.
- Sau poate că nu voia să recunoască decât față de mine. Când urma să deschid cutia, era posibil să fi fost și altcineva prezent: Sam sau Wally - evident nu știa despre tine. Dar poate voia să-mi spună ceva numai mie singur, o mărturisire pentru prietenul lui cel mai bun și nimeni altcineva. Manny, mi-a lăsat încă un indiciu. Sunt sigur de asta.
Până când ajunseră în apropiere de New York, alcătuiseră deja un întreg plan de acțiune.
Manny urma să meargă la Facultatea de Medicină Catskill să îi vorbească doctorului Ewing; Jake urma să rămână în New York și să caute indiciul pe care era convins că i-l lăsase Pete.
„Probabil se înșeală, bietul de el” se gândi Manny, dar nu spuse nimic cu voce tare.
Schimbarea din el era atât de profundăă, entuziasmul său atât de mare, frumusețea sa atât de remarcabilă, încât Manny voia să-l vadă așa mereu, netulburat de nicio îndoială. Va avea suficient timp după ce vor încheia acest caz să își analizeze sentimentele - și pentru el să și le hotărască pe ale lui.
A doua zi dimineața, după ce Manny plecă, Jake îl sună pe Wally.
- Vrei să luăm prânzul împreună?
- Încântat, domnule doctor. În același loc ca de obicei?
- Nu, nu vreau să fiu pe undeva unde să mă poată vedea Pederson. Ce zici ce Carnegie Deli? N-o să mori dacă mănânci mâncare scumpă la o masă.
De fiecare dată când îl vedea pe Wally, Jake simțea un fior de mândrie; de data aceasta era în mod special adevărat.
Odată cu moartea lui Pete, Wally îi era acum cel mai apropiat confident în probleme de medicină, și de-abia aștepta să dezvolte cu el o relație în care timiditatea colegului să dispară și genialitatea lui să devină evidentă nu numai în biroul lui Jake, ci și în toată comunitatea medicilor legiști. Viitorul, îi zise în timp ce serveau pastramă, era la picioarele lui.
- Sunt flatat, domnule doctor, zise Wally. Cu adevărat. Dar ați fi putut lăsa laudele pentru când ne întoarcem la birou. De ce m-ați rugat să vin în centru?
Jake se lăsă pe spătarul scaunului, confortabil.
- Ai spionat vreodată pe cineva?
- Când eram în liceu, răspunse Wally, cu chipul făcându-i-se roșu ca racul. Am aruncat o privire în vestiarul fetelor.
- Cine n-a făcut-o? râse Jake. Nu, vreau să spun să spionezi cu adevărat. De exemplu să urmărești pe cineva fără să fii văzut?
- Da, aș fi perfect pentru asta. Nimic nu e mai puțin remarcabil decât un detectiv cu un picior strâmb congenital.
- Adevărat, zise Jake. Majoritatea timpului ai putea fi într-o mașină.
- Dar eu nu am mașină, vă amintiți? A trebuit să închiriați una când am fost la Turner.
- Și m-a costat o grămadă de bani. Misiunea asta s-au putea să îți ia câteva zile, și nu vreau să dau atâția bani pe o mașină închiriată. Poți să o iei pe a mea însă. Manny mă poate duce cu mașina ei dacă trebuie să plecăm din oraș. Altfel, oricum nu ies din New York.
Jake se aplecă înainte să mai muște încă o dată din sandvici, și în secunda aceea tot trupul îi zvâcni înapoi. Se ridică în picioare, scotoci prin buzunar și trânti 50 de dolari pe masă.
- Asta era! strigă el. Bineînțeles!
- Unde mergeți? îl întrebă Wally, uitându-se la el ca la un nebun.
- Afară.
- Dar misiunea? Pe cine trebuie să urmăresc?
Jake se apropiase deja de ușă.
- Asta e mai important.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai sigur că ghicise ascunzătoarea lui Pete.
„Ascunde la vedere.”
Mintea i se întoarse la ziua în care descoperiseră celelalte corpuri. El, Jake, le găsise. Lui Pete îi venise rău când le văzuse, mai ales văzând cel de-al patrulea schelet - Isabella.
„Nu a fost din cauza cancerului. A fost din cauză că îi verificase fișa dentară în noaptea aceea și confirmase că era ea după ce ne-am întors a doua zi dimineață.”
Spusese că îl epuizase soarele și se întorsese la mașină.
Jake rugă metroul în gând să meargă mai repede. Văzuse scepticismul lui Manny. Acum își dorea să fi fost și ea cu el, voia să-i împărtășească și ea entuziasmul. Ieși din metrou și alergă până la parcarea subterană unde se găsea mașina lui.
- Mi-am uitat ceva în mașină, îi zise el paznicului surprins. Trebuie să mă duc să-l iau.
- Știți că nu este permis, domnule doctor. Va trebui să merg eu să vi-l...
Jake trecu în viteză pe lângă el și alergă în josul rampei. Iată și mașina. Se strecură cu greu până la ea, julindu-și glezna.
„N-are nimic.”
Ajunse la ușa din față, de cealaltă parte a șoferului, și o trase înspre el. Torpedoul. Se deschise. Își băgă mâna înăuntru și scotoci. Vârât chiar în fund era un obiect pe care Jake mai pusese mâna de o mie de ori, dar niciodată într-un moment atât de important: o pungă ermetică pentru dovezi.
O scoase afară. Pete îi lăsase o scrisoare.
27.
Doctorul Henry Ewing avea 80 și ceva de ani, își dădu seama Manny, dar arăta mai degrabă de 60.
- I-ați spus asistentei mele că aveți o urgență, domnișoară Manfreda, zise el. Dar păreți a avea o sănătate excelentă. V-am făcut loc între programări dar, dacă nu ați venit decât să-mi vindeți ceva...
- Oh, este o urgență cu adevărat.
Manny simți că îl urăște din momentul în care i se prezentase. Îl privi cu mare atenție.
„Spune-i brusc, ca să nu aibă timp să se prefacă.”
- Am venit la recomandarea domnului doctor Harrigan.
Un mușchi de sub ochiul stâng allui Ewing se contractă spasmodic. Luă o agrafă de hârtii dintr-un vas de pe birou și începu să se joace cu ea între degete.
„Nu disimulează prea rău, dar nici suficient de bine.”
Specimen 2005, Adam Gardiner. ALCOOLISM. TUBERCULOZĂ. HIV/SIDA. Piele de pe coapsa dreaptă, partea din față. Bărbat, 41 de ani. Data autopsiei 29-01-2005.
- Ciudat, zise Jake. E numele unui om care a murit acum zeci de ani, un caz despre care am discutat cu Pete când l-am văzut ultima dată în viață.
Deschise capacul.
Manny se trase înapoi cu repulsie.
- Ce miroase așa? Și ce sunt creaturile acelea mici care plutesc în fluid?
- Mirosul de formaldehidă, spuse Jake, revenind la tonul profesoral. Și creaturile sunt viermi. Majoritatea oamenilor îi urăsc, dar cred că Dumnezeu îi iubește - a făcut enorm de mulți. Și medicii legiști îi iubesc, deoarece ne spun o mulțime de lucruri despre morți: ce au mâncat, ora morții, ce medicamente au luat, chiar și ADN-ul.
- E dezgustător.
„Mâinile care m-au atins azi-noapte au atins viermi de pe cadavre? Și se presupune că trebuie să trec peste asta?”
- De ce nu sunt morți, dacă sunt în formaldehidă?
- De fapt, formaldehida omoară bacteriile care ar ucide în mod normal viermii. Acesta e motivul pentru care este un conservant atât de bun. Ani de zile, foarte multe tipuri de lac de unghii au conținut formaldehidă.
Manny își privi degetele care avuseseră cândva o manichiură perfectă.
„Formaldehidă?”
- Ce imagine încântătoare, viermi în mixer. Adu-mi aminte să-mi iau mixerul meu Waring cu mine dacă mai gătesc vreodată aici - acum că știu ce faci tu cu al tău.
- Totuși, zise Jake. E foarte straniu să-mi lase așa ceva. Dacă nu cumva...
„Îmi tremură mâinile.”
Manny, pe punctul de a face un alt comentariu sarcastic, se răzgândi.
- Dacă nu cumva ce?
- Dacă nu cumva ascundea ceva ce voia să descopăr eu, și numai eu, după ce a murit.
- Așa că a ales un loc atât de dezgustător încât nimeni altcineva nu ar căuta înăuntru?
- Exact.
- Avea dreptate. Numai oamenii numiți Jake sau Damien ar fi gata să-și bage mâna în cutia aceea, chiar și cu mănuși.
Mâna înmănușată a lui Jake era deja înăuntru. Manny îi întoarse spatele.
- Am găsit!
Mâna lui șiroind ieși din container ținând o pungă de plastic închisă ermetic, cu un plic înăuntru.
- E viu? întrebă Manny, cu capul încă întors într-o parte.
- E un plic de carton. Uite...
Manny se întoarse spre el. Jake deschise punga și scoase plicul.
- Ce e înăuntru.
- Îți spun imediat.
Numele lui Jake era scris deasupra.
- Asta e evident pentru mine. E scrisul lui Pete.
Manny își dori să împărtășească entuziasmul lui Pete.
„Nu va avea nicio legătură cu Turner. Probabil e ceva despre vreun caz la care au lucrat împreună.”
- Deschide-l!
Jake îl deschisese deja. Înăuntru se aflau o fotografie și o hârtie împăturită. Jake îi dădu fotografia lui Manny și desfăcu hârtia.
- Scrie ceva în antet.
Își miji ochii să vadă mai bine.
- PROPRIETATEA ACADEMIEI PSIHOANALITICE PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII.
Acum și mâinile lui Manny tremurau. Emoția îi invadase trupul ca un curent electric.
- Da! Lorna mi-a zis că eu am fost a doua persoană care vizita Academia. Faptul nu mi-a spus nimic la momentul acela. Dar acum sunt sigură ca Harrigan a fost primul.
- E o fișă dentară, zise Jake, cu vocea plină de mirare. Semnată de studenții la Stomatologie de la Universitatea Columbia. Renko a avut dreptate. Erau studenți în practică. Timothy Iras și Martin Lowell.
Abia mai putea respira.
- Au făcut 4 plombe la Turner: în noiembrie și în decembrie 1963. Numele pacientei a fost Isabella de la Schallier, născută pe 13 iulie 1945. Manny, pe mandibulă erau 4 plombe. Nu se poate să fie o coincidență. Aceasta este fișa ei. Femeia. Scheletul 4.
Școul o lovi pe Manny cu forța unei explozii.
„Isabella de la Schallier. I d l S. Inițialele de pe peretele CAMEREI SOLITUDINII. Harrigan i-a găsit oasele!”
- Dar, dacă e așa, atunci...
Jake o privi, cu ochii întunecați.
- Pete Harrigan știa numele scheletului 4, dar nu a spus nimic despre asta.
Clătină din cap, ca și cum ar fi voit să se scuture de demoni.
- Ce e în fotografie?
Manny o privi pentru prima oară.
- E o imagine a unui picninc de la Turner din Baxter County Daily Gazette. Am văzut una asemănătoare când m-am uitat printre actele de la Academie. Par a fi doctori cu pacienți la o plimbare. De ce ar ascunde Harrigan așa ceva?
- Lasă-mă să văd și eu.
Jake îi smulse practic tăietura de ziar din mâini și o puse în lumină. Umerii i se prăbușiră și își acoperi fața cu mâinile.
- Nu pot să cred.
- Ce anume? Spune-mi!
Jake îi arătă un tânăr doctor plimbându-se lângă o femeie tânără.
- Acela e Pete în fotografie. Pete a fost la Turner. A fost acolo!
- Și pacienta este Isabella de la Schallier, murmură Manny, tot atât de sigură de asta pe cât era de orice dovadă concretă pe care o folosise vreodată la tribunal.
24.
- Dar Lorna Meisen știe cine sunt, zise Manny, stând alături de Jake în fața unei femei de vârstă mijlocie care păzea biroul de recepție de parcă ar fi fost din aur masiv. Am fost pe aici la începutul săptămânii trecute să mă uit la arhivele Institutului Psihiatri Turner.
- Îmi pare rău, domnișoară Manfreda, dar, fără aprobare scrisă de la domnul director, domnul Parklandius, nimeni nu are voie să acceseze documentele.
- Am mai trecut deja prin asta, doamnă, cu domnișoara Meissen. Aceasta este o arhivă guvernamentală de documente publice. Ca membru al publicului, am dreptul să le văd.
- Nu mai aveți, domnișoară Manfreda, și domnișoara Meissen nu mai lucrează la noi.
„Cruella DeVille.”
- Avem o nouă directivă, confirmată de avocații noștri, că toate dosarele pacienților, indiferent de vechimea lor, sunt confidențiale. Niciunul nu poate fi eliberat fără o autorizație de la pacient sau o hotărâre a Consiliului pentru Informații Private din Washington D.C.
- Dar documentele au fost publice multă vreme.
- Acest lucru este irelevant. Arhivele sunt acum supuse legilor privind confidențialitatea. Ca avocat, ar trebui să știți acest lucru.
- Nu știu nimic de genul acesta.
„Nu o lovi.”
- Poate că domnul Parklandius ne-ar fi de ajutor, interveni Jake pe un ton binevoitor. Este aici?
- Mă tem că nu.
Telefonul de pe birou sună. Femeia ascultă în tăcere cu receptorul la ureche, apoi se înroși.
- Se pare totuși că domnul Parklandius este aici. Vă așteaptă în sala de lectură.
Ascensiunea cu liftul în cușca deschisă i se păru lui Manny la fel de stranie ca ultima dată. Își încleștă mâinile în jurul aceleiași genți Vuitton pe care o purtase și atunci de parcă era o geamandură. Hârtiile pe care le împrumutase erau înăuntru.
- Mă întreb de unde a știut că suntem aici, spuse ea. Și de unde au știut că sunt avocată.
- Avocații au un miros special, îi răspunse Jake, rânjind. Chiar și tu. Eu pot simți când se apropie unul de la 15 metri distanță.
Manny îi dădu un cot în coaste.
- Te-ai și găsit tu să vorbești despre mirosuri. Oare de ce s-a răzgândit Parklandius? Tu ce crezi?
- Pentru că a aflat că ești o avocată bună?
- Sau poate pentru că știe ce o să faci tu cu cadavrul lui dacă-l omor?
Trecură de ușa închisă a biroului domnului Parklandius și intrară în sala de lectură. Nu era nimeni, dar dosarele prin care se uitase Manny era așezate din nou pe masă. Jake deschise dosarul la anul 1963 și îl răsfoi.
- Uite fotografia de la picnic, constată el, comparând-o cu cea pe care Pete i-o lăsase în cutie. Dar asta a fost tăiată. Pete și femeia nu se văd.
- Misterios, făcu Manny. Cineva a știut că Harrigan a luat originalul și l-a înlocuit cu fotografia decupată. Ce păcat că nu scrie numele fotografului! Am fi putut să punem mâna pe un martor ocular.
În încăpere intră un bărbat înalt și slab, cu părul cărunt și ochelari cu reflexe galbene.
- Doamnă Manfreda, doctore Rosen, ce onoare să ne vizitați.
Nu le întinse mâna.
- Mă numesc Charles Parklandius.
- De unde știți cum mă cheamă? întrebă Jake.
- Ați fost pe prima pagină a ziarelor de ieri. Vedeți, faima dumneavoastră a ajuns chiar și aici în Poughkeepsie.
Nu era nicio tentă prietenoasă în atitudinea lui.
- Cât despre dumneavoastră, domnișoară Manfreda, consiliul a hotărât aseară prin vot să mă autorizeze să cer poliției mandat pentru arestarea dumneavoastră.
Manny se holbă la el în șoc. Parklandius îi evită privirea.
- Arestarea? Pentru ce?
- Furt. Lipsește o fotografie din dosarele noastre: o fotografie din Baxter County Daily Gazette. A fost înlocuită cu alta, dar decupată, și vrem înapoi originalul.
Jake îi întinse fotografia.
- Nu a luat-o domnișoara Manfreda, interveni el. Fotografia a fost găsită printre bunurile doctorului Peter Harrigan, fostul director al Departamentului de Medicină Legală al Municipalității New York, care a murit în casa lui din Turner acum două săptămâni. Noi am venit să o aducem înapoi.
- Este adevărat că am luat un plan arhitectonic când am fost aici ultima dată, spuse Manny, deschizându-și geanta. Am făcut-o fără să vreau, și îmi cer scuze.
Îl așeză pe masă.
- Spuneți poliției că totul e în regulă.
„Dacă am vreo satisfacție din toate astea, aceea va fi să-l văd pe Parklandius pierzându-și graiul.”
- Domnul doctor Harrigan nu ar fi putut lua fotografia, zise el în cele din urmă.
- Am găsit-o între documentele din locuința lui, replică Jake, ridicând din umeri.
Parklandius își recăpătase sângele rece.
- Domnul doctor Harrigan a fost membru al acestei fundații încă din anul 1963, domnule doctor Rosen. De fapt, noi am fost cei care i-am făcut rost de prima sa slujbă. Noi l-am trimis la Turner după ce și-a încheiat rezidențiatul. Evident că știam că i-am fi împrumutat din arhive.
„Pete nu a menționat niciodată că a fost laTurner, și nu-și trecuse slujba în curriculumul vitae. A luat poza din ziar, fără inteția să o mai dea înapoi vreodată, și a înlocuit-o cu alta. Îmi era destinată mie - dar de ce?”
Jake închise ochii, amintindu-și efortul lui Pete de a-i spune ceva când fuseseră acasă la el ultima dată. Se simți învăluit de tristețe ca de un vânt pătrunzător.
„Bineînțeles. Ca mărturisire.”
- Deci vedeți, nu e decât o neînțelegere, zise Manny. Dacă nu voi fi arestată, eu nu vă dau în judecată pentru arest pe motive false. Aveți aici totul înapoi, indiferent cine a fost persoana care le-a luat, și nu s-a produs nicio pagubă. Totul s-a aranjat cum nu se poate mai bine, nu?
Parklandius plecă, murmurând ceva neauzit.
- Ce prost crescut, zise Manny. Nici măcar nu ne-a zis la revedere.
- Totuși, nu cred că mai putem sta aici. Nu cred că va fi prea încântat dacă ne uităm în continuare printre acte.
Manny îl sună pe Kenneth pe mobil.
- Nu știai că Kenneth lucrează pentru noi, nu-i așa? îl întrebă pe Jake, când termină. Toți suntem detectivi privați. Nu-i așa că-i haios?
Deveni serioasă.
- I-a verificat pe dentiștii Isabellei: Iras și Lowell. Amândoi sunt morți - în accidente de mașină - unul în 1972 și celălalt în 1984.
- Uciși, crezi?
- Nu văd de ce nu. Oricine ar fi, orice persoană legată de Turner ajunge să moară înainte de a-i suna ceasul.
- Inclusiv noi, dacă nu rezolvăm chestia asta.
Jake se îndreptă spre ușă.
- Unde te duci? întrebă ea alergând după el.
- Turner. Vreau să mă întâlnesc cu Marge Crespy de la Societatea de Istorie.
25.
Jake stătea în mașină cu capul plecat, uitându-se fix înainte, cu ochi înlăcrimați de durere. Manny voia să-l consoleze, să-l ia în brațe, dar se abținu.
- Pete a știut cu siguranță despre experimente, rosti el în cele din urmă. A știut despre ele și le-a executat el însuși. Era prea tânăr să fi acționat de unul singur, dar a fost implicat. Dumnezeule, cât trebuia să-l fi împovărat acest lucru! Patruzeci de ani în care a ținut secret cel mai greu păcat pe care îl poate comite un doctor.
Se întoarse spre ea.
- L-am iubit, Manny. A fost profesorul și părintele meu spiritual. Nu știu dacă voi putea vreodată să-l iert.
- A vrut să-ți mărturisească, zise ea. De aceea te-a chemat înapoi: nu ca să-ți spună că are cancer, ci despre asta.
- Cancer al sufletului. Mă întreb dacă ar fi spus ceva dacă nu am fi descoperit oasele. Cu siguranță le-a recunoscut imediat și și-a confirmat bănuiala prin radiografii. Nu-i de mirare că nu mi-a trimis radiografiile. Probabil le-a distrus.
- Și cineva l-a distrus pe el, șopti Manny încet. Nu uita lucrul acesta. Cineva a știut că Pete Harrigan era gata să vorbească.
Se dovedi că doamna Crespy locuia la ultimul etaj al sediului Societății de Istorie.
- Dumneata ești doctorul din New York, i se adresă ea lui Jake.
Era o femeie vânjoas, evident robustă, care nu-și arăta cei 50 de ani pe care i-i atribuise Jake inițial.
- Îmi aduc aminte că ai lucrat cu doctorul Harrigan, dragul de el.
Se uită la Manny.
- Și dânsa cine este?
- Philomena Manfreda. Sunt avocată, o ajuta pe fiica lui James Lyons, unul dintre pacienții ale căror oase au fost descoperite pe șantier.
Doamna Crespy îi conduse la etaj în locuința ei, îi invită în camera de zi și le oferi cafea.
- Credem că am identificat scheletul 4, zise Jake. Femeia.
- Numele ei era Isabella de la Schallier, zise Manny, dându-i copia fotografiei nedecupate pe care Jake o făcuse înainte de a returna originalul la Academie. A fost și ea o pacientă la Turner. Ea este cea care stă lângă...
- Domnul doctor Harrigan!
Doamna Crespy era evident uluită.
- Nu am avut nici cea mai mică idee că a lucrat vreodată la Spitalul de Psihiatrie din Turner. Dumnezeule, oare de ce n-a zis niciodată nimic?
Jake își aminti că Wally îi spusese că doamna Crespy nu avea nicio legătură cu mitele legate de construirea mallului. Avusese dreptate.
- Da. O recunoașteți pe tânăra aceasta?
- Nu, răspunse ea după ce studie fotografia. Dar nu aș avea niciun motiv s-o recunosc. Nu am cunoscut decât foarte puțini dintre pacienți, și această fotografie a fost făcută acum 40 de ani.
- Este posibil ca Societatea de Istorie să aibă vreo informație despre ea? întrebă Manny. Poate ceva despre moartea ei?
- Nu-mi amintesc să fi văzut numele printre documente. Dar nu avem decât foarte puține documente, și acelea sărăcăcioase. Academia Psihoanalitică pentru Îmbunătățirea Calității Vieții are mai multe.
- Am fost acolo azi-dimineață, zise Jake. De acolo am obținut fotografia.
- Mă tem că nu o cunosc, sublinie doamna Crespy după ce se mai uită o dată.
Apoi se însenină.
- Dar uite! Pe cărarea din spatele ei și a domnului doctor Harrigan. O recunosc pe fata care se plimbă singură.
Manny fu cuprinsă de speranță.
- O cunoașteți?
- Oh, Doamne, da! E Cassandra Collier - bineînțeles, când era adolescentă.
- Mai trăiește? întrebă Jake, cu vocea ridicată.
- Da, dacă se poate spune asta. E o singuratică. Locuiește în vechea casă a tatălui ei. Oamenii de aici cred că e nebună, dar e tot atât de limpede la minte ca o zi de vară. Îi duc mâncare din când în când, și mai stăm de vorbă.
- Va vrea să stea de vorbă cu noi? întrebă Manny.
- Poate că da, poate că nu. Are toane.
- De ce a fost internată la Spitalul de Psihiatrie?
- Tatăl ei - Timothy Collier, cunoscutul ginecolog - a internat-o după ce a murit mama ei. Doamna Collier a fost pianistă de concert până când a devenit oloagă din cauza artritei - oamenii spun că a murit de durere.
„Puțin cam multă istorie, se gândi Manny. Spune odată ce ai de spus.”
- Oricum, Cassandra a fost evident o drăcoaică de fată când era tânără. Ușuratică, într-o vreme când nicio fată cuminte nu permitea unui bărbat să o atingă până nu se mărita. Collier a internat-o ca s-o domesticească, nu pentru că ea nebună. El făcuse niște donații imense spitalului - exista pe vremuri o bibliotecă Collier acolo - și medicii au internat-o pentru că aveau nevoie de banii lui. Directorul de acolo nu era cel mai corect om de pe planetă...
„Dacă ai ști!”
- ...dar au ținut-o pe biata fată închisă acolo împotriva voinței ei până a murit tatăl ei. Atunci de-abia au așteptat să scape de ea.
- Ar trebui să știe ce se întâmpla în spital în perioada în care a murit Isabella de la Schallier, zise Jake, pe un ton cât mai neutru posibil.
- Presupun că da.
- Dar s-ar putea să nu vrea să stea de vorbă cu noi?
- Pun pariu că va fi de acord dacă vă prezint eu, spuse doamna Crespy.
Sări în picioare și se îndreptă spre ușă.
- Haideți, vă duc eu! Putem trece și pe la șantier, la mall; luvrările au avansat foarte mult. Păreți a fi niște oameni de treabă, și ați fost prietenii doctorului Harrigan.
Oftă.
- Cassandra e cu siguranță acasă.
- Iertați-mă, zise Cassandra Collier. Nu am de obicei oaspeți, așa că nu vă pot oferi decât ceai.
Nu fusese necesară prea multă muncă de convingere din partea lui Marge Crespy ca ea să accepte să discute cu Jake și cu Manny, așa că toți 3 stăteau acum stânjeniți în picioare în salonul vast al unei case care trebuie să fi fost cândva splendidă.
Cassandra era o femeie micuță, cu un păr alb luxuriant care îi cădea în valuri până la umeri și cu mușchii unei gimnaste, după cum observă Jake. Avea ochii strălucitori, pielea rumenă și bronzată, iar mâinile care ieșeau din mânecile unui pulover pe gât, din lână de un verde sclipitor, erau mâinile unei femei tinere.
- De fapt, tocmai am băut o cafea la doamna Crespy, o liniști Manny. Și oricum nu vrem să vă reținem prea mult.
„Dacă femeia asta e nebună, eu sunt marțiană.”
- Am suficient timp. Doriți să vedeți grădina?
„Nu avem de ales. Va vorbi dacă avem răbdare.”
Cassandra îi conduse printr-un salon care lui Manny i se păru scos dintr-un conac englezesc. Un portret de mari dimensiuni al unui bărbat - tatăl ei? - era atârnat deasupra căminului; un candelabru arunca o lumină orbitoare; scaunele de piele erau zgâriate, dar altfel nu arătau deloc uzate; covorul oriental - original - nu își pierduse nimic din opulență. O canapea jerpelită, o măsuță de cafea cu urme de pahare și niște abajururi ponosite așezate peste niște lămpi chinezești splendide erau singurele semne ale trecerii timpului.
- Casa era cândva o adevărată expoziție, le spuse Cassandra. Am încercat să o păstrez în condiții cât mai bune, dar acord grădinii cea mai mare importanță. Acolo sunt cea mai fericită. O să vedeți însă că, în bătălia dintre o femeie singură și natură, natura învinge.
Trecură printr-o ușă laterală în grădină.
Erau acolo stejari, glicine, trandafiri, geranium și balsamine. Dar printre ele se zăreau și buruieni, iar pavilionul din centru era parțial prăbușit.
Cassandra citi privirea lui Manny.
- Nu există nicio frumusețe în ruine. Numai sadici ca tatăl meu pot să gândească așa.
- Doamna Crespy ne-a povestit puțin despre el - și despre dumneavoastră, zise Manny. Ați avut o viață grea.
- A fost un om foarte dur. Marge v-a spus că m-a trimis la spitalulde boli mintale?
- Da. A fost cu siguranță îngrozitor pentru dumneavoastră.
- Despre asta am venit să vorbim, interveni Jake. Ce se întâmpla acolo când ați fost dumneavoastră internată?
Cassandra se trase înapoi de parcă Jake ar fi plesnit-o peste față.
- Nu, domnule. Nu vreau să discut despre așa ceva.
- Credem că au fost comise niște crime acolo. Crime care au repercursiuni până în prezent.
- Da, crime, șopti ea abia auzit. Nu vreau să mă mai gândesc la asta.
Scutură din mână către ei.
- Vă rog, plecați.
- Dar sunteți singura care ne poate spune....
- Plecați!
Cassandra o luă în goană înspre casă.
- Isabella. Isabella de la Schallier, strigă Manny în urma ei.
Cassandra se opri, se întoarse spre ei.
- Ce-ați spus?
- Isabella de la Schallier. A fost la Turner în același timp cu dumneavoastră.
- Am găsit oasele ei, zise Jake. Avem nevoie să ne ajutați să aflăm ce s-a întâmplat cu ea.
Cassandra se apropie de ei, cu mâinile întinse înainte ca somnambulii, cu chipul un adevărat portret al suferinței.
- I-ați găsit oasele?
- Îngropate în secret într-un câmp în spatele spitalului.
- Mai era și altcineva îngropat cu ea? întrebă Cassandra în șoaptă.
- Da. Trei bărbați.
- Cât de mari?
- Adulți.
- Sunteți siguri?
- Absolut.
- Isabella și 3 bărbați. Asta-i tot?
- Da. De ce?
Cassandra privi în pământ, nevoind să le întâlnească privirea.
- Isabella... începu ea și apoi se opri, cu glasul înecat. Vedeți, Isabella... A avut un copil...
Vocea ei nu era decât o șoaptă adresată unei lumi pierdute.
- Unde e Joseph? Unde sunt oasele bebelușului ei?
Se întoarseră în salon.
Cassandra le făcu ceai și stătea acum cu ochii plecați, de parcă ea însăși comisese un păcat. Manny și Jake ședeau în fața ei pe canapea, amândoi simțind că întrebările ar fi fost contraproductive.
În cele din urmă, Cassandra scoase un oftat încărcat de atâta regret, încât Manny trebui să-și înfrâneze impulsul de a pleca și de a nu o mai deranja.
„O forțăm să treacă printr-o experiență îngrozitoare. Retrăiește zilele de la spital. Suntem prea cruzi.”
Își dădu seama după expresia de pe chipul lui că și Jake gândea același lucru.
- E în regulă, zise Cassandra. Dacă nu aș vrea să spun, nu v-aș spune. Un doctor psihiatru de la Turner - unul dintre puținii oameni buni de acolo - a zis că, dacă vrei să supraviețuiești durerii sufletești, trebuie să o înfrunți.
Pe chip îi apăru un zâmbet palid.
- Poate mai bine mai târziu decât niciodată.
Se duse până la ușa care se deschidea în grădină și se opri acolo fără să se întoarcă înspre ei. Când vorbi, vocea îi răsună fermă și limpede.
- Aveam 18 ani când tata m-a trimis la Turner.Vârsta majoratului în 1963 era 21, așa că nu am avut de ales. Era un loc infernal. Doctorii și psihiatrii erau majoritatea niște bărbați bătrâni, interesați de pacienți numai ca specimene, un lut pe care să-l modeleze după cum voiau. Și pacienții erau majoritatea bătrâni, și cei mai mulți erau într-adevăr bătrâni. Un bărbat, mai tânăr decât ceilalți, era poate cel mai nebun dintre toți. Luptase în Războiul din Coreea și credea că noi toți - doctori, asistene, pacienți - eram dușmanul. Deseori trebuia să fie legat. Când nu era legat, exploda. Și urletele lui noaptea - erau înfiorătoare.
- James Lyons, zise Jake.
Cassandra îi aruncă o privire surprinsă.
- Într-adevăr. Uitasem cum îl chema. El era singurul suficient de apropiat ca vârstă de mine ca să putem vorbi, dar nu mi se dădea voia să am de a face cu el pentru propria mea siguranță. Doctorii nu voiau ca fiica celui mai mare binefăcător al lor să fie rănită.
Dumnezeule, cât de singură eram! Uneori sunt singură și aici, dar aici am grădina și lumina soarelui și pot să mă plimb pe unde vreau. Țipetele sunt țipetele păsărilor; vaietele sunt ale vântului. E o singurătate plăcută. Nimeni nu mă deranjează.
- Și o aveți și pe doamna Crespy, interveni Manny, pe un ton prea vesel.
- Da. E o persoană în care pot avea încredere. Mi-am pierdut toată încrederea în oameni la Turner. Primele 6 luni acolo au fost atât de groaznice, încât mi-am dorit să fi fost nebună. Să nu fiu nebună, dar să fiu închisă într-un asemenea loc, era o tortură mai rea ca statul în butuci.
Cassandra se chinui să-și recapete controlul, și în cele din urmă reuși.
- Am fost salvată de Isabella. Ea a fost internată vara - era de vârsta mea, și nici ea nu era nebună. A fost internată forțat de părinții ei, așa cum fusesem și eu de către tatăl meu, atâta doar că în cazul ei motivul fusese că părinții nu își puteau permite să o țină și s-au gândit că un spital va fi un loc mai bun pentru ea decât un institut de reeducare.
Isabella a plâns săptămâni întregi, pentru că se gândea că părinții ei nu o mai voiau și pentru că o dureau cumplit dinții. S-a rezolvat simplu; i s-au pus niște plombe și nu au mai durut-o. Ne-au repartizat în aceeași cameră și am devenit prietene chiar de la început. Am ajuns să și râdem.
Chipul Cassandrei se înnegură.
- S-a înțeles acolo cu unul dintre doctorii noi. Era tânăr, avea mai puțin de 10 ani în plus față de ea. S-a purtat blând cu ea; el a fost cel care a aranjat să i se repare dinții. Și curând s-a îndrăgostit unul de celălalt.
Manny văzu cum chipul lui Jake deveni alb ca varul. Asculta ca hipnotizat, dând doar din piciorul drept, un tic nervos din cauza anxietății.
- Continuați, o îndemnă el cu o voce răgușită.
- Eram fericită pentru ea și eram de asemenea invidioasă. Vedeam pasiunea pe care o simțeau unul pentru celălat și îmi doream și eu acest lucru - nu l-am simțit niciodată, știți. Când a descoperit că e însărcinată, Isabella a fost încântată. Avea de gând să-i spună copilului Joseph dacă era băiat, și așa îl numea întotdeauna: Joseph.
- Cum îl chema pe doctor? întrebă Manny, sigură de răspuns.
Jake părea incapabil să rostească un cuvânt.
- Vă mai amintiți?
- Bineînțeles că îmi amintesc. Era un bărbat atrăgător, singurul doctor de la Turner capabil să râdă. Domnul doctor Peter Harrigan. Nu știu ce s-a întâmplat cu el.
- A murit, reuși Jake să spună.
- Oh, ce păcat!
Nu exista nici cea mai mică urmă de regret în vocea Cassandrei.
- Curând după ce Isabella mi-a spus că e însărcinată, tatăl meu a murit. A lăsat bani prin testament spitalului, dar nu și pentru întreținerea mea, așa că am fost externată, slavă Domnului. Am vizitat-o pe Isabella de câteva ori imediat după aceea. Părinții ei muriseră, uciși de o explozie la o fermă din nord unde lucrau. Doctorul Harrigan i-a spus vestea. Isabella voia să plece de la Turner și a trebuit să fie imobilizată și sedată. Au închis-o, și de atunci n-am mai văzut-o niciodată.
- Au închis-o?
- Da. Era o cameră de izolare la spital. Pe locotenentul Lyons îl țineau acolo adesea. O foloseau pentru pacienții violenți, deși nu pot să-mi imaginez că Isabella a fost vreodată violentă.
Manny simți un fior de gheață în vine.
„Au vrut să ascundă ceea ce-i făceau.”
- Vă amintiți cine a autorizat închiderea ei în camera de izolare?
- Un singur om ar fi putut face acest lucru: doctorul Henry Ewing. El era directorul. Un nemernic abject. Toți ceilalți doctori erau îngroziți de el. Acum e decanul Facultății de Medicină Catskill. Exemplu tipic de urcare în vârf pe spinările oamenilor pe care i-ai torturat.
- Și doctorul Harrigan? întrebă Manny.
- A plecat imediat după accea. Nu s-a însurat niciodată cu ea, nici nu a luat-o cu el. Un ticălos nenorocit.
26.
Manny conduse înapoi până la New York. Când încercă să îi vorbească lui Jake, acesta o opri cu un semn al mâinii.
- Mă gândesc.
- Recunosc că ai multe lucruri la care să te gândești, dar nu-mi place gândul că nu sunt decât șoferul tău. Nu ar dori totuși Marele Om să își împărtășească gândurile?
Jake se întoarse spre ea, cu chipul pământiu și descompus.
„Așa va arăta peste 20 de ani, se gândi Manny, dacă nu-l fac să se apuce de regim alimentar și de exerciții fizice și dacă nu-l dă gata cazul ăsta.”
- Mă gândesc că ceva nu se leagă. Pete Harrigan pe care l-a descris doamna Collier nu este Pete pe care l-am cunoscut eu.
- Era tânăr atunci. Nu e posibil ca pur și simplu să se fi maturizat?
- Nu atât de profund. Sunt gata să accept că a fost implicat în experimentele acelea, că a fost chiar complice la morțile oamenilor cărora le-am găsit oasele. Poate s-a gândit că experimentele erau necesare, sau îi era teamă să nu-și piardă slujba, sau era în căutarea unui tratament. Inimaginabil este să o fi tratat pe Isabella în felul acela - să o lase însărcinată și apoi să fugă fără să-și asume nicio responsabilitate pentru ea și copil.
- Bărbații sunt netrebnici, replică Manny, gândindu-se la propriile suferințe. Sau, cel puțin, majoritatea bărbaților. E un comportament tipic. Uite, de exemplu, dacă tu m-ai lăsa acum cu burta la gură....
- Nu. Nu glumi. L-am cunoscut pe Pete ca pe buzunarul meu. Era un om fundamental decent. Bunătatea era a parte a structurii lui genetice.
- Poate l-a speriat ceva.
- Poate, dar era un adevărat luptător. Dacă o iubea pe Isabella și ea era însărcinată cu copilul lui, ar fi murit apărându-i.
Manny îi aruncă o privire întrebătoare.
- Și atunci cum se face că a plecat?
Jake stătea drept în scaun, hotărât, cu privirea din nou sclipitoare.
- Pete ne va spune.
Manny aproape că dădu cu mașina în șanț.
- Ce tot vorbești acolo?
- De când am plecat de la doamna Collier, m-am tot gândit de ce oare nu a lăsat Pete niciun indiciu în legătură cu copilul. Ne-a lăsat fișele dentare ale Isabellei și fotografia din Gazette - suficient de limpede că el și Isabella erau împreună - și numeroase indicii pentru a descoperi experimentele de la spital. O întregă mărturisire a vinovăției. Dar tăcere completă în ceea ce privește copilul.
- Poate i-a fost prea rușine de ceea ce a făcut ca să poată să recunoască, chiar și față de tine.
- Sau poate că nu voia să recunoască decât față de mine. Când urma să deschid cutia, era posibil să fi fost și altcineva prezent: Sam sau Wally - evident nu știa despre tine. Dar poate voia să-mi spună ceva numai mie singur, o mărturisire pentru prietenul lui cel mai bun și nimeni altcineva. Manny, mi-a lăsat încă un indiciu. Sunt sigur de asta.
Până când ajunseră în apropiere de New York, alcătuiseră deja un întreg plan de acțiune.
Manny urma să meargă la Facultatea de Medicină Catskill să îi vorbească doctorului Ewing; Jake urma să rămână în New York și să caute indiciul pe care era convins că i-l lăsase Pete.
„Probabil se înșeală, bietul de el” se gândi Manny, dar nu spuse nimic cu voce tare.
Schimbarea din el era atât de profundăă, entuziasmul său atât de mare, frumusețea sa atât de remarcabilă, încât Manny voia să-l vadă așa mereu, netulburat de nicio îndoială. Va avea suficient timp după ce vor încheia acest caz să își analizeze sentimentele - și pentru el să și le hotărască pe ale lui.
A doua zi dimineața, după ce Manny plecă, Jake îl sună pe Wally.
- Vrei să luăm prânzul împreună?
- Încântat, domnule doctor. În același loc ca de obicei?
- Nu, nu vreau să fiu pe undeva unde să mă poată vedea Pederson. Ce zici ce Carnegie Deli? N-o să mori dacă mănânci mâncare scumpă la o masă.
De fiecare dată când îl vedea pe Wally, Jake simțea un fior de mândrie; de data aceasta era în mod special adevărat.
Odată cu moartea lui Pete, Wally îi era acum cel mai apropiat confident în probleme de medicină, și de-abia aștepta să dezvolte cu el o relație în care timiditatea colegului să dispară și genialitatea lui să devină evidentă nu numai în biroul lui Jake, ci și în toată comunitatea medicilor legiști. Viitorul, îi zise în timp ce serveau pastramă, era la picioarele lui.
- Sunt flatat, domnule doctor, zise Wally. Cu adevărat. Dar ați fi putut lăsa laudele pentru când ne întoarcem la birou. De ce m-ați rugat să vin în centru?
Jake se lăsă pe spătarul scaunului, confortabil.
- Ai spionat vreodată pe cineva?
- Când eram în liceu, răspunse Wally, cu chipul făcându-i-se roșu ca racul. Am aruncat o privire în vestiarul fetelor.
- Cine n-a făcut-o? râse Jake. Nu, vreau să spun să spionezi cu adevărat. De exemplu să urmărești pe cineva fără să fii văzut?
- Da, aș fi perfect pentru asta. Nimic nu e mai puțin remarcabil decât un detectiv cu un picior strâmb congenital.
- Adevărat, zise Jake. Majoritatea timpului ai putea fi într-o mașină.
- Dar eu nu am mașină, vă amintiți? A trebuit să închiriați una când am fost la Turner.
- Și m-a costat o grămadă de bani. Misiunea asta s-au putea să îți ia câteva zile, și nu vreau să dau atâția bani pe o mașină închiriată. Poți să o iei pe a mea însă. Manny mă poate duce cu mașina ei dacă trebuie să plecăm din oraș. Altfel, oricum nu ies din New York.
Jake se aplecă înainte să mai muște încă o dată din sandvici, și în secunda aceea tot trupul îi zvâcni înapoi. Se ridică în picioare, scotoci prin buzunar și trânti 50 de dolari pe masă.
- Asta era! strigă el. Bineînțeles!
- Unde mergeți? îl întrebă Wally, uitându-se la el ca la un nebun.
- Afară.
- Dar misiunea? Pe cine trebuie să urmăresc?
Jake se apropiase deja de ușă.
- Asta e mai important.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai sigur că ghicise ascunzătoarea lui Pete.
„Ascunde la vedere.”
Mintea i se întoarse la ziua în care descoperiseră celelalte corpuri. El, Jake, le găsise. Lui Pete îi venise rău când le văzuse, mai ales văzând cel de-al patrulea schelet - Isabella.
„Nu a fost din cauza cancerului. A fost din cauză că îi verificase fișa dentară în noaptea aceea și confirmase că era ea după ce ne-am întors a doua zi dimineață.”
Spusese că îl epuizase soarele și se întorsese la mașină.
Jake rugă metroul în gând să meargă mai repede. Văzuse scepticismul lui Manny. Acum își dorea să fi fost și ea cu el, voia să-i împărtășească și ea entuziasmul. Ieși din metrou și alergă până la parcarea subterană unde se găsea mașina lui.
- Mi-am uitat ceva în mașină, îi zise el paznicului surprins. Trebuie să mă duc să-l iau.
- Știți că nu este permis, domnule doctor. Va trebui să merg eu să vi-l...
Jake trecu în viteză pe lângă el și alergă în josul rampei. Iată și mașina. Se strecură cu greu până la ea, julindu-și glezna.
„N-are nimic.”
Ajunse la ușa din față, de cealaltă parte a șoferului, și o trase înspre el. Torpedoul. Se deschise. Își băgă mâna înăuntru și scotoci. Vârât chiar în fund era un obiect pe care Jake mai pusese mâna de o mie de ori, dar niciodată într-un moment atât de important: o pungă ermetică pentru dovezi.
O scoase afară. Pete îi lăsase o scrisoare.
27.
Doctorul Henry Ewing avea 80 și ceva de ani, își dădu seama Manny, dar arăta mai degrabă de 60.
- I-ați spus asistentei mele că aveți o urgență, domnișoară Manfreda, zise el. Dar păreți a avea o sănătate excelentă. V-am făcut loc între programări dar, dacă nu ați venit decât să-mi vindeți ceva...
- Oh, este o urgență cu adevărat.
Manny simți că îl urăște din momentul în care i se prezentase. Îl privi cu mare atenție.
„Spune-i brusc, ca să nu aibă timp să se prefacă.”
- Am venit la recomandarea domnului doctor Harrigan.
Un mușchi de sub ochiul stâng allui Ewing se contractă spasmodic. Luă o agrafă de hârtii dintr-un vas de pe birou și începu să se joace cu ea între degete.
„Nu disimulează prea rău, dar nici suficient de bine.”
........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu