Tăcerea, Michael Baden, Linda Kenney

                                   1-6

                          PROLOG

             Multe lucruri o făceau să-și piardă cumpătul de furie: înghesuiala, cozile, pantofii ieftini, avocații fără etică - dar în vârful listei era să întârzie la tribunal.

   Manny ura acest lucru, îl ura cu patimă.

   Dacă ajungea la tribunal arătând ca o pacientă  evadată de la azilul de nebuni, așa cum se întâmpla uneori, întotdeauna își rezerva câteva minute să își revină. Orice s-ar fi întâmplat, nu apărea vreodată în fața vreunui judecător decât dacă era chintesența calmului și a stăpânirii de sine.

   După câteva minute la toaletă, machiajul ei era fără cusur; fiecare fir al părului de un roșu-aprins era la locul lui; ciorapii fini și perfect mulați și cel mai recent model de pantofi cu tot cui Vecchio; documentele îi erau în ordine, pledoaria finisată până la ultimul detaliu și ea era gata de atac. În fine, avea cercei în ambele urechi.

   Manny e de părere că o înfățișare impecabilă trădează o minte ordonată.

   Astăzi însă era foarte posibil nici să nu poată ajunge la timp, nici să aibă o înfățișare impecabilă. Nu, în această primă zi de joi din septembrie, atât de neașteptat de caldă, Manny întârziase și arăta îngrozitor.

   Nu era de fapt vina ei.

   Mașina ei sport ar fi trebuit să pornească, deși lăsase luminile de bord aprinse toată noaptea; ar fi trebuit să găsească un taxi disponibil în fața biroului ei, deși era ora de vârf.

   Ceilalți pasageri înghesuiți în trenul de navetiști ar fi trebuit să o lase să treacă în față, deși nu era nici măcar un centimetru liber și bărbatului din spatele ei părea să-i facă plăcere să se împingă în fundul ei. Și apoi, fără nicio explicație, trenul se opri chiar în apropiere de stația ei și rămase 10 minute în tunel, iar ea descoperi că își pierduse pe undeva unul din cercei; apoi trenul porni în sfârșit cu o smucitură și bărbatul din spate o călcă pe picior.

   Așa că nu era de mirare că era transpirată, agitată și cumplit de nervoasă când ajunge la Newark. Nu era câtuși de puțin cea mai grozavă stare de spirit pentru a pleda într-un caz de drepturi civile intens mediatizat, în fața unui juriu și a unui judecător federal, un caz la care ținea foarte mult, un caz pe care era hotărâtă să-l câștige.

   Lui Manny nu îi plăcea când oamenii erau tratați nedrept; de fapt, la asta se reducea totul. Atitudinea ei se transformase de multă vreme.

          În adolescență, Manny și prietena ei cea mai bună, Leigh, își căutaseră slujbe pe timp de vară la un nou magazin de patiserie de pe Main Street.

   Manny căpătase slujba. Dar Leigh, care era negresă, nu.

   „Nedreptate!” se revoltase Manny. Își jurase să se lupte și exact și asta făcuse.

   Organizase un boicot al magazinului, demonstrase în fața lui cu postere prin care îi acuza pe proprietari de rasism în practicile de angajare și convinsese postul de televiziune local să prezinte un reportaj pe această temă la știrile de seară. Și obținuse o slujbă chiar mai bună.

   Manny și Leigh fuseseră amândouă angajate pe post de consilieri la centrul comunitar de către directorul acestuia, care fusese impresionat de activismul ei.

   Acum, la 5 ani după absolvirea facultății de drept, Manny își câștigase o reputație de luptătoare tenace pentru clasele cele mai de jos. Acceptase și câștigase cazuri pentru cei dezavantajați social și deposedați de drepturi, pentru genul de clienți pe care firmele de avocați cu reputație îi considerau mult sub nivelul lor. Avocații care purtau costume scumpe și cravate de lux nu relaționau prea bine cu clienții în blugi prea largi, cu tatuaje și body piercing, deși ea - chiar și purtând Versace - avea acest talent.
   În afară de asta, clienții lui Manny nu își puteau permite să îi plătească 600 de dolari pe oră. Deseori îi plăteau foarte puțin sau chiar nimic. Dacă le câștiga cazul, lua un procent din despăgubiri.
   Manny era gata să facă din nou scandal, de data aceasta în procesul legat de moartea Esmeraldei Carramia.

          Așteptând să treacă printre detectoarele de metale, își recăpătă sângele rece, căci avea timp de ajuns să se aranjez înainte de începerea procesului - mai puțin de 10 minute, dar suficient. Era pregătită.
   Cunoștea toate dedesubturile cazului, îi învățase pe de rost faptele, atât de minuțios, încât părea să fi fost și ea prezentă la locul crimei.
   Evenimentele pricipale ale cazului Carramia se desfășuraseră în doar câteva minute, dar atât fusese de ajuns pentru a lăsa o familie cu inima frântă, un oraș împărțit în două tabere și poliția locală acuzată de rasism și brutalitate.

              Newark, New Jersey, 25 noiembrie 2003.
   Esmeralda Carramia intră în Steinless, ultimul magazin universal care se mai găsește în centrul orașului. Are nevoie de un cadou pentru ziua bunicii.
   Esmeralda, mult iubita Essie pentru bunica ei, este fiica unor emigranți din Republica Dominicană care tocmai s-au mutat de la Miami la Newark.
   Vânzătoarea, care este albă, o ignoră în mod ostentativ. Apoi o acuză pe Essie că ar fi furat o eșarfă de mătase de 49 de dolari. Essie neagă. Iese scandal. Este anunțată paza. Essie devine agitată. I se spune să se calmeze. Nu o face. Poliția sosește în câteva minute. Geanta lui Essie este controlată; se găsește în ea o eșarfă, de care e agățată încă eticheta cu prețul.
   Essie spune că vânzătoarea i-a pus-o acolo intenționat, se jură pe Fecioara din Guadalupe. Nimeni nu o crede. Poliția o scoate afară și încearcă să o aresteze. Essie opune rezistență. Începe să facă scandal.
   Părinții ei depun mărturie că acest lucru nu îi stă deloc în caracter.
   În învălmășeala produsă, un polițist este lovit cu genunchiul între picioare; altul primește un pumn în nas și începe să sângereze. Sosesc întăriri.
   În acest moment sunt deja  6 polițiști pe trotuar, și niciunul nu cântărește mai puțin de 75 de kilograme. Essie, la cei 1,55 metri ai săi, cântărește doar 47 de kilograme.
   Mai târziu, niciunul dintre participanți nu poate spune cine anume a fost responsabil de faptul că Essie a dat cu capul de asfalt. În timp ce o gabă în mașina poliției, agenții observă că își pierduse cunoștința.
   La spital Esmeralda Carramia este declarată în stare de moarte cerebrală.
   Avea 19 ani.

           Nedreptate!
   Manny preluase cazul două luni mai târziu, când părinții Esmeraldei veniseră la biroul ei încărcați de fotografii din copilărie și plini de justificată indignare. Veniseră în America pentru o viață mai bună, spuneau ei, și în loc de asta, oamenii care depuseseră un jurământ să o protejeze pe Essie o omorâseră chiar ei.
   Deși nicio sumă de bani nu avea să le-o aducă înapoi pe fiica lor, ceea ce voiau era ca oamenii responsabili de moartea ei să plătească.
   Manny se apucase de caz cu entuziasmul și elanul ei obișnuite. Luase depoziții de la polițiști, de la martori, de la angajații magazinului. Nu era nicio urmă de îndoială asupra faptelor: Esmeralda se zbătuse, căzuse și murise.
   Medicul legist angajat de ea fusese de acord cu concluzia examenului medical efectuat de stat asupra cauzei morții lui Essie: o lovitură puternică la cap care rezultase în hemoragie subdurală.
   Părinții și bunicii lui Essie depuseseră o mărturie simplă și elocventă. Essie a lor fusese ofată bună, religioasă, care nu făcuse niciodată nicio greșeală, darămite să fure.
   Manny trecu prin detectorul de metale și porni o alarmă. Polițistul federal îi trecu o baghetă de-a lungul corpului, oprindu-se la pantofi: italienești, de firmă, cu toc, cu groderie negru pe negru.
   - N-ar trebui să mai purtați pantofi din aceștia, domnișoară M., zise el. V-am zis de o mie de ori, au metal în tocuri.
   - Voiam să te verific, zise Manny cu cochetărie. Și-n plus, se potrivesc foarte bine cu hainele.
   Traversă podeaua de marmură verde cu alb a rotondei impunătoare a tribunalului și se duse la toaleta de femei de la etaj.
   Își aranjă machiajul, își prinse părul sus cu o agrafă și își netezi jacheta și fusta costumului de un albastru electric cu căptușeală din imitație de piele de leopard.
    „Nu e chiar rău”, se gândi ea, analizându-și reflexia în oglindă. Cercelul singur poate trece drept o chestie intenționată, de modă.
   La 29 de ani, Manny știa că unii dintre colegii ei credeau că poartă pantofi cu toc cui și culori stridente pentru a se face remarcată, dar acest lucru nu era cu totul adevărat.
   Hainele ei erau un fel de armură, un talisman. Ele declarau că Manny era o persoanăă care lua decizii îndrăznețe și că era încrezătoare și mulțumită de ea însăși. Hainele nu spun numai cine ești, spun de asemenea și cine vrei să fii.
   Când devenise avocat pledant, această filozofie se dovedise utilă. Știa în mod instinctiv că jurații vor fi mai înclinați să creadă că o avocată bine îmbrăcată, cu accesorii elegante, decât o femeie care încerca să arate ca un bărbat, cu papion, pantofi negri fără toc și un costum fără formă.
   Părinții ei o învățaseră să îți cumpere cele mai bune haine pe care și le putea permite, chiar dacă asta însemna să mănânce supă de fasole la cină. Chiar și acum nu avea decât supă în multe seri, dar o mânca, dacă era singură, într-un halat de baie Ralph Lauren.
   Familia ei se mândrea cu ea.

          Se examină pentru ultima dată în oglindă, conștientă de defectele sale - din cauza poftei de mânacare mai mult decât sănătoase și a înălțimii ei de 1,70 metri, trebuia să poarte haine mărimea 44, și nu 40, așa cum visa; avea, de asemenea, o mică umflătură pe o parte a nasului, o moștenire genetică de la tatăl ei, pe care nu avusese curajul să o corecteze cu chirurgia plastică - dar fu satisfăcută. Avea pomeții foarte frumoși - pe aceștia îi avea de la mama ei - iar focul din priviri, bucuria luptei, acestea erau numai ale ei.
   Manny își aminti să își agațe cu un ac de siguranță o bucățică de material roșu pe dosul jachetei, pentru noroc - o învățătură de la bunica ei, ca o precauție în plus. Nu voia să lase nimic la voia întâmplării; nimeni nu avea să o deoache, nu azi în orice caz. Trebuia neapărat să câștige.
   Intră în sala de judecată - o încăpere frapantă, cu scaunele juraților din pluș roșu și covor albastru - și se așeză la masa masivă din lemn de stejar a reclamanților.
   După 2 minute, ședința fu declarată deschisă și audierea publică începu.

            - Apărarea îl cheamă pe doctorul Jacob Rosen.
   Jacob Rosen. Poate el era motivul pentru care se simțea atât de încordată.
   Îl întâlnise pentru prima dată în martie trecut, când avusese nevoie de o a doua autopsie în cazul Jose Terrell și aranjase să-l aducă într-un elicopter până pe un câmp din New Jersey în apropiere de morgă - plătind din banii ei! - pentru a confirma că gloanțele care îl omorâseră pe Terrell fuseseră trase de polițiști în timp ce acesta avea mâinile sus, predându-se.
   Rosen sărise din elicopter ca un Frankestein lipsit de bun-gust și cu părul vâlvoi al unui om de știință nebun.
   Avea părul lung și bogat, castaniu presărat cu fire cărunte, și Manny avusese impulsul ridicol să-și treacă mâna pieptene prin părul lui, doar pentru a vedea cum se simte la atingere.
   Avea un pardesiu împăturit pe o geantă neagră ponosită și atât de burdușită de hârtii, încât nu se putea închide, dar dovedise un profesionalism de înaltă clasă; concluziile lui fuseseră atât de convingătoare, încât detectivul care trăsese gloanțele fatale își recunoscuse vina, municipalitatea plătise daune mamei băiatului și cazul nu ajunsese niciodată în proces.
   Și acum iată-l pe Rosen din nou, după 6 luni, depunând mărturie pentru apărare.
   Manny știa că experții privați puteau lucra pentru cine voiau, dar cu toate acestea se simțea trădată. Fusese atât de răbdător cu ea, atât de cooperant! Simțise că și el, la fel ca ea, fusese revoltat de primul raport, evident fals, al medicului legist din cazul Terrell. Atunci părea să fie interesat de adevăr; acum însă, Manny își dădea seama că mărturia lui putea fi cumpărată la mezat.
   Abia își ridică privirea când Rosen intră.
   Știa foarte bine ce urma să spună, dar propriul ei expert în medicină legală o asigurase că părerea lui nu era decât o tâmpenie. Și ce dacă îl considerase pentru scurt timp - un moment - atrăgător? Era Iuda în persoană.
   Astăzi, în timp ce se îndrepta spre scaunul martorilor, Rosen nu arăta decât ca un intelectual snob cu un salariu imens plătit de guvern, cumpărat de polițiști pentru a le justifica faptele rele.
   Manny ghici că avea aproximativ 45 de ani, dar în lumina din sala de judecată arăta mai bătrân. Și ar fi trebuit să se ducă la un curs de fitness pentru a-și îndrepta umerii căzuți. Purta un cosum negru, o cămașă neagră subțirică.
   În lunile de când nu îl mai văzuse își lăsase mustață. Mustață din anii 1970, haine din anii 1980 - ce naiba avea? Oare chiar nu-l informase nimeni că trăia în secolul XXI?
   În timpul interogatoriului, Rosen afirmă că era foarte posibil ca poliția să nu aibă nicio vină, vorbind despre un anevrism vascular al victimei.
   „Nicio vină!”
   - Deci, pentru a recapitula, zise avocatul, în calitatea dumneavoastră de profesionist, considerați că moartei domnișoarei Carramia nu a avut loc din cauza vreunei acțiuni a polițiștilor.
   - Corect, confirmă Rosen, întorcându-se spre juriu. După părerea mea de medic, se poate spune cu suficientă certitudine că decedata a murit din cauze naturale.
   „Da, exact. Adică trotuarul s-a înălțat în aer și i-a zdrobit craniul.”
   - Vă mulțumesc pentru sinceritate, doctore.
   Avocatul apărării afișă spre juriu unul dintre zâmbetele sale dezgustător de mieroase.
   - Nu mai am întrebări.
   Manny se ridică de la masa reclamanților și se apropie de martor. Avea de gând să-i sape groapa și să-l împingă înăuntru fără milă.
   - Domnule doctor, cu cât sunteți plătit pentru depoziția dumneavoastră de azi?
   - Onorariul meu este de 5000 de dolari - pentru timpul meu, nu pentru depoziția mea.
   Manny înălță disprețuitoare o sprânceană.
   - Pe zi?
   - Da.
   Pe ea nu o taxase atât de mult anul trecut pentru a doua autopsie. Poate că, dacă ar fi plătit mai mult decât apărarea, ar fi putut să-l angajeze pentru părinții lui Essie.
   - Înțeleg, spuse ea. Lucrați pentru municipalitatea orașului New York, corect?
   - Sunt medic legist al Departamentului municipal de Medicină Legală. Dar acum depun mărturie în acest caz în calitatea mea de medic legist.
   Manny simțea deja mirosul sângelui.
   - În funcția dumneavoastră de la municipalitate, nu e important să aveți relații bune cu poliția?
   Rosen se așeză picior peste picior, netulburat. Manny observă că sacoul costumului era peticit într-un loc.
   „Ce? Nu-și permite să-și cumpere un costum nou la 5000 de dolari pe zi? Ce ratat!”
   - Bineînțeles, zise el. Dar acest lucru nu îmi afectează părerea.
   - Domnule doctor, îi cunoașteți pe doctorul Justin West, medic legist al statului New Jersey, și pe doctorul Sanjay Sumet, patolog legist, care a depus mărturie pentru reclamant în acest caz?
   - Da. Amândoi sunt persoane de calitate și buni profesioniști.
   - Doctorii West și Sumet sunt ambii de părere că domnișoara Carramia a murit în urma unei lovituri la cap. Dar dumneavoastră pretindeți că a murit din cauze naturale - un anevrism la creier. Așa este?
   - Da. După cum am spus, un anevrism care s-a rupt.
   Rosen se mută în scaun, care scârțâi sub greutatea sa.
   Manny speră că Rosen se simțea tot atât de inconfortabil în cușca minciunilor sale pe cât îi era trupul în scaun. Dar nu îi detectă nicio încordare în voce.
   - Părerea mea se bazează pe materialul pe care l-am studiat: raportul de autopsie, declarațiile martorilor oculari și disecția creierului victimei pe care am efectuat-o și care a fost înregistrată de medicul legist.
   - Dar nu există nimic în dosarul ei medical care să indice că suferea de așa ceva.
   Rosen se întoarse spre judecător.
   - Aceasta este o întrebare?
   „Nemernic îngâmfat!”
   - Voi reformula, zise rapid Manny. Există ceva în antecedentele ei medicale care să sugereze că suferea de această - aruncă o privire cu subînțeles juriului - boală atât de rară?
   - Probabil că nu, zise Rosen ridicând din umeri.
   Manny își scutură capul de parcă nu mai auzise în viața ei ceva atât de bizar.
   - Și atunci, nu este părerea dumneavoastră excepțional de convenabilă pentru poliție? De fapt, nu le înmânați prin ea un permis frumos împachetat de „ieșire din închisoare cu cazierul imaculat”?
   Toți cei 6 avocați ai apărării săriră în picioare, ca majoretele la un meci important.
   - Obiectez! strigă unul dintre ei.
   Manny își dădu ochii peste cap în direcția lor.
   - Era doar o figură de stil.
   - Este provocatoare în mod intenționat, zise un altul.
   Judecătorul rânji.
   - Ce altceva?
   Manny începu să vorbească, dar judecătorul îi făcu semn să tacă.
   - Se respinge, zise el.
   - Mulțumesc, domnule judecător.
   Manny se întoarse iar spre Rosen.
   - Domnule doctor, nu este adevărat că, în cazuri precum cel de față, depozițiile polițiștilor implicați deseori nu prezintă încredere?
   Rosen se aplecă înainte.
   - Nu neapărat.
   „L-am prins!”
   - Serios?
   Arătă un document către intanță.
   - Acesta este rezumatul unei lucrări prezentate la o întâlnire a Academiei Americane de Medicină Judiciară și de Laborator din februarie 1993, bazată pe studierea a 21 de cazuri de moarte cauzată de polițiști într-un conflict. Concluzia este că legiștii nu ar trebui să se bazeze pe depozițiile poliției în asemenea cazuri, pentru că acestea sunt deseori inexacte, probabil din cauza stresului sau pur și simplu a lipsei de sinceritate. Cunoașteți această lucrare?
   - Cred că da.
   Oare Rosen îi făcuse cu ochiul?
   - N-ați scris-o chiar dumneavoastră, domnule doctor Rosen?
   „Oare cum poate să fie atât de imperturbabil? L-am nimerit drept în inimă.”
   - Nu ați înțeles ce spuneam, zise el. În acele cazuri, depozițiile poliției erau în conflict cu știința. Aici nu sunt.
   Manny se repezi asupra lui. Câteva șuvițe de păr îi scăpară din coafura aranjată în grabă.
   - Și vă așteptați ca juriul să creadă că Esmeralda Carramia pur și simplu s-a întâmplat să moară în timp ce era arestată? Ce spune știința dumneavoastră despre coincidențele implauzibile?
   Rosen începu să bată darabana cu vârful degetelor pe balustrada de lemn, primul semn de enervare.
   - Nu e o coincidență, răspunse el, ținându-și vocea sub control. Ruperea unui anevrism poate fi provocată de cazuri de stres emoțional sau efort fizic, ca de exemplu când ești prins furând dintr-un magazin și te lupți cu polițiștii.
   Oh, Doamne. Juraților nu le place să-i spui unui martor că e un expert nemernic și măgar, așa cum era ea tentată să o facă. Dar acea ultimă afirmație a lui Rosen fusese un punct pentru apărare.
   - Doctore Rosen, zise ea, revenindu-și. Doi dintre colegii dumneavoastră au depus mărturie că domnișoara Carramia a suferit o hemoragie subdurală, care este aproape întotdeauna rezultatul unei traume provocate de contactul direct cu o forță. Afirmați acum că ei mint?
   Rosen își frecă tâmplele.
   „Dacă am noroc, poate are chiar el un anevrism.”
   - Câtuși de puțin. Fără o disecție totală a creierului, a fost o greșeală ușor de făcut.
   Se adresă juriului cu o voce blândă, de parcă el era nenea John și ei erau vecinii lui.
   - Un anevrism este ca un balon foarte mic. Când s-a spart, sângele a pătruns prin arahnoida foarte subțire, membrana interioară care acoperă creierul, până la învelișul mai gros, dura, provocând o hemoragie subdurală din cauze naturale. Este adevărat că majoritatea hemoragiilor subdurale sunt cauzate de traume. Aceasta nu a fost.
   Pentru a demonstra, Rosen formă o minge cu mâinile ținute căuș și apoi o deschise pe cea de sus, de parcă avea țâțâni la degetele mici.
   „Dumnezeule, se gândi Manny. Crește în ochii juriului. Capătă tot mai multă autoritate. Și jurații încep să îl creadă!”
   - În plus, continuă Rosen, când partea de sus a craniului a fost îndepărtată la autopsie, sângele scurs din inciziile portmortem s-a adunat în partea de jos a craniului, făcând sângerarea subdurală să pară chiar mai mare. A putut foarte ușor fi confundată cu o rană traumatică, dar de fapt este compatibilă cu afirmația polițiștilor că victima nu a lovit nicio clipă asfaltul cu capul.
   - După părerea dumneavoastră, mârâi furioasă Manny, văzând cum nesiguranța umbrea chipurile juraților.
   „Dacă dobitocul ăsta pompos în convinge....”
   - O părere confirmată de vomismentul pe care medicul legist l-a descoperit pe hainele victimei, zise Rosen. Voma este un semn clasic al unui anevrism rupt.
   Manny simți că îi crește tensiunea în mod îngrijorător. Părul îi cădea umed pe umeri. Nemernicul ăsta distorsiona suferința fetei în argumente cu care să-i facă scăpați pe polițiști.
   - Voma aceea, zise ea, este dovada traumei pe care 6 polițiști au pricinuit-o unei fete de 47 de kilograme. Sau nu ați citit raportul doctorului Sumet?
   - L-am citit. Dar ceea ce dânsul nu a observat a fost că vomismentul preluat de pe mâneca jachetei conținea ouă, roșii și turte de porumb.
   - Exact. Ceea ce victima mâncase la micul dejun.
   - Domnișoară avocat, începu Rosen, debordând de condescendență. După spusele familiei sale, domnișoara Carramia a mâncat la 10.30 dimineața. Dacă ar fi vomat ca rezultat al arestului de 4 ore mai târziu, mâncarea ar fi fost în cea mai mare parte digerată. Nu era. Aceasta este o dovadă că voma a precedat arestul. Fata a murt din cauze naturale. Asta e ceea ce ne spune știința.
   Manny aruncă o privire rapidă către juriu.
   „Oamenii aceștia îl cred.”
   Îi veni rău, o trecură fiori reci.
   „Contraatacă. Dar cum?”
   - Domnule doctor, zise ea. În afara acestor speculații suspecte, nu aveți nicio dovadă solidă a ceea ce s-a întâmplat cu domnișoara Carramia, nu-i așa?
   Rosen se lăsă pe spătarul scaunului, arătând exasperant de confortabil. Manny și-l imagină brusc cu o pipă și în papuci de casă.
   - Corpul întotdeauna ne spune povestea sa, zise el. Nu numai despre cum au murit oamenii, ci și despre cum au trăit.
   Manny se simți cuprinsă de un fior de teamă.
   „Nu contează că e un nemernic arogant. Termină-ți numai interogatoriul.”
   - Ei, asta-i acum, doctore. Doar n-o să ne spuneți acum că puteți citi un corp așa cum citește un medium în frunzele de ceai?
   „Greșeală! Nu pune niciodată o întrebare la care nu poți răspunse. Ce naiba fac?”
   - Dați-i drumul! Luminați-ne. Ce știți dumneavoastră despre moartea Esmeraldei Carramia care nu a fost dezvăluit în timpul unei investigații de 2 ani de zile?
   - În primul rând, zise el, Esmeralda Carramia făcea parte dintr-o bandă.
   Manny auzi un icnet și se întoarse să vadă în spatele ei. Doamna Carramia își acoperise fața cu amândouă mâinile și începuse să plângă în hohote.
   - Dovada este în fotografiile de la autopsie, continuă Rosen. Domnișoara Carramia avea un tatuaj pachuco.
   Manny își înghiți oftatul de ușurare.
   - Vreți să spuneți crucifixul? Un simbol religios?
   Rosen se uită acum direct către jurați.
   - O cruce, da, dar are 3 semne în partea de sus care înseamnă mi vida loca: „viața mea nebună”. Este semnul apartanenței la o bandă, deseori făcut cu cerneală sau cenușă. Al ei avea de asemenea un al patrulea semn în partea dreaptă de jos.
   Își coborî vocea. Jurații se aplecară în față să audă mai bine.
   - Acesta indică dependența de heroină. În bandele extrem de dure este ca o medalie de onoare. De obicei este un tatuaj de închisoare, fiindcă veni vorba.
   Manny simți că amețește.
   Îl văzu pe domnul Carramia, cu chipul pământiu, conducându-și soția afară din sală. Arătau ca 2 copii prinși cu mâinile în cutia cu bomboane. Rosen o transformase pe fetița lor angelică într-o hoață narcomană care făcea parte dintr-o bandă. Iar părinții ei știuseră acest lucru încă de la început.
   - Obiecție, zise Manny cu glasul șters, inexpresiv.
   „Pierdut. Am pierdut.”
   Un avocat al apărării se ridică imediat în picioare.
   - Avocata a deschis subiectul când a pus-o pe mama domnișoarei Carramia să depună mărturie în legătură cu viața ireproșabilă a fiicei ei.
   - Într-adevăr, zise judecătorul dând din cap.
   Ceilalți din sală, prietenii lui Essie și prietenii polițiștilor, rămaseră tăcuți pentru un moment și apoi începură să vorbească, fără să ia seama la ciocănelul judecătorului.
   Numai Rosen era nemișcat, stând pe scaunul martorilor ca un rege pe tron - sau, se gândi Manny, ca un călău.
   - Nu mai am întrebări, șopti ea.

                                               1.

                  Era o seară ploioasă de vineri fără cusur, după părerea lui Jake.
   Procesul se terminase, adevărul ieșise învingător - îi părea rău de Manny Mandreda: făcuse treabă bună, dar pur și simplu nu avusese dovezile corecte - și acum Jake era singur în bucătăria sa din Upper East Side, mâncând mâncare chinezească, citind un tratat despre dispersia stropilor de sânge și ascultând coloana sonoră a filmului Anatomia unei crime, compusă de Duke Ellington. Un film genial, o muzică extrem de sugestivă.
   „E liniște, e minunat.”
   În afară de cutiile de carton cu mâncare la pachet, masa cu tăblie de vinil în argintiu și roșu era acoperită cu teancuri de hârtii; se va ocupa de ele în cursul weekendului.
   Jake cumpărase casa din piatră cafenie cu 5 etaje la mijlocul anilor 1980, imediat după ce fusese angajat la Departamentul de Medicină Legală. Putuse să și-o permită doar pentru că se afla la nord de Ninety-sixth Street, lângă Harlem, în zilele acelea un cartier nu tocmai simpatic. Dar Jake nu o considera o investiție și nici măcar o posesiune.
   Vedea în ea istoria New Yorkului: bogătașii care populaseră pe vremuri zona, munca atentă a zidarilor din secolul al XIX-lea, diversitatea unei comunități în continuă schimbare.
   Când avusese în sfârșit suficienți bani să aranjeze casa, era deja atât de plină de cărți și artefacte de medicină legală încât nu știuse de unde să înceapă. Și, în plus, nu avea timp. Locuia în New York.
   Oamenii mureau aici cu sutele în fiecare zi. Nu avea niciodată timp.
   Muzica se opri și Jake se opri și el din mestecat, uitându-se la mâncare cu mare atenție.
   Sosul de la puiul cu susan, își dădu el seama, avea aproape consistența sângelui de om. Luă un cuțit, îl cufundă în sos și stropi cu el masa de bucătărie și perete din spatele ei, de parcă cineva ar fi înjunghiat puiul din spate.
   Sună telefonul.
   „La naiba.”
   Ridică receptorul.

            - Rosen.
   - Ți-a fost dor de mine?
   Cele câteva cuvinte îi provocară un fior de plăcere.
   Singura voce căreia îi era permis să îl deranjeze în momentele de singurătate era cea a lui Pete Harrigan - la orice oră și în orice loc.
   Pete, cu 30 de ani mai în vârstă decâtJake, era unul din cei 2 oameni de pe lume pe care Jake îi iubea. Celălalt era fratele său Sam, și Sam nu se bucura de privilegiul de a-l deranja.
   - Sigur că mi-a fost dor de tine.
   Jake studie mizeria de pe masă.
   - De fapt, tocmai mă gândeam la tine. Influența lungimii cuțitului asupra desenului format de stropii de sânge.
   - Mă flatezi, zise Harrigan. Dar tu ar trebui să fii în oraș la o întâlnire. Nu trebuia să te întâlnești cu experta aceea în amprente de la....
   - Am anulat-o, replică Jake rapid, simțind un fior de durere. Prea repede după divorț.
   - Probleme cu femeile, probleme la birou. Am auzit că ai avut o încăierare cu șeful. Prea multă muncă pentru tine, prea puțină în serviciul comunității.
   Harrgian fusese la un moment dat șef el însuși. Acum pensionar, era clar că avea încă relații la Departamentul de Medicină Legală.
   - Hei, zise Jake. Tu ai fost cel care m-a învățat că orice medic legist mai de Doamne ajută îi enervează pe ăia de la conducere. Intră în descrierea postului.
   - Și tu ai fost cel mai bun elev al meu. Ai devenit specialist în enervarea oamenilor. Ce mai face Wally?
   Harrigan avea obiceiul să schimbe brusc subiectul conversațiilor.
   - E înfloritor. Omul ăsta e un dar de la Dumnezeu. Îți mulțumesc în gând pentru el în fiecare zi.
   Doctorul Walter Winnick - Wally - era un protejat al lui Harrigan, pe care acesta i-l recomandase lui Jake. Avea un picior strâmb congenital, dar mintea îi era ascuțită brici; Jake nu ar fi reușit să facă față fără el cantității de muncă pe care o avea de prestat.
   - Mă bucur să aud asta.
   - Ce face Elizabeth? întrebă Jake.
   - Bine. O să ajungă guvernator al statului New Jersey. Însă, de când s-a măritat cu tipul ăla, Markis, aproape că nu mai trece pe aici. Dacă vreau s-o văd pe fiică-mea trebuie să mă duc la New Jersey, și chiar și atunci trebuie să-mi fac programare prin agentul ei de presă.
   Urmă o tăcere.
   „Ciudat”, se gândi Jake.
   În general, Pete era atât de volubil încât Jake nu putea să-l facă să tacă. Auzea respirația grea a lui Harrigan.
   „Oare e bolnav, se întrebă Jake, sau are probleme?”
   - Ce s-a întâmplat?
   - Hai să vorbim despre serviciu.
   - Sigur, zise Jake, ușurat. Ai auzit despre cazul Carramia?
   - De fapt, nu. De data asta nu te caut în legătură cu cazurile tale. Acum te caut pentru unul de-al meu.
   - Zi, spuse Jake.
   O ezitare, o tuse.
   - Mă întrebam dacă n-ai vrea să vii până aici și să mă ajuți să descifrez niște oase.

               Doctorul Harrigan locuia într-un mic orășel, Turner, situat pe malul unui lac, la două ore nord de New York.
   Jake ajunse în fața casei lui la ora 6 a doua zi dimineața.
    Era o căsuță cu mansardă, cu obloane galbene, care pe dinafară arăta mai degrabă a casă de păpuși decât a locuința unui expert în medicină legală respectat pe plan mondial.
   Cei 2 bărbați se îmbrățișară.
   - Va trebui să luăm mașina ta, zise Pete. Fordul meu s-a stricat.
   Puse o cutie cu instrumente de autopsie, un aparat de fotografiat și câțiva saci mortuari pe bancheta din spate a Chevroletului Camaro al lui Jake și aduse două căni de cafea în fața casei.
   Purta aceeași pufoaică albastră pe care i-o dăruise Jake cu 7 ani înainte, la pensionare; Jake purta impermeabilul verde-închis pe care i-l cumpărase Marianna în timpul singurei lor excursii la Londra.
   - Sper că îți dai seama că trăiești în centrul geografic al lui naiba-n cărți, zise Jake când Pete scoase mașina cu spatele.
   - E captivant totuși, replică Harrigan zâmbind. Delicte de anvergură. Chiar săptămâna trecută, de pildă, primarul nostru a împușcat un elan în afara sezonului de vânătoare. Consiliul orașului dezbate încă ce amendă să-i dea.
   Jake își sorbi cafeaua fierbinte. Era amară și tare; având în vedere lipsa lui de somn, urma să aibă mare nevoie de ea, și în cât mai mare cantitate.
   - Ai trăit în New York mai mult de 30 de ani.
   - Mi-a trecut.
   După aproape 4 decenii în medicina legală, Harrigan se pensionase la țară ca să-i facă plăcere soției sale, Dolores, care murise mai puțin de 3 ani mai târziu. Plictisit de pescuit, preluase postul de medic legist al districtului Baxter, adică semna unul sau două certificate de deces pe săptămână și făcea două-trei autopsii pe lună.
   La vârsta de 72 de ani, era medicul legist cu cea mai mare vechime din statul New York, aflat încă în funcțiune.
   - Deci, explică-mi, zise Jake. De ce a trebuit să vin aici cu noaptea-n cap?
   - Pentru a fi aici înainte ca excavările să înceapă din nou.
   - Ce excavări?
   - Pe câmpul acela care se vede acolo.
   - Și sapă cineva sâmbătă dimineața?
   - Se pare că, atunci când construiești un mall, nu poți sta după nimeni - și nici după niște oase, zise Pete.
   Mergeau pe o stradă cu două benzi, printr-o zonă verde.
   - Un mall? Aici?
   - Se zvonește că guvernatorul are de gând să dea unui trib de irochezi dreptul de a construi un cazino. Consiliul orașului e înnebunit la gândul atâtor turiști, așa că, firește, vra să le ofere un loc unde să cheltuiască tot ce câștigă. Și ce lor mai potrivit decât în spatele azilului de nebuni din Turner?
   - Că mare șansă și are să câștige ceva, bombăni Jake.
   Pete îi aruncă o privire amuzată.
   - Tu nu ai fost niciodată cine știe ce jucător, nu-i așa?
   - Numai în dragoste. Și uite cu ce m-am ales: o pensie alimentară.
   Jake încă se gândea la divorțul părinților săi cu aproape aceeași durere pe care o simțise la al lui. Își amintea cum îmbrățișase piciorul tatălui său când acesta plecase.
   Fratele lui mai mic, Sam, nu era decât un bebeluș. nu putea nici măcar să stea în picioare, și nu înțelegea ce se întâmplă. Dar copilăria lui Jake intrase în declin din acel moment.
   După 20 de ani de medicină legală, era convins că factorii de cel mai mare risc ai crimei sunt dragostea și căsătoria. Credea că jurământul de căsătorie ar trebui să afirme: „Promit să te iubesc, să te cinstesc și să nu te omor.”
   Își alesese o carieră în medicina legală atât pentru a servi societatea, cât și pentru a dovedi că un puști delicvent poate să realizeze ceva în viață. Timpul necesar pentru a face ca o căsătorie să funcționeze nu era compatibil cu țelurile sale.
   Mergeau în continuare pe aceeași stradă, și lumina soarelui tocmai începea să străbată printre copaci.
   - De-abia începuseră săpăturile la nenorocitul acela de centru ieri după-amiază, zise Pete, și lala excavatorului a scos la lumină partea de sus a unui craniu. Falca de jos, mandibula, lipsea, probabil luată cu pământul înainte ca oamenii să își dea seama ce era acolo. Pe un șantier de construcții de genu acesta, primul impuls este să ignori tot ce-ți stă în cale, dar șoferul de pe excavator a chemat autoritățile și acestea m-au chemat pe mine. Am găsit o ulnă și o tibie împreună cu craniul și am ordonat oprirea lucrărilor; am lăsat oasele acolo, bineînțeles.
   Harrigan îi aruncă lui Jake o privire.
   - Te las pe tine să ghicești cât a zis proprietarul că îl va costa întârzierea.
   Jake zâmbi în spatele cănii de cafea.
   - Ochii din cap?
   - Exact.
   - Presupun că nu sunt niște oase de colonist de pe vremuri, altfel nu m-ai fi chemat până aici.
   - Te-ai prins. În mai puțin de o oră, scena mișuna de oameni: proprietarul terenului - R. Seward Reynolds - lacheii și avocații lui, primarul, șeriful, jumătate din consiliul orașului și minunata Marge Crespy, decana de vârstă a Societății de Istorie din Turner.
   - Dumnezeule mare!
   - Absolut toți păreau foarte dornici ca rămășițele să fie ale unui colonist. Le-am spus: „Imposibil”.
   Jake se simți cuprins de senzația obișnuită de greață pe care o avea de fiecare dată când îi încolțea bănuiala de corupție.
   - Sigur. Un colonist înseamnă că scapă de procesul pentru teritoriul cine știe cărui cimitir indian și de investigarea vreunei crime care să țină blocat terenul. Nu trebuie decât să înmormânteze oasele altundeva și să continue cu mallul.
   Jake își privi prietenul și mentorul, simțind furia lui Pete.
   - Crezi că e vorba de un indian american?
   - Am găsit un incisiv. Nu e în formă de lopată. Craniul are orbite dreptunghiulare și o deschidere nazală triunghiulară. Tu ce zici?
   - Alb.
   Harrigan dădu din cap.
   - Și asta e bine, cel puțin din punctul de vedere al primarului. Era să facă apoplexie numai la gândul unei dispute pentru vreun teritoriu indian.
   - Și atunci care-i problema?
   - Oasele aveau greutatea normală și nu erau poroase.
   - Ceea ce înseamnă că au probabil mai puțin de 50 de ani vechime.
   - Și nu erau lipicioase. Limba nu minte..
   Jake își imagină reacția doamnei Crespy când Pete atinsese rămășițele cu limba, încercând să afle dacă deveniseră lipicioase din pricina texturii poroase și a absenței materiei organice.
   - Cadavrele sunt recente. Le-ai spus acest lucru?
   - Bineînțeles. Dar, având în vedere  că aici se mizează pe o sumă atât de drăgălașă de obținut din impozite, evident că nu au fost câtuși de puțin dispuși să ia de bun cuvântul unuia care linge oase.
   - De aceea m-ai chemat? Ca să îți confirm concluziile?
   - Parțial. Am avut în minte și alte considerente practice. Mâinile și ochii nu îmi mai sunt la fel de agere ca mintea. Inima mă cam lasă. Am hotărât deja să renunț la post de sfârșitul anului.
   Harrigan făcu o pauză.
   - Acesta s-ar putea să fie ultimul caz interesant pe care îl voi avea. Mi se pare potrivit să îl elucidăm împreună.
   „Încearcă să mă convingă”, se gândi Jake, frapat de tonul pe care nu îl mai auzise niciodată.
   De de?
   Și-l amintea pe Harrigan ca pe medicul viguros care îi fusese mentor din momentul în care se întâlniseră la morga spitalului Bellevue; Jake era încă la facultatea de medicină și Departamentul de Medicină Legală folosea vechea morgă de la Bellevue. Acum își studie prietenul ca un om de știință, așa cum învățase să fie chiar de la Pete.
   Ceea ce văzu fu un om ale cărui mâini tremurau ușor, a cărui piele devenise translucidă și pergamentoasă, ai cărui ochi apoși își pierduseră o parte din limpezime și din acuitate.
   „E bătrân. Mai bătrân și mai obosit decât l-am văzut vreodată.”
   - Bineînțeles că am să te ajut, zise Jake mișcat. Sunt onorat.
   - Of, Doamne, pufni Pete. Nu mă lua cu sentimentalismele. Ai puțină demnitate omule.
   - Fii politicos, îl avertiză Jake. Sau nu-ți mai primești porția de Johnnie Walker Blue.
   - Blue? întrebă Pete cu ochii brusc măriți.
   - În geanta mea cu haine de schimb. O mică atenție din partea celui mai fervent admirator al tău..
   - Am ajuns, zise Pete, oprind mașina. Hai să terminăm cu toată treaba asta cât mai repede ca să ne întoarcem acasă să-l bem.

             Deja mai mult de 10 mașini erau parcate pe iarba pipernicită de la marginea șantierului de construcții, inlusiv o mașină a poliției.
   Pete și Jake se îndreptară spre excavator, un monstru mut care stătea la marginea  câmpului, neputincios ca o jucărie. În apropierea lui erau adunați 15 oameni, între care o singură femeie, de aproximativ 50 de ani, îmbrăcată cu o haină albastră și cu un aer aprig - fără îndoială, doamna Crespy, se gândi Jake.
   Majoritatea bărbaților purtau blugi, cămăși de flanel și cizme de lucru, îmbrăcămintea universală a muncitorilor în construcții. Alți 3 stăteau la câțiva metri distanță de ceilalți, 2 dintre ei în pantaloni de bumbac și cămăși deschise la gât, al treilea cu burtă și cu o insignă.
   De îndată ce îl văzu pe Harrigan, femeia li se alătură.
   - Cel din stânga e primarul, șopti Pete. Lângă el e șeful proiectului lui Reynolds. Celălalt e șeriful, evident.
   Era limpede că grupul îl așteptase pe Harrigan. Îl priviră pe Rosen cu suspiciunea rezervată străinilor într-un oraș mic.
   - Dânsul e doctorul Jacob Rosen de la Departamentul de Medicină Legală din New York, zise Pete. Primarul Bob Stevenson, șeriful Joe Fisk, Harry King - șeful de șantier - și, bineînțeles, doamna Crespy.
   Toți dădură mâna cu Jake cu excepția lui Fisk, care îi întoarse spatele, murmurând ceva ce Jake nu reuși să înțeleagă.
   - Doctorul Rosen este cel mai bun specialist în domeniu, zise Pete - prea entuziast, după părerea lui Jake. L-am rugat să vină să ne ajute la dezgropare.
   Primarul Stevenson nu se arătă deloc încântat.
   - Ei, Pete, zise el. Știi că orașul nu-și poate permite ditamai expertul din New York...
   - Doctorul Rosen se oferă voluntar ca o favoare personală făcută mie. Așa că, hai să nu irosim această ocazie.
   Grupul ajunse la marginea tăieturii adânci făcute cu o zi înainte în pământ de imensa mașină. În apropiere fusese întinsă o prelată neagră, pe care se găseau două oase și partea de sus a unui craniu. Niciunul dintre spectatori nu părea dornic să se apropie mai tare.
   Jake se ghemui lângă prelată și ridică craniul în mâini. Era așa cum îl descrisese Pete: de greutate normală, neporos. Era clar că aveau mai puțin de 50 de ani vechime.
   Doamna Crespy făcu un pas înainte. Purta un pulover pe gât pe sub haină, blugi perfect curați și o pereche de cizme de cauciuc, și îi amintea lui Jake de învățătoarea lui din clasa I, o femeie pe care o urâse din toată inima..
   - Poate e acolo în pământ de secole, zise ea pe un ton vehement. Cine ar putea spune?
   - Eu pot, replică Jake. Și doctorul Harrigan de asemenea.
   - Nu am găsit cuie de fier sau vreun coșciug putrezit, așa cum se întâmplă de obicei lângă oasele unui colonist, explică Pete cu răbdare, cu vocea răgușită. Și, în plus, oasele sunt relativ noi.
   - Eu zic să-l lăsăm pe domnul King să se întoarcă la treabă, interveni șeriful, stând lângă Jake ca un supraveghetor lângă un sclav.
   Jake își înălță privirea spre el și întâlni o expresie de răutate pură.
   - Nu, până nu examinăm oasele, zise el. În momentul acesta ele reprezintă o enigmă pe care trebuie să o descifrăm.
   - Sunteți absolut siguri că oasele sunt noi?
   - Încă nu. Tocmai de aceea doctorul Harrigan....
   Jake se întrerupse la mijlocul frazei și arătă cu mâna spre porțiunea excavată, unde o fâșie mare de sol fuseseîndepărtată, dezvelind pământul de dedesubt. În cea mai mare parte acesta era compact și maroniu-închis. Dar, la stânga locului unde fuseseră găsite oasele, se vedeau pete de pământ mai deschise la culoare, mai puțin compacte.
   - Pete! zise el. Uită-te aici.
   Jake observă că Harrigan se aplecase cu oarecare dificultate.
   - Dumnezeule mare! șopti el.
   - Ce e? întrebă exasperat șeriful Flask. Ce facem aici, ne jucăm de-a cine știe câștigă? Întârziați cel mai important proiect din istoria orașului pentru că ați găsit niște oase pe care probabil le-a târât aici vreun câine. Espe impardonabil.
   Jake se ridică în picioare, ignorându-l în mod ostentativ.
   - Când un corp e înmormântat, solul se schimbă. Chiar și după ce ai pus pământul la loc, acesta nu mai e la fel. Chiar și dacă iarba crește la loc, sub ea se vede încă răășirea solului.
   Jake arătă spre granița dintre cele două nunațe ale pământului.
   - Aici se poate vedea unde pământul a fost săpat și apoi pus la loc.
   - Și pe cine naiba interesează asta? mârâi șeriful.
   Jake îl fixă lung cu o privire rece.
   - Pe dumneata. După numărul de zone răvășite, aici sunt îngropate mai multe corpuri.

                                               2.

                     Unul câte unul, oasele fură scoase cu migală din pământ și puse pe prelată.
   Jake îl examină pe fiecare, fără să ia seama la soarele din ce în ce mai arzător, cu mintea surescitată de entuziasm.
    „E ca și cum ai compune un puzzle al lui Dumnezeu”, se gândi el, aranjând oasele laolaltă în poziția lor anatomică.
    Destul de curând nu mai lucra decât el.
   Pete, după ce reexaminase craniul femeii, slăbit din cauza căldurii, se dusese înapoi în mașina lui Jake pentru a ațipi; ceilalți, repede plictisiți, se hotărâseră să meargă în oraș să ia micul dejun. Muncitorii constructori fuseseră trimiși acasă pentru ziua aceea.
   Jake era ușurat.  Formă schelete - 3 bărbați și, da, o femeie.
   „Ce povești aveau oare de spus? se întrebă. Cine le adusese pe câmpul acesta să le îngroape?”
   Când termină, se duse înapoi la mașină să-l cheme pe Pete.
   - N-o să-ți vină să crezi, îi zise el prietenului său.
   Știa că aveau sarcina să restituie într-o anume măsură ceea ce scheletele pierduseră; era un lucru pe care viii îl datorau morților. Din moment ce acești oameni nu mai puteau vorbi în nume propriu, era datoria lor să vorbească pentru ei.
   Se întoarseră pe câmp împreună și priviră scheletele.
   Pete rămăsese tăcut de când îl trezise Jake; acum părea dus undeva departe, încremenit la vederea atât de multor morți.
   - Uite, spuse Jake. Acesta din urmă e al unei femei, am găsit mandibula. Se potrivește cu partea de sus a craniului pe care l-a scos prima dată excavatorul.
   Pete se uită fix și apoi se scutură. Gestul păru să îl scoată din transă.
   - Ai dreptate, zise el cu efort. Ar trebui să ducem oasele la morgă. Spitalul public al districtului Baxter se află la 8 kilometri de aici.
   Își scoase telefonul mobil.
   - Îi sun pe ceilalți și le spun să vină să ne întâlnească acolo.
   „E bolnav”, își dădu seama Jake.
   Într-adevăr, acesta urma să fie ultimul lor caz împreună. Era sigur de asta.

                    Pe la ora 4 în acea după-amiază, întregul grup se reunise într-o sală de la subsol, lângă morgă. Cele 4 schelete erau întinse pe 4 tărgi în interiorul morgii - incomplete, dar Jake știa că și așa erau în stare să își spună povestea, cel puțin parțial.
   O femeie și 3 bărbați. Dar mai erau multe alte lucruri de aflat de la oase: înălțimea, vârsta, rasa, cauza și momentul morții.
   În viață, oamenii aceștia avuseseră nume, fețe, meserii, opinii, emoții. Acum erau reduși la o serie de numere, în ordinea dezgropării, scrise pe câte o bucățică de hârtie aflată la picioarele fiecărei tărgi.
   Publicul îi privea cu solemnitate, chiar și șeriful Fisk părea impresionat.
   - De unde știți că numărul 4 era o femeie? întrebă doamna Crespy.
   Jake indică marginea de sus a orbitei unde fusese ochiul stâng.
   - Aceasta se numește glabelă - marginea sprâncenei. La femeie este netedă. La bărbați, ieșită în afară.
   Îi văzu pe câțiva dintre cei prezenți pipăindu-și sprâncenele și zâmbi pe sub mustață. Așa se întâmpla de fiecare dată.
   - La fel și protuberanța occipitală de pe spatele craniului.
   Întoarse craniul în mâini și își trecu un deget peste suprafața posterioară, curbată lin.
   - Este mai proeminentă la bărbați, mai netedă la femei.
   Se uită mai îndeaproape la falca de sus.
   - Și era tânără. Al treilea molar încă nu îi ieșise.
   Harrigan începu să facă măsurători și să dicteze într-un minicasetofon. Jake își dădu seama după expresia feței sale că era profund emoționat.
   - Scheletul numărul 4, majoritatea oaselor prezente, femeie. În afară de molarii 3 care nu au ieșit, lipsa fuziunii mediale a celor două clavicule indică o vârstă sub 22 de ani. Coastele 8 și 9 din dreapta prezintă fracturi în partea posterioară. Gradul de vindecare sugerează că au survenit cu aproximativ două săptămâni înaintea morții. Forma simfizei pubiene indică o naștere vaginală.
   Pete făcu o pauză, respirând greu, adânc.
   - Domnule șerif, este foarte posibil ca această tânără să fi avut un copil aflat încă în viață.
   Paloarea lui era complet nefirească.
   - Poate ar trebui să ieși puțin la aer, zise Jake.
   - Nu, refuză Harrigan, clătinând din cap. Hai să terminăm. Whisky-ul acela începe să mă tenteze grozav.
   Își puse reportofonul la gură.
   - Scheletul 3. Și la acesta sunt prezente majoritatea oaselor. Calcifierea cartilajelor coastelor 1 și 2, osteofite din cutia toracică și de pe coloana lombară și fuzionarea suturilor craniului înseamnă că avea cel puțin 35 de ani.
   - Osteofitele sunt portuberanțe osoase de pe șira spinării, explică Jake grupului. Apar odată cu înaintarea în vârstă.
   Harrigan ridică iar craniul.
   - Și aici este prezentă o anumită cantitate de păr negru; de data aceasta măsoară 5 cm în lungime. Observați adâncitura de formă ovală de pe vertex din oasele parietale, în vârful craniului. Pare să fie de aproximativ 10/7 cm. Nu a apărut post-mortem.
   - Vrei să spui că cineva i-a zdrobit capul? întrebă Fisk.
   - Nu chiar. Dacă ar fi o fractură proaspătă, care a provocat moartea, marginile ar fi aspre. Aș zice că a trăit suficient timp după aceea încât să înceapă să se vindece, estimez că între două și șase luni.
   Îi întinse craniul.
   - Vrei să-l pipăi?
   Fisk se dădu înapoi cu repulsie.
   - Nu, mersi.
   Jake își dăduse seama de multă vreme că o atitudine macho nu era un indicator bun al măsurii în care o persoană își pierde cumpătul într-o sală de autopsie. Cunoștea polițiști voinici care nu suportau să-l vadă mânuind bisturiul și femei minione care erau medici legiști și care puteau termina două autopsii pentru a merge după aceea să mănânce sushi.
   - Aceasta pare a fi o operație chirurgicală, afirmă Jake. Probabil a fost introdusă aici o placă metalică, dar, în caz că așa a fost, noi nu am găsit-o.
   - Poate e însă în pământ, zise Harrigan. Cineva ar trebui să meargă acolo să caute.
   Fisk își scrise o notiță.
   - De ce ar tăia un doctor o bucățică din capul cuiva? întrebă el.
   - Rană de război, răspunse Jake. Ne vom da seama mai bine dacă puteți găsi placa.
   Harrigan răsuci craniul în mâini, îndreptându-l spre ei.
   - Observați plombele dentare. E o dovadă sigură că nu sunt coloniști. Cauza probabilă a morții este această fractură cu deplasare a celei de-a doua vertebre cervicale - axis - care trebui să fi afectat șira spinării.
   „Uluitor, se gândi Jake. A observat mai multe ca mine. Întotdeauna trebuie să fii atent la trupul omenesc și își va dezvălui secretele.”
   - Gâtul rupt, traduse el pentru ceilalți.
   Harrigan arătă spre o bandă de elastic murdară care încercuia oasele pelviene ale scheletului.
   - Aceea este... ce a mai rămas din hainele lui? întrebă doamna Crespy.
   - Așa se pare.
   Harrigan scoase cu grijă rămășița de elastic și i-o înmână lui Jake, care își pusese o pereche nouă de mănuși cirurgicale. Jake puse elasticul pe o hârtie curată pentru a evita pierderea oricărui indiciu.
   - Provine de la o pereche de chiloți bărbătești, remarcă Jake. Scrie ceva pe el.
   Duse elasticul la chiuvetă și curăță încet pământul de pe el într-un container de plastic.
   - Ar putea fi marca lenjeriei.
   Se aplecă peste el cu o lupă.
   - Nu pot să văd bine ce scrie. N-are cineva o lanternă?
   Fisk îi dădu lanterna lui.
   - E greu de citit, dar cred că e.... S.B.M.T. 6312217. Recunoști inițialele acestea, Pete?
   Nu primi niciun răspuns. Pete era aplecat de spate, ținându-se cu amândouă mâinile de stomac, cu respirația întretăiată, cu chipul complet alb. Prin mintea lui Jake trecu brusc un cuvânt: cancer.
   Pete se îndreptă de spate.
   - Propriile lui inițiale? răspunse el. Poate că avea chiloți cu monogramă, așa cum au copiii în tabără.
   - Poate, zise Jake.
   Măcar era un punct de plecare.
   Tot ce voia acum era s-l ducă pe Pete acasă și să-l bage în pat, să descopere dacă diagnosticul său fusese corect și să vadă ce putea face. Dar Pete se forță să continue:
   - Scheletul 2 este mai puțin complet decât 4 sau 3. Suturile craniului nu sunt fuzionate și calcifierea coastelor este incompletă. Avea aproape 30 de ani.
   Luă craniul în mână.
   - Orbitele oculare par a fi ale unui alb. Pelvisul este al unui bărbat. Un mic smoc de păr este încă atașat de o cantitate mică de ceară formată din grăsimea de pe fața osului pubian.
   Pete trecu la ultimul.
   - Scheletul 1. Oase fără țesut muscular. Nu oferă prea multe indicii.
   Pete se uită cu atenție la ceilalți.
   Șeriful Fisk se înroșise la față. Era evident că situația îl deranja.
   „Ce ciudat! Ar fi trebuit să fie fascinat. Este cazul cel mai important din viața lui.”
    Dar Fisk întrebă numai:
   - Și ce înseamnă asta pentru mall?
   - Înseamnă, replică Jake, că șantierul este scena unei crime.

                            În sfârșit, înapoi acasă la Pete, Jake pregăti niște șuncă și ouă prăjite.
   Mâncaseră aceeași cină de nenumărate ori târziu în noapte, în laborator, făcută la repezeală pe o plită electrică în bucătăria minusculă de la birou, și Jake se simțea nostalgic.
   Nostalgic și îngrijorat.
   Chipul lui Pete își recăpătase culoarea, și durerile de stomac nu reveniseră, dar era evident că prietenul său avea probleme serioase.
   „Are ochii galbeni. Cum să aduc vorba despre boală? Căposul ăsta e al naibii de mândru.”
   După cină, merseră în biroul lui Pete și deschiseră sticla de Johnnie Walker Blue, părintele whisky-ului amestecat și, după știa prea bine Jake, cea mai mare plăcere vinovată a lui Harrigan - aceasta și o pipă cu un miros oribil.
   Pete sorbi încet, pufăind din pipă și respirând satisfăcut.
   - Am avut nite cazuri interesante, împreună, noi 2, nu? Îți amintești de „petele fantomă”? Cazul Adam Gardiner?
   - Îl folosesc pentru a preda dispersia stropilor de sânge, încuviință Jake. A fost una dintre primele autopsii pe care te-am văzut făcându-le.
   Gardiner fusese găsit mort în garajul său, gol, cu fața în jos, în propriul sânge, cu o tăietură adâncă peste ochiul drept. Pe trup avea mai mult de 100 de vânătăi roșii și cafenii, unei mici, altele mari. Și în casă sângele era împrăștiat în pete și picături pe podeaua bucătăriei.
    Poliția crezuse că era vorba de o crimă. Transportaseră cadavrul la morgă la Harrigan.
   - Dar tăietura de la cap nu avea cum să sângereze în asemenea hal, continuă Harrigan. Și picăturile de pe podea erau situate la distanțe egale. Când am văzut stropii de sânge, am știut. Gardiner umblase încet; niciun criminal nu venea în urma lui. Rezultatele autopsiei au confirmat acest lucru. Avea o tuberculoză nediagnosticată și netratată care îi sângerase în plămâni; nu putea respira și scuipa sânge. Era prea beat ca să sune la salvare. Vânătăile erau în diverse stadii de vindecare, indicând un alcoolic care se lovea mereu de marginile scaunelor și de pereți. Un bețivan înrăit, cum se spune. Așa și-a făcut tăietura aceea peste ochi: a căzut. Moartea lui a fost naturală. S-a omorât singur: din cauza băuturii.
    Acesta era genul de discuții pe care Jake le adora. Purta unele dialoguri asemănătoare cu Wally, dar asistentul său avea nevoie de mult mai multă experiență pentru a le putea savura cu adevărat.
   - N-am învățat niciodată la facultate că, atunci când o persoană scuipă sânge, acesta se combină cu aerul și formează bule, zise el. Dar tu ne-ai spus. Așa că picăturile se usucă și rămân cu centrul alb, spre deosebire de picăturile de sânge de la o tăietură. Bula de aer se sparge când se lovește de pământ. Când se usucă, centrul petei apare palid ca o stafie. Pete fantomă.
   Pete ridică paharul triumfător.
   - A fost o treabă bine făcută. Accentul care se pune în ziua de azi pe ADN diminuează importanța atenției față de micile detalii de la locul morții și de la autopsie. Ne-a făcut leneși.
   Jake își înăălță și el paharul în semn de salut.
   - Tu ai fost cel care m-a făcut să înțeleg că un bun medic legist este un detectiv care lucrează cu mijloacele științei. Răspunsurile evidente nu sunt întotdeauna corecte și răspunsurile corecte nu sunt întotdeauna evidente.
   Jake respiră adânc și apoi întrebă rapid:
   - Pete, tu ești bine?
   Bătrânul îi aruncă o privire pătrunzătoare.
   - Ce vrei să spui?
   - Astăzi, de pildă. Nu ai putut să stai în soare; era să leșini la morgă; erai palid ca hârtia. Nu-mi place chestia asta.
   Pete își mai turnă un pahar, îl sorbi dintr-o înghițitură și își umplu încă unul, lăsându-l pe masă.
   - Sunt bine. Crede-mă.
   - Nu te cred. Am să te las în pace, îți promit, dar, dacă ești bolnav, spune-mi.
   Ochii lui Harrigan se umplură de tristețe și durere.
   - Jake, eu....
   - Zi.
   - Mi-e dor de soția mea, asta-i tot. Mi-e dor de Dolores.
   „Asta nu e tot, se gândi Jake. Nici pe departe.”
   Dar, dacă, prietenul lui nu voia să vorbească, nu avea cum să-l forțeze. Pete fusese întotdeauna secretos; uneori îi dezvăluia ceea ce voia ca Jake să știe numai în mod indirect.
   „Voi afla restul când va fi gata să-mi spună, și nu înainte. Ai răbdare.”

                     Dumincă seara, Jake era înapoi acasă, uitându-se peste niște fotografii de autopsie și peste declarații ale martorilor, în pregătire pentru depoziția pe care trebuia să o dea într-un proces de crimă de a doua zi dimineața.
   Dacă nu ar fi trebuit să se prezinte în instanță, ar fi stat la Turner și și-ar fi luat prima zi de vacanță de cine știe cât timp pentru a continua să lucreze cu Harrigan.
   Dar adevărul este că făcuseră absolut tot ce se putea pentru moment. Fotografiaseră scheletele, concentrându-se pe vertebrele rupte, pe coastele fracturate și pe defectele craniilor. Colectaseră mostre de sol din locurile unde ar fi trebuit să fie stomacurile, în speranța de a descoperi ce mâncaseră morții - o șansă extrem de mică, știau amândoi acest lucru, dar Harrigan avea totuși să le trimită la laborator, împreună cu părul pentru analiza toxicologică.
   Când Jake pornise spre casă în jur de 7, Harrigan era încă la spital, radiografiind oasele.

                          Jake nu mai primi nicio știre de la el până marți după-amiaza.
   Era deja trecut de 3, și Jake mai avea două autopsii de făcut în ziua respectivă. Își sorta mesajele de la birou, punând deoparte tot ceea ce nu era marcat cu „urgent”, când sună telefonul.
   - Ai 1 minut?
   - Poate două, dar nu mai mult. Ce s-a întâmplat?
   - Am făcut o descoperire, dar este o situație cu două tăișuri.
   Vocea lui Pete era tensionată, dar cel puțin se auzea limpede.
   - Zi.
   - Vestea cea bună este că știm de unde provin cadavrele. Vestea rea e că toată lumea e atât de mulțumită de descoperirea asta, încât sunt gata să reînceapă lucrările la mall.
   - Stai puțin, ia-o încet. Cum ai aflat de unde erau cadavrele?
   - Nu am aflat eu. Marge Crespy a descoperit. Îți aduci aminte de inițialele de pe elastic?
   - Bineînțeles.
   - Se pare că se referă la Spitalul de Boli Mintale Turner. De când locuiesc eu aici, se numește Institutul Psihiatric Turner, dar Marge este istoric și știa numele de dinainte - la început a fost un azil pentru retardați. Oricum, am luat legătura cu Hank Ewing - Hanery Ewing, laureat al premiului Nobel, decan al Facultății de Medicină Catskill, pe vremuri director la Turner, un prieten al meu - și el mi-a povestit câte ceva despre istoria locului acestuia. Îți spun când ne vedem. Ideea e că au tratat aproape 10.000 de oamenii de-a lungul mai multor zeci de ani, printre ei sute de oameni săraci.
   - Și Ewing ți-a spus că, atunci când mureau, erau înmormântați în câmp? întrebă Jake.
   - Nu e departe de spital - care acum e închis, apropo. Presupun că nu mai au destui nebuni în districtul Baxter sau a devenit prea scump să-i țină aici. Marge nu a găsit niciun document din care să reiasă că ar fi fost un cimitir de săraci, și, din punctul de vedere al șerifului Fisk și al primarului Stevenson, cazul este închis. Săraci. Neidentificabili. Mâine în zori vor reporni din nou excavațiile.
    Jake fu cuprins din nou de sentimentul acela de greață la stomac. Corupție.
   - Se grăbesc prea tare, zise el. Ar trebui cel puțin să aștepte până primești rezultatele de la toxicologie și de la ADN.
   - Exact. Și trebuie să radiografiez din nou ulna scheletului 1. Ceva n-a mers bine la film.
   - Dar Fisk și Stevenson nu vor să mai amâne construcția.
   - Știi, zise Harrigan, oftând. Aproape că îmi vine să îi las să continue. Trebuie să trăiesc în orașul ăsta, și nu sunt un mare fan al răstignirii.
    Jake fu cuprins de o furie bruscă.
   - Abandonezi?
   - Nu chiar.
   Pete avea o voce foarte obosită.
   - Am mers din nou la șantier luni, să caut placa din craniul scheletului 3. Era clar că Fisk nu avea de gând să o facă. Oricum, am găsit-o. Se potrivește la perfecție. Poți să vii să te uiți și tu mâine.
   - Pete, nu pot în niciun caz să ajung acolo. Până vineri am de lucru cât pentru o lună întreagă.
   - Și cine o să mă ajute să identific celelalte 3 cadavre?
   „Nemernic șiret. Celelalte 3?”
   - Ai identficat unul dintre ele?
   - De la inscripția de pe lenjerie, zise Harrigan pe un ton îngâmfat.
   - Asta presupunând că individul își purta proprii chiloți.
   - Conform unui registru de la societatea de istorie, pacientul numărul 631217 se numea James Albert Lyons. Înălțimea, rasa și vârsta se potrivesc cu scheletul găsit. Încerc să-i găsesc familia.
   - Văd că nu-ți pierzi vremea.
   - La vârsta mea, timpul este prețios. Așa că mută-ți fundul încoace și ajută-mă.
   - Serios, nu pot. Pederson e în stare să mă omoare dacă-mi iau vreo zi liberă, și joi trebuie să depun o depoziție pentru o dublă crimă.
   - Jake, este urgent!
   Fără să vrea, Jake începea să se enerveze.
   - De ce? E o treabă de rutină. Pune-l pe un laborant de la spital să te ajute.
   - Nu e vorba de identificare. Trebuie să vorbesc cu tine.
   - Despre ce?
   Vocea lui Pete coborî până ajunse o șoaptă.
   - Trebuie să vorbim în față. Trebuie.
   „Îmi va spune despre cancer.”
   - O să vin vineri seara, atunci. Nu pot mai repede de-atât.
   Pauză.
   - E în regulă?
   Pete oftă.
   „Sună a disperare.”
   - N-am de ales.

                                             3.

                   Jake bătu la ușă; nu-i răspunse nimeni. Încercă clanța; era încuiat.
   - Pete, ești acasă?
   Tăcere.
   Jake se duse în spatele casei. Luminile de la bucătărie erau aprinse, ușa, deschisă. Jake intră. O tigaie murdară se afla în chiuvetă, împreună cu o farfurie și niște tacâmuri. Pete mâncase friptură la cină.
   - Pete?
   Intră în sufragerie. O lumină era aprinsă, dar nu se vedea nici urmă de prietenul lui.
   Deja speriat, Jake deschise ușa dormitorului principal, sperând că Pete pur și simplu se culcase după masă. Lenjeria era răvășită, dar pe pat nu era nimeni. Jake își simțea inima bubuind în piept; liniștea era apăsătoare.
   Numai biroul, unde doar cu o săptămână în urmă vorbiseră despre „petele fantomă” și împărțiseră whisky-ul cel mai bun din lume, rămăsese neexplorat.
   - Aici ești?
   Jake deschise ușa.
   Pete era prăbușit peste masă, cu o carte deschisă în mâini.
   Din 2 pași, Jake ajunse lângă prietenul său, luându-i pulsul, încercâd să găsească semne de viață, dar fără succes.
   Scoase un geamăt.
   „Ar fi trebuit să îl conving pe Pederson să mă lase să plec. Aș fi putut să fiu aici cu el, să-l fi dus la spital, să-i fi salvat viața. Acum e prea târziu. Oh, Doamne, iartă-mă. E prea târziu.”
   „Verifică.”
   Se aplecă peste cadavru și încercă să-i miștea falca, confirmând instalarea stădii de rigor mortis. Apoi ridică ușor fața lui Harrigan de pe birou. Apăruse deja lividitatea, dar însă nu era totală. Jake își apăsă un deget pe obrazul drept al lui Pete, generând un oval de piele palidă, care dispăru imediat.
   Momentul morții era aproximativ ora 15.30, își dădu el seama, cu 4 ore înainte de a intra el pe ușă.
   Încheiind examenul științific, se așeză pe scaunul din fața biroului și dădu drumul lacrimilor.

                 La biserica locală catolică din cartierul Queens, unde doctorul Peter Harrigan și soția sa Dolores își petrecuseră aproape toată viața lor conjugală, se ținu o mică slujbă funerară privată.
   Cum Elizabeth era procuror general al statului New Jersey, ar fi trebuit ca după aceea să aibă loc o mare recepție acasă la ea, dar Pete își dorise o ceremonie simplă, așa că Elizabeth îi respectase dorința.
    Jake o observă în rândul din față, cu capul lăsat pe urmărul unui bărbat - Daniel Markis, se gândi el. Jake nu îintâlnise niciodată soțul, dar cine altcineva putea fi? Mai erau două fetițe lângă ea și un băiat în dreapta lui Markis. Copiii lor, dar Jake nu își putea aminti cum îi chema. Se simți deconcentrat.
   Nu o mai văzuse pe Elizabeth de 15 ani și, deși Pete îi spusese că se măritase și că avea copii, i se păru totuși șocant să îi vadă în care și oase.
   O recunoscu pe soare lui Dolores - Ruth? - dar pe nici una dintre celelalte vreo 15 persoane în doliu prezente. Cu atât mai bine. Durerea îi era atât de mare încât o discuție de convenineță - și chiar și compătimirea - i se păreau imposibile.
   Spre încântarea lui Pete, Elizabeth, care era un avocat de profesie, devenise, după un stagiu de 6 ani în  Departamentul de Justiție al Statelor Unite, prima femeie procuror general din istoria statului New Jersey. De curând dăduse la iveală un caz important de corupție în districtul Monmouth, în care o firmă de construcții mituise mai mulți primari și membri ai corpului legislativ pentru a-și asigura participarea la un proiect de construcții publice aflat deja în mare întârziere și care se anunța de 3 ori mai scump decât se estimase inițial.
   Se zvonea că Elizabeth încerca să ajungă guvernator, după câte auzise Jake, și el credea că va reuși. Ambiția și hotărârea ei, care semănau mai degrabă a obsesie, îl speriaseră cu mulți ani în urmă, când ieșiseră pentru scurtă vreme împreună (la sugestia lui Pete); presupunea că aceste caracteristici nu făcuseră decât să se intensifice cu vremea.
    Jake bănuia încă că pe Markins nu-l deranjau.
   Era un antrenor de fotbal, bogat din familie și arogant prin natura sa, dar, după cum îi spusese Pete, „atât de mult în umbra ei, încât e uneori greu să-l observi”.
   Elizabeth îl ajunse din urmă pe treptele bisericii după slujbă și îl conduse la Markis și copii.
   Markis era mai tânăr decât Elizabeth, cu puțin sub 40 de ani, se gândi Jake, cu părul castaniu rar și ochii negri. Își ascundea cu greu ostilitatea față de Jake; îi aruncă niște priviri dușmănoase, ca și cum părea să-l învinovățească pe Jake de moartea socrului său.
   „Probabil mă urăște pentru că am ieșit cândva cu ea. Dacă i-aș spune că n-am primit de la ea decât un sărut, și acela înghețat, oare s-ar simți mai bine?”
   Markis insista să i se spună pe numele de familie, singura lui pretenție. Lui Elizabeth părea să-i placă acest lucru - probabil se gândi Jake, pentru că îl făcea să se simtă important.
   Elizabeth îl apucă de braț.
   - Putem să vorbim un minut?
   Era înaltă și slabă și avea părul roșu-închis. Jake își aminti cât de frumoasă, dar și cât de indiferentă fusese când ieșiseră împreună.
   Îl conduse în sus pe scări până la ușa bisericii.
   - Elizabeth, îmi pare așa de rău...
   - Mulțumesc, zise ea, aplecându-și capul. Mă simt îngrozitor că nu l-am vizitat mai des, dar - un zâmbet trist - copiii îți iau o mulțime de timp și am fost și cumplit de ocupată la lucru.
   - Am citit și eu prin ziare. Nu e cazul să te învinovățești. Nici eu nu am fost să-l văd suficient de des.
   - Și totuși ar fi trebuit să fiu o fiică mai bună. La urma urmei, moartea lui nu a fost chiar neașteptată. Avea probleme cu inima, dar nu putea sta locului două secunde. Am încercat să-l conving să nu mai lucreze. Nicio șansă.
   - Era încăpățânat ca un catâr.
   - Exact așa.
   Își suflă nasul și făcu un pas mai aproape.
   - Și, în plus... de vreo două ori când l-am sunat seara, mi-am dat seama că băuse. Nu știam aproape nimic din ce se întâmpla în viața tatălui meu. Mă simțeam ca o chiulangioaică, până când tata n-a recunoscut singur.
   - Cancer, zise Jake, un pic prea tare.
   - Deci tata ți-a zis și ție.
   - Nu. Am ghicit. Ce fel de cancer era?
   - Pancreatic. O condamnare la moarte. Incurabil, inoperabil, nicio șansă.
   „Ah, Pete, nemernic stoic ce-ai fost! Sper că restul whisky-ului ăla a fost ambrozie.”
   Își aminti ceea ce Harrigan le spusese studenților săi înainte ca aceștia să intre prima dată în morgă:
   - Inima ține trupul în viață. Când murmurul inimii încetează, tot restul corpului tace.
   Voia acum ca Pete să rupă tăcerea, pentru o zi măcar, ca Jake să poată să-i spună că îl iubește.
   - Am fost la el lunea trecută, împreună cu Daniel, după ce duminică avusesem o discuție foarte sinceră la telefon și tata recunoscuse că era bolnav. Am luat cina cu el. Daniel s-a dus înapoi la New Jersey, iar eu am rămas peste noapte și dimineața a venit un șerif să mă aducă la lucru. Nu părea să fie foarte supărat - zicea că își cunoaște corpul și că ceva nu merge deloc bine. Aproape toată seara ne-a povestit despre un caz la care lucra, acela cu scheletele, și cum ai venit tu să-l ajuți. Nici nu pot să-ți spun cât de bucuroasă sunt că am fost la el. A fost cea mai reușită discuție pe care am avut-o vreodată.
   Se îndreptă de spate.
   - Cel puțin am apucat să-l văd. Dar nu m-am gândit că se va întâmpla atât de repede.
   Jake se simți cuprins de un fior de ciudă.
   „Pete are încredere în fiica lui, dar nu și în prietenul lui cel mai bun?”
   Îi puse lui Elizabeth mâna pe umăr.
   - A avut o viață frumoasă și lungă. A reușit să te vadă în seara aceea de luni - știi cât de mult te iubea - și apoi a lucrat până în ultima secundă, până la ultima suflare.
   - De fapt, nu știu dacă mă iubea atât, dar eu sigur l-am iubit.
   Elizabeth făcu o pauză și își șterse ochii cu batista.
   - Știi cum se spune între prieteni: „Spune-mi dacă pot să te ajut cu ceva”. Ei bine, e ceva ce ai putea face pentru mine - dacă nu te superi.
   Solicitarea i se păru lui Jake o adevărată ușurare.
   - Spune.
   - Nu pot să suport să merg la el acum. Dar cineva trebuie să se ducă acolo. Menajera tatei, doamna Alessis, a zis că niște vandali au spart casa în weekend.
   Jake fu cuprins de o furie atât de puternică, încât îi veni rău.
   „Ce nenorociți au fost în stare de așa ceva?”
   - Lipsește ceva?
   - Băutură și tutun de pipă. Cu siguranță au fost niște puști.
   - Oricum, ce chestie oribilă.
   Îi veni brusc în minte ultima imagine pe care o păstra despre Harrigan, cu pahar într-o mână și pipa în cealaltă. Fericit.
   - Mobila o s-o donăm. Menajera a zis că va sta cât să aibă grijă de ea. Dar biroul lui....
   Elizabeth se cutremură.
   - El ar fi vrut ca tu să iei tot ce e acolo. Cărțile lui, oasele, craniile, toate fotografiile acelea de la autopsii, Dumnezeu știe ce mai avea acolo. Poți să iei ce vrei și să lași restul pentru vreo universitate sau muzeu. Vrei să faci asta, te rog?
   Jake nu avea nici cea mai mică dorință să mai vadă locul acela vreodată.
   - Sigur, răspunse el. Bucuros.

                           Jake știa cănu va putea face față acestui lucru de unul singur, și avea nevoie de Wally la birou ca să îl acopere, așa că îl chemă pe fratele lui, Sam.
   Singurul frate al lui Jake era cu 7 ani mai tânăr ca el, dar din punct de vedere psihologic rămăsese un hipiot: locuia în Greenwich Village, mergea la inaugurări la galerii de artă, la piese de teatru ultramodern, bea cafea cu lapte în cafenele. Reușise să-și păstreze un apartament cu chirie mică și o grămadă de prieteni artiști, deși el însuși, nu era artist.
   Spre deosebire de prietenii săi, nu bea, nu fuma, nu lua droguri, nici măcar marijuana, și făcea sport cu religiozitate. În fiecare sâmbătă seara, o femeie cu un corp de manechin dormea la el: Jake nu întâlnise niciodată aceeași femeie de două ori.
   Sam avea părul lung, încărunțit prematur, și un trup menținut zvelt de ani de yoga și tai chi. O vreme se întorsese la identitatea sa de evreu, purtând o calotă și refuzând să se uite la televizor de sabat, dar acest lucru nu durase mai mult de câteva săptămâni.
   După spusele lui Jake, Sam nu întâlnis niciodată un guru de care să nu îi placă. Filozofia de care se agățase cel mai recent era Singura Cale Adevărată.
   „Cu ce se ocupă?” îl întrebau oamenii pe Jake.
   Era un mister: Jake nu știe ce să răspundă și Sam nu îi spusese niciodată. Când Jake îl întrebă dacă putea să vină cu el, Sam fu bineînțeles disponibil.
   - Va fi excelent pentru a mă echilibra, zise el cu entuziam.

                     Ajunseră la casa lui Harrigan pe la ora 10 dimineața.
   În curtea din față se găsea o placă pe care scria DE VÂNZARE, ușa de la intrare era deschisă, iar perdelele și mare parte a mobilei dispăruseră.
   - Doamna Alessis, strigă Jake. Sunt Jake Rosen. Am vorbit la telefon.
   Femeia ieși din dormitor.
   Avea 60 și ceva de ani, purta o eșarfă înfășurată în jurul capului și vreo 20 de kilograme în plus în jurul mijlocului. Sam îi zâmbi de parcă era o înghețată asortată și el era lingura.
   Jake știa că așa se uita Sam la orice femeie, fie că avea 19, fie 90 de ani.
   - Mă bucur să vă întâlnesc în persoană, zise Jake. Eu sunt Jake Rosen și acesta este fratele meu, Sam.
   - Încântat, spuse Sam, aruncându-și pe spate coada.
   - Băieți, spuse ea zâmbind, nu vreți cumva o cafea?
   - Ar trebui să ne apucăm imediat de lucru, zise Jake.
   - Niște cafea ar merge perfect, fu de acord Sam.
   Purta un tricou de firmă Diesel și pantaloni cu multe buzunare.
   Sam și doamna Alessis dispărură în bucătărie, iar Jake se retrase în birou. Fu copleșit de îndată ce intră.
   Nimic nu se schimbase din noaptea în care găsise cadavrul lui Pete; nu era nicio urmă de spargere. Dar putea jura că Pete era aici. Pete iubise această cameră cel mai mult; spiritul său o invadase.
    Scuturându-și tristețea, Jake se hotărî să se apuce întâi de cărți, separându-le în tenacuri: pentru el însuși, pentru vreo universitate, pentru biblioteca de medicină juridică a municipalității și pentru lada de gunoi. Propriul său teanc crescu rapid. Nu avea idee unde putea să le pună pe toate.
   - Sam, strigă el, după aproximativ o oră de muncă. Ce faci acolo?
   - O ajut pe Theresa să curețe bucătăria.
   „Theresa?”
   - Parcă veniseși să mă ajuți pe mine.
   - Cavalerismul îmbunătățește karma, zise Sam vârându-și capul pe ușă, fără să intre.
   Jake îl privi cu ochii mijiți. Praful de pe cărți începea să-i deranjeze vederea.
   - Tu te auzi vreodată ce vorbești?
   - Cât e ziua de lungă. Ce vrei să fac?
   - Începe prin a-mi găsi niște cutii. Cât mai multe.
   - Mă duc până la magazinul de băuturi atunci, zise Sam ridicând din umeri. Acolo au mereu cutii, nu? Îi oferim Theresei un pahar de vin.
   - Dar nu știi unde e.
   - Mă descurc eu, replică Sam, jignit.
   Jake se întoarse la lucru simțindu-se din ce în ce mai deprimat.
   Propriul birou de acasă nu era atât de aglomerat ca al lui Pete, dar asta numai pentru că Jake împrăștiase o parte din lucruri în restul casei. Chiar și dormitorul îi era încărcat de cărți și dosare. Dacă i s-ar întâmpla ceva, sarcina de a face ordine printre ele i-ar reveni lui Sam. Gândul îl îngrozi.
   „Fii atent să nu te trezești într-o dimineață, singur la 60 de ani, și să regreți alegerile făcute.”
   Cuvintele lui Harrigan. Oare el avusese regrete când murise? Jake nu putea să-și dea seama. Probabil.
   Se auzi o bătaie în ușa de la intrare.
   - Doamnă Alessis? Puteți să luați asta, vă rog?
   Niciun răspuns. Jake o auzea dând cu aspiratorul într-una dintre camere.
   Morocănos, se duse la ușă și o deschise.

             În fața lui era o femeie de vreo 50 de ani, în pantaloni mulați negri și un jerseu cu broderie florală. Era cumplit de slabă.
   Zâmbetul ei timid lăsa să se vadă niște dinți îngălbeniți; îi întinse mâna, care i se păru ca o gheară de pisică. Ochii adânciți în orbite dovedeau oboseală cronică, iar părul brunet îi era vopsit și răvășit.
   - Domnul doctor Harrigan?
   - Îmi pare rău, zise Jake. Eu sunt doctorul Rosen.
   - Domnul doctor Harrigan nu e acasă?
   - Nu.
   - Presupun că ar fi trebuit să sun mai întâi. Am să aștept. E urgent.
   - Doctorul Harrigan v-a fost prieten?
   Întrebarea păru să o șocheze.
   - Nu. Nu l-am întâlnit niciodată.
   „Un mister.”
   - Mă tem că a murit de curând.
   Femeia clipi, nevenindu-i să creadă. Jake avu senzația că va începe să plângă.
   - Oh, nu! se văită ea. Trebuia să vorbesc cu el despre tata!
   „Nu mai e un mister.”
   - Înțeleg. Tatăl dumneavoastră a murit. Doctorul Harrigan a făcut autopsia?
   - Nu știu cum îi spuneți dumneavoastră, zise femeia posomorâtă, de parcă dădea vina pe Jake pentru absența lui Harrigan.
   - Eu și doctorul Harrigan am lucrat împreună.
   - Atunci poate știți dumneavoastră  ce s-a întâmplat cu tatăl meu, continuă ea, cu ochii deodată luminați. Tot ceea ce știu este că doctorul Harrigan l-a găsit - i-a găsit corpul.
   - L-a găsit?
   - Îngropat, spuse ea. Într-un mormânt nemarcat. Mă numesc Patrice Perez. Numele meu de fată era Patrice Lyons. Fiica lui James Albert Lyons.
   Șocat, Jake își aminti: scheleteul 3. Pacientul numărul 631217. Pete o găsise.
   - Da, zise el. Am fost cu doctorul Harrigan când a descoperit rămășițele.
   O conduse în bucătărie și îi turnă o ceașcă de cafea.

.......................................................