Secretul soțului, Liane Moriarty

...........................................................

                           8-9

             Și-a dat seama că ea aștepta să se întâmple ceva - să sune telefonul, să bată cineva la ușă - dar ziua a continuat învăluită într-o liniște absolută.

   Nu se va întâmpla nimic în Vinerea Mare. Vinerea Mare se afla sub propriul ei clopot de sticlă.
   - Dar noi întotdeauna mâncăm păscuțele cu foarte mult unt, a spus Polly care stătea la masa din bucătărie îmbrăcată în pijamelele din flanel roz, cu părul ei negru ciufulit, cu obrajii îmbujorați de somn. Este un obicei de familie. Mami, du-te la magazin și cumpără niște unt.
   -Nu vorbi așa cu mama ta. Nu e sclava ta, a spus John-Paul.
   Tot atunci Esther a ridicat privirea din carte și a replicat:
   - Magazinele sunt închise, proasto.
   - Faceți ce vreți, a oftat Isabel. Eu mă duc să intru pe Skype cu...
   - Nu, nu te duci niciunde, a spus Cecilia. Mâncăm toți niște terci de ovăz, apoi mergem toți pe jos până la terenul de sport al școlii.
   - Pe jos? a întrebat Polly disprețuitoare.
   - Da, pe jos. Afară s-a făcut vreme frumoasă. Sau puteți să mergeți cu bicicleta. Luăm și mingea de fotbal.
   - Eu sunt în echipă cu tati, a spus Isabel.
   - La întoarcere, ne vom opri la magazinul din stația de benzină ca să cumpărăm unt și vom mânca păscuțe când ajungem acasă.
   - Perfect, a spus John-Paul. Mi se pare perfect.
   - Știați că unii oameni nu voiau ca Zidul Berlinului să fie dărâmat? a întrebat Esther. Ciudat, nu-i așa? De ce să vrei să rămâi prizonier după un zid?

         - Ei, a fost foarte bine, dar cred că acum trebuie să plec, a spus Rachel.
    A așezat cana pe măsuța de cafea. Își făcuse datoria. S-a pregătit să se ridice și a tras aer în piept. Canapeaua asta era una din cele groaznic de joase. Oare va putea să se ridice singură? Lauren ar ajunge prima la ea dacă ar vedea că îi este greu. Rob era întotdeauna cu un pas mai lent.
    - Ce-ai să faci în restul zilei? a întrebat Lauren.
   - Am să-mi fac de lucru, a spus Rachel.
   Am să număr minutele.
   - Vrei să mă ajuți, dragule? a întrebat ea, întinzând mâna spre Rob.
   În timp ce Rob s-a dus să o ajute, a apărut și Jacob cu o fotografie înrămată pe care o luase din bibliotecă și i-o aducea lui Rachel.
   - Tati, a spus el arătând cu degetul.
   - Așa este, a spus Rachel.
   Era o fotografie cu Rob și Janie într-o vacanță cu cortul pe coasta de sud, cu un an înainte să moară Janie. Stăteau în fața cortului, iar Rob ținea degetele ca niște urechi de iepure în capul lui Janie. De ce făceau copiii mereu chestia asta?
   Rob a venit lângă ei și a arătat la sora lui.
   - Și aici cine e?
   - Mătușa Janie, a răspuns Jacob.
   Lui Rachel i s-a tăiat respirația. Nu-l mai auzise spunând „mătușa Janie”, deși ea și Rob i-o arătau în fotografii de când era bebeluș.
   - Ce băiat isteț.
   Rachel i-a ciufulit părul.
   - Mătușa Janie te-ar fi iubit.
   Deși, la drept vorbind, pe Janie nu prea o interesau copiii. Ea prefera să construiască orașe cu piesele lego luate de la Rob în loc să se joace cu păpușile.
   Jacob a privit-o neîncrezător, parcă ar fi știut, și s-a îndepărtat ținând cu vârful degetelor fotografia care se bălăngănea gata să-i scape. Rachel i-a dat mâna lui Rob și el a ajutat-o să se ridice în picioare.
    - Mulțumesc foarte mult, Lauren... a început ea, dar chiar atunci a observat cu surprindere că Lauren se uita în podea cu o expresie absentă.
   - Scuze, a spus Lauren cu un zâmbet înlăcrimat. Dar este pentru prima dată când îl aud pe Jacob spunând „mătușa Janie”. Nu știu cum reușești să treci de ziua asta în fiecare an, Rachel, chiar nu știu. Mi-aș dori să pot face ceva.
    Ai putea să nu-l iei pe nepotul meu la New York, a zis Rachel în sinea ei. Ai putea să rămâi aici și să mai faceți un copil. Dar ea a zâmbit politicos și a spus:
    - Mulțumesc, draga mea. Mă simt foarte bine.
   Lauren s-a ridicat în picioare.
  - Mi-aș fi dorit să o cunosc. Pe cumnata mea. Întotdeauna mi-am dorit o soră.
   Se îmbujorase ușor la față. Rachel a privit în altă parte. Nu suporta. Nu voia să vadă vulnerabilitățile lui Lauren.
   - Sunt sigură că te-ar fi îndrăgit, a spus Rachel.
   Cuvintele ei au sunat atât de formal, chiar și în urechile ei, încât a tușit jenată.
   - Ei bine, eu am plecat. Vă mulțumesc că astăzi ați venit cu mine în parc. A însemnat mult pentru mine. Abia aștept să ne vedem duminică. Acasă la părinții tăi!
    A încercat să abordeze un ton mai jovial, dar Lauren își recompusese expresia obișnuită a feței și își recăpătase calmul.
    - Minunat, a spus ea liniștită și s -a aplecat s-o atingă cu buzele pe obraz. Apropo, Rachel, Rob zicea că ți-a spus să aduci o pavlova, dar chiar nu e nevoie.
   - Dar nu-i niciun deranj, Lauren, a spus Rachel.
   I s-a părut că l-a auzit pe Rob oftând.

      - Zici că trebuie să apară și Will?
   Lucy se sprijinea greoaie de brațul lui Tess în timp ce stăteau pe verandă și se uitau după taxiul lui Felicity care a cotit în capătul străzii. Liam dispăruse pe undeva prin casă.
   - Parcă am fi într-o piesă de teatru. Amanta cea ticăloasă iese din scenă. Intră soțul spășit.
   - Nu e chiar o amantă ticăloasă, a spus Tess. Zicea că îl iubește de ani de zile.
   - Doamne Dumnezeule, a spus Lucy. Ce neghioabă. Balta e plină de pește! De ce să vrea peștele tău?
   - E un pește bun, probabil.
   - Să înțeleg că îl ierți?
   - Nu știu. Nu știu dacă pot. Am impresia că mă alege pe mine doar pentru că există Liam. Zici că se mulțumește cu mine. Ca a doua variantă.
   Gândul că va da ochii cu Will îi crea o stare de confuzie aproape insuportabilă. Să plângă? Să țipe? Să-i cadă în brațe? Să-i dea o palmă peste față? Să -i ofere o păscuță caldă? Lui îi plăceau la nebunie păscuțele calde. Evident că nu merita nimic. „Nu vezi nicio chiflă de la mine, iubitule.” Asta era problema. Că era vorba de Will.
   Nu reușea să-și imagineze cum își va păstra atitudinea rece și sobră pe care o impunea o astfel de situație. Mai ales că era și Liam de față. Pe de altă parte, el nu mai era Will, fiindcă adevăratul Will n-ar fi permis niciodată să se întâmple așa ceva. Acesta era un străin.
   Mama ei a măsurat-o din priviri. Tess se aștepta la un comentariu înțelept și plin de afecțiune.
   - Bănuiesc că n-ai de gând să-l aștepți în pijamalele astea vechi și ponosite, nu, drăguțo? Și sper că ai de gând să-ți piepteni și tu părul, da?
   Tess și-a dat ochii peste cap.
   - E bărbatul meu. Știe cum arăt când mă trezesc dimineața. Și dacă e chiar atât de superficial, atunci n-am nevoie de el.
   - Da, ai dreptate, desigur, a spus Lucy.
   Apoi a dus degetul la gură cu un aer gânditor.
   - Doamne, da’ ce bine arăta Felicity astăzi, nu zici?
   Tess a izbucnit în râs. Poate că se va simți mai plină de viață dacă se schimba de pijamale.
   - Bine, mamă. Mă duc să-mi pun o fundă în păr și să-mi ciupesc obrajii. Vino, infirmo, nu știu de ce-a trebuit să ieși și tu ca s-o conduci.
   - N-am vrut să pierd nimic din acțiune.
   - Să știi că nu s-a culcat cu ea, a șoptit Tess deschizând ușa cu o mână și cu cealaltă ținând -o de braț pe mama ei.
   - Vorbești serios? a spus Lucy. N-am mai auzit așa ceva. Pe vremea mea, infidelitatea era o treabă mult mai urâtă.
   - Sunt gata! a strigat Liam care venea alergând pe hol.
   - Gata pentru ce? a întrebat Tess.
   - Să mergem să înălțăm zmeul cu profesorul acela. Domnul Whatby sau cum îl cheamă.
   - Connor, și-a adus aminte Tess și aproape că a scăpat-o pe maică-sa de braț. Drace! Cât e ceasul? Am uitat complet.

          Lui Rachel i-a sunat telefonul mobil chiar când a ajuns în capătul străzii pe care locuiau Rob și Lauren.
   A tras mașina pe dreapta ca să răspundă. Probabil că era Marla care o suna de comemorarea lui Janie. Rachel s-a bucurat că poate vorbi cu ea. Simțea nevoia să se plângă de păscuțele perfect prăjite ale lui Lauren.
   - Doamna Crowley?
   Nu era Marla. Era o voce de femeie. Vorbea pe un ton blazat, ca o recepționeră de la cabinetul unui doctor: nazal și afectat.
   - Sunt sergent-detectivul Strout de la Serviciul Omucideri. Am vrut să vă sun aseară, dar n-am mai avut timp, așa că am zis să încerc să vă găsesc astăzi.
   Rachel a simțit că-i sare inima din piept. Înregistrarea video. Sunau în Vinerea Mare, când era sărbătoare publică. Probabil că era o veste bună.
   - Bună ziua, a spus ea pe un ton amabil. Vă mulțumesc pentru telefon.
   - Voiam să vă spun că am primit înregistrarea video de la domnul Bellach și am, ăă, vizionat-o.
   Doamna sergent-detectiv Strout era mai tânără decât i se păruse la început. Se străduia să vorbească pe cel mai profesionist ton de care era în stare.
   - Doamnă Crowley, înțeleg că aveați speranțe mari și probabil chiar ați crezut că este vorba de o probă zdrobitoare. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar trebuie să vă spun că deocamdată nu putem reîncepe audierea lui Connor Whitby. Suntem de părere că înregistrarea nu justifică acest lucru.
   - Dar arată mobilul crimei, a spus Rachel disperată, înțelegeți dumneavoastră?
   Se uita prin parbrizul mașinii la un copac cu frunze aurii care se înălța maiestuos spre cer. A văzut cum o frunză aurie se desprinde și cade, rotindu-se rapid prin aer.
   - Regret, doamnă Crowley. Deocamdată nu mai putem face nimic.
   Sigur, exista compasiune în vocea ei, dar Rachel a simțit și condescendența cu care o tânără profesionistă se adresa unei persoane vârstnice și neavizate. Mamei victimei. Care bineînțeles că era mult prea implicată emoțional ca să fie obiectivă. Care nu înțelegea procedurile polițienești. Intra în atribuțiile ei să încerce să o liniștească.
   Lui Rachel i s-au umplut ochii de lacrimi. Frunza a dispărut din vedere.
   - Dacă doriți să trec pe la dumneavoastră după Paște ca să discutăm, a spus sergent-detectivul Strout. M-aș bucura să stabilim o oră care vă convine.
   - Nu mai este nevoie, a spus Rachel pe un ton rece. Mulțumesc pentru telefon.
   A închis telefonul și l-a azvârlit atât de furioasă, încât acesta a căzut pe jos, în fața scaunului din dreapta.
   - Mucoasă incompetentă, îngâmfată și mizerabilă...
   I s-a pus un nod în gât. A răsucit cheia în contactul mașinii.

              - Uite ce zmeu are omul acela! a spus Isabel.
   Cecilia s-a uitat și a văzut pe coama dealului un bărbat care trăgea după el un zmeu uriaș în formă de pește tropical. Îl lăsa să se miște și să plutească în jurul lui ca un balon.
   - Zici că a scos peștele la o plimbare, a pufnit John-Paul.
  Mergea aplecat ca s-o împingă pe Polly pe bicicletă deoarece ea se plânsese că i s-au înmuiat picioarele de oboseală. Polly stătea țanțoșă, echipată cu o cască de protecție roz cu sclipici și cu ochelari de star rock, cu lentile în formă de stea. Cecilia se uita la ea cum s-a aplecat să bea o gură de apă din sticla de culoare violet pe care o avea pregătită în coșul alb al bicicletei.
   - Peștii nu pot să meargă, a spus Esther fără să-și ridice privirea din carte.
   Avea o abilitate remarcabilă să citească în timp ce mergea.
   - Ai putea măcar să pedalezi și tu puțin, domnișoara principesă Polly, a spus Cecilia.
   - Încă îmi simt picioarele moi, a spus Polly cu delicatețe.
   John-Paul a zâmbit către Cecilia.
   - Nu-i nicio problemă. Mai fac și eu mișcare.
   Cecilia a inspirat adânc. Imaginea zmeului în formă de pește care zbura vesel prin aer în urma bărbatului din fața lor era oarecum comică și totodată minunată. Afară mirosea plăcut. Soarele îi încălzea spatele. Isabel rupea păpădii galbene de pe marginea drumului și i le prindea lui Esther în cosițe. Îi amintea Ceciliei de ceva. De o carte sau un film din copilărie. Era ceva despre o fetiță care trăia în munți și care purta flori în păr. Heidi?
   - Ce zi frumoasă! a strigat un bărbat care stătea pe verandă și bea ceai.
   Cecilia îl cunoștea vag după figură de la biserică.
   - Minunată! a răspuns ea amabilă.
   În fața lor, omul cu zmeul zburător s-a oprit. A scos un telefon din buzunar și l-a dus la ureche.
   - Știu cine e omul acela, a spus Polly devenind deodată atentă. E domnul Whitby!

                 Rachel mergea cu mașina spre casă ca un robot, încercând să nu se mai gândească la nimic.
   S-a oprit la lumina roșie a semaforului și s-a uitat la ceasul de bord. Era ora zece. Pe vremea asta, cu douăzeci și opt de ani în urmă, Janie era la școală, iar Rachel își călca rochia pentru întâlnirea cu Toby Murphy. Nenorocita aia de rochie pe care Marla o convinsese să și-o cumpere pentru că îi punea în evidență picioarele.
   A întârziat doar șapte minute. Probabil că nici n-a contat. Ea nu va ști niciodată.
   „Nu putem să luăm nicio măsură.” îi răsuna în urechi tonul formal al doamnei sergent-detectiv Strout. Vedea chipul lui Connor Whitby din imaginea video înghețată pe ecran. S-a gândit la privirea lui care, fără îndoială, era a unui om vinovat.
   El a făcut-o.
   A scos un țipăt. Un țipăt urât, înfiorător, care a reverberat în mașină. A lovit o dată cu pumnii în volanul mașinii. Gestul a speriat-o și, totodată, a făcut-o să se rușineze.
   Luminile semaforului s-au schimbat. A pus piciorul pe accelerație. Oare astăzi a fost cea mai grea comemorare de până acum sau așa a fost întotdeauna? Probabil că întotdeauna a fost la fel de grea. Ce ușor e să uiți cât de grele erau unele lucruri. Cum ar fi iarna. Cum ar fi gripa. Cum ar fi nașterea unui copil.
   Simțea căldura soarelui mângâindu-i chipul. Era o zi frumoasă, ca aceea când a murit Janie. Străzile erau pustii. Părea că nu-i nimeni prin preajmă. Oare ce făceau oamenii în Vinerea Mare?
   Mama lui Rachel obișnuia să facă Drumul Crucii. Oare Janie ar fi rămas catolică? Probabil că nu.
   Nu te mai gândi la cum ar fi fost Janie ca femeie.
   Nu te mai gândi la nimic. Nu te mai gândi la nimic. Nu te mai gândi la nimic.
   După ce îl vor lua pe Jacob la New York, nu-i va mai rămâne nimic. Va fi ca și moartă. Fiecare zi va fi la fel de grea ca astăzi. Nu te mai gândi nici la Jacob.
   A urmărit cu privirea un stol de frunze roșii zburătăcind prin aer ca niște păsărele neastâmpărate.
   Marla zicea că de fiecare dată când vedea un curcubeu se gândea la Janie. Și Rachel a întrebat: „De ce?”
   Șoseaua se întindea pustie în fața ei și soarele strălucea pe cer. Și- a mijit ochii din cauza luminii puternice și a coborât parasolarul.
   Mereu își uita ochelarii de soare.
   Dar uite că mai era cineva pe-afară.
   S-a uitat mai atentă. Era un bărbat. Stătea pe trotuar și ținea în mână un balon frumos colorat. Balonul semăna cu un pește. Cu peștele din filmul în căutarea lui Nemo. Ce mult i-ar plăcea lui Jacob acel balon.
   Bărbatul vorbea la telefon și se uita în sus, la balon.
   Nu era un balon. Era un zmeu zburător.

          - Îmi pare rău. Nu mai putem să ne întâlnim, a spus Tess.
   - Nu-i nimic, a spus Connor. Rămâne pe altădată.
   Se auzea perfect la telefon. Tess distingea clar sobrietatea și timbrul vocii lui care la telefon părea mai groasă, ușor mai gravă. A apăsat mobilul pe ureche de parcă ar fi vrut să se învăluie cu vocea lui.
   - Unde ești? a întrebat ea.
   - Stau pe trotuar cu un zmeu în mână.
   Ea a simțit o undă de regret și totodată dezamăgire, ca un copil care pierduse o petrecere din cauza lecției de pian. Voia să se mai culce încă o dată cu el. Nu voia să stea în casa friguroasă a mamei și să poarte o discuție complicată și neplăcută cu soțul ei. Își dorea să alerge pe terenul de sport de la fosta ei școală și să înalțe spre soare un zmeu. Voia să se îndrăgostească, nu să încerce să dreagă o relație destrămată. Voia să fie prima alegere a cuiva, nu cea de-a doua.
   - Îmi pare rău, a spus ea.
   - Nu trebuie să-ți pară rău.
   A urmat o pauză.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat el.
   - Trebuie să vină soțul meu.
   - Ah.
   - Se pare că el și Felicity au terminat-o chiar înainte să înceapă.
   - Se pare că și noi la fel.
   El a spus-o fără să sune ca o întrebare.
   Tess se uita la Liam care se juca în grădina din fața casei. Îi spusese că Will era în drum spre ei.  Acum făcea curse prin curte, alergând mai întâi până la gardul viu pe care îl atingea cu mâna, apoi până la gardul de lemn, de-ai fi zis că se antrena pentru o confruntare pe viață și pe moarte.
   - Nu știu ce se va întâmpla. Doar că, fiind Liam la mijloc, trebuie măcar să încerc, înțelegi? Să-i dau măcar o șansă.
   Și-i imagina pe Will și Felicity în avionul de Melbourne, ținându- se de mâini, cu un aer stoic. Drăcia dracului!
   - Bineînțeles că trebuie. Nu-i nevoie să-mi explici.
   Connor avea o voce atât de caldă și de blândă.
   - N-ar fi trebuit să...
   - Te rog să nu regreți.
   - Bine.
   - Spune-i că dacă vreodată se mai poartă urât cu tine, îi rup picioarele.
   - Bine.
  - Serios, Tess. Altădată să nu-i mai dai nicio șansă.
   - Nu.
   - Și dacă nu se rezolvă. Știi tu. Consideră că oferta mea e încă valabilă.
   - Connor, cineva o să...
   - Să nu faci asta, i-a tăiat-o el pe un ton aspru.
   A încercat să-și înmoaie vocea.
   - N-ai de ce să-ți faci griji. Ți-am mai spus, gagicile stau la rând la ușa mea.
   Ea a început să râdă.
   - Acum trebuie să te las dacă zici că individul ăsta al tău e în drum spre tine, a spus el.
    De data asta, ea a simțit foarte clar dezamăgirea din glasul lui.
   Părea mai tăios, aproape agresiv, și o parte din ea ar fi vrut să rămână la telefon, să flirteze, astfel încât ultimul lucru pe care i-l spunea el să fie ceva curtenitor și sexy și pe urmă ea putea să încheie conversația, iar aceste ultime zile să rămână în memoria ei în categoria lucrurilor care îi conveneau. (Ce categorie era aceasta? „Povești de amor mișto în care n-a suferit nimeni”?)
   Dar el avea tot dreptul să fie tăios, iar ea deja îl exploatase destul.
   - Bine. Atunci, pa.
   - Pa, Tess. Ai grijă de tine.

         - Domnule Whitby! a strigat Polly.
   - Oh, Doamne! Mamă, zi-i să tacă!
   Isabel a lăsat capul în jos și și-a acoperit ochii cu mâna.
   - Domnule Whitby! a țipat și mai tare Polly.
   - E prea departe să te audă, a oftat Isabel.
   - Draga mea, lasă-l în pace. Vorbește la telefon, a spus Cecilia.
   - Domnule Whitby! Eu sunt! Alo! Alo!
   - E în afara programului de lucru, a comentat Esther. Nu e obligat să stea de vorbă cu tine.
   - Lui îi place să stea de vorbă cu mine!
   Polly a pus mâinile pe ghidon și a zbughit-o de lângă tatăl ei, pedalând de să-i sară roțile de la bicicletă.
   - Domnule Whitby!
   - Se pare că n-o mai dor picioarele, a spus John-Paul masându-și mijlocul.
   - Bietul om, a spus Cecilia. Stătea și el liniștit în Vinerea Mare și uite că îl acostează o elevă.
   - Cred că face parte din riscurile meseriei dacă a ales să locuiască în același cartier, a spus John-Paul.
   - Domnule Whitby!
   Polly câștiga teren. Picioarele ei pedalau frenetic. Roțile roz se învârteau.
   - Măcar face mișcare, a spus John-Paul.
   - Mi se pare penibil, a spus Isabel.
   A rămas mai în urmă și a dat cu piciorul în gardul unei case.
   - Eu aștept aici.
   Cecilia s-a oprit și s-a întors să se uite la ea.
   - Vino. N-o lăsăm să-l deranjeze prea mult. Și nu mai da cu piciorul în gardul acela.
   - De ce ți-e rușine, Isabel? a întrebat Esther. Și tu ești îndrăgostită de domnul Whitby?
   - Nu, nu sunt! Nu fi dezgustătoare!
   Isabel se înroșise ca racul. John-Paul și Cecilia s-au uitat unul la altul.
   - Ce are tipul ăsta de este atât de special? a întrebat John-Paul. A înghiontit-o pe Cecilia. Și tu ești îndrăgostită de el?
   - Mamele nu se îndrăgostesc, a spus Esther. Sunt prea bătrâne.
   - Mulțumesc foarte mult, a spus Cecilia. Haide, vino, Isabel.
   S-a întors să se uite după Polly chiar când Connor Whitby a coborât de pe trotuar ca să traverseze strada, trăgând zmeul după el.
   Polly s-a avântat cu bicicleta pe o alee abruptă care dădea spre șosea.
   - Polly! a strigat Cecilia.
   - Oprește-te, Polly! a strigat și John-Paul în același timp.

                                            48.

         Rachel a văzut că bărbatul cu zmeul zburător a coborât de pe bordură. Fii atent la mașini, băiete. Aici nu e trecere de pietoni.
   El a întors capul în direcția ei.
   Era Connor Whitby.
   Se uita la ea, dar se uita ca și când mașina ei era invizibilă, ca și când ea nu exista, ca și când ea era absolut neînsemnată pentru el, ca și când el își propusese să o incomodeze făcând-o să încetinească după cum îi convenea. A pornit să traverseze cu pas grăbit, foarte sigur că ea va opri. Zmeul a prins o pală de vânt și a început să se rotească domol în cercuri.
   Rachel a luat piciorul de pe accelerație și a vrut să apese pedala de frână.
   Apoi s-a răzgândit și a apăsat cu toată forța pe accelerație.

       Nu s-a întâmplat ca într-o filmare rulată cu încetinitorul. S-a întâmplat într-o clipită.
   Nu trecea nicio mașină. Strada era pustie. Apoi, brusc, a apărut o mașină. O mașină mică, albastră. John -Paul avea să spună după aceea că a știut că venea o mașină din spatele lor, dar pentru Cecilia, aceasta a apărut ca din senin.
   Nu e mașina. Uite mașina.
   Mașina mică și albastră a trecut ca un glonț. Nu atât din cauza vitezei pe care o avea, cât mai ales pentru că părea de neoprit în traiectoria ei, parcă venea ca din pușcă.
   Cecilia l-a văzut pe Connor luând-o la fugă. Ca într-o scenă de urmărire din filme, în care un bărbat sărea de pe o clădire pe alta.
   În secunda următoare, Polly a ajuns cu bicicleta direct în fața mașinii și a dispărut sub ea.
   Zgomotele nu au fost puternice. O izbitură. Un sunet de ceva strivit. Scrâșnetul lung și subțire al frânei.
   Apoi liniște. Normalitate. Ciripitul unei păsări.
   Cecilia nu simțea nimic altceva decât confuzie. Ce se întâmplase?
   A auzit niște pași grei și când s-a întors l-a văzut pe John-Paul alergând. A trecut în fugă pe lângă ea. Esther țipa. Iar și iar. Un țipăt oribil, șocant. Cecilia îi zicea în gând Esther, încetează!
   Isabel a apucat-o pe Cecilia de braț.
   - A lovit-o mașina!
   În pieptul ei s-a deschis brusc un abis.
   S-a smucit din mâna lui Isabel și a rupt-o la fugă.

           O fetiță. O fetiță pe bicicletă.
   Rachel rămăsese cu mâinile pe volan. Avea încă piciorul pe pedala de frână. O călcase până la podea, încet, fără să se grăbească, a luat tremurând mâna de pe volan și a tras frâna de mână. A pus din nou mâna stângă pe volan și cu dreapta a răsucit cheia în contactul mașinii ca să oprească motorul. Apoi a luat încet piciorul de pe pedala de frână.
   S-a uitat în oglinda retrovizoare. Poate că fetița nu pățise nimic. (Doar că ea simțise. Ceva ca un dâmb moale peste care trecuse cu roțile. Știa cu certitudine absolută, macabră, ce anume făcuse. Ce făcuse în mod deliberat.)
   A văzut o femeie alergând, cu brațele bălăbănindu-i-se ciudat pe lângă corp, parcă le avea paralizate. Era Cecilia Fitzpatrick.
   Fetiță. Cască roz cu sclipici. Păr negru prins în coadă de cal.
   Frână. Frână. Frână. Chipul ei din profil. Fetița era Polly Fitzpatrick.
   Micuța și superba Polly Fitzpatrick.
   Rachel a scâncit ca un câine. Undeva, departe, cineva țipa întruna.

         - Alo?
   - Will?
   Liam o întrebase întruna când vine tatăl lui, iar Tess simțise că brusc o cuprinde furia fiindcă ea nu putea să facă nimic, decât să stea și să aștepte ca Felicity și Will să -și facă fiecare apariția așa cum planificaseră. Îl sunase pe Will pe mobil. Avea de gând să fie distantă și stăpână pe ea, ca să-i dea de înțeles că îl aștepta o sarcină extrem de dificilă.
   - Tess, a spus Will.
   Vorbea ciudat și confuz.
   - Am înțeles de la Felicity că ești în drum spre noi...
   - Sunt, a întrerupt-o Will. Eram. Într-un taxi. A trebuit să oprim. S-a produs un accident chiar aici după colț, aproape de casa mamei tale. Am văzut când s-a întâmplat. Acum așteptăm ambulanța.
   La un moment dat s-a întrerupt, apoi vocea i-a devenit înăbușită.
   - Tess, e groaznic. Era o fetiță pe bicicletă. Cam de aceeași vârstă cu Liam. Cred că a murit.

                             Sâmbăta Paștelui
                                     49.

             Doctorul îi amintea Ceciliei de un preot sau un politician.
   Era specializat în a-și arăta compasiunea cu profesionalism. Avea o privire caldă și înduioșată și vorbea încet și clar, cu încredere și răbdare, ca și când Cecilia și John-Paul erau niște studenți de-ai lui, iar el trebuia să-i facă să înțeleagă o teorie mai complicată.
   Cecilia simțea că-i vine să se arunce la picioarele lui și să-i îmbrățișeze genunchii. Pentru ea, acest om deținea puterea absolută. Era Dumnezeu. Acest om, un asiatic cu voce blândă și cu ochelari, îmbrăcat într-o cămașă cu dungi alb-albastre foarte asemănătoare cu una de-a lui John-Paul, era Dumnezeu.
   Toată ziua de ieri și toată noaptea, se perindaseră pe-acolo o mulțime de oameni care au stat de vorbă cu ei: paramedicii, doctorii și asistentele de la Urgențe. Toți fuseseră amabili, dar grăbiți și obosiți, și parcă le ocoleau privirile. Era gălăgie și niște lumini albe, puternice, străluceau constant la periferia câmpului ei vizual, dar acum stăteau de vorbă cu doctorul Yue în atmosfera liniștită, ca de biserică, de la Terapie Intensivă.
   Stăteau în fața salonului cu panouri mari de sticlă unde Polly zăcea întinsă într-un pat înalt, conectată la o mulțime de aparate. Era sedată puternic. În brațul stâng i se administra o perfuzie intravenoasă. Brațul drept era înfășurat în bandaje. La un moment dat, una dintre asistente îi dăduse la o parte părul de pe frunte și i-l prinsese cu o agrafă, ceea ce-o făcea să arate altfel decât de obicei.
   Doctorul Yue părea o persoană extrem de inteligentă pentru că purta ochelari, și poate pentru că era asiatic, ceea ce constituia un stereotip rasial, dar Ceciliei nu-i păsa. Spera că mama domnului doctor Yue fusese o mamă bătăioasă ca o tigroaică. Spera că doctorul Yue nu avea alte pasiuni în afară de medicină. Îl iubea pe doctorul Yue. O iubea pe mama doctorului Yue.
   Dar enervantul ăsta de John-Paul! John-Paul părea că nu înțelege că ei stăteau de vorbă cu Dumnezeu. Îl tot întrerupea. Vorbea prea răstit. Aproape grosolan! Dacă John-Paul îl supăra cu ceva pe doctorul Yue, poate că acesta nu-și va mai da toată silința pentru Polly.
   Cecilia știa că pentru doctorul Yue, asta era meseria lui, Polly era doar unul dintre pacienții lui, ei erau niște părinți înnebuniți, și toată lumea știa că doctorii erau supraîncărcați, oboseau și făceau mici erori, ca piloții de curse aeriene, care în final duceau la o catastrofă. Cecilia și John-Paul trebuiau să se diferențieze cumva de ceilalți. Trebuiau să-l facă să înțeleagă că Polly nu era doar o pacientă oarecare, ea era Polly, era fetița Ceciliei, fetița ei amuzantă, exasperantă, fermecătoare. A simțit că i se taie respirația și pentru o clipă n-a mai putut să respire.
   Doctorul Yue a bătut-o ușurel pe braț.
  - Este incredibil de dureros pentru dumneavoastră, doamnă Fitzpatrick, și știu că ați avut o noapte lungă și albă.
   John-Paul s-a uitat la Cecilia de parcă uitase că era și ea acolo. A luat-o de mână.
   - Continuați, vă rog, a spus el.
   Cecilia i-a zâmbit ascultătoare doctorului Yue.
   - Sunt bine, a zis ea. Mulțumesc.
   Vedeți ce cumsecade și rezonabili suntem!
   Doctorul Yue a trecut în revistă rănile lui Polly. Un traumatism cranian serios, dar la tomografie nu reieșise că i-ar fi fost afectat creierul. Casca roz își făcuse datoria. După cum știau deja, îi preocupa hemoragia internă, dar o țineau sub observație și deocamdată era bine. Știau deja că Polly suferise niște escoriații cutanate severe, o fractură de tibie și o ruptură de splină. Splina fusese deja scoasă. Mulți oameni trăiau fără splină. Exista pericolul să-i scadă imunitatea organismului, dar îi vor recomanda un tratament cu antibiotice în caz că...
   - Dar brațul? l-a întrerupt John-Paul. Se pare că principala preocupare a medicilor în cursul nopții a fost brațul drept.
   - Da.
   Doctorul Yue a privit-o pe Cecilia drept în ochi și a inspirat adânc, apoi a expirat, ca un instructor de yoga care prezintă tehnicile de respirație.
   - Îmi pare rău să vă spun că brațul nu poate fi salvat.
   - Ce-ați spus? a întrebat Cecilia.
   - Oh, Doamne! a spus John-Paul.
   - Mă scuzați, a spus Cecilia străduindu-se să fie amabilă în continuare, deși simțea că o cuprinde furia. Cum adică nu poate fi salvat?
   Parcă brațul lui Polly ar fi fost undeva, pe fundul oceanului.
   - A suferit leziuni ireparabile ale țesuturilor, o dublă fractură și zona nu mai este suficient vascularizată. Am vrea să aplicăm procedura în această după-amiază.
   - Procedura? a repetat Cecilia. Adică vreți să spuneți...
   N-a fost în stare să articuleze cuvântul. Era dezgustător și vulgar.
   - Amputarea, a spus doctorul Yue. Chiar deasupra cotului. Știu că este o veste groaznică pentru dumneavoastră, de-aceea am aranjat o întâlnire cu un consilier psiholog care să vă...
   - Nu, a spus Cecilia hotărâtă. Nu va permite așa ceva.
   Habar n-avea la ce folosea o splină, dar știa la ce folosea brațul drept.
   - Domnule doctor Yue, ea este dreptace, știți. Are șase ani. Nu poate să trăiască fără braț!
   Vocea îi derapase spre acea oribilă isterie maternă de care ea se străduise până atunci să-l scutească.
   De ce John-Paul nu zicea nimic? Întreruperile răstite încetaseră. Se îndepărtase de doctorul Yue și acum se uita la Polly prin panourile de sticlă.
   - Poate, doamnă Fitzpatrick, a spus doctorul Yue. Îmi pare foarte rău, dar să știți că poate.

          Un coridor lung și lat ducea spre ușile din lemn masiv de la secția de Terapie Intensivă, unde nu aveau voie să intre decât membrii familiei.
   Un șir de ferestre înalte filtrau lumina soarelui în care se vedeau plutind particule minuscule de praf, amintindu-i lui Rachel de atmosfera dintr-o biserică. Oamenii stăteau pe scaune din piele maro așezate de-a lungul coridorului. Unii (ițeau, alții butonau sau vorbeau la telefonul mobil. Parcă se aflau în terminalul unui aeroport, doar că aici era mai liniște. Oameni cu figuri încordate și obosite, care îndurau așteptări îngrozitor de lungi. Izbucniri de emoție repede înăbușite.
   Rachel s-a așezat pe unul din scaunele de piele maro, cu fața spre ușile din lemn, încercând să nu-i scape din ochi pe Cecilia și John- Paul Fitzpatrick.
   Ce să le spui părinților unui copil pe care l-ai călcat cu mașina și aproape l-ai omorât?
   „Îmi pare rău” suna ca o insultă. Spui „îmi pare rău” când dai peste căruciorul altcuiva în supermarket. Era nevoie de cuvinte mai mari.
   Îmi pare nespus de rău. Regret din toată inima. Vă rog să știți că n-am să mi-o iert niciodată.
   Ce să le spui când doar tu știai adevărata măsură a propriei tale vinovății, care era cu mult mai mare decât cea constatată de paramedicii și polițiștii înfiorător de tineri care sosiră ieri la locul accidentului. O trataseră ca pe o bătrână ramolită implicată într-un accident tragic.
   Frazele continuau să se formeze în mintea ei: L-am văzut pe Connor Whitby și am pus piciorul pe accelerație. L-am văzut pe omul care a omorât-o pe fiica mea și am vrut să dau peste el.
   Probabil că instinctul de autoconservare o împiedicase totuși să le spună cu voce tare, pentru că altfel sigur ar fi fost arestată pentru tentativă de omor.
   Nu-și amintea decât că spusese:
   - N-am văzut-o pe Polly. N-am văzut-o decât atunci când a fost prea târziu.
   - Cu ce viteză conduceați, doamnă Crowley? au întrebat-o ei amabili și respectuoși.
   - Nu știu, a spus ea. Îmi pare rău. Nu știu.
   Era adevărat. Nu știa. Dar știa că avusese suficient timp să pună piciorul pe frână ca să-l lase pe Connor Whitby să traverseze strada.
   I s-a spus că probabil nu va fi pusă sub acuzare. Se pare că un bărbat dintr-un taxi o văzuse pe fetiță intrând cu bicicleta direct în fața mașinii. Au întrebat-o pe cine puteau să anunțe ca să vină s-o ia. Insistaseră pe chestia asta, chiar dacă fusese chemată încă o ambulanță special pentru ea și paramedicul o consultase și zisese că nu era nevoie să fie transportată la spital.
   Rachel îi dăduse polițistului numărul de telefon al lui Rob, iar acesta venise într-un suflet (gonise, probabil), cu Lauren și Jacob în mașină. Rob era alb la față. Jacob zâmbea și-i făcea cu mânuța de pe bancheta din spate.
   Paramedicul le-a spus lui Rob și Lauren că Rachel suferise probabil un șoc moderat, că trebuie să se odihnească, să stea la căldură și să nu fie lăsată singură. Ar fi bine s-o vadă medicul de familie cât mai curând posibil.
   A fost groaznic. Rob și Lauren s-au executat și Rachel n-a mai putut să scape de ei, oricât a încercat. Nu reușea să-și pună ordine în gânduri câtă vreme se învârteau pe lângă ea, ba să-i aducă o ceașcă de ceai, ba o pernă. Pe urmă a venit părintele Joe, tânărul ăla îngâmfat, foarte tulburat că oile din turma păstorită de el s-au călcat cu mașina.
   - Nu trebuia să fiți la slujbă? l-a întrebat Rachel nerecunoscătoare.
   - Totul e sub control, doamnă Crowley, i-a răspuns el.
   Apoi a luat-o de mână și i-a zis:
   - Știți bine că a fost un accident, doamnă Crowley, nu-i așa? Mereu se întâmplă accidente. În fiecare zi. Nu trebuie să vă învinovățiți.
   Ea s-a gândit: Oh, tinere scump și inocent, ce știi tu despre vină? Habar n-ai de ce sunt în stare enoriașii tăi. Chiar crezi că venim vreunul la tine să-ți mărturisim adevăratele noastre păcate? Îngrozitoarele noastre păcate?
   Cel puțin a ajutat-o cu informații. I-a promis că o va ține la curent cu starea de sănătate a lui Polly și s-a ținut de cuvânt.
   Încă trăiește, își repeta Rachel de fiecare dată când primea veste de la el. N-am omorât-o. Nu este ceva iremediabil.
   Până la urmă, Lauren și Rob l-au luat pe Jacob și au plecat acasă după cină, iar Rachel a petrecut toată noaptea rememorând acele câteva clipe.
   Zmeul în formă de pește. Connor Whitby coborând pe carosabil și ignorând-o. Piciorul ei apăsat pe accelerație. Casca roz cu sclipici a lui Polly. Frână. Frână. Frână.
   Connor n-a avut nimic. Nicio zgârietură.
   Părintele Joe telefonase în această dimineață să spună că nu mai avea alte vești, doar că Polly era la Terapie Intensivă la Spitalul pentru copii Westmead și primea cele mai bune îngrijiri medicale.
   Rachel îi mulțumise, închisese telefonul și pe urmă sunase să comande un taxi ca să meargă la spital.
   Nu știa dacă va fi în stare să dea ochii cu vreunul dintre părinții lui Polly sau dacă ei vor fi dispuși să o vadă - probabil că nu - dar ea simțea că trebuia să fie acolo. Nu putea să stea acasă liniștită, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
   Ușile de la Terapie Intensivă s -au deschis brusc și Cecilia Fitzpatrick a ieșit valvârtej, ca un chirurg grăbit să salveze pe cineva. A luat-o pe coridor cu pas iute, a trecut pe lângă Rachel, apoi s-a oprit și s-a uitat în jurul ei, clipind debusolată, ca o somnambulă care începea să se trezească.
   Rachel s-a ridicat în picioare.

       - Cecilia?
   În fața Ceciliei a apărut din senin o femeie cu părul alb. Părea că șchiopăta și Cecilia a întins instinctiv mâna s-o apuce de braț.
   - Bună, Rachel, a spus ea, recunoscând-o brusc, și preț de o clipă a văzut-o doar pe Rachel Crowley, secretara școlii, cea amabilă, dar distantă și întotdeauna eficientă.
   Apoi și-a amintit restul, partea mai importantă: John-Paul, Janie, șiragul de mătănii. Nu se mai gândise la lucrurile astea de când avusese loc accidentul.
   - Știu că sunt ultima persoană pe care ai vrea s-o vezi acum, a spus Rachel. Dar trebuia să vin.
   Cecilia și-a amintit ca prin ceață că Rachel Crowley fusese la volanul mașinii care o lovise pe Polly. Pe moment reținuse acest lucru, dar pentru ea nu avusese nicio relevanță. Mica mașină albastră fusese ca o forță a naturii: un tsunami, o avalanșă. Parcă nu fusese nimeni la volanul ei.
   - Îmi pare tare rău, a spus Rachel. Groaznic, înfiorător de rău.
   Cecilia nu înțelegea ce voia să spună. Era sfârșită din cauza oboselii și a șocului provocat de anunțul făcut mai devreme de doctorul Yue. Neuronii din creierul ei, pe care de obicei se putea bizui, se mișcau extrem de lent și cu greu reușea să-i pună la treabă.
   - A fost un accident, a spus ea cu ușurarea cuiva care reușește se spună o frază perfectă într-o limbă străină.
   - Da, a spus Rachel. Dar...
   - Polly alerga după domnul Whitby, a spus Cecilia.
   Cuvintele îi veneau mai ușor acum.
   - Nu s-a uitat.
   A închis puțin ochii și a văzut-o pe Polly dispărând sub mașină. I-a deschis din nou. I-a mai venit în minte o frază perfectă.
   - Nu trebuie să te învinovățești.
   Rachel a scuturat nerăbdătoare din cap și a fluturat mâna prin aer de parcă ar fi vrut să alunge o insectă care o sâcâia. A apucat-o pe Cecilia de mână și a ținut-o strâns.
   - Te rog, spune-mi. În ce stare este? Cât de grave sunt... rănile?
   Cecilia se uita absentă la mâna zbârcită și noduroasă a lui Rachel pe brațul ei. Vedea brațul de fetiță al lui Polly, subțire, cu pielea frumoasă și sănătoasă, și a simțit că se lovește de un zid de rezistență elastic. Era inacceptabil. Pur și simplu, nu era posibil să se întâmple așa ceva. De ce nu brațul Ceciliei. Brațul ei banal și neatrăgător, cu pistrui decolorați și pete de la soare. Puteau să-l ia pe ăsta dacă țineau morțiș să ia un braț.
   - Ne-au spus că își va pierde brațul, a șoptit ea.
   - Nu se poate.
   Rachel a strâns-o mai tare de braț.
   - Nu pot să accept. Pur și simplu, nu pot.
   - Ea știe?
   - Nu.
   Toată povestea asta era ceva enorm și fără margini, cu tentacule care se întindeau, se înfășurau și se întortocheau, fiindcă ea nici măcar nu începuse să se gândească cum îi va spune lui Polly sau, de fapt, ce va însemna acest act barbar pentru Polly, fiindcă era preocupată de ce însemna pentru ea însăși, de faptul că ea nu suporta acest gând, că i părea o crimă odioasă pe care cineva o comitea împotriva Ceciliei. Acesta era prețul pentru plăcerea voluptoasă, încântarea și mândria pe care le simțise de fiecare dată când se uita la corpul fetelor ei.
   Oare în clipa asta cum arăta pe sub bandaje brațul lui Polly?
   Membrul nu putea fi salvat. Doctorul Yue o asigurase că Polly nu simțea nicio durere.
   Abia atunci Cecilia a văzut că lui Rachel i s-au înmuiat genunchii și era cât pe ce să cadă din picioare. A prins-o la timp, apucând-o de brațe și susținând-o să nu cadă. Trupul lui Rachel era surprinzător de ușor pentru o femeie înaltă, parcă avea oasele poroase, dar Ceciliei tot îi era greu s-o țină în picioare, parcă i se pusese în brațe un colet imens, greu de manipulat.
   Un bărbat cu un buchet de garoafe roz, care tocmai trecea pe acolo, și-a pus florile sub braț și a ajutat-o pe Cecilia s-o ducă pe Rachel pe un scaun din apropiere.
   - Vreți să mă duc să chem un doctor? a întrebat el. Sigur am să găsesc pe cineva. Doar suntem la spital!
   Rachel a scuturat hotărâtă din cap. Era palidă și tremura.
   - Sunt doar amețită.
   Cecilia a îngenunchiat lângă Rachel și i-a zâmbit politicos bărbatului.
   - Vă mulțumesc pentru ajutor.
   - Pentru puțin. Trebuie să plec. Soția mea a născut primul nostru copil. Are trei ore. E fetiță.
   - Felicitări! a spus Cecilia.
   Prea târziu. Bărbatul plecase deja și mergea bucuros, doar era cea mai fericită zi din viața lui.
   - Ești sigură că te simți bine ? a întrebat-o Cecilia pe Rachel.
   - Îmi pare rău.
   - Nu e vina ta, a spus Cecilia și a simțit o undă de nerăbdare.
   Ieșise să ia puțin aer fiindcă îi venea să urle, dar acum trebuia să se întoarcă. Trebuia să se întoarcă să se informeze. N-avea nevoie să discute cu un nenorocit de psiholog, mersi frumos, avea nevoie să vorbească din nou cu doctorul Yue și de data asta va lua notițe, va pune întrebări și nu se va mai sinchisi să fie drăguță.
   - Nu înțelegi, a spus Rachel. A fixat-o pe Cecilia cu ochii ei roșii, înlăcrimați. Avea vocea ascuțită și vlăguită. Este vina mea. Am apăsat pe accelerație. Am încercat să-l omor pe el pentru că el a omorât-o pe Janie.
   Cecilia s-a prins cu mâinile de scaunul lui Rachel ca de marginea unei prăpăstii în care o împinsese cineva și s-a ridicat în picioare.
   - Voiai să-l omori pe John-Paul?
   - Bineînțeles că nu. Voiam să-l omor pe Connor Whitby. El a omorât-o pe Janie. Știi, am găsit o casetă video. Asta era dovada.
   În clipa aceea, Cecilia a simțit că parcă cineva a apucat-o de umeri, a întors-o cu fața și a obligat-o să privească o atrocitate.
   Nu mai trebuia să caute să înțeleagă. A înțeles totul într-o clipă.
   Ce făcuse John-Paul.
   Ce făcuse ea.
   Cu ce erau ei vinovați față de fiica lor. Pedeapsa care căzuse asupra lui Polly era plata pentru crima comisă de ei.
   Simțea că tot corpul îi fusese golit de lumina albă și strălucitoare a unei explozii nucleare. Ea nu mai era decât o cochilie goală. Cu toate astea, nu a tremurat. Picioarele nu i-au cedat. A rămas perfect nemișcată.
   Nimic nu mai conta. Nimic nu putea fi mai rău de-atât.
   Important era acum adevărul. N-o va salva pe Polly. Nu-i va izbăvi pe ei în niciun fel. Dar era absolut necesar. Era o sarcină urgentă pe care Cecilia trebuia s-o taie de pe lista ei chiar în clipa asta.
   - Nu Connor a omorât-o pe Janie, a spus Cecilia.
   Simțea cum i se mișcă maxilarul în sus și-n jos în timp ce vorbea. Era ca o păpușă din lemn.
   Rachel a devenit foarte atentă. Privirea din ochii ei blânzi și umezi s-a înăsprit vizibil.
   - Ce vrei să spui?
   Cecilia a auzit cum i-au ieșit cuvintele din gura uscată și amară.
   - Soțul meu a omorât-o pe fiica ta.

                                            50.

         Cecilia stătea ghemuită lângă scaunul lui Rachel și vorbea încet, dar clar, privind-o de foarte aproape.
   Rachel auzea și înțelegea fiecare cuvânt pe care îl spunea ea, dar parcă nu putea s-o urmărească. Creierul refuza să preia informația. Cuvintele ricoșau pe suprafața lui. Avea senzația terifiantă că alerga cu disperare să prindă ceva de importanță vitală.
   Stai, îi venea să spună. Stai, Cecilia. Cum?
   - Am aflat alaltăieri seară, a spus Cecilia. În seara cu petrecerea Tupperware.
   John-Paul Fitzpatrick. Voia să-i spună că John-Paul Fitzpatrick a omorât-o pe Janie? Rachel a apucat-o pe Cecilia de braț.
   - Vrei să spui că nu a fost Connor, a zis ea. Știi sigur că nu a fost Connor. Că el nu a avut nicio legătură cu asta?
   Pe chipul Ceciliei s-a așternut o tristețe imensă.
   - Știu sigur, a spus ea. Nu a fost Connor. A fost John-Paul.
   John-Paul Fitzpatrick. Fiul Virginiei. Soțul Ceciliei. Un bărbat înalt, frumos, bine îmbrăcat și bine-crescut. Un membru bine cunoscut și respectat al comunității. Rachel îl saluta cu un zâmbet și-i făcea cu mâna dacă îl vedea la cumpărături în magazinele din cartier sau la o serbare școlară. John-Paul era întotdeauna șeful echipei de voluntari de la școală. Purta o centură de unelte și o șapcă de baseball neagră și mânuia ruleta cu o siguranță impresionantă.
   Luna trecută, Rachel a văzut-o pe Isabel Fitzpatrick cum s-a aruncat în brațele tatălui ei când acesta a venit s-o ia după ce s-au întors din tabără. A uimit-o bucuria imensă de pe chipul lui Isabel când l-a văzut pe John-Paul, dar și cât de mult semăna Isabel la față cu John -Paul. Acesta a ridicat-o în brațe și s-a învârtit cu ea de parcă ar fi fost o fetiță mică, iar Rachel a simțit un regret mistuitor că Janie nu fusese o astfel de fiică și nici Ed un așa tată.
   Atitudinea lor rigidă și grija în legătură cu ce-ar zice lumea i s-au părut fără rost. Oare de ce fuseseră atât de discreți și de reținuți în a- și arăta dragostea unul față de altul?
   - Ar fi trebuit să-ți spun, a spus Cecilia. Ar fi trebuit să-ți spun din clipa în care am aflat.
   John-Paul Fitzpatrick.
   Avea un păr atât de frumos. Un păr de om respectabil. Nu o chelie de șmecher cum avea Connor Whitby. John-Paul conducea o mașină de familie, strălucitor de curată. Connor mergea cu motocicleta aceea nespălată. Imposibil să fie așa. Probabil că Cecilia se înșela. Rachel parcă nu putea să renunțe la ura îndreptată împotriva lui Connor.
   Îl ura pe Connor Whitby de atâta amar de vreme, chiar și când nu era sigură că el a fost vinovatul, când doar îl bănuia, îl ura pentru faptul că era posibil ca el să fi fost. Îl ura pentru faptul că a existat în viața lui Janie. Îl ura pentru faptul că el a fost ultimul care a văzut-o pe Janie în viață.
   - Nu înțeleg, i-a spus ea Ceciliei. Janie îl cunoștea pe John-Paul?
   - Aveau un fel de relație secretă. Ieșeau împreună, cum s-ar zice, a spus Cecilia.
   Încă stătea ghemuită lângă scaunul lui Rachel și fața ei, care până atunci fusese lipsită de culoare, era acum îmbujorată.
   - John-Paul era îndrăgostit de Janie, dar Janie i-a spus că mai era un băiat și ea l-a ales pe acela, și atunci el... Și-a pierdut cumpătul. Avea șaptesprezece ani. A fost un moment de nebunie. Poate crezi că vreau să-i găsesc o scuză. Îți garantez că în niciun caz nu încerc să găsesc o scuză pentru el sau pentru ce-a făcut. Normal. Bineînțeles că nu există nicio scuză. Îmi pare rău. Trebuie să mă ridic. Genunchii mei. Mă dor genunchii.
   Rachel se uita la Cecilia care s-a ridicat cu greu în picioare, a căutat un scaun și l-a tras mai aproape de al ei, apoi s-a așezat și s-a aplecat spre ea cu o privire atât de chinuită de-ai fi zis că cerea îndurare să fie lăsată în viață.
   Janie îi spusese lui John-Paul că mai era un băiat. Deci celălalt băiat a fost Connor Whitby.
   Pe Janie o curtaseră doi băieți și Rachel n-avusese habar de niciunul. Unde greșise Rachel ca mamă, de știuse atât de puțin despre viața fiicei sale? De ce nu-și făcuseră confidențe „la o cană de lapte cu fursecuri” după-amiaza, după școală, cum vedea că fac mamele cu fiicele lor în sitcom-urile americane? Rachel gătise întotdeauna doar pentru că era nevoită. Janie obișnuia să mănânce biscuiți cu unt la ceaiul de după-amiază. Măcar de-ar fi gătit pentru Janie, s-a gândit ea cuprinsă brusc de o ură sălbatică îndreptată împotriva ei înseși. De ce nu gătise? Dacă ea ar fi gătit și dacă Ed ar fi luat-o pe Janie în brațe să se învârtă fericiți în cercuri, poate că totul ar fi fost altfel.
   - Cecilia?
   Cele două femei au ridicat privirea. Era John-Paul.
   - Cecilia. Vor să semnăm niște formulare...
   Când a văzut-o pe Rachel s-a oprit.
   - Bună ziua, doamnă Crowley, a spus el.
   - Bună ziua, a spus Rachel.
   Nu putea să se miște. Parcă era anesteziată. Iată că-l avea în față pe ucigașul fiicei ei. Un tată de patruzeci de ani, obosit și abătut, cu ochii înroșiți și nebărbierit. Era imposibil. El n-avea nicio legătură cu Janie. Era mult prea bătrân. Prea adult.
   - I-am spus, John-Paul, a zis Cecilia.
   John-Paul s-a dat un pas înapoi de parcă cineva încercase să-l lovească.
   A închis o clipă ochii, apoi i-a deschis și s-a uitat direct la Rachel cu o privire încărcată de un regret imens, care n-a mai lăsat loc de îndoieli în mintea ei.
   - Dar de ce? a întrebat Rachel și s-a mirat cât de civilizat și de normal vorbea despre uciderea fiicei ei, în plină zi, în mijlocul a zeci de oameni care treceau pe lângă ei fără să-i ia în seamă, crezând că purtau o conversație absolut obișnuită. Ai putea să-mi spui, te rog, de ce ai făcut-o? Era doar o copilă.
   John-Paul a lăsat capul în jos, și-a trecut mâinile prin părul lui frumos, de om respectabil, și când a ridicat din nou privirea, parcă i se descompusese chipul într-o mie de bucăți.
   - A fost un accident, doamnă Crowley. N-am vrut să-i fac niciun rău fiindcă, știți, eu o iubeam. O iubeam cu adevărat.
   Și-a șters nasul cu dosul mâinii într-un gest neglijent, deznădăjduit, ca un bețivan din colțul străzii.
   - Eram un prost de adolescent. Ea mi-a spus că avea pe altcineva și apoi a râs de mine. Îmi pare rău, dar acesta este singurul motiv. Știu că nu este un motiv. O iubeam și ea a râs de mine.

         Cecilia era vag conștientă că oamenii continuau să treacă pe coridorul unde stăteau ei.
   Mergeau grăbiți sau agale, gesticulau și râdeau, vorbeau agitați la telefonul mobil. Nimeni nu s-a oprit să se uite la femeia cu părul alb care stătea dreaptă în scaunul din piele maro, cu mâinile noduroase încleștate de marginile lui, cu ochii ațintiți la bărbatul de patruzeci de ani care stătea în picioare în fața ei, cu capul plecat ca un om pocăit, cu gâtul expus și umerii lăsați.
   Nimeni nu părea să observe ceva neobișnuit în nemișcarea lor, în tăcerea dintre ei. Parcă stăteau sub un clopot de sticlă, izolați de restul lumii.
   Cecilia simțea pielea rece și netedă a scaunului sub mâinile ei și brusc a simțit că i se golesc plămânii de aer.
   - Eu trebuie să mă întorc la Polly, a spus ea și s-a ridicat în picioare atât de repede, încât a simțit că-i vâjâie capul.
   Cât timp trecuse? De cât timp stăteau aici? S-a simțit cuprinsă de panică, parcă ar fi părăsit-o pe Polly. S-a uitat la Rachel și s-a gândit: Acum nu-mi pasă de tine.
   - Trebuie să mai vorbesc o dată cu doctorul lui Polly, i-a spus ea lui Rachel.
   - Sigur că da, a zis Rachel.
   John-Paul a întins palmele spre Rachel, cu încheieturile mâinilor în sus, așteptând parcă să fie încătușat.
   - Știu că nu am niciun drept să-ți cer acest lucru, Rachel, doamnă Crowley, nu am niciun drept să vă cer asta, dar știți, Polly are nevoie de amândoi acum, de aceea am nevoie de timp...
   - Nu am de gând să te iau de lângă fiica ta, l-a întrerupt Rachel.
   Se răstea la ei furioasă, de parcă Cecilia și John-Paul erau doi adolescenți neascultători.
   - Eu deja...
   S-a oprit, a înghițit în sec și s-a uitat în tavan, încercând parcă să reprime o senzație de greață. Le-a făcut semn să plece.
   - Duceți-vă. Duceți-vă la fetița voastră. Amândoi.

                                        51.

      Era seara târziu, în sâmbăta Paștelui, iar Will și Tess ascundeau ouăle în curtea din spatele casei mamei sale. Amândoi aveau în mână câte o pungă cu mici ouă de ciocolată, învelite în staniol.
   Când Liam era foarte mic, obișnuiau să pună ouăle la vedere sau chiar împrăștiate prin iarbă, dar când a mai crescut, el a vrut o vânătoare de Paște mai grea și mai provocatoare, în care Tess fredona melodia din filmul Misiune Imposibilă, iar Will îl cronometra.
   - Presupun că nu putem ascunde câteva pe streașină casei, nu?
   Will s-a uitat în sus, spre acoperiș.
   - Am putea să lăsăm o scară prin apropiere.
  Tess a râs scurt și politicos, cum făcea de obicei cu o cunoștință sau cu un client.
   - Înțeleg că nu, a spus Will.

...........................................................