Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda

............................................................................................
                                                   8.

                        - N-ai nicio grijă şi ei fac la fel, zise ea. Sunt sigură că te căinează şi se întreabă ce-i fi găsit la mine!
    - Ai dreptate, şi eu mă întrebam ce-o fi găsit el la prima lui nevastă, pe care o iubeşte şi acum.
    - Şi asta suportă aşa ceva?
    - Se înţeleg, zisei, şi când cineva e discret, floare rară, nu înseamnă că e bleg.
    - Discretă deci, înseamnă că eu am fost indiscretă!
    - În orice caz, zisei, cel mai bun prieten al meu o să ezite când o să-l mai invit a doua oară pe la noi.
    - N-are decât! El e un om interesant şi nu mi se pare că greşeşti acordându-i atâta credit, dar ea e o sclifosită, vedeam că mă judecă, dar nu-mi păsa!
    - De ce să-ţi pese, dacă ar fi să fie condamnaţi politicoşii tu ai fi prima care ar scăpa.
    Râse în hohote:
    - E prima oară în viaţă când mi se spun astfel de lucruri, indiscretă, nepoliticoasă... Eu sunt cum vreau eu, dacă e să vorbim sincer. De la uşă am văzut-o că se uită la mine cu o privire lacomă. Asta ce e, discreţie, politeţe?
    - Păi dacă ai apucat-o de bărbie, cred şi eu!
    - No, no, asta a fost după.
    - Există o artă de a cultiva o prietenie, dar ce mă mir, tu nu ştii să cultivi nici dragostea propriului tău bărbat. Nici măcar să-l respecţi; pentru tine, nu pentru el, fiindcă ţi-e bărbat. Mă chemi la rudele tale şi timp de câteva ceasuri nu-mi spui un cuvânt, ca şi când n-aşi fi fost în viaţa ta decât un simplu decor, o mobilă, un scaun. Ce să-i spui unui scaun?
    - Puteai tu s-o faci, să vii la mine, să-mi săruţi mâna... Aşa se obişnuieşte.
    - Am vrut s-o fac de două ori, o dată când am intrat, dar m-am reţinut fiindcă aveai aerul că nici nu mă cunoşti, şi a doua oară când ai formulat tu celebra idee că Artimon o iubeşte pe Tamara fiindcă n-o iubeşte. Am vrut să-ţi spun că înţeleg ce vrei să spui, dar mi-ai aruncat în treacăt o privire, aşa... parcă ai fi vrut să-mi spui că nu sunt de nasul meu astfel de idei abisale şi pe urmă te-ai uitat aiurea...
    - Da, fiindcă după ochii tăi am avut impresia că o să mă ironizezi, exact cum ai făcut semn, deformându-mi spusele şi n-aveam niciun chef să se râdă de mine.
    - Interesantă explicaţie! Dar ţi s-a întâmplat vreodată să te ironizez şi să fac pe alţii să râdă de tine?
    - Nu, n-ai avut ocazia.
    - Poate Petrică a făcut-o, sau mai degrabă primul tău bărbat? Mă confunzi cu ei?
    - E o plăcere pentru orice bărbat să-şi ironizeze, şi încă într-un fel grosolan, nevasta în societate. Nu sunt dintre cele care acceptă, ca pe urmă să-i dea lacrimile şi să se smiorcăie chiar acolo, unde sunt invitaţi.
    - Da, zic, tu joci tare, bărbatul să fie jignit, şi dacă nu-i place, n-are decât. Astăzi ne-ai jignit pe toţi şi pot să fac supoziţia că ai făcut-o cu încântare.
    - Da, fiindcă prietenul tău e cam laş şi nu suport să văd un bărbat laş, iar bărbatul meu să-l admire.
    Aşa  deci. Le ştia ea pe toate, avusese această intuiţie, că Ion Micu e cam laş.
    - Nu ştiu, zic, cum un bărbat care a stat la închisoare şi a fost torturat fără să-şi divulge legăturile poate fi numit un laş.
    - O fi fost atunci curajos, dar acum curajul ăsta i-a cam pierit. Nimeni nu putea să-l silească să ţină o conferinţă despre un poet de care se râde până şi la noi, la arhitecţi. Şi totuşi a ţinut-o...
    - A fost, zisei, o slăbiciune, nu o laşitate.
    Şi îi explicai cum şi de ce acceptase Ion Micu să ţină acea penibilă conferinţă, relatându-i scena care avusese loc în aula universităţii, între el şi acel puternic lider.
    - Ba, zise Matiida, a vrut să facă pe isteţul, dar pe urmă a clacat. Trebuia să refuze. N-avea ce să-i facă... Şi pe urmă chestia asta, cu fosta nevastă... Te-ai despărţit de cineva, înţeleg s-o mai iubeşti totuşi şi după, dar după ce te căsătoreşti cu alta trebuie să încetezi. Aşa că vezi... Rezultă că ea l-a păcălit pe el - ei, ce fel de bărbat eşti tu, n-ai puţină mândrie, puţin orgoliu s-o bagi în aia mă-sii? Înseamnă că nici asta, "discreta", nu e mai brează, în loc să înveţe sanscrita, mai bine s-ar ocupa puţin de sentimentele bărbatului ei: "Pentru cealaltă."
    - Aşa e, zisei cu ironie pe exclamaţie, joci tare! Ca şi când n-aşi şti că şi tu mai ţii încă la Petrică.
    - Lasă-l pe Petrică, zise ea pe gânduri. Petrică e din ce în ce mai bolnav, crizele lui sunt din ce în ce mai dese şi mai rele.
    Mă uitai la ea nedumerit.
    - Ce crize?! o întrebai.
    Petrică, îmi răspunse ea, are maladia lui Parkinson. O avea demult, chiar de când ne-am căsătorit noi, dar crizele erau rare şi benigne. Acum nu e bine deloc, mă apucă şi groaza când mă gândesc.
    - Cum se manifestă această boală?
    - Tremurături ale întregului corp şi o mare încordare nervoasă... Şi boala e incurabilă şi îl duce pe bolnav la exasperare pe măsură ce se înrăutăţeşte. Nu credeam că o să se agraveze atât de curând, fiindcă se poate trăi cu ea mulţi ani...
    - Şi de ce nu mi-ai spus şi mie atunci?
    - Pentru că, vezi, discreţia aia, care zici că n-o am, m-a împiedicat. Ce rost ar fi avut?
    - Şi acuma de unde ştii că îi e mai rău?
    - Nu mai rău, foarte rău. Şi a ajuns la o susceptibilitate care o chinuie fără scăpare pe nenorocita de nevastă-sa (de la ea ştiu), totul îl roade şi îl macină între o criză şi alta, totul ia proporţii monstruoase, cea mai mică jignire, cea mai inofensivă aluzie...
    - Păi, zic, asta avea el şi înainte!
    - Nu ca acum! Iar pe atunci trebuie să ştii că ţinea foarte mult la tine de a putut să suporte atât de uşor lovitura pe care i-ai dat-o prin acele scrisori!...
    - Aşa este, îmi pare rău.
    - Iar eu, continuă Matilda, îţi tot spuneam că ţine foarte tare la tine şi tu îl înjurai. Ţi-nchipui şi cât de tare ţineam şi eu la tine de acceptam brutalitatea cu care ai procedat.
    - Îmi pare rău, mai bine îmi spuneai că e bolnav şi brutalitatea asta ar fi încetat.
    - Îţi spun, nu era aşa de grav.
    - Şi eu ţineam la el şi mai ţin şi acum, continuai, dar gândul la tine mă orbea.
    - Da, şi orbirea asta mi s-a transmis şi mie, cu toate că ştiam despre mine că stau cu picioarele pe pământ. Dacă zici că mai ţii şi acum la el, fă-i o vizită.
    - Tu i-ai făcut?
    - Bineînţeles!
    - Şi cum arată?
    - Crispat, îndârjit, dar nu ştiu împotriva cui.
    - Are telefon?
    - Are.
    - Se mai duce, vreau să spun, mai fuge la taică-său?
    - Nevastă-sa zice că nu.
    - Îi dau chiar acum un telefon...
    În felul acesta neaşteptat se termină discuţia noastră, de altfel paşnică, lucru de mirare la Matilda, probabil şi din pricină că aflase că îmi plăcea Clara. Dar asta o gândesc acum, dacă aşi fi ştiut atunci că ăsta e un remediu sigur şi eficace împotriva nepăsării unei femei, nu eu i-aşi mai fi urmărit stările ei schimbătoare care nu încetau să mă ia fără veste, ci ea s-ar fi neliniştit de-ale mele, gustând din această papară numită nesiguranţă.
    Cu Petrică nu ieşi nimic. Răspundea sec şi înţepat la întrebările mele, ce mai faci, cum îţi mai merge şi când îi făcui propunerea să ne vedem îmi răspunse cu iritare:
    - Nu pot, sunt ocupat.
    - Bolnavii incurabili, ca şi nebunii, îi spusei Matildei, sunt departe de a fi simpatici.
    - Ce zice?
    - Numai că nu m-a înjurat.
    - E explicabil, zise Matilda, să nu poţi suporta sănătatea altuia.
    - O fi, dar....

                                                                         X

                                            Matilda îşi reveni însă repede din această stare paşnică.
    Tocmai îmi spuneam că sarcina şi apoi naşterea care se apropia de termen şi apoi grija pentru noul cetăţean al lumii or s-o împiedice să mai aibă drept unic ţel persoana mea (afectând în acelaşi timp contrariul) şi, cine ştie, concretul unei noi existenţe în viaţa noastră s-o readucă la starea anterioară căsătoriei, pe care n-o puteam uita şi era unica mea speranţă într-o viaţă în care să domnească pacea şi armonia.
    Îl doream pe acest copil şi mai ales îi doream să-l iubească foarte tare şi să mă neglijeze, nu cum îi spusesem în seara aceea că naşterea lui nu trebuie s-o determine să se înstrăineze de mine. Acum doream chiar acest lucru, să-şi vadă de copil ca şi când eu nici n-aşi mai exista.
    Într-o zi ieşii brusc din birou s-o văd şi să mai stăm de vorbă. În timp ce lucram, şi mai ales dacă lucram bine, mi se făcea dor de ea, nu mai aveam nimic în minte, siguranţa se restabilea în mine, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat între noi, reveneau cu putere scene din primele noastre întâlniri şi, prins de o puternică iluzie că o s-o regăsesc şi stăpânit de o jubilaţiune interioară care era o expresie a certitudinii că visul meu se realizează (ceea ce scriam era filozofie proprie, nu simple însăilări datorită contactului cu marile sisteme, examinam textul şi îmi dădeam seama că atât ideea cât şi exprimarea erau armonioase), mă făceau să plasez pe undeva pe planul cinci conflictul surd dintre mine şi Matilda şi să cred că simpla mea bucurie de a o vedea era suficientă ca ea să cedeze.
    Uitam că ea nu ceda câtuşi de puţin şi că de fiecare dată un cuvânt al ei, o privire erau mai puternice decât euforia mea, care se stingea încetul cu încetul şi mă trezeam iarăşi singur. Cum, mă întrebam, de ce nu ghiceşte că am lucrat bine şi măcar în asemenea clipe să renunţe la ea însăşi, să fie alături de mine şi să nu caşte cu nepăsare, sau să-mi spună în cel mai fericit caz o prostie, cum ar fi, ce e cu tine, ai băut ceva? Nu ştia deci că nu cunosc plăcerea de a bea?
    Nu ştie nimic despre mine, gândeam cu uimire, mă crede că pot fi oricum şi nici măcar nu se miră. Nu s-aş mira nici dacă ar afla că o înşel, că aşi putea veni seara târziu beat acasă şi să fac scandal sau să nu vin decât în zori! Nu astfel sunt bărbaţii? Alteori însă era şi mai rău, îi citeam ia priviri o vie surpriză, cu ochii larg deschişi asupra mea, în care citeam pietrificat că mă vede cu uluire: cine e omul ăsta? Ce e între mine şi el de stă aici în casă? E bărbatul meu? Cum de m-am trezit cu el aici?
    - Bine, îi spuneam şi eu, abătut, plictisit brusc, ridicându-mi privirea peste creştetul ei, undeva departe, spre zarea speranţei, simţind în acelaşi timp cu nelinişte cum se scurge din mine puterea de a iubi, deşi o iubeam... văd că te-am deranjat, te rog sa mă scuzi!
    Şi reintram în biroul meu, crezând că ea va veni după mine să-mi spună că n-am deranjat-o deloc şi să s-o mire ce m-a apucat. Nu venea, şi asta îmi dădea certitudinea să nu despic firul în patru, interpretând o privire care putea să însemne altceva. Dar apele sufletului, despicate astfel, se uneau repede la loc şi uitam ceea ce simţisem. Nu putem fi tot timpul gata de a primi afecţiunea celuilalt, gândeam, există şi aceste stări de absenţă sau de oboseală, când nu trebuie să aşteptăm nimic de la cineva care ne iubeşte. Dimpotrivă, trebuie să dăm noi... Dădeam, că surâdea, dar îmi spunea în acelaşi timp:
    - ...Sunt sigură că vrei ceva de la mine! Nici vorbă...
    Or, aluzia ei n-avea nici un rost, ştia bine că îmbrăţişările noastre, din fericire, erau singura parte din teritoriul p-a care îl locuiam împreună, care rămânea neatinsă de ambiguitate. Dincolo de orice şi fără să ştim de la cine, apărea dorinţa năprasnică, de la mine care mă trezeam copleşit de ea, de la ea care fără să dea vreun semn fie el şi obscur, după o împotrivire se lăsa învinsă, şi ne trezeam în alt tărâm, în care trăiam cel puţin două zile, timp în care aveam adesea parte de privirea ei divină...
    Alte reacţii erau însă mai salutare, deşi foarte rele. Se uita la mine şi se strâmba:
    - Nu te mai preface că mă iubeşti, mi-e scârbă!
    - Hai, sictir, îi răspundeam perfect linşitit.
    Şi chiar mă simţeam perfect liber, fiindcă brutalitatea reacţiei ei înlătura din mine strângerea de inimă, neliniştea, în timp ce puterea de a iubi nu se mai scurgea, fiindcă în acele clipe n-o mai iubeam deloc. Asta îmi amintea de o pereche de la noi din cartier, nişte vecini cu care tata se avea bine, în timp ce mama, care nu cunoştea ura, să nu-i vadă în ochi. El era şef de echipă la ecarisaj, un ins gras dar şi umflat, cu privire porcină, beţiv fără scăpare, bătăuş din cauza siguranţei pe care i-o dădea statura lui uriaşă, dar şi laş, fiindcă înaintea unuia fără frică, tăcea mâlc, chiar dacă îi era înjurată muierea, care se afla de faţă... Trăise cu vreo două care ţinuseră la el, a treia însă îi venise de hac, semăna cu el, şi pe ea o iubea mai mult.
    Se îmbăta el, se îmbăta şi ea. O înşela el, îl înşela şi ea. Dădea în ea, asta îl pocnea şi ea cu ce nimerea, în moalele capului... M-a trimis tata să împrumut de la ei o teslă sau nişte holţşuruburi. I-am găsit la masă şi m-a surprins seninătatea de pe chipurile lor, mulţumirea împăcată, aşi fi putut zice chiar mai mult. El ciugulea nişte struguri, ea stătea alături şi era veselă, căci uriaşul îi povestea ceva cu glasul lui bâlbâit, în care bucuria de a trăi era atât de îmbulzită în gândurile lui înecate de băutură, încât numai dacă erai foarte atent înţelegeai ce spune.
    - Bună ziua nene, i-am spus, molipsit de veselia lui, m-a trimis tata...
    - Te-o fi trimis, zice, stai şi tu jos şi bea un pahar de vin.
    Eram mirat că îi vedeam pe amândoi mulţumiţi de ei înşişi, nu puteam să conciliez în mintea mea de adolescent urletele care se auzeau adesea din casa lor şi pacea şi tihnă în care îi găsisem...
    - Astăzi, spuse el visător, mi-am f... nevasta... Tu, se bâlbâi el, ai f... până acum?
    Nevastă-sa râse şi îi spuse să lase copilul în pace.
    - De ce, zise el nostalgic, ce, e ruşine?
    - E adevărat, nene Acojocăriţei (demult vroiam să ştiu ce e cu zvonul ăsta), că la cutremur, când ai auzit că un prieten de-al dumitale, un instalator de la blocul Karlton, a murit în cutremurul de la Bucureşti, dumneata l-ai înjurat?
    - Bă, ...muma în... de oameni, zise el, l-am înjurat, i-am spus du-te-n... mă-tii, dar de necaz, era cel mai bun prieten al meu...
    - Păi cum să-l înjuri, nene Acojocăriţei? am spus eu cu superioritatea vârstei tinere care nu înţelege. Dar el nu mă luă în seamă, se aplecă şi-şi luă cu tandreţe nevasta de gât.
    Ea se lipi de el şi rămaseră astfel melancolici şi ai fi zis ca doi amanţi uniţi până la moarte.
    - Ia uite, am gândit, formidabil, cei doi ticăloşi se simt bine unul cu altul, aşi putea zice chiar fericiţi...
    Spre o astfel de ticăloşie alunecam şi eu cu Matilda, îmi spusese că îi e scârbă de mine şi în loc să plec de îndată şi pentru totdeauna din casa ei, o înjurasem şi eu cu satisfacţia grasă a unei eliberări. Urma să ne împăcăm şi să ne proptim capetele într-o dulce tandreţe.
    De astă dată şi în numai câteva clipe avui o dublă revelaţie. Matilda vorbea la telefon, dar cu o expresie care mă făcu să-mi bată inima. Chipul ei era inundat de o fericire pe care o credeam îngropată în sufletul ei, vocea îi era tainică şi şoptită, corpul îi era aplecat înainte în fotoliu ca şi când ar fi fost ţintuită, fascinată de ceea ce i se spunea. Stătea cu spatele la mine, dar deodată ea simţi că era privită şi ascultată, mai spuse un cuvânt şi închise imediat.
    Se întoarse spre mine şi totul pieri de pe chipul ei, îmi arătă într-o clipă unul de gorgonă...
    - Ce vrei? spuse cu sfidare şi cu o furie abia stăpânite.
    Şi inima îmi bătu iarăşi, simţind că mă întunec.
    - Cu cine vorbeai la telefon? o întrebai totuşi flegmatic, ţinându-mi bine hăţurile în mâini, căci furia ei de a se fi simţit surprinsă şi nestăpânita ură a acelui "ce vrei" mi se transmiseseră şi mie, îmi venea s-o calc în picioare şi aşa s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost însărcinată.
    - Nu te priveşte! zise.
    - Bineînţeles că nu mă priveşte, spusei eu cu dispreţ, şi mă mir că ai întrerupt brusc convorbirea, ca şi când m-ar fi interesat pe mine cu cine pălăvrăgeşti tu la telefon... (în mare şoaptă şi atât de fericită cum ai fost şi cu mine odaia, gândii eu mai departe, mohorât, restul frazei)... Şi continuai: Sufletul tău nu poate rămâne inactiv, dacă nu mai iubeşti, începi să urăşti! Da, ură iraţională, nu credeam că în nici un an de la căsătorie o să începi să mă urăşti. Da, ura ţi-a ţîşnit din gură şi ţi-a apărut pe chip. Formidabil! Parcă te-aşi fi tăiat.
    Şi tăcui, continuând să mă plimb, observând-o fără s-o privesc.
    Dar nu se lumină, continuă să stea încordată şi cu chipul urâţit, nu devastat ca în seara aceea după ce plecasem de la Tasia. Nu, încordat, străin, duşmănos. O hotărâre fără întoarcere părea să se coacă în ea în acele clipe, dar revelaţia mea ultimă mă puse şi pe mine la adăpost de neliniştile începutului.
    Bine! Mă urăşte, gândii, şi acest lucru e atât de evident încât nu mai e nevoie de nicio explicaţie. Astfel de revelaţii sunt suficiente în sine.
    Tăcerea ei hidoasă chiar mă bucura, era, dacă mai era nevoie, o confirmare în plus că nu puteam să mă înşel.
    - Te sfătuiesc, îi mai spusei, să-ţi porţi ura liniştită, să nu crezi că sarcina e o pavăză, n-am să te calc în picioare, dar găsesc eu ac de cojocul tău fără să dăunăm copilului.
    Şi mă îmbrăcai şi ieşii în oraş. Seara îmi spuse cu un glas neutru:
    - Poftim la masă, dar cu o nuanţă perceptibilă: n-am chef să te servesc, dar o fac din obligaţie.
    Fă-o, gândii, şi eu o să am grijă de tine tot din obligaţie. Ne înviorarăm mâncând, dar fiecare pe cont propriu.
    Era bine aşa, gândii, decât să alunecăm spre ticăloşia şi fericirea celor doi vecini ai părinţilor mei. Ura curată, adică ura pură, e mai demnă de respect decât fericirea amestecată cu josnicii. Mă hotărâi (şi avui o clipă impulsul să i-o şi spun, dar mă abţinui din instinct în ultima clipă) să mă port ireproşabil cu ea, orice mi-ar face.
    Într-o zi vrui să dau un telefon, dar telefonul nu mai era la locul lui, pe un taburet lângă fotoliu, şi văzui un fir pe sub uşa dormitorului. Îl luase cu ea, să n-o mai stingheresc în convorbirea ei al cărei interlocutor o făcea să arate atât de transfigurată.
    Dormeam împreună ca doi duşmani... Ziua se retrăgea lângă telefon şi nu ştiu dacă vorbea ore întregi, dar nu-şi mai petrecea după-amiezile în hol cu mine...
    O singură dată intrai peste ea (aveam şi eu nevoie de telefon, dar nu mă gândii să bat la uşa propriei mele neveste, care ar avea secrete pe care eu nu trebuia să le aud, asta ar fi fost culmea, să-i mai respect şi secretele) şi într-adevăr o găsii întinsă în pat, foarte veselă de astă dată şi nu închise când eu intrai.
    - Vreau telefonul, îi spusei.
    Ea se făcu că nu aude, dar spuse ceva pe ruseşte, guleaiu, Tasia, sau ceva în genul ăsta şi abia după aceea întrerupse. Se stinse şi veselia, odată receptorul aşezat în furcă, dar nu aşa de spectaculos ca prima dată.
    Începui să am îndoieli. Şi dacă în ziua aceea vorbise tot aşa, cu Tasia sau cu Petea, sau cine ştie cu cine şi ceea ce îi citisem eu pe chip era doar proiecţia speranţei mele refulate? Da, dar ura ţâşnise din cuvintele ei şi, pe urmă, dacă ar fi fost Tasia sau Vasia, dracu să-i ia, de ce închisese brusc şi se făcuse ca şi când ar fi avut pe cap, în loc de păr, şerpi?
    Se mai însenină, dar telefonul continuă să-l ţină în dormitor câteva săptămâni, până într-o zi... Dar trebuie să spun că înseninarea ei nu mă făcu să uit, apele despicate nu se mai împreunau să arunce în uitare scena care se petrecuse în ziua aceea. Pentru întâia oară dorinţa nu ne mai apropie cu forţa ei care ne dădea iluzia, cel puţin câteva zile de fiecare dată, că luăm viaţa de la început.
    Mă instalasem confortabil în convingerea că nu mai era nimic de făcut şi o apropiere era imposibilă cât timp ura ei nu înceta. Şi cum putea să înceteze când abia câştigase teren? Această buruiană e mai puternică decât floarea atât de fragilă şi delicată a iubirii...
    O spun acum, dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei care o poate veşteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează şi, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorinţelor care nu se pot împlini... în timp ce ura e suverană, n-o poţi smulge până nu creşte, înfloreşte şi piere singură, uneori după ce a reuşit să nimicească în prealabil viaţa unui cuplu. Eram hotarât s-o ignor şi să n-o alimentez, poate că avea viaţă scurtă. Nu vroiam să mă despart de Matilda. Cui îi e uşor să accepte un eşec? Fiindcă legătura mea cu Nineta nu mersese prea departe, iar cu Căprioara n-ar fi mers chiar dacă lepăda copilul şi scăpa.
    Amintirea legăturii ei cu eminentul chirurg m-ar fi urmărit şi ne-am fi despărţit fără să consider acest lucru un eşec al meu. Cu Matilda însă, da, ar fi fost un grav eşec, greu de consecinţe, mai ales din pricina copilului care urma să vină. Cine nu m-ar fi blamat că am părăsit o femeie însărcinată, sau cu copil mic? Ce femeie şi-ar mai fi legat viaţa de-a mea, fără o gravă nelinişte şi perpetuă nesiguranţă? Dacă şi ea va fi la rândul ei părăsită? Trebuie să răspunzi foarte exact şi pe scurt la întrebarea: de ce nu v-aţi înţeles?
    Şi răspunsul să conţină în el în acelaşi timp şi răspunsul la a doua întrebare inevitabilă: Dacă e aşa, atunci de ce v-aţi mai luat? Ei, că nu ţi-ai dat seama de la început... aia e, basme arabe, trebuie să-ţi dai seama, eşti vinovat, şi cine îmi spune mie că acum îţi dai?
    Şi femeia fuge, de altfel ca şi bărbatul şi numai dacă apare între tine şi ea o convingere nezdruncinată, aproape mistică, oarbă, că acum va fi bine, poţi să-ţi mai refaci viaţa.
    Dar cine te poate asigura că vei găsi sau te va găsi o astfel de pasăre rară?
    În zilele noastre astfel de păsări fie că sunt deja înlănţuite în căsătorii nefericite ca şi a ta, fie că nu au răbdare să mai aştepte ca Şolveig, patruzeci de ani, să se întoarcă un Peer Gynt rătăcitor şi se mărita cu primul imbecil care li se pare mai acătării. Timpuri grele pentru iubire în acest secol!
     Cine spune că psihologia şi mentalitatea asta o au numai femeile se înşeală grosolan. Faptul că bărbatul e mai nepăsător şi mai sigur pe sine nu înseamnă că nu are aceeaşi soartă: singurătatea, care atrage viciile, beţia, petrecerile şi curvăsăriile ruinătoare ale voinţei, gustul bizar al ratării, filozofia adecvată şi ranchiuna nedomolită împotriva celor care realizează ceva. În acest sens noi românii ştim multe.
    Geniul e persiflat fiindcă aşa-zisele personalităţi care promiseseră mari creaţii nu mai credeau în nimic... Forţa de a înfrunta singurătatea, renunţare la tot, familie, soţie, copii, prietenia cu alte familii, soţii şi copii, o au puţini, iar eu nu ştiam încă dacă o aveam, oricum, chiar dacă o aveam (şi simţeam că aşi putea-o avea), nu-mi puteam îngădui să sfidez toate acestea şi înainte de a mă vedea constrâns să renunţ la ele, să mă învălui în trufia unei singurătăţi orgolioase.
    Fără să ajung să semăn cu Acojocăriţei, trebuia să învăţ să duc un trai dur cu Matilda, până la marginea posibilului. Eram însă departe de a avea sentimentul că totul ar fi pierdut.
    La urma urmei, gândeam, această labilitate a stărilor sufleteşti ale Matildei semăna cu natura şi avea forţa ei: dacă era nor, asta însemna nor, era zadarnic să mai cauţi în astfel de zile soarele. Dacă îmi spărsese biroul cu violenţă, asta însemna furtună în inima ei, gelozie furioasă, nu trebuia s-o lovesc (nenorocire, tocmai în ziua când vroise să-mi spună că e însărcinată!) şi dacă apăruse în sufletul ei ura, ei bine, ce putea să însemne? Trebuia descifrat...
    Astfel, scena petrecută nu mi se mai păru suficientă în sine, îmi dădu însă ea răspunsul. Într-o zi, după ce ne ridicarăm de la masă, o văzui că se duce gânditoare spre uriaşul dulap stil florentin din dormitor, îi deschise larg toate uşile, se întoarse în hol şi reveni şi deschise un alt dulap din antreu, dulap de haine groase căptuşit cu alamă împotriva moliilor şi o văzui că se întoarce cu două mari geamantane, cu care reintră în dormitor.
    Curios, mă apropiai să văd ce face ea acolo.
    Liniştită, punea în ele lucruri. Era prin iulie, şi mă gândii că vrea să plece în concediu fără mine.
    "N-are decât", gândii, deşi mă întrebai cum poate ca pleca în concediu aşa singură spre sfârşitul lunii a opta? Putea sa păţească ceva.
    Observai însă că îşi vâra în ele prea multe lucruri şi prea groase pentru luna iulie. De pildă fulare, căciulite, pulovere de lână, mantouri...
    Stăteam rezemat de tocul uşii şi mă uitam, încercând să înţeleg. Rufărie intimă, dar multă, bluze, sutiene, ciorapi groşi de iarnă, mănuşi, un costum de schi, feluri de fuste, rochii multicolore... Uneori se apleca şi bâjbâia prin sertare de jos... Batiste, baticuri... Le mai alegea, le ridica în aer, le scutura, le contempla, apoi le arunca înapoi. Astfel se zori câtva timp când scoase tot de-acolo de sub ultimul sertar pantofi, cizmuliţe (astfel le numii în mintea mea, cizmuliţe, nu cizme...).
    Mişcarea aceasta îndelungată a gesturilor ei, pauzele, aplecările, alegerea veştmintelor pe un înţeles inexplicabil îmi dădură parcă o halucinaţie. Vedeam ce se întâmplă, dar înţelesul nu se ivea.
    O anumită mişcare, chiar cu înţeles şi nu atât de variată, dar înscriindu-se unui unic sens monoton, privită îndelung, poate deveni halucinatorie.
    "Poate vrea să le dea la curăţat", gândii scuturând din cap, dar cum să dai la curăţat cizme, pantofi, rufărie intimă? Astea le spală Ana...
    Mă trezii din contemplarea paralizantă în care căzusem şi o-întrebai:
    - Ce faci tu acolo?
    Ea nu-mi răspunse îndată, dar în cele din urmă, după ce trecu cel puţin un minut şi fără să mă privească, văzându-şi de treabă, îmi răspunse cu gândul absent:
    - Plec, ţi-am spus, dacă nu pleci tu, plec eu!
    Auzind-o inima bătu ori un zvâcnet care mă făcu, ca odinioară când venise prima dată la mine, să simt un fulger prin şale în zig-zag, care îmi tăie răsuflarea. Da, neîndoielnic, pleacă, gândii. Avui apoi un surâs, reflex bizar şi nefericit al micii gândiri paşnice, mă apropiai de ea şi îi pusei mâna pe umăr, vrând să-i spun că asta e o prostie şi să renunţe la ea.
    Ea sări în lături ca muşcată de şarpe şi îmi şuieră cu o ură sălbatică:
    - Să nu te atingi de mine, şi cu o astfel de voce încât pe lângă ură distinsei ameninţarea.
    Ne privirăm în ochi câteva clipe, intens, două priviri fără iluzie şi fără împăcare. Nu mă apucasem să-i descifrez ura, şi acum ea îmi oferea să reflectez la primejdia care m-ar pândi dacă mai încercam s-o ating, chiar cu intenţia de a-i declara că o iubesc. Ei, ce primejdie? Îndîrjită, se aplecă iar să cotrobăiască în dulap, având aerul sfidător, să încerc adică de-aici înainte să-i mai fac ceva dacă mai îmi dă mâna.
    Mă aplecai atunci şi îmi deslănţuii furia asupra geamantanelor: le răsturnai, lovii cu picioarele în ele, împrăştiai lucrurile prin odaie şi în cele din urmă luai geamantanele şi le dusei înapoi în dulapul din antreu, pe care îl încuiai şi băgai cheile în buzunar. Revenii calm în dormitor.
    - Aştept să naşti, îi spusei, şi pe urmă te învăţ eu minte.
    Se urcase în pat şi începuse foarte liniştită să răsfoiască o revistă. Se aşezase cu fundul la uşă.
    "Iată deci, gândii, cum gestul care altădată mă făcuse să râd, când fusese vorba de Petrică, revenea, chiar dacă faţă de alt bărbat care nu semăna câtuşi de puţin cu acela. Iar ea nu ştia că eu ştiu..."
    - Şi felul cum stai tu acuma când bărbatu-tău îţi vorbeşte, continuai, o să confirme zicala; capul face, fundul trage!
    Iar în birou nu-mi dădui seama că trebui să treacă cel puţin un ceas până să redevin senin. Şi totuşi mă hotărâsem mai înainte să mă port cu ea ireproşabil, orice mi-ar face!
    Ei bine, cum ar fi trebuit să mă port? Desigur, s-o las să plece! Ar fi plecat oare? Bineînţeles! Violenţa reacţiei ei şi ameninţarea care se adăugase urii arătau că n-ar fi suportat o înfrângere şi ar fi mers foarte departe... avem ca un plan şi pentru varianta în care lăsând-o să plece sconta pe venirea mea după ea (şi cred că avea şi un alt plan în care eu nevenind ea ar fi stat plecată până ce ar fi trimis emisari prin rudele ei să plec eu, şi încă unul în care dacă n-aşi fi plecat, ar fi născut copilul în spital fără să mă anunţe)...
    Nu mai ştiu ce-ar fi făcut după aceea, dar ştiu ce-aşi fi făcut eu, aş fi aşteptat-o la ieşire şi aş fi adus-o acasă cu povara tuturor acestor variante în spinare, dintre care pentru ultima, că am lăsat-o să nască singură, nu m-ar fi cruţat şi mi-ar fi reproşat-o în eternitate. Cui i-aşi fi putut spune şi cine m-ar fi crezut că nu eu am silit-o să fugă?
    Dacă amintirea lui Acojocăriţei n-ar fi rămas atât de vie în memoria mea, aş fi lăsat-o să plece. Dar nu suportasem, în clipele când o contemplam făcându-şi bagajele, să devin subiect de comedie umană.
    Şi toate acestea nu erau justificate a posteriori, pentru că nu exista în mine curajul s-o las să plece, chiar dacă aş fi fost gata să accept în sinea mea că nu avusesem atunci pe loc chiar intuiţia tuturor acelor variante; simţisem însă că nu era bine s-o abandonez pe Matilda pe un drum de ale cărei consecinţe nu era conştientă în pornirea ei... începea, oricum, o istorie de care n-aveam nici un chef.
    Era adevărat, mă umilise, dar cel puţin n-o ştiam decât noi doi, în timp ce altfel ar fi aflat Artimon pricăjitul, gringalet-ul, Tasia, Masia, dracu, Tamara (în faţa căreia făcusem pe grozavul), fără să mai vorbesc de părinţii mei, de Ion Micu, de Vaintrub, care continua să aibă pentru mine aceeaşi consideraţie, ca înainte de a deveni şef de catedră şi decan... Şi încă eu eram oarecum la adăpost, continuai să reacţionez în singurătatea biroului meu, mai tânăr ca ea puteam fi înţeles că nu ştiu încă să mă port cu o femeie, dar ea, care era la a treia căsătorie, de ce nu ştia să se poarte cu un bărbat? Nu se fuge de-acasă în luna a opta...
    Nu bănuiam atunci, simţindu-mă chiar pe deplin liniştit, că o protejasem pe Matilda, că puţin îi păsa ei de toate acestea.
    Aveam s-o aflu curând, după două luni de la naşterea copilului, când credeam că ameninţările mele anterioare o vor face, cum îi spusesem, să-şi poarte ura liniştită, dacă acest eveniment biologic, etern şi fundamental, care marchează aproape totdeauna în bine viaţa unui cuplu, cum e naşterea unui copil, n-o să-i schimbe starea de spirit.
    Mai bine o lăsam să plece atunci, ar fi fost un risc infinit mai mic în consecinţe decât ceea ce mă făcu ea să trăiesc în ziua aceea....

                                                                       XI

                                               Nimic deosebit nu mai apăru între noi până la acea sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se petrecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe apele ei ar fi fost ceva nou in viaţa mea cu Matilda.
    Trebuie să spun însă că n-ar mai fi apărut această iluzie dacă în tot acest timp, adică începând după scena cu fugitul ei de-acasă şi până la acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s-ar fi petrecut totuşi ceva, şi anume apariţia unei stări de calm, de tandreţe şi chiar de fericire, sentimente care e adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu şi le mai reprima ca înainte, când mă bucuram că le avea.
    Ana strânse a doua zi dimineaţa fără să se mire lucrurile împrăştiate prin dormitor, ca şi când ar fi fost normal să le găsească astfel (servitoare de mare tradiţie, care nu trăncănea şi n-avea curiozităţi care n-o priveau), iar Matilda mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în ceaşcă, lucru pe care alteori nu-l făcea... Totuşi o vreme tăcerea se instala între noi, dar nu când era vorba de lucruri practice.
    - Mănâncă şi tu cu prietenul tău la braseria voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri neaşteptate)... iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a făcut, sau că un geniu se va naşte. Până să se nască geniul, vad că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mânca.
    Iar alteori:
    - De ce nu-mi spui că ţi-a căzut un nasture de la pantalon? Nu ţi-l cos eu, n-ai nicio grijă, ţi-l coase Ana, care nu se jenează la gândul că vreo studentă s-o fi gândit cu nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea.
    Rostită sec, această vulgaritate, cu armonie totuşi, dispreţuitoare şi rece. Alteori însă cu o grijă nepăsătoare:
    - Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te ţin nemâncat.
    Sau, impenetrabilă, simulând o gelozie care nu spunea nimic:
    - Ce mai face doamna Clara (eu îi spusesem astfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze? Bărbatu-său n-ar avea nimic contra, e mai filozof decât tine!
    Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam nevoie să-mi reprim vreun răspuns. Tandreţea era pentru sine şi pentru cel care se hrănea din sângele.ei. O vreme am auzit-o râzând singură în dormitor. Chicotea, urma o tăcere, apoi izbucnea deodată într-un râs stăpînit de o mare veselie. Ce-o fi? mă întrebam. Intrai peste ea.
    Mă primi cu o tandreţe totală şi firească, aşi fi zis de o extraordinară forţă de sugestie: s-a întâmplat vreodată ceva rău între noi? Dar şi în treacăt, aşa cum merita un lucru atât de neînsemnat faţă de irepresibila veselie care o stăpînea. Îşi duse mâna la gură cu un gest simplu de ţărancă şi chicoti iar.
    - Vrei să vezi? zise. Şi îşi ridică sus rochia şi îmi arătă o burtă ca o superbă boltă albă, boltă pe care începu s-o pipăie. Fii atent, zise iar cu o expresie de aşteptare şi pândă şi într-adevăr văzui cum pe această boltă mătăsoasă apăru un gurgui care se mişca.
    Matilda îl prinse cu mâna şi trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător şi ea râse cu gura până la urechi.
    - Ştii ce puternic e? zise. Îl ţin tare de lăbuţa piciorului, dar ştii cum trage? E furios, trebuie să fie băiat! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare... Fii atent, zise iar şi scena se repetă şi ea izbucni din nou în hohote.
    Dar deodată parcă îşi aminti de ceva, se înveli cu un gest brusc şi deveni străină, nu întru totul, dar absentă şi gânditoare, luă în mână o carte.
    Ştiam ce e, îşi amintise că nu mă mai iubea şi în orice caz nu meritam scena la care asistasem..
    "Foarte bine, gândii, văd că îţi place să te joci cu el încă de pe acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot să mă ocup liniştit de filozofie."
    Într-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de Matilda că de două săptămâni nu se mai găsea carne, sau se găsea puţină, şi până să-ţi vie rândul la coadă, apoi, spunea Ana furioasă, carnea se găta, închide el oblonul, mân-ce-l în pântec şi no, întoarce-te, Ana, şi spune la doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul însă era destul de mare şi cum Ana tocmai lipsea (nu la vreun bărbat se ducea, zicea ea, apăcă nu-i trebe ei o astfel da pacoste la viaţa ei, ci la nu ştiu ce frate Fodor, sau Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat), încât se ocupă Matilda de purcel, care era viu şi amuzant. Ridica râtul în sus şi făcea: groh, groh, ce crezi că vreau de la tine? Crezi că vreo relaţie de simpatie? Mi-e foame, dă-mi să mănânc!
    Îl ţinurăm aşteptând-o pe Ana, care nu veni decât după o săptămână, când era prea târziu: o găsii pe Matilda în bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie îl măcelărise cel care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi spuse. Făcea cârnaţi din carnea pentru cârnaţi.
    Stătea pe un scăunel, cu burta mare, şi învârtea la maşina de tocat, care mergea ca vai de lume. O întrebai dacă pot s-o ajut.
    - Vezi-ţi de treabă, îmi răspunse...
    Mă chemă totuşi după un ceas şi îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăţi de carne.
    - Poftim, zise, mănâncă pomana porcului.
    Şi se întoarse la cârnaţi, care mai puteau suferi o amânare, până venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci şi o prinse acolo miezul nopţii... În sfârşit se culcă, după ce îmi arătă nişte maţe pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a cârnaţi nu semănau.
    Nu apucasem să adorm, când îi auzii în întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina:
    - Ce este?
    - Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros.
    - Sigur, zisei, stai tu să faci cârnaţi ore întregi, că o să-ţi fie bine. Toate sunt la dispoziţia ta.
    Şi stinsei veioza; îndată ea strigă:
    - Ah, Doamne!
    Aprinsei din nou:
    - Ce este?
    - Doamne-Dumnezeule, şopti, pierd copilul. La şapte luni e mai bine decât la opt luni... Şi iar strigă: O, prostuţule, nu e timpul tău, ce vrei tu, stai liniştit...
    Dar eu sării din pat şi pusei mâna pe telefon.
    - Maternitatea, vă rog, doctorul Salanţiu e de serviciu?
    - Da, aşteptaţi un moment.
    - Doctore, soţia mea are dureri mari!
    - Cine e la telefon?
    - Petrini!
    - A, da! Să vie doamna imediat la maternitate.
    - Îmbracă-te imediat, îi spusei Matildei.
    Ea se sperie, dar un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos şi în câteva minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îl oprirăm şi intrarăm în el.
    La maternitate doctorul Salantiu se arătă grăbit şi supărat.
    - Ce-aţi făcut? zise. Ce e cu contracţiile astea?
    - Nu ştiu, doctore, înălţă Matilda din umeri. N-am făcut nimic.
    - Întindeţi-vă pe canapea cu faţa în jos, spuse acesta deodată calm şi parcă edificat, în timp ce rupea o fiolă şi o sugea cu seringa.
    Şi se apropie, îi dezveli fesele şi îi înfipse acul, pe care îl scoase, strigând unei infirmiere:
    - Rezerva patru şi orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O să adoarmă şi totul o să fie bine. Poftiţi!
    - Doctore, îl întrebai, pot să stau şi eu până adoarme?
    - Bineînţeles.
    Dar aşteptai o vreme pe coridor. Infirmiera însă nu se putu stăpâni să nu-mi spună ce era cu această rezervă patru.
    Acolo fusese adusă cu o zi înainte, la reanimare, una care născuse greu şi murise, era bolnavă de inimă şi nu ştia, avea ceva congenital. Copilul trăia... Aici, ca şi la agonici, în alte spitale, înţelesei eu, moartea pândea pe-aproape naşterile care vroiau s-o sfideze.
    Neliniştit, mă uitai la ceas. Intrai în rezerva Matildei, sperând s-o găsesc liniştită şi adormită. Intrai cu sfială. Matilda nu mă văzu, deşi tocmai când lipeam uşa, ea, cu perna în braţe, se muta de la un capăt la celălalt al patului. Rămăsei tăcut, în aşteptare.
    Ea nu se simţea bine, luă iar perna în braţe şi se mută la loc, îşi vârî faţa în ea... Da, adoarme, gândii, dar în aceeaşi clipă ea îmbrăţişa perna şi se mută iar la celălalt capăt... Mă apropiai...
    - Matilda, îi şoptii, cum te simţi...?
    - O, mi-e somn, răspunse ea cu un glas chinuit, şi avu un gest, o fluturare a mâinii de îndepărtare, de buimăceală...
    - Ieşiţi, zise infirmiera, injecţiile astea sunt foarte rele, dar fac bine, potolesc contracţiile înainte de termen... Fiţi liniştit, mâine se întoarce acasă... Toată noaptea a mutat perna de la un capăt la altul, îmi povesti aceeaşi infirmieră care o asistă la naştere, o lună mai târziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, de-aia nu putea ea să doarmă liniştită. Altele cad în nesimţire ca nişte vaci şi se trezesc râzând... Da' zdravănă fetiţă! Doamna când a auzit, a întors capul: dă-o-ncolo, a zis, credeam că e băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, când o duceam cu căruciorul în rezervă unde e, zicea, vreau s-o văd. Să nu mi-o încurcaţi cu alţii... Au, unele, frica asta, să nu le amestecăm copiii, nu ştiu că le punem un număr de mânuţă, cum să-i încurci?...
    Când am adus-o acasă după două săptămâni, în poarta maternităţii, i-a dezvelit copilului chipul şi mi-a spus fără vreo tandreţe patetică:
    - Uite, fi-ta, şi a învelit-o la loc, adăugând: Sper să-ţi semene, nu e nevoie de o a doua Matildă în viaţa asta, ajunge una.
    Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la naştere, totuşi mă uitai din nou la fetiţă, pe care o botezasem ca pe mama, Silvia. Arăta foarte bine, dar bineînţeles că nu se putea şti de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că speră să-mi semene mie şi nu ei? Îmi înapoie florile ca să poată urca în taxi. Maşina luă viteză. De ce e bronzata? o întrebai. Te pomeneşti că e brunetă?
    - Nu, are icter! zise ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toţi au, e o reacţie fără importanţă. Trece în zece zile.
    În timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, deşi prindeam foarte greu maternitatea, suna veşnic ocupat şi tot din aceeaşi pricină nici ea nu putea să mă cheme, telefonul era pe coridor şi nu putea să aştepte în picioare să-i vie rândul şi nici să vorbim mult. Se internase într-o dimineaţă pe la orele patru, tot aşa, prinsă brusc de aşa-numitele contracţii. Ştiam că totuşi naşterea părea să vină abia peste câteva zile, dar e adevărat că putea surveni şi peste cîteva ore sau chiar imediat. Întors acasă pusesem ceasul să mă scoale după două ore şi telefonul alături, să mă sune aceeaşi infirmieră, dacă se întâmplă ceva. Mă trezii şi dădui un telefon...
     - Aveţi o fetiţă de trei kilograme, strigă infirmiera, să vă trăiască.
    - Când a născut?
    - Chiar acum!
    - Pot să viu şi eu?
    - Interzis!
    - Păi data trecută n-a fost interzis.
    - Era altă situaţie, în alt salon...
    - Fetiţa e normală?
    - Da, a făcut gălăgie mare, a ţipat de ne-a spart urechile! O să iasă o muieruşcă!...
    - Dar mama?
    - ...Mama, staţi puţin că tocmai iese, dar nu vorbiţi mult, că doarme...
    Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, dar ea părăsi receptorul şi după câtva timp auzii vocea Matildei, care nu ştia ce vorbeşte, nu-mi auzea glasul.....da, da.... am văzut-o... mi-au luat-o, mi-e somn...
    Apoi vocea infirmierei:
    - Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers bine...
    Încât acasă, câteva zile se distra povestindu-mi tot felul de istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea mea de spirit şi mi se păreau stupide sau tragice, nu se potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest loc al naşterilor, care era o maternitate, locul de unde porneau în viaţă, printr-un orăcăit de surpriză extremă, dar şi de bucurie şi spaimă amestecate, urmaşii, ca să ne ia locul după ce noi vom ajunge la staţia terminus.
    Că un ţigan şi-a trimis şi el nevasta să nască la maternitate (s-au boierit ţiganii! dacă e pe gratis?!) şi că asta, când doctorul Salanţiu a vrut să-i dezvelească burta, a început să ţipe şi s-a vârât sub pat.
    - Ieşi, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te ajut să naşti dacă nu mă laşi sa te examinez!?
    - Nu ies, dom'doctor!
    - Dar de ce, eşti nebună, de ce ai mai venit aici?
    - Nu ies, dom'doctor. Dacă aude al meu că ai pus mâna pe mine mă omoară!
    Gelozie primitivă şi cretină, gândii şi nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfârşit toată chestia...
    - Acolo, reîncepu Matilda cu un glas şoptit, semn că trebuia să fiu atent, că o să mor de rîs, fiecare gravidă îşi alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă grijă de ea să nască uşor, să nu se chinuie mult. Îl alege de-acasă, ori, după reputaţia aceluia, ori la recomandarea cuiva. Îi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). Şi uneia i se recomandă unul tânăr, abia ieşit din facultate. Şi ăsta, când a venit sorocul, a încălicat, pe burta femeii şi dă-i, împinge, da' cum!... De, să-şi merite banii. Idiotul, mi-a povestit doctorul Salanţiu, n-a aşteptat să vadă dacă femeia nu putea să nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără el, mai ales că mai născuse... El nu, împingea de nădejde, până ce, odată, zbang, copilul ţâşneşle ca din puşcă din burta femeii şi o face praf...
    - Cum adică praf, tresării eu, a murit?
    - Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfeniţă toate alea şi a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost chemat şeful, doctorul Salanţiu, care, înecată în sânge cum era femeia, a început s-o coasă. Când a terminat, s-a şters pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla şi i-a spus numai atât (căci, infirmiera îl informase ce făcuse): "Tâmpitule!"
    - Şi copilul?
    - Copilul a murit... Femeia n-a făcut caz, era o ţărancă, mai avea doi acasă... Şi chiar dacă ar fi făcut, Salanţiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era furios şi pe femeie, cine a pus-o să dea bani... Dar vai de ea cum o să se mai iubească de-aci înainte cu bărbatul...
    - De ce?
    - Păi îţi spusei, şapte rupturi a avut - dar mari! nu vorbesc de una până la anus (o pufni râsul), i se vedea anusul când o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, în toate părţile a fost sfişiată... Una, continuă Matilda cu altă expresie, era la al treilea avort la şase luni şi ceva, nu-l mai putea ţine, am văzut cu ochii mei, îi ieşea capul afară, i se vedea creştetul şi el săracu nu vroia nici el şi, cât da de aer, repede se trăgea îndărăt. El nu vrea, mă-sa nu vrea, dar ceva din burta ei nu-l mai putea suporta şi iar i se vedea creştetul. Până la urmă a ieşit în aerul otrăvit de afară, l-au luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l-au aruncat la crematoriu...
    Abia atunci am înţeles de ce îmi povestea Matilda toate acestea: putea să i se întâmple şi ei una din aceste istorii şi nu i se întâmplase. Se bucura! Dacă numai în două săptămâni cât stătuse acolo aflase atâtea, asta însemna că într-un an se întâmplau zeci de drăcovenii şi nenorociri. Gravida nu era cruţată de ginecologi în momentul naşterii... împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o treceau sudori reci. Lasă urletele, opinteşte-te, că mori şi n-am ce să-ţi fac. Da, da, nu nasc eu, tu naşti, pune mâna şi lucrează, apucă-te cu mâinile de pat, trage-ţi răsuflarea şi adu pe lume un nou deştept, care să facă pe urmă pe nebunul cu tine şi să uite cine s-a chinuit cu el...
    - Chiar aşa le vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici dumneavoastră, oricine ar fi fost, ţărancă simplă sau nevastă de ştab! Dar cine îşi mai aducea aminte când îl vedea pe urmă pe ăla micu orăcăind, când acelaşi medic i-l arăta triumfător, jalnic de îţi venea să plângi când îi vedeai guriţa disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde îi era atât de bine. Cât am ajuns la spital, povesti Matilda mai departe, am lăsat apă... ştii, femeile lasă apă ca şi animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelişul în care trăieşte în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi nici hrănit şi nici de respirat nu mai poate, trebuie să iasă afară să respire aer, chiar dacă el n-are chef să iasă. N-are încotro. De ce sparge atunci învelişul? Nu se ştie. Când nu se întâmplă chestia asta, moare înăuntru şi după vreo zece zile iese, îl alungă femeia în pragul morţii, un copil mort... (Vezi, sunt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea devreme, alţii nu vor sau nu pot fi alungaţi la termen, şi mor şi ei şi le ameninţă şi pe mame; am impresia că legea asta ne urmăreşte şi în viaţă... prea devreme... prea târziu... tata a murit la o petrecere, după ce se întorsese de la nişte analize, toate perfecte... A ridicat sus paharul să ureze triumfător nu ştiu ce şi i-a picat paharul din mână.... în schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, paralizată, cerându-ne să-i aducem ba nişte peşti de la Bobotează, pe care îi mâncase cine ştie când, ba să-i punem războiul de ţesut să-mi facă ea mie nu ştiu ce covoare de zestre... Sufletul îi era tânăr, dar nu şi vasele din creier care o damblagiseră...) Salanţiu a fost mai reţinut cu mine, datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a spus că eşti cel mai serios universitar de la Filozofie. (Vaintrub, când îi spusesem că nevastă-mea e însărcinată, se arătase afectuos şi mă asigurase să n-am nicio grijă să mă adresez lui Salanţiu, cu care el era prieten, avea să-i vorbească). O să naşteţi uşor, mi-a spus, şi dumneavoastră şi copilul aveţi forţă vitală. De unde ştiţi? Avem noi indiciile noastre. Îl credeam, cu toate că simţeam junghiuri adânci, se opreau totuşi câteva secunde şi puteam să respir. Cum e cu naşterea fără dureri? l-am întrebat printre ţipete, dar eram încă vitează, mai aveam timpul să-l ironizez. O să vedeţi şi singură cum e, zice. Uite, chiar acuma e momentul. Nu era momentul. Totul se oprise, mi se părea că trebuie să mă dau jos şi să nasc poimâine. Chiar am schiţat gestul să mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. Copilul e pe drum şi ei îi arde să plece la plimbare. Atunci am simţit că mor, dar că şi scap... Cred că am urlat ca o vită... Nu ştiu cât a durat şi pe urmă, oaea, oaea... cu sughiţuri, se îneca... ca un broscoi... Când mi-a arătat-o
    ... Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună ce-a simţit în clipa aceea. Se posomorî, era secretul ei... Şi nu-l dezvălui şi începu să se identifice cu acest secret chiar din primele săptămâni, care urmară.
    Mă dădea la o parte de lângă pătuţ, se apleca, lua fetiţa în braţe, nu ştiu ce-i făcea, o dezbrăca, o îmbrăca, o înfăşura, îşi scotea sânul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca şi când ar fi vrut să se ferească de nu ştiu ce forţe malefice şi îi dădea să sugă din sânul ei bogat, în deplină singurătate şi complicitate cu noua-născută, care n-avea nevoie de mine.....

                                                                  XII

                                     Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc la biserică, după ritual, spre bucuria mamei, deşi Matilda, fiind membră de partid, înfrunta o interdicţie.
    Preotul o vârî pe Silvia în apă (şi fetiţa se arătă cuminte, spre deosebire de alţii care urlau ca din gură de şarpe), îşi făcu slujba şi ne eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit să-ţi dovedească religia. Pe vremuri semnătura preotului pe carnetul elevilor în vacanţă era obligatorie alături de a tatălui şi putea influenţa nota la purtare. Mă uitam la preot şi mă întrebam ce-i mai rămăsese lui din aceste prerogative? Nici măcar să ne îngroape, fiindcă am văzut înmormântări fără el, cu camioane, sinistre apariţii... Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o divinitate există (şi nu există? chiar aşa, suntem părăsiţi în marele cosmos? nimeni nu mai veghează asupra noastră?).
    Curios, mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se întâmplă. Murise subit o oarecare Mariţa, responsabilă de stradă. A luat cuvântul în faţa gropii căscate viitorul responsabil, s-o elogieze.
    - Eroinica ţaţa Mariţa, zicea el, a făcut şi a dres. Eroinica ţaţa Mariţa a activat cu multă cinste, c-o fi c-o păţi...
    Prezenţa unui preot, om cu carte şi cu har, l-ar fi inhibat pe grotescul personaj, păstrând neatinsă solemnitatea în faţa morţii. Auzisem că undeva într-o comună, Săpânţa, din nordul provinciei noastre, apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci versuri de un cinism hilar, care luau în deriziune viaţa mortului şi care în mod straniu plăceau cetăţenilor acelei comune, iar la noi în oraş se spunea că sunt "geniale". Reţinusem şi eu o însemnare pentru concizia finalului unei existenţe: "Aici zace şi se face Nicolae Pîrvu praf..."
    Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscripţii, dar mult mai rele, pentru cel ce în viaţă fusese iubitor al paharului, care n-avea să mai bea acum decât apă de ploaie, curvar, să mai iubească acum şi el pe vecina de mormânt, palavragiu sau certăreţ, să se certe de-aici înainte cu viermii, mâncău, acum avea să-l mănânce şi pe el pământul, să-i intre în gură. Se spunea că aceste inscripţii individul le compunea amatorilor pe când aceştia mai trăiau şi râdeau auzindu-şi viaţa rezumată în patru versuri într-un fel atât de neaşteptat... Şi să se mai spună că magia artei nu atinge straturile cele mai de jos... Totul e să nu fie convenţia prea sofisticată...
    Biserica nu era nici în interior şi nici pe dinafară într-o stare prea bună şi nici odăjdiile preotului prea noi. Schimbarăm câteva cuvinte în acest sens şi preotul dădu din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau şi nu se îngrijeau de către stat, ci tot de către credincioşi, dar autoritatea preotului fusese zdruncinată şi oamenii nu prea mai dădeau bani şi nici biserica nu mai poseda ca altădată moşii, iar preotul avea totuşi un bun salariu, fiindcă el, pe lângă slujba religioasă, mai preda şi religia în şcoală, însăşi expresia acestui preot era umilă, ca şi când odată cu pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îşi pierduse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu?
    Ne întoarserăm acasă şi pe la ora trei începură să sosească musafirii, veni marele şef al clanului Lemnarilor, Vasile (Tasia luase parte la botez ca şi părinţii mei), Tamara cu gringalet-ul, Petea cu posomorÂta de nevasta-sa, cÂţiva colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu şi Clara, Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericuitor, Salanţiu, ginecologul, şi bunicii mei după mamă, cei după tată muriseră în anii din urmă acolo în satul lor. Deşi eram puţini, vreo douăzeci şi doi, musafirii noştri, înainte să se aşeze la masă, se şi grupară inevitabil: rudele Matildei şi cei doi arhitecţi în jurul ei, prietenii mei cu mine, în bibliotecă, şi numai mama, tata şi bunicii mei rămaseră stingheri. Mă dusei la ei.
    E uimitor să-ţi vezi părinţii încă tineri, în timp ce ai devenit tu însuţi un bărbat care s-a însurat şi are şi un copil. Bunici încă vânjoşi, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de ani, trăia cu o muiere şi n-avea nici un viciu care să-i ruineze mintea şi trupul şi să-l facă să-şi expună cu neruşinare acea muiere cum făceau cei beţivi sau stricaţi, muiere pe care n-o cunoştea nimeni. Se spunea, adică se ştia de existenţa ei, dar nimeni în cartierul lui nu descoperise cine e...
    Mama îmi aruncă, o clipă, o privire pierdută, pe care tot într-o clipă o trimisei în adâncul sufletului, căci atunci eram prea tânăr şi în plină înflorire, ca să-i surprind înţelesul. Abia azi iese la suprafaţă.
    - Eşti tu, maică, fericit? parcă mă întreba, cu intuiţia extraordinară a mamelor, care au avut destul timp în viaţă să mediteze, mai ales ea, care se detaşase de propriul ei bărbat, prin voinţa de a rămâne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau poate o îndoială: făcuse bine că îl alungase când vedea acum cu ochii ei că totul se învârtea pe această linie în jurul iubirii şi ceea ce înţelegeau oamenii prin asta, posesiune şi nu dăruire?
    Citea în bucuria mea o adîncă supunere în faţa acestei aşa-zise iubiri? Citea în sufletul Matildei că strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era gândul numai la ea?
    Întinse, mâna şi mă mângâie, iar eu îmi ferii obrazul, având în clipa aceea intuiţia dorinţei ei de a mă proteja. Dacă gândul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund:
    - Nu mă cunoşti, mamă? Sunt fericit în nefericirea mea.
    Şi râsul ei:
    - Uite la mama, în loc să-şi mângâie nepoţica, ea tot pe mine vrea să...
    - Maică, zise ea, eşti tu vesel, dar parcă nu mai eşti cum te ştiu eu.
    - Păi cum să mai fiu? îi răspunsei. Am mai îmbătrânit.
    - Munceşti prea mult, zise, mai lasă cartea.
    - Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, să tai frunză la câini?
    - Fii şi tu ca alţii, nu le mai pune pe toate la inimă! Nu-i vezi? Sunt graşi şi frumoşi!
    - Vrei să spui că eu sunt slab şi urât?
    Şi mă dădui pe spate de râs.
    - Nu că eşti urât, dar ai cam slăbit...
    - Şi de unde ştii tu, mamă, că le pun chiar pe toate la inimă?
    Nu-mi răspunse. Cum să nu ştie? Scapă cineva de intuiţiile mamei, care ştie cum trăieşti fără să fi aflat nimic de la nimeni? Sau prea puţin, de pildă ce vedea acum, veselia Matildei care nu-mi era adresată? O femeie trebuie să stea lângă bărbatul ei şi lângă părinţii acestuia, nu cum făcea ea acum, că i se auzea râsul printre străini şi la ei nu venea să-i întrebe măcar de sănătate...
    Mă uitai la Matilda insistent, privirile ni se încrucişară, ea înţelese, se scuză şi veni la noi. Dar veselia i se stinsese.
    - Mama vrea să-şi vadă nepoţica, îi spusei.
    Matilda îşi trase mai aproape scaunul.
    - Adoarme greu, zise ea, are colici, o doare burta după alăptat şi abia a adormit. Când se trezeşte, vă spun eu... Apoi către mine: Victor, am uitat să te întreb, să-i servim, acum cu ţuică sau când ne aşezăm la masă?
    - Dacă mai durează, desigur...
    - Mai durează puţin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd că s-a aşezat la taclale cu Tamara, că văd că şi ăsteia i s-a descleştat gura şi o ţine de vorbă.
    - De ce nu-i spui? zisei, gândind: şi tu de ce nu te duci s-o ajuţi pe Ana?
    Tata se uită sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blând deveni sever şi tata se mişcă jenat de prostia pe care era gata s-o facă deschizând gura.
    Matilda se ridică şi îi auzii glasul invitându-le pe Tasia şi Tamara să vină cu ea, şi ele săriră fără codeală. Băurăm ţuici, aduse de Ana în mici păhărele de baccara. Marele Vasile se strâmbă şi aruncă pe gât puţinătatea aceea de lichid, punând apoi mâna pe sticlă şi înghiţind alte trei la rând.
    - Astea sunt pentru cucoane, zise el cu înţelegere, te pomeneşti că şi la vin o să bem tot din de-astea, niţel mai mari! Eu o să trec drept beţiv.
    - Apăcă eu ştiu că domnul Vasile nu este la el beţivu, zise Ana.
    - Ştii tu, dar ce-o să zică lumea asta?
    Avea dreptate, şi eu băui unul şi păstrai un al doilea să mai stau de vorbă cu ai mei.
    - Ce mai faci, bunicule, zisei, cum mai merge?
    - Cum să meargă, zise el, aş mai trăi mult dacă n-ar fi bătrâna asta!
    Adică bunica.
    - Păi dar, zise ea, senină, dacă n-aşi fi eu, te-ar mânca câinii... Aoleo mă doare ici, aoleo stomacul, aoleo ficatul... Nici un pahar nu ştie unde e. Odată i-am zis şi eu: du-te şi ia-1 singur. Da' unde e, zice; în dulap, unde să fie. Da' unde e un dulap, îl aud că zice şi m-am închinat singură.
    - Păi în casa asta sunt douăzeci şi patru de dulapuri, zise bunicul cu humor, că şi-a făcut toată viaţa numai dulapuri, era un colţişor liber, chema tâmplarul şi, zice, să-mi faci aicea un dulap...
    - Da, parcă ai ştiut tu ce e aia să creşti o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost la dispoziţia ta, şi acum ai rămas singur şi nu ştii unde e un dulap.
    - Şi tu ce treabă ai? o întrebă el cu un humor înteţit. Ce învârteşti, ai vrea să te servesc eu pe tine?
    - Nu, da' zici că ai mai trăi mult dacă n-aşi fi eu... îl prinsese, mă uitai la el să văd ce mai zice.
    - Păi da, răspunse el de îndată, aş lua şi eu una mai tînără, nu o hoaşcă ca tine.
    Până şi mama surâse.
    - Tu să iei una mai tânără?, îl întrebă bunica uitându-se la el cu acelaşi humor senin al bătrânilor care au trăit şi s-au înţeles bine- cât au fost în putere şi a căror singură distracţie în doi era acum sa-şi spună unul altuia cât de bătrâni au ajuns încât nu mai fac amândoi nici cât o ceapă degerată.
    Măsuram, privindu-i pe toţi, cu jubilaţiune, treptele vârstelor; bunicii bătrâni, părinţii mei, pe lângă ei, în plină putere matură, eu un copil faţă de toţi (şi mă simţeam chiar astfel), aveam totuşi la rândul meu o fetiţă, sărisem deci şi eu prima treaptă.
    - Bunicule, zisei, sunt fete care mor după bătrâni! Le place lor, ce să le faci!
    - Păi cum, făcu bunicul, în timp ce n-am auzit că unui tinerel să-i placă o babă căptuşită.
    - Şi dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii, mai spuse bunica şi schimbă vorba, începu să spună noutăţi despre celelalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, alta a dres.
    Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta cu interes, în timp ce tata se enerva, că el ştia demult că... şi că el le spusese, dar...
    Mă ridicai şi revenii în bibliotecă. Vaintrub tocmai vorbea şi tăcu în clipa când intrai eu, dar nu pentru că se ferea de mine. Stăteau toţi în picioare cu ţuicile în mână, în afară de Micu şi Clara, care se aşezaseră pe canapea.
    - Totuşi, doctore, zise Micu, dumneavoastră puteţi să ne spuneţi de ce ar fi necesară.
    Vaintrub dădu din umeri:
    - Nu ştiu absolut nimic.
    - Dar nişte presupuneri puteţi să faceţi.
    - Nu mai multe decât le poţi face şi dumneata.
    - Adică, insistă Micu.
    - Adică, de pildă, să se adopte sistemul sovietic actual, în care să se desfiinţeze vechiul bacalaureat, şi cursul primar obligatoriu de patru ani să fie de şapte, iar cursul universitar să fie de cinci ani.
    - Şi numai atât? clipi Micu des, iritat şi plictisit. O a doua reformă a învăţământului, la o distanţă aşa de mică de prima, nu cred eu că se va rezuma numai la atât.
    - Şi eu cred, zise Vaintrub. A venit la noi în inspecţie un individ de la minister şi a asistat chiar la cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou: "Sunteţi cam rupt de viaţă, tovarăşe decan. Ce ne interesează pe noi scolastica dumitale?" "-Nu te interesează pe dumneata, ne interesează pe noi, i-am răspuns indignat. Filozofia..." "Acum nu facem filozofie, m-a întrerupt el, facem tractorie!" "Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce căuta prin universităţi..." "Dumneata", îl auz că îmi zice... "Dumneavoastră, i-am tăiat-o, aşa trebuie să te adresezi unui profesor universitar şi decan, cu dumneavoastră, că n-am păzit porcii împreună..." Îl văd că se face roşu şi se încordează în gât. "Dumneavoastră, zice, aţi auzit de îmbunătăţirea compoziţiei sociale în cultură şi învăţământ?" "Da, dar nu cu troglodiţi ca dumneata." "Atitudinea dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe care îl ocupaţi. O să raportez tovarăşului ministru." "Ieşi afară! i-am spus. O să va raportez eu, pe dumneata şi pe ministru, acolo unde trebuie." Aveam impresia netă că acest ministru, un imbecil cocoţat acolo pentru lustrul lui de intelectual burghez cu vederi de stânga, o nulitate, pur şi simplu îşi bătea joc cu cinism de învăţământ, dacă aşa înţelesese el să-şi îmbunătăţească compoziţia socială a cadrelor din minister, angajând astfel de pitecantropi. A doua zi telefon de la cabinetul tovarăşului I. C. (era acelaşi personaj cu care Ion Micu avusese o altercaţie în aula universităţii şi care apoi îl umilise pe Ion punându-l să ţină o conferinţă despre Amăicăliţului). Pe I. C. îl cunosc din 44, când mi-a propus să primesc funcţia de secretar al comitetului judeţean de partid. Situaţia era însă complexă, ştiţi de ce, şi i-am spus că mă simt capabil să-i fac faţă în cultură, da, în asemenea funcţie, nu. Şi nu m-a uitat şi când mi-a propus catedra şi decanatul, am acceptat. Şi mă ia tare la telefon. "Dumneata vrei să zbori de-acolo?" I-am spus: "N-am cerşit nimănui o favoare de care să-mi fie frică să nu zbor. Vă adresaţi poate ministrului învăţământului, căruia lui îi e frică să nu zboare? Eu nu zbor, plec imediat dacă mă mai ameninţaţi astfel." S-a înfuriat. "Da' carnet de partid ai?" "Am!" "Vezi să nu rămâi fără el." "Sunt medic," i-am răspuns. Pot să-mi îngrijesc pacienţii şi fără carnet, n-am intrat în partid să mă agăţ de un carnet. Pot să am convingeri şi fără el, astea nu poate să mi le ia nimeni! "-Ia uite, a râs el de astă dată, cum îşi scoate corniţele dră-cuşorul mic-burghez!"
    - Are şi el o idee, zise Micu, una singură, dar fixă. Celelalte flotează, le bate vântul. Parcă îl vad că într-o zi se întoarce la tipografie, de unde a plecat şi unde n-a citit nimic...
    - Aşa este, continuă Vaintrub, când a văzut că nu mă sperii, a dat-o pe râs. Că e adevărat că l-am înjurat pe ministru? "N-am înjurat pe nimeni, i-am, răspuns. A trimis în inspecţie un individ dubios, pe care l-am dat afară." "-Trebuie să ajutăm cadrele noi să intre în problemă, nu să le dăm afară când vin în biroul nostru." "Se poate şi asta, dar să nu vină la noi să ne spună că azi nu mai facem filozofie, ci tractorie.""Aşa a spus?!" "Da, aşa a spus" "- Atunci e un idiot, care nu ştie nici măcar că clasa muncitoare se ghidează după filozofia marxist-dialectică, şi că practica, fără teorie, e oarbă... Dacă e aşa, atunci ai avut dreptate. Linia partidului e justă, dar uite ce ajunge în practică."
    - E un simptom totuşi, zise Ion Micu.
    - Bineînţeles că e un simptom, confirmă Vaintrub cu o voce, ai fi zis, materialist-dialectică, parcă ar fi studiat un fenomen obiectiv, în care nu era implicat. Ideea în sine e falsă: ce e aia să îmbunătăţeşti compoziţia socială a cadrelor? O faci dacă ai cu cine, iar dacă n-ai?! Pregăteşte-le şi pe urmă, acolo unde e cazul, schimbă dar nu aşa, gata, să îmbunătăţim compoziţia... Lozinca se aplică, dar nu îmbunătăţeşte nimic, dimpotrivă, devine extrem de dăunătoare, cu consecinţe incalculabile la nivel naţional. Degeaba- zicea J. C. că am avut dreptate, mi-a zis mie, că m-am revoltat, dar acolo unde nu se revoltă nimeni, ce se întâmplă?
    - Ce să se întâmple? zise Micu, îl ascultă pe troglodit, zice da, tovarăşe, şi scoate din program cursul despre scolastici.
    - Ai dreptate, zise Vaintrub cu acelaşi glas ştiinţific. M-a chemat rectorul şi deloc jenat mi-a spus că ar fi bine să-i dăm dracului de scolastici şi să ne mulţumim cu grecii vechi şi cu marxismul. Asta a doua zi după ce mă chemase la telefon I. C. Nici vorbă, i-am spus. L-am întrebat de ce? Că a primit, în acest sens, un telefon de la minister, chiar ministerul a dat această dispoziţie. L-am întrebat când a vorbit cu el? Chiar atunci, mi-a spus. Simptomatic! Asta însemna că I. C. nu-l chemase la ordine pe ministru, îl lăsase în pace, şi asta, ridică, vocea Vaintrub cu o indignare mai puţin dialectică, chiar după ce vorbise cu mine şi îi explicasem şi recunoscuse el însuşi că avusesem dreptate. Avusesem eu, dar asta nu schimbă nimic, adică nu schimba lozinca, dispoziţia, care venea chiar de la el, de la I. C. şi care pe semne că era generală. Ce fel de lozincă?
    Vaintrub ridică din umeri. Nu putea să-şi dea seama...
    - Acuma ştiu de ce e necesară o a doua reformă a învăţământului! exclamă atunci Ion Micu şi în mod bizar începu să râdă în felul său sacadat şi excitat de idei pe care nu vroia să le comunice, râs de triumf greu de descifrat şi care nu se mai termina...
    El ghicise şi extrem, de curios şi turburat aşteptam să-şi termine râsul acela care mi se părea cam neghiob în prelungirea lui exagerată şi să-i întreb, dar intră Matilda si ne invită la masă....

                                                                      XIII

                                             Sufrageria noastră era alături de hol, de care era despărţită nu de uşi sau de glasvanduri, ci de două arcade pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare somptuozitate şi mai ales mult aer în casă. Cele trei odăi ale copilăriei şi adolescenţei mele erau mai mici luate împreună, decât holul casei Matildei. În sufragerie, un geam cu vitralii care dădea în curte, rămînea veşnic închis.
    Culorile lui, albastru viu şi roşu intens, ingenios combinate, împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, senzaţie care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se meschinizau, apartamentul devenea un simplu spaţiu ale cărui perdele groase de la ferestre îţi aminteau de ceva văzut şi la alţii, în orice caz ceva cu care te obişnuiai repede şi nu-ţi mai spunea nimic, în afară de confortul de a simţi că nu te apasă pereţii.
    Geamul acela însă, culorile lui aveau ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber undeva în realitate şi să capteze atâta lumină misterioasă, în plimbările mele prin hol, mă atrăgeau irezistibil, şi când bătea soarele în ele pe la amiază erau mirifice, mai ales că dincolo de ele, în doi arbori stufoşi, ciripeau pasările.
    Timpul parcă se dilata, cădeam în visare şi gândeam: ia uite, bătrânii meşteri, nişte necunoscuţi, dar atât de apropiaţi de mine, au prins aceste minunate culori şi le-au lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or mai fi trăind, cine ştie?
    Musafirii mei simţiră şi ei ceva şi auzii exclamaţii: frumoasă sufragerie... da, da, frumoasă casă... da, plăcută, odihnitoare... Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simţi bine... Da, dimpotrivă, eu aş avea senzaţia, oricum neplăcută, că din camerele goale ar putea să intre peste mine nişte fantome... adică nu fantome, dar golul din ele, vidul... Ba da, şi un palat, dar mic, fără camere multe şi fără etaj, cum e Mon plaisir al lui Petru Cel Mare, de lângă Leningrad...
    - Aţi fost la Leningrad?
    - Da, într-o delegaţie, să vedem şi noi cum se poate naşte fără dureri...
    - Şi se poate?
    - După părerea mea nu se poate decât prin excepţie, printr-o gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele noastre mi-au râs în nas, decât să mă trudesc atâta, urlu şi eu câteva ceasuri şi am scăpat...
    Râsete...
    Vocea Matildei:
    - Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai în celălalt capăt, Tamara, tu stai lângă mine, uite aici, domnul Vaintrub, alături (lângă fratele ei), domnul Micu, poftiţi aici (în stânga Tamarei), doamnă Clara (lângă părinţii mei), Petea (lângă Ben Alexandru).
    Eu mă trezii în stânga cu bunicii şi în dreapta cu urâta nevastă a lui Petea. Ni se servi întâi salată de boeuf, de care nu se atinsese nimeni dintre ai mei, urâta lui Petea şi Vaintrub o mâncară toată parcă hămesiţi amândoi, părinţii şi bunicii mei se uitau în farfurie ca şi când li s-ar fi pus în faţă mâncare pentru pisici...
    - Bunicule, şoptii, dar el ridică demn şi discret o mână şi se uită suveran peste toată adunarea, să nu facem adică altfel decât ceilalţi...
    Eu însumi nu mă aşteptam să văd în faţa mea această eternă salată de boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la care fusesem invitat... înghiţii totuşi din ea şi de ce mi-era frică se şi întâmplă: dădui peste o bucată de carne moale, care îmi făcu greaţă. Nu ezitai şi o pusei alături în farfurie.
    Am observat un lucru curios, ce poftă de mâncare ai acasă şi cum e cu această poftă când eşti invitat: o foame neaşteptată te apucă la alţii, în timp ce acasă, cu musafirii, totul ţi se pare desapetisant.
    Clara mâncă totul, ca şi ceilalţi, în afară de Micu, care răscoli salata ca şi când ar fi căutat ceva în ea şi, în fapt, o lăsă aşa, fără măcar s-o guste. Apoi Ana şi Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el.
    - Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva nevastă-ta? îmi şopti totuşi bunicul.
    - Nu ştiu, zisei, cred că nu.
    Îmi sorbii bulionul, care mi se păru sălciu, şi în sfârşit ni se aduse purcel la cuptor cu piure de cartofi şi salată verde. Piureul era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o ştiam eu, iar când gustai din curcan, zadarnic îl mestecai insistent, era aţos, bătrân, nu se lăsa tăiat de măsele. Totuşi musafirii noştri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, repetă purcelul. Se angajase într-o discuţie cu marele Vasile despre Hotărârea din iunie 48 a plenarei CC. cu privire la înfiinţarea primelor cincizeci de gospodării agricole colective pe ţară. Vorbea cu aceeaşi pasiune intelectuală ca şi despre Platon.
    - După părerea mea, zise el, sunt premature, dacă nu chiar ideea în sine e greşită.
    - Ideea în sine nu e greşită, zise marele Vasile, randamentul în agricultură e strâns legat de o mecanizare a acesteia. Să vă dau un exemplu: toamna trecută a fost cam secetă, pământul era tare şi ţăranii au aşteptat o ploaie care n-a venit. Până la urmă au arat, dar ce brazdă pot să scoată doi cai sau chiar doi boi? Grâul a ieşit slab cu spicul mic, producţie sub o mie de chile la hectar. Ce-am făcut noi la gospodăria noastră de stat? A plouat, n-a plouat, am băgat tractoarele adânc şi am spart crusta groasă, am semănat normal. Bobul a stat liniştit în pământ şi când a venit ploaia l-a găsit acolo şi a răsărit normal şi des. Rezultatul: patru mii de chile la hectar; acelaşi pământ, aceeaşi sămânţă, aceleaşi condiţii climaterice. O singură deosebire, tractorul!
    - E evident că nimeni nu se gândeşte, aşa cred cel puţin, că ţăranul o să-şi îndemne boii sa se repeadă cu coarnele în tractor, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizaţie ţărănească şi întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, dacă e însoţit de ideea unei agriculturi colectiviste. E obligatorie această idee?
    - E obligatorie, strigă Vasile. Tractorul nu poate lucra decât pe întinderi mari.
    - Ei, cât de mari pot fi, într-o ţară cu un relief atât de variat? Asta e valabil pentru Rusia, pentru Statele Unite, pentru Canada, ţări cu întinderi uriaşe de pământ, dar la noi, pe lângă faptul că nu avem astfel de întinderi, cel puţin o treime din teritoriu, e compus din dealuri şi munţi. În această treime colectivizarea şi tractorul n-au ce căuta. Rănim cele două treimi. De ce ar fi absurd să li se vândă ţăranilor tractoare şi să-şi muncească mai departe pământul cu ele? Cum e în Franţa şi Olanda? Olandezul, fără să fie colectivizat, produce cantităţi considerabile de lapte, brânză şi carne, în timp ce e îndoielnic că ar produce mai mult, dimpotrivă, ar intra într-o depresiune şi penurie cronică dacă s-ar colectiviza şi iată de ce: iniţiativa pentru sine când trebuie să produci lucruri atât de variate şi care cer atâta grijă, cum ar fi verdeţurile, legumele, carnea de toate soiurile, toată gama de produse care dacă sunt de calitate ne fac viaţa atât de plăcută, în etapa actuală a civilizaţiei noastre, iniţiativa pentru sine e mai productivă decât iniţiativa pentru toţi. E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai vorbim că eşecul unei iniţiative pentru sine e mic, neînsemnat, în timp ce eşecul tuturor, dispărând grija individuală pentru vite de pildă, dar şi pentru rest, e catastrofal. Legea unirii forţelor, în mod paradoxal, n-ar mai funcţiona, fiindcă oamenii răspund la chemare şi se unesc doar în faţa primejdiilor, inundaţii (chiar cazul Olandei, care şi-a construit cunoscutele diguri în faţa mării), foc, secetă generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se întorc în ei înşişi şi doresc să trăiască aşa cum le place, să se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea unui câştig care ar fi măsura efortului depus şi nu să depună un efort în pagubă, fiindcă, să fim atenţi, degeaba ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă alţii ar sta şi ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă sau mediocră şi valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte cuvinte, cel sârguincios va trebui să cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturos, care prin puturoşenia lui ar lovi în întreaga colectivitate. Cu alte cuvinte, am ieşi din domeniul implacabil al necesităţii, care sileşte un om liber să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii umane în care această ameninţare ar dispărea; rezultatul: sărăcie generalizată, demoralizarea pentru cei vrednici, care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă căutându-şi alte rosturi, şi bunurile pământului vor zăcea neculese pe câmp... Nu pot să prevăd mai mult consecinţele care ar decurge: economie în dezordine, măsuri menite să cârpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica măsură, aceea de a se recunoaşte un eşec şi a se reda oamenilor iniţiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneţi că producţia pe care o dă pământul ar ajunge cu timpul la fel de sigură şi automatizată ca şi aceea a unei uzine şi că doar un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în agricultură, restul vor fi absorbiţi în construcţii şi în noi uzine... recunosc, ar fi maximum de progres şi chestiunea ţărănească s-ar închide. Dar până atunci câteva generaţii vor suferi şi cine ne dă dreptul să le facem să sufere, când totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?
    - Deci recunoaşteţi că ideea e bună, dar aplicarea ei e prematură?! zise Vasile.
    - Domnule inginer, răspunse Vaintrub, ţin să vă răspund printr-o comparaţie. Se căsătoresc doi inşi, se culcă împreună şi bărbatul zice nevestei: hai, naşti! Dragă, răspunde femeia, trebuie să treacă nouă luni! Şi bărbatul se înfurie: ce nouă luni?. Mie să-mi naşti acuma, n-am timp să aştept. După cum vedeţi şi aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretenţia ca el să se nască imediat e absurdă. Orice-ai face, copilul tot la nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea agriculturii: ea nu va da roade decât după ce va trece un anumit timp. Atunci ce rost are s-o forţezi? Procesele sociale se coc şi ele urmând de aproape, după legi specifice, legile biologice, fiindcă sunt implicaţi în ele oameni vii, cu contradicţiile lor, nu automate pe care le poţi programa şi ele să-ţi dea rezultatul scontat.
    - Aţi trăit la ţară? zise Vasile.
    - Niciodată! zise Vaintrub.
    - Fiindcă văd că ştiţi multe despre ţărani! reflectă marele Vasile...
    - Ţăranul e un om ca oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esenţa, nu în mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei profesiuni.
    - În fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot sau nu se pot arde etapele?
    - Uneori se pot, reflectă Vaintrub, şi poate fi chiar urgent necesar cum e cazul în industrie. Industria noastră uşoară dădea produse suficiente şi de calitate înainte de război, dar erau foarte scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce resurse vom finanţa o industrie metalurgică şi o industrie grea?
    Marele Vasile, învăţat să pălăvrăgească, obosise sub tensiunea la care îl supusese Vaintrub.
    - Eeeei, făcu el tare, părăsind dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea? Unde e nepoţica? Ia s-o vedem şi noi, şi să bem în cinstea ei un pahar? Matilda!
    - Acuşi, zise Matilda şi se ridică, trecu pe lângă mine şi îmi şopti: toarnă vin în pahare.
    Îmi lăsă timp să le umplu pe toate şi se întoarse cu copilul în braţe. Ben Alexandru sări de la locul lui şi se apropie. Scoase un clopoţel mic din buzunar şi sună din el uşor sub ochii fetiţei, care avu o zvâcnitură de surpriză şi încântare: râdea cu gura ei ştirbă, în timp ce toată lumea se uita la ea. Apoi Matilda o duse înapoi.
    Şeful clanului se ridică şi începu să cânte: mulţi ani trăiască! Ne luarăm după el şi ridicarăm paharele. Numai ai mei nu cântau, bunicul supărat pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută şi bunica supărată, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu) strălucea la această sărbătoare. Totuşi, când ne oprirăm din cântat, i se auzi glasul:
    - Să vă trăiască, maică, să fiţi sănătoşi şi fericiţi şi să vă bucuraţi de ea.
    Ciocnirăm paharele şi băurăm. Matilda se pupă cu rudele ei, eu mă îmbrăţişai cu ale mele.
    - Victor, zise Clara, de la locul ei, să faci şi un băiat.
    Ion Micu.:
    - Victor, îngerul păzitoriu să vegheze asupra ei!
    Mama părea copleşită de o tristeţe inexplicabilă, mă îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei şi îi şoptii:
    - Mamă, ce e cu tine? Te doare ceva? Spune-mi mamă, suferi de ceva?
    Nu-mi răspunse, dar lacrimi mari se rostogoliră pe chipul ei şi făcu un efort să surâdă.
    - Ce e cu tine, îi şoptii mai departe râzând, crezi că sunt fată care s-a măritat fără voia ei? Crezi că m-a silit tata şi îmi plângi de milă? Ea mă mângâie drept orice răspuns, şi de astă dată o lăsai şi îi sărutai mâna.
     - N-arăţi tu, mamă, aşa cum te ştiu eu, repetă ea această idee, când veneam la tine acasă şi îţi făceam mâncare. Erai mai vesel, mai copil.
    - Păi ce să fac, acum sunt tată, am şi eu griji...
    - Nu le pune la inimă! repetă ea iar şi această dorinţă şi această temere, că nu-mi feream inima...
    Matilda veni şi îşi băgă faţa între noi (avui o clipă de ameţeală, era atât de frumos acest chip pe care îl iubisem atât de tare şi care nu mai era al meu, cu toate că vedeam fără să mă înşel că tot ceea ce făcea ea, cel mai mic gest, veselia ei, privirea rece şi strălucitoare erau pentru mine).
     - Ce vorbiţi voi aicea? zise, mamă soacră, n-ai mâncat nimic şi nici bunicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am întrebat ce vă place...
     - Lasă, mamă, zise mama, am mâncat destul, suntem şi noi bucuroşi că aveţi un copil, să aveţi grijă de el, că un copil...
     Şi tăcu...
    Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mâncasem, dar cum să-i explic că mă îngrijorase râsul absurd al lui Ion Micu, când spusese că acum el înţelegea de ce era nevoie de o a doua reformă a învăţământului? Că nu-mi ardea de mâncare şi că toate felurile îmi făceau greaţă?
    Ion Micu putea râde de o neghiobie (şi atunci şi râsul lui era cam neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie râsese?
    Iar Matilda îl aşezase departe de mine şi nu puteam să-l întreb, să-i cer explicaţii. Îmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui Petea, pe care îmi venea s-o omor.
    - Dom' profesor, strigă şeful clanului după ce ne reluarăm locurile, am şi eu o întrebare: ce se petrece în învăţământul universitar? Aici la noi, totul e în ordine?
    - Aici la noi da, fiindcă suntem o universitate de mare tradiţie, zise Vaintrub, şi nu acceptăm să ne abatem de la ea.
    - Dar... zise Vasile, şi pronunţă numele marelui poet şi filozof, de ce a fost dat afară?
    Avea aerul că abia acum aflase această ştire. Şi deodată toată lumea reacţiona, copleşindu-l pe Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt întrebări, ci învinuiri.
    - Dumneavoastră, care judecaţi foarte bine în problemele ţărăneşti, zise Matilda cu obişnuitul ei glas triumfător înainte de a triumfa, cum de aţi acceptat să fie scos din universitate tocmai un atât de mare om? Nu zic de ceilalţi, care poate erau bătrâni reacţionari, foşti membri ai unor partide care..
    - El n-a fost membru al nici unui partid politic, zise peremptoriu unul din arhitecţi...
    - Cel mai mare filozof român, zise şi celălalt arhitect...
    Cum Vaintrub nu se grăbea să răspundă...
    - Aţi citit ceva de el? zise Ion Micu cu un glas inocent, adresându-se celor doi.
    - N-are importanţă, sări Matilda pe care inocenţa lui Micu n-o înşela. Sigur că toată lumea, cel puţin în facultate, a citit cel puţin poeziile lui, care sunt atât de frumoase... Filozofia e mai grea, eu n-am citit nimic, dar faptul rămâne.
    - Care fapt? zise Micu.
    - Că nimeni n-a sărit să-l apere.
    - De unde ştiţi? Aţi făcut dumneavoastră vreo anchetă?
    Tot cu inocenţă, ceea ce o făcu pe Matilda să râdă:
    - Domnule Micu, toată lumea ştie că n-a reacţionat nimeni la darea lui afară.
    - Dumneavoastră aţi reacţionat când marelui arhitect Gociman i s-a dat un picior în josul spinării?
    - Vorbea prea multe! zise Matilda. Şi noi mai vorbim, dar Gociman a venit la cursuri, a doua zi după detronarea lui Mihai I, şi a cerut studenţilor să se ridice în picioare şi să păstreze un minut de reculegere. Mă mir că n-a păţit-o! Dimpotrivă, a fost chemat şi i s-a explicat cu răbdare de ce era necesară abolirea monarhiei. Aiurea. Degeaba i s-a vorbit nebunului... Fiindcă e cam nebun...
    - Un nebun care a construit ce e mai frumos în oraşul nostru, aşi vrea să avem mulţi astfel de nebuni, zise Micu.
    - Construieşte şi azi, dar contactul lui cu studenţii nu mai era tolerabil, zise Matilda.
    - Cine cunoaşte bine are dreptul să judece, dar nu şi ceilalţi, zise Micu. Sunt de acord cu dumneavoastră în ceea ce îl priveşte pe Gociman.
    Matilda rămase descumpănită, dar nu convinsă.
    - Nu se compară Gociman cu marele filozof, sări atunci roşcatul de Petea, care ăsta, era mai mult decât evident că nu citise nimic. El e o valoare naţională, în timp ce ca Gociman mai sunt o sută.
    - Stimată doamnă, zise Ben Alexandru, Gociman e un mare arhitect, care nu numai în oraşul nostru a introdus... împreună cu alţii, arhitectura modernă. Dar marele filozof era un profesor insuportabil. Nu se înţelegea nimic de la un curs al lui, nu ştia să vorbească, nu i se auzea glasul, era, să mă iertaţi, un bâlbâit, nici din primele rânduri nu pricepeam ce spune. Dar nu pentru asta, totuşi, i s-a desfiinţat catedra. Prezenţa lui în universitate era o chestiune de prestigiu pentru ideea de cultură şi nu trebuia să fie scos, dar ei n-a vrut să facă nicio concesie...
     - Ba da, zise Vaintrub, a făcut sau mai bine zis ar fi putut face, dacă se proceda cu ei cu mai mult tact, de pildă, cum s-a procedat cu Gociman. Dar nici el, doamna trebuie să ştie, cred că Petrini i-a povestit, n-a procedat cu mai mult tact.
    - Nu soţul meu mi-a povestit, ea i-am povestit lui, zise Matilda, da, ştiu, a deschis cursurile cu aerul că n-a auzit în viaţa lui de un oarecare Marx.
    - Doamnă, râse Vaintrub, permiteţi-mi să vă spun o mică poveste. Unui băiat, un evreu din Amsterdam, i se cere, ca să poată să se căsătorească, de către părinţii fetei, să renunţe la religia lui. Băiatul s-a gândit aşa, dacă religia mă împiedică să mă căsătoresc cu fata iubită, atunci nu e bună. Şi a renunţat. Nu mai spun că în urma acestui act a fost izgonit de comunitatea sa şi blestemat. Acest blestem numai dacă îl citeşti şi ţi se face frig, dar să-l mai şi auzi fiind în cauză, înconjurat de mai-marii comunităţii în sinagogă. Totuşi băiatul nu s-a speriat şi s-a dus şi i-a spus fetei şi părinţilor ei: sunt un om liber, putem să ne căsătorim. Dar părinţii i-au spus: da, foarte bine, dar acum trebuie să treci la creştinism. Cum o să intre fata noastră cu tine în biserică, dacă tu eşti păgân? Ascultaţi, le-a răspuns băiatul, eu n-am renunţat la religia mea ca sa trec la alta. Eu am renunţat la orice fel de religie, fără să încetez prin asta să cred în Dumnezeu. Atunci i s-a răspuns că altfel nu se poate. Şi căsătoria n-a mai avut loc. Băiatul s-a retras atunci într-un sat de la marginea oraşului, a început să şlefuiască lentile să aibă din ce trăi şi a renunţat şi la gândul de a fi fericit cu o fată. A început să scrie şi a ajuns unul din cei mai mari filozofi ai lumii. A murit pe la patruzeci şi ceva de ani din pricina prafului de la lentile. Ce vreau să spun? Că noi, comuniştii, n-am renunţat la religie şi la ideea de Dumnezeu, ca sa ne facem din Marx un alt Dumnezeu. Ar fi lamentabil! Marx e pentru noi un simplu filozof ale cărui descoperiri au pentru clasa muncitoare un caracter aproape ştiinţific. Lumea pe care o propune el e realizabilă şi poate fi o lume mai bună, pentru că demonstrează că imensa majoritate a oamenilor este exploatată azi de clasa burgheză, o minoritate care dispune de forţa de muncă a oamenilor şi realizează profituri incalculabile. Aceste idei ne ghidează, fiindcă filozofia lui e activă şi n-are un caracter abstract sau utopic. Din nefericire se întâmplă că dacă numele lui nu e pronunţat într-un curs de filozofie, faptul capătă un caracter de vină politică, şi vinovatul e reprimat. Da, dar, pe de altă parte, nu e prima oară în istorie când gândirea unui om, sau cuceririle lui, de pildă ale unui Napoleon, produc astfel de fanatisme printre oameni. Monarhiile absolute au fost intangibile atâtea secole. Nesupuşii erau spânzuraţi. Poetului nostru i s-a luat catedra. Ar fi lamentabil dacă i se va interzice, ca poet, să publice. Ca filozof e clar că se va întâmpla, fiindcă el nu poate să-şi renege ideile. E un idealist. Dar sunt convins că mai târziu va reintra firesc în circuitul Culturii, fiindcă idealismul lui nu e agresiv, e strâns legat de viziunea lui de poet, nu serveşte o cauză politică reacţionară.
    Vasile ascultase toate acestea puţin absent, el avea altceva de spus.
    - Fiindcă, zise el, la Bucureşti situaţia e mult mai gravă în universitate decât aici. Am un prieten al cărui nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, şi-a permis să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat o dată la curs spunând încă de la uşă: Să vedem azi dacă Ştefan cel Mare a fost chiar mare şi dacă Mihai Viteazul a fost chiar viteaz. Şi băiatul ăsta s-a ridicat în picioare. Ce doreşti? l-a întrebat profesorul de la catedra,"Vreau să vă atrag atenţia, a zis băiatul, că românii nu şi-au creat false mituri, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe cei doi domnitori, ca să fiţi dumneavoastră îndreptăţit să încercaţi să le dărâmaţi!" Profesorul n-a avut replică, dar în aceeaşi zi au apărut în facultate doi securişti care l-au arestat pe băiat şi sunt trei luni de-atunci şi nimeni nu ştie ce e cu el. Acest domn i-a zdrobit cariera şi cine ştie câţi ani o să stea la puşcărie. Dar mai rău, continuă şeful clanului Lemnarilor, cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria naţională, deocamdată domnul în cauză pregăteşte terenul. Ştefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, halal istorie, n-am fost şi nu suntem nimic, mult mai bine ar fi să ne alipim...
    O tăcere de gheaţă se aşternu, pe care o rupse ginecologul:
    - Eu l-aş împuşca!
    - Reacţia ta e firească! zise Vaintrub. În condiţii de război civil asta ar păţi acest domn şi poate şi tu, Salanţiu, ai păţi la fel dacă te-ar prinde tabăra adversă. Sentimentul patriotic e o realitate metafizică, iar absenţa lui o fatalitate generatoare de nenorociri, fiindcă nu-mi imaginez că acest domn e atât de imbecil; măcar pe cale raţională ar fi trebuit să-şi dea seama că nimeni nu va renunţa la miturile ţării lui de dragul altei ţări. E, probabil, un individ fanatic...
    - În ce ar consta fanatismul său, dom' profesor? rupsei şi eu tăcerea.
    - Ne-a dat de înţeles domnul inginer, zise Vaintrub.
    - Eu sunt mai realist, zise Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de cisme. N-ar îndrăzni el să acţioneze pe cont propriu în astfel de chestiuni. Ideile sunt ale lui I. C.
    - Şi ale Anei Pauker, zise Salanţiu.
    - Da, ale acestui grup, ai dreptate'", zise Vaintrub.
    Micu izbucni în râsul său sincopat, interminabil, stârnind nedumerire.
    - De ce râdeţi? zise Matilda.
    El însă nu-i răspunse, se ridică, se apropie de mine şi îmi şopti să-i spun unde e baia. Între timp se strânsese totul de pe masă şi Ana aduse farfurii pentru tort şi fructe. Nu mâncă nimeni fructe, în afară deVasile, care spuse că dulciurile sărăcesc organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele.) Nu-l imită nimeni, deşi merele şi mai ales perele bergamote te-ar fi putut face să eziţi între ele şi tort.
    - Eu mai vreau o felie, zise Clara.
    - Şi eu, zise şi soţul ei. E foarte bun! Mie nu-mi plac torturile, prăjiturile; sunt numai pâine, ăsta e chiar tort...
    - E extraordinar, zise Clara, ce-aţi pus ca reţetă...
    - Nuci, zahăr, cremă de ciocolată, zise Matilda.
    - Nucile date prin maşină?
    - Bineînţeles!
    Şi mie mi se păru atât de bun încât făcui la fel, mai luai o felie. Iar paharul de vin alb acrişor pe care îl băurăm după aceea mă uimi: putea deci fi vinul astfel?
    - N-am decât câţiva araci din ăsta! zise Vasile uitându-se la mine pentru întâia oară cu o privire în care simţii o apropiere de rudenie, o căldură protectoare şi afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o să vezi lucrurile altfel, zise el cu un astfel de glas că toată lumea râse, iar eu înţelesei că fusesem tot timpul observat: nu arătasem prea vesel şi acum şeful clanului doar îmi recomanda remediul.
    - Tot n-am înţeles de ce-aţi râs, reluă Matilda întrebarea ei după ce Micu reveni de la baie.
    - Eu râd când e rău, fiindcă o să fie bine şi nu râd deloc când e bine pentru că ştiu că o să fie rău', zise Micu şi spre uluirea mea toată lumea izbucni în hohote.
    - Sunteţi cam sucit! zise nevasta lui Petea. Ei na! A vorbit şi nea Ion că şi el e om!
    - Totuşi, insistă Matilda, nu înţeleg...
    - Dar e foarte clar, interveni soţia unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut şi privirea plină de vioiciune, semn că urmărise discuţia cu atenţie. Domnul profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat vor duce la căderea celor care le comit. Şi atunci va fi bine. Până aici mi se pare logic. Dar nu înţeleg de ce atunci când va fi bine n-o să mai râdă deloc. Nu e obligatoriu să fie iarăşi rău.
    - Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară!
    - Ce anume?
    - Înlăuntrul binelui, zise Micu, se prepară răul şi viţăvercea, îşi aduse el aminte de Marius Chicoş Rostogan. E dialectic! Nu e aşa, doctore? adăugă el clipind des ca să-şi ascundă ironia, dar Salanţiu înţelese că i se adresa lui şi răspunse:
    - Aşa este, şi eu mă gândesc câteodată când scot afară un nou-născut: ia uite-l, a ieşit, îşi începe acum drumul spre moarte, de-aia orăcăie aşa de tare, săracu`...
    - Nu e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise Vaintrub adresându-se lui Ion Micu. Are dreptate doamna, această alternare a binelui cu răul nu se produce fără un proces adesea violent şi adesea cu rezultate imprevizibile: după rău să fie şi mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea grozav sau de o durată prea lungă. Fără să mai spun că înlăuntrul răului şi binelui nu se prepară în mod fatalist contrariul... Uneori în plin bine, vine ca un uragan, şi deloc "preparat", ceea ce noi numim rău... apariţia pe un cer senin a unei furtuni are cauze primordiale în altă parte, cine ştie în ce adâncuri îndepărtate ale proceselor. Astfel a venit Hitler şi a găsit nu numai Europa, ci întreaga omenire nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut civilizaţia de sânge, era s-o păţim...
    - Ar fi trebuit să urmeze binele, zise marele Vasile.
    - Aveţi dreptate, zise Vaintrub, n-a urmat! Întreaga omenire a intrat în criză, cu amestec şi de bine şi de rău, şi viitorul, adică sfârşitul acestei crize, nu e previzibil.
    Dar Ion Micu nu mersese atât de departe. Înţelegeam că gândul lui se oprise la I. C. a cărui cădere o prevedea şi se bucura şi de aceea râsese. (Nu ştiu dacă o să mai am timp să revin cronologic şi să spun că această speranţă a lui n-avea să se realizeze: grupul deviatorilor din conducerea partidului avea să fie lichidat doi ani mai târziu, dar I. C. avea să scape trădându-i pe ceilalţi; abia prin 57 sau 58 avea să fie şi el trimis simplu director într-o tipografie; încât Ion Micu mai avusese de îndurat, râsese prea devreme.)
    Dar de ce râsese mai înainte când Vaintrub dăduse din umeri că nu ştie de ce ar fi necesară o a doua reformă a învăţământului? După explicaţia lui de acum ar reieşi că... Ei, ce dracu ar reieşi? Ceva bun? Dimpotrivă, râsul lui mă neliniştise...
    - Cafeaua o servim în hol şi în bibliotecă, zise Matilda şi toată lumea se ridică şi se împrăştie prin apartament.
    Ana mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. Îmi arătă câteva sticle ascunse într-un dulap:
    - Eu păstrat pentru dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este supărat..
    - Bravo, Ana, ia să vedem, e tot din acela? Matilda, strigai eu vesel deschizând uşa oficiului.
    Soţia mea tresări; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însufleţit, îi spunea ceva. Ben Alexandru, îl chemai şi pe el şi ramaserăm toţi trei în oficiu.
    - Tocmai îmi spunea, zise Matilda, că fetiţa e foarte reuşită...
    - Da, îmi pare bine, el se pricepe, zisei cu sticla în mână.
    Ana aduse pahare şi turnai. Ciocnirăm şi eu îl golii pe-al meu dintr-odată. Pusei paharul jos şi n-o mai văzui decât pe Matilda. Îi luai capul în palme şi mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanţi. Şi ea îmi înlănţui grumazul şi ne sărutarăm, ah, ea îmi răspunse ca altădată şi mă desprinsei turburat. Aşadar ea ştie cum a fost, dar păstrează în ea totul... şi acum... adesea... câteodată...
    - Să fiţi foarte atenţi, zise Ben Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu acaparaţi copilul prin poziţia privilegiată pe care o aveţi, că îl alăptaţi şi îl îngrijiţi... Drămuiţi-vă tandreţea, sunteţi doi, altfel o să aveţi mari necazuri şi nici copilului n-o să-i fie bine. Nu acum, bineînţeles, când el nu face decât să sugă şi să doarmă, dar curând o să descoperiţi cât de şireată o să se facă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi plânsul. Să n-o luaţi în seamă, altfel... Vă spun, e foarte reuşită şi o să vă fie foarte uşor s-o creşteţi dacă o creşteţi împreună. Experienţa mea ştie multe în acest sens, toate conflictele din familii au la bază această tendinţă irezistibilă a mamei de a acapara copilul numai pentru ea şi care se observă chiar şi la mamele aşa-zis mai evoluate.
    Mă uitai la Matilda şi văzui în privirea ei ironie şi neîncredere.
    Ea chiar râse:
    - Domnule, numai mamele ştiu ce simte un copil. Teoriile dumneavoastră sunt pe toate drumurile, dar nicio mamă nu le pune în practică.
    - Din păcate, doamnă. Dar noi ştim ce aberaţii se produc şi pe urmă suntem chemaţi în faţa unei mame devenită neputincioasă şi în culmea exasperării.
    Matilda râse iarăşi, ha, ha, ha, cu simpatie, dar şi cu îngăduinţă suverană. Şi intră în bucătărie să se ocupe de cafele.
    - Ben, îi spusei colegului meu, ce zici tu, ce-o să se întâmple cu chestia asta? Cu o nouă reformă a învăţământului?
    - Tot ce pot să spun, zise el, e că eu voi pleca!
    - De ce?
    - Am auzit că psihologia se va suprima din învăţământ. Catedra mea deci, unde sunt asistent, se va desfiinţa.
    - Şi alte catedre ce soartă vor avea? N-ai auzit nimic?
    - Atât am auzit. Mă întorc la meseria mea, care mi-e dragă!
    - Dar ce fac eu cu filozofia, care mi-e foarte dragă. Logica, pe care am predat-o la şcoala normală, nu se mai predă. Logica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gândim logic, ci prin sofisme...
    Ben Alexandru se arătă foarte încurcat.
    - Unul din ele ne guvernează, continuai eu. Cu cât cresc succesele noastre, cu atât lupta de clasă se ascute şi mai tare. Îţi dai seama de sofism? E menit să justifice represiunea, dar nu împotriva celor care sunt deja învinşi, ci împotriva învingătorilor. Dimpotrivă, conflictul se stinge când unul din parteneri a învins. Sau poate n-a învins? Sau poate nu trebuie să învingă şi totuşi trebuie? Tu, care eşti partizanul necesităţii înţelese, spune-mi şi mie, ce trebuie să înţeleg ca să devin şi eu liber?
     - Că au apărut excesele şi că trebuie să fii prudent ca să nu-ţi pierzi inutil libertatea fizică. Ştii bine că o revoluţie îi poate nimici chiar pe toţi cei care au fost în fruntea ei, cu atât mai mult pe cei care nu-şi păstrează gândirea logică numai pentru ei înşişi, în clipe când logica însăşi e abolită.
    - Ai dreptate, hai să vedem ce zice Ion Micu.
    Numai că nu reuşii să vorbesc cu el, intrase într-o discuţie interminabilă cu Vaintrub, şi se arătă vag iritat când mă văzu că mă apropii. Parcă ar fi înţeles ce vroiam de la el şi se ferea de mine. Clara se lipise de el şi părea şi ea foarte prinsă de ceea ce spunea Vaintrub.
    Ce le putea spune? Desigur, tot ceva în legătură cu reforma învăţământului. Or, tocmai asta mă interesa şi pe mine.
    Fără să ştiu cum şi de ce, pierdusem puterea şi trufia gândului de a pleca de la universitate şi de a preda undeva într-o şcoală primară abecedarul. De fapt ştiam de ce, avusesem timp să măsor prăpastia, consecinţele unui asemenea gest. Eu nu eram Spinoza, să mă retrag într-un sat şi să şlefuiesc lentile! Iubeam o femeie, aveam un copil şi nicio fatalitate socială şi religioasă nu mă împiedicase să mă căsătoresc. Ce-ar fi zis Matilda? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar fi putut zice?
    Femeia română n-are intuiţii mari, dacă bărbatul nu-şi dezvăluie, fie şi prin martori exteriori, viitorul strălucit care îl aşteaptă şi pentru realizarea căruia ar merita să te sacrifici. Şi nici măcar atunci... Nici măcar după ce ai descoperit că o mare idee care te-a călăuzit triumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează neîncrederea, teama de noi sacrificii care i-ar mânca toată viaţa. Or această viaţă era a ei, vroia să şi-o trăiască fiindcă nimeni n-avea să moară în locul ei.
    Se povestea despre Gheorghiu-Dej că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci când învinsese, când luase puterea. Da, spusese ea, azi eşti, mâine nu eşti, iar te bagă la puşcărie. Am fost cu tine cât ai fost închis, acum eşti liber, dar eu nu mai am încredere şi m-am săturat. Şi n-a vrut în niciun chip să trăiască împreună cu el.
    Femeie mărginită? Nicidecum! Femeie simplă, da, dar cu intuiţii fundamentale. După, ani de nelinişte, vroia puţină linişte. Acum că el era liber, nu vroia să-i mai împărtăşească soarta, nici în bine, nici în rău.
    Matilda, simţeam, ar fi gândit la fel, dar fără să-şi facă datoria în prima etapă, cea a dificultăţilor. Astfel, ajunsesem să gândesc despre ea ce era mai rău, cu atât mai mult forţa mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atât. Peste asta se putea trece.
    Bucuria singurătăţii în care gândirea ta rămâne activă şi jubilatoare putea să-ţi ajungă, rămâneai fiu al soarelui şi a tot ce există. Dar fusesem adânc implicat... Survenise bucuria de a apărea în faţa studenţilor, în faţa acelor zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere că vor afla secretul gândirii marilor oameni, floarea de preţ a spiritului uman, în a cărei posesie mă aflam şi, cine ştie dacă nu şi eu însumi puteam descifra pe feţele lor adevărurile acestor timpuri? Cine altul, dacă nu un contemporan, îi putea ghida? Nici Platon şi nici Hegel nu mai erau vii, ca să le vorbească despre timpul existenţei lor. Şi când spuneam: tovarăşi studenţi! o tăcere absolută se aşternea până în ultimele rânduri ale amfiteatrului.
    Domnii mei! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidelberg, şi cursul său devenise filozofie şi spiritul său fusese stimulat de aceşti tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mă întorceam eu însumi acasă şi făceam după notiţele mele capitole la cartea despre gnostici, care creştea de la o zi la alta! Cum să-i părăsesc? Nu mai vroiam nicidecum.
    Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (şi eram gata să le fac!) numai să pot apărea în faţa lor şi să comunicăm împreună, chiar micşorând până aproape de stingere lumina opaiţului.
    Dar de ce râsese Ion Micu? Ce viziune avusese?

                                                                 XIV

                                        Nici nu mai eram atent la eea ce se vorbea. După cafele Vaintrub şi Ion Micu se ridicară, se duseră la Matilda, care stătea şi tăifăsuia cu Tamara şi Tasia, îi sărutară mâna spunând că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalţi, fără să mai dea sau să sărute alte mâini, îşi luară la revedere şi de la mine şi se îndreptară spre uşă.
    Îi condusei, dar nu numai până în stradă, ci continuai să-i însoţesc. Vaintrub ghici că aveam ceva de discutat cu Ion Micu, se scuză şi o luă grăbit înainte.
...........................................................................................